Sunteți pe pagina 1din 19

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d.

2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel


Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și
Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea,
domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu
mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să
treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale
statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a
sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale,
cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște
socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față
de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea
răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și
bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța
umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea
sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul
Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine –
Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față
de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva
turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se
rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă,
Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate
moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase,
cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la
Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului
asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat
victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane
conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii
acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție
în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-
Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând
condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva
intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de
mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de
Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop -
din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care
s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea,
care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de
multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl
știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu
îndărăpteze și pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea
nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[1]:p. 65

Cuprins
 1 Biografie și familie
 2 Personalitatea
 3 Accederea la tron
 4 Politica internă
o 4.1 Consolidarea bazei politico-sociale
o 4.2 Relația cu marea boierime
o 4.3 Crearea noii elite conducătoare
 5 Viața economică și socială
o 5.1 Agricultura
o 5.2 Infrastructura
o 5.3 Comerțul
o 5.4 Administrația financiară
 6 Politica externă
o 6.1 1457-1469
o 6.2 1470-1486
o 6.3 1487-1504
 7 Puterea armată
o 7.1 Arta militară
o 7.2 Organizarea armatei
o 7.3 Armamentul
o 7.4 Sistemul de fortificații
 8 Războaie și bătălii
o 8.1 Aspecte generale
o 8.2 Marile bătălii
 8.2.1 Bătălia de la Baia
 8.2.2 Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt
 8.2.3 Bătălia de la Războieni-Valea Albă
 8.2.4 Bătălia de la Codrii Cosminului
 9 Arta, cultura și religia
o 9.1 Arhitectura
o 9.2 Cultura scrisă
o 9.3 Istoriografia
o 9.4 Arta decorațiunilor
 10 Moldova după Ștefan cel Mare
 11 Controverse, neclarități și incertitudini
 12 Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă
 13 Galerie foto
 14 Referințe și note
 15 Bibliografie
 16 Vezi și
 17 Legături externe

Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop
Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu
nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul
său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de
boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la
curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două
fete: Maria și Sora.[2][3][4]:p. 35

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438[5]
sau 1439.[4]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil
acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de
Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12
octombrie 1449 și se proclamă domn.[6]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde
va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a
căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[6]:p.
47

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de


recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în
orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și
să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care
girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan
Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din
menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel
puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.
[4]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg
Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru
Aron.[8] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu
Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la
un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de
moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[9]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în
Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.[10]:p. 13
Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[11]:p. 71

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și
alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica
dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul
P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia,
fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea,
Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[12]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-
s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară
cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.
[1]:p. 36
Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată.
Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în
anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena,
avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil
la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[13]:pp. 449-440

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din
micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă
titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă
obârșie împărătească.[14]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și
interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in
stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea
acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie
sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[13]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche
pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.
[1]:p. 36

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița,
fata Radului Vodă.[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița
supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din
căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria,
decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.[13]:pp. 398-401

Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău,
mama viitorului domn Petru Rareș.[13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este
cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[15]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în
pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți
va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat
vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai
trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă
le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele,
toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este
o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din
epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin
credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă
le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter
apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-
l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea
lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat,
care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a
românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în
chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[17]:p. 449
Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise
păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub
160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o
frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de
asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă
trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[17]:p. 519

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ștefan cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice
unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o
serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională,
accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr.
Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai
ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult
îndrăznețe decât cugetate.” [13]:p. 408

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós


Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind
lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de
suzeranitate față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl
caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare,
pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un document din arhivele
statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”[13]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare
răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp,
două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă
blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri
s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare
de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au
fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul
îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără
judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte
reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă
își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor
cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată,
era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități
dinastice, politice sau militare.[7]:p. passim[13]:passim[17]:passim Cronicarul maghiar Nicolaus
Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au
șters puțin din faima și gloria faptelor sale[17]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot
nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe
regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p.
415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a
lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de
o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.[10]:p. 13[19]:p. 59

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a
atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul
de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a
fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna
mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră
asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan
Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[19]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii.
Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au
propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările
cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a letopisețului lui Grigore
Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea mai
plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei localitatea
Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în cronica
germană - Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii sale, căsătorită
cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[20]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie
publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu
mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu
pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți
ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre
domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să
duse la scaunul Sucevii.”[1]:p. 35

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ștefan cel Mare


Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal
consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens,
principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea
cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica
boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a
țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea
loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și
introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.[10]:pp. 16-17

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o


preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii
libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind
grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săi în schimbul
garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se
bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una
de tip alodial.[10]:p. 48

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze
serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan
avea să facă o reformă radicală în sistemul relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la
prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în
viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația
privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul
în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care
executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii
boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.[10]:pp. 112-114

Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice în oameni
de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care
lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oșteni. Toate
«locurile pustii», adică fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele
oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară.[12]:p. 16

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu”
în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță.[10]:p. 36[21]

Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism
domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a
evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani
de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor,
iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în
țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu.[6]:p. 74

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al
conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri
lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat
aceste posturi de mare răspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca
semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna înaintea dregătorilor
de curte, cu excepția marelui vornic.[7]:p. 109
În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți
rămânând în aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău –
optsprezece ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu –
mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate administrației
țării.[7]:p. 109

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei
patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în
frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de
moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea
capilor conspirației.[6]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială


Agricultura

Infrastructura

Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era slab
dezvoltată, neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.

„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume direcții,
pe care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două ținuturi sau
localități. Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea, căci ele
erau fie acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu gropi adânci.”[22]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea adânci, pe
poduri umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari sau de piatră, peste
pârâuri. Principalele puncte de trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni,
pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri
umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[22]:p. 155

Comerțul

Administrația financiară

Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din
monopoluri și taxe vamale. Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și
argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase. Vămile erau
așezate pe principalele artere comerciale. Sistemul vamal cuprinde vămile externe, dispuse pe
frontieră și vămi interne. Vama de import se plătea doar la Suceava iar vama de export la
vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman),
Cetatea Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara
Românească). În plus mai existatu vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna,
Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci.[7]:p. 88[10]:p. 72
Ca surse secundare de venit o reprezentau arenzile încasate de la proprietarii de case si
atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din
lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoaleleor domnești. Domnul devenea de asemenea
proprietar de drept al moșiilor rămase fără moștenitor precum și a celor confiscate de la
boierii condamnați pentru „hiclenie” (trădare).[10]:pp. 71-72

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie -
gros moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.
Monedele erau confecționate din argint, cu un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema
țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile
erau de un gros și o jumătate de gros.[7][23]:p. 297

Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind determinată în
primul rând de scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau a
mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea schimburilor comerciale, care se bazau în
continuare pe monedele emise de mai puternicele state vecine.[23]:p. 353

Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea
Cazimir al IV-lea

Matei Corvin

Ivan al III-lea
Mengli Ghirai
Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu
obiective specifice.[10]:p. 7 La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca
Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei
și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre
urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase
considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și
echilibrată.[24]:p. 516

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa
lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu
celălalt.” [13]:p. 408

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție deosebită


dezvoltării instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină
cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în
lunga sa domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8
septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan Tăutu (14
apr.1475 - 7 oct. 1503).[25]:p. 38. Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă,
menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul Ioan
Tăutu și Ioan Țamblac.[26]:p. 10 [27]

Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La
1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu
ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e
în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și
ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487
luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii - ungurii,
turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult
timp relații bune.[12]:p. 27

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

1457-1469
Prima perioadă, între 1457-1469, este caracterizată de acțiunile politice și militare pentru
recunoașterea externă și consolidarea domniei. În acest sens erau vizate întărirea poziției
Moldovei pe scena regională și recâștigarea libertății de acțiune a țării, simțitor îngrădită în
deceniile anterioare. Imediat după înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l adăposteau pe
Petru Aron și cu care avea să încheie pace în 1459. Urmează încercările de cucerire a Chiliei,
luptele de la Baia cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești și arderea
Brăilei. Tot în această perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii din Brașov
și Lvov și a inițiat contactele cu mănăstirile de la Muntele Athos.[28]:pp. 8-9.[24]:p. 516

1470-1486

Cea de-a doua perioadă, între 1470-1486, a fost cea mai complicată și dificilă din timpul
domniei sale, fiind perioada de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman. O primă constantă
a politicii externe a lui Ștefan în această perioadă a fost atragerea Țării Românești în coaliția
antiotomană. Primul episod l-a reprezentat conflictul cu Radu cel Frumos, concretizat în patru
campanii militare desfășurate între 1469-1473, încheiat cu victoria lui Ștefan.[24]:p. 522-524 În
același context, Ștefan a intervenit și a numit patru domni în Țara Românească: Laiotă
Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva unora dintre
aceștia fiind nevoit să ducă campanii militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au
trădat încrederea.[28]:pp. 9-10

O a doua linie majoră a politicii externe a perioadei a fost de a avea liniște și eventual sprijin
în lupta antiotomană din partea vecinilor mari, în acest scop încheind „pace trainică și
veșnică” cu Matei Corvin, în 1475 și depunând jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir
al IV-lea, regele Poloniei, la Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se înscrie scrisorile și
soliile trimise Papei de la Roma și conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută fiind solia lui
Ioan Țamblac din 1477.[28]:pp. 10-12[29]:p. 89

Obiectivul principal al politicii externe în această perioadă avea să fie însă încercarea de a
asigura integritatea teritorială a Moldovei și independența față de Imperiul Otoman.[6]:pp. 151-216

„S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet al II-lea - n.n.) au aflat
că Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n) intrase în luptă împotriva lui, ei s-au
veselit cu toții, zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut nouă, îi va face
lui acum Dumnezeu... ». Și s-au răsculat împotriva turcilor... Între ei se afla și domnul
Valahiei Mici (Moldova – n.n)... Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii ei sunt puțin
numeroși, dar cu toții viteji, care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se
apropie de ei? Așadar, când a aflat că Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său,
sultanul Mehmet al II-lea, Ștefan a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns, a pus
capăt supunerii sale și și-a scuturat umerii de povară...” [24]:p. 525

______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană

În aces sens Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă în 1473, a condus două campanii
majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore – cele
pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor
turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în
1485-1486.[28]:pp. 11-13
La începutul anilor 1480, contextul regional începea să se schimbe. Polonia înclina tot mai
mult să coopereze cu turcii, Ungaria acorda prioritate Europei Centrale, Țara Românească
fusese readusă sub controlul Porții iar Hanatul Crimeii redevenise vasal acesteia.[24]:p. 539 După
cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan
decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în
schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei.

„Anul 892 (1487). În zilele când Davud-pașa a plecat în expediție în Arabia, a venit un sol
din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace”.[30]:p. 329

_______Cronica turcească

1487-1504

După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a
domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la
frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491),
Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone.
După victoria de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a
încheiat pace cu Regatul Poloniei. Ultima sa mare acțiune diplomatică au fost negocierile cu
polonezii, din 1502-1503, pentru restituirea Pocuției, negocieri rămase fără succes.[10]:p. 8[24]:p.
545-554

La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace
încheiate cu toți vecinii săi. Ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea
înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman, „socotindu din toții mai
puternicu pre turcu și mai înțeleptu”.[1]:p. 66

„Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile de la
Dunărea-de-jos se stâmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui Selim, fiul cel mai
mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele «Moldoveanului»
era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși, dușmanii bătrânețelor sale,
recunosteau fățis ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găsește ușor un
altul.” [6]:p. 266

_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare

Puterea armată

Concepția Bătăliei de la Baia, 1467


Oșteni moldoveni

Sabia lui Ștefan cel Mare

Oștean moldovean
Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară

Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui lui Ștefan derivă din
obiectivul politic pe termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului
moldovenesc.”[22]:p. 222 Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel
că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.[31].”