UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR:
Lector univ. dr. Ivan Vasile IVANOFF
ABSOLVENT:
Roxana Simona MATEI (FUDULU)
ANUL
2016
UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
Programul de studii: I.D.
SUBIECŢII DE SEZINĂ
COORDONATOR:
Lector univ. dr. Ivan Vasile IVANOFF
ABSOLVENT:
Roxana Simona MATEI (FUDULU)
ANUL
2016
LISTĂ DE ABREVIERI
1. art. – articol;
2. alin. – alineat;
3. C.civ. – Cod civil;
4. C.P. – Cod Penal;
5. DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române;
6. H.G. – Hotărâre de Guvern;
7. lit. – litera;
8. M.Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
9. O.G. – Ordonanţă de Guvern ;
10. ONG – Organizaţie Nonguvernamentală;
11. O.U.G. – Ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................5
CAPITOLUL 1. Contencios-administrativ. Noţiuni generale……….....................7
CAPITOLUL 2. Subiecţii de sezină……………......................................................12
2.1. Noţiunea de sezină şi efectele ei...............................................................12
2.2. Subiecţii de sezină.....................................................................................14
2.2.1. Prefectul......................................................................................14
2.2.2. Avocatul Poporului.....................................................................17
2.2.3. Ministerul Public........................................................................19
2.2.4. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.............................23
2.2.5. Autoritatea publică emitentă......................................................26
2.2.6. Alte persoane lezate într-un drept subiectiv/interes legitim......30
2.3. Litigii de contencios administrativ...........................................................33
2.3.1. Noţiuni generale.........................................................................33
2.3.2. Acţiunile de contencios administrativ........................................34
2.3.3. Actele ce trebuie anexate............................................................35
2.3.4. Citarea părţilor şi obligarea autorităţii de a prezenta instanţei
actele solicitate..........................................................................37
2.3.5. Procedura de judecată în faţa instanţei de fond........................38
2.3.6. Suspendarea executării actului administrativ...........................39
2.3.7. Utilitatea şi necesitatea suspendării actului administrativ.......40
2.3.8. Alte persoane care pot lua parte la judecată.............................42
2.3.9. Intervenţia..................................................................................43
2.3.10. Judecata litigiilor de contencios administrativ.......................44
CAPITOLUL 3. Concluzii şi propuneri de lege ferendă........................................50
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................59
INTRODUCERE
Pornind de la realităţile constituţionale actuale, putem defini dreptul
administrativ ca acea ramură a dreptului public care cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, precum
şi a celor care privesc relaţiile sociale litigante dintre aceasta şi particulari (persoane
juridice şi persoane fizice) vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative emise
sau încheiate de autorităţile publice ale acestei administraţii.1
Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt
identificate două situaţii:
-
reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte
ramuri ale dreptului public;
-
reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte
ramuri ale dreptului privat.
Obiectul dreptului administrativ îl constituie ansamblul normelor juridice care
reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale, a
organismelor publice şi a persoanelor juridice care au statut de utilitate publică. 2
Cel mai important izvor al dreptului administrativ este Constituţia, aceasta fiind
,,sursa directă sau indirectă pentru întreaga administraţie publică’’.3
Faţă de acţiunea administrativă, normele constituţionale impun o rezervă, şi
anume, faptul cenzurării normelor administrative pentru cauză de neconformitate cu
dispoziţiile Constituţiei. În acest sens, Constituţia României, în art.146, privind
atribuţiile Curţii Constituţionale, în alin. d specifică faptul că acest organ ,,hotărăşte
asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau arbritaj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate
fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului.’’
Privitor la acest subiect, sunt necesare unele precizări: judecătorul instanţei de
contencios administrativ nu poate cenzura constituţionalitatea legii.
_________________________________
1
Toma, T., Drept administrativ, Ed. Vasiliana `98, 2009, Iaşi, pag.39
2
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, pag.115
3
Vedinaş, V., Drept administrativ, Ediţia a IV-a, revăzută şi actualizată, Ed.Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, pag.48
5
El nu este competent a cenzura legile, ci a judeca actele administrative. Indirect,
însă, el poate cenzura legea prin pronunţarea sentinţei privind legalitatea unui act
administrativ, elaborat prin ignorarea unei reguli constituţionale. Cenzurarea actului
administrativ reprezintă, implicit, cenzurarea legii pe care se întemeiază şi, în
consecinţă, poate fi denunţată neconstituţionalitatea unei astfel de legi.
Principiile generale ale dreptului administrativ s-au format de-a lungul timpului
reprezentând veritabile izvoare ale acestei ramuri de drept. De exemplu, principiul
legalităţii activităţii administraţiei publice, care este exprimat direct de art. 1, alin. 5
din Constituţie, prevede că ,,în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi
a legilor este obligatorie.’’
Acest principiu ,,fixează cadrul activităţii autorităţilor statului în limita legilor,
asigură stabilitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor omului şi înseamnă
subordonarea tuturor activităţilor autorităţilor publice, voinţei supreme a naţiunii,
consemnată în principiile şi normele pactului fundamental statuat în Constituţie.’’1
Naşterea unui raport juridic este precedată de existenţa unor premise pe baza
cărora el se structurează. Există un raport de determinare între acestea şi raportul de
drept. Astfel, raportul juridic concret (drepturile şi obligaţiile) poate fi stabilit numai în
urma intervenţiei unui fapt juridic (un eveniment sau o acţiune umană, de existenţa
căreia legea leagă producerea anumitor efecte juridice).2
În privinţa subiectelor raporturilor juridice de drept administrativ, în toate
cazurile cel puţin unul dintre ele este o autoritate publică, fie organ al statului, fie
organ al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică,
pentru satisfacerea unui serviciu public. Al doilea subiect al raportului juridic de drept
administrativ poate fi, de asemenea, tot un organ al administraţiei publice, un organ de
stat, altul decât cel al puterii executive, un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei
publice sau orice altă persoană fizică sau juridică.
_________________________________
1
Deleanu, I., Tratat de drept constituţional, Ed. C.H.Beck, 2006, Bucureşti, pag.137
2
Dongoroz, V., Drept penal. Parte generală, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1939, Bucureşti,
pag.99
6
CAPITOLUL I
CONTENCIOS-ADMINISTRATIV. NOŢIUNI GENERALE
Contenciosul-administrativ este instituţia juridică eficientă de apărare a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, potrivit căreia
persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost încălcate de către o autoritate
publică printr-un act administrativ sau prin refuzul de a-l emite, este în drept să ceară
instanţei de judecată recunoaşterea dreptului sau interesului legitim pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.
Constituţia României consacră garanţia executării controlului judecătoresc al
actelor administrative, statuând, în acelaşi timp că instanţele de contencios
administrativ sunt competente sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate
neconstituţionale.1
Prin art. 52 din Constituţia României, este reglementat dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică. Această dispoziţie constituţională constituie temeiul
fundamental al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămarea produsă persoanei
prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acesteia.
Răspunderea autorităţilor publice este circumscrisă astfel:
-
atunci când emit acte administrative prin care se vatămă un drept al persoanei;
-
refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere privitoare la un drept sau interes
legitim;
-
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri;
-
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Actualul act normativ care dezvoltă aceste dispoziţii constituţionale este Legea
contenciosului administrativ nr.554/20042, care oferă posibilitatea atacării actelor
administrative ilegale la instanţele judecătoreşti atât persoanelor care se consideră
vătămate într-un drept sau interes legitim, cât şi unor instituţii publice cum ar fi
Ministerul Public, Avocatul Poporului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ş.a.
_________________________________
1
Art. 126, alin. 6 din Constituţia României
2
Publicată în M.Of., Partea I din 7 decembrie 2004 modificată prin: OUG nr.190/2005; Legea
nr.262/2007; Legea nr.97/2008; Legea nr.100/2008 şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 189/2006,
nr.65/2007, nr.660/2007 şi nr.797/2007.
7
În literatura de specialitate se disting două forme: contenciosul administrativ
subiectiv şi contenciosul administrativ obiectiv.
Contenciosul administrativ subiectiv derivă din art. 52 alin. 1 şi 2 din
Constituţie şi are ca obiect apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice sau juridice. Prin urmare, doar vătămarea unui drept sau interes legitim
declanşează dreptul de a cere justiţiei suspendarea, modificarea sau anularea actului
administrativ respectiv.
Contenciosul administrativ obiectiv vizează apărarea interesului public. În acest
caz, interesul public este apărat, potrivit legii, de autorităţi publice cu astfel de
competenţe (prefectul, Agenţia naţională a Funcţionarilor Publici, Ministerul Public
ş.a.).
Părţile în litigiile de contencios administrativ sunt reprezentate de persoana
fizică sau juridică care afirmă în proces un interes propriu în confruntarea sa cu o
altă persoană.
Părţile sunt denumite diferit, în funcţie de mijlocul procesual de care se
folosesc:
-
reclamant şi pârât, în cererea de chemare în judecată;
-
apelant şi intimat la apel;
-
recurent şi intimat la recurs;
-
contestatar şi intimat, în cazul contestaţiei în anulare;
-
revizuient şi intimat, în cererea de revizuire;
-
creditor şi debitor, în faţa executării silite.
Totodată, pot avea calitate de parte în proces şi terţii care intră în proces din
iniţiativa lor, a reclamantului sau pârâtului.
De asemenea, în aceste litigii poate avea calitatea de parte orice autoritate
publică, precum şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statutul de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim
de putere publică.
Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană fizică sau juridică. Pentru ca
aceasta sa aibă această calitate, trebuie sa fi fost anterior introducerii acţiunii judiciare,
subiect pasiv într-un raport juridic de drept administrativ.
8
Condiţia care vizează calitatea de reclamant:
-
orice persoană fizică sau juridică, română sau străină care are capacitatea de a
sta în justiţie şi se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime
de către o autoritate publică.1
Legea prevede că prin persoană vătămată se înţelege ,,orice persoană titulară a
unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.’’2
Sunt denumite persoane vătămate:
-
grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi
subiective sau interese legitime private;
-
organismele care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat a unui interes
legitim public;
-
organismele care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat a drepturilor
şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Art. 2 din Legea nr. 554/2004 reglementează următoarele situaţii de sesizare a
instanţei:
a) sesizarea instanţei de către persoana care se consideră vătămată în drepturile sau
interesele sale legitime, după efectuarea formalităţilor procedurii prealabile;
b) sesizarea instanţei de către persoana care se consideră vătămată în drepturile sau
în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale
Guvernului, neconstituţionale;
c) sesizarea instanţei, de către Avocatul Poporului; potrivit art. 1 alin. 3, Avocatul
Poporului ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza
unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau
excesul de putere al autorităţii publice nu poate fi înlăturat decât prin justiţie,
poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul
petentului;
_________________________________
1
Iorgovan, A., op. cit., p.406
2
Art. 2 alin. 1 lit.a din Legea nr. 554/2004
9
d) sesizarea instanţei de către Ministerul Public; atunci când, în urma exercitării
atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, Ministerul Public apreciază că
încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se
datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale
autorităţilor publice emise cu exces de putere, sesizează instanţa de contencios
administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice
vătămate. De asemenea, dacă acesta apreciază că, prin excesul de putere
concretizat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes
public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul
autorităţii;
e) sesizarea instanţei de către autoritatea publică emitentă a unui act administrativ
unilateral nelegal, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a
intrat în circuitul civil;
f) sesizarea instanţei de către prefect, când acesta consideră că actele emise de
autorităţile publice locale sunt nelegale;
g) sesizarea instanţei de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
h) sesizarea instanţei de către orice subiect de drept public.
În litigiile de contencios administrativ, poate avea calitatea de pârât, în primul
rând, autoritatea publică. Aceasta înseamnă că pot avea calitatea de pârât:
-
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale;
-
instituţiile publice şi regiile autonome de interes public;
-
serviciile create pentru satisfacerea intereselor societăţii;
-
persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statutul de
utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de
putere publică (barouri de avocaţi, universităţi private, academii, federaţii
sportive etc.)
În al doilea rând, calitatea de pârât o poate avea funcţionarul public care a
elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii referitoare la un
drept sau interes legitim ori la elaborarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a
oricărui alt înscris.
10
Persoana chemată in justiţie, la rândul ei, poate să cheme în garanţie pe
superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să emită sau nu, actul
administrativ.
Obiectul acţiunilor în contencios administrativ îl constituie anularea, în tot sau
în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune
morale. Acţiunea în contencios administrativ prevăzută de Legea nr.554/2004 are şi
caracterul unei acţiuni de plină jurisdicţie, autoritatea publică putând fi chemată în
judecată ca orice particular.
Instanţa de judecată are competenţa să hotărască o restitutio in integrum a celui
vătămat în drepturile sale prin actul administrativ, inclusiv prin dezdăunarea acestuia
pentru pagubele suferite din punct de vedere moral şi material.1
Obiectul acţiunii judiciare trebuie să fie licit şi posibil.
O altă cerinţă privitoare la obiectul acţiunii judiciare este ca acesta să fie
determinat. Determinarea obiectului acţiunii prezintă însemnătate din punct de vedere
procedural întrucât, în cazul în care acţiunea va fi admisă, acest obiect va figura în
dispozitivul hotărârii si determinarea lui va înlesni executarea silită a acestuia. 2
Există mai multe puncte de vedere privitoare la cauza acţiunii (causa petendi).
Unii autori consideră cauza acţiunii fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul legal
al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi.
În opinia altor autori, cauza ar fi neînţelegerea sau conflictul care există între
reclamant şi pârât, cu privire la temeiul dreptului subiectiv.3
O altă opinie este cea conform căreia cauza acţiunii este scopul spre care se
îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi
prin motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.
Cauza trebuie să fie reală, adică pornirea acţiunii să fie determinată de scopul
pe care titularul dreptului urmăreşte să-l obţină prin hotărâre judecătorească.
Cauza acţiunii trebuie să fie licită şi morală, adică să nu contravină legii şi
regulilor de convieţuire socială.
_________________________________
1
Rarincescu, C., Contenciosul administrativ român, Ed. Universală, 1936, Bucureşti, p.37
2
Toma, T., op. citate, p. 767
3
Stoenescu, I., Zilberstein, S., Procesul civil. Teoria generală, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1977,
Bucureşti, p.237
11
CAPITOLUL II
SUBIECŢII DE SEZINĂ
2.1. Noţiunea de sezină şi efectele ei
Sezina sau posesiunea de drept a moştenirii este un beneficiu conferit de
legiuitor unor categorii de moştenitori legali ai defunctului, de a exercita acţiunile care
sancţionează drepturile aflate în patrimoniul succesoral fără a avea nevoie de
verificarea şi atestarea notarială sau judecătorească a titlului de moştenitor.
Sezina înseamnă posesiunea de drept a moştenirii.1 Ea nu se confundă însă cu
posesiunea cerută de lege pentru a putea uzucapa.2 Aceasta din urmă implică doua
elemente indispensabile: corpus (stăpânirea de fapt a bunului) şi animus sibi habendi
(intenţia de a stăpâni bunul pentru sine) care nu este nevoie să fie prezente în cazul
sezinei. Exerciţiul acţiunilor care privesc bunurile succesorale se poate realiza fără nici
unul din aceste elemente, iar sezinarul poate acţiona şi în numele moştenirii nu numai
în numele său de moştenitor. Moştenitorul sezinar are de drept posesiunea moştenirii
chiar dacă, în fapt, nu are stăpânirea bunurilor succesorale, acestea fiind posedate de o
altă persoană care nu este moştenitor sezinar sau poate să nu fie nici măcar moştenitor.
Sezina nu este acelaşi lucru nici cu transmisiunea drepturilor succesorale, care
se realizează odată cu deschiderea moştenirii, indiferent dacă moştenitorii sunt sau nu
sezinari. Este necesar de precizat că posedarea bunurilor succesorale, chiar înainte de
trimiterea în posesie, de către un moştenitor nesezinar este legitimă. În practica
judiciară, s-a decis chiar ca moştenitorul nesezinar, care stăpâneşte în fapt bunurile
succesorale se va putea apăra prin acţiunea posesorie 3 împotriva celui sezinar, care
prevalându-se de sezină, îi tulbură posesia. Tot astfel, moştenitorul sezinar nu va putea
reclama, în temeiul sezinei, posesia bunurilor succesorale stăpânite în fapt de ceilalţi
coindivizari.
_________________________________
1
Art. 653, Codul civil
2
Art. 1846 Codul civil
3
Art. 674 Codul de procedură civilă
12
Cât priveşte efectele sezinei, putem spune că posesia de drept a moştenirii
conferă moştenitorului sezinar următoarele drepturi:
-
moştenitorul sezinar are dreptul să stăpânească şi să administreze bunurile
succesorale, fără nici o altă formalitate, adică obţinerea certificatului de
moştenitor eliberat în cadrul procedurii notariale sau a hotărârii judecătoreşti în
cazul procedurii contencioase.
Dacă există mai mulţi moştenitori sezinari, fiecare poate exercita posesiunea de
drept a moştenirii, sezina având, în acest sens, un caracter indivizibil. Moştenitorii
sezinari pot percepe fructele naturale şi civile la care au dreptul de la data deschiderii
succesiunii, pe când moştenitorii nesezinari numai de la data trimiterii în posesie.
-
moştenitorul sezinar poate exercita toate drepturile şi acţiunile de natură
patrimonială dobândite prin moştenire ca: acţiunea în revendicare, acţiunea
posesorie, chiar dacă nu exercită în fapt posesiunea imobilului, acţiunea pentru
plata preţului lucrului vândut de către defunct, acţiunea pentru plata chiriei,
acţiunea în despăgubiri ca urmare unui delict împotriva defunctului etc.
El poate fi şi urmărit de către creditorii succesiunii, fără să fie nevoie de
atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor. În această privinţă s-a susţinut o primă
opinie în doctrină1 , în sensul că pentru datoriile succesiunii, creditorii ar putea acţiona
numai împotriva moştenitorilor sezinari, iar împotriva celor nesezinari numai după
trimiterea lor în posesie. Într-o a doua opinie 2, s-a precizat însă judicios că plata
datoriilor succesorale nu este o consecinţă a sezinei, ci a transmisiunii pasivului
succesoral, care se divide de drept, aşa cum am arătat mai sus, între comoştenitori,
odată cu deschiderea succesiunii proporţional cu partea lor ereditară. S-a precizat că
sezina nu înlătură diviziunea de drept a pasivului succesoral, ea, se poate spune, că are
caracter divizibil, fiecare moştenitor sezinar poate acţiona şi poate fi acţionat numai
pentru partea care îi revine din creanţă sau din datorie3.
_________________________________
1
www.notiunidedrept.ro
2
www.euroavocatura.ro
3
www.universuljuridic.ro
13
2.2. Subiecţii de sezină
2.2.1. Prefectul
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul numeşte, prin
concurs, câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor.1
Prefectul este ajutat de un subprefect. Prefectul şi subprefectul fac parte din
categoria înalţilor funcţionari publici.
Poate ocupa funcţia de prefect, respectiv de subprefect, persoana care:
-
are vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect, respectiv 27 de ani pentru
subprefect;
-
îndeplineşte condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei
publice;
-
are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect,
respectiv 3 ani pentru subprefect;
-
a absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică,
organizate, după caz, de către Institutul Naţional de Administraţie sau de alte
instituţii specializate, din ţară sau străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de
doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat
complet de parlamentar.
În ceea ce priveşte incompatibilitatea, se face precizarea conform căreia
prefectul şi subprefectul nu pot fi deputaţi sau senatori, primari, consilieri locali sau
consilieri judeţeni şi nu pot îndeplini o funcţie de reprezentare profesională, o altă
funcţie publică sau o funcţie ori o activitate profesională remunerată în cadrul regiilor
autonome, precum şi al societăţilor comerciale cu capital de stat sau privat.
În calitate de reprezentat al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele
atribuţii principale:
_________________________________
1
Legea-cadru în materie – Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului
14
a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, realizarea
intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a
ordinii publice;
b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a
obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare, şi dispune măsurile necesare
pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin,
potrivit legii;
c) conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
d) acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact
continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie
constantă prevenirii tensiunilor sociale;
e) stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene,
priorităţile de dezvoltare teritorială;
f) verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune;
g) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la
îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au
caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă;
h) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de
urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi
foloseşte, în acest sens, sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această
destinaţie;
i) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la
bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul
desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;
j) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
k) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din
ţară şi străinătate, în vederea promovării intereselor comune.
15
Ca urmare a exercitării controlului asupra legalităţii actelor adoptate sau emise
de autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, precum şi de preşedintele
consiliului judeţean, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ
aceste acte în termen de 30 de zile de la comunicare, dacă le consideră ilegale, după
îndeplinirea procedurii prealabile, cu excepţia celor de gestiune curentă. Acţiunea prin
care prefectul sesizează instanţa de judecată este scutită de taxă de timbru. Actul atacat
este suspendat de drept.
Înainte de a intenta acţiunea în justiţie, prefectul va solicita autorităţilor
administraţiei publice locale şi judeţene, în termen de maximum 10 zile, cu motivarea
necesară, să reanalizeze actul pe care îl apreciază ca ilegal, în vederea modificării sau,
după caz, a revocării acestuia.
Astfel, prefectul, acţionând în temeiul dreptului şi interesului legitim public
conferit prin art.3 alin.1din Legea nr.554/2004, are posibilitatea, atunci când constată
că inacţiunea unei autorităţi publice este contrară interesului public, să solicite
acesteia, printr-o petiţie, îndeplinirea atribuţiilor legale, iar în cazul tăcerii sau a
refuzului, poate duce conflictul în faţa instanţei de contencios administrativ, care va
obliga autoritatea publică la realizarea atribuţiilor legale.
Este cazul, spre exemplu, al primarului care refuză să înainteze consiliului local
proiectul de buget local, sau al consiliului local care refuză să ia act de încetarea
mandatului de consilier local pe alte temeiuri decât incompatibilitatea. Inacţiunea
poate fi sancţionată însă numai atunci când ea are legătură cu o atribuţie de putere
,,legată” a autorităţii publice, nu şi atunci când ea vizează atribuţii exercitate cu putere
discreţionară, deoarece instituţia de control nu se poate substitui celei controlate.
Obiectul cererii de chemare în judecată introdusă de prefect poate fi doar
anularea în tot sau în parte a actului ilegal. Prefectul nu poate cere despăgubiri,
deoarece această posibilitate este conferită prin Legea nr.554/2004 doar persoanelor
fizice sau juridice.
Practica administrativă a demonstrat că, prin utilizarea acestei atenţionări a
autorităţii publice emitente, litigiul poate fi evitat, autoritatea publică fiind mai
interesată să-şi revoce actul decât să-i fie anulat de către instanţă; pe de altă parte, de
multe ori ilegalitatea actului nu este sesizată de emitent (mai ales în localităţile rurale,
16
care duc lipsă de personal competent), iar, prin cererea de reanalizare, acestuia i se
oferă posibilitatea de a reveni asupra actului ilegal, dovedind bună credinţă.
Din datele statistice1, reiese cu evidenţă importanţa procedurii prealabile
administrative şi eficienţa ei în cadrul controlului exercitat de prefect, atunci când
autorităţile locale sunt de bună credinţă. În majoritatea cazurilor, se observă o rată de
succes de peste 85%, ceea ce dovedeşte eficienţa maximă a procedurii prealabile.
Subprefectul îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative,
precum şi cele delegate prin ordin al prefectului, în principal, în următoarele domenii:
-
relaţiile cu sindicatele şi patronatele;
-
respectarea legilor şi a celorlalte acte normative;
-
asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor.
În lipsa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului, atribuţiile
ce revin acestuia.
2.2.2. Avocatul Poporului
După cum este definită de Legea nr. 35/1997 modificată şi completată de Legea
nr. 383/2007: ,,Instituţia Avocatului Poporului este o autoritate publică autonomă şi
independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legi.’’
De la apariţia acestui subiect de sezină şi până în momentul de faţă s-au făcut
nenumărate propuneri de îmbunătăţire a acestei legi, inclusiv cu posibilităţile sesizării
instanţei de contencios atunci când se constată încălcări ale drepturilor şi libertăţilor în
raporturile cu autorităţile publice.
Scopul principal al acestei instituţii, prevăzut atât în art.58 şi 59 din Constituţie,
cât şi în art.1 al legii nr.35/1997, îl reprezintă apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti. Tot din aceste acte normative se disting două trăsături fundamentale ale
Avocatului Poporului, şi anume:
-
puterea Avocatului Poporului se bazează pe autoritatea nominală a acestuia,
întărită de suportul legal, constituţional;
-
prin faptul că face doar recomandări ori sugestii, această instituţie publică dă
posibilitatea cetăţenilor să aibă o altă cale constituţională pentru apărarea
drepturilor şi intereselor lor.
17
Avocatul poporului, ca instituţie publică, are diverse atribuţii, dar câteva dintre
acestea, de relevanţă deosebită în lucrarea de faţă, sunt:
-
primirea şi repartizarea cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcarea
drepturilor cetăţeneşti de către autorităţile publice;
-
urmărirea rezolvării cererilor primite;
-
solicitarea autorităţilor sau funcţionarilor în cauză, în privinţa încetării încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a repunerii în drepturi a petiţionarului şi
repararea pagubelor.1
Conform Legii nr. 554/2004, Avocatul poporului este subiect de sezină în
contenciosul obiectiv. Art.1 alin. 3 ne arată foarte clar că ,,Avocatul Poporului, ca
urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei
persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al
autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa
competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.’’ Petiţionarul
dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
În opinia prof. Ivan Vasile Ivanoff, de aici se desprinde precizarea că Avocatul
Poporului se interpune numai între persoana fizică vătămată în dreptul sau interesul
său şi instanţa de judecată; persoanele juridice nu beneficiază de serviciile acestuia. 2
De asemenea, Avocatul Poporului intervine numai când constată că ilegalitatea
sau refuzul autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie.
Astfel, atitudinea manifestată de alte autorităţi publice decât cea administrativă
sau excesul al altor autorităţi publice decât cele administrative nu beneficiază de
serviciile Avocatul Poporului.
Pe de altă parte, acţiunea se poate exercita ,,numai dacă Avocatul Poporului
apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative nu pot fi eliminate
în alt mod, acţiunea în contenciosul administrativ fiind singura soluţie.’’3
_________________________________
1
Dacian, D., Elemente de drept administrativ, Suport de curs, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca –
www.apubb.ro
2
Ivanoff, I.V., Contenciosul administrativ conform Legii nr. 554/2004, Ed. Bibliotheca, 2011,
Târgovişte, p.47
3
Vedinaş, V., Unele consideraţii teoretice şi implicaţii practice privind noua Lege a contenciosului
administrativ nr. 554/2004 în ,,Dreptul’’, Anul XXI, Seria a III-a, nr.5/2005, p.12
18
Prof. Antonie Iorgovan concluzionează că ,,Avocatul Poporului trebuie să
motiveze, prin cererea adresată instanţei, de ce apreciază că acţiunea judiciară este
singura posibilă.’’1
Petiţionarul devine reclamant din momentul în care este introdusă acţiunea,
prin urmare el va fi citat în cauză în această calitate, preluând procesul. Avocatul
poporului nu mai poate interveni după acest moment în nici un fel în proces, concluzie
ce reiese şi din formularea art.28 alin.3 din Legea nr.554/2004 conform căruia
,,acţiunile introduse de persoanele de drept public şi de orice autoritate publică, în
apărarea unui interes public, precum şi cele introduse împotriva actelor administrative
normative nu mai pot fi retrase, cu excepţia situaţiei în care sunt formulate şi pentru
apărarea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau
juridice de drept privat.’’
Conform art.7 alin.5, Avocatul poporului nu este obligat să efectueze procedura
prealabilă. În acest context, legitimarea procesuală activă specială a Avocatului
poporului pune într-un con de umbră dispoziţiile legale care condiţionează acţiunea
directă în contencios administrativ de îndeplinirea unor formalităţi, cum ar fi termenul
de introducere şi procedura prealabilă.
Astfel, persoana fizică care nu efectuează procedura prealabilă sau care pierde
termenul de sesizare directă a instanţei de contencios administrativ (6 luni de la
comunicarea actului), se poate adresa Avocatului poporului, pentru care termenul de
sesizare a instanţei (tot de 6 luni) curge de la data la care a cunoscut existenţa actului
nelegal (art.11 alin.3), adică din momentul sesizării de către petiţionar. Prin urmare,
din păcate, lipsa de diligenţă a persoanei fizice poate fi acoperită prin apelarea la
sprijinul procesual al Avocatului poporului, efectul fiind reînvierea termenelor de
contestare, dar Avocatul poporului nu este obligat să exercite acţiunea.
2.2.3. Ministerul Public
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic.
_________________________________
1
Iorgovan, A., Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza explicaţii, Ed.Roata, 2004,
Bucureşti, p.267
19
Ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a acţiona în
vederea protejării unui interes public, procurorul trebuie să acţioneze în modul şi prin
mijloacele prevăzute de lege.
Procurorul nu poate acţiona decât în limitele competenţei sale, prin mijloacele
şi în cazurile stabilite prin dispoziţiile legale. Cu alte cuvinte, îşi exercită atribuţiile
numai în temeiul legii. Misiunea specifică de esenţă a Ministerului Public este
asigurarea respectării legii.1
Potrivit principiului imparţialităţii, în spiritul prevederilor art.16 din
Constituţie care statuează că ,,Nimeni nu este mai presus de lege’’, procurorul, în
calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, al
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să-şi exercite atribuţiile cu
obiectivitate, indiferent de calitatea persoanei cercetate sau de apartenenţa sa social
politică.
Procurorul trebuie să vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a
căror activitate o supraveghează, să aplice legea fără discriminare.
Subordonarea ierarhică, un alt principiu al activităţii Ministerului Public, se
concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi
conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.
Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanţă procurorul de şedinţă este
liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama
de probele administrate în cauză.
Desigur că procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre
atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile
acestora dacă sunt contrare legii. În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în
condiţiile prevăzute de lege.
Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau
al încetării calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică
urgenţa şi care împiedică rezolvarea sa.
_________________________________
1
www.mpublic.ro
20
Ministerul Public acţionează pentru respectarea acestui principiu şi pentru
asigurarea permanentă a legalităţii dispoziţiilor emise de procurorii cu funcţii de
conducere.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi
exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
În Art. 1 alin. 4 şi 5 din Legea nr.554/2004, se specifică atribuţiile Ministerului
Public în calitate de subiect de sezină, şi anume: ,,Ministerul Public, atunci când, în
urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei
unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces
de putere, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei
fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte, de drept,
calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Când Ministerul Public
apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ
normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă de la sediul autorităţii publice emitente.’’
Este o acţiune asemănătoare celei puse la dispoziţia Avocatului poporului, cu
deosebirea că Avocatul poporului poate acţiona numai în numele persoanelor fizice, nu
şi juridice. Obiectul cererii îl constituie un act administrativ emis cu exces de putere de
o autoritate publică, nu şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau tăcerea
administrativă. De aceea, se impun două precizări:
- actul este ilegal din punct de vedere subiectiv, deoarece dreptul de apreciere al
autorităţii publice, conferit de o anumită lege sau care decurge din tăcerea legii, a fost
exercitat cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute
de Constituţie sau de lege, adică cu exces de putere, astfel cum este definit de lege.
- actul atacat poate fi emis nu numai de autorităţile administrative, ci de orice
autoritate publică, adică de ,,orice organ de stat sau al unităţilor administrativ
teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
public”, precum şi de persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, persoane
asimilate, în sensul legii, autorităţilor publice (art.2 alin.1 lit.b).
21
Aceste acte trebuie să fie emise cu exces de putere. Potrivit Legii nr.554/2004
art.2, lit. m excesul de putere reprezintă ,,exercitarea dreptului de apreciere aparţinând
autorităţilor publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.’’
Din analiza dispoziţiilor legale, putem trage concluzia că Ministerul public
devine apărătorul drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice şi juridice în faţa
abuzurilor administraţiei publice. În consecinţă, acţiunea de contencios administrativ
subiectiv exercitată de Ministerul public ridică acelaşi tip de probleme ca şi acţiunea
Avocatului poporului1 .
Alin. 9 al art. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că ,,Participarea în instanţă a
reprezentantului Ministerului Public este obligatorie. Pentru situaţia prevăzută la alin.
5, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele sociale cu
personalitate juridică interesate.
Conform O.U.G. nr.190/2005, pentru realizarea unor măsuri necesare în
procesul de integrare europeană Art. IV.- Alineatul 9 al articolului 1 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, se modifică şi va avea următorul cuprins:
,,(9) Cererile în contencios administrativ se soluţionează fără participarea
reprezentantului Ministerului Public. Pentru situaţia prevăzută la alin. (5), instanţa, din
oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele sociale cu personalitate
juridică interesate.’’
În temeiul existenţei unui interes legitim public, definit de lege ca fiind
,,interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”, Ministerul public
are aşadar posibilitatea de a intenta o acţiune de contencios administrativ obiectiv.
Acesta vizează doar actele administrative normative, nu şi cele individuale, şi, fiind un
contencios obiectiv, urmăreşte doar anularea actului, nu şi despăgubiri.
Spre deosebire de acţiunea de contencios administrativ subiectiv, care poate fi
intentată după ce, în exercitarea atribuţiilor proprii, Ministerul public apreciază că
încălcarea drepturilor persoanelor se datorează unui act administrativ, în cazul acţiunii
de contencios administrativ obiectiv legea nu mai condiţionează intentarea acţiunii de
22
concluziile reieşite din activitatea de urmărire penală, în consecinţă Ministerul public
poate acţiona fie din oficiu, în urma exercitării competenţelor legale, fie la cererea
unor persoane fizice sau juridice.
Obiectul acţiunii îl constituie anularea actului administrativ normativ, fiind
exclusă posibilitatea de a solicita despăgubiri sau emiterea unui alt act administrativ.
Justificarea acestei soluţii rezidă în faptul că Ministerul public acţionează ca apărător
al legalităţii obiective, al bunei funcţionări a administraţiei publice, şi nu în vederea
apărării unui drept subiectiv, propriu.
2.2.4. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
Legea nr.554/2004 reglementează un aspect care aparţine, ca domeniu de
reglementare specială Legii administraţiei locale şi Statutului funcţionarilor publici.
Este vorba de dreptul prefectului de a ataca, în termenele prevăzute în lege, în faţa
instanţei de contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice
locale, dacă le consideră nelegale, şi de posibilitatea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată. În ambele cazuri, până la soluţionarea cauzei, actul
atacat este suspendat de drept.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) a fost înfiinţată prin Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu scopul de a asigura
managementul funcţiilor publice şi cel al funcţionarilor publici. ANFP funcţionează în
subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, conform
Hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării
Regionale şi Administraţiei Publice.1
Atribuţiile principale ale Agentiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sunt:
- elaborarea cadrului legislativ privind funcţia şi funcţionarii publici;
- monitorizarea şi controlul aplicării reglementărilor în domeniu;
_________________________________
1
www.anfp.gov.ro
23
-
gestionarea programelor privind funcţia publică, prin intermediul cărora se
realizează managementul funcţiei şi funcţionarilor publici;
-
colaborarea cu alte instituţii din ţară şi din străinătate, în vederea perfecţionării
pregătirii profesionale a funcţionarilor publici;
-
centralizarea nevoilor de instruire ale funcţionarilor publici;
-
furnizarea programelor de formare şi perfecţionare profesională pentru
personalul din administraţia publică;
-
administrarea bazei de date cuprinzând evidenţa naţională a funcţiilor publice şi
a funcţionarilor publici.
Beneficiarii activităţii Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sunt
următorii:
1.Funcţionarii publici, prin:
- monitorizarea eficientă a aplicării Legii nr. 188/1999 cu modificaările şi
completările ulterioare, precum şi a legislaţiei secundare, astfel încât să fie respectat
principiul transparenţei în organizarea şi dezvoltarea carierei în funcţia publică;
- planificarea carierei în funcţia publică prin elaborarea planului de ocupare a
funcţiilor publice, cu respectarea principiilor egalităţii de şanse, competenţei,
competiţiei, profesionalismului şi motivării; crearea unor mecanisme de recompensare
a performanţelor personale individuale;
- asigurarea unui sistem unitar de salarizare a funcţionarilor publici, transparent,
motivant, predictibil; perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici.
2.Cetăţenii, prin:
- instituirea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi
imparţial în interesul cetăţenilor;
- eficientizarea managementului funcţiei publice şi funcţionarilor publici,
pentru asigurarea continuităţii şi celerităţii serviciului public;
- stabilirea unor norme deontologice în raporturile dintre funcţionarii publici şi
cetăţeni.
3. Autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale,
prin:
- aplicarea coerentă şi unitară a reglementărilor legale în domeniul funcţiei
publice şi funcţionarilor publici;
24
- instituirea unor mecanisme de comunicare inter-instituţională eficientă;
- coordonarea metodologică a compartimentelor de resurse umane din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice.
Conform art.3 alin. 2 din Legea nr.554/2004, ,,Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată.’’
Pentru o şi mai mare eficienţă a dreptului de sezină, art.20 alin.5 din Legea
188/1999, republicată, face precizarea că ,,preşedintele Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele ilegale emise de
autorităţile sau instituţiile publice locale’’. Ceea ce ne conduce la următoarea situaţie:
în cazul încălcării statutului funcţionarului public, instanţa de contencios poate fi
sesizată de funcţionarul public lezat, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau
prefectul judeţului, în cazul autorităţilor publice locale.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în temeiul art.3 alin.2 din Legea
nr.554/2004, este autoritate de tutelă administrativă jurisdicţionalizată pentru toate
autorităţile publice, centrale şi locale, însă numai într-un domeniu strict determinat,
acela al raporturilor de funcţie publică.
Acţiunea poate fi introdusă fie împotriva actelor administrative ilegale ce au ca
obiect raporturi de funcţie publică, fie împotriva refuzului nejustificat sau tăcerii
administrative, art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004 fiind deplin aplicabil.
Astfel, spre exemplu, Agenţia va putea contesta actele administrative de numire
în funcţie emise cu încălcarea legii, dar şi refuzul autorităţilor publice de a-şi îndeplini
obligaţiile derivate din legislaţia funcţiei publice, cum este aceea de a organiza concurs
pentru o funcţie vacantă, sau de a asigura evaluarea anuală a funcţionarilor publici.
În doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că Agenţia este obligată să cerceteze
toate sesizările privind încălcarea legii prin acte sau fapte administrative din domeniul
funţiei publice, nu se poate limita la constatările făcute cu ocazia activităţii de control
efectuate din proprie iniţiativă.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este nevoită să achite taxa de timbru,
deoarece nu este scutită prin lege specială ca în cazul prefectului. Actul atacat este
25
suspendat de drept, iar termenele de contestare sunt diferite, în funcţie de tipul actului
contestat:
- în cazul actelor individuale, 6 luni (art.11 alin.1) de la momentul comunicării actului,
data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal
de conciliere, după caz (art.11 alin.2). Deoarece Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici este o autoritate publică direct interesată de actele administrative emise de
autorităţile locale în domeniul funcţiei publice, aceste acte vor trebui obligatoriu
communicate Agenţiei de către secretarul unităţii administrativ teritoriale, în termen de
10 zile de la adoptare sau emitere, obligaţie ce rezultă din art.85 alin.1 lit.h din Legea
nr.215/2001.
- actele administrative normative vor putea fi atacate oricând, în baza art.11 alin.4.
Este cazul, spre exemplu, al hotărârilor de Guvern adoptate cu încălcarea dispoziţiilor
legale din domeniul funcţiei publice, sau al ordinelor ministeriale ce au ca obiect
situaţia juridică a funcţionarilor publici dintr-un anumit domeniu de activitate, ilegale.
Legalitatea actului administrativ atacat va fi analizată de către instanţa de
contencios administrativ în mod obiectiv, nu subiectiv, aici intervenind deja
tradiţionala distincţie între contenciosul obiectiv şi cel subiectiv. Cu alte cuvinte, în
timp ce contenciosul subiectiv are în centrul său grija pentru drepturile subiective ale
persoanelor, oferindu-le acestora mijloace juridice de apărare a acestor drepturi în faţa
abuzurilor administraţiei, contenciosul obiectiv evocă necesitatea respectării, în
activitatea administraţiei publice, a regulilor impersonale de drept, subsumate
câmpului semantic al sintagmei ,,drept obiectiv”. Instanţa va constata care este starea
de legalitate, aşa cum ea rezultă din acte normative, şi dacă această stare de legalitate a
fost vătămată printr-un act al unei autorităţi a administraţiei publice locale1 .
2.2.5. Autoritatea publică emitentă
În vorbirea curentă, prin act se înţelege documentul eliberat de o autoritate, care
atestă un fapt, o obligaţie, un drept, o învoială, o identitate a cuiva etc.
Actele administrative ocupă un loc important în cadrul formelor concrete de
realizare a activităţii administraţiei publice.
_________________________________
1
Dacian, D., op.cit. – www.apubb.ro
26
În practică, se folosesc termeni ca: ordin, hotărâre, dispoziţie, decizie,
autorizaţie etc., pentru a desemna un act administrativ.
Aşadar, actul administrativ constituie forma juridică principală prin care se
realizează administraţia publică şi constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de
voinţă prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept
administrativ.1
Actul administrativ este obligatoriu atât pentru organele emitente, cât şi pentru
persoanele cărora li se adresează. Obligativitatea derivă din faptul că actul
administrativ este adoptat sau emis în baza şi executarea legii. 2
Legalitatea este un principiu ce guvernează adoptarea sau emiterea actelor
administrative. Actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu Constituţia,
legile şi alte acte cu forţă juridică superioară. Actul administrativ trebuie să fie adoptat
sau emis de organul competent în limitele competenţei sale.
Procedura de elaborare, adoptare şi punere în executare a actelor administrative
presupune un număr de operaţiuni care concură la emiterea unui act valabil, acestea
pot fi premergătoare, concomitente sau ulterioare emiterii actului administrativ.3
Este ştiut faptul că în dreptul administrativ există principiul revocabilităţii
actului administrativ. Acesta funcţionează până la limitele prevăzute de anumite legi şi
situaţii logice. Astfel, în cazul excepţiilor de la principiul revocabilităţii actului
administrativ, adică a acelor situaţii în care autoritatea emitentă nu mai poate retracta
actul emis datorită unor cazuri bine determinate, atunci, conform art.1 alin. 6 din
Legea nr.554/2004, ,,autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate
să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate
fi revocat, întrucât a intrat in circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul
admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile
încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile
produse.’’
_________________________________
1
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira, 1996, Bucureşti, p.273
2
Ibidem, p.284
3
Ibidem, p.305
27
În opinia prof. Ivan Vasile Ivanoff, condiţiile de admisibilitate în această
situaţie sunt:
-
autoritatea publică se află în situaţia imposibilităţii retragerii actului
administrativ vătămător;
-
actul administrativ să devină irevocabil prin intrarea în sfera excepţiilor
revocabilităţii actelor.1
În planul contenciosului administrativ, importanţa distincţiei între actele
administrative şi formele procedurale prevăzute de lege pentru emiterea actului
administrativ constă în aceea că doar actul administrativ, adică actul final, poate fi
contestat direct pe calea unei acţiuni directe în contencios administrativ, nu şi avizele,
acordurile, propunerile, referatele, aprobările, etc.
Ilegalitatea obiectivă a actului administrativ se apreciază în funcţie de
momentul emiterii sale, pentru actele cu executare din mai multe operaţiuni determinat
e, respectiv pe parcursul executării, pentru actele cu executare succesivă, continuă,
nelimitată în timp. Astfel, în acest ultim caz, dacă actul devine ilegal datorită adoptării
unei legi care nu mai permite existenţa lui, actul este anulabil, chiar dacă la momentul
emiterii el a fost legal.
Ilegalitatea subiectivă a actului cu executare imediată sau prin operaţiuni
determinate ca număr sau ca durată, se apreciază în momentul emiterii sale, deoarece
actele normative ulterioare nu pot afecta situaţii juridice anterioare, în baza principiul
neretroactivităţii. Actele cu executare continuă (o autorizaţie de funcţionare, spre
exemplu), trebuie apreciate însă şi în funcţie de actele normative ce sunt adoptate pe
durata executării lor, putând deveni din legale, ilegale2 .
Atunci când analizează legalitatea actului administrativ însă, instanţa de
contencios administrativ se va pronunţa şi asupra formelor procedurale (actelor
interne, cum mai sunt ele de numite), întrucât, de multe ori, ilegalitatea actului
administrativ este rezultatul evident al ilegalităţii unei forme procedurale care a stat la
baza emiterii lui.
_________________________________
1
Ivanoff, I.V., op. cit., p.50
2
Dacian, D., op.cit. – www.apubb.ro
28
Unele din aceste forme sunt instituite de lege pentru garantarea drepturilor celor
administraţi sau pentru informarea autorităţilor publice, şi pot atrage anularea actului
-nulitate relativă, sau nulitatea absolută a acestuia, care trebuie doar constatată de
instanţă. Alte forme, însă, nu atrag nulitatea actului (procedurile facultative).
Instanţa de judecată poate aprecia dacă neefectuarea unei proceduri
administrative obligatorii este de natură să vicieze actul administrativ.
De exemplu, durata mai redusă a anchetei publice prevăzute de lege nu
împietează asupra legalităţii actului administrativ, dacă cel vizat şi-a prezentat punctul
de vedere şi acesta a fost consemnat.
De asemenea, faptul că funcţionarul public vinovat de producerea unei pagube
patrimoniului instituţiei nu a fost lăsat să semneze un angajament de plată şi a fost
emisă o decizie de imputare cu acelaşi conţinut ca şi angajamentul de plată nu
afectează legalitatea deciziei de imputare.1
Termenul alocat prin legea contenciosului administrativ pentru răspunsul
autorităţii publice este de 30 de zile, însă cu precizarea „dacă prin lege nu se prevede
un alt termen”. Termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr.554/2004 este aplicabil ca
termen special, însă textul legal ce-l reglementează se completează cu Ordonanţa
Guvernului nr.27/2002, care este dreptul comun în materia petiţiilor, consecinţa fiind
că termenul se poate prelungi cu maximum 15 zile în condiţiile art.9 din ordonanţă.
Calculul termenului se va face pe zile calendaristice, deoarece interesul particularilor
de a primi un răspuns din partea administraţiei publice prevalează asupra împrejurării
că administraţia publică îşi desfăşoară activitatea cu publicul doar 6 zile pe săptămână.
Prin ,,refuzul nejustificat de rezolvare a cererii” legiuitorul a înţeles
„exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei
persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului
administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a
plângerii prealabile”.
_________________________________
1
Dacian, D., op.cit. – www.apubb.ro
29
Refuzul trebuie să fie exprimat în scris, şi motivat în drept, deoarece Ordonanţa
Guvernului nr.27/2002 impune aceste forme procedurale în cazul soluţionării petiţiilor,
prin urmare un refuz verbal (greu de dovedit, de altfel) va putea fi folosit mai greu în
instanţă. Preferabil este, în cazul unui refuz verbal, să se aştepte expirarea termenului
de răspuns, tăcerea administrativă fiind mai uşor de dovedit.
Art.1 al Legii 554/2004 se referă la atacarea în justiţie a refuzului nejustificat de
a rezolva cererea privitoare la un drept, fără să prevadă prin ce anume trebuia să fie
rezolvată cererea - prin act administrativ sau printr-o altă manifestare de voinţă.
În consecinţă, rezolvarea cererii poate fi făcută nu numai prin emiterea unui act
administrativ, ci şi prin emiterea unei adeverinţe (care nu este act administrativ),
certificat etc., adică prin înscrisuri doveditoare sau constatatoare a unor fapte, sau chiar
printr-un fapt administrativ.
2.2.6. Alte persoane lezate într-un drept subiectiv/interes legitim
Conform Art.1 alin. 1 şi 2 din Legea nr.554/2004, ,,Orice persoană care se
considera vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un
drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter
individual, adresat altui subiect de drept.’’
Termenul ,,persoană vătămată” este definit ca desemnând orice persoană
titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără
personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private,
precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie
a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane
fizice determinate.
30
În definiţia legală dată noţiunii de ,,persoană vătămată” în art.2 alin.1 lit.a se pot
identifică două părţi distincte:
a) persoana vătămată este în primul rând o persoană fizică sau juridică titulară a
unui drept (subiectiv), definit ca fiind ,,orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau
de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”.
Persoana fizică este persoana care, conform dreptului civil, trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Aşa cum observăm, Legea 554/2004 nu distinge asupra
persoanelor fizice. Exprimarea ,,orice persoană’’ ne duce la ideea nediscriminării de
nici un fel, nici măcar pe criterii de cetăţenie. Aşadar, pentru a fi acceptată în justiţie,
este suficientă calitatea de persoană fizică care să posede capacitate deplină de
exerciţiu, un exemplu în acest sens fiind apatrizii sau cei cu dublă cetăţenie.
Persoana juridică este reglementată prin definiţia din Decretul 31/1954,
adaptată cerinţelor moderne. Astfel, legiuitorul permite accesul în justiţie a oricărei
categorii de persoane juridice care au acest statut dobândit conform legii. Ca exemplu,
pot fi reclamanţi în litigiile de contencios administrativ, persoanele juridice de drept
civil – asociaţiile şi fundaţiile -, societăţile comerciale , persoane juridice de drept
public sau autorităţi şi instituţii publice.1
Persoanele fizice sau juridice pot fi vătămate în drepturile lor şi prin efectul
tăcerii administrative sau a refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, aceste fapte
administrative fiind asimilate actelor administrative (art.2 alin.2).
Persoanele fizice sau juridice trebuie să aibă capacitate juridică şi procesuală.
Persoanele fizice pot acţiona în contencios administrativ chiar dacă nu au cetăţenia
română, deoarece legea nu face nici o precizare în acest sens.
b) în al doilea rând, sunt asociate persoanelor vătămate şi grupurile de persoane
fizice. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea un fel de acţiune colectivă,
întemeiată pe comunitatea de drepturi şi interese vătămate, exercitată în comun de mai
multe persoane fizice.
Conform legii, sunt ,,asimilate” persoanei vătămate şi organismele sociale care
invocă vătămarea prin actul administrativ atacat a unui interes legitim public, fie a
drepturilor si intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
_________________________________
1
Ivanoff, I.V., op. cit., p.46
31
Este evidentă prezenţa unei acţiuni de contencios administrativ obiectiv, ce
vizează anularea actului administrativ, în temeiul interesului public. Acţiunea este
asimilată în ceea ce priveşte celelalte aspecte în totalitate acţiunii persoanei fizice sau
juridice vătămate în drepturi. Prin urmare, termenele de intentare sunt aceleaşi, la fel
procedura prealabilă administrativă.
Totuşi, anumite elemente ale acţiunii persoanelor fizice sau juridice vătămate
nu au aplicabilitate aici:
- posibilitatea de a cere despăgubiri (despăgubirile pot fi cerute numai în cazul
contenciosului administrativ subiectiv, atunci când sunt vătămate drepturi şi libertăţi
private, personale). Vor putea fi solicitate doar cheltuieli de judecată.
- ilegalitatea actului administrativ atacat trebuie să fie una obiectivă, afectând
legalitatea obiectivă, şi nu una subiectivă, întemeiată pe vătămarea unui drept subiectiv
al organismului social.
În ceea ce priveşte noţiunea de organisme sociale interesate, ea este definită în
art.2 alin.1 lit.s) din lege: structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi
altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii
de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative 1 .
Este utilă precizarea referitoare la curgerea termenelor de contestare pentru terţi
- de la luarea la cunoştinţă a actului administrativ (art.7 alin.3). Condiţionarea
referitoare la interdicţia ,,luării la cunoştinţă” nu mai târziu de 6 luni de la emiterea
actului, prevăzută la art 7 alin. 7, a fost declarată neconstituţională, prin urmare luarea
la cunoştinţă poate avea loc oricând2 .
În capitolul anterior am prezentat părţile procesuale ale litigiului de contencios,
făcând referire la situaţiile clasice ale reclamantului şi pârâtului în litigiul de
contencios. Se pune însă problema participării şi a altor persoane în astfel de litigii.
În cadrul acestui capitol am precizat poziţia fiecărui subiect de sezină în litigiul
de contencios administrativ.
________________________________
1
Dacian, D., op.cit., - www.apubb.ro
2
DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 707 din 19 octombrie 2007 prin care a fost admisă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
32
Dacă Avocatul Poporului este indiscutabil un subiect de sezină, acesta nu este
niciodată reclamant în litigiul de contencios administrativ.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ceilalţi subiecţi de sezină care, în anumite
circumstanţe, pot fi reclamanţi în litigiile de contencios administrativ obiectiv.
Un exemplu în acest sens îl constituie procurorul, care participă obligatoriu în
litigiile de contencios. El nu este parte din litigiu, dar în cazul excesului de putere,
acesta apare în postura de reclamant, situaţie în care îl vom întâlni şi pe procuror
alături de completul de judecată.
Genul de litigii – acte emise cu exces de putere – determină această situaţie
procedurală ,,sui generis’’ nemaiîntâlnită într-un proces, dar aici suntem într-un
contencios obiectiv, lezată fiind legea, ordinea de drept, iar o astfel de situaţie
presupune luarea unor măsuri extreme şi eficiente, fapt pentru care Ministerul Public a
fost pus într-o situaţie juridică inedită, din punct de vedere al dreptului procesual civil.
2.3. Litigii de contencios administrativ
2.3.1. Noţiuni generale
Legea nr. 554/2004, având în vedere natura specială a litigiilor, a înscris în
dispoziţiile ei o serie de măsuri speciale cu caracter procedural derogatorii de la
dreptul comun şi destinate, în primul rând, a face mai lesnicios pentru petenţi
exerciţiul acţiunilor în contencios şi mai rapidă judecarea lor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul, în cazul contenciosului subiectiv,
are în faţa sa ca adversar o autoritate publică a statului, care este un adversar puternic,
în măsură de a-i face tot felul de dificultăţi şi de a-i opune tot felul de piedici în
judecarea litigiilor respective. Dar legea contenciosului administrativ nu a putut să
prevadă toate dispoziţiile procedurale necesare, fapt pentru care în art. 28 alin. 1 din
Legea nr. 554/2004 se stipulează foarte clar că ,,Dispoziţiile prezentei legi se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o
parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte,
precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea aplicării unor
33
norme ale Codului de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării
excepţiilor.’’
2.3.2. Acţiunile de contencios administrativ
Din punct de vedere al acţiunilor introductive, legea nr.554/2004 asimilează
acţiunile de contencios administrativ cu acţiunile de drept comun. Trebuie menţionat
faptul că asemănarea este doar la nivelul principiilor şi ţine doar de încadrarea litigiilor
în categoria litigiilor civile, spre a le deosebi de cele penale. Astfel, principiul
disponibilităţii litigiului civil este valabil numai în cazul contenciosului subiectiv, în
schimb nu se aplică în cazul contenciosului obiectiv şi a celui împotriva actelor
administrative cu caracter normativ. Astfel, conform art. 28 alin 2 prevede că litigiile
având subiect de sezină Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefectul sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi cele având ca obiect actele administrative cu
caracter normativ, nu mai pot fi retrase.
Potrivit art.11 din legea nr. 544/2004, cererile prin care se solicită anularea unui
act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei
cauzate, pot fi introduse în termen de 6 luni de la data:
-
comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
-
comunicării refuzului considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;
-
expirării termenului de punere în executare a actului administrativ emis ca
urmare a soluţionării favorabile a cererii sau a plângerii prealabile;
-
expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
-
încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii în cazul
contractelor administrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate
fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de 1 an de la data:
-
comunicării actului administrativ;
-
luării la cunoştinţă a actului administrativ;
-
încheierii procesului-verbal de conciliere în cazul contractelor administrative.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public
sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data
când s-a cunoscut existenţa actului nelegal. Acţiunile judiciare formulate de către
34
aceste autorităţi pot fi introduse şi peste aceste termen, dar nu mai târziu de 1 an de la
data emiterii actului. Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, ceea ce
înseamnă că-i sunt aplicabile regulile în materie de suspendare, încetare şi repunerea în
termen. Termenul de 1 an este un termen de decădere.
2.3.3. Actele ce trebuie anexate
Potrivit art. 12 din Legea nr. 554/2004, reclamantul va depune odată cu
acţiunea, actul administrativ pe care-l atacă, sau după caz, răspunsul autorităţii publice
prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de
lege sau un interes legitim.
În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu cererea
sa, va depune la dosar copia cererii certificată prin numărul şi data înregistrării la
autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii
prealabile.
Astfel, acţiunea trebuie să cuprindă elementele de identificare a părţilor
conflictului juridic1:
-
numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar.
Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România,
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
-
numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
-
obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când
preţuirea este cu putinţă. Pârâtul poate contesta această valoare, iar instanţa este
şi ea datoare să verifice modul în care reclamantul a determinat valoarea pentru
a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii.
_________________________________
1
Toma, T., op.cit., p.770
-
arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
35
-
arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Dacă înscrisurile
sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau
copii cu litere latine, certificate de parte. Când reclamantul doreşte să-şi
dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale prin interogatoriul
pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, iar când se va cere proba cu
martori, se va arăta numele şi domiciliul acestora.
La cerere (acţiune) se va anexa:
-
actul administrativ a cărui anulare se cere;
-
refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar
în cazul în care nu s-a manifestat acest refuz – răspunsul negativ -, va anexa o
copie a cererii pe care a adresat-o autorităţii publice cu numărul şi data
înregistrării la autoritatea publică;
-
dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis ori prin refuzul rezolvării
cererii.
Acţiunea reclamantului va cuprinde, ca orice cerere de chemare în judecată,
dovada achitării taxei de timbru la instanţa de contencios administrativ, semnătura
reclamantului, data cererii şi numele instanţei căreia i se adresează.
Această cerere, împreună cu actele mai sus menţionate, se va întocmi în atâtea
exemplare, câte părţi procesuale sunt în litigiu, plus un exemplar pentru instanţa de
contencios. Cu alte cuvinte, trebuie îndeplinite condiţiile cerute de art. 82 şi 112 din
Cod pr. civ., incidente în această materie. Dacă cererea este făcută prin mandatar, art.
83 din Cod pr.civ. prevede necesitatea anexării la cerere a procurii în original sau a
copiei legalizate. În cazul în care mandatarul este avocat, certificarea copiei de pe
procură se va face de acesta.
Regulile privitoare la justificarea calităţii reprezentantului se aplică şi dacă
cererea a fost semnată personal de către parte, dacă în faţa instanţei de contencios se
prezintă mandatarul. În cazul în care reprezentantul părţii nu poate face dovada calităţii
sale, instanţa de contencios poate acorda termen pentru justificarea calităţii sale.
Îndată ce a fost introdusă, cererea de chemare în judecată produce anumite
efecte juridice care îi sunt specifice1:
36
- cererea de chemare în judecată constituie baza raportului procesual ce se formează,
prin introducerea ei, între reclamant şi pârât, fixând cadrul procesual în care se va
desfăşura judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;
- în cazul competenţei teritoriale alternative, cererea de chemare în judecată exprimă
opţiunea reclamantului pentru una din instanţele competente, opţiune la care ulterior
nu poate reveni;
- cererea de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului;
- introducerea cererii de chemare în judecată, chiar la o instanţă necompetentă, duce la
întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, mai exact, a dreptului de a obţine
condamnarea pârâtului.
- introducerea cererii de chemare în judecată nu suspendă actul administrativ contestat.
Tot ca o chestiune legată de sesizarea instanţei, conform art. 16 alin. 1 din
Legea nr. 554/2004, acţiunea poate fi introdusă nu numai împotriva unei autorităţi sau
instituţii publice, ci şi împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau
încheierea actului ori după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim, dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere. În acest caz, răspunderea
este solidară, prin urmare, va fi chemată în judecată şi autoritatea sau instituţia publică
în care această persoană îşi desfăşoară activitatea.
La rândul său, funcţionarul public poate chema în garanţie pe superiorul
ierarhic care a dat ordin scris, să elaboreze sau nu actul administrativ.
2.3.4. Citarea părţilor şi obligarea autorităţii de a prezenta instanţei actele
solicitate
Conform art. 13 alin. 1 din legea nr. 554/2004, la primirea acţiunii, instanţa va
dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii, al cărei act este atacat, să îi
comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza
emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
_________________________________
1
Toma, T., op.cit., p.773
În situaţia în care reclamant este un terţ sau când acţiunea este introdusă de
Avocatul Poporului sau de Ministerul Public, alin. 2 ale aceluiaşi articol de lege ne
spune că ,,instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice, de urgenţă actul
37
atacat, împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte
lucruri necesare pentru soluţionarea cauzei.’’
În acelaşi mod se va proceda şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a
cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim. Dacă autoritatea
publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia
va fi obligat să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim
brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, potrivit art. 13 alin. 4 din
Legea nr. 554/2004. Prin această dispoziţie, se caută obligarea autorităţii care ar refuza
să pună la dispoziţie actele necesare pentru soluţionarea litigiului şi care, bineînţeles,
ar fi în defavoarea ei.
2.3.5. Procedura de judecată în faţa instanţei de fond
Instanţa de contencios judecă, de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică în
completul stabilit de lege. Conform Legii 92/1992 şi a art. 1 alin. 9 din Legea nr.
554/2004, completul instanţei de fond în litigiile de contencios administrativ este
format dintr-un judecător, iar la toate litigiile de contencios administrativ participarea
procurorului este obligatorie.
Procedura de urgenţă instituită în materia contenciosului administrativ este
inspirată de voinţa legiuitorului de a face ca procesele de contencios să fie soluţionate
în mod mai rapid decât cele de drept comun, ceea ce numai în parte s-a reuşit,
deoarece şi în această materie, datorită aglomerării proceselor, acestea se judecă cu
încetineală din cauza termenelor de judecată foarte lungi pe care aceste instanţe sunt
obligate să le dea.
În vederea luării măsurilor ce se impun, instanţa va trebui să constate dacă actul
atacat în justiţie a fost emis de către autoritatea administrativă cu nesocotirea:
-
regulilor de drept;
-
principiilor de drept;
-
regulilor de competenţă în materia emiterii actelor administrative.
Instanţa va cerceta utilizarea competenţei şi sub aspectul subordonării acesteia
faţă de anumite reguli de procedură instituite de diferite norme juridice.
38
În această privinţă, un rol deosebit îl au avizele consultative, facultative sau
obligatorii care sunt cerute de autorii actelor administrative şi, în mai mică măsură,
procedurile privitoare la forma actelor administrative.
În cazul admiterii acţiunii judiciare, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa
de contencios administrativ diferă în funcţie de natura actului care face obiectul cererii
de chemare în judecată. Astfel, în cazul actelor administrative, instanţa poate să
pronunţe următoarele soluţii:
-
anularea în tot sau în parte a actului administrativ atacat în justiţie;
-
obligarea autorităţii sau instituţiei publice pârâte să emită un act administrativ,
să elibereze un certificat, o adeverinţă sau să efectueze o operaţiune
administrativă. Instanţa poate stabili şi soluţia sancţiunii unei penalităţi
aplicabile părţii obligate pentru fiecare zi de întârziere;
-
să se pronunţe asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au
sta la baza emiterii sau încheierii actului supus judecăţii;
-
obligarea la despăgubiri pentru daunele materiale şi morale produse de
autoritatea sau instituţia publică pârâtă dacă acest lucru a fost solicitat de către
reclamant.
Potrivit art. 17 alin. 3 din legea nr. 554/2004, redactarea şi motivarea hotărârilor
trebuie să se facă în cel mult 30 de zile de la pronunţare.
2.3.6. Suspendarea executării actului administrativ
În cazuri bine justificate şi pentru a preveni o propagare iminentă, odată cu
sesizarea autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară
instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la
pronunţarea instanţei de fond, conform art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În cazul în care persoana vătămată introduce acţiunea în anulare în termen de 60
de zile, suspendarea încetează de drept.
Potrivit art. 14 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care se emite un nou
act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este
suspendat de drept, fără a mai fi obligatorie plângerea prealabilă.
Alin. 7 stipulează clar faptul că suspendarea executării actului administrativ, are
ca efect încetarea oricărei forme de executare până la expirarea duratei suspendării. De
39
asemenea, potrivit art.14 alin. 6 nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare
pentru aceleaşi motive.
Instanţa va rezolva cererea de suspendare de urgenţă, cu citarea părţilor, aşa
cum se stipulează în alin 2 al aceluiaşi articol de lege.
Din aceste două texte de lege, rezultă că, în cazul contenciosului administrativ
subiectiv, reclamantul poate cere instanţei suspendarea numai dacă:
-
se justifică prevenirea unei pagube ce trebuie dovedită;
-
există cazuri bine justificate.
Este important de evidenţiat faptul că instanţa va aprecia asupra acestei cereri
de suspendare, apreciere care poate fi cenzurată de instanţa superioară de recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare, aşa cum prevede art. 14 alin. 2 din Legea nr.
554/2004.
Tot acest text de lege ne arată că atunci când în cauză este un interes public
major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ, de
importanţă naţională, cererea de suspendare a actului administrativ poate fi introdusă şi
de Ministerul Public din oficiu sau la sesizare.
Hotărârea judecătorească este executorie de drept, introducerea recursului
împotriva acesteia nu suspendă executarea. Dacă a fost admisă acţiunea de fond,
măsura suspendării dispusă în condiţiile art.14 se prelungeşte de drept până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat
suspendarea executării actului administrativ.
2.3.7. Utilitatea şi necesitatea suspendării actului administrativ
Utilitatea şi necesitatea unei suspendări a executării actelor administrative, în
unele cazuri, este recunoscută, mai cu seamă, când petentul este ameninţat cu o
vătămare ireparabilă. În asemenea cazuri, este nevoie de o justiţie rapidă, care să
intervină în momentul oportun şi util între petent şi autoritate, să acorde o protecţie
eficace petentului, dar să nu împiedice autoritatea de la îndeplinirea datoriei sale.
Fundamentul juridic al dreptului de a ordona suspendarea actului atacat este
expres prevăzut în art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Actele administrative sunt executorii din oficiu şi prin ele însele, adică nu
necesită intervenţia unui alt organ pentru a le învesti cu formulă executorie. Datorită
40
acestui specific, devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct
de vedere al legalităţii, şi când prin executarea lor ar putea provoca o pagubă
persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituţia contenciosului administrativ.
Odată cu acţiunea în anulare, sau separat, pe parcursul judecării fondului
cauzei, reclamantul solicită şi suspendarea actului administrativ.
Legătura indisolubilă dintre acţiunea principală în anulare şi cea accesorie de
suspendare a actului rezultă din formularea art.15, consacrată prin decizii ale instanţei
noastre supreme, care a statuat că, în cazul renunţării reclamantului la acţiunea
principală, cererea de suspendare rămâne fără obiect, şi va fi respinsă pe acest temei.
Trebuie subliniat că cererea de suspendare poate fi formulată separat, pe tot
parcursul judecării fondului, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţă ,,până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei”, adică până la expirarea termenului de
recurs sau soluţionarea recursului1 .
Condiţiile de suspendare a actelor administrative – suspendarea nu se poate
acorda decât cu titlu de excepţie în anumite cazuri şi cu anumite condiţii:
-
în primul rând, trebuie să fie vorba de un drept subiectiv sau de un interes
legitim care s-ar leza prin întârziere, paguba suferită trebuind să fie de o
gravitate excepţională şi ireparabilă;
-
necesitatea intervenţiei judecătorului trebuie să aibă caracterul de urgenţă;
-
motivele invocate împotriva actului administrativ trebuie să fie destul de
puternice şi serioase pentru a provoca o îndoială serioasă asupra actului
respectiv;
-
decizia de suspendare a executării actului trebuie să fie numai o măsură cu
caracter provizoriu şi vremelnic, fapt pentru care îmbracă forma unei încheieri
sau sentinţe.
Calea de atac contra hotărârii de suspendare - practica judecătorească a fost
inconsecventă în problema naturii juridice a hotărârii de suspendare: încheiere sau
sentinţă.
_________________________________
1
Dacian, D., op.cit., - www.apubb.ro
Noua lege nu rezolvă foarte clar problema, statuând că suntem în prezenţa fie a
unei încheieri, fie a unei sentinţe, după caz. Explicaţia iniţiatorului este însă aceea că
este vorba de sentinţă atunci când cererea de suspendare este introdusă separat, în
41
temeiul art.14, şi de încheiere atunci când cererea este accesoriu acţiunii în anulare
(art.15).
Atât sentinţa, cât şi încheierea, vor putea fi atacate cu recurs, în termen de 5 zile
de la pronunţare, recursul fiind nesuspensiv de executare, prin urmare admiterea cererii
de suspendare produce efecte juridice şi pe parcursul soluţionării recursului1 .
Competenţa de judecare a cererii de suspendare aparţine instanţei competente să
judece fondul litigiului, fiind inadmisibilă alegerea unei alte instanţe competente
teritorial atunci când acţiunile sunt introduse separat (prima, cererea de suspendare, şi
ulterior acţiunea în anulare).
Prin urmare, opţiunea realizată de reclamant la intentarea acţiunii în suspendare
este obligatorie şi pentru acţiunea în anulare.
2.3.8. Alte persoane care pot lua parte la judecată
Art.16 al legii contenciosului administrativ permite chemarea în judecată şi a
persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face
vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un
interes legitim, însă numai în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.
În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la
plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.
La rândul ei, persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe
superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze
actul.
Legitimarea procesuală specială reglementată de acest text legal priveşte
persoane fizice care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la emiterea
actului administrativ ilegal sau la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.
_________________________________
1
Dacian, D., op.cit., - www.apubb.ro
În cazul funcţionarilor publici, din coroborarea dispoziţiilor art.16 din Legea
nr.554/2004 cu cele ale art.78 din Legea nr.188/1999 – statutul funcţionarilor publici -
42
rezultă că intervenţia forţată a funcţionarului este necesară, întrucât recuperarea
sumelor plătite cu titlu de daune se face direct în baza hotărârii de contencios
administrativ rămasă irevocabilă, fără a fi nevoie de introducerea de către autoritatea
publică a unei acţiuni în regres1 .
Chemarea în garanţie a superiorului ierarhic, justificată în mod corect în lege ca
fiind întemeiată pe faptul că s-a primit un ordin scris, este în concordanţă cu soluţia
promovată de Statutul funcţionarilor publici, care, în art.43 alin.2, prevede
posibilitatea funcţionarului inferior de a refuza, motivat, îndeplinirea dispoziţiilor date
de funcţionarul superior, atunci când le consideră ilegale; el va fi, însă obligat să
execute dispoziţia, dacă, în urma refuzului, primeşte un ordin scris din partea
superiorului. Executarea nu îl face răspunzător pe el, ci pe superiorul ierarhic.
2.3.9. Intervenţia
Conform art.49 din Cod pr.civ., ,,oricine are interes poate interveni într-o
pricină ce se urmează între alte persoane’’. Intervenţia se va putea face fie pentru
recunoaşterea drepturilor intervenientului, fie pentru apărarea drepturilor uneia dintre
părţile vătămate.
Pe baza acestor dispoziţii, instanţele de contencios au admis, de-a lungul
timpului, astfel de cereri venite în apărarea unor drepturi, libertăţi sau interese legitime
născute şi actuale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în analizarea condiţiilor de
admisibilitate a intervenţiei voluntare, principale sau accesorii, formulată în cadrul
unei acţiuni în contencios administrativ, se impune luarea în considerare, atât a
specificului elementelor de drept administrativ, cât şi a regulilor de procedură speciale
în această materie.
În acest sens, întrucât intervenientul principal dobândeşte în proces o poziţie
similară cu cea a reclamantului, cererea de intervenţie principală trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ.
_________________________________
1
Iorgovan, A., Noua lege…, op.cit., p.349
În speţă, Înalta Curte a reţinut că intervenientul principal nu a dovedit
vătămarea într-un drept recunoscut sau într-un interes legitim, prin actele a căror
anulare a fost solicitată, şi nu a dovedit nici parcurgerea procedurii prealabile, cerinţă
43
de asemenea prevăzută pentru admisibilitatea oricărei acţiuni în contencios
administrativ. În consecinţă, Înalta Curte a respins cererea de intervenţie principală, ca
inadmisibilă1.
2.3.10. Judecata litigiilor de contencios administrativ
Conform Legii nr. 554/2004 şi art. 122 Cod pr.civ., în procedura de judecată a
litigiilor de contencios administrativ de aplică principiile procesuale civile, judecătorul
exercitând, ca şi în procesul civil, poliţia şedinţei.
Întreaga judecată a litigiilor în contencios administrativ se face ţinând seama, în
primul rând, de regulile derogatorii prevăzute în Legea nr.554/2004, devenită astfel
,,lege cadru’’ a litigiilor de contencios administrativ, iar ori de câte ori aceste norme
sunt insuficiente pentru o corectă şi legală judecare a litigiilor de contencios
administrativ, reglementările derogatorii introduse de către legea mai sus menţionată,
se completează cu dispoziţiile procedurale cuprinse în Codul de procedură civilă.
Aceste aserţiuni sunt susţinute expres de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004,
care stipulează că: ,,dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului
de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor
de autoritate, dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în
drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura
reglementată de prezenta lege’’2 .
Prin faptul că numai cei vătămaţi în drepturile lor sau în interesele legitime pot
să se adreseze instanţei judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului pretins,
contenciosul administrativ român este un adevărat contencios subiectiv, judecătorul în
decizia sa fiind chemat să rezolve o chestiune de drept subiectiv. În consecinţă, el
poate hotărî toate măsurile necesare pentru restabilirea şi respectarea dreptului
vătămat; în acest scop, legea îi conferă cele mai depline puteri.
_________________________________
1
Decizia nr. 3522 din 19 martie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – www.juridice.ro
2
Iorgovan, A., Noua lege…, op. cit., p.113
Odată ce instanţa de judecată a recunoscut existenţa dreptului subiectiv, ea este
autorizată, în conformitate cu art. 18 al legii nr. 554/2004, să cerceteze legalitatea
44
actului administrativ, pe care petentul îl consideră ca vătămător dreptului lui sau
intereselor sale legitime şi, în caz că nu este legal, să pronunţe anularea acestui act.
Instanţa de contencios, ca şi alte instanţe de judecată, atunci când este sesizată
cu o excepţie de neconstituţionalitate, suspendă litigiul aflat pe rolul acestei instanţe şi
trimite cauza Curţii Constituţionale, singura în măsură să se pronunţe asupra
constituţionalităţii legilor.
În urma judecării cauzei în contenciosul administrativ, soluţiile pe care le poate
pronunţa instanţa de contencios administrativ diferă, în funcţie de natura actului care
face obiectul cererii de chemare în judecată. După cum am arătat anterior, în cazul
actelor administrative, instanţa poate să pronunţe anumite soluţii. În continuare, în
cazul în care obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract
administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
-
dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
-
obliga autoritatea sau instituţia publică să încheie contractul la care reclamantul
este îndrituit;
-
impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii (sancţiunea unei
penalităţi pentru fiecare zi de întârziere);
-
suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
-
obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele morale şi materiale;
-
obliga conducătorul autorităţii pârâte la plata unei amenzi de 20% din salariul
minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de
instanţă.
Instanţele de contencios mai pot obliga autoritatea publică la diverse restituiri
sau reintegrări, când asemenea decizii devin necesare în urma recunoaşterii şi pentru
restabilirea dreptului vătămat. Aceasta este o consecinţă normală a dreptului ce-l are
instanţa de a recunoaşte existenţa unui drept subiectiv în persoana reclamantului.
Din toate cele prezentate rezultă că legea contenciosului administrativ din 2004
a creat, din punct de vedere al motivării sentinţei pe care o face judecătorul în
hotărârea sa, un contencios subiectiv, iar din punct de vedere al deciziei, un contencios
de plină jurisdicţie, aceasta în cazul dreptului de sezină al persoanei vătămate; în cazul
celorlalţi subiecţi de sezină, contenciosul este obiectiv şi de plină jurisdicţie.
45
Într-adevăr, în constatarea pe care o face, judecătorul nu se poate limita numai
la o chestiune de drept obiectiv şi anume, dacă un act săvârşit de autoritatea publică
contravine sau nu legalităţii; el trebuie să constate, în primul rând, dacă reclamantul
posedă sau nu un drept subiectiv sau un interes legitim, sau invocă o situaţie juridică
subiectivă, al cărui titular este şi nu numai să constate dacă acest drept sau situaţie
juridică subiectivă este vătămată de un act săvârşit cu încălcarea legilor şi
regulamentelor.
Pe de altă parte, în decizia pe care o dă, el este investit cu puterile cele mai
largi, necesare de altfel, pentru asigurarea respectării şi restabilirii acestui drept sau
interes legitim.
El poate să se pronunţe nu numai asupra anulării actului, ci şi asupra
recunoaşterii dreptului reintegrării, restituirii, despăgubirilor civile, obligarea
autorităţii publice de a satisface o cerere, de a anula un act.
În ceea ce priveşte efectele hotărârilor de contencios administrativ, trebuie
menţionat faptul că Legea nr. 554/2004 nu are stipulată nicio prevedere în acest sens.
Totuşi, în materia contenciosului administrativ, putem afirma că o hotărâre
judecătorească definitivă, investită ca autoritate de lucru judecat, poate să producă
efect numai între părţile care au luat parte sau au fost reprezentate la proces, autoritatea
de lucru judecat având în acest caz un efect relativ, inter partes, sau poate să producă
efect şi să se impună nu numai acelora care au luat parte la proces, ci tuturor,
autoritatea de lucru judecat având în acest caz un efect absolut, erga omnes, faţă de
toată lumea.
Procedura contenciosului administrativ cunoaşte căi de atac împotriva
sentinţelor pronunţate, în primă instanţă de tribunalele judeţene şi de curţile de apel.
Principala cale de atac împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de
instanţele de contencios administrativ este recursul. În acest sens, art. 20 din legea nr.
554/2004 prevede că ,,hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile de la comunicare.’’
În temeiul acestui articol şi potrivit prevederilor art.3 pct.2 din Codul de
procedură civilă, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunalele judeţene în materie de contencios administrativ, iar potrivit
prevederilor art. 4 pct. 1 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
46
recursurile declarate împotriva sentinţelor curţilor de apel, pronunţate în litigiile de
contencios administrativ.
Cu privire la efectele recursului judecat de instanţele de recurs, în alin.4 al art.
312 din Cod pr.civ. se prevede că, în caz de casare, vor judeca pricina de fond, fapt ce
constituie, de altfel, şi regula inserată de dispoziţiile art.20 alin.3 din Legea nr.
554/2004, care reglementează expres această regulă prin sintagma ,,casând sentinţa, va
judeca litigiul în fond’’, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere.
Conform art. 21 alin. 1 din legea nr. 554/2004, actuala reglementare introduce o
situaţie nouă, şi anume judecarea recursului în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea
termenului până la care îşi poate valorifica dreptul pretins; va putea solicita
preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de
judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului.
Alte căi extraordinare de atac sunt contestaţia în anulare – reglementată de art.
317-321 din Cod pr.civ., revizuirea hotărârilor – prevăzută în art. 322-328 din Cod
pr.civ., recursul în interesul legii – reglementat în art. 329 din Cod pr.civ.
Astfel, contestaţia în anulare şi revizuirea hotărârii se judecă chiar de instanţa
care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă. Recursul în interesul legii se judecă
numai de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios-administrativ şi
fiscal, la sesizarea procurorului general sau a ministerului de justiţie, prin intermediul
procurorului general.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care partea
interesată solicită, în cazurile prevăzute de lege, instanţei competente să-şi retracteze
propria sa hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată. Ea se poate exercita numai
împotriva hotărârilor irevocabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Contestaţia nu este admisibilă în cazul în care se pretinde că nu au fost examinate
motive de ordine publică pe care trebuie să le invoce din oficiu şi nici atunci când
recursul a fost admis integral, deoarece în acest caz se vor putea invoca aspectele
omise cu prilejul rejudecării în fond1.
_________________________________
1
Toma, T., op.cit., p.786
Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă,
indiferent de motivul care se invocă, conform art. 319 alin. 1 din Cod. pr.civ.
47
Potrivit art. 319 alin. 2, contestaţia se poate introduce oricând, înainte de
începutul executării silite, iar în timpul ei, în termen de 15 zile de la data când:
-
contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau
pentru refuzul de a îndeplini un act de executare;
-
cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea
popririi.
Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de
contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din
aceste venituri de către terţul poprit;
-
debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a
luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit
somaţia sau executarea se face fără somaţie.
Hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită pot fi
contestate în termen de 15 zile de la data când contestatarul a luat la cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când a rămas irevocabilă.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia, pe baza
unor fapte, împrejurări sau probe descoperite după ce judecata a avut loc, se urmăreşte
retractarea unei hotărâri judecătoreşti civile definitive şi efectuarea unei noi judecăţi1 .
Conform art. 322 din Cod pr.civ., fac obiectul revizuirii atât hotărârile
definitive, cât şi hotărârile irevocabile pentru aceleaşi motive, dar numai hotărârile de
fond pronunţate de către instanţele de recurs.
Potrivit aceluiaşi articol, revizuirea se poate cere în următoarele cazuri:
-
dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la
îndeplinire;
-
dacă s-a pronunţat asupra unor lucrări care nu s-au cerut, nu s-a pronunţat
asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
-
dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
_________________________________
1
Toma, T., op.cit., p.789
-
dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost
condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea
s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori
48
dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză;
-
dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de
partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei
instanţe penale a cărei revizuire se cere;
-
dacă statul, ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au
fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere;
-
dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de
grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate.
Termenul de revizuire este de o lună. În cazul revizuirii operează repunerea în
termen, astfel că partea care nu a putut exercita calea de atac în termenul prevăzut de
lege dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, va putea cere resăingerea în termen.
Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 din Cod pr.civ. şi are ca
scop asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României.
Deciziile prin care se soluţionează aceste sesizări se pronunţă de Secţiile Unite al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Potrivit art.22 din legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti rămase definitive
şi irevocabile, prin care s-au admis acţiunile formulate şi s-au acordat cheltuieli de
judecată, se investesc cu titlu executoriu şi se execută silit, potrivit dreptului comun.
Potrivit art. 23 din acelaşi act normativ, hotărârile judecătoreşti definitive şi
irevocabile prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ, sunt general
obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
CAPITOLUL III
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ
49
Administraţia constituie una dintre cele mai utile activităţi umane, regăsindu-se
pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale.
Administraţia publică reprezintă principala pârghie prin care se realizează
valorile stabilite la nivelul palierului politic, în statul de drept1.
Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii
publice în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Pentru
realizarea scopului său, administraţia publică utilizează prerogativele de putere
publică. Deciziile administraţiei publice sunt obligatorii, iar, la nevoie, ea poate utiliza
mijloacele de constrângere statală.
Echilibrul social şi ordinea publică nu pot fi menţinute doar satisfăcând
interesul general, public. Administraţia publică trebuie să fie la dispoziţia cetăţeanului
şi are sarcina de a servi pe toţi oamenii care alcătuiesc comunitatea umană naţională.
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza fenomenului
administrativ şi căruia i se subordonează întreaga activitate a administraţiei publice.
Legalitatea presupune obligaţia administraţiei publice de a se supune legii şi de
a asigura aplicarea ei.
Actul administrativ este principalul instrument prin care se realizează
administraţia publică; este un act unilateral, în sensul că autorităţile administraţiei
publice emit acte obligatorii şi executorii.
Actele administrative generează întotdeauna raporturi administrative la care se
pot adăuga şi raporturi de altă natură juridică, îndeosebi când actul administrativ apare
ca o condiţie de legalitate a unor acte sau raporturi de altă natură decât cea
administrativă.
Controlul asupra administraţiei nu este o problemă nouă, ci ea are un caracter
istoric, dăinuie de când există lumea şi continuă să fie o preocupare constantă a
organizaţiilor internaţionale şi comunitare, a statelor, parlamentelor, a societăţii civile,
a specialiştilor etc.
_________________________________
1
Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol.II, Ediţia a II-a, Ed. C.H.Beck, 2009, Bucureşti, p.295
Controlul nu face altceva decât să constate unele deficienţe în activitatea
administraţiei publice, să descopere anumite ilegalităţi, să îndrepte acolo unde se poate
anumite greşeli, dar când este vorba de diminuarea corupţiei, trebuie să existe în
50
primul rând o voinţă politică, care să dea girul organelor abilitate ale statului să-şi facă
datoria în lupta împotriva acestui flagel, precum şi legi pe măsură1 .
Controlul activităţii administraţiei publice îmbracă diferite forme şi este
organizat şi funcţionează pe domenii distincte, având la bază legea, alte acte
normative, precum şi metode, tehnici, reguli de inspecţie, verificare şi analizare.
Astfel, dintre aceste multiple acte normative, menţionăm;
-
Constituţia României;
-
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată;
-
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;
-
Statutul funcţionarilor publici;
-
Legea nr.35/1997 privind Avocatul Poporului etc.
Fiind o activitate desfăşurată în folosul oamenilor, este normal ca administraţia
publică să fie în mod permanent în atenţia lor. Controlul social este un control
democratic, eficient şi extern faţă de administraţia publică. Un rol important în
exercitarea controlului social îl are şi mass-media care, făcând publice unele aspecte
negative din activitatea autorităţii administrative, determină organele de control să
cerceteze cele semnalate şi să determine pe acestea să ia măsurile care se impun.
Pentru a nu rămâne simple declaraţii, drepturile şi libertăţile omului, prevăzute
în Constituţie, au nevoie de garanţii. Garantarea acestor drepturi se asigură printr-o
multitudine de mecanisme, printre care amintim: controlul de constituţionalitate a
legilor, contenciosul administrativ, Avocatul Poporului etc .
Protecţia drepturilor omului este strâns legată de atât de controlul de
constituţionalitate a legilor, cât şi de contenciosul administrativ.
În legătură cu noţiunea de autoritatea administrativă, aceasta trebuie să fie
concepută ca un subiect de drept care acţionează în cele mai variate forme
organizatorice potrivit unei competenţe de organizare a executării legii2 .
_________________________________
1
Toma, T., op.cit., p.739
2
Vedinaş, V., Drept administrativ, Ed. a VIII-a – revăzută şi actualizată, Ed.Universul juridic, 2014,
Bucureşti, p.183
Pentru a fi în prezenţa unui drept subiectiv trebuie, în mod necesar, ca legea să
recunoască unei persoane o putere sau o posibilitate, adică să-i recunoască şi să-i
garanteze acelei persoane o voinţă, iar acea voinţă să aibă asigurate condiţii de
51
manifestare. În acest sens, se poate spune că dreptul subiectiv este o putere de voinţă
concedată de ordinea juridică a unui subiect de drept. Dar, pentru naşterea unui drept
subiectiv, nu este suficientă numai existenţa voinţei, subiectul de drept trebuind să aibă
şi un interes legitim.
Printre alte cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească interesul este şi cel
enunţat, uneori, sub forma de ,,interes juridiceşte proteguit’’; acesta vizează mai puţin
exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă temeinicia sau netemeinicia pretenţiei
formulate deoarece, pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este
necesar să se dezbată fondul pretenţiei. Aşadar, prin această cerinţă, trebuie să
înţelegem faptul că interesul trebuie să fie în legătură cu pretenţia formulată, deci cu
dreptul subiectiv afirmat, ori cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea
justiţiei este obligatorie1 .
Într-adevăr, prin acţiunile intentate în baza Legii nr. 554/2004, în cazul
contenciosului subiectiv, se pune în primul rând în discuţie o chestiune de drept
subiectiv, şi anume dacă un drept al reclamantului este violat sau nu de un act
administrativ ilegal.
În caz afirmativ, instanţei i se cere recunoaşterea şi restabilirea acestui drept şi
numai în al doilea rând, i se cere să constate dacă actul vătămător este săvârşit cu
încălcarea legilor şi regulamentelor.
Judecătorul, constatând existenţa şi vătămarea acestui drept subiectiv sau
interes legitim, este investit de lege cu puterea de a decide orice măsură necesară
pentru respectarea şi restabilirea acestui drept, care poate fi:
-
anularea actului;
-
o obligare de restituire, de reintegrare;
-
o obligare la daune;
-
o obligare a autorităţii publice de a satisface o cerere, de a săvârşi o prestaţie, la
care petentul are dreptul etc.
_________________________________
1
Boroi, G., Rădescu, D., Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, 1994,
Bucureşti, p.98
Fiind vorba, în acest caz, de o jurisdicţie subiectivă, deciziile judecătorului nu
pot avea efect decât între părţile în litigiu, după cum şi în dreptul internaţional, acolo
unde contenciosul este în plină jurisdicţie, au un efect analog, chiar dacă decizia
52
judecătorului, între alte măsuri, cuprinde şi anularea actului ilegal. Aceasta, cu drept
cuvânt, deoarece, în asemenea cazuri, litigiile de contencios administrativ se aseamănă
cu litigiile de drept comun.
Există excepţii care se referă la cazurile de jurisdicţie obiectivă. Sunt cazuri în
care instanţa de contencios este chemată să rezolve prin decizia sa, o chestiune de
drept obiectiv, abstracţie făcând drepturile şi situaţiile juridice subiective ale părţilor în
proces de a constata care este starea de legalitate şi dacă această stare de legalitate a
fost vătămată sau nu de un act sau de o operaţiune materială şi, în caz afirmativ, de a
trage consecinţele din această constatare.
Conform Legii nr. 554/2004, contenciosul poate să fie limitat la un contencios
de anulare, atunci când partea vătămată nu cere judecătorului să-i recunoască vreun
drept subiectiv, să oblige autoritatea publică la plata de daune, din diferite motive
ilegale, ci se mulţumeşte numai să ceară anularea actului ilegal.
În acest caz, dacă judecătorul pronunţă anularea actului respectiv şi în hotărârea
pe care o dă, nu pronunţă decât o decizie de anulare, hotărârile date pot avea
autoritatea de lucru judecat, chiar erga omnes. Această situaţie poate fi întâlnită mai
ales în domeniul actelor normative emise de autoritatea publică.
În cazul contenciosului obiectiv, efectele hotărârilor prezentate pot fi erga
omnes, aşa încât cele prezentate de doctrină şi jurisprudenţa anterioare Legii nr.
554/2004 au fost omologate de această lege, care permite şi astfel de efecte.
În ce priveşte contenciosul de plină jurisdicţie manifestat prin prisma procedurii
la instanţa de fond, se impun câteva precizări. Dacă persoana vătămată într-un drept
sau interes legitim a solicitat în faţa instanţei de contencios, prin cererea sa, numai
anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp, prin aceeaşi acţiune, şi
despăgubiri, pentru că întinderea pagubei nu-i era cunoscută la data judecăţii acţiunii
de anulare, reclamantul are dreptul la o acţiune separată. În acest caz, termenul de
prescripţie pentru cererea în despăgubire curge de la data la care a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască întinderea pagubei, dar nu mai mult de 1 an, conform art. 19 alin. 2
din Legea nr. 554/2004.
Aceste acţiuni separate pentru despăgubiri sunt de competenţa instanţelor de
contencios administrativ, de acelaşi grad, care vor judeca litigiul conform aceleiaşi
53
proceduri de judecată ca şi în cazul judecării numai a cererii de anulare a actului
administrativ.
În scopul degrevării instanţelor de contencios administrativ, a evitării
cheltuielilor de către părţi şi a rezolvării cât mai rapide a unor litigii, legea
condiţionează sesizarea acestor instanţe de îndeplinirea unei proceduri prealabile în
faţa autorităţilor publice.
Acestei obligaţii îi corespunde un drept fundamental corelativ – dreptul de
petiţionare consacrat de Constituţie în titlul II, art. 51 – Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale. Potrivit acestei dispoziţii constituţionale ,,cetăţenii au
dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele
semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în
numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este
scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite potrivit legii.
Obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile rezultă din art. 21 alin. 3 şi 4
din constituţie, care garantează justiţiabililor ,,dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, jurisdicţiile speciale administrative
fiind facultative şi gratuite.’’
Obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este prevăzută şi de art. 5 din
Legea nr. 554/2004, care prevede că ,,înainte de a cere instanţei anularea actului sau
obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea
dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul
administrativ sau la expirarea termenului prevăzut de art. 1 alin.2 a autorităţii emitente,
care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la primirea
reclamaţiei administrative1 .
_________________________________
1
Prisăcaru, V., Contenciosul administrativ român, Ed. ALL, 1995, Bucureşti, p.225
Practica judiciară ne pune în faţa unor situaţii care, din păcate, nu sunt analizate
şi stipulate de către legiuitor, fapt care determină discrepanţe între soluţiile instanţelor
de judecată şi, implicit, ale efectelor acestora.
54
De exemplu, Ministerul public poate cere instanţei, acţionând la cerere sau din
oficiu, în temeiul art.14 alin.3 din lege, suspendarea actului administrativ normativ,
însă numai în prezenţa unor anumite condiţii, şi anume ca interesul public pretins a fi
apărat să fie unul major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public
administrativ. Instanţa va rezolva cererea de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor
(art.14 alin.2).
Observăm că interesul public major vizează servicii publice naţionale, nu şi
locale, soluţie inexplicabilă şi criticabilă, deoarece acestea din urmă sunt cele mai
afectate de deciziile luate de către guvernanţi la nivel central.
De-a lungul timpului, o serie de propuneri de lege ferendă au modificat şi
completat textul actului normativ care legiferează funcţionarea contenciosului
administrativ în ţara noastră. În continuare vom prezenta câteva propuneri de lege
ferendă importante.
Modificarea art.48 din forma iniţială a Constituţiei, în sensul introducerii
sintagmei de ,,interes legitim”, a fost realizată în urma propunerilor de lege ferendă
înaintate de o mare parte a doctrinei de drept administrativ, în frunte cu prof. Antonie
Iorgovan, pe timpul cât a fost în vigoare Legea nr.29/1990. Propunerile de lege ferendă
aveau în vedere sistemul de contencios administrativ francez, divizat între
contenciosul de plină jurisdicţie întemeiat pe vătămarea unui drept subiectiv, şi
contenciosul de anulare, pentru exces de putere, întemeiat pe existenţa unui interes
legitim.
Interpretarea textelor legale în conformitate cu definiţiile date noţiunilor în art.2
duce la concluzia că:
a) contenciosul administrativ subiectiv este întemeiat pe dreptul subiectiv sau interesul
legitim (noţiuni care se suprapun, după cum vom vedea); din această perspectivă,
consacrarea unui contencios întemeiat pe interesul legitim nu a avut succes; ar fi avut o
astfel de semnificaţie insituirea unei acţiuni a persoanei care justifică un interes
procesual legitim şi personal în anularea unui act ilegal în mod obiectiv.
b) contenciosul administrativ obiectiv este întemeiat fie pe legitimarea procesuală
specială a unor subiecte de drept public (Ministerul public, prefectul, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici), fie pe interesul public; având în vederea această
55
ultimă noţiune, avem o nouă concepţie a contenciosului administrativ, care permite
acţiunea populară.
Situaţia terţilor faţă de actul administrativ individual este una privilegiată în
mod nejustificat, deoarece ei vor putea exercita recursul administrativ prealabil din
momentul luării la cunoştinţă a existenţei actului administrativ vătămător, în limita
termenului de 6 luni de la emiterea actului administrativ, fără a fi nevoiţi să justifice
depăşirea unui termen de 30 de zile de la efectiva luare la cunoştinţă, nici chiar dacă
destinatarul actului, autoritatea publică sau altă persoană care are interes în menţinerea
actului face această dovadă1 .
Prin urmare, singurul termen care li se aplică terţilor pentru efectuarea
procedurii prealabile este cel de 6 luni; nu este clar dacă aceasta a fost intenţia
legiuitorului, însă aceasta este interpretarea textului legal.
Propunere de lege ferendă. Practica judiciară deja statornicită la data adoptării
noii legi a contenciosului administrativ ar fi justificat lipsa unui text legal care să
,,rezolve” situaţia terţilor, iar dacă tot s-a dorit o astfel de reglementare, ea ar fi trebuit
să aibă următoarele coordonate: terţa persoană are posibilitatea de a efectua recursul
administrativ în termen de 30 de zile de la efectiva luare la cunoştinţă a existenţei
actului administrativ, cu condiţia ca această luare la cunoştinţă să nu intervină la mai
mult de 6 luni de la emiterea actului administrativ vătămător2.
Interesul legitim, aşa cum este el înţeles în doctrină şi în jurisprudenţa franceză
din care s-ar părea că s-a inspirat legiuitorul constituant român, nu conferă
posibilitatea reclamantului să ceară administraţiei ceva, să obţină obligarea ei la
emiterea unui act, şi cu atât mai mult nu poate justifica o cerere de despăgubiri. El
poate fi folosit doar în combinaţie cu ilegalitatea obiectivă a actului administrativ,
pentru a determina anularea actului administrativ, şi nimic mai mult.
_________________________________
1
Nedelcu, I., Drept administrativ şi Elemente de Ştiinţa Administraţiei, Ed.Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, p.438
2
Dacian, D., op.cit., - www.apubb.ro
În recursul pentru exces de putere francez, interesul legitim este interesul
procesual care trebuie verificat în litigiile de contencios administrativ, pe când
56
ilegalitatea obiectivă a actului administrativ este cea care determină admiterea acţiunii
pe fond.
Dacă se dorea preluarea corectă şi la noi a recursului pentru exces de putere,
formularea textului constituţional trebuia să scoată în evidenţă diferenţierea de regim
juridic între acţiunea în anulare (de exemplu, “orice persoană fizică sau juridică
interesată poate solicita instanţei de contencios administrativ anularea unui act
administrativ ilegal”) şi acţiunea de plină jurisdicţie (formulată ca în fostul art.48,
condiţionată aşadar de vătămarea unui drept subiectiv), urmând ca prin legea
contenciosului administrativ să fie specificate caracteristicile interesului – legitim,
personal, direct, etc.
Dată fiind această situaţie, care nu mai poate fi remediată decât la următoarea
revizuire, singurul corectiv posibil ar fi fost cel promovat pe cale legală, prin legea
contenciosului administrativ, care să aducă anumite precizări utile. Din păcate, după
cum reiese din lege, s-a mers pe aceeaşi linie de gândire, asimilându-se acţiunea
întemeiată pe interesul legitim celei întemeiate pe dreptul subiectiv.
În temeiul unor dispoziţii ale legii contenciosului administrativ, dar şi a unor
legi speciale, introducerea acţiunii în contencios administrativ poate avea ca efect
suspendarea de drept a actului administrativ atacat. Este cazul contenciosului obiectiv
declanşat la iniţiativa Prefectului sau a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici
(art.123 din Constituţie, respectiv art.3 alin.3 din Legea nr.554/2004).
Din păcate, în cazul prefectului nici nu poate fi vorba de adoptarea unei soluţii
diferite prin lege, întrucât suspendarea de drept este impusă prin Constituţie - situaţie
în aceeaşi măsură criticabilă, deoarece rolul unei legi fundamentale este acela de a
stabili doar principii de funcţionare, nu de a intra în detaliu şi a reglementa exhaustiv
anumite instituţii de drept.
În cazul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, însă, considerăm necesară
şi posibilă modificarea legii în sensul în care şi această autoritate să fie obligată să-şi
justifice cererea de suspendare adresată instanţei de contencios administrativ 1 .
Art.16 al legii contenciosului administrativ permite chemarea în judecată şi a
persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face
vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un
57
interes legitim, însă numai în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.
Constatăm că ,,activarea” calităţii procesuale pasive a persoanei fizice vinovate
de emiterea (elaborarea, încheierea) actului aparţine, în principiu, reclamantului, care,
de cele mai multe ori, nu poate identifica de unul singur persoana vinovată, ci doar
semnatarul actului; prin urmare, aşa cum s-a întâmplat şi pe baza vechii legi, în unele
procese reclamantul poate formula o astfel de cerere, iar în altele el este interesat doar
de obţinerea despăgubirilor, nu şi de cine le plăteşte; de asemenea, în unele cauze
instanţa poate hotărî obligarea funcţionarului la despăgubiri, pe când în altele,
utilizându-şi puterea discreţionară conferită de lege, poate respinge acest capăt de
cerere, obligând doar autoritatea publică, situaţii inechitabile şi inexplicabile din punct
de vedere al principiului egalităţii tuturor în faţa legii.
Se favorizează, în acest fel, din păcate, plata din bugetele publice a unor greşeli
personale, fără ca efectul ,,educativ” al condamnării să se producă, fiind astfel
încurajată lipsa de responsabilitate atât în rândul demnitarilor publici, cât şi a
funcţionarilor publici.
Considerăm că se impune, ca propunere de lege ferendă, instituirea obligaţiei
pentru instanţă de a introduce forţat în proces persoana fizică vinovată, identificarea ei
fiind realizată pe baza informaţiilor solicitate autorităţii publice, iar în cazul în care
aceste informaţii nu sunt comunicate, va răspunde persoana semnatară a actului 2 .
_________________________________
1
Nedelcu, I., op. cit., p.440
2
Prisăcaru, V., op.cit., p.230
BIBLIOGRAFIE
58
1. APOSTOL TOFAN, D., Drept administrativ, vol.II, Ed.a II-a, Ed.
C.H.Beck, 2009, Bucureşti;
2. BOROI, G., RĂDESCU, D, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, Ed. All Beck, 1994, Bucureşti;
3. DACIAN, D., Elemente de drept administrativ. Suport de curs,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca;
4. DELEANU, I., Tratat de drept constituţional, Ed. C.H.Beck, 2006,
Bucureşti;
5. DONGOROZ, V., Drept penal. Parte generală, Tipografia Universităţii
din Bucureşti, 1939, Bucureşti;
6. IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, 2005,
Bucureşti;
7. IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira,
1996, Bucureşti;
8. IORGOVAN, A., Noua lege a contenciosului administrativ – geneză şi
explicaţii, Ed. Roata, 2004, Bucureşti;
9. IVANOFF, V.I., Contenciosul administrativ, Ed. Bibliotheca, 2011,
Târgovişte;
10. NEDELCU, I., Drept administrativ şi Elemente de Ştiinţa
Administraţiei, Ed. Universul Juridic, 2009, Bucureşti;
11. PRISĂCARU, V., Contenciosul administrativ român, Ed. ALL, 1995,
Bucureşti;
12. RARINCESCU, C., Contenciosul administrativ român, Ed. Universală,
1936, Bucureşti;
13. STOENESCU, I., ZILBERSTEIN, SAVELLY, Procesul civil. Teoria
generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1977, Bucureşti;
14. TOMA, T., Drept administrativ, Ed. Vasiliana`98, 2009, Iaşi;
15. VEDINAŞ, V., Drept administrativ, Ediţia a IV-a, revăzută şi
actualizată, Ed. Universul Juridic, 2009, Bucureşti;
16. VEDINAŞ, V., Drept administrativ, Ediţia a VIII-a, revăzută şi
actualizată, Ed. Universul Juridic, 2014, Bucureşti;
59
17. ***CONSTITUŢIA ROMÂNIEI din 1991 revizuită şi actualizată;
18. ***DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE nr. 797 din 27
septembrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 707 din 19
octombrie 2007 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004.
19. ***LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV nr.554/2004
publicată în Monitorul Oficial 1154/7.12.2004, cu modificările şi
completările ulterioare;
20. ***LEGEA PRIVIND NOUL COD CIVIL, nr. 287/2009 republicată în
Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011;
21. ***LEGEA PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, nr.
134/2010 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din 10
aprilie 2015;
22. ***LEGEA PRIVIND PREFECTUL ŞI INSTITUŢIA
PREFECTULUI, nr. 340/2004, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 225 din 24/03/2008;
23. www.anfp.gov.ro
24. www.apubb.ro
25. www.euroavocatura.ro
26. www.juridice.ro
27. www.mpublic.ro
28. www.notiunidedrept.ro
29. www.universuljuridic.ro
60
S-ar putea să vă placă și
- Raspunderea disciplinaraRaspunderea disciplinaraIoana Calitu
- Referat Contencios Administrativ Sem IReferat Contencios Administrativ Sem Icarmendra
- Referat Contencios-AdministrativReferat Contencios-AdministrativOfficeSplabel
- UI 12 Conten administ.pdf (2)UI 12 Conten administ.pdf (2)Teodora Găman
- Suspendarea Actelor AdministrativeSuspendarea Actelor AdministrativeSecula Mihai Raul
- REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVEREGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVEJohn Jnb
- Dana 5Dana 5Adelina Oana Dutu
- Drept Civil si ComercialDrept Civil si Comercialtofaneugen
- Contractul Administrativ Visan(Ciucea)Contractul Administrativ Visan(Ciucea)Condulimazi Paul
- ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIARORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIARAndrei Barzu
- Drept administrativDrept administrativAndrei Bădiţa
- Armanu Artur Drept Public 120crArmanu Artur Drept Public 120crArmanu Artur
- TC2 Izvoarele dreptului administrativTC2 Izvoarele dreptului administrativPaula
- Proceduri administrative suport de curs.pdfProceduri administrative suport de curs.pdfMihai M Teodorescu
- Contencios_administrativ (1)Contencios_administrativ (1)Buzdugan Nicoleta
- Drept-administrativ.-InstitutiiDrept-administrativ.-InstitutiiAdrian Boca
- F Contenciosul administrativF Contenciosul administrativAndreea Cosovanu
- Institutii Judiciare in Romania Si SpaniaInstitutii Judiciare in Romania Si SpaniaZoltan GZoltan
- Izvoarele dreptuluiIzvoarele dreptuluiCristina D. Florentina
- ViorescuR_DAAPViorescuR_DAAPMihăilă Alice
- Acte juridice normative emise in RomaniaActe juridice normative emise in RomaniaAlex Cibotariu
- Actele Administrative (Asimilate)Actele Administrative (Asimilate)Gabi Po
- Drept Administrativ Anul II Sem. IDrept Administrativ Anul II Sem. IElsa Maria
- Drept Administrativ ID II Nov 2016Drept Administrativ ID II Nov 2016IlliAndra
- DREPT ADMINISTRATIV (t) - IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV (TC2)DREPT ADMINISTRATIV (t) - IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV (TC2)Anda Oajdea
- Referat Practica- Drept administrativ (Cluj)Referat Practica- Drept administrativ (Cluj)Dora Neculai
- Studiu Privind Nulitatea Actului Juridic Civil in Dreptul Roman[1]Studiu Privind Nulitatea Actului Juridic Civil in Dreptul Roman[1]Dobrutchi Veronica
- Elemente de Drept CivilElemente de Drept CivilCristi Tofoleanu
- Efectele Juridice Ale Actelor AdministrativeEfectele Juridice Ale Actelor AdministrativeGino Stoica
- Probleme Speciale de Contencios AdministrativProbleme Speciale de Contencios Administrativchriss02
- STUDIU PRIVIND ÎNVĂŢAREA ŞI CONSOLIDAREA TEHNICII JOCULUI DE FOTBAL LA NIVELUL JUNIORILORSTUDIU PRIVIND ÎNVĂŢAREA ŞI CONSOLIDAREA TEHNICII JOCULUI DE FOTBAL LA NIVELUL JUNIORILORMioara Craciun
- ASPECTE ALE PSIHOMOTRICITĂȚII LA PREȘCOLARII CU DEFICIENȚĂ MINTALĂASPECTE ALE PSIHOMOTRICITĂȚII LA PREȘCOLARII CU DEFICIENȚĂ MINTALĂMioara Craciun
- Lucrare licentaLucrare licentaMioara Craciun
- Lucrare licentaLucrare licentaMioara Craciun
- Lucrare GradLucrare GradMioara Craciun
- Lucrare GradLucrare GradMioara Craciun
- Lucrare licentaLucrare licentaMioara Craciun
- LUCRARE GRAD ILUCRARE GRAD IMioara Craciun
- CARIERA MILITARĂ DE AVIAȚIECARIERA MILITARĂ DE AVIAȚIEMioara Craciun
- Tutu Georgian - Lucrare LicentaTutu Georgian - Lucrare LicentaMioara Craciun
- PROGRAM DE MARKETING PENTRU FIRMA S.C. DEDEMAN S.R.L.PROGRAM DE MARKETING PENTRU FIRMA S.C. DEDEMAN S.R.L.Mioara Craciun
- ACTIVITATEA DE MARKETING A COMPANIEI DANONEACTIVITATEA DE MARKETING A COMPANIEI DANONEMioara Craciun
- STRATEGII DE MARKETING ÎN MANAGEMENTUL PROMOVĂRII PRODUSELOR S.C. COCA-COLA S.A.STRATEGII DE MARKETING ÎN MANAGEMENTUL PROMOVĂRII PRODUSELOR S.C. COCA-COLA S.A.Mioara Craciun
- STUDIU PRIVIND ÎNVĂŢAREA ŞI CONSOLIDAREA TEHNICII JOCULUI DE FOTBAL LA NIVELUL JUNIORILORSTUDIU PRIVIND ÎNVĂŢAREA ŞI CONSOLIDAREA TEHNICII JOCULUI DE FOTBAL LA NIVELUL JUNIORILORMioara Craciun
- ASPECTE ALE PSIHOMOTRICITĂȚII LA PREȘCOLARII CU DEFICIENȚĂ MINTALĂASPECTE ALE PSIHOMOTRICITĂȚII LA PREȘCOLARII CU DEFICIENȚĂ MINTALĂMioara Craciun
- Perfectionarea Proceselor de ProductiePerfectionarea Proceselor de ProductieMioara Craciun
- Lucrare licentaLucrare licentaMioara Craciun
- Ingrijirea Pacientilor Cu Hernie InghinalaIngrijirea Pacientilor Cu Hernie InghinalaMioara Craciun
- lucrare licentalucrare licentaMioara Craciun
- LicentaLicentaMioara Craciun
- DisertatieDisertatieMioara Craciun
- PORTOFOLIUL MAREPORTOFOLIUL MAREMioara Craciun
- BOALA VARICOASABOALA VARICOASAMioara Craciun
- AnesteziaAnesteziaMioara Craciun
- Avc IschemicAvc IschemicMioara Craciun
- PANCREATITA ACUTAPANCREATITA ACUTAMioara Craciun
- otitaotitaMioara Craciun
- ÎNGRIJIREA PACIENTEI CU NEOPLASM OVARIANÎNGRIJIREA PACIENTEI CU NEOPLASM OVARIANMioara Craciun
- Laringita ACUTALaringita ACUTAMioara Craciun
![Studiu Privind Nulitatea Actului Juridic Civil in Dreptul Roman[1]](https://imgv2-2-f.scribdassets.com/img/document/57351980/149x198/df4f8ca644/1376843431?v=1)
