Sunteți pe pagina 1din 240

Table of Contents

UN ALTFEL DE JURNAL
Notă asupra ediţiei
Prefaţă
Partea întâi. Problema memoriei
Partea a doua. Cu plăcere privesc lumina soarelui
Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana) a fost
poet, prozator, eseist, critic, teoretician literar, profesor de literatură comparată. După
absolvirea Universităţii din București, Secţia engleză (1957), e angajat corector, apoi redactor
la Gazeta literară, unde publică articole despre scriitori interbelici modernişti (mulți înfieraţi
oficial) şi promovează tinerii scriitori, afirmându-se în anii ’60 ca o conştiinţă critică a
generaţiei sale. În 1963 devine asistentul lui Tudor Vianu la Catedra de literatură universală
şi comparată a Universităţii din Bucureşti. În 1973 părăseşte România şi-şi începe cariera
universitară la Indiana University din Bloomington ca visiting professor și bursier Fulbright.
Lasă în urmă o activitate bogată, care include şapte cărţi de critică şi istorie literară, trei
volume de poezie şi un roman (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969, încununat în
același an cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România). Rămâne devotat
universității din Bloomington, unde predă la Catedra de literatură comparată (al cărei șef este
între 1996 și 1998). Primeşte bursa Guggenheim (1976–1977) şi este fellow la Woodrow
Wilson Center (1995–1996). Printre cărțile publicate în limba engleză se numără Faces of
Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch, 1977; Five Faces of Modernity: Modernism,
Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (ediție revăzută și adăugită, 1987), tradusă
în nouă limbi (în română cu titlul Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă,
decadenţă, kitsch, postmodernism, 1995; ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005), şi
Rereading, 1993 (în versiunea românească adăugită, A citi, a reciti: către o poetică a
(re)lecturii, 2003). După 1989, Matei Călinescu redevine o prezență familiară în peisajul
editorial românesc. În 1994 publică, împreună cu Ion Vianu, Amintiri în dialog. Urmează
Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecții (2002), Portretul lui M
(2003; în 2008 apare traducerea suedeză a cărții, En väg genom världen, în 2009 versiunea
engleză, Matthew’s Enigma: A Father’s Portrait of His Autistic Son, iar în 2012 cea spaniolă,
Retrato de M), Tu: elegii și invenții (2004), Un fel de jurnal (1973–1981) (2005), Eugène
Ionesco: teme identitare și existențiale (2006) și Mateiu I. Caragiale: recitiri (2007). Editura
New York Review Books pregăteşte publicarea traducerii engleze a romanului său (The Life
and Opinions of Zacharias Lichter) în seria „Classics“. Din 2016, cărțile lui vor apărea la
Editura Humanitas într-o serie de opere care, urmând îndeaproape dorința testamentară a
autorului, intenționează să redea, până în 2020, integralitatea scrierilor sale.
ISBN 978-973-50-5387-1
© HUMANITAS, 2016
© Adriana Călinescu
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Se dedică prietenului meu
Mircea Ivănescu
Notă asupra ediţiei

Într-un interviu pe care i l-am luat lui Matei Călinescu în 2004, el recunoștea că scrierile sale,
de la poezie și roman, la teorie și critică literară, se subscriu, privite retrospectiv, unui proiect
autobiografic global, un puzzle din care, în acel moment, lipseau câteva piese. Un altfel de
jurnal: ieşirea din timp completează, în mare parte, misteriosul puzzle, aducând o împlinire
deopotrivă tragică și biruitoare – prin excepționala valoare estetică – proiectului autobiografic
de o viață. Nu vom ști dacă la capătul editării seriei de autor de către Editura Humanitas vom
obţine acel puzzle presimțit în 2004, dar, în orice caz, acest proiect editorial urmăreşte
indicaţiile cu caracter testamentar din 2009. Chiar dacă primele notaţii datează din 2004,
autorul recunoaște că acest altfel de jurnal – „altfel“ prin caracterul său exclusiv postum –
începe din 2007, atunci când află că este „condamnat la moarte prin boală“. Consemnările din
2004–2006 sunt adăugate, mărturisește el, ulterior, tocmai datorită dimensiunii lor inconștient
anti-proiective: jurnalul postum începuse să capete fiinţă înainte ca destinul diaristului să
intre într-o zonă a implacabilului. Preluând o metaforă borgesiană pe care Matei Călinescu
însuşi o folosește comentându-l pe Mateiu Caragiale, vom privi Un altfel de jurnal ca pe
„micul său Aleph“, în care se oglindește și care-i oglindește chipul, o lume în miniatură,
conţinând, pe lângă ceea ce se vede, şi ceea ce nu se vede, pe lângă ceea ce se spune, şi ceea
ce va rămâne nespus…
Acest jurnal, scris cu conștiința acută a „postumității“ sale, reprezintă într-un fel cheia de
boltă a operei atât de diverse a lui Matei Călinescu. Scris în afara timpului, într-un timp
suspendat, în așteptarea morții și cu privirea întoarsă înapoi, scufundată în oceanul propriului
trecut, jurnalul poate recupera simbolic, imagina o identitate pe cale de descompunere și
aneantizare. Meditație asupra timpului, asupra eului și a memoriei, asupra morții, iubirii și
trupului, nu în ultimul rând asupra credinţei şi necredinţei, această operă de o frumusețe
stilistică pe alocuri comparabilă cu Proust este în același timp căutare disperată și epifanie,
deșertăciune a deșertăciunii (ca literatură) și ultimă, sigură bucurie a vieții, trăită intens în
ambele ipostaze, ca inutilitate absolută („nimic nu contează“), cât şi ca maximă împlinire a
existenţei cotidiene (one day at a time). Am putea vedea jurnalul matein ca ilustrare a
vanitas-ului flamand, ca memento mori continuu, etalare a deşertăciunii celor omeneşti, dar şi
opulenţă a materiei, bucurie a vieții, revărsare de lumină… Nu e întâmplător comentariul
asupra tabloului lui Bailly: jurnalul este, în ansamblu, un paradoxal Autoportret cu vanitas.
Dedicată prietenului Mircea Ivănescu, de care îl leagă, după cum mărturisește în jurnal, mai
ales un „limbaj secret“, matein prin excelenţă, această scriere ascunde și revelează,
construiește într-o arhitectură fluidă, muzicală, biografia fantasmatică a propriei existențe și a
propriului sine autentic. „Cine sunt eu acum“ e o întrebare care revine în jurnal, implicit sau
explicit, iar eul, din perspectiva conștientizată, asumată biologic și spiritual, a morții, se
prezentifică prin limbajul lui acum. Acest caracter imediat (dat şi de lipsa revizuirii textului
de către autor) impune o anumită structură stilistică, flexibilă, instabilă, uneori cu idei, fraze,
nuclee semantice repetitive, specifică unui text care, asemenea eului care l-a generat, e
suspendat în durată, experimental, nedesăvârșit. Cu atât mai acut se resimte această
imediatitate, ezitare, tulburătoare nedesăvârşire, în ultima parte a jurnalului, din 2009, acolo
unde timpul nu mai are răbdare, „unde somnul alb“ pune stăpânire pe zile… Această ultimă
parte a jurnalului este de multe ori dictată soţiei, cu paranteze care indică (in)deciziile
autorului (pe care le-am păstrat ca atare), punctând sugestii şi împingând textul spre o zonă
dureroasă, spre un imponderabil alb al scriiturii.
Există mai multe pasaje în care autorul se întreabă care este sensul acestor pagini de jurnal,
altele în care afirmă că imposibilitatea și lipsa unui proiect adevărat l-au împins spre genul
minor al jurnalului… care este în fond un anti-proiect, întors spre trecut sau agățat de
prezentul unei zile. Las cititorului satisfacţia de a afla acel pasaj paradigmatic în care autorul
se întreabă dacă acest anti-proiect al jurnalului nu constituie cel mai autentic proiect al său,
singura sa operă „adevărată“.
Manuscrisul, în forma actuală, ne-a fost pus la dispoziție de soția autorului, doamna
Adriana Călinescu (Uca), căreia îi mulțumim și pe această cale. Din textul original – care se
află la Lilly Library, în Bloomington – au fost eliminate, în această primă ediție, care apare în
pragul celor șapte ani scurși de la dispariția autorului, unele pasaje cu referințe strict medicale
sau care, în acest moment, ar fi putut leza anumite persoane apropiate sau încă în viață. Din
același motiv, respectând și sugestiile autorului, unele nume au fost înlocuite prin inițialele
lor.
Întrucât mai multe fragmente de texte (literare, personale, diverse citate) apar, în jurnal, în
limba engleză și franceză, am optat pentru păstrarea variantei originale și traducerea lor, în
notă. În general, traducerile au reprodus variantele românești deja existente, mai puțin în
cazul citatelor din Biblie, unde autorul utilizează mai multe ediții ortodoxe, unele rare,
căutând varianta ideală în funcție de relevanța ei poetică. Mulțumim doamnei Mona Antohi
pentru traducerea acestor pasaje și a altora, fără corespondent în edițiile românești, cât şi
pentru dificila muncă de redactare. O mențiune specială pentru Florin Bican, care ne-a oferit
o traducere de excepție a poemului scris de John Donne. Unele fragmente cu caracter
personal au fost traduse de soția autorului și sunt semnate prin inițiale; notele autorului au
fost păstrate în forma iniţială și poartă semnătura M.C.
Finalizarea acestui volum, care deschide seria Matei Călinescu alături de Portretul lui M şi
Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, nu ar fi fost posibilă fără implicarea celor care au
crezut în el. Mulțumirile mele tuturor.
Raluca Dună
27 aprilie 2016
Prefaţă

De ce Un altfel de jurnal? Intenţia titlului a fost să deosebească acest jurnal conceput de la


început ca postum – în sensuri pe care le voi explica îndată – de Un fel de jurnal (1973–
1981), apărut în 2005, în care ideea de postumitate nu juca nici un rol. E perfect legitimă
întrebarea: nu e orice jurnal prin definiţie postum? Răspunsul e da şi nu. Da, istoric vorbind,
pentru că, fiind o scriere din principiu adresată doar sieşi, total sinceră şi înregistrând secrete
intime şi neintime, precum şi gânduri ascunse, potenţial ilicite, publicarea antumă ar
contrazice însăşi logica internă a jurnalului. Dar nu, dacă ne referim la ultima sută de ani, în
care jurnalul a devenit un gen literar între celelalte genuri literare, o formă a autobiografiei.
Primele intrări din Un altfel de jurnal, datate între 2004 şi 2006, sunt amintiri-evocări ale
fiului meu, decedat la 1 martie 2003, despre care am scris o carte îndoliată, Portretul lui M,
apărută în septembrie 2003. Un altfel de jurnal începe propriu-zis în martie 2007, când mi s-a
impus ideea de jurnal postum, lipsit de reverii proiective, de planuri şi de gânduri îndreptate
spre viitor (primele intrări, care se armonizează cu această idee, au fost adăugate ulterior).
Curând, în iunie 2007, urma să împlinesc 73 de ani. Evident, vârsta cronologică şi cea
„socială“ nu au decât o legătură indirectă cu vârstele interioare, subiective şi fluctuante, ale
individului: acesta se poate simţi, simultan sau succesiv, tânăr sau bătrân, adolescent sau
copil, adult lucid şi activ sau împovărat de ani, de secole, de milenii chiar – „J’ai plus de
souvenirs que si j’avais mille ans“, spunea Baudelaire în Les fleurs du mal (1857), la vârsta
de 36 de ani.
În cursul anului 2007, Un altfel de jurnal se voia, între altele, o mărturie a multiplelor
vârste interioare ale unui autor bătrân, confruntat cu o moarte care va surveni mai devreme
sau mai târziu. Se mai voia şi un jurnal de amintiri (al mişcărilor imprevizibile ale memoriei)
şi, în plus, un jurnal de lecturi. Se poate înţelege, din ce am spus până acum, de ce partea întâi
a acestui jurnal e alcătuită din fragmente eterogene, unificate prin atmosferă şi tematică, nu
însă şi prin scopul imediat pentru care au fost scrise.
Partea întâi se încheie – neintenţionat, dar simbolic – cu intrarea din 18 ianuarie 2008. Peste
o săptămână aveam să primesc diagnosticul de cancer terminal. Din momentul în care e
diagnosticat, bolnavul de cancer, chiar dacă malignitatea din trupul lui e descoperită într-o
fază foarte timpurie, capătă în lumea medicală numele de supravieţuitor. Statisticile
supravieţuirii, depinzând de vârsta bolnavului, de condiţia lui fizică generală, de
caracteristicile individuale ale cancerului (locul, tipul, faza), se pot extinde de la câteva zile
sau săptămâni la ani şi la decenii. Nu intru în amănunte. Partea a doua a jurnalului de faţă s-ar
fi putut intitula Jurnalul unui supravieţuitor. E o nouă şi desigur neanticipată justificare a
titlului mai cuprinzător Un altfel de jurnal. Căci e desigur altfel când scrii din perspectiva
unui supravieţuitor, şi mai ales a unuia care mai are de trăit (statistic), cu toate tratamentele
avansate de azi, unul sau doi ani. Foarte improbabil trei.
M.C.
10 decembrie 2008
PARTEA ÎNTÂI
Problema memoriei

25 mai 2004 (Bloomington)


De la moartea lui M totul a fost altfel… Ieri m-am tot gândit la mintea lui întortocheată şi
totuşi atât de simplă. Au trecut doi ani şi mai bine de când a murit, dar în memoria mea el
învie uneori pe neaşteptate, miraculos şi dureros. Mă mişc mereu printre lucruri rămase de la
el, jucării în fosta lui cameră, caiete, cărţi, mobile cumpărate pentru el când era în şcoala
primară, haine de-ale lui care-mi vin şi pe care le port cu drag – T-shirturi acum, în plimbările
mele prin Bryan Park. Absenţa lui a devenit calmă şi învăluitoare, fără secrete. Dar când şi
când, îl învie brusc în mine câte un obiect care se transformă, nu ştiu cum, în semn. Un semn
de la el! Ieri a fost o foaie de hârtie. Am simţit nevoia să mă gândesc la el, să scriu despre el.
E evident că el, cum se spune despre autişti, nu se putea pune în situaţia Celuilalt, nu putea
ghici ce gândeşte, ce sentimente are, ce intenţii, ce dorinţe, ce aşteptări; dar, în felul lui,
compensa această incapacitate, prin putinţa de a-l pune imaginativ pe Celălalt în propria lui
situaţie, de a presupune că acesta îi împărtăşeşte gândurile, întrebările, nedumeririle,
intenţiile, dorinţele şi aşteptările. Cu alte cuvinte, îi atribuia Celuilalt (în mod egotist? eu aş
zice, dimpotrivă, în mod generos, deschis, deşi greşit) o cunoaştere perfectă a propriilor lui
stări mentale. Când, inevitabil, apăreau neînţelegeri, eşecuri de comunicare sau chiar
conflicte, el se retrăgea repede în sine, uneori aparent supărat, alteori cu deplină seninătate,
dar în sinea lui, cred, era mai ales trist, se închidea în singurătatea lui ca într-o fortăreaţă,
suferea că nu este înţeles, deşi el nu ascundea nimic; sau, poate, odată intrat în fortăreaţa lui
interioară, cu stoicismul lui natural, suferinţa lui iniţială se topea într-un fel de ataraxie, într-o
indiferenţă faţă de lucruri care surveneau, dar asupra cărora el n-avea nici o putere.
Cât de mult m-a emoţionat bileţelul pe care l-a găsit ieri Uca, acoperit cu scrisul lui
anevoios, stângaci, de copil care cu greu învaţă încă să deseneze literele, una câte una, una
mai mare, alta mai mică. Bileţelul mi-era adresat mie şi nu-mi amintesc să-l fi citit vreodată.
După toate aparenţele fusese scris cu ani în urmă şi uitat printre hârtiile lui, printre
nesfârşitele lui liste cu rezultate sportive, copiate cu sârguinţă din ziar, sau cu pronosticurile
lui pentru diferite evenimente sportive pe care le compara cu acelea ale lui Julian, în cursul
lungilor lor convorbiri telefonice (nu se sătura să stea astfel de vorbă cu prietenul său,
contrazicându-l repetat şi fericit şi fiind la fel de fericit când acesta, la rândul lui, îl
contrazicea, într-o simetrie de dezacorduri perfect previzibile). În acel bileţel rătăcit –
probabil că pentru M fusese suficient să-l scrie, ca şi când, magic, eu aş fi putut lua cunoştinţă
de conţinutul lui fără a-l citi – el voia să-şi ceară scuze (fără a le cere în chip direct),
explicându-mi (fără să explice de fapt) de ce, cu o seară înainte, refuzase să-mi vorbească.
Scris fără punctuaţie şi fără legături gramaticale, dar cu o singură minoră greşeală ortografică,
care nu ştiu de ce mă înduioşează („Hellow“ în loc de „Hello“), iată ce-mi spunea M (traduc
în româneşte şi introduc semne de punctuaţie): „Hellow! Cum a fost noaptea ta, Tată? De ce
ai crezut că nu vreau să vorbesc? Ieri mi-a intrat hârtie în maşina de ras. Am încercat s-o scot
cu degetul“.
Încerc să reconstitui scena care l-a făcut să scrie acest bilet. Probabil că el tăcuse cu
încăpăţânare, poate chiar cu o furie reţinută, când, în timpul cinei, eu îi pusesem câteva
întrebări oarecare (ce-ai făcut azi? cum a fost ziua ta? cum a fost la şcoală?), ca să angajez o
conversaţie cu el, cu toate că ştiam că astfel de întrebări îl irită. Ştiam şi totuşi încercam –
rareori şi cu un succes moderat, dar cu atât mai îmbucurător pentru mine cu cât era mai
neaşteptat. În fond, nu voiam decât să iniţiez o conversaţie de ordin „fatic“, cum ar zice
lingviştii – menită nu să comunice ceva, ci doar să creeze ambianţa pentru o comunicare
posibilă, o conversaţie oarecare – un mod de a înlătura greutatea socială a tăcerii, care poate
deveni apăsătoare când doi sau mai mulţi oameni, membri ai aceleiaşi familii, se găsesc
împreună în jurul unei mese. Voiam deci, cedând fără să mă gândesc unui impuls firesc, „să
sparg tăcerea“. Tăcerea lui M, în acea seară, mi se va fi părut ostilă, cum poate nu era.
Desigur, ce fac acum e să plasez ceva verosimil peste un gol de memorie, peste o pată albă:
du vraisemblable plaqué sur de l’oublié. În împrejurări de acel fel, cum convenisem cu Uca,
trebuia să ne abţinem de la orice reacţie, trebuia să acceptăm ceea ce ni se părea nefiresc în
chipul cel mai calm, mai firesc. Eu totuşi, în seara aceea, mă voi fi supărat, îi voi fi spus lui
M ceva în genul: „Dacă tu nu vrei să vorbeşti cu mine, nici eu nu mai vorbesc cu tine“.
Oricum, în dimineaţa următoare, simţindu-se cumva vinovat – deşi el era de fapt totdeauna
esenţial nevinovat –, mi-a scris biletul criptic pe care l-am citat. Întrebându-mă cum a fost
noaptea mea (ştia că am insomnii) el răspundea întrebării mele din ajun: „Cum a fost ziua
ta?“ Voia astfel să sugereze că n-avusese o zi bună? Sau poate că întrebarea mea n-avusese
nici un sens? Pentru partea a doua a biletului, pe care eu n-o înţelegeam deloc, Uca propune
următoarea interpretare: trecându-şi degetul peste lama din maşina de ras – pentru a înlătura
cine ştie ce mică impuritate, poate chiar un petecel de hârtie –, se tăiase, se speriase de sânge,
se închisese în el însuşi. Noi ar fi trebuit să ştim: căci el avea convingerea, cum am spus la
începutul acestei însemnări, că gândurile şi grijile lui puteau fi „citite“, că mintea lui era o
carte deschisă. I se părea că e inutil să explice, iar pe de altă parte îi venea greu să găsească
cuvintele potrivite pentru ceea ce ar fi trebuit să spună. Îşi dădea seama că are dificultăţi de
limbaj. Avusese oare conştiinţa că nu le făcuse faţă în bileţelul lui şi de aceea nici nu mi-l mai
înmânase? Mai degrabă cred că scriindu-l se simţise imediat eliberat, ca şi când eu l-aş fi citit
chiar în timpul scrierii lui şi totul ar fi fost clarificat, deschizând poarta uitării. „Eu uit mult“,
spunea el. Uita într-adevăr mult şi, mai ales, repede.
Luni, 28 februarie 2005 (Turnu Severin)
Gheaţă, vânt puternic, cer albastru, soare. Ieri a nins toată ziua, bogat şi trist, ca-n Bacovia. Şi
ieri, şi azi, la cimitirul Sfântul Dumitru – până ieri nu ştiam că acesta îi e hramul, ca şi al
bisericuţei din cuprinsul lui. La locul de veci al Burilenilor, unde am înmormântat acum doi
ani urna albă cu cenuşa albă a lui M, adusă de peste ocean. Suntem aici amândoi, Uca şi cu
mine, şi ne vedem sculptate, în piedestalul de marmoră al monumentului, deasupra numelui
lui, numele ei şi al meu, cu data naşterii (1941–; 1934–) şi data morţii lăsată în alb: mai
devreme, mai târziu, într-o fracţiune de secundă va fi şi această dată înscrisă acolo. Uca pare
încântată să-şi vadă numele alături de al lui M, alături de al meu. Ştim unde vom fi – fără să
fim – după ce vom fi fost fără să fi fost – ceea ce e, într-un fel, liniştitor. După cimitir,
invenţiuni de Bach cu Glenn Gould (înregistrare din 1977, anul naşterii lui M), ascultate la
cască. Minuni sonore după minuni. Oraşul acesta, prosper încă în anii 1930, a murit între
timp. Tăvălugul istoriei, mai degrabă al non-istoriei sau al anti-istoriei, a strivit locurile
amintirilor din copilărie. Au rămas doar imagini, ca nişte frunze uscate, fragile, regăsite într-
un ierbar de şcoală primară. Pe locul vilei Burileanu se ridică sediul administrativ al
hidrocentralei Porţile de Fier. Din marele parc de altădată, cu pomi de tot felul, cu boschete al
căror miros subtil în zilele de arşiţă de miez de vară îl respiram adânc, cu nesaţ, pare a fi
scăpat un singur platan dintr-un colţ, cu trunchiul foarte gros, cenuşiu cu pete albe, salvat
poate de poziţia sa mărginaşă şi de alte împletiri de hazarduri. În cimitir, am fotografiat placa
în care sunt săpate numele noastre. Da, e liniştitor să ştim că vom fi (fără să fim) aici, cu M.
Era frumos acolo, cu gheaţa sclipind în soare. Cu băltoacele de acum câteva zile transformate
în cristal de pe suprafaţa căruia vântul a împrăştiat zăpada. Puritatea gerului.

1 martie 2005 (Turnu Severin)


Ger (minus opt grade azi-dimineaţă). Uca i-a trimis ieri-seara prin mail un mesaj lui Iri
(împlineşte 40 de ani). Pregătiri pentru parastasul de la cimitir – colivă, colaci. Soţii B., la
care locuim, ne ajută să respectăm tradiţiile. Ieri, multă muzică (Bach, dar şi Mozart – sonate
pentru pian). Muzică şi azi, în tren, spre Bucureşti, după slujba de pomenire din bisericuţa
cimitirului. Zăpadă albă, curată, în dreapta şi-n stânga, copaci negri, case dărăpănate, din
când în când fabrici abandonate, ferestre sparte, fiare ruginite, „cadavre industriale“, cum le
numesc. Sens al zădărniciei pe care-l îmblânzeşte doar muzica. Bach: ecuaţii sonore şi
lacrimi care îngheaţă sclipitor. Scări de argint în ureche, până sus, foarte sus, în cerul auzului.
Septembrie 2005 (Bloomington)
Ca atunci: o amintire cu M. Mergeam prin campus în dimineaţa însorită de septembrie,
calmă, proaspătă, cu un cer adânc albastru – ca atunci. Atunci, ca şi acum, roua căzută peste
noapte în iarbă sclipea rece şi delicat. Soarele era puternic şi blând. Prin aerul pur trecea,
aproape imperceptibilă, câte o tremurare ca după fâlfâitul lent al unei aripi invizibile – aripa
toamnei. Era o dimineaţă ca atunci – mi-o amintesc cu acea precizie tăioasă cu care se
întipăresc în minte şi se încarcă de sens anumite senzaţii şi, împreună cu ele, împrejurările
cele mai anodine, gesturile cele mai banale, vorbele cele mai oarecari, atunci când coincid în
timp cu unul din acele evenimente neaşteptate care te fac să desparţi desfăşurarea timpului în
memorie prin „înainte“ şi „după“.
Eram singur cu M în Bloomington şi ne grăbeam să plecăm de acasă ca să ajungem la timp
la biblioteca universităţii, unde el lucra trei ore pe zi la rearanjarea cărţilor în rafturi. Când mă
gândesc la acea perioadă, îl revăd, atent, absent, în lumina artificială, de neon, de la etajul 9 al
marii biblioteci fără ferestre, printre cărucioarele încărcate cu volume, unele mari şi grele, pe
care trebuia să le repună în rafturi la locul lor, operaţie înceată, greoaie, migăloasă,
singuratecă. Eram gata de plecare, în acea dimineaţă, la 9 fără un sfert, mă îndreptam spre
aparatul de radio să-l închid, ascultam într-o doară vocea tinerească a speakerului de la postul
universităţii, un student desigur, care anunţa totuşi o ştire ciudată, primită de foarte curând:
un avion s-ar fi ciocnit de unul din turnurile gemene ale lui World Trade Center de la New
York. Era ceva nesigur, o vagă surpriză în glasul de la radio – o nesiguranţă şi o surpriză pe
care le-am auzit distinct abia mai târziu, în amintire. Pe loc, în graba plecării, am făcut o mică
ipoteză repede absorbită în fluxul mental de gânduri şi preocupări imediate: era probabil
vorba de-un accident de aviaţie, de-un mic avion privat care-şi pierduse direcţia, un fapt
divers tragic, dar nu mai mult. În maşină, M tăcea, aşa cum tăcea el, închis în sine, cu aerul
lui permanent concentrat, serios, cu privirea uşor înceţoşată. Când am ajuns la bibliotecă,
peste un sfert de oră, în ascensor, o studentă a exclamat: „A fost atacat World Trade Center!“
Făcând legătura cu informaţia de la radio, mi-am dat brusc seama că se întâmplase ceva grav.
M era însă netulburat, nu înregistrase ce spusese studenta. L-am lăsat la etajul 9, aproape
pustiu la acea oră, de unde urma să-l iau la amiază. Când am ajuns din nou jos, în holul
bibliotecii, am dat de Anne B., cu o privire dezorientată, cu faţa răvăşită sub casca ei de păr
blond bătând în argintiu. Am salutat-o şi-am întrebat-o: „Ce se întâmplă?“ „A fost bombardat
World Trade Center, e un atac terorist; totul se transmite în direct la televiziune“, mi-a
răspuns ea. Şi a continuat: „Am cerut să se aducă mai multe televizoare aici, în hol, ca toată
lumea să poată vedea“. Anne era directoarea centrului de cercetare al bibliotecii.
Cuprins de-un fel de panică – o panică abstractă, ca în faţa veştii unei catastrofe de mari
proporţii şi cu imense reverberaţii – m-am dus numaidecât acasă şi-am stat în faţa
televizorului deschis toată dimineaţa, schimbând canalele deseori. Spectacolul era
apocaliptic. Avioane mari de pasageri fuseseră folosite ca nişte rachete, fusese bombardat şi
Pentagonul, un zbor care se îndrepta spre Casa Albă se prăbuşise în Pennsylvania. Atmosfera
era de început de război mondial. Se repeta imaginea primului avion răpit de teroriştii
sinucigaşi, sclipind în soare sub cerul ireal de albastru, explodând într-un norişor de fum alb
în atingere cu zidul înalt, sever, negru-sticlos al unuia din turnurile gemene. Apoi haosul din
străzi, oameni alergând înnebuniţi, fum gros, sirene ale pompierilor, întrerupte de comentarii
sumbre. Apoi imaginea celui de-al doilea avion. Apoi ştiri fragmentare. Preşedintele era într-
o şcoală din Florida şi citea într-o sală de clasă dintr-o carte pentru copii. Timp de zece
minute nu se lăsase întrerupt. Etc. Etc. Când, la amiază, m-am dus să-l iau pe M, în holul vast
al bibliotecii erau mai multe televizoare şi grupuri de studenţi în jurul lor, urmărind în tăcere
transmisiunea (postul selectat era ABC News cu Peter Jennings). L-am găsit pe M, singur în
întregul etaj, între cărucioarele cu cărţi, de care parcă nu voia să se despartă (cu atenţia lui
rigidă şi cu lipsa lui de sentiment al timpului, era totdeauna iritat de orice întrerupere). Se uita
la mine reprobator, spunându-mi să mai aştept, să mai aştept, cum făcea de obicei în astfel de
circumstanţe. Când am ajuns cu el, în sfârşit, în holul de jos a fost uimit. „Ce s-a întâmplat?“
S-a ataşat unui grup şi a început să urmărească emisiunea. Era şocat? Faţa lui era gravă,
privirea încruntată, dar nu ştiu dacă îşi dădea seama despre ce era vorba. Terorişti? Atacuri?
Sute, poate mii de morţi? Ruine? Incendii? Nori mari de fum? Dar de ce, de ce? Am încercat
să-i explic, în drum spre casă, şi după aceea. Mă asculta absent şi totuşi atent şi, din când în
când, mă întrerupea cu întrebarea „But why?“, „Dar de ce?“. A stat după aceea ore în şir în
faţa televizorului, vădit tulburat, apoi obosit, apoi iritat de acea oboseală particulară pe care o
produce televizorul. Seara, la masă, m-a întrebat pentru a nu ştiu câta oară (dar era evident că
explicaţiile mele nu erau ceea ce aştepta, dacă aştepta cu adevărat ceva): „Dar de ce?“ Parcă
întreba nu ca să-i răspund eu, ci ca să-şi răspundă singur, fie şi doar printr-o repetiţie a
întrebării. Muriseră oameni şi asta îl impresiona, îl neliniştea, îl răscolea. Vorbea cu sine, dar
avea totuşi nevoie de prezenţa mea. În sinea lui ştia că nu poate să înţeleagă şi de aceea cred
că încerca să învăluiască tragedia la care asistase într-un „De ce?“ din ce în ce mai vast – într-
un „De ce?“ care-şi devenea tot mai mult singurul răspuns posibil, care respingea orice alte
explicaţii, într-un „De ce?“ speriat, insistent, naiv, repetat până la pierderea oricărei
semnificaţii, ca şi cum lipsa semnificaţiei ar fi avut, până la urmă, un efect liniştitor pentru el.
Înainte de a adormi în seara aceea, întins în pat, cu ochii pe jumătate închişi, cu o voce
şoptită, a continuat să întrebe şi să-şi răspundă interogativ, cu întreruperi mereu mai lungi,
într-un dialog interior enigmatic, ca un ritual dintr-o lume necunoscută, până l-a cuprins
pacea somnului.
Mi-am amintit de întrebarea lui – involuntar metafizică – în această dimineaţă însorită,
calmă, cu cerul de-un albastru profund ca atunci. Mi-am amintit şi de ce mi-a spus în dialogul
imaginar pe care l-am avut cu el două zile după moartea lui: „Orice moarte e o mare
tragedie“, o frază care rezuma perfect modul lui de a gândi. Nici o diferenţă între moartea lui
şi a oricui (voia să mă consoleze?); suntem cu toţii diferiţi şi tocmai prin asta suntem cu toţii
la fel. Astfel de maxime îmi dovedeau că există o formă de înţelepciune proprie autismului.
Străbăteam campusul în aerul limpede şi răcoros de început de toamnă. Ajuns la bibliotecă,
am trecut pe la etajul 9 (aproape pustiu) şi l-am văzut distinct în imaginaţia memoriei, înalt,
bine făcut, cu ochelarii lui mari cu rame negre şi groase, cu faţa îngândurată, zăbovind între
cărucioarele încărcate de cărţi, aşteptând cu o răbdare nerăbdătoare să plec eu ca să se apuce
de lucru, ca atunci. Am coborât la etajul 8, unde se află study-ul meu şi, în loc să citesc, am
aşternut rândurile de mai sus, cu multe ştersături, cu multe adăugiri, cu multe pauze de
gândire şi de reverie. L-am căutat prin scris şi-am regăsit absenţa lui, aceeaşi şi totuşi alta,
după cei doi ani şi jumătate scurşi de la moartea lui. O absenţă de care am, uneori, o nespusă
nevoie. O absenţă care mi-e dragă cum numai anumite absenţe vii pot fi. O absenţă în care
răsună, ca un ecou îndepărtat al vocii lui: „But why?“ O absenţă dureroasă pe care timpul a
făcut-o senină şi luminoasă, ca această zi de septembrie, ca atunci.
24 august 2006 (Bloomington)
Mă gândesc la M, azi ar fi fost – este fără să fie, n-a fost să fie şi totuşi: este – ziua lui de
naştere. Ar fi împlinit – împlineşte şi nu împlineşte şi totuşi: împlineşte – 29 de ani. E a patra
aniversare postumă, mai misterioasă parcă decât cele precedente. Căci el continuă să trăiască
pentru noi şi memoria noastră refuză să-l înconjoare de aura celor dispăruţi şi să-i învăluiască
imaginea în acea distanţă interioară care pune semnul egalităţii între „odată“ şi „niciodată“ şi
transformă într-un fel de basm melancolic ceea ce a fost. Continuă să trăiască într-un spaţiu
fără dimensiuni, dar nu mai puţin real în însăşi irealitatea lui: intangibil, dar prezent. Prezenţa
lui intră – când te aştepţi mai puţin, şi totuşi atât de nesurprinzător, de firesc – în ţesătura
vieţii noastre cotidiene. E un fir inobservabil, care din când în când devine luminos şi dă zilei
întregi sensul unui surâs enigmatic.
Bunăoară, azi-dimineaţă, când Uca mă aştepta cu micul dejun pregătit – ceaiul, fructele,
cerealele – şi eu coboram treptele scării de lemn în papuci (papucii de piele care fuseseră ai
lui M), Uca a strigat: „Fii atent să nu cazi!“ Când am ajuns jos am întrebat-o: „Ce te-a făcut
să te temi că aş putea cădea?“ Mi-a răspuns că sunetul paşilor mei pe scară era identic cu
sunetul paşilor lui M. Dar el n-a căzut pe scară decât o singură dată, când avea trei ani. Mai
târziu era foarte atent, cobora scara încet, ţinându-se de balustradă, dar Uca, auzindu-i paşii şi
ştiind cât era el de stângaci în mişcări, era totdeauna puţin speriată. Îmbătrânind, am devenit
şi eu mai lent şi mai greoi în mişcări şi, într-un fel, zgomotul făcut azi de paşii mei l-a înviat
pentru o fracţiune de secundă pe M, sau m-a transformat pe mine în el, redeşteptând în ea o
veche spaimă: „Fii atent să nu cazi!“ După aceea, fiind ziua lui, fireşte l-am evocat pe M, ne-
am amintit şi de momentul traumatic pentru noi, şi pentru el, când băieţelul de trei ani se
rostogolise pe scări în jos. Nici o legătură – sau poate o legătură extrem de indirectă şi de
subtilă – cu această zi aniversară. Dar în memoria subiectivă, ca şi în vis, nu există timp. Tot
felul de simultaneităţi sunt posibile.
După micul dejun, am ieşit în dimineaţa care mai păstra ceva din răcoarea nopţii, dar care
anunţa o zi cu soare neiertător, fierbinte şi umedă. Am tăiat din grădină trei ramuri cu
trandafiri înfloriţi şi le-am pus în vasul de flori din faţa fotografiei lui M din holul de jos –
fotografia luată de mine în curtea din spatele casei, într-o zi de vară, ultima lui vară, şi în care
faţa lui serioasă schiţează un foarte vag surâs şi ochii lui, sub lentilele mari ale ochelarilor de
umbră transparentă, au de obicei o privire parcă obosită, parcă absentă. Dar azi el se uită la
cei trei trandafiri.
Apoi am făcut singur o plimbare pe străzi şi prin locuri care-i erau familiare lui M. Am
trecut pe lângă Harmony School şi m-am oprit o clipă să mângâi cornul rece al rinocerului de
piatră cenuşie, sculptura care stă de pe când era el elev în curtea şcolii (înainte era aşezată în
faţa bibliotecii municipale, dar cum trebuia să fie mutată din nu mai ştiu ce motiv, fusese
„adoptată“ de şcoală). Platforma de scânduri din amfiteatrul de iarbă în care se adunau copiii
şi părinţii lor pentru serbarea de sfârşit de an nu mai e: au rămas doar cioturile de lemn
putrezit ale stâlpilor care o sprijineau. Nici picior de om în jur, nici urmă de copii, dar
înăuntrul clădirii se ţin poate ore. Mă înşel, căci la Harmony anul şcolar începe cu o
săptămână mai târziu. Oricum, ce mare tăcere sub copacul bătrân în a cărui umbră se află
rinocerul îndrăgit de copii. Am traversat curtea şi-am privit faţada clădirii vechi, zidurile de
cărămidă roşie bătute de soare cărora M le mulţumise cândva, demult, că-l adăpostiseră
câţiva ani.
După aceea m-am îndreptat spre casă, proiectând pe ecranul memoriei amintiri disparate, de
o precizie cinematografică, cu M la diferite vârste, în diferite anotimpuri – ploi de primăvară
şi el, într-o pelerină galbenă, distribuind dis-de-dimineaţă ziarul local abonaţilor din cartier;
străzi albe de zăpadă şi el, copil, într-o sanie trasă de mine prin campus, sau alunecând cu
sania în jos, puţin speriat, pe derdeluşul din Bryan Park; mormane de frunze uscate pe
trotuarul din faţa casei, toamna târziu şi el, adolescent cu suflet de copil, tăvălindu-se prin ele
fericit; şi multe, multe altele…
Martie 2007
„Am fost victima unei ciudate asociaţii de idei“… Am subliniat pasajul şi m-am hotărât să-i
telefonez lui Mircea Ivănescu la Sibiu şi să-i comunic descoperirea mea. (Îl chem la telefon
din Bloomington cu o anumită regularitate, încerc astfel, de departe, să-i mai risipesc
sentimentul de singurătate care-l apasă din ce în ce mai neiertător după anii petrecuţi „pe
patul de suferinţă“, cum îmi spune el invariabil.) Mircea a rămas puţin mirat că am găsit
această frază în Point Counter Point , credea că citatul figurează în alt roman al lui Huxley,
1

Eyeless in Gaza . Poate că are dreptate, poate că figurează şi acolo (nimic nu-l împiedeca pe
2

autor să reia o formulare memorabilă, atât de comică în preţiozitatea ei: A fi victima… unei
asociaţii de idei). Oricum, în Point Counter Point prezenţa ei e izbitoare şi se potriveşte de
minune caracterului ultracerebral şi artificial al lui Philip Quarles, prin care autorul îşi face un
autoportret sarcastic – nu mai puţin sarcastic decât portretele celorlalte personaje din acest
roman satiric à clef (Rampion e D.H. Lawrence, Burlap e John Middleton Murry, Webley e
Oswald Mosley etc.). I-am citit lui Mircea pasajul (în engleză, desigur; acum îl traduc):
„Astăzi, la Lucy Tantamount, am fost victima unei foarte ciudate asociaţii de idei“. E o
însemnare din jurnalul lui Quarles, un citat fictiv. Lucy, femeie „modernă“, bogată, frumoasă,
cinică, egoistă, de o sexualitate capricioasă, râde cu gura deschisă la o glumă a lui Quarles şi
cerul aproape alb al gurii ei îi reaminteşte brusc de albul din gurile lacom căscate ale
crocodililor pe care-i văzuse în India, în grădina zoologică din Jaipur, când un paznic le
arunca bucăţi de carne crudă. Asociaţia de idei a cărei „victimă“ e Quarles e de fapt o
muşcătoare alegorie. Interesant, ideea de „victimă“ trebuie luată în sensul cel mai literal
tocmai pentru a da naştere alegoriei. I-am sugerat lui Mircea să mediteze asupra ei şi el a râs.
„Nu-i o carte mare, dar are pagini admirabile“, mi-a spus el. „De exemplu, partea finală, în
care e vorba de cvartetul Heiliger Dankgesang al lui Beethoven.“ Spre uimirea mea, Mircea
îmi recită în nemţeşte indicaţia completă înscrisă de Beethoven la începutul părţii a treia:
Heiliger Dankgesang eines Genesenen an die Gottheit, in der lydischen Tonart. Ar vrea să
reasculte acest cvartet şi îi promit că-i voi aduce un CD cu opus 132 când vin la Sibiu, în mai.
Nu ţine să aibă toate cvartetele, cum îi propun, dar se bucură că va primi, făgăduite mai
demult, toate sonatele de pian ale lui Beethoven cu Richard Goode. Aproape că mă umileşte
– dar în acelaşi timp mă umple de bucurie admirativă – precizia cu care-şi aminteşte el acest
roman, citit cu o jumătate de secol în urmă. Mi-a vorbit, de exemplu, de personajul Spandrell
(pe care eu îl uitasem complet, odată cu întregul schelet narativ propriu-zis, înainte de a reciti
cartea), cu detalii interpretative pe care nici nu le bănuiam: Spandrell, îmi explică Mircea, ar
fi bazat în parte pe biografia lui Baudelaire. Amândoi ar fi fost traumatizaţi, în copilărie, de
recăsătoria mamei văduve, iubită cvasi-incestuos, cu un militar (generalul Aupick, viitorul
general Knoyle în roman). Asta ar explica înclinaţia lor spre rău, spre viciu, spre autotortură,
spre imaginaţia crimei etc. Numai că Baudelaire şi-a transpus aventurile – în mare parte
imaginare – din sfera răului în marea poezie a Florilor răului, pe când „dublul“ său ratat,
închipuit de Huxley, sfârşeşte efectiv în crimă şi sinucidere. Ciudăţenia e că Mircea, deşi nu-
şi mai aminteşte de pasajul pe care i-l citesc la telefon, ştie într-un fel romanul mai bine decât
mine, care abia l-am terminat. Fabuloasa memorie, aproape borgesiană, a lui Mircea: datorită
ei el e, poate, scriitorul cel mai borgesian pe care-l cunosc, deşi această dimensiune rămâne
mereu ascunsă.
Mă las în voia asociaţiilor de idei… Formularea din jurnalul lui Philip Quarles e identică cu
un „clişeu privat“ (dacă se poate spune aşa) pe care-l foloseam pe vremuri în discuţiile cu
Mircea. Nu o dată, când făceam o remarcă maliţioasă despre cineva, o comparaţie
zeflemitoare, să zicem, despre o cunoştinţă comună pentru care el avea sentimente de
simpatie, el mă contrazicea cu o severitate amicală, spunându-mi: „Eşti victima unei asociaţii
de idei“. La rândul meu, când nu eram de acord cu ce spunea el (ba chiar şi când eram de
acord!), mi se întâmpla să-i replic, pe un ton voit compătimitor: „Eşti victima unei asociaţii
de idei“. Devenise între noi un fel de joc şi o glumă privată – una din acele formule banale
sau banalizate prin repetiţie, care pot căpăta o rezonanţă ironică şi totodată autoironică în
convorbirile dintre prieteni.
Erau frecvente astfel de formule în vorbirea lui Mircea, totdeauna extrem de personalizate,
purtând pecetea inconfundabilă a personalităţii lui, în aşa măsură încât, dacă le rosteam în
discuţii cu alţii din grupul nostru, ele deveneau citate explicite: „…cum ar zice M. Ivănescu“
(lui îi plăcea adeseori să vorbească despre el însuşi la persoana a treia şi să-şi reducă numele
de botez la o iniţială). „Sunt un nenorocit, toată lumea dă cu piciorul în mine“, spunea
Mircea, în concluzia unei conversaţii sau, uneori, la despărţire, în loc de „la revedere“, atunci
când folosea, cu un bun prieten şi ca pe o favoare specială, persoana întâi. Astfel de fraze
aveau, pe lângă sensul lor propriu şi figurat-ironic, statutul aluziv al unor citate, sunau ca
nişte citate – prea evidente ca să mai fie atribuite sau ca să fie puse în echivalentul verbal al
ghilimelelor. De multe ori ele erau chiar citate. N-am încercat niciodată să identific originea
lui „Toată lumea dă cu piciorul în mine“, pentru că această expresie sfârşise prin a deveni o
semnătură, un autocitat caracteristic, o prezentare de sine, un semnal de recunoaştere.
Utilizate ca nişte glume private şi totodată ca nişte „mecanisme de apărare“, aceste „citate“
(ghilimelele sunt aici necesare şi, mai mult, au avantajul de a sugera „punerea în abis“: citatul
în citat în citat şi aşa mai departe, ca într-o regresiune infinită), aceste „citate“ proveneau din
sursele cele mai diverse, scrise sau orale. Uneori erau traduse literal (şi totodată idiosincratic)
din texte celebre – din Hamlet, bunăoară; alteori proveneau din formule orale, voit inadecvate
(vezi Caragiale: „dacă e anonimă o semnăm şi noi“), cum ar fi „Orişicâtuşi de puţin, contează
enorm de mult“, care se referea oblic la poetul boem Teodor Pâcă, prieten cu neasemuitul
Leonid Dimov, cu desenatorul Florin Pucă şi cu Mircea însuşi, în perioadele alcoolice ale
acestuia. „Orişicâtuşi de puţin…“ a devenit şi un vers din Cântec de adormit elefantul. Dar
acest poem se referă, în principal, la Children’s Corner de Debussy, şi anume la partea
3

intitulată „Jimbo’s Lullaby“ – oare Jimbo voia să sugereze un elefant de pluş, de jucărie, în
numele căruia vocala „i“ ar fi folosită în sens diminutival şi vag sinestezic, ca în „petit“, prin
contrast cu enormul Jumbo, celebrul elefant expus la circul londonez al lui T.C. Barnum în
1882? Sau poate, cum s-a spus uneori, ar fi vorba de o simplă greşeală de transcriere făcută
de compozitor? Că poemul Cântec de adormit elefantul face aluzie la Debussy mi-a spus-o
chiar Mircea care, pe vremea când locuia în Strada Spătarului, în casa părintească, „citea“ la
pian (câteodată şi mie) bucăţi din Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Chopin, Debussy…
Era un bun pianist, dar mult mai puţin bun, ţinea el să adauge, decât fratele său Emil, care-şi
pusese capăt zilelor când Mircea avea unsprezece ani, în 1942. Îmi povestea adeseori despre
Emil, a cărui umbră tragică bântuia casa din Strada Spătarului. Când a început să scrie poezie,
târziu şi mai mult în joacă, Mircea era pe punctul de a abandona pianul – curând avea să-l
abandoneze definitiv –, dar nu şi amintirile lui muzicale sau gustul rafinat pentru muzică…
Scriind acestea, cad eu însumi „victimă unei asociaţii de idei“, căci, deodată, poezia lui
Mircea îmi apare ca o partitură complexă de citate şi aluzii verbale, un corespondent literar al
lui Debussy, care e şi el plin de citate muzicale amestecate cu „impresii“ imediate şi fantasme
produse de aceste „impresii“. Adineaori, am căutat şi am găsit surprinzător de repede (în
neorânduiala în care îmi ţin CD-urile, acumulate în ultimii ani) cele cinci CD-uri cu operele
de pian complete ale lui Debussy, în interpretarea lui Aldo Ciccolini. Am început audiţia,
bineînţeles, cu Children’s Corner.
Cred că formula huxleyană i s-a impus iniţial lui Mircea, i s-a „întipărit în memorie“, când a
întâlnit-o în piesa de teatru postumă a fratelui său, Artistul şi moartea. (Piesa fusese publicată
de prietenul lui Emil, Alexandru Vona, în unicul număr al revistei Agora, scoasă de Ion
Caraion şi Virgil Ierunca în 1947, şi Mircea avea un exemplar, pe care mi-l împrumutase şi
mie.) Personajele din Artistul şi moartea au următoarea caracteristică: în atmosfera macabru
simbolică a piesei, ele rostesc replici care sunt aproape exclusiv citate din autori numiţi sau
din autori nenumiţi, pe care cititorul trebuie să-i recunoască sau să-i ghicească. Maxime
celebre (uneori inversate sau subtil deformate), aforisme, profesiuni de credinţă, fraze
memorabile sau selectate idiosincratic, însoţite de minime comentarii, alcătuiesc o compoziţie
sumbră (dată fiind tema, dată fiind sinuciderea îndelung şi minuţios pregătită a autorului, la o
dată fixă, mărturisită prietenilor, amânată dintr-un motiv aparent frivol – un recital de pian al
lui Gieseking anunţat între timp –, dar finalmente executată cu o voinţă inflexibilă) şi totodată
extraordinar de ironică şi de artificială. Impresia de artificialitate vine tocmai din ninsoarea
citatelor, care are loc parcă în mintea unui om înzestrat cu o memorie fabuloasă, un om a
cărui creativitate e acoperită de zăpada mereu mai groasă a amintirilor de lectură.
Dar nu asta e important, ci faptul că, pentru Mircea, citatul din Huxley a fost intermediat de
textul piesei. Emil Ivănescu nu-l numeşte pe Huxley în legătură cu formula despre asociaţia
de idei şi victimele ei, deşi se referă de mai multe ori explicit la Huxley în cursul piesei.
Mnemonist borgesian şi el, îndrăgostit de o posibilă reîncarnare a lui Lucy Tantamount, mi-l
închipui conştient de asemănarea dintre gura deschisă în râs a femeii din roman (şi a
avatarului ei bucureştean) şi gurile crocodililor din Jaipur în aşteptarea cărnii crude. Eu am
crezut multă vreme că acest „clişeu privat“ era, în ciuda aerului său de citat, o invenţie a lui
Mircea. Apoi l-am identificat în Artistul şi moartea şi abia acum în Point Counter Point, la
recitire, dând de pasajul din jurnalul lui Quarles. În romanul lui Huxley, repet, amuzant e că
fraza cu pricina e un citat imaginar din jurnalul unui romancier imaginar, cu efectul de
„punere în abis“, exemplificat de autor, parcă în derâdere, prin reclama la marca de cereale
pentru breakfast Quaker Oats: „…o cutie de fulgi de ovăz ţinută în mână de un quaker care
ţine în mână o cutie de fulgi de ovăz ţinută în mână de un alt quaker, care ţine în mână o cutie
de fulgi de ovăz… etc. etc.“ Un exemplu poetic al acestui procedeu – răsfrângere recesivă,
potenţial infinită – e „mopete şi ipostazele“ al lui Mircea: „mopete scrie un poem despre
mopete / stând la masă în local, scriind aplicat / un poem despre mopete“, cu încheierea
perplexă: „mopete s-a răsturnat. / care din ei? el – celălalt? celălalt?“
Într-un fel sau altul, suntem cu toţii victimele unor asociaţii de idei… Îi promit lui Mircea
că-i voi telefona din nou de ziua lui, 26 martie.
26 martie 2007
I-am telefonat azi lui Mircea cu felicitările de rigoare (împlineşte 76 de ani) şi el mi-a
mulţumit, desigur, dar mi-a şi reproşat că mă ţin de „fleacuri“. Era la el şi Rodica Munteanu,
doctoriţa care l-a îngrijit cu atât devotament în aceşti ultimi ani atât de dificili pentru el, aşa
că am scurtat convorbirea faţă de data trecută. I-am spus că am primit chiar azi, de la
Amazon, unde-l comandasem prin mail, Cvartetul opus 132 de Beethoven. „Ai să ai ocazia
să-l reasculţi, împreună cu mine, când vin la Sibiu, pe 20 mai“, îi spun. „Dar eu nu l-am
ascultat niciodată“, îmi răspunde el. Îl ştie doar din descrierea lui Huxley şi-mi repetă, de data
asta în româneşte, inscripţia de la începutul părţii a treia: sfântă cântare de mulţumire a unui
convalescent către divinitate, în modul lydian… Pe vremea aceea, în anii 1950, îmi dau
seama, era greu să asculţi muzică de cameră în România dacă n-aveai un pick-up de dinainte
de război şi discuri de gramofon (cu 78 de turaţii pe minut), şi Mircea nu le avea. Iar astfel de
discuri nu se găseau „în reţeaua comerţului de stat“ – formulă din limba de lemn oficială,
adoptată de noi şi „privatizată“ ironic). „Cu atât mai bine: îl vei asculta pentru prima oară“, îi
spun.
Martie 2007
O tânără jurnalistă de la Bucureşti care pregăteşte o serie de articole despre „Nichita Stănescu
îndrăgostit“ îmi cere prin mail – la sugestia Gabrielei Melinescu, pe care a contactat-o
telefonic la Stockholm – să-i trimit câteva pagini de amintiri. Nu ştiu dacă voi da curs acestei
cereri, dar după ce am scris zilele trecute câteva pagini despre Mircea Ivănescu, mă simt
tentat să mi-l evoc pe Nichita, aşa cum l-am cunoscut atunci, în acele timpuri de mult
îngropate în irealitatea când transparentă, când aburită şi aproape opacă a memoriei; mă simt
tentat să caut prin zonele încă transparente şi să refac în cuvinte acum imaginea prietenului de
altădată. Aproape fără să vreau mi se pare că am început un soi de jurnal de bătrâneţe în care,
în locul reacţiilor la evenimente zilnice, al întâlnirilor (care nu se mai produc) şi-al
proiectelor, în locul stărilor de spirit efemere, rolul principal, dacă nu chiar unic, îl joacă
amintirile. Dar nu-i, în fond, şi acesta un proiect? Nu poate deveni trecutul un fel de viitor –
tot atât de ireal ca şi viitorul propriu-zis – care, la fel de imprevizibil, se transformă în
prezent, în prezentul scrisului? Un jurnal de bătrâneţe, un altfel de jurnal, cu titlul de
„Amintiri zilnice“…
Nichita in love. Pe atunci eram cu toţii în permanenţă îndrăgostiţi, în mai multe feluri şi
simultan de mai multe persoane (chiar şi în sensul etimologic: persona = mască), cu
intensităţi variabile şi, muzical vorbind, pe mai multe voci, polifonic – într-o polifonie
interioară spontană, imperfectă desigur, dar tulburată doar rareori de disonanţe. Când m-am
împrietenit cu Nichita, către mijlocul anilor 1950, eram amândoi studenţi la Filologie, el la
română, eu la engleză. El era îndrăgostit mai ales – oricum, în mod declarat şi cu puternice
gelozii retrospective, nedeclarate – de Doina Ciurea, fostă elevă a Şcolii de literatură care se
dizolvase şi fuzionase în, cred, anul trei cu secţia de română a Filologiei. Când am cunoscut-o
pe Doina, prin Nichita, cum se întâmplă adeseori între prieteni, m-am îndrăgostit şi eu de ea,
fără însă a-i deveni rival. Era o dragoste tacită, pur imaginativă şi, de altfel, paralelă cu o alta
mai stabilă şi mai împlinită, şi cu altele, pe un plan secundar, de-o mare instabilitate, dar nu
lipsite de momente de intensitate emoţională. Eram, din punct de vedere erotic, un adolescent
întârziat, şi-am rămas aşa multă vreme.
Ba chiar aş spune că erotismul adolescentin, fiind o structură psihologică aparte,
independentă, poate supravieţui indefinit, cu toate că alături de el se formează, în timp, şi alte
structuri, caracteristice altor vârste şi tipuri de experienţă. Suntem, e o mai veche convingere
a mea, un mozaic de euri, formate în timp, dar coexistând simultan. Îmbătrânind, apar mereu
noi euri – în acest mozaic al vieţii noastre psihice, care e mereu în curs de compoziţie,
neterminat până în clipa morţii –, dar eurile unor vârste anterioare nu dispar şi în anumite
situaţii – în anumite momente, sub influenţa anumitor „impresii“ care la Proust declanşează
memoria involuntară – se retrezesc din somnul lor aparent. Şi aceste vechi euri nu sunt, ca la
Proust, numai ocazia unor retrăiri – miraculoase invazii ale trecutului în prezent –, ci
înzestrate cu viaţa lor proprie, capabile de iniţiative imposibil de prevăzut. Faptul că astfel de
iniţiative au o existenţă fantasmatică, de multe ori secretă, nu micşorează semnificaţia lor.
Înainte de a se îndrăgosti de Doina, Nichita fusese căsătorit cu Magdalena Petrescu, fostă
colegă de liceu de la Ploieşti, pe care am cunoscut-o şi eu în treacăt, şi pe care mi-o amintesc
doar foarte şters, o fată înaltă, corpolentă, cu ochi mari şi trişti. Când m-am apropiat eu de el,
căsnicia lui de primă tinereţe era pe cale de disoluţie sau chiar oficial terminată. Pomenea tot
mai rar numele Magdalenei, tot mai des pe cel al Doinei. Faptul că Nicolae Labiş murise într-
un accident absurd (în decembrie 1956) nu-l împiedica pe Nichita, pradă geloziilor
retrospective (existase, pare-se, o relaţie între Doina şi Labiş pe vremea „şcolii de poeţi“), să
supună poezia acestuia unei analize critice devastatoare şi, fără îndoială, nedrepte – dar oare
la dreptate se gândeşte omul gelos? Când cineva spunea o vorbă de laudă despre talentul lui
Labiş, Nichita se întuneca. Pe vremea aceea, eu nu ştiam nimic despre legătura dintre Doina
şi Labiş, şi mă mira intransigenţa estetică a lui Nichita, altfel atât de generos şi de receptiv
faţă de poezia colegilor de generaţie. E adevărat că el era încă un poet nepublicat şi Labiş se
bucura de o celebritate pe care o sporise moartea lui tragică la numai 21 de ani. Dar nu de
invidie, cum am crezut un moment, era vorba la Nichita. Abia mai târziu mi-am dat seama că
el mutase o gelozie (pe care n-o putea discuta şi diseca decât cu persoana care era cauza ei)
pe planul exigenţelor pur literare. Astfel de gelozii retrospective Nichita avea să aibă şi în
viitor, cu toate femeile pe care le-a iubit (supunându-le patetic unor chinuitoare interogatorii,
intrând în detaliile cele mai intime şi torturându-se astfel şi pe sine, într-o formă curioasă de
masochism psihologic). Desigur, gelozia de toate felurile (inclusiv cea retrospectivă) e o
măsură a elementului de nebunie, mai mare sau mai mic, uneori enorm, care face parte din
orice iubire, cu excepţia iubirilor total carnale sau total platonice. Henry Miller, mare
romancier şi totodată poet al erotomaniei, nu acordă aproape nici un loc geloziei în opera sa,
în perfect contrast cu Proust, pentru care gelozia constituie esenţa dragostei. Miller, atras de o
femeie, oricâţi iubiţi ar fi avut, ar avea, ar fi putut avea în viitor, îi era recunoscător că-l
primeşte şi pe el în rândul celor care se împărtăşesc din carnalitatea ei generoasă. La polul
opus, îndrăgostitul platonic e şi el de-o toleranţă maximă: obiectul iubirii e îmbrăţişat
imaginativ, cu toţi cei – sau toate cele – care au acces sexual la el. Sau aspectul acesta e
ignorat. Donna angelicata poate să aibă oricâţi iubiţi, succesivi sau simultani, acest lucru e
pur şi simplu irelevant. Rivalităţile erotice sunt excluse. Asta ar explica de ce un om căsătorit,
soţ fidel, poate să aibă o Beatrice, căsătorită şi ea, poate chiar promiscuă din punct de vedere
sexual. O Beatrice care nu e neapărat totdeauna aceeaşi.
În anii în care am fost cel mai apropiat de Nichita, dragostea lui pentru Doina era în
scădere, o scădere pe care el însă i-o ascundea cu grijă protectivă, o scădere însoţită de tot
felul de scrupule morale care l-au făcut ca, în 1962, să se căsătorească cu ea. Poetă şi ea,
Doina avea o fire retrasă, poate din pricina unei anumite timidităţi sociale, dublată de un
orgoliu discret, dar tenace: de aceea ieşea rareori din căsuţa cu grădină din liniştita Intrare
Domneşti, o mică oază semirurală la doi paşi de zgomotoasa Cale a Moşilor. Brună, subţire,
delicată, cu ochi frumoşi care însă evitau cu graţie întâlnirea directă cu privirea
interlocutorului şi se ascundeau parcă sub genele lungi, Doinei îi plăcea să joace faţă de
prietenii lui Nichita rolul unei fiinţe misterioase, coborâtă în lumea cotidianului dintr-o altă
sferă, o sferă la care avea acces numai el, numai El. Iubirea ei pentru Nichita, constantă de-a
lungul anilor, nu se manifesta exterior în prezenţa altora, era ca un crez secret, ca un ritual
total interiorizat, care trebuia să fie ştiut, sau intuit, sau măcar ghicit de ceilalţi. Această
iubire calmă, răbdătoare, inflexibilă (din care făcea parte şi o mare, mândră admiraţie faţă de
poet) se reflecta, se exterioriza într-un fel doar în comportamentul lui Nichita faţă de ea.
Chiar după ce flacăra pasiunii se stinsese, el ţinea mult la ea, o respecta admirativ şi tandru şi
o învăluia într-o atmosferă plină de metafore neaşteptate şi blânde, de o sinceritate
instantanee care n-avea nici o legătură cu infidelităţile lui erotice. În mod cert, unul din eurile
lui importante – un eu vinovat şi intermitent responsabil – a rămas cu Doina, incapabil s-o
părăsească de tot, poate chiar până la sfârşit, deşi despre ultimii 10 ani din viaţa lui nu ştiu
mai nimic, pentru că am avut norocul să pot părăsi definitiv România ceauşistă în 1973.
Înainte de 1989, dar şi după, am mai corespondat cu Doina (prietenă cu viitoarea mea soţie,
Uca, încă din vremea copilăriei, când familiile lor locuiau pe Strada Fetiţelor, lângă Calea
Călăraşi). Din perioada de după terminarea facultăţii (1957) şi până către mijlocul anilor
1960, păstrez amintiri despre serile de vară petrecute cu Nichita şi câteodată cu încă unul sau
doi dintre prietenii noştri de pe-atunci la masa de sub umbrarul vegetal din grădina Doinei, în
jurul unei sticle de vin, citind cu glas tare din poeziile noastre recente „de sertar“ sau
discutând aprins despre viaţa literară, despre posibile „deschideri“ ale cenzurii (care în
anumite momente îngăduia, bunăoară, publicarea unor poezii de dragoste, apolitice prin
definiţie: dându-le astfel, involuntar şi paradoxal, o semnificaţie vag politică) sau „strângeri
ale şurubului“ ideologic, campanii împotriva „evazionismului“ în poezia tânără, reafirmarea
„grijii părinteşti a partidului“ faţă de scriitori etc. Ţin minte că prezenţa intermitentă,
misterioasă, a Doinei la aceste reuniuni avea darul să izgonească elementul politic din
discuţiile noastre, ca şi cum însăşi exprimarea unor astfel de preocupări ar fi fost o
indelicateţe faţă de ea. Pentru Nichita şi deci şi pentru prietenii lui, pentru cei admişi în
preajma ei (nu toţi erau; iar tovarăşii doar de petreceri bahice erau strict excluşi), Doina
aparţinea unei lumi diferite, în care totul începea de la poezie, de la imaginaţia poetică, pură
şi liberă. Se recitau şi comentau poeme şi uneori se desfăşurau, într-o variantă spontană, mici
jocuri de tipul concursurilor dintre minnesängerii medievali, întreceri de metafore sau de
versuri pe teme date, supuse judecăţii ei, care-i dădea mai totdeauna câştig de cauză lui
Nichita, cu deplină dreptate, de altfel. În dialogurile cu ea, sau de faţă cu ea, se insinua o
nuanţă ceremonioasă şi totodată vag ironică, cuvintele se împerecheau preţios,
colocvialismele erau înlocuite de perifraze complicate, improbabile, cu un aer aluziv (dar la
ce făceau aluzie era cu neputinţă de spus). Doina însăşi nu-şi citea propriile poeme (nici nu
publica, de altfel, în vremea aceea), ceea ce scria era un secret pe care-l împărtăşea poate doar
cu Nichita, şi poate doar în parte, fiindu-i frică nu de aprecierea lui exprimată, ci de cea
tăcută, ţinută pentru sine. Despre ea însăşi nu vorbea aproape niciodată, iar despre alţii – şi
chiar despre cei de faţă – îşi spunea părerea într-un limbaj ocolit, poetizat, ca de clarvăzătoare
sau de ghicitoare în cafea sau în cărţi (dar, evident, fără cafea ori cărţi de joc), cu mici
povestiri sau scenarii bazate pe asociaţii dintr-un tarot invizibil. Interpretam atracţia ei pentru
ocultism, divinaţie şi poetica vrăjitoriei ca pe un mod de protecţie împotriva vieţii reale (cât
de reale? mă întreb astăzi, după ce lungul coşmar s-a terminat) atât de dez-vrăjite de
comunism.
Dragostea lui Nichita, în scădere faţă de Doina, s-a aprins deodată când a cunoscut-o pe
Gabriela Melinescu, într-o ardere intensă, cu flăcări interioare care-i iluminau faţa şi dădeau
ochilor lui albaştri strălucirea unui mare secret – pe cât de mare, pe atât de uşor de pătruns de
cei care-l cunoşteau. Secretul rămânea în privirile lui chiar după ce-l mărturisise prietenilor.
Nichita era îndrăgostit de o tânără poetă, studentă la Filologie, care debutase în revista
Luceafărul, în 1959, dacă nu mă înşel. Prin 1963-’64, după ce eu devenisem asistent la
Catedra de literatură comparată a lui Tudor Vianu, Nichita mi-a prezentat-o în holul Facultăţii
de Filologie din strada Edgar Quinet, în îmbulzeala de după terminarea cursurilor, într-o
după-amiază târzie. Prima impresie a fost una de timiditate aproape agresivă, de sălbăticiune
încolţită şi gata să se apere, fermecătoare la o fată cu priviri tăioase care te înfruntau o clipă
pentru a se îndrepta apoi în jos, şi a te înfrunta iarăşi, la fel de neîmblânzite. Când am
cunoscut-o mai bine, această impresie s-a confirmat, în linii mari, îmbogăţindu-se însă cu
multe nuanţe noi, aşteptate şi neaşteptate. În acea vreme Gabriela era vizibil fascinată de
Nichita, de amestecul de angelism şi de vitalitate pe care-l iradia, ca şi de geniul lui poetic,
care putea fi înrobitor şi totodată eliberator pentru un tânăr talent în plină formare.
Rezultatele acestei înrobiri eliberatoare s-au văzut în primul ei volum de versuri, Ceremonie
de iarnă, publicat în 1965, mai ales în poemele de dragoste din partea finală, dominate de o
simbolistică nupţială (mirele, mireasa cu văl din fulgi de zăpadă) – o nuntă visată, aşteptată,
necesară, imposibilă. Cam în acel timp, relaţia Gabrielei cu Nichita fiind dezaprobată de
familia ei, ea a „fugit“ de-acasă şi s-a mutat într-o cameră închiriată de la o doamnă mai în
vârstă, Lidia Unanian, într-un imobil de pe strada Grigore Alexandrescu, în apropiere de
redacţia revistelor literare. I-am vizitat, pe ea şi pe Nichita, de câteva ori acolo şi-mi mai
amintesc că-i vedeam uneori în casa sau, vara, în curtea primitoare a poetului şi
traducătorului de poezie din mai multe limbi Aurel Covaci. Am reţinut de la Covaci, care pe
vremea aceea traducea din portugheză Lusiadele lui Camões, următoarea maximă, care
rezuma experienţa lui: ca să traduci poezie, nu trebuie neapărat să ştii foarte bine limba din
care traduci, e suficient să ştii bine limba ta şi limba poeziei, o limbă aparte, internaţională.
Pe Gabriela n-am cunoscut-o cu adevărat (cu adevărat şi totodată în registrul pur fictiv al lui
„ca şi cum“) decât mult mai târziu şi de departe, prin lectură. În 1974-1975, deci după
plecarea mea din România, se despărţise de Nichita şi avea să se căsătorească cu editorul
suedez René Coeckelberghs care, din fotografii – căci nu l-am întâlnit în persoană niciodată
–, semăna izbitor la chip cu Nichita. René, om de stânga, se îndrăgostise de Gabriela în
timpul unei vizite în România şi, sfătuit de ea, se hotărâse să publice la mica lui editură câţiva
scriitori români, printre care Nichita, a cărui icoană de „prinţ al poeziei“ nu şi-a pierdut
niciodată strălucirea în lumea ei interioară. Despre viaţa ei de dinainte de plecarea la
Stockholm, despre ultimii ei ani din România, hărţuită mereu de Securitate, dar şi despre
trecutul ei mai îndepărtat, despre copilăria ei, despre sinuciderea tatălui ei, despre mama ei,
despre mătuşa călugăriţă, de la care a deprins practica isihastă a rugăciunii permanente
(„rugăciunea inimii“), despre relaţia ei cu Nichita, în sfârşit, despre anii petrecuţi cu René,
până la moartea acestuia în 1989, am aflat citind mai întâi Jurnal suedez I (1976–1983),
apărut în anul 2000, apoi continuarea, Jurnal suedez II (1983–1989), apărut în 2002. Eram la
Cluj, în primăvara lui 2001 (fusesem invitat să ţin cursuri la universitatea de-acolo), şi era
prima oară după aproape trei decenii de exil când mă aflam în România pentru o perioadă mai
lungă. Locuiam în aşa-numitul „hotel al universităţii“, într-o cameră mobilată spartan,
funcţională până la ascetism – nimic de prisos în acel spaţiu anonim, ostil oricărui sentiment
de „intimitate“. O colegă care avea un exemplar al jurnalului Gabrielei şi-mi vorbise
admirativ despre el – lectura îi făcuse bine, o stimulase, o „reînviase“ dintr-o boală grea – mi
l-a împrumutat, după ce căutările mele prin librăriile clujene se dovediseră zadarnice. Am
citit volumul într-un sfârşit de săptămână singuratec, ţinut în casă de o răceală de echinox.
Abia atunci, un eu vechi al meu, rămas într-o adolescenţă întârziată – poate acelaşi care se în-
drăgostise de Doinea Ciurea, cu mulţi ani în urmă, poate altul asemănător –, s-a îndrăgostit de
Gabriela. Nu numai că am văzut-o în imaginaţie (ajutat şi de fotografia de pe copertă), dar i-
am perceput şi mişcările, mersul, gesturile mâinilor, surâsul ştrengăresc, sclipirea părului ei
negru şi lung. Am auzit râsul ei. M-a surprins şi bucurat încă de la început – dând naştere
unei comunicări magice prin cuvinte rostite doar în gând, vibrând tăcut, şi prin cuvintele ei de
pe pagina citită, cu rezonanţa vocii ei regăsite după atâta vreme – ideea Gabrielei, care se
intersecta cu a mea, cum că „În relaţia cu alţii folosim mai multe euri care apar şi dispar“. Tot
din primele pagini m-a emoţionat menţiunea cu totul neaşteptată a numelui meu, alături de
cel al lui Nichita. Era vorba de un inel cu camee, pe care i-l dăruisem lui Nichita (când? nu-
mi aminteam) şi pe care el i-l dăruise Gabrielei, la începutul cunoştinţei lor, spunându-i că-l
avea de la Matei… Îmi va fi spus şi mie că-l dăruise Gabrielei? Cred că nu. Descoperirea
târzie că ne unea inefabil, pe tustrei, un inel pe care-l purtase succesiv fiecare din noi a
devenit cheia muzicală a întregii lecturi. Încercând să plasez acest episod în cronologia
externă, lineară, care are şi n-are legătură cu timpul interior –, o legătură adeseori paradoxală
şi prin absenţa, şi prin prezenţa ei în conştiinţă –, inelul cu camee aparţine perioadei
1958–’59, când eul meu adoles-centin era îndrăgostit de Doina, iubita „oficială“ a prietenului
meu, cum am spus mai înainte. Curios, în vremea aceea şi-n anii care au urmat până la
plecarea mea, nici prin cap nu-mi trecea că aş putea-o iubi, platonic şi inocent, pe Gabriela,
de care însă, îmi dădeam seama, alţi prieteni ai lui Nichita erau puţin îndrăgostiţi, prin acea
subtilă contagiune generată de un început de „rivalitate mimetică“ imaginată, negată, dar nu
mai puţin greu de evitat. (Acest început de rivalitate mimetică, negată în numele prieteniei,
rămăsese la mine fixată asupra Doinei.) Copii, dorim jucăria celuilalt, nu neapărat pentru că
ne place, ci doar pentru că îi place celuilalt (sau ne închipuim că-i place), ceea ce-i sporeşte
sau chiar îi creează valoarea. Mai târziu, „jucăria“ celuilalt devine o persoană. Acest
mecanism psihologic triunghiular a fost descris cu multă pătrundere de René Girard.
Nenumărate sunt nuanţele pe care le poate lua, nu numai în viaţa reală, dar şi – cu mai mare
libertate – în fantasmele noastre, în multiplele noastre fantasme care se contrazic fără să se
contrazică, căci la nivelul lor negaţia îşi pierde tăişul, se înmoaie, devine fluidă.
Fapt e că, citindu-i jurnalul, m-am simţit invadat de admiraţie pentru farmecul vital şi
proaspăt al Gabrielei – al unei Gabriele pe care n-o văzusem de decenii, dar pe care o
resuscitam, pagină după pagină, într-o lectură hipnotică a acestui text care aducea la viaţă
amintiri pe jumătate uitate –, pentru graţia ei, pentru dârzenia ei, pentru talentul ei poetic,
vădit la tot pasul, pentru frumuseţea ei interioară, care se împlinea în neîntrerupta „rugăciune
a inimii“, pentru capacitatea ei de a vedea minunea din lucruri şi din oameni. L-am regăsit, în
acele pagini, şi pe Nichita, într-o imagine împăcată, purificată de neînţelegerile (tacite, dar
reale) care interveniseră între noi în ultimii ani de dinaintea autoexilului meu. Aveam s-o
revăd pe Gabriela, pentru prima oară după aproape trei decenii, în timpul călătoriei mele în
România din 2002, la o recepţie, la ambasada suedeză de pe Şoseaua Kiseleff. La despărţire,
am îmbrăţişat-o şi i-am şoptit: „Să ştii că m-am îndrăgostit de jurnalul tău“. De fapt fusese
mai mult – mă îndrăgostisem cu adevărat de figura ei aşa cum se alcătuise ea din cuvintele ei
şi din felul surprinzător în care acestea stimulaseră imaginaţia memoriei mele. Era ea, dar în
alt timp, într-un timp ireal la puterea a doua, şi totuşi autenticitatea sentimentului meu, de
care nu era cu totul străină nici Gabriela revăzută după atâta vreme, nu putea fi pusă la
îndoială. Nichita ar fi fost desigur furios în sinea lui dacă ar fi auzit doar fraza rostită în
treacăt în loc de rămas-bun. Gelozia lui era nu numai retrospectivă. Suferea la gândul că
fostele lui iubite ar putea iubi pe altcineva şi chiar la gândul că ar putea fi iubite de altcineva,
fie şi total platonic. Acestei exorbitante exigenţe cred că i-a corespuns doar Doina Ciurea,
părăsită de el încă de la mijlocul anilor 1960; o vizita din ce în ce mai rar, în apartamentul de
pe Magistrala Nord–Sud, pe care-l ocupa singură; vechea lui dragoste luase forma unei
recunoştinţe pentru această fidelitate aproape inumană. Cel puţin asta a fost impresia mea, de
fapt o cvasicertitudine, până când am părăsit România.
Martie 2007
Mă gândesc la mama – se împlinesc azi (27 martie) o sută de ani de la naşterea ei la Craiova,
în casa veche boierească a Vulcăneştilor de pe strada Negru Vodă, construită către sfârşitul
secolului al XIX-lea, pe care mi-o amintesc cu o neverosimilă claritate din anii copilăriei, mai
ales din perioada războiului, când am locuit acolo aproape un an întreg (1942–1943). Odăile
mari cu ferestre lungi, cu sobe generoase de faianţă – la gura cărora, copil de opt-nouă ani,
îmi plăcea să ascult duduitul focului în zilele friguroase sau, cu uşiţa de tuci deschisă, să văd
flăcările din ce în ce mai mari ţâşnind din buturugile aşezate pe cărbunii vii, de aur
transparent –, sufrageria enormă şi cam întunecoasă, cu mobile grele din lemn de nuc, cu un
pian într-un colţ, la care mama se aşeza din când în când şi se acompania cântând câte o
veche romanţă franţuzească:
Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,
Chagrin d’amour dure toute la vie…
Chagrin d’amour… Cu inflexiuni grave în voce, parcă o aud intonând aceste cuvinte,
insistând asupra lor – cum o cer de altfel textul şi melodia acestei clasice chanson, pe care am
avut prilejul s-o reascult de-a lungul anilor, ultima oară în interpretarea cântăreţei Nana
Mouskouri, înregistrată pe un CD cumpărat la Atena, în timpul unei călătorii în Grecia cu
Uca, în primăvara anului 2000. Am regăsit discul şi-l reascult chiar acum, scriind aceste
rânduri. Dar vocea Nanei Mouskouri nu se potriveşte deloc cu cea a mamei din amintire: mi
se pare mai clară, mai „profesională“, desigur, dar mai puţin profundă, fără misterul care
înconjoară lucrurile păstrate în irealitatea personală, intimă, esenţial vie a memoriei. Muzica,
banal melancolică. Calitatea înregistrării nu micşorează, în acest caz, ba chiar intensifică
sentimentul unei false prezenţe, fie ea cât de strălucitoare. De obicei, când ascultăm
înregistrări de muzică vocală, nu ne dăm seama că ascultăm de fapt vocile unor fantome a
căror existenţă reală s-a stins şi e prelungită artificial cu ajutorul unei tehnologii, cea
electronică azi; ne lăsăm în voia jocului între aşteptare şi neaşteptat pe care-l propune
compoziţia, sau în voia stărilor de spirit şi a amintirilor pe care le cheamă sau reînvie acea
muzică. Asta e de fapt adevărat despre orice înregistrare, mecanică sau altfel, sonoră sau
fotografică. Câte filme nu vedem în care joacă actori care au murit sau care au îmbătrânit şi
care au rămas, pe peliculă, fantomatic tineri. În mod normal, nu ne gândim la acest aspect.
Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu fals. Participă, într-un fel, la viaţă,
la viaţa celui care-şi aminteşte. Când, cum şi cât îşi aminteşte cineva e o măsură a capacităţii
sale de a trăi, a vitalităţii sale, indiferent de vârsta cronologică. De aceea, uitarea e – benefică
în unele împrejurări, favorabilă vieţii şi acţiunii, atunci când e temporară, mai ales în tinereţe
şi la maturitate – o formă de moarte în alte împrejurări, mai ales la bătrâneţe, când identitatea
noastră se confundă din ce în ce mai mult cu trecutul amintit, pe măsură ce viitorul se
chirceşte. Mama continuă să trăiască intermitent în mine – ireal, dar nu fals – mai intens sau
mai palid, la diferite vârste ale ei şi ale mele, în imagini care se alătură şi se suprapun într-o
ordine schimbătoare. Învie pentru o clipă, de pildă, când privesc atent câte o fotografie a ei
din albumul de familie, pe care-l răsfoiesc când şi când. Unele dintre aceste fotografii mi s-au
imprimat în memorie şi le pot vedea chiar fără a le privi. Bunăoară acea fotografie făcută de
un fotograf la minut, pe Bulevardul Elisabeta, în toamna lui 1944: o ţineam de braţul stâng,
băiat de zece ani, cu un bandaj alb la mâna dreaptă, după operaţia la degetul arătător care
fusese nu demult strivit într-un accident la ţară. Mama, cu silueta ei subţire de totdeauna,
sugerând un amestec de fragilitate şi de forţă ascunsă, încordată, se ţinea dreaptă, înainta cu
un pas energic, cu un mers decis, în ritmul căruia mă înscrisesem şi eu, iar chipul ei frumos,
cu trăsături regulate, cu nasul drept, exprima un fel de sfidare curajoasă, dar fără obiect
precis, o determinare interioară.
Imaginea finală din A la recherche du temps perdu e valabilă doar pentru cineva cu o uriaşă
memorie miraculos intactă. Proust (care a murit relativ tânăr, la 51 de ani) îi vede pe bătrâni,
sub înfăţişarea simbolică a octogenarului duce de Guermantes, ca poate neatinşi de vârstă în
aparenţă, dar fragili şi tremurători ca frunza când se scoală de pe scaun şi încearcă să meargă.
În dimensiunea timpului (dar a timpului viu conservat în memorie, aş adăuga eu), ei ar fi de o
înălţime ameţitoare, nişte făpturi cocoţate pe nişte picioroange vii, „uneori mai înalte decât
clopotniţele“, înaintând primejdios, gata să se prăbuşească în orice moment. El scrie: „Mă
înspăimântam la gândul că picioroangele mele erau încă de pe acum atât de înalte sub paşii
mei, mi se părea că nu voi mai avea puterea să menţin multă vreme legat de mine acest trecut
care cobora atât de departe. De aceea, dacă mi-ar fi fost lăsată îndeajuns de multă vreme ca
să-mi pot duce la îndeplinire opera, i-aş descrie în primul rând pe oameni, chiar dacă i-aş face
astfel să semene cu nişte fiinţe monstruoase, ca ocupând un loc atât de mare, alături de cel
atât de restrâns care le este rezervat în spaţiu, un loc dimpotrivă prelungit fără de măsură, de
vreme ce ei ating simultan, ca nişte uriaşi cufundaţi în ani, epoci, trăite de ei la atât de mare
distanţă, între care atât de multe zile s-au aşezat – în Timp“ . Picioroangele lui Proust sunt,
4

metaforic, amintiri puse cap la cap. Nimic mai tragic, în raport cu o asemenea situaţie, decât
moartea lentă, continuă, de dinainte de moarte, pe care o reprezintă uitarea patologică,
demenţa senilă sau boala Alzheimer.
„Tu eşti doctor. Fă-mi o injecţie, vreau să mor…“, îmi spunea mama, confundându-mă cu
sora mea, cu câţiva ani înainte de a fi internată în spitalul-azil de bătrâni de la Creil, la nord
de Paris, nu departe de Compiègne, unde a decedat în 1995. Ultimii zece ani din viaţa ei au
fost întunecaţi progresiv de Alzheimer. Se simţea încă obligată să explice, privindu-mă
înceţoşat (văzând-o poate pe I., care o adusese din România la Paris, şi care avea grijă de ea):
„Vreau să mor, pentru că uit, uit unde stau, uit cine sunt, uit totul…“ Îşi amintea pe vremea
aceea, dureros, obsesiv, doar că uită, că lumea ei se risipeşte ireversibil, şi asta i se părea mai
intolerabil decât moartea. Faptul că nu mă mai recunoştea (luându-mă drept sora mea, pe care
o vedea zilnic) era o dovadă. În vizitele mele anuale la Paris, îmi dădeam seama de
fragilitatea ei mentală crescândă. I. găsise pentru ea o garsonieră cu chirie chiar în imobilul în
care locuia, într-un mic apartament la demisol, împreună cu Petre şi cu fiica lor C., elevă de
liceu. În cursul zilei, erau toţi trei plecaţi de-acasă şi mama, singură în garsoniera ei
luminoasă, dar atât de tristă – îmbătrânită şi ea abstract, reflectând bătrâneţea solitară a celei
care locuia în ea – nu ştia sau nu putea să umple cumva orele goale care o aşteptau în fiecare
dimineaţă, deşertul temporal pe care trebuia să-l străbată până când venea ora cinei, pe care o
lua în apartamentul lui I.
Mă întreb de ce avea, încă înainte de începutul declinului, sentimente atât de ambivalente
faţă de sora mea? Să fi fost vorba de o revoltă tacită împotriva unei dependenţe care se
anunţa, inconştient şi totuşi lucid (inconştientul poate fi şi lucid), din ce în ce mai strictă? Să
fi fost vorba şi de un soi de gelozie între bunică şi mamă, în dragostea lor anxioasă faţă de C.,
copil unic, de o mare precocitate, dar cu o sănătate delicată în anii fragezi? Oricum, lui I. ea
nu i-a cerut niciodată favoarea acelei injecţii eutanasice pe care mi-a cerut-o mie, transferând
asupra mea profesiunea ei şi de fapt nerecunoscându-mă decât ca pe un bărbat, ca pe o
metamorfoză masculină a fiicei. De fiica ei îi era poate frică – frică să n-o supere prin ceea ce
ar fi putut apărea ca un reproş. Diagnosticul propriu-zis de Alzheimer avea să-i fie pus ceva
mai târziu, dar semnele senilităţii erau clare. Uita într-adevăr unde locuieşte şi, când ieşea,
rătăcea prin Neuilly ore întregi, găsind printr-un miracol drumul spre casă, pentru a descoperi
nu o dată că se încuiase pe dinafară. Rămânea în faţa uşii garsonierei, păşind în dreapta şi-n
stânga, până când apărea, salvatoare, sora mea, cu cea de-a doua cheie. A trebuit, finalmente,
să fie internată la Creil, unde se afla sub supraveghere permanentă. Am vizitat-o şi acolo, de
câte ori am fost la Paris, era blândă şi neliniştită, nu mai recunoştea pe nimeni, tăcea îndelung
şi, când vorbea, vorbea fără şir, mai ales în franceză, dar din când în când şi-n română, într-un
monolog făcut din câteva cuvinte şi expresii comune, combinate mereu altfel şi repetate la
nesfârşit. Cu memoria ruinată, organismul ei rămăsese puternic şi neafectat de vreo altă
boală, până târziu, când a răpus-o un cancer nedureros, care, dacă ar fi fost tratat, ar fi dus,
probabil, la o moarte mai chinuită şi mai timpurie.
Eram la Washington, la Wilson Center, când am primit vestea – veste mereu anticipată şi
totdeauna neaşteptată ca un fulger din senin – că a murit. Am fost cutremurat, deşi la vârsta ei
(88 de de ani) şi-n starea ei moartea fizică ar fi trebuit să fie, cel puţin teoretic, o eliberare. Şi
de bună seamă pentru ea a şi fost. Dar în mine, în memoria mea, ea continua să trăiască,
intermitent, dar intens, nu numai în imaginile răscolitoare ale ultimilor ani, ci şi în multe
altele, unele vechi şi extraordinar de proaspete din copilărie. Faptul de a şti că ea nu mai era
în viaţă – fie şi în acea viaţă fără trecut, fără identitate, fără viitor – a deschis o rană în mine,
ceva s-a frânt, o legătură existenţială s-a rupt. Timpul – au trecut doisprezece ani de-atunci –
a vindecat acea rană, pe măsură ce mi-am dat seama că ea continuă să trăiască în mine, dar nu
fără teama că o să moară a doua oară – o moarte neştiută, cum a fost a mea în ea – înainte de
dispariţia mea în uitarea finală, în uitarea uitării, în neantul uitării uitării…
100 de ani, cifra în sine e la fel de abstractă ca o sută de mii, ca un milion, ca o sută de
milioane… Ea contează, acum, pentru mine, doar ca un îndemn la rememorare. Cât timp îmi
păstrez, de bine de rău, memoria – picioroangele vii şi tot mai lungi ale lui Proust –, văd
departe când îmi întorc privirea interioară spre trecutul ireal şi totodată atât de viu, încă atât
de viu. Şi nu încetează să mă uimească distanţa dintre epocile pe care le-am trăit –
infinitezimală în absolut, imensă în relativitatea existenţei: sfârşitul anilor 1930, cu verile
eterne la ţară (versul lui Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat“ are pentru mine o rezonanţă
subiectivă specială), cel de-al Doilea Război Mondial şi sfârşitul copilăriei, instaurarea
brutală a comunismului în adolescenţă, stalinismul românesc (Caragiale + Dostoievski),
experienţa sărăciei, fricii şi a mizeriei sociale, complexităţile ascunse ale lumii totalitare,
exilul şi ambiguităţile sale, pierderea şi regăsirea limbii materne, America, România
„tranziţiei“ şi tentaţia de-o clipă de a trăi acolo, moartea lui M, mormântul familiei de la
Turnu Severin, revizitat anual, cu cele trei plăci noi de marmoră albă: M.C., 1977–2003;
M.C., adică eu, 1934–; A.C., adică Uca, 1941– … Dar oare n-a început şi memoria mea să se
degradeze – cât de încet, cât de repede? Nu mă pândeşte şi pe mine Alzheimerul mamei?
Întrebări intim retorice încă, dar nu exclusiv, căci boala Alzheimer e răspândită în familii şi e,
de fapt, inevitabilă în cazul oricărei longevităţi peste măsură.
Aprilie 2007
Pentru că tot am ajuns să vorbesc despre problema memoriei, aş reevoca aici o amintire cu
Borges, pe care am mai povestit-o. Borges a petrecut două săptămâni în campusul
universităţii noastre, în martie 1980, ţinând două sau trei din conferinţele sale sui generis (pe
jumătate sesiuni de întrebări şi răspunsuri, pe jumătate recitări de poezie în faţa unui public
totdeauna numeros de studenţi şi profesori). De treizeci de ani şi mai bine, autorul Aleph-ului
era invitat să ţină cursuri de câte un semestru la diferite universităţi americane, cursuri care,
cu vremea, cu bătrâneţea şi cu celebritatea lui tot mai mare, s-au transformat în mai puţin
pretenţioase turnee de conferinţe, de felul celui care-l adusese la Bloomington. Succesul
acestor apariţii publice era dinainte asigurat de faima autorului, pe care puţini îl citeau cu
adevărat, dar de care mulţi auziseră şi erau curioşi să-l vadă. La diferite niveluri, cultura şi
cultul celebrităţii în America pot lua forme dintre cele mai ciudate, ducând uneori până la
asceză sau chiar autotortură. N-am să uit niciodată amfiteatrul de la Universitatea din Seattle,
cu mai multe sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida, invitat la o
conferinţă internaţională despre Paul Celan. Derrida, calm, se urcă pe podium şi se aşază la
masa din mijloc, cu un teanc de foi în faţă, îşi potriveşte microfonul, îşi pune ochelarii şi
începe să citească – în limba franceză (nu cred că mai mult de 4-5% din auditoriu înţelegea
această limbă). Citeşte de fapt întregul manuscris al cărţii Schibboleth pour Paul Celan (care
urma să apară în 1986), cu o voce egală, monotonă, fără să sară un rând – o oră, două ore,
două ore şi jumătate… În auditoriu, nici o mişcare, toţi par a asculta cu atenţie respectuoasă.
Simplul fapt de a fi fost acolo când vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de
plictiseală, un preţ de nimic. Un soi de masochism mental, în numele celebrităţii.
Borges, care vorbea englezeşte foarte bine, izbutea să comunice efectiv cu sala, s-o implice,
s-o amuze şi chiar s-o răsfeţe. Ceea ce era cu atât mai surprinzător cu cât îi lipseau mai toate
calităţile unui bun orator: avea o voce slabă, timidă, uşor bâlbâită şi o discreţie de tip
aristocratic care sugera, la acest om fragil, bătrân, aproape orb, o profundă oroare de a se
autoexpune în public. Dar tocmai această oroare naturală, transformată în artificiu şi în
performance, constituia originalitatea lui Borges ca figură publică, atrăgătoare prin însăşi
neverosimilitatea ei. Audienţa îl simpatiza spontan. Juca un rol desigur şi celebritatea lui
literară: John Barth îl proclamase drept unul din fondatorii „postmodernismului“ într-un eseu
în care-l vedea ca pe-o întrupare a literaturii sfârşitului literaturii.
Borges îşi începea întâlnirile cu publicul, în săli întotdeauna neîncăpătoare, pe o notă
autobiografică şi autoironică, menită să provoace râsul sau măcar surâsul audienţei: râsul-
surâsul ca preludiu al unei atenţii sporite. Ceva în genul: „Sunt bătrân şi orb şi demodat, dar
nu încă total surd sau mut: aştept întrebările“. Un coleg de-al meu, care prinsese mecanismul
şi-l supralicita cu o obsecviozitate neruşinat de familiară, l-a prezentat odată publicului în
felul următor: „Here is Borges, the old, blind, stammering idiot“ (o frază pe care Borges o
folosise despre el însuşi cu o zi înainte, într-o împrejurare convivială). La care Borges a
răspuns, desigur bâlbâit şi modest, dar şi tăios: „This is an understatement“. Toată seara
5

replicile lui, pe-o voce şovăitoare, cu lungi pauze de gândire, au fost de-o susţinută
inteligenţă idiosincratică (idiosincraziile au fost bineînţeles apreciate, conform principiului că
farmecul celebrităţilor îl alcătuiesc micile lor curiozităţi şi ticuri; inteligenţa în sine e mai
evanescentă, mai imponderabilă, mai puţin izbitoare).
Nu încăpea îndoială că regizorul spectacolului borgesian era o extraordinară memorie. Când
Borges începea să vorbească, totul în mintea lui părea învăluit în ceaţa uitării, redescoperit
şovăielnic. Curând însă se dovedea, după câteva momente de ezitare bine calculate, că Borges
era de fapt pus în dificultate nu de eventuale goluri în memorie, ci de mulţimea amintirilor şi
de necesitatea de a face o selecţie între ele. Mimarea incertitudinii şi a bâjbâielii era la el o
formă de politeţe. Răspunsurile la întrebările venite din audienţă (întrebări uneori inocente,
alteori ignorante şi deci nepotrivite, rareori competente) erau totdeauna binevoitoare;
interesant era că ele nu erau „prefabricate“, în cele trei întâlniri publice cu el la care am
participat nu s-au repetat niciodată, deşi întrebările erau nu o dată aceleaşi. Spectacolul pe
care-l oferea Borges presupunea o adevărată matematică a stângăciei şi a vulnerabilităţii, cu
rădăcini puternice în memorie! O dublă memorie care se revela cel mai uimitor într-o lectură
publică de poezie: memoria poemului ca atare (el îşi ştia toate poemele pe dinafară!) şi
memoria episodică a împrejurărilor în care fusese scris sau dictat poemul. Aceste mici poveşti
introductive, cu detalii foarte precise (aproape ca-n povestirea Funes el memorioso), mereu
autoironice, „încadrau“ poemul, îl plasau într-un context trăit, îl făceau mai uşor de înţeles şi
de apreciat. Sau erau aceste detalii inventate? Greu de spus, căci la Borges imaginaţia imita
memoria.
În acele zile din preajma echinoxului de primăvară al anului 1980 am avut şansa de a-l
cunoaşte personal pe Borges. Era, într-o seară, oaspetele de onoare în casa unui coleg de
catedră care invitase cu această ocazie multă lume. Fusese aşezat într-un fotoliu în mijlocul
unei largi încăperi şi, când i-am fost prezentat, după ce-i fuseseră prezentaţi individual alţi
douăzeci de invitaţi şi urmau alţii, mă aşteptam la cel mult o formulă convenţională din partea
lui. Ultimele două silabe ale numelui meu i-au trezit totuşi lui Borges, printr-o asociaţie, o
veche amintire şi i-au stârnit astfel o anume curiozitate – o curiozitate de colecţionar imaginar
de nume rare şi de sunete exotice? Ori era vorba doar de-o simplă amabilitate verbală?
Mi-a reţinut mâna în mâna lui cu oase fragile de octogenar şi m-a întrebat (traduc din
englezeşte): „Pentru că eşti român, îmi permit să te întreb: ce semnificaţie are, în limba
română, cuvântul cobzar“? I-am explicat banal că un cobzar e un cântăreţ popular, un lăutar,
de obicei ţigan, care-şi acompaniază cântecele la un instrument cu coarde numit cobză, un fel
de alăută orientală, cu gât lung, probabil de origine turcească. Am adăugat că în sens argotic,
pe vremea când eram elev de liceu la Bucureşti, un „cobzar“ era şi un fel de Don Juan de
mahala şi că „a cobzări“ era un echivalent vulgar pentru „a face curte“. „Mi-am amintit,“ a
continuat Borges, „de nişte poeme populare româneşti traduse de o poetă româno-franceză:
Les chants du cobzar. Poeta era o doamnă din lumea mare şi se bucura de o oarecare vogă pe
vremea aceea. Eram la Geneva, în 1916, elev de liceu, şi citeam multă poezie. Îmi căzuse în
mână acest volum, din care-mi amintesc următorul cântec…“ – şi Borges începu să recite, în
limba franceză, cu ochii privind în gol, de parcă ar fi citit de pe o pagină îndepărtată,
invizibilă pentru toţi, în afară de el. Când s-a oprit, după câteva minute bune, am fost atât de
uluit, încât am uitat să-l mai întreb numele poetei; iar gazda, care amicalmente îmi făcuse o
poză cu Borges în acest interval (o poză pe care o am şi azi, atârnată de unul din pereţii
camerei mele de lucru), m-a împins cu delicateţe într-o parte şi a reluat imediat ritualul
prezentărilor.
Am plecat de la acea reuniune cu o întrebare arzătoare în minte – cine era acea misterioasă
poetă franco-română, autoare de versuri sentimentale cu sunet folcloric la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX – versuri care-i reţinuseră atenţia lui Borges? Ar fi
trebuit desigur să ştiu. Mi-era ruşine de ignoranţa mea într-o chestiune care angaja, în fond,
identitatea mea românească (identitate plină de complexele culturale caracteristice unei
naţiuni marginale) după doar şapte ani ambigui de exil. M-aş fi repezit la bibliotecă chiar
după recepţie dacă n-ar fi fost prea târziu. A doua zi, cu „cobzar“ zumzăindu-mi în cap, m-am
gândit întâi la Contesa de Noailles (Anna Brancovan), apoi la mai tânăra Marta Bibescu – dar
nici una nu se potrivea. Să fi fost Elena Văcărescu? Căutând în fişierul bibliotecii şi scotocind
prin rafturile de literatură franceză am dat de câteva volume de versuri de Hélène Vacaresco,
dar în nici unul n-am găsit poemul recitat de Borges cu o seară înainte. Se apropia însă de
tema şi factura acestuia un volum pe care biblioteca noastră îl avea doar în traducere engleză
– The Bard of the Dimbovitza, Roumanian Folk-Songs Collected from the Peasants by
Hélène Vacaresco, Translated by Carmen Sylva and Alma Strettell (London, Harper &
Brothers, 1908). (Mai târziu, cu progresele catalogării electronice a cărţilor, am descoperit o
duzină de ediţii în engleză, publicate la Londra în 1891, 1892, 1894, 1897 etc. şi la New
York, la Charles Scribner’s Sons, în 1902 şi 1904; o ediţie germană, cu două titluri
alternative, Der Rhapsode der Dimbovitza sau Lieder aus dem Dimbovitzathal: aus dem
folksmunde gesammelt, traducere de Carmen Sylva, Bonn, 1889; o ediţie italiană, Canti della
valle del Dimbovitza, 1891, ş.a.m.d.). Carmen Sylva era pseudonimul reginei-poete Elisabeta,
soţia lui Carol I, şi ea participase deci activ la diseminarea acestei culegeri în traducere.
Volumul englez pe care-l aveam în mână conţinea o întreagă secţiune intitulată
Luteplayer’s Songs şi, în introducerea semnată de Carmen Sylva, aceasta sugera o echivalenţă
între englezescul luteplayer şi românescul „cobzar“. Elena Văcărescu, ne spune în prefaţă
Carmen Sylva, a cules acele cântece de pe buzele ţăranilor români şi ale ţărăncilor, dar şi de
pe ale cobzarilor şi lăutarilor ţigani, sau de pe ale ţigăncilor ghicitoare şi vrăjitoare. De notat
în prefaţa regală o anumită apăsare pe exotismul gypsy, cu certe ecouri internaţionale, căci
ţiganii sunt într-adevăr un popor internaţional şi ocupă un loc special în mitologia romantică
(oricum, ei sunt mult mai bine cunoscuţi decât românii, de care puţini au auzit în Occident).
Se subliniază tot în prefaţă că versurile lăutăreşti n-au rimă sau forme fixe, implicând
traducerea lesnicioasă şi, iarăşi subînţeles, fidelă. Ceea ce nu ni se spune, ca şi când ar fi
vorba de-un amănunt nesemnificativ, e din ce limbă au fost traduse poemele din The Bard…
Foarte probabil din germana lui Carmen Sylva în engleza Almei Strettell. Dar din ce limbă
tradusese Carmen Sylva? Din româneşte? Sau din franţuzeşte?
Aveam să aflu peste câteva zile, când am primit prin inter- library loan ediţia franceză, Le
Rhapsode de la Dàmboviţa, publicată de cunoscutul (pe atunci) editor parizian, A. Lemerre.
În 1899 Lemerre era editorul lui Leconte de Lisle, pe care Elena Văcărescu îl reclama în
prefaţa ei drept maestru, şi despre care spunea că apreciase poemele din volum. Prefaţa m-a
lămurit şi asupra metodei folosite de această aristocrată, domnişoară de onoare a reginei şi
folcloristă amatoare: auzite în româneşte, cântecele lăutăreşti fuseseră mental traduse în
franceză şi notate „pe margini de cărţi, pe foi întâmplătoare.“ În limba franceză, scrie Elena
Văcărescu, „car entre toutes, cette langue m’est chère et suit avec plus de grâce et de
précision l’allure de ma pensée“ . Reiese de asemenea că regina-poetă Carmen Sylva, de care
6

autoarea era foarte apropiată, tradusese curând poemele din franceză în germană şi apoi, cu
ajutorul unei Miss Studelle (Mrs Harrison), într-o engleză „admirabilă“ (să fi fost Miss
Studelle totuna cu Alma Strettell, în ortografia capricios-neglijentă a Elenei Văcărescu?).
Interesant, şi parcă borgesian, când au apărut în „originalul“ francez la Paris, versurile culese
de pe buze româneşti (de fapt ţigăneşti) fuseseră deja publicate şi primite, în versiunea
germană şi în cea engleză, „avec un enthousiasme émerveillé“. („La presse d’outre-Manche
alla même jusqu’à leur décérner des louanges où les noms d’Homère, de Sophocle et
d’Ossian furent prononcés“.) Dar despre acest succes astăzi, vai, nu mai ştie nimeni. Am
7

recunoscut imediat poemul recitat de Borges; face parte din ciclul Chansons du cobzar, care
constă în mare măsură din bocete lirice sau cântece de mort şi de înmormântare. Tematica
funerară o atrăsese pe Carmen Sylva, care-şi pierduse singurul copil, o fetiţă, Maria, în 1874,
şi rămăsese marcată de acest doliu.
Cobzarul din poemul pe care şi-l amintea Borges (probabil că-şi amintea şi altele, dacă nu
chiar pe toate, cu memoria lui aproape angelică!) evocă o copilă moartă – o copilă care ar
dori să se împodobească – pentru o nenumită nuntă cosmică, mioritică? – cu un colier de
argint făcut din sclipiri de râu şi din raze de lună; tot ce i se oferă însă e un şirag greu făcut
din lacrimi, căci e sortită să moară:
Le cobzar a chanté à ma porte
Et j’ai écouté sa chanson.
Et je lui ai dit: Chante encore.
Mais le cobzar ne sait qu’une chanson.
L’enfant voulait se faire un beau collier d’argent,
Qui brillât comme la lune et la rivière
Sous les yeux de la lune.
Elle demanda à la rivière: Me donnes-tu ton flot?
Elle demanda à la lune: Me donnes-tu ton regard?
Et la lune lui dit: La nuit a besoin de mon regard.
Et la rivière dit: La plaine a besoin de mes flots.
L’enfant voulait se faire un beau collier d’argent
Et les hommes lui dirent: Prends nos larmes
Pour te faire un collier d’argent.
Et chacun lui donna sa larme la plus chère….
………………………………………………
Et l’enfant avait un collier de larmes
Plus argentées que l’eau de la rivière,
Plus argentées aussi que le regard de la lune.
Mais quand l’enfant mit son collier,
Les larmes disaient leur histoire
Et devenaient si lourdes, si lourdes,
Que l’enfant mourut sous leur poids
Et le collier pesant appesantit sa tombe.
Le cobzar a chanté à ma porte
Et j’ai écouté sa chanson.
Et je lui ai dit: Chante encore.
Mais le cobzar ne sait qu’une chanson.
N-am găsit o traducere românească a acestui „original“ francez al unei compuneri folclorice
orale româneşti. Originalul – cu O mare şi fără ghilimele – e oricum pierdut şi nici o
traducere din traducere nu se va apropia de el. (Originalul e totdeauna pierdut: dispunem doar
de copii după copii, de traduceri după traduceri, de interpretări ale interpretărilor.) Cu
trecerea anilor, mă regăsesc într-un Babel borgesian din ce în ce mai conştient de sine. Sunt
mai puţin uimit de multe lucruri, dar memoria – în toate formele ei – rămâne un mister. Cum
a putut Borges, după o lectură în 1916, la fel de întâmplătoare ca şi întâlnirea cu mine la
Bloomington, Indiana, în 1980 – cum a putut el să reţină aceste versuri de factură populară şi
de circulaţie aristocratică, care se aflau la antipodul gustului său modern, format la şcoala
simboliştilor şi a futuriştilor vremii? Din vocea lui slabă, din felul monoton, abia audibil al
rostirii lui, nu se putea şti cum judeca el acest poem, regăsit după atâta vreme, jucărie veche,
demodată, prăfuită, păstrată în cine-ştie-ce colţ de pod al amintirii, dar, iată, capabilă să fie
„înviată“. Recitind Funes el memorioso, care se zice că ar fi un soi de autoportret sarcastic al
lui Borges însuşi (autorul îşi caracteriza textul ca pe o „lungă metaforă pentru nopţile de
insomnie“), m-a încântat scena în care Ireneo Funes, vizitat de narator, e găsit recitându-şi
singur în latineşte capitolul al 24-lea din cartea
a VII-a a Istoriei naturale a lui Pliniu, în care e vorba de memorie şi care se termină cu
cuvintele ut nihil non iisdem verbis redderetur auditum („astfel încât nimic din ceea ce s-a
auzit să nu poată fi repetat cu aceleaşi cuvinte“). Sensul citatului se clarifică ceva mai târziu,
când Ireneo îi enumeră naratorului cazurile de memorie prodigioasă înregistrate în Naturalis
historia: Cirus, regele perşilor, care ştia numele fiecărui soldat din armatele sale; Mitridates
Eupator, care administra justiţia în cele 22 de limbi ale imperiului său; Simonide, inventatorul
mnemotehnicii; Metrodoros, care profesa arta de a repeta cu fidelitate ceea ce fusese ascultat
o singură dată (la acest Metrodoros din Skepsis se referea Pliniu în citatul de mai sus). La
această listă aş adăuga, pentru a aduce la zi Naturalis historia, numele lui Borges însuşi, care
avea capacitatea de a recita după 64 de ani poeme citite o singură dată şi repetate, îmi place
să cred, tot o singură dată.
Aprilie 2007
Am regăsit din întâmplare un poem scris după apariţia volumului TU, datat 17 iunie 2004, de
care nu-mi mai aminteam deloc (memoria mea deficitară!) şi a cărui lectură m-a emoţionat.
M-am trezit dintr-odată în perioada de doliu de după moartea lui M. Am lăsat o pagină
imprimată pe biroul meu şi Uca l-a citit şi ea, când eu eram plecat de-acasă. Am vrut să i-l
arăt la întoarcere, dar ea mi-a spus că-l citise şi că-i dăduseră lacrimile. „Să nu-l publici, cel
puţin o vreme“, mi-a spus, crezând că intenţionam să-l trimit vreunei reviste din România.
Locul lui e aici, în acest jurnal de amintiri.
O fotografie
El nu împlinise încă un an în acea fotografie, în care-l ţineai
în braţe, cu grijă, cu capul înclinat spre capul lui, surâzând misterios, protector – fericit?
Pruncul era înfăşurat în alb,
tu purtai o cămaşă roşie şi eraţi amândoi învăluiţi în privirea mea uşor obosită, dintr-o parte,
pe acea banchetă pe care eram aşezaţi toţi trei, în camera modestă, cu un raft de discuri în
fundal – în tăcere. Braţul tău stâng, puternic, mâna ta cu degete lungi, înconjurau delicat
pieptul copilului – cu o delicateţă aproape muzicală în tăcerea
fotografiei din care tot atât de tăcut ai plecat, rămânând
totuşi acolo, umbră acum fără umbră în oglinzi…
Pruncul de-atunci e un băieţel cu părul de aur,
cu ochi de cărbune visător, care aleargă
ca şi când ar zbura, cu aripi invizibile la umeri
şi la glezne, cu bucurii uimite şi spaime de căprioară…
Dar noi doi am plecat şi-am rămas în acea fotografie. Tu erai în afara timpului, timpul îţi
devenise indiferent,
iar eu nu mai sunt decât o umbră fără umbră în oglinzi.
Doar noi doi: tu – adică eu, şi eu – adică tu.
Curând – fie şi în târziul curândului, în curândul
din târziul lumii noastre de sub lună – cine va mai recunoaşte chipurile din acea fotografie?
Nici măcar băiatul – bărbatul – cu părul de aur…
Aprilie 2007
Aprilie e într-adevăr „the cruelest month of the year“. Până alaltăieri au venit din nord nopţi
geroase care au ucis mai toate florile (lalelele au suferit parcă mai puţin); oricum, cele trei
flori albe din tânărul magnolia plantat acum trei ani (cadoul Ucăi când am împlinit 70 de ani)
s-au făcut negre şi s-au desprins de pe ramuri. Am vorbit la telefon cu Ionel, care se află la
Bucureşti, ca să-i spun „La mulţi ani“ de ziua lui, 15 aprilie. Mi-a spus că el nu-şi mai
serbează ziua de naştere – prilej mai degrabă melancolic de a marca înaintarea în vârsta a
treia. Vârsta înaintată e totuşi – mai ales dacă nu e însoţită de boli serioase, de suferinţe fizice
acute – un soi de victorie, fie ea cât de abstractă sau teoretică. Vine vorba de cumnatul lui
Ionel, Petruţ Alexandrescu, ieşit de curând din spital, unde nu mai poate fi ajutat în faza
finală a pancreatitei de care suferă. E în ultimul hal, îmi spune Ionel, nu mai poate ieşi din
casă, nici din pat, ştie că zilele îi sunt numărate, dar se bucură cum poate de viaţa care i-a
rămas de trăit. Ascultă multă muzică şi cu ochiul cu care mai vede citeşte cărţi despre muzică.
Există, cred din ce în ce mai mult, un stoicism organic, poate genetic, care se manifestă în
faţa morţii iminente – o formă specială, uimitoare a aşa-numitului „instinct al vieţii“. În
ultima vreme am citit mult despre stoicism şi din scrierile stoicilor – Manualul lui Epictet,
Seneca, Marc Aureliu. În mod curios, aceste lecturi mă ajută să înţeleg mai bine situaţii ca
aceea prin care trece Petruţ sau a trecut, acum doi ani, înainte de a se stinge, Ilinca Johnston.
Cancerul ei uterin se apropia de limita statistică a supravieţuirii (cinci ani după diagnoză) şi
ea trecuse prin perioade extrem de dificile (mai multe operaţii, spitalizări frecvente, transfuzii
de sânge, către sfârşit hrănire exclusiv pe cale intravenoasă). Revolta, furia din primii ani,
amestecată cu ruşine (voia ca nimeni să nu ştie de boala ei, ca şi când ar fi fost vorba de-un
stigmat) făcuseră loc unui fel de resemnare amestecată cu speranţă (naivă, încăpăţânată,
tacită). Ştia că va muri, că moartea putea surveni în orice clipă, dar voia, pe cât cu putinţă, să
amâne acea clipă. Despre suferinţa ei refuza să vorbească – nu voia să-i dea nici un sens, iar
faptul că era inevitabilă nu merita să fie comentat. Cât despre speranţa ei adâncă, ea nu
trebuia să fie degradată sau banalizată prin formule de încurajare convenţionale, de
circumstanţă. Îmi amintesc, cu aproape două decenii în urmă, de refuzul similar al lui
Negoiţescu, internat în ultima fază a cancerului său pulmonar în spitalul de la München, de a
vorbi despre situaţia în care se afla, şi care trebuia subînţeleasă şi ignorată. Îl chemam de la
Bloomington şi Ana Hagiu, infirmiera lui voluntară şi devotată, care răspundea întotdeauna la
telefon, mă prevenea: „Să nu-l întrebi cum se simte, să nu-i spui că se va face bine. Despre
orice altceva puteţi vorbi“. Recunoşteam apoi vocea lui Nego, ceva mai slabă, dar plină de
energie, gata să ia în discuţie ultimele ştiri sau ultimele cancanuri despre cunoştinţe comune,
gata să izbucnească în râsul ei aproape muzical, cuceritor, contagios din vremurile bune (de
fapt rele) din România. În ultimele săptămâni de viaţă ale Ilincăi eu n-am văzut-o, dar Uca
mergea zilnic la ea, ca să le mai uşureze lui Ken şi lui Teddy veghea continuă (mai venea şi o
infirmieră pentru câteva ore pe zi). Uca se aşeza pe patul ei, o mângâia, o ţinea de mână,
vorbea cu ea despre una, alta (despre nunta fiicei ei vitrege, Kate, în pregătire pe atunci,
despre cine trebuia invitat etc.), sau pur şi simplu rămânea lângă ea, care, extrem de slăbită,
aluneca pe nesimţite în somn. Avea să moară curând în somn.
De ce am vorbit adineaori de acel stoicism natural, organic, poate genetic, care e „practicat“
(inconştient, dar uneori poate şi conştient) de mulţi, dacă nu de toţi, cei care se află în
apropiere de moarte? De ce i-am dat numele de stoicism? Maxima fundamentală a
stoicismului e să distingi între ceea ce e în puterea ta şi ceea ce nu depinde de tine. Iar despre
ceea ce nu depinde de tine nu trebuie să faci judecăţi de valoare. Evident, boala şi moartea, în
măsura în care nu depind de tine, trebuie acceptate cu indiferenţă (a fi afectat de ele duce la
nefericire). Nu trebuie să încerci ca lucrurile care ţi se întâmplă să se întâmple cum vrei tu; ci
să vrei ce se întâmplă aşa cum se întâmplă „şi atunci zilele tale se vor scurge fericite“
(Epictet, Manual, VIII). Şi Nietzsche ştia că deviza Amor fati e favorabilă vieţii, şi nu morţii.
Să-ţi trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima e unul din „exerciţiile spirituale“ recomandate
insistent de stoici. A-l pune în practică e mai greu când eşti tânăr, mai uşor, mai potrivit, mai
„natural“ când eşti bolnav şi bătrân. „Bucură-te de ziua de azi“ (Marc Aureliu, Cugetări, VII,
44) – şi, aş adăuga, mai ales dacă e ultima sau printre ultimele. În astfel de împrejurări, când
eşti faţă în faţă cu moartea, valoarea pe care o acorzi vieţii – limitată cum e, purificată de
ambiţii sociale, gelozii, vanităţi, invidii, dorinţe de răzbunare, resentimente – trebuie să fie şi
chiar este mai mare decât oricând. Cea mai mică, nesemnificativă bucurie devine enormă;
dintr-o fiinţă oarecare devii, fie şi pentru o clipă, o întrupare a înţelepciunii; şi trupul tău ştie
că ceea ce vei pierde e iarăşi numai o clipă – prezentul pur – căci (ca să mă refer iarăşi la
Marc Aureliu, II, 14) trecutul nu ne aparţine – fie el cât de mare sau de mic –, iar viitorul nu
există: „Astfel încât, ceea ce pierdem e doar o clipă fugară, căci nimeni nu poate pierde ceea
ce a trecut deja, nici ceea ce nu s-a întâmplat încă – cum ţi s-ar putea lua ceea ce nu ai?“ În
aceste condiţii frica de moarte dispare. Faptul că, în confruntarea cu moartea apropiată şi
iminentă, organismul tău pare a-şi da seama de astfel de lucruri rămâne un mister. Un mister
filozofico-biologic – căci nu mai avem dreptul să spunem, cum o făcea Epictet (citat de Marc
Aureliu în IV, 41): „Eşti un biet suflet împovărat de un cadavru“. Confirmarea înţelepciunii
stoice o aduce paradoxal tocmai corpul nostru care, apropiindu-se de moarte, se
„spiritualizează“ şi trăieşte pur şi liber, în mijlocul mizeriilor fiziologice care-l asaltează din
toate părţile. De vreme ce frica de moarte s-a evaporat, nu mai are rost să vorbeşti despre
moarte. Poţi să râzi (ca Nego) de ridicolul pasiunilor omeneşti-prea-omeneşti pe care le pun
în lumină cancanurile şi bârfele despre cunoştinţe mai apropiate sau mai depărtate – râzând
totodată de răutatea care le-a dat naştere, ca şi de amestecul grotesc de adevăr şi minciună din
care sunt alcătuite. Râsul unui muribund e prin excelenţă filozofic – stoicismul nefiind, cum
greşit se crede, incompatibil cu râsul. Poţi să participi imaginativ la un viitor din care ştii –
ştii corporal, nu neapărat conştient – că vei lipsi (Ilinca gândindu-se la nunta lui Kate). Poţi să
asculţi muzică…
Numai datorită stoicismului natural (formă a „instinctului vieţii“) şi misterios „raţional“
(participând la acea „raţiune universală“ despre care vorbeşte Marc Aureliu) este suportabil
procesul de îmbătrânire, limitarea din ce în ce mai severă a puterilor noastre, beteşugurile
noastre mereu mai numeroase, apropierea de moarte cu privirea aţintită spre partea tot mai
mică, mai palidă, mai nesemnificativă de viaţă care ne-a rămas de trăit.
Aprilie 2007
Casele copilăriei: felul în care intra lumina în ele, la diferite ore ale zilei (şi în diferite
anotimpuri şi condiţii meteorologice), mirosul lor specific, cum îl regăseai după o absenţă
mai îndelungată, senzaţiile spaţiale, dispoziţia camerelor şi imaginile mobilelor – toate se
întipăresc adânc în memorie, în memoria voluntară, şi pot fi revizitate, reconstituite
imaginativ cu amănunte de o uimitoare claritate şi precizie. Uitându-mă la o fotografie a casei
în ruină de la Dârvari, făcută în luna mai anul trecut, după exact şaizeci de ani (1946–2006),
mi le-am amintit rând pe rând pe toate: pe cea de la Bucureşti (Bulevardul Mărăşti 23), pe cea
tot de la Bucureşti a Burilenilor (Aleea Alexandru 6), pe cea a Vulcăneştilor de la Craiova,
casa Burileanu de la Turnu Severin – un adevărat mic castel, distrus într-un bombardament cu
bombe incendiare în iulie sau august 1944 – şi vila-conac de la Vrata (ruina ei am fotografiat-
o tot anul trecut). Claritatea şi precizia acestor amintiri e cu atât mai uimitoare – şi ciudată –
cu cât îmi dau seama că ele fac parte dintr-o irealitate particulară, dintr-o inexistenţă pe care o
port cu mine, în mintea mea, semnificativă pentru mine, constitutivă chiar, dar complet lipsită
de semnificaţie pentru oricine altcineva. Şi mai curios e că pot vorbi despre această irealitate
particulară, o pot evoca în scris şi pot spera – oricât de vag – că această evocare ar putea trezi
la viaţă într-un eventual cititor fragmente din irealitatea lui particulară, semnificativă doar
pentru el, la fel de incomunicabilă ca şi a mea, dar sensibilă la încercarea mea de a comunica
incomunicabilul. Dar dacă aş vorbi despre o altă irealitate – aparent particulară, dar în fapt
total fictivă, proprie, să zicem, unui personaj de roman într-un moment de autoscrutare –
efectul n-ar fi acelaşi? Oricât de „sincer“ ar fi – oricâtă îndemânare ar avea un scriitor în
„retorica sincerităţii“ –, un cititor nu poate să nu-i ficţionalizeze spusele – autobiografice sau
inventate – înainte de a-şi potrivi lentilele interioare pentru lectura de sine care e provocată de
textul literar. Căci, orice am face, nu putem citi decât ficţiune…
Aprilie 2007
Tot felul de vise cu oameni pe care nu i-am mai visat niciodată: azi-noapte, de pildă, A.E.
Baconsky. De ani de zile, mai precis din 1992, când scriam părţile mele din Amintirile în
dialog cu Ionel, nu m-am mai gândit la el. A murit, săracul, în cutremurul din martie 1977,
era în vizită la Millo Petroveanu şi blocul s-a prăbuşit în câteva clipe, probabil măcinând
trupurile locatarilor şi făcându-le una cu molozul, cum se întâmplă în asemenea cazuri. Sau
poate cadavrul lui şi al altora a putut fi recuperat şi înmormântat sau incinerat. N-am cum să
ştiu exact, eu eram din 1973 în America şi am aflat de tragedia cutremurului din ziarele
americane şi din ştirile de la radio, apoi din convorbiri telefonice cu familia (I. era încă
acolo). Ziarele româneşti ajungeau cu întârziere la biblioteca universităţii, unde le răsfoiam
din când în când în secţia rezervată publicaţiilor est-europene. Numele lui Baconsky, alături
de altele ale unor oameni cunoscuţi care au pierit în acea catastrofă (Al. Ivasiuc), l-am întâlnit
mai întâi într-o relatare din The New York Times. Făceam parte, în România, din grupul
bucureştean al colaboratorilor revistei cripto-disidente Steaua de la Cluj, condusă de
Baconsky, care, poet autentic şi om de cultură, îşi răscumpăra estetic un trecut conformist,
realist-socialist, în care publicase versuri stânjenitoare, simple lozinci rimate. Către sfârşitul
anilor 1950, dacă nu mă înşală memoria, fusese destituit din cauza orientării apolitice
(apolitismul era un grav păcat politic pe vremea aceea!) şi occidentalizante a revistei. Se
mutase la Bucureşti, într-un apartament dintr-un bloc relativ nou din centrul oraşului, pe
Strada Batiştei, în dreptul bisericii, obţinut, pare-se, datorită influenţei soţiei sale, Clara,
înrudită cumva cu un înalt funcţionar al Partidului. Un apartament frumos, luminos, mobilat
cu o eleganţă discretă. Oricum, apartamentul lui devenise locul de întâlnire periodică al unui
mic cenaclu format din câţiva vechi colaboratori ai revistei Steaua, Petre Stoica, Mircea
Ivănescu, Modest Morariu, eu. Se citeau poezii, se încingeau discuţii de politică culturală şi
nu numai, în care Baconsky era de un anticomunism răspicat şi intransigent, un
anticomunism de poet-aristocrat şi de dandy în tradiţia baudelaireană, straniu prelungită în
mizeria cotidianului din acei ani. Într-adevăr, mi-l amintesc totdeauna îmbrăcat în haine
croite generos, de cea mai bună calitate, cu fulare de mătase în loc de cravată, sau cu lavalieră
anacronică, având în întreaga lui ţinută ceva informal elegant şi totodată vag sfidător.
Regimul comunist îi apărea ca un regim de slugi ajunse la putere, cu o ideologie de slugi
pline de resentiment, incompatibilă în mod absolut cu cerinţele Artei şi căutările Artistului.
Curajos, Baconsky nu se sfia să-şi afirme sus şi tare opiniile, cum a făcut-o într-o şedinţă cu
scriitorii la Comitetul Central al Partidului, cu Ceauşescu de faţă, după infamele „teze din
iulie“ 1971, când a luat cuvântul şi a vorbit, cu vocea lui clară şi vibrantă, despre divergenţa
structurală, inevitabilă dintre Artist şi omul politic, oricare ar fi politica acestuia. Era un act
de cvasidisidenţă deschisă, o provocare (ambiguă totuşi prin generalitate) pe care Ceauşescu
– refuzând parcă să ia cunoştinţă de ea, incapabil s-o conceapă în climatul de slugărnicie cu
care era obişnuit, ca şi când nu şi-ar fi putut cu nici un chip crede urechilor – a ignorat-o pur
şi simplu în concluziile lui dure, în jargon de partid, de la sfârşitul şedinţei. Baconsky vorbise
într-o limbă străină, incomprehensibilă, iar celor din anturajul „şefului“ care înţeleseseră le-a
fost frică să „traducă“ spusele lui. Eram la acea şedinţă şi discursul lui Baconsky m-a
entuziasmat.
Pe de altă parte, în perioada lui „proletcultistă“, de care n-aducea niciodată vorba, el nu s-a
rezumat la a scrie versuri groteşti „pe linie“. Era un tânăr comunist „convins“, victimă a
„autopersuasiunii“, acel fenomen atât de bine analizat de Czesław Miłosz în Gândirea
captivă. De aceea, Negoiţescu şi ceilalţi clujeni, membri ai fostului Cerc de la Sibiu din
timpul războiului, nu-l puteau suferi. Nego îmi spunea că fusese denunţat public, „demascat“
în nu mai ştiu ce şedinţă cu scriitorii de la Cluj, de către Baconsky, la începutul anilor 1950.
Evident, cei care rezistau „autopersuasiunii“ ideologice în acele vremuri de stalinism
dezlănţuit trebuiau să poarte o mască, să practice o anumită duplicitate ca formă de apărare a
interiorităţii şi a gândirii libere, dacă voiau să supravieţuiască. Maxima de prudenţă
intelectuală a lui Descartes, Larvatus prodeo, n-a fost niciodată mai potrivită. Desigur, cu un
deceniu şi jumătate mai târziu, când estetismul boem al lui Nego era paralel cu estetismul
aristocratizant al lui Baconsky şi când poziţiile lor implicit anticomuniste erau identice, o
împăcare ar fi putut avea loc. Amândoi deveniseră, pe căi diferite, cvasidisidenţi. Dar trecutul
refuza să se lase ignorat. I-am vorbit lui Nego, cu care mă împrietenisem, despre Baconsky,
despre o posibilă reconciliere, fie şi doar în spirit, dar el rămânea neînduplecat. Iar lui
Baconsky, cu care nu aveam de altfel relaţii prea apropiate, nu i-am vorbit niciodată despre
Nego. Îmi dădeam seama că, în fond, caracterele lor nu se potriveau deloc: sociabilitatea
fermecătoare a lui Nego, umorul lui, volubilitatea lui plină de candoare (chiar dacă aceasta
era un mecanism defensiv) se opuneau pozei aristocratice a lui Baconsky, care sfârşise prin a
deveni o a doua natură, atitudinii lui distante, superior binevoitoare.
Mă întreb de ce a pâlpâit imaginea lui Baconsky în visul meu de azi-noapte, din care a
rămas doar această imagine, clară, după ce contextul în care a apărut s-a risipit fără urmă în
clipa trezirii. După treizeci de ani de la moartea lui. După patruzeci de ani şi mai bine de la
serile petrecute în apartamentul lui de pe Strada Batiştei. Să fi fost la mijloc o asociaţie de
idei inconştientă? Sau un semn – dar ce semn, însemnând ce şi venind de unde? Din negura
memoriei – căci de mult nu m-am mai gândit la el? Poate că nimic din ceea ce reţii cu atenţie
(atenţia e esenţială!) nu se uită cu adevărat, deşi cerul memoriei poate fi acoperit de nori mai
trecători sau mai statornici. Cred că amintirile nu se pierd niciodată, ci doar accesul la ele.
Ceea ce se pierde e atenţia. De ce uităm visele? Pentru că, în somn, atenţia e relaxată şi ţinem
minte doar visele din clipele premergătoare trezirii. Viaţa ca vis e o temă literară frumoasă,
dar luată în sens literal ar fi un lucru îngrozitor (din perspectiva conştiinţei). În Alzheimer
facultatea atenţiei e cea grav – din ce în ce mai grav, iremediabil – afectată.
26 mai 2007 (Bucureşti)
Ieri după-masă la „şezătoarea“ (cum îi zice el, voit anacronic) în cinstea lui Al. George, care
are loc în Sala Oglinzilor din Casa Monteoru de pe Calea Victoriei (el evită să vorbească
despre Uniunea Scriitorilor, organizaţie cu originile în stalinism, în acea „paranteză istorică“
a comunismului românesc, care s-a închis, fără să se închidă cu adevărat, la sfârşitul lui
1989). Eram la Sibiu, la Mircea Ivănescu, când m-a sunat pe mobil ca să mă invite. În
şederile mele în România mă aflu, cum am remarcat mai demult, sub zodia coincidenţelor,
atât de numeroase, încât am încetat să mă mai mir de ele. Cum urma să fiu în Bucureşti la
data „şezătorii“, am acceptat fără să preget, după care i l-am trecut la telefon pe Mircea,
vechiul său prieten, prin care de altfel l-am cunoscut prin anii 1950, când, în plină perioadă a
„catacombelor“, el lucra într-o funcţie ultramodestă la Biblioteca Academiei – era, cred, unul
dintre cei care aduceau din depozit cărţile cerute de cititori. Se temea de un „fiasco“, i-a spus
lui Mircea, de posibilitatea ca vorbitorii anunţaţi („eternul“ Barbu Cioculescu, Livius
Ciocârlie, Annie Bentoiu şi mai tânărul Sorin Lavric, reprezentant al noii generaţii, în
legătură cu care îşi mărturisea o profundă ambivalenţă) să se găsească în faţa unei săli goale.
N-a fost chiar aşa, Sala Oglinzilor nu era decât pe jumătate goală. M-a izbit însă faptul că
vârsta medie a audienţei era cam între 75 şi 80 de ani, chiar dacă trasă în jos de Lavric şi de
Raluca D., convocată de mine, ca editoare a volumului Artistul şi moartea de Emil Ivănescu
(fusese ajutată de George la stabilirea textului pentru piesa Dialogii psihopatului sau
Colocviile sfârşitului de noapte; mai mult, George îi mărturisise că apariţia acelui volum,
anul trecut, îi produsese unul din puţinele momente de fericire din viaţa lui). A fost, pentru
mine, un nou „bal de têtes“ proustian, parcă mai copleşitor decât cel trăit în 1994, la lansarea
primei ediţii a Amintirilor în dialog, când mă aflam, împreună cu Ionel Vianu, la librăria
Mihail Sadoveanu, eu pentru prima oară în România după douăzeci de ani de exil în America,
înconjurat de feţe recunoscute cu un fel de spaimă abstractă, feţe transformate în măşti
bătrânicioase în timpul ireal al absenţei mele din ţară, în cei douăzeci de ani care trecuseră
subiectiv într-o clipă, într-un fulger din senin, într-o descărcare electrică aproape invizibilă în
scurta ei pâlpâire.
Luând cuvântul la sfârşitul „şezătorii“, George s-a referit la Proust, „marele meu model“,
citând liber ideea acestuia că e o profundă eroare să se creadă că viaţa – la vraie vie, aş
adăuga eu – are vreo legătură cu cronologia. „Cărţile mele“, a continuat el, „n-au nici o
legătură cu anii în care au apărut; opera mea, diversitatea genurilor pe care le-am practicat,
fără vreo ordine sau vreun sistem, constituie de fapt o harababură“. Cuvântul „harababură“ –
folosit aici cu implicaţii orgolios autoironice; George se crede genial şi o spune mereu, dar cu
o bună-creştere în stil franţuzesc, bătându-şi cumva joc de sine, ca pentru a fi tacit, dacă nu
explicit, contrazis – se îndepărtează de sensul grav al cugetării lui Proust, care are în vedere
funcţiunea miraculos acronică a faimoasei – şi de mult banalizatei – memorii involuntare
(vezi madlena muiată în tizana mătuşii Léonie, care a devenit o referinţă-kitsch, un clişeu
conversaţional oarecare). Cronologia, ca o fatalitate, ca un blestem, ca un regizor crud al
spectacolului oarecum ridicol (şi totuşi patetic) al bătrâneţii, nu trebuie neglijată. Ea n-are
legătură cu la vraie vie – viaţa interioară cu eurile ei diverse, cu vârstele ei coexistente,
suprapuse, încrucişate, răsturnate; cu magiile şi „dezvrăjirile“ ei ineluctabile –, dar o poate
ucide dintr-odată, căci e purtătoare de moarte. E totodată purtătoare de ordine, fără de care
derogările de la aceasta, prin excelenţă vii, ar deveni haotice, imposibil de rememorat şi de
povestit, cum le povesteşte Proust. Că el se mai şi joacă uneori cu cronologia – sau împotriva
ei – îi confirmă importanţa pivotală.
La cei 77 sau 78 de ani ai lui, George a rămas acelaşi om ciudat pe care l-am cunoscut cu
aproape o jumătate de secol în urmă. Are opinii tranşante – strong opinions în genul lui
Nabokov – şi e gata să polemizeze, urban, dar tăios, cu oricine nu e întru totul de acord cu el.
Nu suportă critica în scris şi răspunde pe larg oricărei rezerve şi chiar şi celor mai vagi aluzii
în care descifrează (sau, mai des, imaginează) intenţii răuvoitoare. Pare a se complace în
postura de victimă a prostiei şi inculturii dominante în mediul cultural românesc, pe care-l
dispreţuieşte fără rest. De aceea are puţini prieteni în lumea literară, ceea ce explică, în parte
cel puţin, marginalizarea lui, în ciuda unei opere abundente şi importante. O altă explicaţie a
acestei marginalizări ar fi că scrisul lui, de o eleganţă deliberat desuetă, presupune, pentru a fi
apreciat, o cultură rafinată, de tip francez, care s-a oprit parcă la Villiers de l’Isle-Adam,
Léon Bloy sau Remy de Gourmont, şi care e lipsită de rezonanţă chiar şi în Franţa
contemporană. (Pe Léon Bloy mi-l citează, e unul din micile lui ritualuri verbale, cu ocazia
invitaţiei la „şezătoare“: „Tu ştii că mă folosesc rareori de telefon căci, ca şi Léon Bloy, mă
tem că la celălalt capăt al firului ar putea fi diavolul“.) Şi scrisul, şi conversaţia lui sunt pline
de citate, adeseori ascunse (cititorul sau interlocutorul sunt discret, dar şi maliţios îndemnaţi
să le ghicească), alteori explicite, însoţite în monologurile lui orale de comentarii picante sau
de anecdote istorico-biografice erudite şi amuzante. Extrem de volubil, el e un desăvârşit
causeur, cu un umor implicit şi cu multă vervă. E şi el, dar altfel decât Mircea, un soi de
mnemonist borgesian. Ştie pe dinafară o mare parte din opera bătrânului Caragiale şi, mai
ales, aproape în integralitatea ei, pe cea a lui Mateiu (a scris nu numai o carte despre acesta,
dar şi o continuare, în stil de pastişă, a romanului neterminat Sub pecetea tainei). Cu alte
cuvinte, George e nu numai un bun scriitor, dar şi, în peisajul cultural românesc, un
„personaj“ –a character în toată puterea cuvântului englezesc – pentru care am avut
totdeauna un fel de admiraţie detaşată. Chiar şi un fel de simpatie, cu certitudinea unei
perfecte lipse de reciprocitate. Sau mă înşel?
Bloomington, 26 iunie 2007 8

Mai bine de o săptămână de când ne-am întors din lungul nostru voiaj (Paris, Stockholm,
România). Câteva zile la Turnu Severin, unde am făcut un parastas pentru M, la cimitirul care
ne aşteaptă şi pe noi. Mormântul a fost inaugurat pentru tânăra mamă a lui Tilică Burileanu,
al cărei bust, sculptat în marmoră albă de Carol Storck, domină de pe coloana elegantă, tot de
marmoră, pe care e aşezat, colţul mai vechi al cimitirului. Aristia Burileanu (Burillianu, cum
îşi ortografia şi Tilică numele, spre a-l deosebi de alte branşe ale familiei) a murit la 28 de
ani, după ce dăduse naştere la trei băieţi, Tilică fiind cel mai mare (născut în 1879). Fraţii lui
mai mici s-au prăpădit copii, înainte de moartea prematură a mamei, în 1885. O tragedie
frecventă în acele vremuri, şi nu numai în familiile nevoiaşe. Monumentul funerar a fost
ridicat, la comanda lui Tilică, în primul deceniu al secolului XX. Soarta a vrut ca el însuşi să
nu fie înmormântat alături de mama sa (el a murit în lagărul de la Sighet, în 1954, şi trupul lui
neînsufleţit a fost, cum se proceda pe atunci în Gulagul românesc, aruncat în groapa comună).
Mormântul a fost deschis în 1951, pentru a o primi pe bunica mea paternă, soţia lui Tilică,
Elena Burileanu, decedată la Craiova, în domiciliu forţat, într-o cameră de subsol, cu o
fractură a colului femural pentru care n-a fost primită la spital, fiindcă făcea parte din
categoria „duşmanilor de clasă“.
A urmat, în 1973, tata, fiul Elenei dintr-o primă căsătorie cu un misterios Dumitru
Călinescu, dispărut fără urmă din viaţa fiului său şi a familiei sale. Tata, de mic copil,
crescuse în casa Burileanu, şi eu, ajuns la vârsta când apar interesele genealogice fireşti, am
fost mirat că nu-mi cunosc nici o rudă din partea bunicului patern. Evident că am întrebat-o
pe Danny (cum îi spuneam bunicii mele, foarte afectuoasă cu mine, şi pe care la rândul meu o
iubeam foarte mult), dar răspunsurile ei erau vagi: „N-am mai vrut să ştiu de Călinescu după
ce ne-am despărţit, era un aventurier, un om de nimic, habar nu am ce s-a întâmplat cu el“.
Nu se interesase niciodată de fiul lui, nu voise să-l vadă? De ce? Murise în circumstanţe
obscure? Sau trăia încă, poate în străinătate? În adolescenţă, am început să interpretez în fel şi
chip, fantasmatic, această pată oarbă din genealogia mea. Atât îmi spusese Danny, că primul
ei soţ se trăgea dintr-o familie boierească. Mult mai târziu, când mi-a căzut în mână cartea lui
Octav-George Lecca din 1899, Familiile boereşti române, într-o reeditare fotostatică a
exemplarului adnotat de Mateiu Caragiale (probabil între 1907 şi 1912), am citit despre
familia Călinescu (Valahia) şi am descoperit că ultimii ei descendenţi erau doi fraţi, Ana
(căsătorită Marian) şi Demetru (căsătorit cu Elena Bolintineanu, adică bunica mea). Despre
aceasta din urmă o notă a lui Mateiu Caragiale adaugă: „Divorţată, recăsătorită cu
(indescifrabil) J. Cămărăşescu, şi a 3-a [oară]cu D. Burileanu“. Tata s-a născut în 1901 şi e
posibil ca la acea dată Elena să fi fost deja divorţată sau despărţită. Oricum, primul ei mariaj,
consemnat în 1899, n-a putut dura mai mult de câţiva ani. Tot scurtă a fost şi căsătoria ei cu
Jean Cămărăşescu, de vreme ce Evelyn Burileanu, sora tatei (demi-sœur, mai precis), s-a
născut la 22 februarie 1909 (s-a stins în octombrie 1990, la Lausanne, unde e înmormântată).
Înainte de a intra în posesia acestor date, fantasmele mele genealogice oscilau între două
ipoteze: Dumitru Călinescu era într-adevăr tatăl tatălui meu, dar murise curând după naşterea
lui; Dumitru Călinescu nu era tatăl tatălui meu şi adevăratul progenitor era un secret strict
ţinut de bunica mea. Dar cine ar fi putut fi acesta? Tot felul de speculaţii fără nici o bază erau
posibile. Evident, pater semper incertus est , dar acum tind să cred că Dumitru Călinescu,
9

ultimul descendent masculin al unei familii pe cale de dispariţie, dacă n-a murit curând după
despărţirea de bunica mea, a fost un caz de absentee father . Un caz frecvent în familiile din
10

clasele populare, mai rar însă în familiile cu pretenţii aristocratice, în care problema
„moştenitorului“ (fie şi doar al titlului) devine importantă. Poate că Dumitru Călinescu era
într-adevăr un „aventurier“, un iresponsabil, un om care-şi risipise averea (era poate un
jucător împătimit) şi care s-a pierdut în lume, dacă nu cumva se va fi sinucis în preajma
vreunui cazinou din Occident. Pata oarbă rămâne. Norocul meu e că n-am fost niciodată
obsedat de chestiuni de genealogie, cum era într-un grad suprem Mateiu Caragiale, căruia îi
datorez informaţiile istorice la care m-am referit. De fapt, despre cele trei căsătorii ale lui
Danny, femeie care în tinereţe fusese foarte frumoasă (era încă frumoasă, distinsă,
capricioasă, plină de farmec chiar şi în ultimii ani de viaţă, întunecaţi de suferinţă), ştiam din
familie.
Deschid aici o paranteză: de curând, I., sora mea, mi-a trimis un teanc de scrisori vechi,
găsite printre lucrurile rămase de la Mişu Bolintineanu, fratele bunicii mele materne, grand
oncle necunoscut, care se stabilise la Paris încă dinainte de Primul Război Mondial. Numele
lui era pomenit din când în când în casa noastră. L-am auzit mai des, cred, pe la sfârşitul
anilor ’50, când ne-a parvenit vestea morţii lui, şi apoi pe la mijlocul anilor ’60, când tata a
renunţat la partea ce-i revenea din prezumtiva moştenire (blocată de ani de zile), în favoarea
surorii sale Evelyn. Aceasta continua să trăiască în Elveţia, dar din 1964, odată cu
cvasiliberalizarea regimului şi cu ieşirea vechilor ei prieteni de prin închisori, venea aproape
în fiecare vară pentru o lună, două în România. Mişu B. murise văduv (fusese căsătorit cu o
franţuzoaică, Virginie, într-un mariaj fără copii) şi nu avea rude mai apropiate decât pe
nepoţii săi, tata şi Evelyn. Averea lui considerabilă (el fusese între altele proprietarul unei
case la Paris, pe rue de Grenelle, în care locuise până la moarte) era grevată de enorme
datorii, astfel că după achitarea lor Evelyn n-a moştenit mai nimic, în afară de câteva mobile
şi lăzi cu efecte personale, pe care le-a ţinut cu chirie într-un depozit parizian de-a lungul
anilor. După moartea ei, în 1990, într-una din aceste lăzi, între costume cu haine mâncate de
molii, cămăşi sau cravate de mătase putredă, sora mea a găsit scrisorile despre care vorbeam.
Ele aruncă o lumină ambiguă asupra ascendenţei mele paterne.
Corespondenţa păstrată de Mişu B. începe cu o scrisoare a bunicii mele din 1903, trimisă de
la Nouvel Hôtel de Terrasses din Dinard (Dinard, pe coasta Bretaniei, nu departe de Saint-
Malo, era o staţiune de băi mondenă pe la începutul secolului). Scrisoarea este, în chip
evident, răspunsul la o scrisoare plină de reproşuri a lui Mişu B.: „Ce fapte execrabile am
făcut în Bucuresci, la Paris şi Neapole“, îi scrie ea fratelui ei, „care te’au adus a-mi vorbi cu
atâta amărăciune şi milă tot odată. De ce când eram cu Vl. veneai să mă vezi şi tolerai
collagiul meu şi acum fiindcă trăiesc în străinătate găseşti în noroi reputaţia nóstră fiindcă am
avut norocul se cad peste un suflet care mă înţelege, care mă iubesce şi care se ocupă de
existenţa mea şi a copilului?“ Şi ceva mai departe: „Dar ce, e vina mea că am căzut peste un
desfrânat şi inconscient ca Călinescu? E vina mea că am fost victimă în urmă a celui l’alt
[Vl.]?“ Iar către sfârşitul scrisorii: „Despre copilul meu nu te inquieta: o mamă ca mine nu’şi
are seamănul, şi lacrimile care am vărsat şi vărs pentru el în toate momentele vieţii mele sunt
de acelea care purifică o femeie şi o fac sfântă“. Tonul oscilează între o francheţe
neconvenţională în materie de relaţii erotice, o retorică a disculpării, şi-un sentimentalism
melodramatic (ea îşi construise o mască de femeie destinată suferinţei, fără noroc la bărbaţi,
pe care-o înnobila o maternitate plină de devoţiune). În 1903, Elena Burileanu, pe care
fotografiile o arată de-o mare frumuseţe melancolică, îmbrăcată în rochii lungi, elegante,
împodobite cu dantele bogate, trebuie să fi avut în jur de 25 de ani. Urma să se căsătorească,
prin 1904-1905, cu Cămărăşescu şi apoi, prin 1906-1907, cu Burileanu.
A doua scrisoare din pachet – după un gol cronologic de 15 ani – i-a fost trimisă lui Mişu B.
de la Biarritz pe 23 august 1918. Elena Burileanu se afla acolo cu copiii, Radu, un adolescent
de 17 ani, care urma să-şi termine studiile liceale peste un an, şi Evy, care avea pe atunci cam
9 sau 10 ani. Ea îl imploră pe fratele ei să intervină într-un scandal de a cărui izbucnire era
direct răspunzătoare. Ce se întâmplase? Într-o seară, cu prilejul uneia din acele reuniuni de
vacanţă menite să umple un timp altminteri gol, ea crezuse că ar fi amuzant s-o facă pe-o fată
de 11 ani din grupul lui Evy să recite nişte texte licenţioase, poate nişte chansons grivoises
ale căror aluzii obscene inocenta recitatoare nu avea cum să le înţeleagă (contrastul dintre
ignoranţa ei copilărească şi conţinutul textelor i se părea Elenei Burileanu plin de farmec).
Fata, Fabienne, povestise episodul acasă, stârnind furia tatălui ei, un anume domn Bréthons-
Lafargue, om în vârstă, care îi trimisese Elenei Burileanu o scrisoare plină de insulte. Aceasta
fusese dureros lovită în marele ei orgoliu: ce voia ea de la Mişu B. ca frate – soţul ei nefiind
în Franţa – era ca acesta să-l provoace la duel pe bătrânul Bréthons-Lafargue printr-o
scrisoare injurioasă (pe care i-o compusese chiar ea: „Je vous soufflète. Si vous considérez la
chose suffisante pour que vous vous en révoltiez, je suis prêt à vous donner satisfaction“ ). 11

Un duel real, socotea Elena, era fără îndoială imposibil, dată fiind bătrâneţea şi condiţia
precară a sănătăţii lui Bréthons-Lafargue.
Corespondenţa în legătură cu acest scandal frivol avea loc pe fundalul unei perioade istorice
tulburi. Deşi Primul Război Mondial era pe sfârşite, în primăvara lui 1918 mai avuseseră loc
sporadice ofensive germane în Franţa; iar în majoritatea celorlalte ţări beligerante situaţia era
tulbure şi dificilă, ca să nu mai vorbesc de Rusia revoluţionară de după Octombrie 1917, de
Germania intrată într-o febră revoluţionară ce urma să atingă apogeul în octombrie 1918, sau
de degradarea rapidă a Imperiului Austro-Ungar. Dar cum se puteau reflecta toate acestea în
viaţa cotidiană liniştită, fără evenimente, fără griji dintr-o staţiune de băi situată într-unul din
punctele europene cele mai îndepărtate de drama războiului? Din colţul de sud- vest al
Franţei, de pe ţărmul Atlanticului, convulsiile istoriei puteau fi ignorate ca o simplă ficţiune.
Episodul de la Biarritz anticipează curioasa şi de fapt absurda afacere Blank din aprilie
1919. În februarie 1919, Elena Burileanu se găsea la Nisa, plângându-se că e strâmtorată
financiar, că nu mai are „mijlóce de milionară ca să-mi pot plăti ca în trecut hoteluri şi luxul
cu care am fost obicinuită“. Fusese nevoită, spunea ea, să tragă la un hotel care nu se număra
printre cele mai bune. Le Grand Palais, pe Boulevard de Cimiez, era departe de centru şi
trebuia să cheltuiască o mulţime de bani pe trăsuri; servitoare erau foarte greu de găsit. Astfel
însă, la Nisa, în ciuda frigului, „e o lume nebună, şi petreceri aprópe de carnaval… Români
sunt şi pe aici berechet. Tomosei, Pascal sunt în vervă nebună, locuesc la Monte-Carlo şi
câştigă zilnic. Tot cercul de la Aix-les-Bains se găseşte aici“.
Scrisoarea următoare, expediată peste câteva zile, e mai tonică. Izbutise să închirieze un
apartament tot la Grand Palais: „mă consider fericită, am 3 odăi de culcare cochete, un salon
şi în acelaşi timp sală de mâncare, bae, bucătărie… Departe, fireşte, dar aer bun, fetica [Evy]
nu se va plânge desigur; eară eu, care am atâtea cunoştinţe aici, şi apoi jocul la Monte-Carlo,
nici că-mi voi da seama de un astfel de inconvenient“. Un alt motiv al dispoziţiei schimbate
se lămureşte în finalul scrisorii: „Am câştigat 1 000 lei – bravó, nu e aşa? Câte voi pierde
mâine sau zilele de pe urmă? That is the question!“
Premoniţiile rele în legătură cu jocul la Monte-Carlo probabil confirmându-se, Elena
Burileanu (Hélène, cum semnează ea) face demersuri pe lângă Mişu B. şi, prin acesta, pe
lângă Aristide Blank, bancherul, care se găsea atunci la Paris, pentru a obţine un împrumut
mai substanţial, în numele soţului ei şi probabil fără ştirea acestuia. Blank, prieten cu Tilică
Burileanu, o refuză politicos. În răsfăţul ei nesăbuit (biciuit desigur şi de patima nesatisfăcută
a jocului), Elena Burileanu se socoteşte adânc ofensată şi, fără a mai sta pe gânduri, îi
adresează lui Blank o scrisoare veninoasă (datată 2 aprilie 1919): „Monsieur, Lorsque mon
mari, par sa lettre, vous a introduit dans ma vie, je savais que les juifs étaient sales en affaires.
Vous n’avez pris aucune précaution pour m’en donner le démenti, et je suis à l’heure qu’il est
plus fortifiée que jamais dans cette conviction… Si en attendant, vous vous suffoquiez
d’indignation dans votre étroite coquille, présentez-vous chez monsieur Bolintineano, mon
frère (136 Av. Victor Hugo, 3 Villa Victor Hugo) qui sera très heureux de faire la saignée
dont l’effet vous calmera“. În aceeaşi zi, ea îi trimite o copie a scrisorii lui Mişu B., căruia îi
12

cere (în numele onoarei ei terfelite) să-l provoace pe Blank la duel.


Nu intru în detaliile aranjării duelului – schimb de scrisori între Blank şi Mişu B., numirea
martorilor, procese-verbale în franţuzeşte etc. –, deşi ele nu sunt lipsite de un anume pitoresc
de epocă şi chiar de-un element comic, aş zice caragialesc. Duelul – în ciuda încercărilor lui
Mişu B. de a-l evita, căci el se vedea târât fără voie într-o afacere periculoasă care de fapt nu-
l privea – pare a fi avut loc, pe 16 aprilie, fără consecinţe pentru o parte sau alta; deşi e foarte
posibil ca el să fi fost totuşi evitat în ultimul moment – Mişu B. îşi va fi cerut scuze şi Blank,
uşurat, le va fi acceptat. Ar fi interesantă o sociologie istorică a acestor dueluri de onoare din
secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului XX. Stilistic, ele reprezentau degradarea unei
instituţii aristocratice, căderea ei într-un comic al pretenţiilor şi vanităţilor burgheze (şi chiar
mic-burgheze). Evident, astfel de dueluri mai aveau şi victime – mă gândesc bunăoară la
bunul socialist Ferdinand Lassalle, ajuns în fruntea puternicului Partid Social Democrat din
Germania şi ucis în duel – cherchez la femme! – de un vag aristocrat român la Geneva, în
1864. Şi, pentru că veni vorba de români, aristocraţi sau doar bogaţi (şi uneori nici măcar
bogaţi), ce ar putea explica fascinaţia pe care-o exercită asupra imaginaţiei lor această
pretenţioasă, donquijotească ideologie a duelului? De unde, la ei, atâta preocupare pentru un
principiu abstract ca acela al onoarei? Sau să fi fost vorba mai degrabă de-o „onorabilitate“
ţâfnoasă de esenţă mai ales mic-burgheză (vezi Caragiale), chiar şi când mijloacele băneşti
ale combatanţilor erau importante?
Iubita mea bunică era desigur puţin nebună (şi deci iresponsabilă) şi puţin neserioasă: în
fond, ea nu voise defel să pună în pericol viaţa fratelui ei, ci doar să-şi descarce furia,
înjurându-l fără reţinere pe Blank („ca la noi“). Mişu B. s-a trezit însă implicat într-o „logică
situaţională“ (logica provocării la duel, cu ramificaţiile ei neprevăzute) care părea să-l
împingă pe o cale riscantă, poate fatală. Nu-i de mirare că el (susţinut desigur de Virginie) a
conceput un puternic resentiment împotriva surorii sale. Acesta avea să explodeze la prima
ocazie, pe care a constituit-o în săptămânile imediat următoare un mărunt conflict între Elena
Burileanu şi Virginie. (Faptele, cum le deduc din corespondenţă, sunt neînsemnate şi nu
merită să fie repovestite: ele n-au fost desigur decât un simplu pretext.)
Ultimele scrisori ale bunicii mele către Mişu B. şi două ciorne ale scrisorilor acestuia către
ea sunt uimitoare prin violenţa tonului şi a acuzaţiilor reciproce. Din acest grup de scrisori ale
Elenei Burileanu mă intrigă următorul pasaj: „Ţi-e frică de mine căci ştiu secretul tău cel
mare, cel teribil, cel care nu se va spăla niciodată. Dar nu-ţi fie teamă, mai bine mi-ar arde
limba zile şi nopţi întregi, decât să te fac de râs. Haide! Linişteşte-te, fiară sălbatecă, nimeni
nu vrea să-ţi ia prestigiul şi faima ta de astăzi“. Care să fi fost secretul teribil al lui Mişu B.,
pe care, după toate aparenţele, îl ştia numai ea? Şi de ce, în vârtejul de ură pasională dintre
cei doi fraţi, în care orice acuzaţie părea deodată permisă, s-a simţit ea obligată să ia
legământul solemn („mai bine mi-ar arde limba“) de a nu-l trăda niciodată? Şi de ce evită ea
să-l numească, sau să-l caracterizeze măcar pe ocolite, în însăşi scrisoarea ei?
Din ciornele scrisorilor lui Mişu B. către bunica mea reţin două afirmaţii despre Dumitru
Călinescu, afirmaţii care adâncesc misterul acestui personaj fără chip din ascendenţa mea
oficială (nici o fotografie de-a lui în arhivele familiei!). Mişu B. vorbeşte – în dezlănţuirea sa
de ură împotriva surorii sale – de „escrocul Călinescu“. O dată o acuză pe bunica mea de a
avea „suflet de escroacă şi pentru că ai fost la şcoala lui Călinescu“. Altă dată îi scrie: „Ai
fost o rea soţie, probă că azi eşti la al 3-lea bărbat… Ai fost o rea mamă, căci primei tale
procreaţii nevinovate de a veni pe lume i-ai dat numele unui escroc care nu era al lui“. Acest
„care nu era al lui“ mă pune pe gânduri. Care nu era tatăl lui? Desigur, pater semper incertus
est, dar cum de ajunsese Mişu B. să ştie acest lucru? Sau poate că reproşul lui trebuie
interpretat altfel: poate că, la naşterea tatei, Călinescu-escrocul dispăruse fără urmă, şi de
aceea numele lui, în logica superstiţioasă a lui nomen est omen , nu trebuia dat nou-
13

născutului? Dar atunci ce nume ar fi trebuit să i se dea? Iată nişte întrebări care mă lasă
perplex.
Acest prezumtiv bunic patern al meu – nu mă pot împiedeca să mă întreb în continuare – în
ce sens era el escroc? Era el un impostor în sensul deplin al cuvântului? Era el, într-o
perioadă în care în Occident se răspândise stereotipul românului-escroc, un mărunt discipol al
acelui mare artist al imposturii şi „prinţ al hoţilor“, George Manolescu, care-şi publica
memoriile prin 1906-1907 şi care avea să devină modelul lui Felix Krull al lui Thomas
Mann? Urma lui pare să se fi pierdut definitiv.
Oricum, ea îl iubea mult pe tatăl meu şi cred că şi Tilică Burileanu ţinea la el, cu o afecţiune
poate mai distantă, sau doar mai discretă, lipsită de efuziuni care nu-i erau, de altfel,
caracteristice. Îmi amintesc cu o melancolie senină ritualul duminical al meselor de prânz din
copilărie, când întreaga familie (inclusiv Evelyn, când era în ţară) se aduna în eleganta casă a
Burilenilor de pe Aleea Alexandru, cu un platan bătrân în faţă (casa, ca şi întreaga stradă, a
fost luată în stăpânire din 1947 până în 1990 de către Securitate).
Mormântul de la Turnu Severin a fost redeschis în 1995, când a fost depusă acolo cenuşa
mamei. Apoi, din nou, în 2001, pentru urna cu cenuşa soţului lui I., Petre Pătraşcu. Apoi, în
2003, pentru cenuşa, într-o urnă de marmoră albă, a lui M. De atunci, în fiecare an, facem un
pelerinaj la acest mormânt şi un parastas. La anul vom fi acolo (dacă vom fi) la 1 martie, când
se vor împlini cinci ani de la moartea lui fulgerătoare. Ce repede – din ce în ce mai repede –
trec anii. La 15 iunie am împlinit 73 de ani. Cum îi spuneam unui amic, între vârsta de un an
şi doi, un an are valoarea de 1/1 din viaţă (e rotund, întreg, frumos, simetric, aproape mistic);
între 73 şi 74 acelaşi an calendaristic are valoarea de 1/73. Adică e de 73 de ori mai scurt –
când mă gândesc mă apucă ameţeala.
Bloomington, 28 iunie 2007
Mă apuc de scris ascultând-o pe Maria João Pires (înregistrarea din 1991 a integralei
sonatelor de Mozart pentru Deutsche Grammophon). Arhitectură magică de cristal şi de
mătase, abstractă ca geometria unei aripi de înger. În aceste condiţii, scrisul devine un păcat,
dar unul care e iertat la fiecare întrerupere. Şi apoi, am ascultat aceste sonate de atâtea ori de-
a lungul anilor, în interpretări atât de diferite, încât reascultarea lor, acum, e cât se poate de
potrivită pentru rătăciri la întâmplare prin labirintul amintirilor. Până la urmă, inevitabil, o
întâmplare devenită ireală se va lega de alta, la fel de ireală, şi se va naşte un pattern
imprevizibil, dar recognoscibil, care va putea fi scris. (Pauză: trebuie să reascult partea a
doua, lentă, din Sonata KV 310 în la minor, fără a cădea în păcatul scrisului; voi coborî după
aceea scara de cristal din auz şi voi continua.)
Ieri, mergând pe jos spre bibliotecă, de unde vream să împrumut Fuga din timp, jurnalul lui
Hugo Ball din anii lui dadaişti, mă gândeam la nebănuita dimensiune mistică ascunsă în
psihologia unora din participanţii cei mai zgomotoşi la mişcările de avangardă cele mai
nihiliste, cum a fost Dada în faza Cabaret Voltaire de la Zürich (1916–1917). Dezamăgire: n-
am găsit volumul în raft, am dat în schimb peste o antologie de eseuri despre Dada, alcătuită
de Stephen Foster, cu un articol, „Dada and Mysticism“ de Richard Sheppard, care se referă
pe larg la Hugo Ball, la reconversiunea lui catolică din anii 1920 (de aceea s-a refugiat în
Elveţia în timpul Primului Război Mondial), revenit în sânul bisericii. Faima lui istorică se
bazează aproape exclusiv pe momentul Dada. Interesant, eu am aflat de Byzantinisches
Christentum întâmplător, prin intermediul lui Nichifor Crainic, pe care-l citeam ca să înţeleg
ortodoxismul şi mişcările de dreapta din România interbelică. Sunt aproape sigur că Nichifor
Crainic îl cunoştea pe Ball exclusiv ca teolog, biograf al celor trei sfinţi părinţi Ioan Scărarul,
Dionisie Areopagitul şi Simion Stâlpnicul, şi că n-avea idee de etapa lui dadaistă, urmată de
retragerea lui cvasimonahală, împreună cu soţia sa, actriţa şi poeta Emmy Hennings, în
Ticino, un timp ca secretar al lui Hermann Hesse. În Ticino a scris Byzantinisches
Christentum (1923), pentru a muri prematur la 41 de ani, în 1927, când apare şi biografia pe
care i-o dedică lui Hesse. Esenţial, Ball era un anarhist şi nietzscheean de stânga, pacifist,
refugiat în Elveţia neutră în semn de protest contra Primului Război Mondial. Asta explică
acţiunile lui dadaiste, poemele fonetice fără sens etc., cu implicaţiile lor filozofice, politice,
existenţiale profunde. În cartea mea despre Ionesco, l-am citat pe Ball tocmai spre a ilustra
afinităţile mistice ale avangardei, în ciuda incompatibilităţii aparente. În fond, şi Ionesco,
aparţinând unei noi generaţii, fusese în tinereţe un anarhist (de stânga) cu predilecţii mistice.
Interesant, deşi adversar ideologic al comunistului care ajunsese Tristan Tzara la Paris,
Ionesco nota în La Quête intermittente: „Plus mystique qu’il ne le pensait: Tristan Tzara. Son
œuvre, comme mes premières pièces, va au débris du sens. Après, Tzara a fait de la politique.
Moi aussi j’ai sombré dans la littérature, dans la morale“ . Poate că ar fi trebuit să comentez
14

acest citat în text, şi nu să-l consemnez doar în note. Nihilismul primului Tzara, ca şi al
primului Ionesco, avea între altele şi un sens secret apofatic, mai susţinut la cel din urmă.
Mă gândesc la cartea mea despre Ionesco: de ce am scris-o? Din pură întâmplare – dar oare
există aşa ceva? – şi dintr-o slăbiciune sentimentală încărcată de vechi amintiri, care avea
doar o legătură indirectă cu Ionesco. Marie-France fusese şocată şi înfuriată de apariţia
masivului volum Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme de A. Laignel-Lavastine, şi se
15

străduia prin toate mijloacele să orchestreze cât mai multe reacţii, atât în Franţa, cât şi în
România, împotriva acestei cărţi nedrepte şi răuvoitoare nu numai faţă de tatăl ei, dar şi faţă
de Cioran şi Eliade. Era în 2002 şi eu, care de peste un deceniu nu mai comunicasem cu ea, n-
aveam cum să fiu la curent cu această situaţie. M-am pomenit cu un telefon de la Toma
Pavel, cu care aveam contacte rarisime: mi-a spus că tocmai se întorsese la Chicago de la
Paris şi că M.-F. era foarte agitată, chinuită şi indignată de insinuările de natură politică din
cartea lui Lavastine, pe care mi-a rezumat-o. Mi-a sugerat că M.-F. ar fi doritoare să
primească un telefon de la mine, că asta i-ar face bine, ar mai calma-o puţin, şi că, oricum, el
urma să scrie un articol critic despre Lavastine, în româneşte (n-am intuit atunci că el era cât
se poate de „prudent“, că voia să se achite de o sarcină amicală nu în franceză, cum ar fi putut
foarte bine, ci într-o limbă inaccesibilă intelectualilor francezi). I-am telefonat deci lui M.-F.,
care s-a arătat emoţionată – anii de tăcere s-au topit în câteva exclamaţii –, şi i-am promis că
voi scrie şi eu ceva despre cartea care o indignase şi pe care o comandasem deja prin
amazon.com. Articolul meu a apărut, cred, în acelaşi număr al revistei 22 în care a apărut şi al
lui Toma. Mai târziu, când mă aflam la Paris, în vizită la ea, m-a întrebat, pe un ton grav – ca
şi când mi-ar fi cerut o favoare şi mi-ar fi făcut o onoare în acelaşi timp –, dacă aş accepta să
scriu o prefaţă la ediţia de teatru complet în româneşte care urma să apară la Editura Univers.
Am acceptat şi ea mi-a dat atunci o seamă de materiale – printre care o scrisoare încă inedită
a lui Ionesco către A. Dupront din 1940 – şi mi-a pus la dispoziţie toate volumele lui Ionesco
apărute la Gallimard. M-am apucat de lucru – de citit atent şi cu note toate operele lui
Ionesco, nu numai teatrul. Între timp, ea a scris şi mi-a dat să citesc Portrait de l’écrivain
dans le siècle , răspunsul ei dat lui Lavastine. Proiectul iniţial al prefeţei a căzut (M.-F. s-a
16

hotărât să-i dea drepturile de publicare lui Liiceanu, la Humanitas, care n-a mai avut nevoie
de prefaţă, urmând să publice fiecare piesă într-un volum individual, ca să facă operaţia mai
rentabilă). Printr-o coincidenţă, Basarab Nicolescu mi-a propus să scriu o carte despre
Ionesco pentru colecţia dirijată de el la o obscură editură pariziană, Oxus, „Les Roumains de
Paris“. Am întrebat-o pe M.-F. dacă ideea i se părea atrăgătoare (eu nu ştiam nimic nici
despre editură, nici despre colecţie) şi ea m-a încurajat să accept, deşi avea rezerve serioase
faţă de colecţie (m-a prevenit să nu fiu de acord cu o eventuală finanţare din România). Trec
peste detaliile unei poveşti încâlcite şi, din punctul meu de vedere, foarte neplăcute. Am fost
însă foarte surprins când, arătându-i versiunea manuscrisă a cărţii, la care lucrasem aproape
doi ani, ea a fost nemulţumită. Motivul principal era că discutam prea pe larg dilemele
identitare ale lui Ionesco, că insistam prea mult asupra părţii româneşti a operei sale şi a
personalităţii sale, asupra imaginii negative a „ţării tatălui“ şi a tatălui însuşi, avocatul
oportunist Eugen N. Ionescu, în contrast cu „ţara mamei“, „matria“, Franţa. Eterna problemă
a nefericitei identităţi româneşti care se lega şi de cei doi ani petrecuţi în serviciul Legaţiei
române de la Vichy ca reprezentant al regimului Antonescu în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. „Tatăl meu s-a simţit în exil în România“, mi-a spus ea, pe un ton
peremptoriu, reluând o declaraţie repetată a acestuia.
A veni din România, şi atunci, şi mai târziu, oricine ai fi fost şi orice ai fi făcut, nu era o
recomandare, ci dimpotrivă. Deveneai dintr-odată suspect. Vrând-nevrând, te simţeai obiect
al suspiciunii şi interiorizai privirea presupusă a celuilalt. Imaginea românului în Occident era
în mare aceea de hoţ şi escroc (fie şi genialoid, ca Felix Krull al lui Thomas Mann, personaj
inspirat, între alţii, de românul Georges Manolescu, autorul unor memorii, Ein Fürst der
Diebe din 1906), mincinos şi impostor, eventual antisemit (mai ales în exilul de după cel de-
al Doilea Război Mondial). Mai bine să nu se ştie nimic despre originile tale, dacă asta era
posibil. Pe la începutul anilor 1950, curând după premiera piesei La Cantatrice chauve, când
exista în rândurile exilului românesc şi anxietatea unei posibile invazii sovietice a Europei
Occidentale şi Ionesco trăia încă precar la Paris, el îi mărturisea unui prieten stabilit în
Australia, Lucian Boz, că ar fi fost gata să se facă profesor de franceză la un liceu din Sidney!
După un deceniu, când devenise celebru în Franţa şi Boz intenţiona să scrie o prezentare a lui,
Ionesco îi scria: „Fără date biografice în articolul sau conferinţa proiectată: autor de limbă
franceză şi, dacă vrei, povesteşte începuturile teatrale în Franţa, dar atât. Nimic, cum făcuseşi
(dar era plicticos) despre faimosul proces [era vorba de procesul din 1946 pentru „ofensa
armatei şi ofensa naţiunii“, în care fusese condamnat în contumacie pentru o „Scrisoare din
Paris“ apărută cu un an înainte în Viaţa Românească, nimic despre exil, nimic despre Mihai I,
nu mă cunoşti decât ca autor de limbă franceză (deci autor francez) începând din 1950“. Într-
un fel fundamental, acesta era şi punctul de vedere al lui Marie- France în 2004. România
fusese un simplu accident în viaţa tatălui ei, neglijabil ca atare (deşi chiar ea tradusese Nu în
franceză). Eu dădusem prea mare importanţă acestui element accidental. Am argumentat că,
plecând de la opera lui (minoră în română, majoră în franceză), încercasem să propun o
„biografie fantasmatică“ în care, pe plan oniric, adeseori evocat nu numai în jurnalele
scriitorului, dar şi în piesele lui de teatru, acest element accidental a jucat un rol generativ.
„Et puis“, i-am spus, „tu es à l’origine de mon projet, tu l’as encouragé, tu m’as donné des
materiaux…“ „J’ai fait une erreur“, mi-a răspuns ea pe un ton acuzator, cu o voce tăioasă.
17

Eram desigur vinovat de eroarea ei. Am tăcut, apoi am schimbat vorba, apoi am plecat. Cu
asta relaţiile dintre noi s-au încheiat pentru a doua şi poate ultima oară. Ediţia franceză din
2005 a ieşit cum a ieşit, într-o traducere grăbită, pe care am renunţat s-o mai citesc (mi-am
zis: să-mi închipui că e o traducere în limba japoneză) şi m-am bucurat că Editura Oxus e în
fond o editură-fantomă, lipsită de orice difuzare, aşa încât puteam să sper că volumul nu va fi
citit de nimeni. Ediţia românească din 2006, pe care am putut-o supraveghea atent şi pe care
s-a însărcinat s-o difuzeze Polirom, mi se pare în schimb bună. A ieşit o carte bună, poate
printre cele mai bune care s-au scris până acum despre Ionesco. Mais à quoi bon?
1 iulie 2007
Citesc volumul II al memoriilor lui Annie Bentoiu, publicat recent la Editura Vitruviu, primit
de la autoare în timpul călătoriei la Bucureşti din mai–iunie. Cartea începe cu perioada 1947–
1948 şi merge până în 1959, cu salturi cronologice fireşti până în anii scrierii, 2002–2006.
Căci continuitatea timpului narat, convenţie memorialistică, e din când în când întreruptă de
inserţii din chiar timpul naraţiunii, uneori aleatorii, alteori inevitabile, ca atunci când
intervine un doliu copleşitor (mă gândesc la moartea cumnatei lui Annie, Marta). Lectura
acestei cărţi mă „prinde“, între altele, şi pentru că îmi trezeşte o mulţime de amintiri dintr-o
perioadă depărtată a vieţii mele. Evident, nu încerc să fac o lectură „ideală“, „obiectivă“,
„neutră“, dintre acelea care se străduiesc să pună eul cititorului între paranteze sau să-l ignore
cu totul. Dimpotrivă: cedez ispitelor unei lecturi „ne-exemplare“, capricioase, melancolice, pe
care n-o justifică nimic în afară de faptul că e doar o pagină de jurnal.
Mai ales memorialistica despre o vreme în care ai trăit şi tu se oferă aproape de la sine unei
duble lecturi: a textului şi a propriei memorii (paralelisme sau contraste de situaţii, reacţii
similare sau diferite la evenimente istorice precise, atmosfera timpului, întâmplări intrate în
umbră care ies brusc la lumină chiar şi atunci când întâmplările povestite n-au nici o altă
legătură cu ele decât faptul că sunt contemporane); ba chiar unei triple lecturi, dacă se
întâmplă să fi cunoscut personal autorul sau persoane despre care acesta vorbeşte. Căci, în
ultimul caz, aproape fără să vrei, vezi chipurile din cartea pe care o străbaţi aşa cum s-au
păstrat ele în albumul fotografic al memoriei tale.
Deşi atenţia se focalizează pe textul propriu-zis, imaginile care se nasc în mintea ta se mişcă
mereu între cele trei dimensiuni pe care le-am sugerat. În „dimensiunea a treia“, bunăoară,
citind Timpul ce ni s-a dat, îi văd pe Annie şi pe Pascal Bentoiu aşa cum i-am cunoscut la
sfârşitul anilor 1960, în casa în care locuiau atunci, pe strada fostă Julius Fucik (redevenită
Masaryk) în apropiere de Intrarea Caragiale, unde locuiam Uca şi cu mine, înainte de a părăsi
România în 1973. A fost, scrie Annie, perioada cea mai fericită din viaţa lor, după naşterea
fiicei lor Ioana (Doudou), perioadă în care Pascal, primit de curând în Uniunea
Compozitorilor, după trei ani chinuitori în detaşamentele de muncă obligatorie (echivalentul
serviciului militar pentru tinerii cu origine „putredă“), s-a putut consacra pasiunii sale
muzicale. Dar nici aceşti ani fericiţi n-au fost scutiţi de grave traumatisme: astfel, în 1958,
rearestarea tatălui lui Pascal, Aurelian Bentoiu, important politician liberal interbelic, care
locuia cu tinerii căsătoriţi după ce fusese eliberat dintr-o detenţie de opt ani (urma să moară în
închisoare peste câţiva ani, bolnav de cancer, în condiţii inumane).
În lectura mea „tridimensională“ a acestui impresionant volum, trecutul şi viitorul (trecut şi
el) intră într-o relaţie de osmoză, imaginaţia memoriei sare dintr-un timp în altul, într-un du-
te-vino aparent arbitrar, dar care-şi are logica lui secretă. La o primă menţiune în text, destul
de fugitivă, îl văd deodată pe George Georgescu (Al. George) aşa cum îl ştiu eu, cu
ciudăţeniile lui, cu faconda şi manierismele lui, cu farmecul lui cărturăresc, cu citatele lui
libere din Mateiu Caragiale („Ce mai faci?“ „Ce să fac? Mă zbat între vid şi neant, cum ar
zice Paşadia“), cu rezerva lui structurală, mai viu parcă decât în evocarea amplă care îi e
dedicată spre sfârşitul volumului, alături de alţi prieteni apropiaţi ai autoarei şi ai lui Pascal.
La fel, nu m-am putut împiedeca s-o văd cu ochiul minţii, încă din prima parte a cărţii, pe
tânăra şi fermecătoarea Marta, sora lui Pascal, din perspectiva felului cum am cunoscut-o eu
în 2004. Citise Portretul lui M şi a vrut să stea de vorbă cu mine despre fiul ei autist, în vârstă
de patruzeci de ani, incapabil să trăiască independent, şi despre grija ei şi a soţului ei,
doctorul Mircea Pop (poet şi eminent traducător din greacă sub pseudonimul literar
Alexandru Miran), în legătură cu soarta fiului lor după ce ei, intraţi în deceniul al şaptelea al
vieţii, nu vor mai fi. Aceeaşi fusese, ani de-a rândul, grija noastră în legătură cu M. Imensa
simpatie umană pe care am simţit-o faţă de ea atunci a căpătat, fără să-mi dau seama, o
nuanţă fraternă fantasmatică, persistentă, care a însoţit numeroasele referiri la ea din
memoriile lui Annie. Astfel de împrejurări „deformează“ desigur lectura, fiind total străine de
„intenţiile autorului“, dar îi conferă o neaşteptată rezonanţă personală, în aceeaşi dimensiune
a treia.
Între timp, Marta Pop, care-şi semna cărţile cu numele Marta Cozmin, a murit: am văzut
anul trecut un necrolog plin de căldură prietenească şi de accente sincer admirative al Norei
Iuga în România literară. Marta scria, am înţeles, mai ales poveşti pentru copii, pline de
fantezie, pline de energie delicată: chiar înainte de a deveni mamă, dar după aceea în mod
sigur şi pentru băiatul ei care urma, tragic, să rămână copil toată viaţa; mai scria, spune
cumnata ei, romane, piese de teatru, care rămân să fie descoperite. Despre moartea Martei în
2006 vorbeşte şi Annie – durerea acestei pierderi spărgând cronologia memoriilor – şi spune,
între altele: „Dar adevărata dimensiune a propriei sale vieţi de suferinţă, ca mamă a unui
autist grav, în vârstă azi de patruzeci de ani, nu o poate măsura nimeni“. Dar suferinţa ei, am
avut eu impresia, se transfigurase, fără să fie micşorată, în iubire maternă şi generozitate.
Mai trebuie să adaug un element care sporeşte în altă direcţie impuritatea lecturii mele.
Despre Marta îmi spunea Mircea Ivănescu mai demult că fusese poate în tinereţe îndrăgostit
(fără noroc) George, care a rămas burlac toată viaţa şi care încă de pe atunci a devenit un
prieten apropiat al soţilor Bentoiu şi, totodată, al soţilor Pop. Mă întreb – ieşind complet din
lectură şi divagând: oare a continuat el s-o iubească, platonic fără îndoială? Cu o dragoste
platonică stabilă, îmi place să-mi imaginez, cu ceea ce francezii numesc une amitié
amoureuse, scutită de perturbările, extazele şi convulsiile unei dragoste reale, sexuale, de cele
mai multe ori limitate în timp? Toate aceste gânduri şi speculaţii, fără legătură directă cu
textul pe care-l parcurg, apar şi se încrucişează, dacă nu totdeauna în procesul lecturii
propriu-zise, în pauzele pe care le fac din când în când, recunoscând un nume din care se
iveşte o ipoteză sau o figură care mi s-a întipărit în memorie (de pildă Marta, iarăşi Marta,
când am văzut-o eu, o femeie mică de statură, fragilă, cu părul alb, cu o faţă care păstra
urmele unei frumuseţi copilăreşti îndurerate, cu o voce slabă, curajoasă, îngrijorată, plină de o
muzică a sincerităţii dezarmante care rezonează încă în memoria mea auditivă).
Mintea înoată în lectură, cu ochii deschişi, ca într-o mare aparent liniştită, dinspre un ţărm
spre alt ţărm îndepărtat, încă nevăzut sau, mai târziu, întrezărit indistinct, dar e mereu trasă
într-o parte sau alta de curenţi subacvatici mai puternici sau mai slabi, revenind nu fără
dificultate la linia dreaptă care duce spre punctul final, fixat de autor. Nu, pur şi simplu nu
există lectură „ideală“, textul se topeşte, fără voia lui sau a ta, într-o mare mnemonică, ale
cărei adâncuri sunt mereu agitate, cu zone tulburi, cu altele extraordinar de clare, cu imagini
unduitoare, efemere, nostalgice, abstract terifiante sau calmante sau, paradoxal, amândouă în
acelaşi timp. Acestea nu sunt, desigur, decât metafore care încearcă să sugereze
complexitatea vie a unei lecturi de felul celei pe care o discut.
Ignorând suprapunerile care ţin de ceea ce am numit dimensiunea a treia a lecturii – cea în
care învie imaginativ figura autorului cunoscut cândva în realitatea din afara textului, sau
figuri de oameni evocaţi de acesta cu care te-ai întâlnit într-un cotidian pierdut şi deodată
regăsit –, vreau acum să spun câteva cuvinte despre dimensiunea a doua, despre câteva
episoade fără nici o legătură directă cu textul la care m-am gândit citind Timpul ce ni s-a dat.
Bunăoară, când am ajuns la partea referitoare la zilele de 2–3 martie 1949, în care unul din
unchii lui Annie, aflat la proprietatea care-i mai rămăsese după exproprierea din 1947 (50 de
hectare), e arestat şi dus în oraşul Piteşti, unde nu cunoştea pe nimeni, dar unde i se fixează
domiciliu obligatoriu. Exact la aceeaşi dată, Tilică Burileanu, care se găsea la Vrata, e luat pe
sus de la conac, în pijama, pus într-o trăsură de nişte gealaţi şi, sub ochii uimiţi ai ţăranilor, cu
imensa lui barbă albă fluturând în vântul glacial ce bătea peste câmpurile încă acoperite de
zăpadă, cu privirile pierdute, e transportat la cea mai apropiată gară şi de acolo la Craiova,
unde i se fixează domiciliu forţat. Imaginea memorabilă a bătrânului boier smuls cu noaptea
în cap din aşternut şi aruncat nedezmeticit, înspăimântat, fără vreo explicaţie, într-o trăsură
mi-a fost povestită de un ţăran de la Vrata care, copil pe atunci, spunea că asistase la această
scenă brutală. Probabil că i se povestise. Episodul intrase în memoria colectivă a sătenilor,
căpătase caracteristici durabile cvasimitice, şi nu se ştersese după mai bine de o jumătate de
secol, la începutul secolului XXI, când am trecut prin acel sat de pe malul Dunării ca să văd
ruina conacului în care petrecusem săptămâni infinite din magicele vacanţe de vară ale
copilăriei. După 2-3 martie 1949, pe Tilică Burileanu am mai apucat să-l văd doar o dată, în
casa Vulcăneştilor de la Craiova, cred că în timpul vacanţei de Crăciun 1949, înainte ca el să
fie rearestat peste câteva luni şi dus la Sighet, unde a murit. „Ce mai e nou, domnule Matei?“
mă întrebase. (Nu ştiu de ce îmi spunea, uneori, „domnul Matei“: ca să mă ţină oarecum la
distanţă sau, dimpotrivă, ca să introducă un element de glumă în relaţia noastră, o politeţe
excesivă, uşor ironică, care invita la o intimitate matură pe adolescentul de cincisprezece ani
care eram?) „Ce să fie“, i-am răspuns, „de curând m-am apucat să-l citesc pe Calderón în
spaniolă“. (Luam pe vremea aceea lecţii de spaniolă cu Al. Popescu-Telega.) A fost uimit,
poate impresionat de o informaţie atât de neaşteptată în acel context istorico-familial, şi a
exclamat: „Foarte frumos, foarte frumos! Să continui aşa!“ E singurul schimb de replici cu el
pe care mi-l amintesc cu claritate.
O altă suprapunere de acelaşi tip, ţinând de o asociere mnemonică pur subiectivă: în
memoriile lui Annie se vorbeşte destul de mult despre Camil Petrescu, prieten vechi şi fidel al
lui Aurelian Bentoiu. După ce acesta a fost arestat şi Camil a devenit, ca autor al piesei
Bălcescu (1948) şi al romanului în trei volume Un om între oameni (1953–1957), un scriitor
agreat de regim, membru al noii Academii comuniste, el a continuat să se poarte generos,
aproape părinteşte cu copiii prietenului năpăstuit. („Iar Marta s-a ataşat de Camil aproape
filial; vocaţia ei pentru literatură îi apropia cu deosebire.“) Evocarea lui Camil în preajma
morţii, suferind de insuficienţă cardiacă, mi-a reamintit de mama, care prin martie-aprilie
1957, când eu eram în ultimul an de facultate şi familia mea trecea prin mari greutăţi
financiare, fusese angajată să-l supravegheze pe faimosul bolnav, care nu putea fi lăsat
singur. Mergea zilnic la el pentru câteva ore, într-un apartament elegant şi frumos mobilat,
dar trist, parcă delăsat, căci Camil se despărţise de soţia şi mama celor doi băieţi ai săi, era
singur, avea nevoie de îngrijiri permanente (veneau şi plecau mereu doctori, infirmiere care-i
făceau injecţii), un om diminutiv şi nervos, închis în sine, pe patul de moarte. (Avea să se
stingă la 14 mai 1957.) Mama îmi povestea despre Camil, despre crizele şi capriciile lui,
despre singurătatea afectivă în care se afla.
Iată doar câteva dintre ramificaţiile subiective ale lecturii acestei cărţi. Deşi nu am vorbit
aici despre calităţile ei, le-am apreciat tot timpul. Textul e scris cu mare grijă pentru
acurateţea fiecărui detaliu, solid documentat (parcă o văd pe Annie, la Biblioteca Academiei,
citind volumele colecţiei ziarului Scânteia pentru anii 1949–’52, luându-şi note, sau
scotocind acasă prin dosare vechi de corespondenţă, din care citează deseori), foarte serios,
reflexiv (thoughtful ar fi un cuvânt englezesc mai potrivit), cu mult bun-simţ, cu o frumoasă
modestie naturală. Cartea conţine portrete extinse şi inspirate, mai ales ale remarcabilului
Cvartet care dă tonul şi vibraţia întregului: Annie însăşi şi Pascal Bentoiu, Marta şi Mircea
Pop. Timpul ce ni s-a dat reconstituie o perioadă sumbră, brutală şi mai ales ininteligibilă.
Problema ininteligibilităţii e de altfel centrală în întreaga carte: ce s-a întâmplat în comunism,
în România, până în 1989, e imposibil de înţeles cu adevărat; amintindu-ne, intrăm într-o
dublă irealitate, cea a oricărui trecut şi cea a caracterului inimaginabil al acelei vremi
încărcate de suferinţă, de frică şi de absurditate.
9 iulie 2007
Când eram la Bucureşti, Ionel mi-a dat volumul cu opera poetică a lui Mitică Peristeri, scos
recent la Editura Vinea de Francisca, prietena Tănuşei. Ediţia a fost finanţată de Zeta, sora lui
Mitică, care a izbutit să recupereze o parte din proprietăţile tatălui lor, naţionalizate la 11
iunie 1948, şi nu duce acum, la bătrâneţe, lipsă de bani. Volumul arată destul de bine, dar e
păcat că n-au fost reproduse măcar o parte din desenele lui Mitică – el se considera în primul
rând artist, cu un sentiment din ce în ce mai profund al ratării, pe care-o justifica intim prin
condiţiile precare de viaţă ale unui prigonit, ale unui stigmatizat de regimul comunist ca
„duşman de clasă“. Că el a făcut parte din categoria marilor persecutaţi e neîndoielnic; dar a
intervenit în ratarea lui, în mod decisiv, căderea în alcoolism. Cu toate încercările lui şi cu tot
ajutorul dat de prieteni nu s-a putut vindeca niciodată de această boală, care l-a răpus
prematur, la 56 de ani. Ionel, care-l convinsese să se interneze pentru dezintoxicare la Spitalul
Central, unde era doctor, mi-a spus nu demult: „Mitică Peristeri şi Mircea Ivănescu sunt cele
mai mari eşecuri terapeutice din întreaga mea carieră medicală“. Dar alcoolismul nu l-a
împiedecat pe Mircea să scrie mult şi să traducă în româneşte zeci de volume – un adevărat
miracol de productivitate intelectuală la un alcoolic. Cazul lui Mitică a fost, din nefericire,
diferit. Mircea se îndrăgostea tot timpul, şi de mai multe femei deodată, dar platonic, şi scria
poeme despre sau pentru ele. Mitică a iubit toată viaţa o singură femeie – pe delicata,
feciorelnica, sfioasa, angelica Tănuşa, căreia i se adresează în toate poemele lui – dar,
stăpânit de un demon erotic incontrolabil (el vorbea adeseori de „priapismul meu“), sfârşea
aproape fiecare beţie în patul altei femei de condiţie joasă şi promiscuă, de care Bucureştiul
nu ducea lipsă şi de care el se simţea magnetic atras, cum se simţeau şi ele atrase de el, pentru
o relaţie scurtă şi intensă, de maximum câteva zile. De aici şi caracterul tragic al iubirii lui
absolute pentru Tănuşa, pe care a izbutit, după ani de împotrivire din partea ei, s-o convingă
să se mărite cu el în 1957. A fost o căsătorie dezastruoasă – distrusă de alcoolismul şi
erotismul lui neînfrânat – care s-a dizolvat după câţiva ani, dar fără ca dragostea lui pentru
Tănuşa să scadă. Ca unul care i-a cunoscut îndeaproape pe amândoi – Tănuşa era sora lui
Mironel, marele meu prieten din anii liceului, care avea să se sinucidă într-o închisoare
comunistă , şi Mitică era vărul lui Mironel şi deci şi al ei –, am putut citi această dramă
18 19

printre rândurile poemelor lui Peristeri, cu accentele lor de adoraţie alternând cu cele de ură
(ură pentru tocmai puritatea şi fragilitatea Tănuşei, pentru tocmai calităţile care-l făceau s-o
iubească şi în care vedea o posibilitate de salvare din mlaştina existenţială în care se
scufunda). Dragostea unui faun – dar unul înzestrat cu o conştiinţă, cu un sens al păcatului şi
totodată al unei păgâne îndreptăţiri posesive – pentru o donna angelicata, într-o lume sordidă,
strivită de frică, suspiciune, sărăcie. Nu mă pot împiedeca, în timp ce citesc, să văd chipurile
amândurora aşa cum au rămas în albumul de fotografii din memorie, purificate de moarte şi
de distanţa din ce în ce mai mare în timp (Tănuşa, pe care am revăzut-o de câteva ori după
1990, suferea de leucemie şi s-a stins acum câţiva ani; în carnetul meu de adrese mai
figurează numele şi numărul ei de telefon).
Acum câţiva ani, poeta Angela Marinescu, prefaţatoarea primei culegeri a versurilor lui
Peristeri, mă rugase să scriu ceva şi-i promisesem, dar am tot amânat. M-am hotărât abia
acum câteva zile să scriu ceva despre noul volum, pentru rubrica mea de „Recitiri“ din
Dilemateca. Evident, într-un text destinat publicării, nu puteam să spun lucrurile despre care
am vorbit mai sus. Nu-mi pot închipui cum ar putea fi apreciate poemele lui Mitică de un
iubitor de poezie necunoscut. (Poate că nu va fi apreciat în nici un fel, căci volumul a apărut
într-un tiraj confidenţial, pentru familie şi prieteni.) Există ceva emoţionant în aceste poeme,
o energie dureroasă, care se exprimă însă de cele mai multe ori prin banalităţi „cosmice“, prin
referinţe mitologice care nu rezonează (deşi în articol eu spun opusul), prin stângăcii
lingvistice care, doar acestea, capătă o anumită valoare, spunând mai mult decât spun, ca
nişte bâlbâieli patetice. Mă gândesc totuşi că ar merita să integrez textul meu în acest jurnal,
pentru sensul lui confesiv, fie el indirect. Iată-l, deci:
Prin 1953-1954, scriam uneori împreună cu Nichita Stănescu, în orele de armată – eram
studenţi în acelaşi an la Filologie, el la română, eu la engleză, şi o după-amiază pe săptămână
era rezervată plictisitoarelor cursuri teoretice de artilerie –, un soi de poeme în proză care
ţineau cumva şi de tehnica aşa-numitului cadavre exquis suprarealist, aşternând alternativ
fiecare câte un vers. Improvizaţiile noastre libere aveau un cadru dinainte stabilit: prima parte
a poemului începea cu cuvintele „A fost o regină în Sumer. Iată chipul reginei“, după care
urma o lungă descriere, solemnă, uneori intens erotică, făcută din comparaţii cât mai
extravagante, cât mai fantastice, dar totdeauna cu un sens pozitiv; cea de-a doua parte, la fel
de incitantă pentru noi, începea cu cuvintele „Tu nu eşti aceea“ şi lua forma unei uriaşe
imprecaţii, a unei lungi suite de comparaţii groteşti şi de expresii de condamnare, dar cu
evitarea oricărei vulgarităţi, ba chiar cu încercarea de a menţine tonul incantatoriu din prima
parte. Modelul acestui tip de poem îl împrumutasem de la Dumitru Peristeri, de la una din
bucăţile incluse de el în ciclul Marile munci ale lui Hercule. Autorul, prieten bahic mai în
vârstă decât noi, ştia de acest împrumut – îi citeam din când în când rezultatele jocului nostru
– şi era încântat, atât de încântat, încât i-a dedicat chiar lui Nichita poemul cu pricina (inutil
să precizez că la vremea aceea Nichita nu publicase încă nimic):
— A fost o regină în Sumer. Iată chipul reginei:
în păr avea iederă. Verde. Iar ochii: negri, grei
şi obosiţi. Scoicile acelea albastre:
cerul în umbra copacilor. Albastre şi de argint. În
păr, negru, firul era ţinut de struguri.
Buzele erau răsfrânte. Palide de sfinţenie – totuşi.
Era o regină!
— Tu nu eşti aceea! Etc.
Am regăsit aceste versuri într-un exemplar al volumului Cerneala roşie de Dumitru
Peristeri (1926–1982), recent publicat de Editura Vinea. Poetul e încă puţin cunoscut, deşi
20

prima culegere a versurilor sale, sub titlul Sângele alb al morţii, apărută la Cartea
Românească în 2002 (la douăzeci de ani de la moartea sa!), a fost prefaţată elogios de o poetă
importantă, Angela Marinescu. Cu o sensibilitate lucidă, aceasta surprindea paradoxul unei
poezii care se dezvăluie în autenticitatea şi singularitatea ei numai la relectură. Şi încă un
paradox: recitite, tocmai „stângăciile“ aparente din poemele lui Peristeri, anumite ezitări
lingvistice, anumite retorisme uitate devin forţa şi farmecul lor: „Pe mine, plictisită de atât de
multă poezie „profesionistă“, stângăcia nobilă a scriiturii lui Peristeri m-a cucerit cu totul“.
Aş nota, în treacăt, că exigenţa relecturii e de la sine înţeleasă în poezie (evident, nu şi în
antipoezie), o regulă internă tacită a genului, care se adresează exclusiv unui reascultător sau
unui recititor, şi care, deşi acest lucru e imposibil în vremea noastră, aspiră, cum a făcut-o din
vechimea culturilor orale, să fie ştiută pe dinafară. Oricum, un poem nerecitit este un poem
necitit.
Întâmplarea face ca eu să nu fi putut decât să-l re-recitesc pe Peristeri: cunoşteam
majoritatea poemelor sale recitate de el însuşi cu glas tare şi recitite în manuscris sau în
dactilogramă (am încercat chiar să-l „lansez“ în revista Argeş, în 1970); ştiam de asemeni că
era prea orgolios, prea timid, prea boem şi prea sever cu sine însuşi, şi prea abulic pentru ca
publicitatea să-l intereseze cu adevărat. Poate că-l fascina şi ideea unei opere cvasisecrete, pe
care s-o rescrie mereu şi, poate, s-o distrugă, ca o nouă întrupare a craiului de Curtea Veche,
Paşadia. Scria de fapt pentru el însuşi şi pentru cea care urma să-i devină soţie în 1957,
Tănuşa Chiraleu, poate şi pentru un număr foarte restrâns de prieteni. Îmi amintesc că
lecturile făcute prietenilor erau din timp anunţate şi se desfăşurau ca nişte veritabile
ceremonii. Peristeri lua un aer aproape sacerdotal şi, adresându-ni-se, rostea cuvintele:
Favete linguis!, urmate de o tăcere prelungită pe care o rupea calm când începea să recite,
aproape să psalmodieze. El ne explicase că formula latină cu care-şi inaugura lectura venea
din Horaţiu. Acesta, într-o odă din Cartea a III-a, le poruncea tinerilor săi ascultători,
virginibus puerisque (cum ne simţeam şi noi faţă de Peristeri): „Păstraţi tăcerea!“, căci veţi
auzi poeme nemaiauzite, carmina non prius audita, cântate de preotul muzelor, sacerdos
musarum. Poezia avea pentru el un caracter iniţiatic, nu în sensul vreunei doctrine ezoterice,
ci ca un ritual de dragul ritualului în sine, ca o apropiere de un mister care nu trebuie
dezlegat, ci doar perceput cu cât mai multă acuitate.
Poemele lui de dragoste pendulează între imn şi blestem, cum s-a văzut în citatul de mai
sus, acoperind întregul registru de la epitalam la invectivă (dar invectiva, în cazul lui, e până
la urmă tot o formă de adoraţie). Dar dincolo de pasiunile personale, exprimate hiperbolic,
prin metafore adeseori cosmice, „Poezia e altar“, spune Peristeri. Lucrate cu migală de iconar
verbal, reprezentând imagini edenice, sublime pe de-o parte, şi imagini groteşti de infern, pe
de alta, aceste poeme sunt ieşiri din timp, din istoria imediată, în virtutea logicii interne a
poeziei înseşi. Hieratismul lor e arhaic şi teluric, dar şi modern într-un sens larg (într-o
versiune balcanică şi naivă, mai frustă, a retoricii savante a unui Saint-John Perse, aş spune).
„Arta e una din muncile zilnice ale lui Sisif“, spunea el. Sentimentul ratării – al inevitabilităţii
ratării repetate – făcea şi el parte din poetica lui Peristeri.
Avea o dragoste nemărginită pentru cultura Antichităţii clasice, cum se poate vedea din
numeroasele, precisele şi rezonantele referinţe mitologice din poemele sale, sau din notaţiile
fragmentare, până acum inedite, din Cerneala roşie. Îi plăcea să se imagineze filozof egeean
sceptic şi avea voluptăţi de filolog, fiind fericit când scotocea prin dicţionare şi prin
comentarii erudite şi dădea peste un detaliu neaşteptat, fie cât de mic, sau peste câte o
anecdotă sugestivă din viaţa gânditorilor greci (Diogene Laerţiu era o lectură favorită). Nu
lipseşte însă din viziunea lui elementul creştin, între altele, sub forma unei permanente
tensiuni între iconodulie şi iconoclastie. Bizanţul face şi el parte din universul său, cu Basilisa
purtând sandale „de culoarea şiragului pâlpâit de la guşa păunului“, implorată pe un ton
ultimativ să iscălească o declaraţie nu de dragoste, ci doar că a fost iubită – să-şi moaie pana
în cerneala roşie „din sângele fetelor care au trecut la teocraţia ta“ sau „din sângele / ultimilor
nestorieni, în furci, pe cruci, / sub ciocul corbilor, de mine ucişi“. Amestecul de umilinţă şi de
mândrie e caracteristic.
Devoţiunea lui Peristeri pentru poezie se explică printr-o decizie, în ultimă instanţă, de tip
religios: decizia de a se închina în singurătate Cuvântului, fie şi doar în accepţia estetică a
acestuia. Oare nu participă şi frumosul la divinitatea Cuvântului? Cred că Peristeri n-ar fi
negat. Era, în felul lui aparte, un credincios.

11 iulie 2007
Acum câteva nopţi, m-a vizitat în vis, cu totul neaşteptat, Adrian Marino. Era calm, spre
deosebire de starea de încordare ascunsă care i se putea ghici în relaţiile sociale, perceptibilă
doar în tonul reţinut al vocii lui, ton care putea într-o clipă deveni împungător, bătăios,
vehement la cea mai mică provocare reală sau imaginată. Am asistat, nu o dată, la astfel de
ieşiri isteroide. Nimic, în vis, din susceptibilitatea lui obişnuită. Era blând. Se uita liniştit la
mine, tăcut, iar eu încercam să-i demonstrez ceva sau să mă justific, în timp ce el mă asculta
aparent îngăduitor, dar de fapt nepăsător. Mă asculta sau doar mă privea? Căci parcă şi eu
tăceam, n-aveam nevoie de cuvinte. Pentru ceea ce voiam să-i demonstrez, aveam tot felul de
probe la îndemână, scoteam pagini dintr-un teanc de hârtie, când scrise de mână, când
tipărite, pe care i le puneam sub ochi. Unele din aceste pagini păreau a fi diplome cu decoraţii
şi litere aurite, altele erau disproporţionat de mari, ca nişte afişe. El nu spunea nimic şi nici eu
nu mă aşteptam ca el să reacţioneze în vreun fel. Mai mult nu ţin minte din acest vis.
Înaintea morţii lui în martie 2005, nu mai comunicasem cu el de mai bine de-un an. Nu ne
mai prea scriam după ce donasem de comun acord bibliotecii universitare din Cluj dosarele
corespondenţei noastre (1964–2001). În 2004, Silviu Lupescu îmi spusese că Marino e
supărat pe mine pentru o frază, de fapt doar o paranteză, din prefaţa mea la corespondenţa
Eliade–Culianu, în care scriam că acesta din urmă făcuse greşeala, din punctul de vedere al
exilului românesc parizian, de a recenza favorabil cartea lui Marino despre Hermeneutica lui
Mircea Eliade. Exilul parizian, ştiam, „nu-l simpatiza pe Marino, bănuit (pe drept? pe
nedrept?) de coluziuni cu regimul comunist românesc ce-i îngăduia, cu o frecvenţă suspectă,
să călătorească în Occident. Culianu, care nu proiecta astfel de suspiciuni asupra unei cărţi,
preferând să citească textul
şi să-l judece fără prejudecăţi, era o rara avis independentă intelectual în exilul românesc
atât de dezbinat, de bănuitor şi de bârfitor…“ Mi-a părut rău că această paranteză, care-mi
scăpase, şi care nu afirma de fapt nimic, deşi lăsa să plutească o îndoială, îl necăjise pe
bătrânul meu „prieten de idei“. În felul lui, avea dreptate, căci o relaţie prietenească de lungă
durată poate fi distrusă de cea mai mică atingere, mai ales când e vorba de-o neglijenţă
întâmplătoare (care poate fi percepută ca dezvăluirea involuntară a unui adevăr ascuns). Oare
pe mine nu m-ar fi tulburat o presupusă bănuială similară din partea unui prieten? Fapt e că
sunt mult mai puţin susceptibil decât Marino şi un asemenea mărunţiş nu m-ar fi afectat decât
efemer – şi e foarte probabil că nici nu l-aş fi înregistrat. Cert e că supărarea lui m-a făcut să-
mi reproşez indelicateţea mea involuntară. De aici şi încercarea mea de a mă justifica în visul
pe care l-am evocat. Poate că o urmă din sentimentul meu de culpabilitate – în fond mai mult
o părere de rău, un regret, decât o culpabilitate – s-a strecurat, dacă nu în necrologul meu de
acum doi ani şi ceva, cel puţin în graba cu care l-am scris, gândindu-mă la felul cum îl va citi
văduva lui care, fără îndoială, era la curent cu incidentul. Portretul pe care i-l fac acolo – sub
restricţia lui de mortuis nisi bene, care aparţine genului şi pe care am socotit-o bine-venită în
circumstanţa dată – e cât se poate de sincer, deşi incomplet. Îl reproduc, înainte de a face
câteva adăugiri, care desigur nu şi-ar fi putut găsi locul într-un text necrologic:
Cu plecarea dintre noi a lui Adrian Marino, care se apropia tinereşte, plin de vigoare
intelectuală, irepresibil productiv, de vârsta de 84 de ani (lucra în ultima vreme la o
monumentală istorie a cenzurii în România), cultura noastră pierde nu numai un mare
cărturar, un istoric intelectual, critic literar şi lexicograf de idei de o erudiţie fără seamăn, ci şi
pe unul din reprezentanţii neabătuţi ai unei direcţii europene şi moderne – vezi, printre altele,
Pentru Europa, Editura Polirom, 1995, sau importantul său dialog cu Sorin Antohi, Al treilea
discurs, Polirom, 2001 – de care ţara are azi atâta nevoie. Detenţia politică în comunism timp
de paisprezece ani (1949–1963) n-a izbutit să taie aripile acestui entuziast neopaşoptist, cum
îi plăcea să se caracterizeze, considerând că, datorită unor circumstanţe istorice şi sociale
nefavorabile, Revoluţia de la 1848 nu se terminase, de fapt, în România. După 1989, el a fost
politic activ şi, cum mărturisea public, s-a simţit îndemnat să renunţe la critica literară (lăsând
în urmă lucrări importante, de la Viaţa lui Alexandru Macedonski, la Hermeneutica lui
Mircea Eliade, la Étiemble ou le comparatisme militant, redactată direct în franceză şi
apărută la prestigioasa editură Gallimard, la marele Dicţionar de idei literare, la
Hermeneutica ideii de literatură, tradusă în italiană sub titlul de Teoria della letteratura şi
publicată de distinsa editură Il Mulino din Bologna) şi să îmbrăţişeze critica ideologică.
Adversar, de pe poziţia sa intransigent liberală, al comunismului şi al
neo(cripto)comunismului de după 1989, el a combătut cu aceeaşi forţă reînvierea provincială,
confuză, dar încăpăţânată a ideologiilor naţionaliste de dreapta de dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial.
Dar nu despre opera şi activitatea socială a lui Adrian Marino mă simt acum înclinat să
vorbesc, ci despre prietenul de idei şi prietenul pur şi simplu pe care l-am cunoscut în 1964 şi
care, împreună cu admirabila sa soţie, Lidia Bote, m-a găzduit în apartamentul său de pe
strada Rákóczi 72, înţesat de cărţi şi de fişiere, când mergeam la Cluj pentru examenele de
doctorat şi susţinerea tezei (sub îndrumarea lui Liviu Rusu) la sfârşitul anilor 1960; despre
prietenul pe care n-am avut prilejul să-l întâlnesc decât o dată, în casa de la Paris a Sandei
Stolojan, în anii exilului meu american de până în 1989, dar pe care l-am regăsit după aceea,
întinerit parcă, plin de căldură, dar şi de ironii tăioase, imaginative, fermecătoare, împotriva
adversarilor ideologici, unii din ei prieteni cu vederi diferite, foşti colegi de detenţie, foşti
aliaţi temporari în vremea neagră a comunismului, când marele duşman era comunismul
însuşi şi diferenţele dintre orientări ideologice nostalgice, fie ele liberale sau naţionaliste,
păleau.
În primăvara anului 2002, am fost invitat să ţin cursuri la Universitatea din Cluj, la
Filologie şi la Studii Europene, şi în perioada petrecută acolo i-am văzut aproape zilnic pe
Adrian şi pe Lidia, fiind adesea invitatul lor la cină, în apartamentul lor, acelaşi, situat acum
pe strada Ieremia Grigorescu 72, printr-o mutaţie de ordin strict onomastic. (Multe străzi
primiseră nume noi spre confuzia, între alţii, a taximetriştilor locali; poştaşii continuau însă să
aducă corespondenţa abundentă, din ţară şi din străinătate, pe adresa Rákóczi 72). S-a
întâmplat să ajung la Cluj chiar în ziua aniversării de 80 de ani a lui Adrian Marino –
avansată cronologic pentru a coincide cu o sesiune a Asociaţiei de Literatură Comparată –,
prilej cu care se adunaseră acolo vechi prieteni sau cunoscuţi, Mircea Martin, Paul Cornea,
între ei, şi mulţi universitari mai tineri, Ştefan Borbély (pe care-l cunoscusem mai
îndeaproape în America, în timpul unui stagiu la Indiana University, devenit posibil după
1989), Ruxandra Cesereanu, Corin Braga şi alţii. Adrian era, spiritual, dacă nu şi fizic, mai
tânăr şi mai în vervă decât oricând. În după-amiezile petrecute la el, animate şi de umorul nu
o dată incisiv al Lidiei, am râs ca pe vremuri de îngâmfările şi megalomaniile unor cunoscuţi
comuni, care-i umanizau însă, prin însuşi ridicolul lor, până la urmă, de limba de lemn a unor
foşti intelectuali oficiali (rămaşi oficiali) care spuneau exact contrariul a ceea ce ne aminteam
că spuseseră cu mulţi ani înainte, de schimbări radicale peste noapte, de amnezii bruşte şi de
revelaţii neaşteptate care aveau, prin tocmai caracterul lor neaşteptat, ceva comic. Chiar de
susceptibilităţile sale – căci el a fost întotdeauna un om excesiv de susceptibil, poate şi din
pricina multelor umilinţe pe care le-a avut de suferit – Adrian era dispus să se elibereze, cel
puţin pentru moment, prin râs. Acest râs, evident, nu afecta convingerile lui adânci, serioase,
mândria lui de a fi un spirit independent (respinsese două propuneri de a deveni membru al
Academiei Române şi un titlu de doctor honoris causa la Universitatea din Cluj, pe care nu-l
putea primi după ce nu fusese acceptată, cu câţiva ani înainte, numirea sa ca simplu profesor
la aceeaşi universitate; ţin minte că discutase cu mine scrisoarea prin care-şi explica refuzul
în termenii cei mai urbani, mulţumind pentru onoarea care i se făcea). Adrian Marino era un
amestec ciudat de optimism şi pesimism: gata oricând să se implice în acţiuni democratice şi
civice de opoziţie faţă de neocomunismul care a dominat România după decembrie 1989 (el a
fost, împreună cu Doina Cornea, unul dintre fondatorii Forumului Democrat Antitotalitar din
Cluj şi a sprijinit cu pasiune Alianţa Civică a Anei Blandiana), îşi pierdea destul de repede
încrederea în succesul unor astfel de iniţiative. Se simţea singur. Corespondenţa pe care am
avut-o cu el în aceşti ultimi cincisprezece ani e plină de astfel de mărturisiri de singurătate
intelectuală şi de pesimism în ce priveşte viitorul României, dar şi de îndemnuri la acţiune,
indiferent de rezultate. Îl exaspera încetineala cu care ţara se îndrepta spre Europa. Era
întristat de renaşterea unor atitudini ostile Europei moderne (fie ele în numele unei Europe
„eterne“, atemporale, în care nu credea). Alegerea intelectuală a românului el o vedea între
Europa de azi, cu valorile ei, pe de o parte, şi ceea ce numea, cu o formulă memorabilă,
„metafizică la opaiţ“, pe de alta.
„Metafizica la opaiţ“ rezuma, pentru el, concepţia antimodernă a lui Constantin Noica. Om
cu convingeri de centru- stânga (fost naţional-ţărănist), el se temea de renaşterea dreptei şi a
extremei-drepte şi socotea că influenţa lui Noica a încurajat şi a dat o anumită demnitate
intelectuală unei astfel de orientări. Pe Liiceanu nu şovăia să-l numească, în discuţii private,
un adevărat „Căpitan cultural“. La rândul lui, Marino era detestat de discipolii lui Noica,
stârnise mânia lui Andrei Pleşu după ce publicase nişte observaţii critice, dar în stil urban, în
legătură cu volumul acestuia Despre îngeri, şi fusese victima unui atac de o mare virulenţă
din partea lui Liiceanu. Eu, oricum, am fost totdeauna aproape de cosmopolitismul
intelectual, anticomunist, dar şi antilegionar, al lui Marino. I-am fost „prieten de idei“, cum
am mai spus, dar „prieten pur şi simplu“ era o exagerare necrologică. Nu atât marea lui
susceptibilitate şi irascibilitate, cât intoleranţa lui (fie şi în numele unei „toleranţe“ teoretice),
ca şi incapacitatea lui de accepta orice fel de critică, de oriunde ar fi venit şi oricât de bine
intenţionată ar fi fost aceasta, m-au ţinut la o oarecare distanţă de el. A contribuit şi
megalomania lui (de sorginte macedonskiană? mai degrabă genetică temperamentală): o
megalomanie intransigentă şi răzbunătoare (secretând încontinuu otravă, psihologic vorbind,
împotriva celor pe care-i considera duşmani). El, nu lipsit de fineţe psihologică, a perceput
această distanţă şi m-a caracterizat (binevoitor) ca având o natură de „diplomat“. În ce mă
priveşte, nu pot să neg că a trebuit să folosesc nu puţină „diplomaţie“ pentru a menţine relaţia
de prietenie intelectuală cu el (a trebuit să renunţ la nuanţe când eram de acord cu el, a trebuit
să pun surdină dezacordurilor mele, sau să nu le exprim deloc). Personalitate autoritară, el
făcea un dialog real imposibil. Cred că paranteza (pe drept? pe nedrept?) despre care am
vorbit adineaori m-a coborât definitiv în ochii lui. Mă întreb dacă relaţia noastră, aşa cum a
fost, ar mai fi putut fi reluată după acest episod. Probabil că da, cel puţin ca o alianţă
intelectuală. În fond, Adrian Marino era, cum se plângea şi totodată se mândrea el, „un om
singur“. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu autobiografia lui, terminată, îmi spunea el în 2002,
dar destinată unei publicări postume? Mă tem că apariţia ei ar putea fi amânată de
consideraţii legale (ţintele împunsăturilor lui polemice sunt încă în viaţă şi ar putea da în
judecată editura, dacă nu pe autor). De astfel de complicaţii posibile mi-am adus aminte zilele
trecute, la bibliotecă, răsfoind cele două volume masive ale scrisorilor lui Balzac către dna
Hanska (Laffont, 1990) într-o primă ediţie completă, în care n-au mai fost folosite iniţiale sau
tăiate pasaje care i-ar fi putut leza pe moştenitorii în viaţă ai celor vizaţi în lungile şi (ce
interesant!) bârfitoarele epistole către L’étrangère. A trebuit să treacă un secol şi jumătate
pentru ca publicarea integrală să devină posibilă. Pe de altă parte, în haosul legal din
România de azi, astfel de criterii nu sunt luate în seamă decât de editorii ultraprudenţi (dar
Silviu Lupescu face parte din această categorie).
17 iulie 2007
Teribilă insomnie azi-noapte – adorm abia spre 4 dimineaţa. Un fel de electricitate îmi trece
prin muşchii corpului şi-i încordează şi, când sting lumina, încercând să adorm, şiruri lungi
de gânduri, întâmplări fără legătură, figuri, asociaţii se încrucişează în mintea mea, fiecare
dintre ele învăluită într-o falsă urgenţă. De trei-patru ori sting şi apoi reaprind lumina ca să
citesc (o biografie a lui Balzac de André Maurois, după ce am văzut un lung film pe DVD cu
Gérard Depardieu în rolul lui Balzac). Lectura nu mă linişteşte, dimpotrivă, e străbătută de
aceeaşi senzaţie de falsă urgenţă despre care vorbeam adineaori. Simt nevoia acută a unui
proiect de mai mari proporţii, altul decât acest jurnal de amintiri. Dar simplul gând la un
proiect mă umple de anxietate: sentimentul e (probabil din cauza insomniei, dar parcă nu
numai) că îmi lipseşte energia necesară, că aceasta s-a scurs pe neştiute, pe nesimţite, în ani,
ca încărcătura unei baterii care se apropie de termenul de expirare. Ionel îmi scrie despre
proiectele lui – romanul care va încheia trilogia Arhiva trădării şi a mâniei (după Ozias şi
Vasiliu, deja apărute), o altă trilogie despre viaţa în exil (a început să scrie primul roman,
provizoriu intitulat Musulmanul), eseul despre Mateiu Caragiale, continuarea memoriilor
postume (primele aproximativ o sută de pagini le-am citit anul trecut şi am fost impresionat
de „intensitatea“ lor). În încheierea mesajului: „E o luptă cu timpul care se scurtează (şi ca
viaţă, şi ca luciditate) şi nu ştiu cât voi realiza. De aceea e important să se ştie cel puţin ce
proiectez pentru a mă mântui, adică a recupera timpul pierdut!“ Mie îmi lipseşte însă chiar şi
energia necesară pentru a articula un proiect, în care să mă pot apoi arunca, lăsându-mă
absorbit de el, fie ce-o fi. Trebuie să încerc, totuşi. Să sper că măcar aceste pagini,
întâmplătoare şi dezordonate cum sunt ele până acum, se vor „construi“ până la urmă, vor
căpăta o structură pe care acum n-o pot bănui, vor deveni „salvarea“ mea. Un lucru e cert:
singur scrisul mă poate duce spre ea, spre orizontul ei, deocamdată acoperit de ceaţă. Singur
scrisul.
3 august 2007
Sunt mereu îndemnat să-mi amintesc. Ieri, de pildă, primesc un mesaj electronic de la tânărul
critic Marius Chivu de la revista Dilemateca (pe care-l reproduc, cum mi-a sosit, fără semne
diacritice): „Am initiat un proiect caritabil sub forma unei carti – Cartea cu bunici – care a
intrat deja în lucru la Editura Humanitas. Este vorba despre 80 de scriitori si artisti din 3
generatii (de la generatia mea pina la Mihai Sora, Andrei Plesu, Radu Cosasu, Antoaneta
Ralian) care scriu, fiecare, cite un text despre bunicii lor. Veniturile vor fi donate unui
orfelinat de copii din provincie. M-as bucura sa faceti si dvs. parte din aceasta carte“. Iată ce-
am scris:
Pe bunica din partea mamei, Elena Vulcănescu, mi-o amintesc ca pe o prezenţă timidă,
îndrăgită în copilăria şi apoi în adolescenţa mea. Pentru un număr de ani, bătrână fără
domiciliu (casa Vulcăneştilor de la Craiova fusese naţionalizată în 1948), a locuit la noi, la
Bucureşti. Încerca, la început, să fie de ajutor prin casă; mai târziu, când îşi pierduse aproape
cu totul vederea, se străduia parcă să devină invizibilă, rămânea ore întregi aşezată pe un
scaun, nemişcată, într-un colţ de cameră, ca într-un ascunziş imaginar. Se născuse în 1870 –
cu doar câteva luni după André Gide, îmi spuneam eu, prin 1951-’52, licean livresc, adâncit
pe atunci în lectura Jurnalului lui Gide şi folosind repere cronologice fără legătură cu lumea
în care trăiam (dar, în fond, nu mai arbitrare decât oricare altele). Soţul ei, boier oltean,
murise demult, la puţin timp după naşterea mamei (martie 1907), venită pe lume după
unsprezece fraţi mai mari, care au trăit toţi în afară de unul, Mircea, mort când avea cinci sau
şase ani (bunica povestea şi repovestea boala fatală a acestui copil, ca şi când s-ar fi petrecut
într-un „ieri“ din afara timpului, care refuza să se transforme în „alaltăieri“). Ştefan
Vulcănescu o luase de nevastă pe Elena Anghelescu, cu peste douăzeci de ani mai tânără
decât el, într-o căsătorie aranjată, fără dragoste, cum se întâmpla pe atunci în familiile
boiereşti. Înţelesesem de la Mama Mare că bunicul fusese un bărbat aspru şi iute la mânie,
dar drept şi omenos cu ţăranii de la Dârvari, unde avea moşie – drept care în anul răscoalelor,
1907, acolo fusese linişte. Ea avusese faţă de el, îmi închipuiam eu, un respect amestecat cu
teamă, revărsându-şi marile rezerve de afecţiune asupra copiilor şi apoi, văduvă încă de
tânără, asupra nepoţilor. Mama, singura ei fată, ocupa un loc special în inima ei şi, prin
extensie, cei doi copii ai ei, eu şi sora mea. Dragostea pe care o avea faţă de mine Mama
Mare o simţeam aproape fizic, ca pe o bunătate învăluitoare, ca pe o generozitate revărsată
dintr-o zonă neatinsă de cuvinte. O iubeam şi eu, nu fără acea milă pe care o pot avea tinerii
pentru bătrânii apropiaţi, incapacitaţi de vârstă, neajutoraţi. Încercam să-mi imaginez, mai
ales după ce trecusem pragul adolescenţei, grijile şi suferinţele pe care le îndurase, rămânând
senină şi răspândind o seninătate resemnată din ochii ei acoperiţi de cataractă, imenşi sub
lentilele bombate ale ochelarilor pe care-i purta. Mă emoţiona dorinţa ei de a-l ajuta anonim
pe elevul care eram în acei ani de restrişte pentru întreaga familie – o surprindeam, fără ca ea
să observe, strecurând pe furiş câţiva lei de hârtie, mototoliţi, în buzunarul hainei sau
paltonului meu din cuier. Mă făceam desigur că nu ştiu de unde provin acele sume modeste,
simbolice, înduioşătoare.
Anul trecut, într-un pelerinaj prin ţară în căutarea timpului pierdut, am vizitat cele două
locuri în jurul cărora gravitează, ireale, dar extraordinar de precise, imagini din nesfârşitele
vacanţe de vară ale copilăriei – căci erau într-adevăr nesfârşite acele vacanţe, cu zile mari cât
săptămânile şi chiar cât lunile de mai târziu; zile mari de plictiseală însorită, albastră, zeiască.
Am ajuns întâi la Vrata, în judeţul Mehedinţi, chiar lângă Dunărea care traversează acel şes
revărsându-se primăvara în bălţi largi, cu stufărişuri tăioase, cu insule mobile de nisip pe care
le stabilizează doar copacii plantaţi în solul lor, mai ales salcâmi – şi era chiar vremea
salcâmilor înfloriţi cu ciorchini albi, atârnând generos şi arcuind cu greutatea lor albă, delicat
parfumată, ramurile frunzoase. Vila-conac a bunicilor din partea tatălui, pe care am descris-o
în cartea de memorii întreţesute cu ale lui Ion Vianu, Amintiri în dialog, era complet
devastată – tocurile uşilor şi ferestrelor fuseseră smulse, acoperişul dispăruse şi o scară fără
balustrade urca spre albastrul în care se deşirau nori înalţi, de lână albă, subţire. Trecuseră
mai bine de cincizeci de ani, dar ruina era recentă; după spusele ţăranilor, casa – care
devenise sediu al gospodăriei agricole colective în vremea comunismului, fusese abandonată
abia din 1990, curând după „Revoluţie“. Am mers apoi la Dârvari, unde am ajuns destul de
repede cu maşina (pe vremuri, călătoria cu trăsura, pe drumurile cu praf adânc şi moale, în
care copitele cailor se înfundau fără zgomot, lua şapte-opt ore legănătoare, înconjurate de
somn). Casa de-acolo, a bunicii din partea mamei (care rămăsese văduvă cu unsprezece copii
încă dinainte de Primul Război Mondial), era o ruină mai modestă, într-un spaţiu pustiu,
năpădit de buruieni şi de scaieţi. Nici urmă de fosta grădină de flori, de copacii din jurul ei
(de nucul bătrân sau de cel mai tânăr între care îmi întindeam hamacul, de gutuiul din spate),
nici urmă de acareturi sau măcar de ruinele lor. Nici picior de om primprejur, o singurătate
uscată, o tăcere de pământ ars. Nici fântâna nu mai era. Ne-am potolit setea la o altă fântână,
de lângă biserica pe care o uitasem, cu apă tulbure, călduţă, sălcie. Gustul acelei ape…
27 august 2007
Am întrerupt acum aproape trei săptămâni însemnările despre bunici – tonul nu era cel
potrivit. Tonul, importanţa lui inefabilă. Fără tonul potrivit, „cuvântul ce exprimă adevărul“
sună fals. Am scris un nou text, Amintiri dintr-un paradis pierdut, dar oare am nimerit de
data asta tonul?
Amintirea copilăriei, cu timpul ei încet, aproape zeiesc, capătă în imaginaţia noastră
retrospectivă (căci ce altceva e memoria?) caracteristici mitice: e forma personală a
legendelor despre o vârstă de aur a omenirii iremediabil pierdută. Chiar copilăriile obiectiv
nefericite sunt mai târziu învăluite într-un aer paradisiac. Căci imaginaţia retrospectivă – spun
o banalitate – e expertă în arta de a elimina urâtul, plictisul, durerea, invidia, furia, cruzimea,
spaimele nocturne sau diurne, violenţele şi lacrimile, ba chiar poate arunca o umbră poetică
asupra lor. Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut, spunea Proust. Sunt, cu alte
cuvinte, creaţii ale pierderii…
În acele lumi dispărute, chipul părinţilor reprezintă maturitatea încă tânără, misterioasă,
energică, incontrolabilă, protectoare, dar şi ameninţătoare (paradisul nu-i scutit de ameninţări,
anxietăţi şi chiar drame, care se vor rezolva abia mai târziu, după risipirea lui, în depărtarea
limpezită a amintirii); bunicii, dacă mai sunt în viaţă, reprezintă bătrâneţea blândă, senină (o
seninătate care, evident, n-are nici o legătură cu ceea ce ar putea ei gândi sau simţi); iar
bunicii care nu mai sunt – sau sunt doar portrete, imagini fotografice înrămate, poveşti de
familie – reprezintă o moarte firească, o absenţă liniştită, una din acele posibilităţi de care nu
trebuie să-ţi fie teamă, pentru că se înscrie în armonia lumii, în acel firesc edenic a cărui
pierdere nici nu poate fi concepută înainte de a se fi produs.
Acum, când scriu aceste rânduri, eu sunt mai bătrân decât cele două bunici ale mele, cele
două Elene, aşa cum mi le înfăţişează sau le reinventează amintirile cele mai clare: în 1944,
când împlineam zece ani (în refugiu, în plin război, în satul de lângă Sibiu, Sebeşul de Jos),
Elena Vulcănescu, bunica din partea mamei, era cu noi şi avea doar 68 de ani; iar Elena
Burileanu era cu câţiva ani mai tânără. Reconstituind existenţa lor de atunci, normal ar fi să
încerc să le înţeleg plecând de la felul meu de a fi de azi, de la modul meu de a reacţiona, de
la sentimentele recurente care m-au cutreierat în ultimii cinci-şase ani. Când întâlnesc pe
cineva din generaţia mea, chiar dacă nu-l cunosc, ştiu câte ceva despre el sau despre ea,
atribuindu-i anumite caracteristici pe care le socotesc, fie şi în mod general, proprii vârstei
mele, aşa cum îmi apare ea în introspecţie. În viaţa de toate zilele, astfel de ipoteze pot fi
confirmate, în linii mari, sau infirmate, pot fi modificate, pot duce la un soi de înţelegere
măcar socială, dincolo de stările idiosincratice, dincolo de secretele care ne individualizează
şi ne însingurează, dincolo de ceea ce ne preocupă, dincolo de certitudinile sau incertitudinile
noastre intime.
Dar cele două bunici, chiar dacă fac efortul mental de a mă muta, cu vârsta mea de azi, în
acea lume în care am fost împreună, îmi rămân impenetrabile. Mai apropiate, ce-i drept, la un
nivel abstract, dar la fel de impenetrabile. Ele îşi au locul doar în trecutul meu îndepărtat,
într-o viaţă parcă anterioară, în raporturile noastre de vârstă şi rudenie de atunci, ca şi în
relaţia sentimentală atât de aparte tot atunci – căci ele aveau, fiecare în felul ei, o afecţiune
puternică pentru mine, care mă făcea să mă simt bine în preajma lor. Nu însă fără a remarca o
diferenţă: Elena Vulcănescu ţinea la mine cu o naturaleţe străveche şi transparentă, cu o
bunătate constantă, cu o generozitate bine echilibrată (mutată de la cei unsprezece copii ai ei,
ajunşi la maturitate şi ducând vieţi independente, asupra nepotului de vârstă fragedă); Elena
Burileanu în schimb mă iubea mai spectaculos, mai capricios, mă răsfăţa, mă lăuda (îmi
prezicea mereu un viitor strălucit), dar era parcă mai distantă, oricum mai puţin transparentă
pentru mintea mea de atunci. Amândouă sunt imagini pe care le pot resuscita imaginativ doar
în contextul de atunci, cu constrângerile lui tacite. Nu le pot gândi ca mai tinere decât mine
cel de acum. Nu pot comunica imaginativ cu ele cum aş comunica azi cu două femei puţin
mai tinere decât mine. Timpul care ne despărţea continuă să se interpună între noi. Iubirea
mea pentru ele a rămas o iubire de copil într-un paradis pierdut – un paradis care-şi găsise
locul într-o ţară improbabilă, răvăşită de conflicte sociale şi apoi de război, dar un război care
nu putea totuşi strivi acel miracol fragil şi proaspăt.
28 august 2007
De câteva zile ascult pe CD-uri Clavecinul bine temperat al lui Bach în cele câteva
interpretări pe care le am, făcând comparaţii. Diferenţele sunt mult mai marcate decât îmi
închipuiam. La Rosalyn Tureck ritmul e lent şi fiecare notă pare a avea o individualitate
rotunjită şi, în plus, pare a veni din străfunduri misterioase. Pianul ei sună uneori a harfă, dar
de cele mai multe ori notele au ceva catifelat, sunt învelite într-o catifea sonoră, obscură şi
totodată de-o strălucire îndepărtată, stelară. Sviatoslav Richter e mai rapid, mai bogat, de-o
limpezime complexă, cu sclipiri rotitoare, uimitoare. Glenn Gould foloseşte un pian cu
corzile parcă întinse la maximum, interpretarea lui are o intensitate distantă, oarecum aspră.
Cel mai rapid e ritmul lui Edwin Fischer, care ţese, parcă, o dantelă sonoră, cu o îndemânare
intrată în sânge, care-şi poate îngădui să se uite pe sine, rămânând însă mereu de-o precizie
matematică. Identitatea profundă a muzicii străbate în aceste mişcări foarte diferite, ca
răsfrângerile soarelui în ape mai învălurate sau mai calme, în alte unghiuri şi la alte ore. Se
simte însă în fiecare răsfrângere – dacă razele lui nu cad pe noroi sau pe pământ gol – puterea
soarelui, puterea lui Bach. Scriind aceste rânduri îl ascult pe Edwin Fischer şi mă simt
învăluit în dantele aeriene, cu luciri de perle, care în mod magic absorb clipele, cuvintele.
22 octombrie 2007
În sfârşit, o veste încurajatoare în legătură cu publicarea în limba engleză a Portretului lui M
(sub titlul, încă provizoriu, Matthew’s Enigma). Joia trecută am primit un mesaj de la Janet
Rabinowitch, care îmi spune că Indiana University Press ar fi interesată. Mai trebuie două
referate externe pozitive, dar de vreme ce ea, directoarea editurii, a citit manuscrisul şi a fost
entuziasmată, cred că şansele sunt bune. Experienţa cu agenta de la New York mi-a
demonstrat că volumul n-ar fi fost potrivit pentru o editură comercială, chiar mică. La un
moment dat, anul trecut, o astfel de editură chiar acceptase să publice cartea, dar şi-a retras
acordul după ce directorul s-a uitat mai îndeaproape la text: „overintellectualized“ a fost
verdictul. Măcar publicul restrâns căruia i se adresează o editură universitară poate citi fără să
tresară o carte care mie mi se pare clară şi directă (cum i s-a părut de altfel şi lui Breon
Mitchell, care a revăzut foarte atent traducerea engleză, şi lui Scott Sanders, şi finalmente lui
Janet R.). Oricum, ţineam mult ca această carte să apară şi în limba engleză, care era limba
lui M. Eu n-am putut s-o scriu decât în română – în limba în care dialoghez cu mine însumi –,
deşi multe din citatele din jurnalele mele despre cursul epilepsiei lui, care l-a ucis în 2003, au
fost scrise în engleză şi a trebuit să le traduc pentru a le introduce în Portretul lui M.
Despre tribulaţiile lingvistice ale exilului am scris recent, la cererea lui Norman M., care
îngrijeşte o antologie pe tema „scriitori români despre scris“ pentru o editură universitară
americană. Acest text nu e nelalocul lui în harababura de fragmente eterogene pe care o
numesc Un altfel de jurnal.
Abia în adolescenţă, la începutul anilor 1950, într-un Bucureşti terorizat politic, am început
să vreau să scriu: îndemnul venea dintr-o dorinţă de autoexpresie, proprie acelei vârste. Am
inaugurat atunci un soi de jurnal – cum nu ţinusem ca elev în clasele primare, când copiii sunt
încurajaţi să aibă un jurnal căruia să i se adreseze, la nevoie, ca unui prieten, „dragă jurnal,
azi m-am întâlnit cu …“. Era un jurnal fără date, făcut mai mult din vagi aforisme şi din
referinţe codate care, după o vreme, deveneau ininteligibile chiar şi pentru mine. Mai era şi
altceva: în psihoza colectivă a suspiciunii, generată de regimul represiv-stalinist, a ţine un
jurnal intim era – cum glumea răutăcios Paul Georgescu – „o formă de delaţiune“. Câţi
oameni nu fuseseră arestaţi pentru că numele lor figura în jurnalul intim al unui „duşman al
poporului“ (cazul Alice Voinescu), confiscat de către poliţia secretă şi folosit pentru a
identifica alţi „duşmani ai poporului“ şi pentru a construi scenarii cu spioni imperialişti şi
conspiraţii suprarealiste care duceau la noi întemniţări de nevinovaţi? Abstracţiile şi codurile
din acele caiete ale mele erau fără îndoială un reflex al fricii. Dar adevărul e că nu ştiam să
scriu, pentru că, deşi citeam mult, nu ştiam să citesc cum trebuie. Nu-mi dădeam seama cum
scrierile care mă fascinau mă „ficţionalizau“ tacit şi pe mine ca cititor, cum îmi manipulau
aşteptările, cum mă făceau curios etc. La rându-mi, nu-mi puteam ficţionaliza cititorul decât
ca pe un alter ego: ceea ce făcea comunicarea propriu-zisă de prisos. Mă lăsam hipnotizat de
ce citeam, fără să bănuiesc că lectura hipnotică e duşmanul ascuns cel mai redutabil al
scrisului. Atmosfera politică încuraja indirect lectura ca formă de evaziune dintr-un cotidian
posomorât, ameninţător, opac.
Într-un târziu, am început să citesc ceva mai bine – obligat şi de faptul că între timp mi se
ceruseră, de la Gazeta literară, pentru care lucram în tipografie ca tânăr corector, recenzii
despre cărţi care nu-i ispiteau pe ceilalţi colaboratori; obligat, mai apoi, şi de numirea mea ca
asistent la Catedra de literatură comparată a Universităţii din Bucureşti, în 1963, într-un
moment care anunţa un „dezgheţ“ ideologic mai general. Am ajuns, ca cititor, pe căi ocolite,
să intuiesc regulile nescrise şi fluctuante ale scrisului şi să înţeleg că pentru a captura fie şi o
umbră de adevăr (acel „cuvânt ce exprimă adevărul“) un text literar nu trebuie să le respecte
întocmai, dar nici să le ignore. Am înţeles, în cele din urmă, că arta scrisului şi arta lecturii
sunt gemene. A citi bine e a citi ca un scriitor, şi a scrie bine e a scrie ca un cititor bun – un
cititor care e în stare, dacă se poate spune aşa, să citească nu numai cartea, ci şi… lectura,
care izbuteşte să atingă – cum? prin ce misterioasă tehnică interioară? – acea stare de graţie
pe care aş numi-o atenţie inspirată.
Cititorii buni tind să devină nici mai mult, nici mai puţin decât autori virtuali ai textului pe
care-l parcurg. Ei se simt liberi, în imaginaţia lor, să rescrie acel text altfel, atunci când văd în
el posibilităţi nefructificate, zone deschise, fascinante, dar lăsate neexplorate. Poate nu fără
un sentiment de vinovăţie (tot virtuală) de a fi „violentat“, prin lectură scormonitoare, textul
în chestiune, aceşti cititori-scriitori devin membri de drept ai aşa-numitei „republici a
literelor“. Aş ilustra aceste afirmaţii print-un citat dintr-o scrisoare a lui Henry James, care mi
s-a întipărit în minte de îndată ce am citit-o, cu ani în urmă, în vreme de lucram, în Statele
Unite, la cartea mea Rereading (1993). Maestrului îi fusese trimisă spre examinare colegială
o versiune timpurie, fragmentară, a romanului Eleanor în curs de elaborare de prietena sa,
dna Humphry Ward (1851–1920), autoare de mare succes în epocă. Henry James îi scrie, la
26 iulie 1899, că citind manuscrisul ei cedase „nevoii mele irezistibile de a mă întreba,
subiectul fiind dat, în ce fel s-ar putea plasa cititorul mai bine în prezenţa lui. Dar, mare
surpriză, iată că subiectul nu e în nici un fel «dat» – iată că eu pur şi simplu, cu violenţă
mutilatoare, l-am furat. Natura acestei violenţe face din mine un cititor mizerabil de roman –
încep atât de repede, concomitent cu lectura, mai degrabă să scriu romanul pentru mine
însumi, chiar înainte de a şti limpede despre ce e vorba în el. Romanul pe care-l pot doar citi,
nu-l pot citi deloc“. Cu alte cuvinte, James nu putea citi un roman doar lizibil (adică
previzibil, mediocru), un roman care să nu-i aţâţe pofta de a-l „fura“ şi de a-l rescrie mental
pentru sine, într-o versiune personală. Concluzia care se impune e paradoxală: un text doar
„lizibil“ devine, pentru cititorul serios, ilizibil! Evident, nu trebuie să fii Henry James ca să
citeşti (ca om de „meserie“, dacă nu romancier, măcar… critic literar) într-o manieră
asemănătoare.
La eterna întrebare: „De ce scrii?“ aş răspunde simplu: pentru că m-am îndrăgostit de
lectură şi pentru că, în timp, am învăţat să citesc, inclusiv să „fur“ textul citit şi să-l rescriu
mental. Alături de critica literară – în varianta ei universitară, începută în limba română şi
continuată în limba engleză, în Statele Unite, unde trăiesc din 1973 – interesele mele de
scriitor-cititor (ori viceversa) s-au îndreptat, mai ales în ultimele două decenii, după
prăbuşirea comunismului în România, „ţara pierdută“, spre memorialistică. Iar amintirile
mele se articulează – s-au articulat totdeauna – în limba română. Experienţa exilului m-a
făcut să-mi dau seama că Itaca e, pentru mine, o limbă – o mică insulă stâncoasă, obscură
între multe altele, în vasta geografie lingvistică a lumii. Deşi citesc mai ales cărţi în limba
engleză sau, adeseori, în franceză, am regăsit limba pierdută, limba română – limbă secretă
pentru cei în mijlocul cărora trăiesc acum –, spre deosebire de engleza în care mi-am scris
studiile critice universitare din ultimele decenii, şi-n care mi s-a părut totdeauna că n-aş putea
deveni scriitor (deşi de câte ori îl citeam pe Joseph Conrad şi mai ales pe Vladimir Nabokov
mă simţeam ispitit să încerc).
Calea întoarsă spre limba română, după atâţia ani de exil, nu e lipsită de un element
paradoxal. Mulţi scriitori români de orientare modernistă, faţă de care m-am simţit totdeauna
apropiat, au suferit din cauza limitelor pe care le impunea folosirea unei limbi de mică
circulaţie şi, implicit, raportarea la o cultură pe cât de recentă, pe atât de marginală faţă de
marile culturi europene occidentale. Pe vremea când era şi el scriitor român, tânărul Eugène
Ionesco declara în controversatul Nu (1934): „Mă jenează incomensurabil că sunt condamnat
să rămân o rudă săracă a intelectualităţii europene; faptul că nu suntem decât trei sute de inşi
care ne batem capul cu ideile, cerneala şi hârtia, şi încă prost, şi că, neavând cititori, ne citim
între noi înşine constituie una din tristeţile, din malaise-urile mele permanente“. Dar nu-i
situaţia culturală a României de azi, de după o jumătate de secol de pustiire comunistă, încă şi
mai rea decât era în 1934? În chip ciudat, aş spune, viaţa literară românească din 2007, cel
puţin ca atmosferă, nu se deosebeşte radical de cea din 1934; ba chiar, în anume privinţe (mă
gândesc la conflictele ideologice de fond), asemănările sunt izbitoare, producând un
sentiment neliniştitor de déjà vu. Dar în chip şi mai ciudat Itaca lingvistică din care am scris
câteva cărţi şi din care scriu chiar aceste rânduri nu are legătură, sau are doar o legătură
superficială, cu ceea ce se înţelege prin noţiunea de „viaţă literară“. Faptul de a scrie în
româneşte de departe, de foarte departe, din altă lume, dacă nu chiar din Lumea Cealaltă (mai
e nevoie să spun că lumea în care trăiesc a fost foarte multă vreme, pentru românii din
România, Lumea Cealaltă?), mi se pare în acelaşi timp extraordinar şi perfect normal. Între
timp, am încercat să mă întorc de-a binelea în România, dar după câteva luni mi-am dat
seama că acolo sunt mai străin decât aici. Itaca mea rămâne o insulă într-o vastă geografie
lingvistică şi simbolică, în care mă întorc deseori şi pe care o părăsesc mereu. Ulise, spun
unele legende, după neuitatul nostos din Odiseea, n-ar fi rămas în Itaca.
Ar mai fi multe de adăugat, voi încerca să le rezum în puţine cuvinte: a scrie într-o limbă
exilată, desţărată, diasporică – chiar dacă publici în ţara unde ea e vorbită şi unde ceea ce scrii
nu trece neobservat – e, până la urmă, a scrie tot pentru tine, sau poate pentru câţiva prieteni,
pe care-i imaginezi citindu-te în actul doar pe jumătate conştient al „ficţionalizării“ cititorului
care va fi înscris, volens-nolens, în text. Metafora cu Lumea Cealaltă rămâne valabilă, căci
articolele şi cărţile care-ţi apar acolo vor fi percepute ca ale unui autor mort. Scrierile tale au
acolo un statut de scrieri postume iar vocea ta, vag auzită (dacă e auzită), e o voce d’outre-
tombe, de dincolo de mormânt. Vizitele tale anuale în ţară, cu scopuri memoriale, sunt cumva
ale unei fantome care-şi face periodic apariţia, o fantomă inofensivă, de care nu-i prea pasă
nimănui. Mă întreb: dacă m-aş fi stabilit definitiv acolo, existenţa mea ar fi fost mai puţin
fantomatică? Oare acest sentiment nedefinit, de a nu fi acolo mai mult decât o fantomă, a fost
cel care m-a determinat în ultimă instanţă să părăsesc din nou şi mereu Itaca? Chiar şi cu
preţul de a-mi lăsa umbra acolo, ca-ntr-o nouă versiune a lui Peter Schlemihl din povestea
periodic recitită-rescrisă a lui Adelbert von Chamisso?
Noiembrie 2007
Îmbătrânind, ce altceva facem decât să ne deplasăm de-a-ndăratelea într-o singurătate din ce
în ce mai mare, cu ochii aţintiţi spre un trecut din ce în ce mai îndepărtat şi mai ceţos?
Amintirile – incerte, iluzorii – sunt, când le arunci o privire mai atentă, scheletice: ca să pui
carne pe ele, ca să le dai puţină viaţă – o viaţă oricum fantomatică – trebuie să le reinventezi.
Şi trebuie să te prefaci că nu-ţi sunt indiferente, că-ţi pasă de ele, că din ele se alcătuieşte –
realcătuieşte – eul tău adevărat, fiinţa ta profundă.
Proiect de viaţă: să-ţi aminteşti cât mai amănunţit, cât mai nuanţat, cât mai fantastic (sau
fantasmatic) şi să foloseşti scrisul ca pe un mod – singurul care-ţi stă la dispoziţie, de altfel –
de a „injecta“ verosimil în uitare şi de a recrea secretul care dădea energie amintirii vii şi
tăcute de altădată.
La sfârşitul adolescenţei, micul meu trecut mi se părea enorm şi fascinant: până şi cele mai
banale stări afective (a fi îndrăgostit, bunăoară: eram mereu şi multiplu îndrăgostit şi o nouă
dragoste nu o înlocuia pe cea anterioară, ba chiar o sporea), până şi cele mai obişnuite
senzaţii aveau vibraţii infinit prelungite, pe care aş fi dat orice ca să le pot exprima. Dar
preţul acelei mari vitalităţi interioare era tocmai incapacitatea de a o exprima. O incapacitate
fericită de a dezvălui secretul.
Eram un secret viu, fericit că e viu, împotriva tuturor anxietăţilor, nemulţumirilor,
revoltelor, umilirilor, laşităţilor etc. etc.
Trecutul, când îmbătrâneşti, îşi pierde dimensiunea secretului. Constatare mai generală:
secretele însele îmbătrânesc şi mor. Iar secretele morţilor devin transparente şi banale, când
nu sunt pur şi simplu ignorate.
Amintirile îmbătrânesc şi ele, dacă nu mor prematur. Ce dificilă e arta de a le întineri.
Noiembrie 2007
Câţi ani să fi avut atunci? Nu mai mult de patru, deci întâmplarea s-a petrecut probabil în vara
lui 1939. Eram la Sinaia şi mă pierdusem de mama într-o mulţime de vacanţă ieşită spre seară
la plimbare. Amintirea mi s-a întipărit în minte ca o negrăită spaimă. Amuţisem, rătăceam
printre picioarele de oameni mari, ale femeilor, înfăşurate în fuste, ale bărbaţilor, în pantaloni
lungi. Erau corpuri elegant îmbrăcate, ale căror feţe nu le puteam vedea, scund cum eram, în
înghesuiala calmă şi pestriţă de pe promenadă. Frica de a fi despărţit deodată de mama
îngheţase timpul, înaintam dezorientat, disperat, tăcut, în acel haos de corpuri în mişcare.
Împovărat de un sentiment de nesfârşită singurătate şi fragilitate în mulţime, îmi pierdusem şi
glasul şi plânsul şi orice alt mijloc de expresie. Mă mişcam automat, ca-ntr-o transă. Poate că
totul n-a durat decât câteva minute. Am văzut culoarea salvatoare a fustei mamei, stofa gri cu
dungi albe subţiri, verticale, a tailleur-ului ei, mi-am lipit obrazul de ţesătura de lână fină şi
totuşi parcă aspră, îmbrăţişându-i strâns genunchii. „Ce te-a apucat?“ m-a mustrat ea oarecum
jenată, nu însă fără o undă de duioşie în glas. Am luat-o de mână şi am mers alături de ea,
potrivindu-mi pasul după al ei, fără să-i spun nimic. Ea, evident, nici nu-şi dăduse seama că
mă pierdusem de ea. Probabil că fusesem tot timpul în raza privirii ei şi totul nu se petrecuse
decât în imaginaţia mea. Dar spaima mea fusese cât se poate de reală. Mă fulgerase din senin,
din neant. N-am mai avut, în copilărie, decât o singură altă experienţă similară de teroare
paralizantă, peste doi-trei ani, când mă aflam singur în camera mea din Mărăşti 23, într-o
după-amiază fierbinte de vară, cu rulourile de la ferestre lăsate – mai pătrundeau printre
crăpăturile dintre jaluzele fâşii de soare cu fire de praf plutind şi răsucindu-se încet. Mă
trezisem din somnul obligatoriu de după-masă, într-o linişte desăvârşită, când am auzit – sau
mai degrabă mi s-a năzărit că aud – un zgomot surd, scurt, ca al unui corp prăbuşit de la
înălţime, însoţit de-un strigăt la fel de scurt. Căzuse sora mea mai mică de pe balconul
camerei învecinate! În acel moment de spaimă mi-am închipuit trupul ei însângerat,
neînsufleţit, în curtea casei, în bătaia soarelui. Sufocat de sentimentul că avusese loc o
catastrofă – inimaginabilă, dar imaginată aproape fotografic – înţepenisem. Timpul se oprise.
Deodată s-a deschis uşa şi a pătruns în cameră, liniştită, surâzătoare, sora mea. Nu i-am spus
nimic. Am fost brusc uşurat, desigur, dar amintirea acelor clipe de groază mi s-a întipărit
indelebil în minte. Mă întreb de ce mi-or fi rămas atât de proaspete în memorie aceste spaime
total gratuite şi fără consecinţe, pe care le evoc acum, iarăşi fără să ştiu de ce. Amintirea de la
Sinaia – a acelei fuste gri cu dungi verticale subţiri, albe a mamei – mi s-a redeşteptat ieri, în
timpul plimbării mele zilnice în Bryan Park. Cealaltă, cu imensa falsă alarmă trăită atât de
intens cu doi-trei ani mai târziu, poate în vara dinainte de a intra în clasa întâi primară, mi-a
revenit în timp ce scriam despre prima. Ieri, mă gândeam la amintirile insulare, puzderii de
mici insule în oceanul uitării, care nu se înscriu în nici un fel de pattern, care există ca nişte
vechi instantanee fotografice fără legătură între ele, într-un album pe care-l poţi deschide la
întâmplare, într-o doară, sau îl poţi lăsa închis. Aceste mii şi mii de insule, ca să continui
metafora de adineaori, rămase după convulsii tectonice imemoriale, sunt toate pustii, sunt
toate ale mele şi numai ale mele, ignorate de mine, revizitabile încă în virtutea cine ştie cărui
capriciu al memoriei voluntare (căci memoria voluntară poate fi la fel de capricioasă şi de
imprevizibilă ca şi memoria involuntară).
Noiembrie 2007
Unde să fi pus blestematul de creion? Ar fi trebuit să fie aici, în partea stângă a mesei de
scris, unde-l ţin de obicei – un obicei rigid, care s-a format încetul cu încetul şi care aproape
s-a automatizat, de când atenţia mea uitătoare îmi joacă tot felul de feste, mă face ca după
câteva minute să nu mai ştiu unde am lăsat un lucru de care am nevoie, cum am acum de
blestematul de creion. A! Iată-l, e în buzunarul hainei – când l-oi fi pus acolo? Acolo unde,
dacă n-aş purta azi haina, ar fi rămas îngropat pentru cine ştie câtă vreme. Am îmbătrânit
deodată – când? Deunăzi, îmi căutam disperat ochelarii pe care-i purtam, şi pe care nu i-aş fi
descoperit dacă nu m-aş fi văzut în treacăt în oglinda din baie, unde mi se părea că i-aş fi
putut uita când m-am bărbierit de dimineaţă. De ce-mi căutam ochelarii? Voiam să mă aşez la
masa de lucru şi să scriu ceva, să arunc pe hârtie o notă rapidă despre un lucru pe care trebuia
să-l fac în acea zi, şi brusc mi s-a făcut frică că mi-am rătăcit ochelarii. Imaginea reflectată în
oglindă nu m-a făcut să râd – cum aş fi râs altădată de zăpăceala mea; dimpotrivă, mi-a sporit
anxietatea, deşi numai pentru o clipă. Creionul îl folosesc doar pentru astfel de însemnări
scurte – altfel scriu direct pe ecranul computerului – şi de câteva zile am inaugurat un
carneţel în care înregistrez convorbirile telefonice, ce mi s-a spus, numele care au fost
menţionate – numele au devenit o problemă. Uneori le uit de tot, alteori nu-mi amintesc de
ele când e nevoie şi-mi răsar în minte mult mai târziu, tam-nesam – sunt totuşi mândru că mi
le amintesc, le repet de mai multe ori ca să mi se imprime în memorie. Cel mai stânjenitor e
când mă întâlnesc cu cineva al cărui nume îmi scapă. Recunoaşterea e perfectă, ştiu despre
cine e vorba, am vii în memorie diferite episoade din viaţa persoanei respective, întâlniri
anterioare, subiecte discutate, întâmplări despre care am aflat prin terţe persoane, uneori cu
ani în urmă, dar nu-i pot spune pe nume, când el, fără cea mai mică dificultate, îmi rosteşte
numele. Intru în conversaţie natural, dar în sinea mea sunt anxios, n-aş vrea ca lapsusul meu
să fie descoperit; sper că din cele ce se spun numele pierdut va fi pronunţat – ca într-o relatare
despre o altă conversaţie a persoanei, în care interlocutorul i se adresează pe nume. La
concertul de la Auer Hall, săptămâna trecută, m-au trecut fiorii când s-a apropiat de mine,
zâmbind, cuplul de francezi pe care-i vedeam destul de frecvent anul trecut (el mă ajutase cu
o traducere în franceză). De recunoscut, i-am recunoscut imediat, dar nu mai ştiam cum îi
cheamă, nici pe numele de familie, nici pe cel mic. Am stat de vorbă vreo zece minute,
despre situaţia politică din Franţa (el e foarte anti-Sarkozy) şi despre altele, eu scotocindu-mi
în acelaşi timp memoria fără să găsesc numele căutat, umilit interior de acest eşec. Rămâne să
ne telefonăm, să aranjăm o întâlnire – dar cum îi cheamă, Doamne? Abia a doua zi, din senin,
când nu mă gândeam la nimic anume, am citit numele înscris brusc în litere groase pe ecranul
tremurător al memoriei mele (Jacques şi Betsy Merceron; ea e americancă, s-au cunoscut cu
ani în urmă la Berkeley). Le-am telefonat după ce, cu un fel încântare absurdă, le-am găsit
numele în cartea de telefon; i-am invitat la cină.
Când am luat hotărârea să mă pensionez, în 1999, eram altfel, mă simţeam altfel, deşi mă
apropiam cu paşi mari – din ce în ce mai mari, căci timpul trece din ce în ce mai repede când
înaintezi în vârstă – de aniversarea a şaptezeci de ani. Intrarea în rândul septuagenarilor mi se
părea, când mă gândeam la ea, fie şi ca la o abstracţie convenţională, un lucru cu totul şi cu
totul ridicol. Vedeam îmbătrânirea mea ca pe o inexorabilă înaintare în ridicol. Acest
sentiment al ridicolului bătrâneţii pe care, e adevărat, îl aveam doar intermitent, cu pauze
mari, într-o zonă superficială a conştiinţei, mă făcea să mă privesc oarecum din afară, cu
ochii închipuiţi ai celorlalţi, ca pe un personaj de comedie. Într-un spectacol comic de teatru,
spectatorii aşteaptă în chip firesc – firesc prin convenţie imemorială – ca un bătrân să
stârnească râsul: prin gesturile lui inadecvate, prin mentalitatea lui învechită şi lipsită de
flexibilitate, prin ideile şi apucăturile lui bizare, prin fixaţiile lui maniacale, într-un cuvânt,
prin contrastul cu personajele tinere, pline de energie şi de viaţă. Bătrânul e meschin,
invidios, supărăcios, avar, ipohondru, lăudăros, ramolit, libidinos etc. Plin de ticuri, el
vorbeşte în clişee răsuflate, şi chiar şi bolile de care suferă sunt caraghioase, pentru că sunt –
tot prin convenţie – închipuite. De fapt, bătrâneţea, inimaginabilă din perspectiva vârstelor
biologice anterioare, e astfel caricaturizată în culturile moderne – şi această caricatură e
acceptată, interiorizată, împărtăşită chiar de bătrâni, când se gândesc pe ei înşişi ca bătrâni.
Dar cine are curajul – sau înclinaţia masochistă – de a se gândi astfel pe sine? Poate doar
după un eşec – o amnezie particulară, iritantă, ca aceea pe care am pomenit-o adineaori, sau
după descoperirea vreunui beteşug cu care nu te-ai obişnuit, o durere de genunchi după o
plimbare prelungită, sau doar o oboseală de a fi care te năpădeşte hodoronc-tronc – ca un
mod de a te autopedepsi. De mult mitul arhaic al bătrânului înţelept şi-a pierdut înţelesul într-
o lume în care el nu mai e rara avis, ci unul dintr-o mulţime. Bătrânul „normal“ de azi îşi
refuză bătrâneţea ca pe un stigmat. Dar de ridicol tot nu scapă. Căci devine, fără să-şi dea
seama, un nebun care se crede tânăr sau vrea să se creadă tânăr – şi dacă are mijloace se
întinereşte chiar fizic, prin operaţii faciale, masaje etc. sau prin leacuri cu virtuţi de panaceu,
care se laudă că dau înapoi timpul biologic şi care în modul cel mai naiv – o naivitate, iarăşi,
obiectiv ridicolă – sunt luate în serios.
Amintirile mai vechi continuă să-şi păstreze o anume prospeţime – se ştie, e un loc comun
al îmbătrânirii –, pe când peste cele mai recente trece repede buretele uitării. De aici şi titlul
acestor însemnări: Un altfel de jurnal, un jurnal, adică, în care locul de frunte îl ocupă trăirile
vechi, „întipăriturile“ dintr-o memorie de altădată, care mai are forţa de a lupta cu zădărnicia.
Amintirile mai noi se topesc fără urmă în apa tulbure a zilelor. Aş vrea să-mi trec timpul
scriind ficţiune – pagina aceasta ar fi trebuit să fie începutul unei nuvele la persoana întâi –,
dar nu e tot ficţiune orice aş scrie?
18 ianuarie 2008
Cărţile şi vârstele lor. Bibliotecile mele. La Bucureşti, în 1973, am lăsat în urmă vreo două
mii de volume, adunate cu grijă, unele, cele româneşti de dinainte de război, pe atunci
interzise şi scoase din circulaţie, cumpărate de la anticarul clandestin Sterescu (ce figură
remarcabilă, ataşantă, respirând energie şi nonconformism, şi înainte, şi după anii petrecuţi în
detenţie politică!); altele, cele englezeşti şi franţuzeşti, procurate în fel şi chip; cerute unor
străini cunoscuţi cu diferite prilejuri (bunăoară la Congresul internaţional de literatură
comparată de la Belgrad din 1966) sau aduse de mine după bursa Unesco din 1968 (trei luni
la Paris, trei la Londra), sau cumpărate oarecum pe sub mână de la dna Lupescu, directoarea
librăriei Mihail Sadoveanu, pe vremea „miniliberalizării“, volume din colecţia Pléiade sau
din clasicii Garnier. Câteva din acele Pléiade (două volume Paul Valéry, romanele lui
Flaubert, unul din cele două volume de Romantiques allemands etc.) le mai am şi acuma,
aduse aici de Ken Johnston după anul 1976, petrecut la Bucureşti ca lector de engleză, în
cadrul programului de schimburi universitare Fulbright. (Acolo avea să se îndrăgostească de
Ilinca Zarifopol, cu care s-a căsătorit peste un an. Pe Ken l-am văzut din întâmplare ieri, am
evocat amintiri, am evocat-o mai ales pe Ilinca, de la a cărei moarte se împlinesc azi trei ani.)
Ciudat, n-am regretat prea mult pierderea acelor cărţi, ba chiar m-am bucurat când am aflat că
Sabin, cumnatul meu, înainte de plecarea sa în America, a pus în vânzare biblioteca mea,
invitând la început prieteni şi colegi (Mircea Martin, N. Manolescu etc.) să-şi aleagă ce-i
interesa. În ţara din ce în ce mai închisă, mai claustrofobică, din anii 1980, cele mai bune
volume ale mele n-au căzut deci pe mâini rele.
Cărţile de care mă despărţisem aveau, pe atunci, într-un fel, vârsta mea: 40 de ani. Nu mai
erau nici ele chiar în floarea vârstei, deşi în timpul îngheţat de acolo aveau o anumită vigoare
intelectuală şi, ca relative rarităţi greu de procurat, puteau fi dorite. Dragostea mea pentru
cărţi ca obiecte n-a fost niciodată „fetişistă“, n-am fost ceea ce se numeşte un bibliofil, mi-a
lipsit patima achizitiv-distructivă a colecţionarului. Îmi plăcea chiar, uneori, să dăruiesc cărţi
la care ţineam foarte mult, câte o ediţie cu adevărat rară, într-o legătură magnifică de piele,
obţinută cu mari dificultăţi. (Acum doi ani, în vizită la Bucureşti, am descoperit în biblioteca
lui B. un splendid Rimbaud: „Tu mi l-ai dăruit, cu mulţi ani în urmă, mai ţii minte? Am fost
uimit de generozitatea ta, dar să ştii că păstrez cu sfinţenie acest exemplar“. Eu unul nu-mi
mai amintesc deloc când i l-am dat, poate după o lectură înflăcărată cu glas tare, la care el a
reacţionat entuziast, sau poate invers, după o neînţelegere, ca să-l împac.) Oricum, cărţile
acelea aveau vârsta mea: erau serioase, mature, citite şi recitite, uneori cu semne sau mici
inscripţii pe margine; le preţuiam nu pentru că eram proprietarul lor, ci pentru că îmi erau la
îndemână şi mă puteam întoarce la ele. Când un amic îmi cerea vreuna cu împrumut, i-o
dădeam şi adeseori uitam. În fond, îmi ziceam, nu fără să regret rătăcirea câte unei cărţi, pe
care o căutam cu enervare crescândă, apoi cu renunţare, în fond am o bibliotecă vie, iar
pierderile sunt fapte de viaţă, ca şi neaşteptatele regăsiri.
Memento mori. Din perspectiva lui memento mori, ceea ce s-ar putea numi vanitas libri
devine atât de evidentă, încât se transformă în imagine picturală, cu o iconografie bine
stabilită în naturile moarte olandeze din secolele XVI–XVII, a căror temă profundă rămâne,
în pofida aparenţelor (mese de bucătărie încărcate cu pradă de vânat, peşti, scoici, fructe,
brânzeturi; mese festive cu o supraabundenţă de feluri de mâncare şi clondire de pământ ars
şi smălţuit, de porţelan, sau de sticlă transparentă cu vin de cele mai diverse culori; vase cu
flori tăiate, bogate, delicate, îmbucurând privirea), efemeritatea şi sensul universal al lui
vanitas vanitatum, care nu se opune plăcerilor vieţii, ci, dimpotrivă şi paradoxal, le
accentuează importanţa. Eclesiastul (9, 7–9): „Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea
cu inimă bună vinul tău […]. Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele
deşartei tale vieţi pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare“.
În picturile olandeze de tip vanitas asocierea dintre cărţi şi moarte e clară: în imagine se află
un cap de mort sprijinit pe o carte sau două, încadrat adeseori de obiecte simbolice (o
clepsidră – alegoria timpului, un sul de pergament, şi altele asemenea). Am în faţă albumul
cumpărat la Amsterdam de la o mare expoziţie de naturi moarte de la Rijksmuseum (1999),
pe care am văzut-o împreună cu tânărul matematician Alexandru Baltag, fiul regretatului meu
prieten Cezar. Chiar la începutul catalogului e o reproducere a unui detaliu din Autoportret
cu natură moartă alegorică de David Bailly.

O parte importantă a detaliului, reprezentând treimea din dreapta a tabloului, e formată din
craniul pictat cu desăvârşit realism, sprijinit de două cărţi, una din ele susţinând o foaie de
hârtie care atârnă în jos, peste marginea mesei, cu inscripţia în majuscule, VANITAS
VANIT[AT]UM OMNIA VANITAS, urmată de semnătură (David Baillij pinxit), şi de data
compoziţiei (1651). De ce vor fi lipsind literele AT din VANITATUM? O greşeală? O simplă
scăpare? Sau o eliminare intenţionată, care ar da iniţialelor AT un sens misterios, criptic? Sau
doar sugestia unui secret? Pornind de la citatul biblic cred că întreaga pictură, reprodusă în
corpul catalogului, poate fi interpretată ca un comentariu vizual al cărţii Eclesiastului.
Privit de la stânga spre dreapta, tabloul se desfăşoară liniar-temporal, ca naraţiunea
implicită a unei vieţi de artist. În stânga, în prim-plan, mare, acoperind singur prima treime a
tabloului, este autoportretul artistului tânăr, aşezat la o masă. În spatele lui, pe peretele
studioului, atârnă un portret de bărbat ciupind coardele unei alăute (o copie după Frans Hals)
şi dedesubt o paletă de pictor, curată, nouă, nefolosită încă. (Sugestia lui „nu încă“ e un
accent în plus asupra tinereţii şi asupra timpuriului.) Imaginea complexă a mesei alcătuieşte
treimea din mijloc. Pe masă se găsesc, într-o dezordine minuţios calculată, tot felul de
obiecte: câteva monede de aur, un pahar răsturnat, un pahar înalt cu vin, un sul de hârtie peste
care a fost aruncat un lung şirag de perle şi altele, toate cu funcţii simbolice. Mâna stângă a
artistului tânăr susţine pe masă – pictura în pictură e un procedeu baroc – autoportretul său ca
om în vârstă, cu argint în păr şi-n mustaţă, lângă care, situat chiar în centrul tabloului, se află
portretul oval al unei femei tinere. Aceasta ar putea fi soţia decedată a artistului. Dar n-ar
putea fi ea identificată şi cu „femeia pe care o iubeşti în toate zilele deşartei tale vieţi pe care
ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare“? În treimea din dreapta a tabloului, despre care a mai fost
vorba, s-a trecut de la viaţă la moarte: craniul sprijinit pe două cărţi (dimensiunile lui
sugerează că ar fi vorba chiar de capul din autoportretul artistului tânăr, post-mortem, după ce
şi-a încheiat călătoria prin timp), dominat de două statuete, bustul unui Eros şi trupul unui
martir legat de un stâlp. În extrema dreaptă figurează un vas cu flori veştede şi alegorica
clepsidră. Pe fondul tabloului plutesc trei baloane sclipitoare de săpun de dimensiuni diferite,
în rotunjimea transparentă a cărora se reflectă, mici, dar perfect distincte, ferestrele studioului
şi lumina albă a zilei de afară. (Aluzia e la noţiunea medievală de homo bulla, „omul nu-i
decât un balon de săpun“.) Tabloul e plin de jocuri optice şi de ecouri vizuale, de răsfrângeri
în răsfrângeri între trecut, prezent şi viitor, o autobiografie picturală de o mare virtuozitate
care, în mod spectaculos, prin bogăţie şi diversitate, confirmă ideea de vanitas. Abundenţa şi
zădărnicia sunt surori. Să nu uităm că Eclesiastul e scris de un rege – Solomon. Iar tabloul lui
Bailly e opera unui maestru conştient de sine, a unui rege al picturii.

Note
1. Punct contrapunct, trad. Const. Popescu (n. red.).
2. Orb prin Gaza, trad. Irina Eliade (n. red.).
3. Colţul copiilor (n. red.).
4. Timpul regăsit, trad. Irina Mavrodin (n. red.).
5. „Vi-l prezint pe Borges, nătărăul cel bătrân, orb şi bâlbâit.“ – „Şi încă e puţin zis“ (engl., n. red.).
6. „…căci dintre toate, limba asta mi-e dragă şi urmează cu mai multă graţie şi precizie forma gândului meu“ (fr., n.
red.)
7. „…cu un entuziasm plin de uimire.“ „Presa englezească a ajuns chiar să le aducă laude în care au fost pronunţate
numele lui Homer, Sofocle şi Ossian“ (fr., n. red.)..
8. Această însemnare include, conform indicației autorului, un fragment inedit scris în 1993 pentru Amintiri în
dialog cu Ion Vianu (n. ed.).
9. Tatăl e mereu nesigur (lat., n. red.).
10. Tată absent (engl., n. red.).
11. „Vă pălmuiesc. Dacă socotiţi că asta-i suficient ca să vă revoltaţi, sunt gata să vă dau satisfacţie“ (fr., n. red.).
12. „Domnule, când soţul meu, prin scrisoarea lui, v-a introdus în viaţa mea, ştiam că evreii joacă murdar în afaceri.
N-aţi luat nici o măsură de precauţie ca să contraziceţi această părere, iar acum sunt mai convinsă ca oricând de asta…
Dacă, aşteptând, vă sufocaţi de indignare în cochilia dumneavoastră strâmtă, duceţi-vă la dl Bolintineano, fratele
meu… care va fi foarte fericit să vă ia sânge, ceea ce o să vă calmeze“ (fr., n. red.).
13. Numele este destin (lat., n. red.).
14. „Mai mistic decât şi-o închipuia: Tristan Tzara. Opera lui, ca şi primele mele piese, cată către rămăşiţele
sensului. Mai pe urmă, Tzara a făcut politică. Şi eu am sombrat în literatură, în morală“ ( Căutarea intermitentă, trad.
Barbu Cioculescu – n. red.).
15. Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului, trad. Irina Mavrodin (n. red.).
16. Portretul scriitorului în secol, trad. Mona Ţepeneag (n. red.).
17. „Şi apoi, tu eşti la originea proiectului meu, tu l-ai încurajat, tu mi-ai dat materiale… Am făcut o eroare“ (fr., n.
red.).
18. Miron Chiraleu, coleg de liceu și prieten cu Matei și cu Ion Vianu, a fost condamnat la închisoare pentru
răspândirea unor manifeste anticomuniste; s-a sinucis în detenție, în 1956. Figura lui excepțională (intelectual, moral,
uman) revine în memorialistica ambilor, ca simbol al purității, al intransigenței, al unei rezistențe în fond imposibile,
tragice (n. ed.).
19. Abia mai târziu aveam să aflu că ea nu era sora adevărată a lui Mironel, ci o fată adoptată de mic copil din
ramura grecească a familiei mamei lui. Cred că Mironel însuşi nu ştia acest lucru. (M.C.)
20. Dumitru Peristeri, Cerneala roşie, cuvânt înainte de Florina Pârjol, portret de Angela Marinescu, ediţie îngrijită
de Francisca Stoia, Editura Vinea, Bucureşti, 2006. (M.C.)
PARTEA A DOUA
Cu plăcere privesc lumina soarelui

17–25 februarie 2008


Multe s-au întâmplat în această perioadă, şi totuşi nimic. Pe 15 am văzut-o pe doctoriţa
Chiorean, care, optimistă, a vrut să mă includă într-un clinical trial, care combină
gemcetabina cu o pastilă, methylgene, intrată în faza a doua a cercetării experimentale. Toate
condiţiile şi baremurile participării păreau asigurate, când, deodată, după ce semnasem toate
hârtiile de acceptare, rezultatul unui CT-scan pectoral a răsturnat totul. S-a descoperit că am o
tumoare şi la plămânul drept. Ieri, 25 februarie, în continuarea căutării unui diagnostic exact
(care este tumoarea primitivă şi care e cea derivată? dacă nu cumva cele două sunt
independente?), am făcut la Spitalul Universitar din Indianapolis o bronhoscopie. Doctorul a
luat o biopsie, dar rezultatele le voi şti abia spre sfârşitul săptămânii. Aşa că, iată, după o lună
de la diagnosticul iniţial, n-am întreprins nimic ca tratament.
Tot ieri am terminat punerea la punct a manuscrisului, Matthew’s Enigma, pentru Indiana
University Press. Înainte de a porni spre Indianapolis ne-am oprit la editură şi i-am înmânat
documentele lui Janet R. Mi s-a ridicat o piatră de pe inimă. M (pe 1 martie se împlinesc 5
ani de la moartea lui subită) va supravieţui, oricât de palid, şi în limba în care a crescut şi pe
care a vorbit-o.
Au fost zile în care nu m-am simţit deloc în apele mele, dar nici n-am avut dureri sau alte
suferinţe evidente. Mai mult oboseală, lipsă de energie, pasivitate apăsătoare, angoasă. Când
vremea n-a fost prea rea, am făcut lungi plimbări cu Uca. Bunăoară, sâmbăta trecută, am
făcut patru mile pe jos, dus şi întors, de acasă la Cineplexul de Est, unde am văzut şi ascultat,
transmisă digital în direct de la Metropolitan, opera Manon Lescaut de Puccini – admirabilă
execuţie sub bagheta lui James Levine, şi voci extraordinare (Karita Mattila şi Marcello
Giordani). Alte plimbări prin Bryan Park m-au făcut să mă simt ceva mai bine. În genere,
trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din
ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Cum boala terminală
m-a prins într-un moment în care n-aveam nici un proiect în afară de acest Altfel de jurnal
(proiect deschis, aleatoriu, de refacere nesistematică a trecutului, un fals proiect, în fond, dacă
nu chiar un anti-proiect), sunt la fel de dezorientat şi acum cum eram cu o lună-două în urmă.
Sau poate chiar această dezorientare era, fără să-mi dau seama, un simptom ascuns. Lecturile
mele deveniseră cu totul dezordonate. La New York, înainte de Crăciun, am citit Les
illusions perdues de Balzac (ediţia din Pleiadă), apoi, pentru că citisem o recenzie favorabilă,
noua traducere în engleză a romanului Război şi pace de Tolstoi (mai ales că văzusem, la
Metropolitan, opera cu acelaşi titlu de Prokofiev, compusă în condiţii de strictă cenzură
stalinistă). Are dreptate Bahtin, Tolstoi e un scriitor pur monologic. De aceea, scenele cele
mai bune au tentă autobiografică, iar compoziţiile istoric-obiective (portretul lui Napoleon, de
pildă) sunt unidimensionale până la caricatură, lipsite de orice mister. Misterul în literatură nu
poate ieşi decât din dialogism. Dostoievski rămâne marele scriitor rus, cu inegalităţile şi
sentimentalismele lui melodramatice, care nu pot înăbuşi misterul existenţial al marilor lui
personaje, angelice sau demonice. Da, în mod curios, confruntat cu sfârşitul apropiat, îmi
trăiesc fiecare zi ca pe-o zi oarecare. Poate că a trăi – a supravieţui, ar fi mai exact – are o
legătură tainică cu oarecarele. Sau să fie vorba de acel „instinct al imortalităţii“, banalizat şi
fără nimic extatic, care intră în chip necesar şi invizibil în ţesătura vieţii de zi cu zi? Nu e
amnezia morţii una din condiţiile elementare ale vieţii? Din punctul de vedere al vieţii,
moartea poate fi aşteptată, dorită abstract (de cineva în poziţia mea de acum), respinsă cu
mânie (de altcineva tot în poziţia mea de acum), rămânând la fel de imposibil de conceput, de
scandaloasă, de banală, de abisal logică şi absurdă totodată.
Revin la şirul întâmplărilor. Doctoriţa Chiorean, la prima şi, până acum, ultima întâlnire cu
ea, a fost plină de bunăvoinţă, dar, în cele din urmă, s-a evaporat. Din momentul în care a
pus-o pe asistenta ei (o persoană nou angajată şi poate, de aceea, lipsită de orice flexibilitate)
să aranjeze CT-scanul pectoral, n-a mai comunicat cu mine nici măcar după obţinerea
rezultatului de la scanare. Asistenta ei mi-a spus vag şi în necunoştinţă de cauză că se văzuse
o masă obscură în plămânul drept şi că fusesem programat să fac o bronhoscopie cu
pneumologul Mathur (profesor de pneumologie). I-am spus că aş vrea să vorbesc cu doctoriţa
Chiorean şi am rugat-o să mă pună în legătură. S-a lăsat greu – de parcă i-ar fi fost frică să n-
o deranjeze pe doctoriţă – şi abia în ultimă instanţă, după mai multe convorbiri telefonice, a
acceptat să-i spună. Aveam sentimentul că sunt aruncat de la un doctor la altul fără vreo
explicaţie care să mă facă să înţeleg cum şi de ce. Până la urmă, am primit un telefon de la
doctoriţa Chiorean, amabil, plin de scuze că nu a luat contact cu noi mai devreme, cum s-ar fi
cuvenit: bronhoscopia şi a doua biopsie au fost necesare pentru a distinge între o tumoare
primară (primitivă) şi una derivată. Dacă tumoarea de la plămân se dovedeşte a fi primitivă şi
a făcut metastază la pancreas, situaţia ar fi mai bună, întrucât pentru plămâni există
tratamente mai multe şi mai eficace decât cele pentru cancer la pancreas. Dacă pentru
pancreas supravieţuirea medie ar fi fost de şase luni, tratamentul de plămâni şi de pancreas
(asumând prioritatea tumorii pulmonare) ar putea să prelungească viaţa până la un an sau
chiar doi. Să aşteptăm deci rezultatele bronhoscopiei. Decizia tratamentului care va urma o va
lua tot Chiorean, deşi poate că tratamentul va fi administrat (în cazul mai bun) de către un
oncolog pneumolog. Trebuie să iniţiez din nou un contact cu dr. Chiorean, scumpă la vedere,
ca toţi doctorii de aici, care tratează bolnavii nu ca persoane, ci ca material de statistică. Ce
simt şi ce cred bolnavii le este total indiferent. Medicina americană e cantitativă şi eficace în
sensul prelungirii mediei de viaţă a unor numere cât mai mari de bolnavi dezindividualizaţi.
Sunt pregătit pentru orice. Bineînţeles că nu vreau să mor – va veni oare şi momentul acela?
–, dar îmi accept moartea. Singurul lucru care mă îngrijorează e să nu devin o prea mare
povară pentru Uca, de iubirea şi îngrijirea căreia am totuşi atât de mare nevoie. Mă tem, la
gândul rupturii, de singurătatea ei după aceea, dar multă vreme eu voi continua să trăiesc în
ea nu numai prin amintire, ci chiar şi prin proiecte, decise de ea: voi avea, absent, chiar
dimensiunea viitorului deschisă. Sigur că perioada când nu mai eşti este echivalentă cu
perioada de dinainte de a te naşte – un truism. Diferenţa e totuşi – după ce ai luat drumul fără
întoarcere – că rămân la alţii amintiri despre tine, mai apropiate sau mai depărtate, mai
sistematice sau mai întâmplătoare. Statutul lor ontologic e incert. Şi până la urmă vor fi şi ele
înghiţite de neant. Dar simplul gând că astfel de amintiri vor exista, mai ales în oamenii pe
care-i iubeşti, e un fel de consolare. A trăi în amintirea celor dragi e un privilegiu, fie el cât de
efemer. Ciudat, când ai zilele numărate, le petreci aproape la fel ca de obicei când n-ai mare
lucru de făcut. Tendinţa de a pierde timpul, acum atât de preţios, e parcă mai mare decât
oricând. Timpul e preţios (prin rarefiere), dar n-ai ce face cu el, îl risipeşti cum ai risipi o
moştenire bănească neaşteptată în pragul morţii.
Azi după-masă, telefon de la Centrul de Cancer de la Indianapolis (Janet Flynt, sora care
execută ordinele doctoriţei C. care, în mod straniu – sau, mai puţin straniu, ca să facă
economie de timp şi de cuvinte –, evită să vorbească personal cu pacienţii ei): rezultatele
biopsiei sunt neconcludente, deci va trebui să vedem un oncolog pneumolog, ne va telefona
secretara lui ca să stabilească o întâlnire. Nici o explicaţie. Asta i-a spus doctoriţa şi asta ne-a
comunicat. Insist că aş vrea să vorbesc cu doctoriţa, că aştept un telefon de la ea. Peste zece
minute sună aceeaşi Janet: avem rendez-vous cu doctoriţa luni după-masă (azi e miercuri).
Peste alte zece minute, tot Janet: întâlnirea cu noul oncolog (dr. Nasser Hanna) va avea loc
miercuri 5 martie, tot după-masă; întâlnirea cu doctoriţa C. a fost contramandată. Îmi exprim
nedumerirea şi iritarea, fără ambiguităţi. Măcar un telefon cu explicaţii ceva mai profesionale
(un „rezultat inconcludent“ nu spune nimic) mi s-ar cuveni. „Eu nu ştiu nimic“, se scuză
Janet fără de fapt să se scuze. Aşa stau lucrurile. Peste un timp oarecare, din nou telefon de la
Janet: doctoriţa C. ne aşteaptă totuşi luni. Care or fi regulile interne ale Centrului care permit
astfel de zigzaguri? Ce înşelătoare impresia bună pe care ne-a produs-o prima dată. Probabil
că ea era încântată de apariţia unui nou candidat pentru studiul clinic (avea cine ştie câte
locuri goale) şi, când a văzut, după rezultatul la CT-scanului pectoral, că nu mă calific, şi-a
pierdut orice interes în cazul meu – caz numeric, nu uman. În astfel de circumstanţe ţi se face
aproape ruşine că eşti şi un biet om: speriat, plin de întrebări irelevante, insistent, ridicol,
timid şi totodată plin de pretenţii implicite exorbitante, care enervează chiar şi când nu sunt
exprimate. Dar mă gândesc că inumanitatea doctorilor e scuzabilă până la un punct, ca un
sistem inconştient de apărare. Dar nu şi dincolo de acest punct…
28 februarie 2008
Preocupat de mărunţişuri, cum s-a văzut din însemnarea de ieri. Ce-a zis cutare doctor, când,
cum, de ce n-a telefonat când ar fi trebuit etc. Ca şi când totul ar depinde de faptul dacă eşti
bine îngrijit sau mediocru îngrijit, dacă tratamentul începe imediat sau cu o întârziere de o
săptămână-două. Când adevărul e că tratamentul (injecţii cu otrăvuri puternice, menite să
atace celule canceroase, dar şi alte celule, fără distincţie, cu efecte secundare groaznice) e, în
cazuri ca al meu, totdeauna incert, cu rezultate imprevizibile, depinzând de individualitatea
necunoscută (imposibil de cunoscut) a pacientului. El poate prelungi statistic viaţa (ceea ce
înseamnă că în realitate o poate şi scurta) cu câteva luni, în cazuri excepţionale cu un an (dar
cazurile excepţionale inverse, înregistrate pe partea stângă a curbei lui Gauss, nu sunt luate în
considerare). Fapt e însă că mai toţi se agaţă de speranţa precară a chimioterapiei. Contează
foarte mult elementul psihologic, credinţa în eficacitatea tratamentului – reductibilă în ultimă
instanţă la efectul placebo –, dar eu rămân deocamdată sceptic. Când va veni momentul, voi
alege şi eu la întâmplare un număr necunoscut, care se va dovedi ambiguu câştigător, dacă va
ieşi cumva la loteria mai degrabă borgesiană, cea din Loteria din Babylon, la care câştigul
poate fi o mutilare, tăierea unui braţ, chiar execuţia. Faţa întunecată a hazardului, manipulat
poate de o puternică şi obscură „societate secretă“.
Deocamdată nu mă simt fizic prea rău, dar nici prea bine. M-am încetinit, obosesc destul de
repede, când citesc în fotoliul meu de lectură (ziare, reviste) mă fură somnul, cuvintele de pe
pagină se încâlcesc şi capul îmi cade cu bărbia în piept şi cu ochii închişi. La început visez că
citesc în continuare, cuvintele se alcătuiesc în fraze din ce în ce mai lungi şi absurde. Câte-o
carte îmi ţine atenţia trează mai mult, bunăoară Marius epicureianul de Walter Pater, pe care
l-am reluat după o pauză de multe luni. Lungile plimbări – chiar în vremea friguroasă (5-10
sub zero) care nu ne mai părăseşte de vreo câteva zile – îmi fac bine. Eu, care de ani întregi
nu m-am mai uitat la televizor, urmăresc acum unele emisiuni de ştiri şi de dezbateri politice,
dar totul se întâmplă parcă în altă lume şi iarăşi mă fură somnul. Şi în trecut pierdeam destul
de mult timp – tehnici de amânare a ce trebuia neapărat să fac –, dar cu un sentiment net, din
ce în ce mai greu, de vinovăţie. Acum îmi pierd timpul nevinovat. Lenea a dobândit o
inocenţă melancolică. Întrebarea „la ce bun?“ pe care mi-o puneam dramatic, sfâşiat interior,
mi-o pun mai rar, calm, cu o anumită seninătate chiar.
29 februarie 2008
Ieri m-am simţit destul de bine, cu somn întrerupt de mai multe ori, dar reluat fără dificultate
şi relativ profund. Dimineaţa (în timp ce se făcea curăţenie prin casă) am fost pe jos la
biblioteca universităţii – soare, dar frig şi pe marginea străzilor zăpadă cu straturi groase şi
sclipitoare de gheaţă. Am stat vreo două ore acolo şi am răsfoit mai multe cărţi despre
moarte, eutanasiere, sinucidere (inclusiv istoria sinuciderii). Am citit mai apoi, întors acasă,
mai multe istorii de caz din cartea lui J. Groopman, The Measure of Days, 1997 (cuvintele
din titlu vin din Psalmul 39), cu subtitlul clarificator New Beginnings at Life’s End . Cazuri
21

grave, terminale (cancer, SIDA), dar cu unii supravieţuitori la data apariţiei cărţii. Poveşti de
viaţă cu întorsături ciudate, cu detalii neaşteptate, scrise cu sensibilitate şi interes uman, cu
evidentă simpatie, dar, fără doar şi poate, selectivă (dintre sute, chiar mii de cazuri au fost
alese nouă, inclusiv acela al mamei doctorului cu un cancer la sân; pe baza unor afinităţi care,
în afară de cazul mamei, rămân nedefinite). Un caz foarte deosebit e acela al omului de
afaceri „Kirk“, în vârstă de 54 de ani, căruia mai multe spitale newyorkeze îi spuseseră că
pentru tipul lui de cancer avansat nu exista nici un tratament şi recomandaseră palliative care,
o îngrijire menită să micşoreze durerile şi alte accidente marginale în aşteptarea unei morţi
demne. „Kirk“ îl imploră pe doctorul G. să-l ajute, să încerce soluţia cea mai dramatică,
oricât de riscantă, împotriva tuturor opiniilor medicale. Dorinţa lui de viaţă e furioasă,
expresiile ei sunt lingvistic violente, el îşi asumă personal orice riscuri, oricât de exorbitante.
„Vreau să trăiesc, vreau să trăiesc! Aş accepta să trăiesc şi în infern, cu condiţia de a fi.“
Doctorul îl supune unui tratament foarte dur, neîncercat încă pe nici un pacient. Organismul
rău zdruncinat al lui „Kirk“ rezistă – miraculos (interesant de observat că terminologia
miracolului s-a deplasat din teologie în discursul medical, ştiinţific şi ateu) – şi, după câteva
luni în spitalul Facultăţii de Medicină de la Harvard, se poate întoarce la New York, la
ocupaţiile lui obişnuite de investitor financiar. Doar că el este ca om – ca interioritate umană
– complet schimbat. Cele trei ziare pe care le devora în fiecare dimineaţă la breakfast – The
New York Times, The Wall Street Journal, Investor’s Daily – nici nu le mai deschide. De ce,
îl întreabă doctorul, informat de soţia lui „Kirk“. Răspunsul: „Pentru că nu înseamnă nimic“.
„Să fie vorba de o depresie?“ Examinându-l după un timp, interogându-l, doctorul nu
constată nici un simptom de depresie. „Atunci de ce nu mai citeşti ziarele tale favorite?“
Surprinzător, „Kirk“ spune, pe un ton rece: „Pentru că eu am murit“. Era pentru prima oară,
în numeroasele sale discuţii cu G., că se referea la moarte. „Dar n-ai fost în Florida s-o
vizitezi pe mama ta, împreună cu soţia şi copiii tăi? Nu te-ai simţit bine? Nu crezi că ai să-i
îndurerezi dacă mori cu adevărat?“ „They’ll be fine without me.“ Remisiunea (fantomatică?)
22

s-a terminat şi ceasul morţii propriu-zise a venit. „Kirk“: „Odată am cerut infernul. Poate că
Dumnezeu a făcut acest miracol ca să-mi arate cum este acolo“. Se poate deci muri şi în viaţă
– într-o viaţă prelungită artificial, cu enorme riscuri şi fără răsplata anticipată. Mă întreb: nu
murise „Kirk“ mai demult şi nu fusese episodul remisiunii atât de „miraculos“ obţinute
simpla ocazie de a-şi da seama de acest lucru? Povestea doctorului G., citită ca parabolă,
rămâne dens misterioasă.
1 martie 2008
Azi, de Sâmbăta morţilor, am fost la biserică. S-au împlinit cinci ani de la moartea lui M –
scena cu trupul lui căzut pe jos, încă cald după acel covârşitor atac de epilepsie neaşteptat,
căruia încercam înspăimântat să-i fac respiraţie artificială, nu s-a şters, nu se va şterge
niciodată – fie oricât de scurt acest niciodată – din memoria mea. Cum nu se va şterge nici
cea de la biserică: întins în sicriul său, acoperit de flori, cu capul lui frumos – cu multe
sărutări fără urmă pe fruntea rece ca piatra –, frumos, liniştit, exprimând o acceptare, o
împlinire sfâşietoare, o seninătate. Cu Uca şi câţiva prieteni (Anca R., Ştefan R., veniţi de la
Cincinnati) l-am vegheat o noapte întreagă, eu citind cu glas tare din Biblia plasată pe un
pupitru din dreapta altarului (Eclesiastul). Azi mi-am imaginat scenele de atunci din biserică
în detaliu, aproape fotografic.
Uca mi-a spus că ar vrea să ne spovedim amândoi, astăzi, înainte de vecernie. De când
suntem aici, ea s-a spovedit şi s-a împărtăşit de multe ori, eu niciodată. Nu m-am mai
spovedit din copilărie, când eram absolvit de păcatele mele (pe care nu le luam în serios) de
către părintele Manta, cel care slujea la marea biserică neterminată de peste drum de casa
noastră din Bulevardul Mărăşti 23. Nu ştiu dacă credeam sau nu, la 10-11 ani băieţii cu o
educaţie religioasă oarecare sunt poate credincioşi, dar nu acordă mare importanţă acestui
lucru. Oricum, de la trei-patru ani până în pragul adolescenţei îmi spuneam în fiecare seară
rugăciunea înainte de a mă culca (Tatăl nostru). Curând am părăsit însă participarea regulată
la ritualurile creştine. Datorită mamei, ţineam un fel de post („post catolic“, îi spunea ea, fără
carne, dar cu produse lactate) înainte de Paşte şi mergeam la biserică în Săptămâna Mare.
Mai târziu, credinţa mea, câtă va fi fost, s-a transformat într-o religiozitate vagă şi difuză:
eram interesat de mistică în genere (nu numai creştină), citeam cu pasiune cărţi de teologie,
vieţi de sfinţi, istoria religiilor etc. şi detestam „ateismul ştiinţific“, predat în şcolile şi
universităţile comuniste, sub toate formele lui. Aveam, apoi, o veritabilă admiraţie şi respect
pentru oamenii angajaţi religios pe care-i cunoşteam (Monseniorul Vladimir Ghika, Edgar
Papu, înainte de arestarea lui şi apoi, după eliberare, înainte de ciudata lui convertire politică
la „protocronismul“ oficial acceptat de regimul Ceauşescu). Purtam numeroase discuţii
teologice cu oameni de la care aveam ce învăţa (Alecu Paleologu în România, înainte de
1973, Mircea Eliade în exil; de altfel, Eliade a acceptat să fie naş la botezul lui M). Citeam
mult (şi la drept vorbind, haotic) despre Reformă, despre catolicism, despre iudaism şi sectele
hasidice, despre budism şi budismul zen (care-şi făcuse în America loc printre modele
intelectuale), despre hinduism etc. Eram deschis fenomenului religios, rezonam profund la
ideile şi paradoxurile întâlnite în astfel de lecturi, dar nu practicam nici o religie. M-am
apropiat de ortodoxie prin Uca şi M, i-am însoţit ani de-a rândul la slujbele de duminică, fără
să cred, dar cu sentimentul că participam la o veche tradiţie şi că această participare
întrerupea frumos şi reflexiv secularitatea cotidianului, curgerea lui tulbure, cu monotoniile şi
grijile lui, cu lipsa lui de semnificaţie, cu rarele lui momente de bucurie împărtăşită. Religia
reprezenta zona semnificaţiei (fie şi, ca-n Eclesiast, doar conştiinţa că nimic n-are nici o
semnificaţie – aşa cum s-ar putea, cum ar fi de dorit sau de visat, împotriva unui
incomprehensibil refuz, care nu poate veni decât de la Dumnezeu). (Filozofic, eu accept
argumentul ontologic al existenţei lui Dumnezeu în formularea Sfântului Anselm.)
Azi, la biserică, cu Uca, care-şi ştergea din când în când o lacrimă, în picioare sau aşezat
sau în genunchi, ascultând corul cu cântările liturgice bizantine (însoţind slujba sfântului Ioan
Gură de Aur), am reflectat la toate cele scrise mai sus, rezumativ şi sec. Dumnezeu pare a nu-
mi fi acordat graţia credinţei. Sau, ceea ce-i totuna, m-a făcut să nu cred că pot să cred. Cu
apropierea ineluctabilă a morţii, această graţie îmi va fi poate dată. Important acum e să mă
pregătesc pentru ea. (O pregătire în coordonate care-mi sunt cât de cât cunoscute practic.)
După mai bine de şaizeci de ani, voi merge cu draga mea Uca la spovedanie. Mâine mă voi
împărtăşi. Ce va urma nu ştiu. În viaţa viitoare nu pot deocamdată crede, dar poate că voi
continua să exist fără identitate în lumină, într-o lumină pură în care voi fi alături – fără să-mi
dau seama, dar alături – de M, de părinţii mei, de rudele dragi şi de prietenii dragi, spulberaţi
şi ei, fără identitate, în lumină…
3 martie 2008
Ieri şi alaltăieri, zile dominate de prezenţa intermitentă, blândă şi surâzătoare a lui M. L-am
simţit acolo în timpul serviciului memorial şi apoi în sala de mese a bisericii, unde Uca a adus
coliva şi colacii pe care i-a preparat, mi-a spus ea, „cu dragoste“. Mai mulţi enoriaşi şi-au
amintit de el, de sfioşenia lui, de zâmbetul lui care-ţi mergea la inimă. În ultimele luni de
viaţă – am mai spus asta în Portretul lui M – evita să meargă la slujbele de duminică, se
vorbea prea mult despre moarte acolo, deşi despre moartea înfrântă de Cristos, şi mai
totdeauna în contextul vieţii – al vieţii veşnice – pe care el totuşi nu-l lua în seamă. Moartea,
pe care probabil o asocia cu atacurile de epilepsie, îi producea o angoasă pe care nu ştia s-o
exprime în cuvinte. Da, el a fost acolo – fie şi ca o proiecţie a noastră, a părinţilor lui – şi ne-
am întors de la biserică, după împărtăşanie şi după masa comunală, cu sufletele mai împăcate.
Azi mergem la spital, la doctoriţa Chiorean, cu care nu putem comunica decât prin
intermediul sorei ei, Janet Flynn, o fiinţă obtuză, închisă, care execută ordinele ei, dar nu e
nici măcar capabilă să explice motivaţia lor. O singură dată, după numeroasele mele
insistenţe, Chiorean m-a chemat la telefon şi mi-a vorbit, cu câteva zile întârziere – zile în
care eu m-am frământat –, despre rezultatul CT-scanului toracic. Doctorul Mathur, când mi-a
făcut bronhoscopia, nu ştia decât că trebuie să administreze procedura şi să extragă ţesuturi
pentru biopsie. Când i-am cerut amănunte despre CT-scan, mi-a spus că-l văzuse cu două zile
înainte, dar că uitase totul. Voi afla totul mai târziu, după analiza biopsiei, de la doctoriţa
Chiorean. Au trecut patru-cinci zile de atunci şi n-am primit decât un telefon eliptic de la sora
Flynn: rezultatele sunt „inconcludente“. I-am spus că aş vrea să vorbesc cu doctoriţa. Mi-a
retelefonat că mi-a fixat o întâlnire pentru azi după-masă. Ce contrast cu doctorul Tepler de la
New York, pe care Uca l-a chemat lăsându-i vorbă la secretară, şi care a răspuns cu maximă
promptitudine. S-a mirat că n-am început încă tratamentul. E de părere că tumoarea primitivă
e cea de la pancreas (cea de la plămâni nu poate fi decât o metastază). Urmează să mai
vorbim după ce primeşte rezultatele ultimei biopsii, deşi cele de la pancreas, pe care le-a
văzut, reprezintă „un caz clasic“, pentru care terapia ar fi trebuit să se fi iniţiat demult. I-a fost
evident că n-avem prea mare încredere în doctoriţa Chiorean şi ne-a sfătuit s-o schimbăm fără
întârziere.
Mi-a căzut în mână – şi mi-a stimulat interesul pentru problematica filozofică a morţii –
volumul lui Emmanuel Lévinas Dieu, la Mort et le Temps (1993), reproducând două cursuri
ţinute la Sorbona în 1975–’76. Am ajuns la jumătate şi această lectură nu numai că îmi
reîmprospătează idei şi moduri de a gândi întâlnite în cărţi anterioare ale lui Lévinas (Totalité
et infini, Difficile libérté, Ethique et infini), dar îmi dezvăluie dialogul de obicei implicit, aici
explicit şi didactic, cu alţi mari filozofi (Platon, Husserl, Heidegger, Kant, Hegel etc.). Marile
teme ale lui Lévinas (chestiunea Celuilalt, pe care mi-o pune mie chipul sau faţa celuilalt, şi
care stă la baza relaţiei etice interumane; timpul, moartea, Dumnezeu, infinitul şi finitudinea,
întrebarea, enigma, răbdarea etc.). Voi reveni când – dacă – mai am timp să termin. Să
sperăm că da. Reţin deocamdată ideea că moartea nu poate fi analizată fenomenologic.
Experienţa morţii altcuiva, da, căci poate fi o experienţă, fie ea de mâna a doua, dar
experienţa propriei tale morţi – care te rupe brusc şi definitiv de existenţa ta întrebătoare (şi
pusă tot timpul sub semnul întrebării) – nu poate fi comunicată, rămâne pe veci închisă în
tăcere, fenomenul se transformă în enigma sfârşitului, la fel de mare ca şi inversul ei, enigma
începutului. Oare începutul se produce în neant, din neant, şi sfârşitul e disoluţie într-un neant
simetric? Sper că voi găsi răspunsul la această întrebare în continuarea lecturii…
4 martie 2008
Ieri, la spital, doctoriţa C. îmi explică, scuzându-se că nu mi-a telefonat între timp – ea însăşi
a aflat aceste lucruri importante în ultimul moment, cerându-le celor de la patologie să
reexamineze vechile lamele, cele pe baza cărora fusese diagnosticat cancerul pancreatic, să
folosească anumiţi coloranţi şi să le compare atent cu biopsiile produse de bronhoscopie. Se
dovedeşte că celulele de adenocarcinom sunt identice, ceea ce face din răspunsul
„inconcludent“ de acum o săptămână un răspuns pozitiv: tumoarea primitivă e cea de la
plămânul drept (mare: 9 cm pe 4 cm) şi cea de la pancreas e secundară. O veste bună în
condiţiile date: chiar tratat, un cancer pancreatic primar ar prelungi viaţa de la 6 luni până la
un an; cancerul pulmonar, mai răspândit şi mai bine studiat, cu opţiuni terapeutice mai
variate, poate prelungi viaţa până la trei ani. Discutăm despre luni şi ani ca despre nişte mari
sau extrem de mari monede de aur pe care le-am putea primi: timp transformat în aur pur.
Tratamentul, care se va decide mâine, când am întâlnire cu dr. Nasser Hanna (tânăr specialist
cu multe publicaţii şi Associate Professor la Facultatea de Medicină), va fi unul şi acelaşi
pentru amândouă tumorile. I., care mă sună zilnic de la Paris, e încântată de noua întorsătură
a lucrurilor. Îmi citează cazuri cu rezultate favorabile (Anca Pantazescu, care s-a prăpădit
după câţiva ani, dar nu din pricina cancerului pulmonar, ci din pricina unei hepatite care a dus
la metastaza vechiului cancer la ficat.) Abia mâine-seară, după vizita la Hanna, voi şti mai
multe; tratamentul va începe, probabil, luni, 10 martie. Marile nenorociri se compun adesea
din multe şi diverse nenorociri mai mici, dar şi din noroace propriu-zise!
5 martie 2008
Ieri ne vizitează, venit din Europa, pentru o conferinţă de istorici care se ţine la Chicago peste
câteva zile, tânărul Tudor Georgescu, băiatul de 29 de ani al lui Vlad Georgescu, directorul
postului de radio Europa Liberă, ucis de Securitate prin radiaţie în 1987, în vârstă de doar 52
de ani, la ordinele lui Ceauşescu. De Vlad eram apropiat încă din România şi l-am văzut de
mai multe ori când se stabilise, pentru o vreme, la Washington. Am făcut chiar şi o vacanţă la
mare cu el şi cu Mary, soţia lui, şi cu copilul Tudor, cam de aceeaşi vârstă cu M, în New
Jersey, la Beach Haven. La vârsta studiilor universitare, Tudor a venit la Indiana University –
noi i-am găsit un apartament cu chirie chiar în cartierul nostru. Stabilisem chiar o tradiţie: îl
invitam în fiecare duminică să ia prânzul cu noi. Afectuos şi de-o vanitate naivă, lipsit de
orice complexe, perfect integrat culturii studenţeşti occidentale, l-am îndrăgit şi ne-a îndrăgit.
Glumeam cu el şi el uneori se făcea că ia în serios glumele noastre şi după aceea râdeam cu
toţii. Nu ştia decât germana (trăia la München cu mama lui) şi engleza (frecventase o şcoală
în limba engleză la München) şi era de-o ignoranţă înduioşătoare, nu prea curios, dar
ambiţios, de o inteligenţă solidă şi plin de o vitalitate expansivă. Era frumos şi fetele se
dădeau în vânt după el, dar el rămânea – cel puţin aşa declara şi era credibil – fidel iubitei lui
din Germania, Sassy, cu care s-a şi căsătorit anul trecut. Acum îşi termină un doctorat în
istorie în Anglia. Poartă părul lung, legat în coadă de cal şi ajungându-i până la mijlocul
spinării, o barbă sârmoasă şi are o faţă cu trăsături fine, iar în ochii vii, strălucitori, o privire
blândă, în contrast cu o anumită nervozitate fizică şi cu gesturile repezi abia stăpânite,
mărturisind un exces de energie. Şi totuşi, în cei şapte ani şi mai bine de când nu l-am văzut,
nu s-a schimbat prea mult. Ignoranţa lui în materie de ceea ce numim „cultură generală“, care
vine dintr-o curiozitate omnivoră de a citi în domeniile cele mai diverse, dincolo de o
specialitate sau alta, a rămas la el tot atât de mare ca odinioară – e poate o caracteristică
generaţională. Tinerilor nu le mai e ruşine că nu ştiu lucruri care nu intră în raza
preocupărilor lor imediate. Venind vorba, nu mai ţin minte cum, de cuvântul „Ararat“ (o
marcă de produse cosmetice?), îl întreb: „Tu ştii la ce se referă «Ararat»?“ „Nu, n-am auzit
niciodată acest cuvânt“, mărturiseşte el fără urmă de jenă, cu cea mai deplină candoare. Când
află că e numele muntelui pe care s-a oprit Arca lui Noe, îşi aminteşte că a auzit la o emisiune
de întrebări şi răspunsuri la televizor, nu despre Ararat, ci despre ce conţinea Arca lui Noe.
„Afli multe din astfel de programe de trivia.“ Din Biblie se extrag întrebări care sunt folosite
în jocurile de trivia.
Când îi vorbesc, foarte pe scurt, despre boala mea, pare copleşit, mă priveşte îndurerat. În
fond, de ce i-am spus? Nu pot să ascund că simpatia lui spontană, intensă, m-a emoţionat.
Tudor e un om bun. Şi bunătatea autentică e mai rară în lumea asta decât cunoştinţele de
„cultură generală“ sau erudiţia de orice fel. Mai rară şi infinit mai preţioasă. Ne despărţim
sentimental, eu promiţându-i că, după tratament, vom veni pentru mai multă vreme în Europa
şi vom face un salt în Anglia. „Da, da, neapărat!“, se bucură el. Până atunci, îi spun (fără s-o
cred cu adevărat): „Tu-ţi termini teza de doctorat, iar eu tratamentul“. Am izgonit gândurile
cele mai negre şi-am pus între paranteze faptul că nu mă prea simţeam bine după masa de la
Uptown Café, care mi-a căzut greu.
7 martie 2008
Zile încărcate şi obositoare: am fost de mai multe ori la Indianapolis, l-am văzut pe dr.
Hanna, am stabilit un tratament (standard plus un studiu clinic, în care am fost primit, pentru
noul medicament Enzastaurin, pe care vrea să-l lanseseze compania Lilly: 50% dintre
participanţi primesc medicamentul real, în pastile, 50% iau un placebo). Ieri am făcut o
descoperire care m-a şocat, dar mai mult a şocat-o şi chiar a înfuriat-o pe Uca: fiind la SIRI
(Southern Indiana Radiological Association) pentru CT-scanul cranian, necesar pentru
admiterea în studiul clinic (mulţumesc lui Dumnezeu, cancerul n-a ajuns la creier), m-am
interesat dacă se păstrează acolo o copie a radiografiei făcute în primăvara lui 2005. Atunci,
după o călătorie în Franţa şi apoi în România, m-am simţit obosit după un zbor foarte lung cu
mai multe întreruperi şi am început să tuşesc, am avut ceva febră, şi m-am dus la dr. Michael
Porvaznic, de curând sosit la Bloomington, pentru a-l înlocui pe doctorul nostru internist de
treizeci de ani, James A. Ray, care se pensionase. Dr. M.P. a cerut o radiografie pulmonară şi
mi-a prescris, ca pentru o gripă obişnuită, un antibiotic. După câteva zile tusea a trecut şi m-
am simţit mai bine. Rezultatul radiografiei i-a fost trimis doctorului (dacă l-aş fi cerut, mi-ar
fi fost desigur trimis şi mie, dar nu l-am cerut) şi sora mi-a telefonat că totul e în regulă.
Adevărul e diferit: doctorul care a citit şi interpretat radiografia (J. Benveniste) notase (citez
în engleză): „a five millimeter non-calcified nodule projects within the right middle lobe best
seen on series 3 image 38. Follow-up study of this nodule by limited CT-scan in 3 month-
intervals is recommended until a 2-year baseline of stability has been established)“ . În 23

finalul acestei lecturi, sub rubrica „Impression“, la numărul 1, se revine: „non-calcified 5 mm


nodular density involving the right middle lobe. Follow-up by limited CT is recommended.
Please see above discussion“ . Datat: 14 aprilie 2005. Deci, dacă această recomandare ar fi
24

fost urmată, tumoarea din plămânul drept ar fi putut fi descoperită cu cel puţin doi ani mai
devreme, într-o fază timpurie, şi tratată cu mult mai multe şanse de succes. Sunt aşadar
victima unei evidente neglijenţe medicale. Nu ştiu ce să fac. I., care îmi telefonează zilnic, a
făcut o criză de nervi când i-am spus. Zice că trebuie neapărat să intentăm proces de
malpraxis. Eu unul sunt mai fatalist. O sumă de bani oarecare, după un proces care se poate
prelungi, nu poate cumpăra sau echivala ani de viaţă pierdută. N-are importanţă, zice I., poţi
dona despăgubirile unei instituţii, poate chiar unui program de cercetare a cancerului
pulmonar. Încerc s-o liniştesc: să nu luăm hotărâri în momente de furie, să aşteptăm să avem
o minte limpede, lucidă.
Uca se simte vinovată şi plânge că n-a cerut atunci, ea, o copie a raportului radiologului. N-
are de ce. Nu era treaba ei să urmărească aceste lucruri, ci a doctorului. Mie mi se rupe inima
de tristeţea şi plânsul ei fără rost. Dar poate că aşa suntem noi făcuţi, să ne simţim vinovaţi,
eu că m-am îmbolnăvit, ea că n-a putut – deşi n-avea cum – să prevină situaţia actuală. Mă
întreb: ce rol psihologic au astfel de autoînvinuiri într-o criză severă? Faptul că am ajuns aici
se datorează – paradoxal – şi sănătăţii mele aparent perfecte între 2005 şi 2008. Mă simţeam
atât de bine după plimbările mele – 4 mile în fiecare zi – în Bryan Park! Când vremea era
călduroasă transpiram abundent, după care făceam un duş, la început cald, la sfârşit rece. O
oboseală musculară difuză îmi dădea o anumită euforie. Dacă în tot acest timp aş fi avut
măcar un simptom, sunt sigur că obscura creştere din plămânul drept ar fi fost descoperită
într-un stadiu mai puţin avansat. Ceea ce mă miră e că anul trecut, când am fost la dr.
Porvaznik pentru un examen general (cum ar fi trebuit, la vârsta mea, să fac în fiecare an, dar
cum nu mai făcusem demult), el n-a recomandat, în afara obişnuitelor analize de sânge (care
au ieşit bine), şi o radiografie, cum cred că s-ar fi cuvenit. Impresia mea atunci a fost a unei
examinări grăbite, superficiale, diferită de acele complete physicals pentru care mergeam o
dată la un an-doi la dr. Ray. Dar trecutul nu poate fi schimbat, iar pentru prezent trebuie
aplicată maxima fundamentală a lui Epictet şi a stoicilor: ceea ce nu depinde de tine trebuie
să-ţi fie indiferent. Această ataraxie nu-i deloc uşor de realizat: ea presupune o disciplină
interioară pe care mi-am impus-o parţial în ultimii ani, şi pe care trebuie să mă străduiesc din
toate puterile s-o întăresc.
Ieri, telefon de la Marta Petreu: ceremonia de acordare a titlului de doctor honoris causa al
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj s-a desfăşurat frumos. Textul meu l-a citit chiar ea şi a
fost foarte aplaudat. Laudatio a fost rostită de Ştefan Borbély. A fost deplânsă – dar înţeleasă
– absenţa mea, zice ea. Eu unul regret cauza care m-a împiedicat să mă duc la Cluj, dar nu
absenţa (detest ceremoniile, printre altele şi pentru că ele nu pot să nu conţină un element de
ridicol solemn; şi apoi, ele sunt precedate sau urmate de felicitări mai mult sau mai puţin
ipocrite, de laude banale sau, nu o dată, delirant de exagerate, stingheritoare, într-o atmosferă
generală falsă). Nefiind de faţă, întreaga poveste mă lasă rece. Telefonul de la Marta – vocea
ei clară, prietenoasă, care articulează perfect cuvintele, nu însă fără o discretă vibraţie
afectuoasă – mă emoţionează totuşi. După cum mă emoţionează şi telefonul din Italia, de la
Marco Cugno, care a primit şi el titlul de doctor honoris causa şi a venit pentru două zile la
Cluj, ca să participe la ceremonia de ieri. A trecut şi el prin multe. Acum cinci ani şi-a
descoperit, din pură întâmplare norocoasă – noroc ambiguu care pe mine m-a ocolit –, un
cancer la plămâni într-o fază timpurie. Acesta a intrat în remisie, dar, cu prilejul unui control
vara trecută, şi-a găsit un anevrism, care a trebuit operat de urgenţă. Cu vârsta, chiar dacă
suntem încă departe de pragul matusalemic, trecem prin tot mai multe, tot mai multe, până
suntem înăbuşiţi şi împinşi în neant, în inimaginabilul pur, în netimp, în nedurată, în nimic.
Sâmbătă 8 martie 2008
Ieri după-masă, mă vizitează Alexandru Baltag (fiul lui Cezar Baltag, vechi prieten şi poet
astăzi aproape complet uitat, pe nedrept, zic eu) cu prietena lui Sonja Smets, veniţi la
Bloomington să-şi petreacă o parte din concediul sabatic. Alexandru a primit tenure la
Departamentul de logică şi computer science de la Oxford, iar Sonja a obţinut o bursă de
cercetare de la Université libre de Bruxelles (partea flamandă), unde e membră a
Departamentului de filozofie (se ocupă de logici modale şi matematice şi acum colaborează
cu Alexandru la un proiect care e, desigur, cu totul ezoteric pentru mine). Pe Sonja am
întâlnit-o acum doi sau trei ani la Bucureşti – venise acolo cu Alexandru pentru o scurtă
perioadă din vacanţa de vară. Mi-a făcut de pe atunci o foarte bună impresie: calmă,
deşteaptă, serioasă, puţin timidă poate, cu trăsături regulate, cu ochi umbriţi de gene dese, cu
părul brun, abundent, legat în coadă de cal şi atârnând lin pe spate. Singurul semn
generaţional – de rebeliune împotriva generaţiei anterioare, a părinţilor ei: un bumb mic de
aur înfipt în nara dreaptă, rămăşiţă dintr-o perioadă, prelungită până azi, când tinerii, băieţi şi
fete, purtau inele de aur sau de argint în urechi, în nas, sau se lăsau tatuaţi în fel şi chip, mai
discret sau mai bătător la ochi. Alexandru s-a îngrăşat vizibil, e tot ras în cap, dar cu o codiţă
de păr subţire, împletită, pe ceafă şi pe spinare, care-i dă un aer ciudat, de practicant al unei
religii exotice. „Ce se întâmplă cu tine“, îl întreb, „ai devenit budist?“ „Nu“, îmi răspunde el,
şi-o întoarce spre glumă, „dar cum eu din când în când o trag pe Sonja de păr, ea mi-a cerut,
în spiritul reciprocităţii, să-mi las această codiţă ca să aibă şi ea de ce să mă tragă.“
(Amuzant, când a fost recent în China pentru o conferinţă, cineva de pe stradă – un
cunoscător, desigur – s-a uitat lung la el şi i-a spus: „O astfel de coafură a fost o modă la noi
în secolul al XVI-lea“.) Sunt un cuplu bine potrivit, aproape ideal, dacă mă gândesc la cel pe
care-l forma cu fosta lui soţie din România, Dana, când îşi făcea doctoratul în matematici
aici, la Bloomington, cu mulţi ani în urmă. (Dana, fiinţă cu predilecţii vulgare ereditare, s-a
recăsătorit cu un „red neck“ , computerist de duzină, cu doi copii mici dintr-un mariaj
25

anterior, pe care ea i-a crescut; spunea despre Alexandru: „E greu să trăieşti cu un geniu“; iar
după ce l-a înşelat un timp, când el a descoperit, ea a exclamat: „Mint, deci exist!“, formulă
pe care Alexandru – n-am prea înţeles bine de ce – a folosit-o ca motto la teza lui de
doctorat). Mă bucură vizita celor doi, cu toate că se dovedeşte că ei nu ştiu să plece la timp,
ceea ce o enervează pe Uca, care mai-mai că nu le-a spus „Matei e un om bolnav, a venit
timpul să plecaţi“. De fapt era o vreme de câine, ningea abundent şi era ger, iar taxiul pe care-
l comandasem în jurul orei şapte nu mai venea. Aşa că pe la opt fără un sfert Alexandru şi
Sonja au pornit-o pe jos – locuiesc destul de departe de noi – prin troiene. Apreciez discreţia
lui Alexandru, care, deşi ştie totul despre boala mea – despre care i-am vorbit chiar eu la
telefon când era la Amsterdam –, nu aduce vorba despre ea. Aş vrea ca toţi cunoscuţii mei să
ştie prin ce trec – nu de la mine – şi să nu-mi vorbească niciodată despre asta, tot subiectul
fiind învăluit în tăcere. Nu vreau să fiu compătimit – sincer sau ipocrit – şi totdeauna am
detestat să mă plâng de lucruri atât de personale.
Duminică 9 martie 2008
Azi-dimineaţă am vrut să mergem la biserică, dar maşina n-a vrut să pornească. I s-a
descărcat peste noapte bateria, probabil din pricina gerului (20 de grade Fahrenheit). Am mai
avut un asemenea necaz acum două săptămâni, când a trebuit să amânăm o întâlnire cu
doctorul pneumonolog Mathur de la Indianapolis. Vechea baterie a fost înlocuită, dar iată că
şi cea nouă ne face figuri – poate automobilul în întregime e prea vechi (Buick, model 1995)
şi se descompune de bătrâneţe, deşi l-am folosit foarte puţin (n-am reuşit să atingem nici 50
000 mile). Va trebui să luăm măsuri.
De la o vreme, deşi n-am dureri, deşi pot face plimbări de câte o oră fără să mă resimt, am
intrat parcă într-un rol de bolnav. Prin casă merg gârbovit, urc treptele scării de lemn una câte
una, încet, încet, şi oftez deseori. Nu ştiu cât din oboseala care mă cuprinde după masa de
prânz e organică sau pur imaginară. Ne potrivim existenţa prin roluri la situaţia în care ştim
că ne aflăm. Uca îmi spune că şi ea a intrat într-un rol: de îngrijitor plin de simpatie,
încercând să anticipeze posibilele mele dorinţe – Poate vrei să-ţi fac un ceai? Poate vrei să mă
duc să cumpăr apă îmbuteliată? Fii atent să nu uiţi să-ţi iei medicamentele peste zece minute.
Vrei să vedem un film împreună (am împrumutat de la bibliotecă nouă DVD-uri cu comediile
mute de la sfârşitul anilor 1920 cu Stan Laurel şi Oliver Hardy – Stan şi Bran). Mai mult, prin
simpatie, Uca simte că se îmbolnăveşte şi ea, o simplă iluzie, de bună seamă.
Sentimentele de singurătate (în doi) şi de claustrofobie s-au atenuat pentru că nu intră în
rolul de om bolnav, pasiv, tăcut, închis în sine, în chip natural lipsit de dorinţe extravagante.
Nu-i mai puţin adevărat că vizitele care, pe de o parte, mă obosesc cu adevărat, pe de alta îmi
fac plăcere. Condiţia sine qua non e să nu discutăm nimic despre boala mea. Orice altceva e
bine-venit. Despre boală vorbesc la telefon cu I. şi Ionel, şi cu Sabin, fratele Ucăi, care de la
început au ştiut şi mă cheamă aproape zilnic (de la Paris, de la Bucureşti, de la New York).
Iri, fata noastră, care e şi ea la curent cu totul, dă zilnic telefon, uneori chiar de două ori pe zi,
şi pe ea o las să vorbească mai mult cu Uca. A trebuit să ajung unde am ajuns ca să-şi arate
făţiş dragostea pentru mine: e plină de sfaturi, vrea să-mi stabilească consultaţii cu
homeopaţi, îi dă Ucăi reţete cu macrobiotice, mi-a trimis suplimente nutritive din ierburi, pe
care doctorul Hanna mi-a spus să le iau doar după ce termin chimioterapia.
Una peste alta, n-am o atitudine consecventă. Cu cei apropiaţi tind să joc rolul de bolnav pe
care îl joc şi cu mine însumi. Cu oamenii pe care îi văd mai rar joc rolul unui om sănătos,
interesat de politică, de bârfele din ţară, de certurile de acolo, cu insulte şi obscenităţi violente
care se termină totdeauna, ca în Caragiale, cu „pupat Piaţa Endependenţii“. Rolul de bolnav,
dar şi faptul însuşi mă stimulează să citesc nu numai cărţi şi articole medicale, ci şi lucrări
despre filozofia morţii. Ieri am început Donner la mort, 1999, de Jacques Derrida. În ciuda
verbozităţii, eleganţa scrisului lui mă ţine treaz până târziu noaptea. Ambiguitatea titlului
permite referinţe multiple: a-şi da moartea (sinuciderea), a da moartea altcuiva (în toate
sensurile), a muri pur şi simplu. După numeroasele aluzii şi citate din Phaidon-ul lui Platon,
îmi promit să reiau curând şi să studiez atent acest dialog împreună cu Criton şi cu Apologia
lui Socrate. Ce spunea despre moarte Socrate este şi astăzi, simt, cât se poate de actual:
pentru el, filozofia însăşi nu era decât pregătirea şi grija pentru moarte, dacă nu chiar o formă
invizibilă a morţii.
10 martie 2008
Ieri după-masă, lungă plimbare cu Uca de peste o oră. Vremea s-a mai îmblânzit. A strălucit
şi soarele. Duminică calmă de lecturi. Am recitit, cum îmi promisesem, Phaidon-ul lui
Platon, ultima conversaţie a lui Socrate cu discipolii săi înainte de a bea otrava (Platon lipsea,
era bolnav: de mâhnire?). Între data condamnării lui Socrate, într-o zi în care trebuia să
înceapă o misiune navală rituală de la Atena la Delos şi înapoi, trecuse destul de mult timp, şi
Socrate putea primi vizitele discipolilor. Dialogul ultim are loc în ziua întoarcerii corabiei
ateniene de la Delos. După propunerile de fugă şi exil, refuzate de Socrate, aşteptarea
reflexivă a morţii de către acesta într-o închisoare din care se putea evada relativ uşor putea
să fie interpretată ca o sinucidere. Socrate condamna sinuciderea, cu o clarificare, însă: „…
fiecare dintre noi este dator faţă de zei să nu îşi ia singur viaţa, ci să aştepte o constrângere
divină, de felul celei care mă sileşte azi pe mine“ (Phaidon, 62c) . Visele lui erau în aceeaşi
26

direcţie. Ceva mai târziu, Socrate spune: „Cei străini de filozofie au toate şansele să nu-şi dea
seama că de fapt singura preocupare a celor care i se dăruiesc cu adevărat este trecerea în
moarte şi starea care îi urmează“ (64a). Ei nu se sinucid însă, în sensul propriu, ci mor
nerăspunzând înclinaţiilor şi ispitelor trupeşti. Se ştie, Socrate expune după aceea doctrina
reîncarnării, care se aplică şi animalelor, şi plantelor, şi, în ansamblu, la tot ceea ce se naşte.
Aşa s-ar explica la oameni existenţa continuă a sufletelor nemuritoare ale morţilor şi faptul
reminiscenţei, instrucţia celor vii nefiind nimic altceva decât rememorare: căci noi ne
amintim, de fapt, lucruri învăţate într-un timp anterior (73e). Viaţa pentru filozof este o viaţă
înlănţuită într-un corp, forţată să vadă realităţile prin el, ca şi când ar privi prin zăbrelele unei
închisori; ceea ce este extraordinar, spune Socrate, e că filozofia şi-a dat seama că aceste
zăbrele sunt alcătuite din dorinţă (82e). Demonstraţia dialectică, în dialog cu Simmias şi
Cebes, a imortalităţii sufletului, e istoriceşte interesantă, logic captivantă, dar azi irelevantă.
Viaţa terestră şi corporală e devalorizată, dar nu viaţa însăşi, căci sufletul e sursa vieţii şi el
este nemuritor. Idealul ar fi viaţa sufletului fără trup. Spre sfârşitul lui Phaidon, după ce
Socrate vorbeşte de un al doilea pământ, mai înalt, mai frumos decât cel pe care-l cunoaştem,
populat de animale şi oameni care în loc să respire aer respiră eter, şi care trăiesc în
cvasiparadisul lor, scutit de boli mult mai mult decât noi, pământenii; după ce schiţează, în
contrast, geografia infernului (cu regiunile Aheronului, Tartarului, Cocytosului şi Styxului),
revine la pământenii decedaţi şi notează că „cei care s-au purificat îndeajuns prin filozofie
trăiesc în eternitate total desfăcuţi de trup şi ajung la lăcaşuri şi mai frumoase [adică cele din
astre, care sunt, în Timaios, lăcaşul original al sufletelor?]; pe care nu mi-ar fi fost uşor să le
descriu, ca să nu mai vorbesc că nu mă iartă timpul“ (114c). Ultimele cuvinte ale lui Socrate
înainte de a bea cucuta, adresate lui Criton, îl însărcinează pe acesta să sacrifice un cocoş lui
Asclepios, zeul tămăduirii. Sensul: moartea lui Socrate e pentru el o vindecare, înfrângerea
unei boli. Cu Socrate problematica filozofiei devine o problematică, în mare parte, a morţii şi
a sensului ei: de la stoici până în zilele noastre.
Seara, lecturi alternative (prost obicei), Dieu, la Mort et le Temps de Lévinas şi Donner la
mort de Derrida, ambele foarte îndatorate lui Heidegger şi mai ales părţilor despre Sein-zum-
Tode din Sein und Zeit. Nu voi intra în nuanţele complicate ale discuţiei (moartea ca
dispariţie a eului individual în neant şi geneza responsabilităţii, moartea celuilalt, moartea,
după Heidegger, ca „posibilitate a imposibilităţii“ etc.), dar nu pot ignora un detaliu istoric,
poate marginal (deşi mie nu mi se pare marginal). Analizând eseuri din cartea lui Jan Patočka
Essais hérétiques sur la philosophie de l’histoire, apărută la Praga în 1975 şi în traducere
franceză în 1981 (cu greu mi-am putut şi eu procura un exemplar în franceză pe la mijlocul
anilor 1980), Derrida notează că Patočka îi datorează foarte mult lui Heidegger, deşi nu-l
numeşte decât o dată, ca-n treacăt. Scrie Derrida: „Patočka, si l’on peut dire, ne s’en cache
pas, bien que la seule référence explicite à Heidegger prenne une forme cryptée. Heidegger
est désigné comme si, pour une raison ou une autre, il ne devait pas être nommé, alors que
d’autres le sont. […] «Cette vision de l’être résorbé par l’étant a été présentée dans l’œuvre
d’un grand penseur contemporain sans qu’on y ajoute créance, sans qu’on y fasse même
attention» [citat din textul lui Patočka]. Heidegger est là, mais on n’y a pas fait même
attention. Il est visible mais on ne le voit pas. Heidegger est là comme une lettre volée…“ 27
Aluzia e la Scrisoarea furată a lui Edgar Allan Poe, despre care va mai veni vorba în cursul
eseului lui Derrida. Acesta nu-şi dă pur şi simplu seama că Patočka (ucis de un atac de cord,
în martie 1977, în timpul unei anchete a poliţiei secrete care îi interoga dur pe semnatarii
Chartei 77, declanşatoarea unei mişcări în favoarea drepturilor omului) scria în condiţii de
strictă cenzură ideologică comunistă. Numele lui Heidegger era pe lista neagră, şi faptul că
Patočka a putut să-l pomenească – fie şi o singură dată – într-o tipăritură ţine de o neglijenţă a
cenzorului sau de un mic miracol. Ignoranţa lui Derrida – dacă despre ignoranţă e vorba – şi
joaca metaforică cu Scrisoarea furată nu pot fi văzute – dinspre Est – decât ca forme, fie ele
benigne, de iresponsabilitate. El n-a încercat nici măcar să-şi imagineze ce înseamnă a scrie şi
a gândi într-un regim de cenzură ideologică.
11 martie 2008
Mihai Spăriosu, cu care am vorbit ieri le telefon şi căruia i-am spus toată povestea mea, e ca
totdeauna plin de sfaturi şi săritor. Vrea să-l întrebe pe un fost coleg de la Cornell, cu care a
păstrat contactul (Michael Hays), care a fost experienţa lui cu cancerul, cum s-a îngrijit şi
cum s-a „vindecat“. Cu 15 ani în urmă, şi-a descoperit un cancer aproape generalizat (la
colon, la ficat, la pancreas, şi cu alte metastaze), doctorul care l-a diagnosticat i-a dat 6 luni,
dar el s-a tratat la New York (chimioterapie plus, cât şi când s-a putut, multă medicină
alternativă) şi este încă în viaţă şi activ. A ajutat şi meditaţia (practică favorită şi a lui Mihai,
care crede, între altele, în naturopatie, herborism, diete exotice etc.). Hays, îmi spune el, a
devenit între timp budist. Eclectismul lui cu elemente mistice orientale (antimoderne) nu mă
miră la un om care a fost atât de aproape de moarte. M-a mirat însă întotdeauna la Mihai, om
fundamental sănătos, dar cu zeci-sute de mărunte necazuri despre care vorbea îndelung şi pe
care le trata cu infinită grijă la herborişti şi la farmacii alternative, sau meditând câte o oră-
două cu muzică înregistrată, indiană, tibetană, chineză. El mă vedea pe mine ca pe un
intelectual modern sceptic (dar era blând şi prietenos cu mine), iar eu vedeam în el –
neferindu-mă să-l ironizez din când în când – un exemplar clasic de health nut – ceea ce nu
diminua afecţiunea pe care am avut-o întotdeauna pentru el, din anii când îmi era student la
Bucureşti şi până astăzi. Mihai îmi recomandă insistent două cărţi: The Connected
Discourses of the Buddha (la Shambala Editions) şi The Tibetan Book of the Dead. „Lectura
lor îţi va face mult bine“, mă încurajează el. După ce convorbirea noastră se încheie, le
comand fără întârziere prin Amazon şi le aştept zilele astea. Sunt curios şi, mai mult decât
atât, simt că voi fi receptiv.
Tot ieri, mă cheamă la telefon şi Norman Manea care, de când a aflat că sunt bolnav, mă
sună o dată la două-trei zile. N-am apucat să-i povestesc episodul cu radiografia din aprilie
2005. „Sunt victima unei neglijenţe medicale“, îi spun. „Cancerul meu ar fi putut fi
descoperit în faza iniţială, şi atunci cazul meu ar fi fost asemănător cu al lui Marco Cugno“
(Norman îl cunoaşte bine pe Marco, care i-a tradus mai multe cărţi în italiană). „Din
nefericire nu eşti nici primul, nici ultimul. Acum câteva zile stăteam de vorbă cu doctorul
Groopman şi iată ce mi-a povestit.“ Una din fetele lui s-a simţit deodată foarte prost, respira
greu, a tuşit, a avut puţină febră etc. Era în weekend şi mama a dus-o la un Promptcare, unde
a fost examinată de o doctoriţă în jur de 40 ani, care, cu o figură serioasă, a decis că are o
criză de astm. I-a scris o reţetă pentru steroizi şi-un alt medicament pentru astm şi i-a spus să
revină peste trei zile. Mama a sugerat o radiografie pulmonară. „Nu e nevoie“, a spus
doctoriţa. Mama a insistat, a spus că e doctoriţă ea însăşi etc. Finalmente, fetei i s-a făcut
radiografia. Diagnosticul: pneumonie. Medicamentele prescrise: total contraindicate. „Când
te duci la un doctor, trebuie să ai noroc“, comentează Norman. „E o loterie“, adaug eu. „Una
din multele loterii invizibile prin care trecem în cursul vieţii. La unele din ele, numărul tău,
pe care nu-l ştii niciodată, indică – de la Borges citire – câştiguri negative: o amputare, o
boală evitabilă, o condamnare la moarte.“
12 martie 2008
Când încercam să-i explic lui M ce e moartea îi spuneam că nu trebuie să-i fie frică de ea, că
trebuie să şi-o închipuie ca pe vremea de dinainte de a se naşte. „Tu te-ai născut în 1977,
încearcă să-ţi imaginezi unde erai, ce făceai, să zicem, în 1970.“ Cu literalismul lui naiv el
îmi spunea, amuzat-întrebător, că pe atunci avea minus şapte ani. Tema ca atare – după
moarte vei fi cum erai înainte de a te naşte – e banală. Există metafizic două alternative:
venim de undeva cu ceva şi cu acel ceva plecăm (spre a ne întoarce pe pământ sub altă
înfăţişare, în doctrinele transmigraţiei; sau spre a trăi o viaţă viitoare infinită, în creştinism);
ori: venim din neant şi ne întoarcem în neant. Dacă venim cu un suflet (strâns legat de corp şi
de aventurile lui), ni se aplică pe timpul vieţii principium individuationis şi devenim fiinţe
singulare, indivizi neînlocuibili în sensul cel mai strict al cuvântului; ceva din individualitatea
noastră rămâne şi după despărţirea de corp, şi reîncarnarea oferă posibilitatea unei schimbări
în bine şi, finalmente (în gândirea indiană), eliberarea totală de karma şi maya prin atingerea
stadiului de moksha, adică ieşirea din ciclul morţii şi renaşterii, depăşirea oricăror pasiuni
omeneşti (echivalentul în budism ar fi nirvana). Oricum, unicitatea noastră individuală
dispare într-o individualitate cosmică. Dacă venim din neant şi ne întoarcem în neant lucrurile
se schimbă. Nu aducem nimic cu noi şi plecăm în nimic, fără nimic. În secularismul
contemporan, viaţa – sub orice formă, chiar şi în declin, chiar şi în stări de boală înaintată,
terminală – trebuie prelungită, căci ea e nu numai valoarea supremă, dar şi singura.
Mijloacele tehnologice de prelungire a vieţii au ajuns atât de complicate, încât diferenţa
dintre viaţă şi moarte s-a subţiat şi a devenit fluidă (faptul că cineva a încetat să respire nu
mai e un semn, el poate fi ataşat unui aparat care să îndeplinească această funcţie; doar
„moartea cerebrală“, constatabilă la electrocardiograf, e un criteriu sigur). Un organism (căci
omul a devenit doar un organism!) poate fi ţinut în viaţă – chiar şi în comă, în totală
inconştienţă – luni de zile. Ca să poţi muri în linişte şi cu demnitate (acasă, nu la spital) au
devenit necesare acele living wills – am făcut şi eu unul –, în care semnatarul specifică fără
echivoc că nu vrea să i se prelungească viaţa în mod artificial atunci când nu va mai fi în stare
să ia o decizie conştientă. Evident, la toate vârstele există sinucideri, iar în cazurile terminale,
posibilitatea legală a eutanasiei (votată doar în statul Oregon în America şi, în Europa,
permisă doar în Olanda şi Belgia), ca să nu vorbesc de cea ilegală. Dar numerele rămân
minuscule. Cei mai mulţi vor, în orice condiţii, să trăiască cât se poate de mult, şi chiar puţin
mai mult decât se poate. Plecată din non-semnificaţie şi sfârşită în non-semnificaţie, poate
unica aventură umană individuală atât de efemeră – fie ea oricât de preţioasă în imanent –
avea vreo semnificaţie? Mi se va spune că Eclesiastul biblic afirmă şi el lipsa de semnificaţie
(vanitas vanitatum) a oricărei experienţe omeneşti. Da, dar diferenţa rămâne enormă. Refuzul
semnificaţiei e un act divin, exprimă voinţa lui Dumnezeu, un Dumnezeu răzbunător care ştie
că nici un om nu este fără păcat. Refuzul semnificaţiei are o semnificaţie! Dacă venim din
neant şi plecăm în neant, putem desigur să afirmăm valoarea absolută a vieţii, putem şi
inventa tot felul de semnificaţii individuale şi subiective, dar non-semnificaţia esenţială
continuă să existe, şi ea însăşi este fără semnificaţie.
13 martie 2008
Ieri vreme bună, soare, început de primăvară întârziată, după o iarnă prelungită cu zăpadă, ger
şi viscol până de curând. Lungă plimbare la Clear Creek (cam 4 mile şi jumătate) cu
Alexandru Baltag şi cu A. Crăiuţu, care a fost titularizat la Departamentul de ştiinţe politice
de la Indiana University. A.B. e plin de energie, vorbeşte mult, repede – la fel de repede când
relatează mici poveşti mai mult sau mai puţin oarecare (englezoaicele bete de la Oxford, date
afară din localuri la ora când el se întorcea acasă de la universitate, mai toate tinere,
clătinându-se pe picioare, legându-se de el, „I want a fuck!“), ca şi atunci când descrie
proiectele lui (în colaborare cu Sonja) de logică epistemică, în limbaj simplificat, ca pentru
doi nespecialişti. Înţeleg tot ce spune, îi pun întrebări, caut chiar contraexemple care uneori
stau în picioare (paradoxurile pe care le implică aşa-numitele „self-fulfilling prophecies“, ca
în cazul vindecărilor miraculoase prin credinţă, la Lourdes, bunăoară), dar ajuns acasă nu-i
pot reproduce Ucăi mai nimic. Mi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă. Crăiuţu nu prea
intervine în astfel de discuţii, pe el nu-l interesează decât bârfele şi lucrurile ridicole care se
întâmplă în „ţărişoară“ (cum ar fi ce-a spus Patapievici cu prilejul zilei lui de naştere – a
împlinit 51 de ani – într-un interviu de pe Internet: între altele, că-şi începe fiecare zi uitându-
se în calendarul ortodox şi memorând numele sfinţilor zilei) sau Tocqueville (lucrează la o
ediţie a corespondenţei inedite pe care a descoperit-o la biblioteca Beinecke de la Yale). Una
peste alta a fost agreabil, dar m-a cam obosit, şi seara, după ce am văzut cu Uca un DVD cu
filmele mute din 1928–’29 ale lui Stan Laurel şi Oliver Hardy (Stan şi Bran ai copilăriei
noastre), n-am putut adormi decât foarte târziu.
15 martie 2008
Unul din felurile în care se manifestă la mine principiul „Extremele se ating“: ieri la spital, la
centrul de cancer, pentru prima sesiune de chimioterapie (în total trei ore, trei medicamente
diferite, Alimta, Carboplatin şi Avastin, în perfuzii succesive), mi-am luat ca material de
lectură The New York Times din aceeaşi zi şi volumul din operele lui Platon (Pleiadă)
conţinând Apologia lui Socrate. Am răsfoit repede ziarul (nimic interesant), în timp ce
nerăbdarea de a reciti Apologia creştea. Într-un fel, pentru mine, Apologia era mai actuală (şi
mai urgentă) decât ziarul. Cu siringa înfiptă în venă de o soră au bon cœur, cu Uca aşezată pe
un scaun de vizavi şi privindu-mă îngrijorată, atentă, m-am adâncit în lectura Apologiei cu
creionul în mână, subliniind unele pasaje fără remuşcările de altădată că mâzgălesc o carte
rară (tehnologia a rezolvat problema, iar cărţile cu adevărat rare, fizic vorbind, devin obiecte
de colecţie pentru bibliofili, între care nu m-am numărat niciodată). Fascinantă pledoaria lui
Socrate către cei 500 de judecători atenieni, împotriva acuzaţiilor calomnioase aduse de
Meletos şi alţii ca el: că Socrate ar răspândi opinii despre ce se află sub pământ şi în cer, „şi
preface prin vorbire cauza rea într-una bună“ (dar fără a-l menţiona pe sofistul Protagoras, al
cărui cuvânt de ordine era chiar acesta) şi i-ar îndemna pe ascultători să le difuzeze. Aici
Socrate ţine să se delimiteze de sofişti, care făceau educaţia altora pe bani, în timp ce el o
făcea gratuit, de dragul discuţiilor despre adevăr, bine şi frumos – despre cum se putea ajunge
la ele – la care oricine era liber să participe. Poate că ar face şi el ca sofiştii – spune ironic
Socrate – dacă ar avea cunoştinţele lor, dar acestea îi lipsesc! Implicaţia e că el nu ştie nimic
în afară de faptul că ştie că nu ştie nimic. Convorbirile cu alţii îl ajutau – atât pe el, cât şi pe
interlocutori – să caute, să se caute, să se cunoască pe ei înşişi, cum recomanda oracolul de la
Delphi. A doua acuzaţie, mai recentă: Socrate e vinovat de a corupe tineretul, de a nu crede în
zeii în care crede Statul, ci în divinităţi noi şi diferite. Cu amestecul lui unic de ironie,
modestie, orgoliu (chiar aroganţă, dar pur filozofică, mereu sub scutul autoironiei), Socrate
dărâmă unul după altul argumentele lui Meletos (pe care-l supune la un moment dat unui
contrainterogatoriu) şi ale celorlalţi acuzatori.
Totul a început cu impetuosul Chairephon, vechiul prieten al lui Socrate, care s-a dus într-o
zi la Delphi şi a întrebat oracolul dacă există pe lume om mai înţelept decât Socrate.
Răspunsul Pythiei a fost că nu există. „Ce-a vrut să spună Zeul? Ce sens poate avea această
enigmă?“ s-a întrebat Socrate, care nu putea crede nici că este un înţelept, dar nici că Apollo
ar putea minţi. De aici sentimentul că se află în faţa unei enigme (o enigmă te îndeamnă să
cauţi adevărul pe care în mod explicit îl ascunde). Socrate se decide să întreprindă o anchetă
– printre politicieni, printre poeţi, printre meseriaşi – ca să pună la încercare afirmaţia
oracolului. Oamenii cu reputaţie de înţelepciune se dovedesc, după discuţiile publice cu ei, a
nu fi deloc înţelepţi în realitate. Socrate le devine pe dată odios, nu numai lor, ci şi celor care
asistaseră la dezbatere. De aici au pornit desigur multe uri şi calomnii, dar şi faptul că (prin
contrafrază?) „numele cu care sunt chemat este acela de înţelept“. Spre sfârşitul pledoariei –
nu fără formule dubitative, care fac parte din retorica lui, dar nu fără mândrie – Socrate revine
la ideile de reputaţie şi înţelepciune, anticipând pedeapsa cu moartea şi respingând
alternativele, între care exilul: „… nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu
frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta, la
vârsta mea, cu trecutul şi cu numele meu, adevărat sau mincinos; doar e ştiut lucru că Socrate
se deosebeşte prin ceva de ceilalţi oameni“ (34e, 35a). Cât despre moarte, despre ea nu ştim
nimic, spune el, nici dacă este un bine, nici dacă este un rău. „A fi mort este din două lucruri
unul: sau este totuna cu a nu fi deloc, şi atunci cel mort n-are nici o simţire pentru nimic, sau
este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului de aici într-alt loc“
(40c). Dacă presupunem că dispare orice conştiinţă, atunci moartea e mai degrabă un somn
fără vise sau viziuni: un lucru minunat. „Dacă moartea este aşa ceva, eu o numesc câştig.
Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină“ (40d). În a
doua ipoteză, moartea ar fi o călătorie a sufletului, care ar putea ajunge în Hades. Acolo,
spune Socrate pe jumătate în diatribă camuflată, ar putea întâlni judecători adevăraţi (Minos,
Radamante, Aias, Triptolem), mari spirite (Orfeu, Hesiod, Homer), oameni care fuseseră
injust condamnaţi la moarte (Palamede şi Aias) şi, stând de vorbă cu ei, să-i supună aceleiaşi
anchete pe care o făcuse pe pământ (din fericire, morţii nu pot fi condamnaţi la moarte!).
Încheierea e sublimă: „Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n-o ştie fără de
numai Zeul!“
Orele de tratament s-au terminat mai repede decât mi-aş fi închipuit, fără accidente sau
reacţii imediate. Nici azi, după o noapte ceva mai bună, nu simt încă nici un efect. Ieri-seară,
în pat, am început Criton, pe care-l termin azi. Şi eu sunt condamnat la moarte – nu injust; de
fapt, dincolo de bine şi de rău, de propriul meu destin – dar nu ştiu vag decât că data nu e
prea îndepărtată.
19 martie 2008 (miercuri)
Simplul fapt că scriu aceste rânduri e o dovadă că mă simt ceva mai bine decât în ultimele trei
zile, în care reacţiile la chimioterapia de vineri, după o zi liniştită, aproape normală, s-au
făcut simţite din plin: oboseală, vagi dureri abdominale intermitente, pasivitate, un fel de
plumb în tot corpul. Noroc că puteam citi, eram mental cât se poate de lucid, deşi nu puteam
gândi independent, necum scrie. (Lectură: Cartea tibetană a morţilor, recomandată de Mihai
S., în noua traducere engleză, completă de astă dată, cu o bună introducere de Dalai Lama.
Coincidenţă istorică: represiunea chineză, brutală, sângeroasă a manifestaţiilor populare din
Lhassa şi alte oraşe, acuzaţiile stridente ale guvernului chinez împotriva lui Dalai Lama,
numit ca instigatorul mişcării de protest; Dalai Lama ameninţă că dacă teroarea chineză
continuă va părăsi guvernul tibetan pe care-l conduce în exil.)
Ieri a sosit de la Los Angeles în vizită pentru câteva zile Iri cu băiatul ei, nepotul nostru de
şase ani şi jumătate, Rory, elev în clasa întâi. Oare e ultima oară când îi văd? Cine ştie? Rory
e un copil frumos – blond cu ochi albaştri care te privesc cu sfială, viclenie şi inocenţă – şi
cuminte, deşi mult răsfăţat de maică-sa, şi foarte deştept. Seara ne uităm la două filme mute –
excelente – cu Laurel and Hardy (Stan şi Bran) din 1927. Rory râde de se prăpădeşte. Citeşte
cu voce tare, repede, fără greşeli sau poticneli, ecranele care spun povestea, anunţând
conţinutul scenelor mute care urmează. A învăţat să citească înainte de şcoală, de la vârsta de
4-5 ani.
Chiar acum, Rory a venit să-mi spună „bună dimineaţa“. Vrea să asculte CD-urile cu
sonatele de pian ale lui Mozart (cu Maria João Pires) despre care i-am vorbit aseară. El ia
lecţii de pian şi acum învaţă – probabil într-o versiune simplificată – faimosul allegretto alla
turca din Sonata în la major (KV 331). Observ că-i merg la inimă mai ales părţile de andante
sau adagio, poate pentru că i se pare că şi el le-ar putea executa mai uşor. Surâde şi se bucură
în sinea lui când vine rândul allegrettoului, pe care-l recunoaşte imediat.
Îmi dau seama că de aproape două luni (mai precis din 24 ianuarie, când mi s-a descoperit
cancerul la pancreas) n-am mai ascultat muzică decât întâmplător, la radio, în timpul meselor.
A trebuit să vină Rory ca să mă scoată din această inerţie! Îi sunt recunoscător. De-acum
încolo voi asculta muzică, multă muzică în orele în care scriu, şi nu numai. Muzica
înfrumuseţează lumea şi timpul. Şi frumuseţea – mi-aş însuşi, deplin şi în toate sensurile,
acest gând al lui Dostoievski – va salva lumea! O salvează şi în prezent, ori de câte ori o
întâlneşti sau te apropii de ea, vrăjit. Ea dezvăluie o dimensiune misterioasă a prezentului şi
una, încă mai misterioasă, a aşteptării. Ascultând Mozart mă întrerup deseori din scris, cu
bucuria regăsită de a fi atent minute în şir la extraordinara puritate a sunetelor şi ritmurilor
din care e alcătuită muzica lui, la scările făcute din fire subţiri de argint, fluturătoare pe care
mi se urcă în auz (doar la Bach aceste scări sunt de aur).
20 martie 2008
Cel puţin pentru moment, în loc de lucruri relaxante care nu mă relaxează, nu mai pot citi cu
plăcere decât două categorii de texte: filozofie – de la Platon la Heidegger sau Lévinas
(Derrida nefiind, în fond, decât o variaţie mai frivolă pe teme heideggeriene); şi biografie –
incluzând desigur memorii, autobiografii, corespondenţe etc. Amintindu-mi de perioada în
care-l descopeream şi studiam pe Ch.S. Peirce, fondatorul semioticii filozofice, am luat de la
bibliotecă o culegere de articole publicate în periodice între 1868 şi 1903. Aseară am citit, cu
o atenţie mereu trează şi cu o curiozitate intelectuală crescândă, Science and Religion (1887).
Evident, faptele şi teoriile ştiinţifice menţionate au o valoare strict istorică şi multe din ele au
fost infirmate sau rafinate până dincolo de punctul la care ar putea fi azi recunoscute; dar
concepţia despre ştiinţă şi metoda ştiinţifică – niciodată infailibile, totdeauna provizorii şi
implicit acceptându-şi provizoratul – rămâne. M-a atras îndeosebi ceea ce spune Peirce
despre o zonă mentală intermediară între raţionamentul pur logic şi reveria haotică: un spaţiu
al Jocului fără reguli, dar direcţionat, căutând în deplină libertate răspunsul la mari întrebări
cărora filozoful nu le poate răspunde cu mijloacele stricte pe care le are la îndemână. Acestui
joc meditativ Peirce îi dă numele de Musement, de la verbul to muse, pe care dicţionarul îl
defineşte ca „a medita în tăcere (asupra unei probleme), a considera meditativ sau cu uimire,
a medita pe o temă anume, a rumina sau a rumega (în sens metaforic), cu sinonimele: a
cugeta, a contempla, a visa“. Într-o astfel de stare, caracteristică plimbărilor sale solitare,
Peirce produce ceea ce numeşte „argumentul neglijat“ (în toate teologiile) în favoarea
existenţei lui Dumnezeu: „în jocul pur al reveriei cugetătoare (the Pure Play of Musement),
ideea realităţii lui Dumnezeu se va impune, mai devreme sau mai târziu“. Iar pe măsură ce o
consideră mai insistent, the Muser va descoperi ecouri ale ei în fiecare parte a cugetului său şi
o va preţui pentru frumuseţea ei, pentru faptul că îi oferă un ideal de viaţă şi pentru faptul că
ea constituie o explicaţie complet satisfăcătoare a lumii. În continuare, Peirce supune această
idee care a răsărit spontan în minţile oamenilor din timpurile cele mai vechi unui examen
logic pe care trebuie să-l treacă orice ipoteză plauzibilă. Concluzia: ipoteza nu e
antiştiinţifică, deşi „argumentul neglijat“ (The Neglected Argument) împlineşte deplin doar
condiţiile primului stadiu (mai rămân două) ale unei cercetări despre originile universului.
Interesant, ca să ajungă la această concluzie Peirce simte că e nevoie să-şi expună rezumativ,
dar fără să sacrifice vreo nuanţă importantă, întreaga sa filozofie de maturitate (inclusiv
respingerea pozitivismului unui Compte sau Spencer, inclusiv logica lui, teoria celor trei lumi
şi semiotica ori teoria celor trei tipuri de semne, iconic, indexic şi simbolic, pe care urma s-o
dezvolte în Letters to Lady Welby). Şi mai interesant e că Peirce legitimează filozofic the
Play of Musement, jocul reveriei cugetătoare în căutarea liberă a răspunsului la marile
întrebări, răsturnând prejudecata vremii, şi anume că filozofia trebuie să evite cu orice preţ
cercetările „sterile“ despre origini. Lectura eseului e pentru mine nutritivă, întăritoare.
21 martie 2008 (vineri)
Ascultând cu Rory Variaţiunile Goldberg de Bach cu Tatiana Nicolaeva la pian. Rory mişcă
frumos degetele de la ambele mâini, ca şi cum ar cânta la o claviatură de aer. Şi eu îmi
amintesc că, la o vârstă ceva mai înaintată decât a lui, 11-12 ani, ascultam muzică simfonică
la radio, şi „dirijam“ cu pasiune orchestra invizibilă, imitându-i pe dirijorii pe care-i văzusem
la Ateneu sau la Operă. Forme cinetice pe care le ia excesul de energie vitală al foarte
tinerilor.
Vinerea Mare la catolici şi protestanţi, chiar în ziua echinocţiului de primăvară – Paştele
nostru ortodox cade anul acesta cu o lună şi mai bine mai târziu: Vinerea Mare e pe 25
aprilie. Vine să petreacă Paştele cu noi cumnatul meu Sabin, fratele Ucăi. El va fi precedat de
sora mea I. şi de F., veniţi de la Paris să mă vadă. Mă gândesc să-l invit şi pe Ionel (i-aş plăti
eu biletul de avion, căci el e cam strâmtorat), dacă nu reuşesc să aranjez o scurtă călătorie în
România între ciclul doi al tratamentului şi cel de-al treilea (începutul lui iunie).
Mă gândesc la o posibilă ediţie postumă a scrierilor mele. Titlul general ar fi Opere alese,
în mai multe volume. Volumul întâi şi doi, intitulate „Autobiografice şi literare“, sunt pentru
mine cele mai importante. Volumul întâi ar trebui să cuprindă, în ordinea cronologică a
apariţiei (cu o excepţie: Zacharias Lichter), următoarele: 1. fragmentele mele din Amintiri în
dialog puse cap la cap (ca bază pentru stabilirea textului fiind luată ediţia a III-a, Polirom,
2005); 2. Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, ediţie definitivă, Polirom, 2004; 3. Portretul
lui M, Polirom, 2003 (la care se adaugă „Post-scriptum“ la Portretul lui M, tradus din engleză
şi publicat în Lettre Internationale, numărul 55 din 2005). Volumul doi ar cuprinde jurnalele,
Un fel de jurnal (1973–1981), Polirom, 2005 şi Un altfel de jurnal (2004–2008) (manuscris
inedit). Primele două volume ar trebui să apară simultan. Volumele imediat următoare ar
trebui să aibă subtitlul „Înainte de 1973“. Unul din aceste volume ar putea reuni două cărţi
sub titlul de „eseuri şi fragmente“, anume, Eseuri despre literatura modernă (Editura
Eminescu, 1970) şi Fragmentarium (Editura Dacia, 1973). Un alt volum purtând subtitlul
„Înainte de 1973“ va reproduce Conceptul modern de poezie (Editura Eminescu, 1972), iar
pentru stabilirea textului, însoţit de o nouă prefaţă din 2002, se va folosi ediţia a II-a, Paralela
45, 2002. Ar urma cele două cărţi traduse din engleză, Cinci feţe ale modernităţii (textul
ediţiei a II-a, inclusiv cele două bucăţi din Addenda, Polirom, 2005) şi A citi, a reciti (textul
şi materialul din Addenda), Polirom, 2007. Într-o nouă anexă la A citi, a reciti aş vrea să fie
retipărite „recitirile“ din Dilemateca, 2006–2008 (începând cu „Caragiale, politolog“,
septembrie 2006 şi sfârşind cu „Dostoievski: Jucătorul“, martie 2008). Un volum separat, al
şaselea, ar cuprinde Mateiu I. Caragiale: recitiri (textul ediţiei a II-a, Polirom, 2007) şi
Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade (textul ediţiei a II-a, inclusiv cele două prefeţe şi
materialele din Addenda şi Anexe, la care se adaugă articolul meu „Recitind Jurnalul
portughez“, apărut în Observator cultural, 14–20 septembrie 2006, pp. 8–11, şi „Prefaţa“ la
Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004).
Volumul şapte ar cuprinde Eugène Ionesco: Teme identitare şi existenţiale (Polirom, 2006).
Volumul opt ar fi intitulat Diverse şi ar cuprinde prefeţe, postfeţe şi articole (cu privire la
autori ca Mihai Şora, Ion Vianu, Al. George, Mircea Ivănescu, Norman Manea, Ion
Negoiţescu, Victor Ivanovici, Gabriela Melinescu, Marta Petreu etc.), precum şi scurte eseuri
şi o selecţie de interviuri publicate în presa românească din ţară sau din exil în ultimii 20 de
ani (această parte ar putea începe cu textul pregătit pentru ceremonia de acordare a titlului de
doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, la 6 martie 2008, la care din
nefericire n-am putut participa). Un volum de Poeme ar putea completa ciclul. Aş renunţa
deci la includerea primelor mele două volume, Titanul şi Geniul în poezia lui Eminescu
(1964) şi Aspecte literare (1965), precum şi la unele bucăţi din Eseuri critice (1967). Şi,
desigur, la multe altele, neincluse în volume înainte de a părăsi ţara (1973). Nu zic că aceste
publicaţii n-ar avea un anumit interes contextual, sau că n-ar exista în ele pagini de calitate
(cum ar fi analiza Luceafărului lui Eminescu, scrisă într-o stare de adevărată fervoare
intelectuală, dar cartea în întregimea ei mi se pare inegală, cu toate că-i plăcuse lui
Negoiţescu). În Aspecte literare şi în publicaţiile din presă înainte de 1964-1965 mă
deranjează anumite regretabile concesii făcute ideologiei şi cenzurii – minime în contextul
politic, dar care au continuat să crească şi să se lăţească de atunci – evident doar pentru mine,
căci cine mai citeşte azi acele lucruri? (Acum nu mai cresc, dar indiferente tot nu mi-au
devenit.) Am mai eliminat din selecţie o altă carte, Clasicismul european (1971), care se
poate citi şi azi cu interes mai ales de către studenţi (dovadă: Editura Limes din Cluj a
publicat-o fără nici o schimbare – să fie vorba de o ediţie fotostatică? – în 2006). Ea este
totuşi, pentru mine, o carte prea „didactică“ – am scris-o ca segmentul care mi-a revenit mie
din cursul general al Catedrei de literatură comparată de la Bucureşti. Drept să spun, m-a
mirat când Limes mi-a cerut aprobarea republicării, dar am acceptat.
22 martie 2008
Timpul meu străbate încet, bâjbâitor în ceaţa foarte deasă a incertitudinii. Pentru majoritatea
oamenilor sănătoşi această ceaţă e uşoară, rară, plutind în fâşii subţiri printre care se poate
vedea limpede ceea ce e de văzut. Timpul lor înaintează mai încet sau mai repede, mai drept
sau mai ocolit, cu opriri pe loc şi vârtejuri din când în când, cu salturi ca de vânt peste
obstacole. E vorba aici, desigur, nu de timpul divizat şi măsurat al ceasornicelor lumii sau, la
un alt nivel, de „săgeata timpului“, ci de un timp care nici el nu se întoarce, dar seamănă mai
mult cu vremea, trece ca vremea – furtuni şi curcubee, vânturi mari şi adieri blânde, zăpezi şi
torente, mereu altele şi altele şi altele. (Am citit cândva, acum mulţi ani, despre un astfel de
timp în Michel Serres şi ideea lui mi-au rămas în minte, dar inevitabila uitare va fi erodat
această amintire.) Timpul-vreme e doar vag afectat de incertitudine. E cum e, cu fantasmele
şi lucidităţile lui, cu surprize şi dezamăgiri, cu bucurii şi necazuri, cu repezişuri şi încetiniri,
cu furii şi împăcări, sentimente şi resentimente. Omul normal optimist (care reprezintă
covârşitoarea majoritate) vede şi mai ales aşteaptă partea bună, norocoasă.
Vorbeam deunăzi la telefon cu Dragoş A. despre incertitudine care, spunea el, e totdeauna
aceeaşi; riscul se poate cuantifica şi calcula, incertitudinea nu. Dar percepţia incertitudinii? îl
întreb eu. Nu-i adevărat că, pentru un bolnav terminal, incertitudinea e altfel, mai densă,
sensibil mai intensă decât pentru un adult normal care nici nu-şi aminteşte de ea, împingând-o
în inconştient şi trăindu-şi viaţa ca şi când n-ar exista (excepţie: jucătorul care tinde s-o
confunde cu riscul). Incertitudinea (mă refer aici la cea existenţială) se poate transforma
oricând în certitudine negativă: ies mâine în stradă şi-mi cade o cărămidă în cap – dar şansele
ca aşa ceva să se producă sunt infinitezimale. Vorbim astfel când ni se povesteşte un accident
mortal recent: întâmplarea nenorocită poate lovi pe oricine, e ceva oarecum liniştitor, ceva
pur teoretic, după care uităm repede şi ne vedem de treabă. Pentru bolnavul terminal însă
timpul s-a scurtat mult, deşi punctul final nu e precis determinat; iar în percepţia lui ceaţa
incertitudinii s-a îngroşat în aşa fel încât fiecare zi trebuie trăită ca o zi, poate ultima, poate
nu. Fapt e că, dincolo de limita zilei, ceaţa incertitudinii nu te mai lasă să distingi nimic. M-
am întrerupt şi şirul gândurilor s-a rupt – nu mai pot continua.
Azi, ultima zi aici a lui Iri şi a lui Rory. A fost foarte bine-venită pentru mine vizita lor.
Rory e nu numai un copil uimitor de inteligent, dar şi, cu trupul lui aparent fragil, de o mare
agilitate şi flexibilitate. Am fost după-masa la Lake Griffy – vreme închisă, rece, umedă, de
iarnă. Rory mergea repede, se strecura graţios printre rămurişurile copacilor căzuţi de-a
curmezişul potecii noastre, râdea, era fericit. Înainte de masă, am observat cu câtă
îndemânare se mişcau degetele lui încercând să rezolve un puzzle din bucăţele de plastic
colorat, un soi de Rubik’s cube neasamblat – cred că a reuşit în câteva minute. Iri, foarte
afectuoasă şi drăguţă cu mine –, îmi făcea tot soiul de ceaiuri exotice – ceai verde organic,
ceai alb, ceai de rooibos verde şi roşu, ceai verde japonez făcut din frunze şi rămurele de
Camellia sinensis prăjite după o metodă tradiţională etc. De când l-a avut pe Rory, caracterul
ei s-a schimbat mult şi în bine. La fel de remarcabil e că fizic nu s-a schimbat aproape deloc:
subţire, suplă, foarte brună, cu ochii obscuri şi totodată plini de sclipiri, cu preferinţa ei
pentru îmbrăcăminte de culoare neagră, ea îşi ascunde perfect vârsta. În pădure, câteva
fotografii făcute, pe rând, de Uca şi de mine.
Duminică 23 martie 2008
Luând lucrurile aşa cum spuneam ieri, one day at a time, când mă simt mai bine, cum se
întâmplă acum, se manifestă din plin ceea ce s-ar numi „instinctul vieţii“ (deşi nu sub formă
de libido sau sexualitate, care s-a evaporat aproape total), sau ceea ce eu am numit, în acest
jurnal, „instinctul imortalităţii“. E, deşi sunt perfect conştient că zilele îmi sunt numărate, un
mod de a întoarce spatele lui Thanatos, de a-ţi muta privirea de pe fiinţa lui de umbră şi mai
ales de a scăpa pentru moment de privirea lui sfredelitoare, înspăimântătoare. Instinctul
imortalităţii, adânc înfipt în trupul meu, este poate rădăcina acelui als-ob, a acelui „ca-şi-
cum“, a acelei ficţiuni sau iluzii conştiente care ne ajută să trăim şi să gândim (chiar şi
moartea) ca şi când moartea n-ar exista. Din als-ob se ramifică o diversitate de ficţiuni –
ficţiuni matematice, ficţiuni legale, ficţiuni etice şi estetice – şi, aş zice, o voinţă sănătoasă de
iluzie a nemuririi, inconştientă dar, uneori, conştientă de sine, deloc donquijotescă, care
funcţionează şi în boală şi chiar atunci când zilele îţi sunt numărate. În ultimul caz trebuie să
numeri numai până la unu, să te opreşti la unu (literal şi în toate sensurile, în celebra
formulare a lui Rimbaud), ca să protejezi această ficţiune vitală a nemuririi. Instinctul
imortalităţii (n-am deocamdată un termen mai potrivit) te ajută pur şi simplu să trăieşti şi
poate să creezi în finitudinea vieţii tale.
Nietzsche: „Fără muzică, viaţa ar fi o eroare“. (Ascultând Händel, Sonate pentru trio, Opus
2.) Afară a început să ningă cu fulgi mari.
24 martie 2008
Azi: vreme frumoasă – cu soare – de iarnă. Dis-de-dimineaţă totul – acoperişurile, crengile,
maşinile parcate pe stradă – era acoperit de un strat subţire de gheaţă albă. Odată cu trecerea
temperaturii peste zero şi cu ridicarea pe cer a soarelui albul glacial a pierit, dar, la amiază, e
încă frig, doar două-trei grade Celsius (38 Fahrenheit). Ca şi ieri, am impresia că mă simt
bine. Am vorbit la telefon cu I., care vine pe 19 aprilie, urmată de Sabin pe 24. Toate acestea,
pentru mine, se plasează într-un viitor oarecum îndepărtat, ca să nu mai vorbesc despre
proiectul vag al unei călătorii de două-trei săptămâni în România, la începutul lui iunie. Mai
departe nu pot gândi viitorul. Poate că şi aşa îl gândesc excesiv de departe. Viitorul, deşi ireal
– totdeauna ireal ca viitor –, ne dăruieşte două lucruri importante: aşteptarea şi speranţa. Ele
trebuie reajustate când ştim că zilele noastre sunt numărate. A vorbi despre „anul viitor“ –
deşi poate, poate că nu vei fi murit până atunci – devine aproape iresponsabil.
Am terminat de citit corespondenţa dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger în traducere
engleză (Letters, 1925–1975, Harcourt Inc., 2004), o ediţie critică a ceea ce s-a găsit, cu note
abundente, bibliografii etc. Din perioada 1925–1933 s-au păstrat numai scrisorile lui M.H.
Scrisorile trimise în această perioadă de H.A. nu făceau parte din arhiva M.H., care le va fi
distrus pentru că erau dovada unei escapade extraconjugale secrete (nici prima, nici ultima,
de altfel). Urmează o tăcere totală între 1933 şi 1950 (anii naţional-socialişti, anii războiului,
anii imediat postbelici). Venită din America în Germania şi aflată la Freiburg în februarie
1950, H.A. îi scrie o notă lui M.H., care o vizitează la hotel şi-i spune că a mărturisit „totul“
soţiei sale Elfride, că aceasta a „înţeles“ şi că vechiul lor secret nu mai există. După aceea o
invită la el acasă, unde o cunoaşte pe Elfride. După această vizită corespondenţa dintre cei
doi e reluată şi susţinută, cu excepţia a două întreruperi de cinci ani fiecare, până în
decembrie 1975, când H.A. moare neaşteptat de un atac de cord. (Cei doi se revăzuseră
pentru ultima oară la Freiburg în august 1975.) Corespondenţa e interesantă, dar deloc din
punctul de vedere al filozofiei lui M.H., pe care n-o prelungeşte sau lămureşte nicicum.
(Filozofia ţine de un alt plan, cel mai important pentru M.H. şi complet separat de planul
cotidianului, de cel al vieţii de familie, de cel al vieţii universitare, de cel erotic.) Tonul
primelor scrisori ale lui M.H. (1925–1926) e acel al unui Herr Professor al vremii, plin de
sine şi deodată îndrăgostit de o studentă a sa în vârstă de 18-19 ani, deci mai tânără decât el
cu 17 ani. (M.H.: 1889–1976; H.A.: 1906–1975). M.H. o vede cu regularitate pe această
studentă la cursurile şi seminariile lui; la un moment dat, o privire de-a ei l-a fascinat şi i-a
produs le coup de foudre. Sigur pe sine, el n-a ezitat s-o contacteze şi să-şi declare dragostea.
Care să fi fost misterul acelei priviri – urmată foarte repede de întâlniri, plimbări, scurte
episoade carnale, la ore şi în locuri propuse exclusiv de profesor, cu grija să-şi protejeze
„timpul de lucru“ (timp creator şi solitar, aproape sacru) şi, desigur, secretul absolut al
întregii poveşti? Ipoteza mea: o admiraţie fără margini. H.A. era o studentă extrem de
inteligentă, fidelă, timidă, excelentă cunoscătoare a operei heideggeriene. Relaţia propriu-zis
amoroasă dintre cei doi durează relativ puţin, iar cea epistolară se rupe, aparent definitiv, în
1933, când M.H. este numit de autorităţile hitleriste rector al Universităţii din Freiburg. Ca
evreică, H.A., care se refugiază în Statele Unite, nu se putea împăca cu ideea unui M.H.
devenit membrul unui partid totalitar şi violent antisemit. În anii ’20 nu descoperise în el
tendinţe în acest sens. Într-o scrisoare pierdută din iarna 1932–1933, H.A. îl confruntă cu
chestiunea antisemitismului – asta se vede din răspunsul lui M.H., care s-a păstrat: nu, el nu e
antisemit, e vorba doar de zvonuri şi calomnii etc. În 1950, H.A. pare a-l fi iertat pe filozof.
Episodul naţional-socialist nu mai e menţionat în scrisorile care urmează sau e ocolit de H.A.
cu delicateţe. E însă inclus, foarte pe scurt şi îmblânzit, în 1969, într-o emisiune de radio cu
prilejul celei de 80-a aniversări a lui M.H. (comparat cu Platon, care încercase în două rânduri
să-l instruiască pe tiranul Siracuzei). Prin implicaţie, gânditorul şi profesorul de gândire M.H.
e un Platon contemporan. H.A. îşi exprimă mereu admiraţia pentru el, citeşte şi reciteşte
cărţile şi articolele lui, îi e recunoscătoare că în 1925–’26 a învăţat-o să gândească şi de
atunci nu mai poate gândi decât în felul lui. M.H. e desigur măgulit şi-i trimite tot ce scrie,
dar el însuşi n-o citeşte pe H.A. – când primeşte Originile totalitarismului se scuză că nu
stăpâneşte bine limba engleză, iar mai târziu, când primeşte o traducere în germană a
Condiţiei umane (apărută în 1960), el încetează să-i scrie pentru câţiva ani. În scrisoarea din
1960 în care-l anunţa pe M.H. că urma să primească această carte, H.A. îi explica aluziv de ce
nu i-o dedicase lui, cum ar fi trebuit, de vreme ce Condiţia umană îşi avea originea în
„primele zile de la Freiburg şi de aceea îţi datorează practic totul, în toate privinţele“. Bănuim
că profesorului nu i-a convenit explicaţia fostei studente. Abia în 1965 M.H. îi scrie din nou,
mulţumindu-i cu întârziere (îi rătăcise adresa) pentru felicitările cu ocazia împlinirii a 75 de
ani (septembrie 1964). Nici cărţile pe care i le recomandă sau trimite H.A. (Kafka bunăoară,
sau Uwe Johnson, dar există şi excepţii: Kojève care discută filozofia lui Heidegger însuşi,
văzând în ea, inadecvat, doar o antropologie), el nu le citeşte, deşi îi mulţumeşte pentru ele şi
uneori chiar îi spune că sunt „importante“. Figura lui M.H., cum apare din aceste scrisori, e
aceea a unui autor preocupat în primul rând de opera sa şi de difuzarea ei, ataşat de
corespondenta sa, după un episod erotic, după o lungă pauză. El e afectuos, bucuros de
elogiile şi comentariile ei, dar şi (nedeclarat, desigur) foloseşte relaţia cu H.A. după război ca
argument tăcut şi totodată elocvent împotriva reputaţiei că ar fi antisemit. Remarcabilă la
H.A. e fixaţia admirativă, punctul de plecare al dragostei pentru profesor în anii 1920 şi al
amintirii acestei iubiri-admiraţie peste ani, în ciuda turbulenţelor istoriei. Pentru a înţelege
corespondenţa Arendt–Heidegger trebuie citite nu numai textele scrisorilor, ci şi – cel puţin la
fel de importante – tăcerile şi golurile dintre ele. Numai o hermeneutică a golurilor, a ceea ce
lipseşte (persecuţiile antievreieşti de după 1933, Holocaustul) poate pune în lumină drama
ascunsă, complexă, unică a relaţiei dintre filozoful esenţial misogin (care vede femeia în
termenii cei mai tradiţionali), vag antisemit criptic, şi evreica H.A. care, de fapt, spune într-o
scrisoare din februarie 1950, imediat după ce o cunoscuse pe Elfride şi aceasta o numise, în
cursul discuţiei, o „femeie germană“: „Nu m-am considerat niciodată nemţoaică, şi de mult
am încetat să mă consider evreică. În fond, mă simt cum mă simt în momentul de faţă, o
femeie din străinătate“. Elfride probabil voise (pe baza unui antisemitism reprimat
momentan) s-o absolve de vina de a fi evreică, asimilând-o generos naţiunii şi culturii
germane. Or H.A. refuză această asimilare, orice asimilare: se vede pe ea însăşi ca pe o
străină. Ar fi interesant de analizat dimensiunea tacită a acestei afirmaţii, dar n-o voi face
acum; această notă de lectură s-a lungit oricum peste măsură.
25 martie 2008
Nu mă simt rău nici azi – înseamnă asta că mă simt bine? Da, relativ vorbind. Da şi nu ar fi
un răspuns şi mai exact, tocmai pentru că e mai vag, mai ezitant, mai bine cântărit. Cât de
bine se poate simţi cineva asupra căruia atârnă ameninţător sabia ascuţită a lui Damocles? În
orizontul unei singure zile, dacă n-are dureri fizice şi dacă e suficient de lucid ca să scrie şi să
citească, cât se poate de bine (cât se poate fiind luat în sensul cel mai literal, împotriva
sensului uzual al expresiei), sabia lui Damocles poate fi ignorată. Firul de păr din coada de
cal de care e suspendată nu se va rupe probabil azi, iar mâine e departe, dincolo de o mare
prăpastie în timp. One day at a time, singura soluţie, chiar şi pentru zilele rele.
28 martie 2008
Ieri şi alaltăieri n-am scris – zile de lectură. Îl reiau, după o lungă pauză, pe Pascal (în noua
ediţie alcătuită de Michel Le Guern, Œuvres complètes, 2 volume, în colecţia Pléiade, 1998).
Încep însă cu o masivă biografie de André Le Gall (Flammarion, 2000), mediocră, dar
conţinând informaţii istorice utile despre oraşul Clermont, despre Paris, despre Rouen, despre
perioada regenţei lui Louis XIV, despre Port-Royal, despre tulburările civile din Franţa acelei
epoci, despre Fronda prinţilor etc. Documentele esenţiale despre viaţa lui Pascal rămân La
vie de M. Pascal, écrite par MME Périer, sa sœur (Gilberte) şi Mémoire concernant M.
Pascal et sa famille, par Marguerite Périer, fiica precedentei, alături de câteva scrisori, de
fragmente din memoriile lui Père Beurrier (reproduse în ediţia Le Guern), pe care Le Gall le
citează frecvent, comparându-le cu alte documente şi supunându-le unei analize de „bun-
simţ“, cu ipoteze de „bun-simţ“, deci uşor previzibile, menite să separe ceea ce în ele ţine de
hagiografie şi ceea ce ar putea conţine o parte mai mare sau mai mică de adevăr. Azi îmi
propun să termin biografia şi zilele viitoare să mă cufund în textele pascaliene.
De senectute. Celor cărora le vorbesc despre cancerul meu, le spun, mai în glumă, mai în
serios, că văd în el şi unele avantaje: de pildă voi fi scutit de o boală teribilă ca Alzheimer, de
care a suferit mama mea în ultimii ani de viaţă. Deocamdată cancerul, pe care-l port în mine
de cel puţin 3-4 ani, nu mi-a afectat memoria şi luciditatea, ba chiar aş putea spune că mi-a
sporit luciditatea, capacitatea de dialog interior, interesul pentru marile întrebări (cărora nu li
se poate răspunde decât prin alte şi alte întrebări). Mă apropii zi de zi de aniversarea a 74 de
ani (15 iunie 2008) – voi mai fi atunci în viaţă? Oricum, 73 sau 74 de ani e, în propriii mei
ochi, o vârstă înaintată. Norocul meu e că inevitabila singurătate şi izolare le împărtăşesc cu
Uca a mea dragă; teama mea e să nu-i fi devenit sau să nu-i devin o povară, în afară de doliul
anticipat pe care situaţia mea i-l impune. Îi sunt profund recunoscător pentru grija delicată pe
care o are pentru mine. În opinia curentă, 73 sau 74 de ani e o vârstă încă bună (ceea ce ar
confirma şi majoritatea necroloagelor pe care le văd în The New York Times, consemnând
decesul unor oameni între 80 şi 95 de ani). Pe de altă parte, există şi ceea ce Jean Améry
numeşte, în cartea lui despre bătrâneţe, fenomenul îmbătrânirii sociale, care se instalează de
la vârsta de 60-65 de ani în sus. Poate fără să-ţi dai seama, dacă eşti biologic sănătos, pierzi
totuşi contactul cu partea activă a vieţii intelectuale şi culturale a societăţii în care trăieşti. De
aici înainte prăpastia se lărgeşte şi se adânceşte mereu. Care ar fi soluţia? Améry nu şovăie să
recomande sinuciderea în jurul vârstei de 65 de ani sau chiar mai devreme (el însuşi şi-a
aplicat această soluţie, la 65 de ani, în 1978). Cazul lui Améry (care a adoptat acest
pseudonim, anagrama franceză a numelui său adevărat de familie, Mayer, după război) e
extrem de complicat. Cu o identitate incertă de evreu asimilat şi creştin, supravieţuitor al
lagărelor de concentrare din timpul războiului (Auschwitz, Buchenwald, Bergen-Belsen), el a
scris cărţi importante despre experienţele detenţiei şi torturii. Probabil că ideea sinuciderii –
ca un prilej de meditaţie despre moarte – i s-a impus, mai ales după cartea despre bătrâneţe.
(Acum vreo şapte-opt ani am citit, în traducere franceză, Porter la main sur soi: traité du
suicide, apărută la Actes Sud).
Oare s-o fi scris, cum a făcut Philippe Ariès pentru copilărie, o istorie a bătrâneţii? De-a
lungul secolelor până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (de când aşteptarea medie de
viaţă s-a triplat de la 25-30 de ani la 78-80 de ani), bătrânii erau rari în societate şi de obicei
sănătoşi şi respectaţi: trecuseră prin multe şi învinseseră, prin vitalitate naturală şi noroc, într-
un proces aspru de „selecţie naturală“ (lucrurile sunt desigur mult mai complexe, căci
epidemiile de ciumă, holeră etc. nu iertau pe nimeni, dar, ca şi alte boli infecţioase, azi nu se
mai produc, cel puţin în Occident). Prelungirea vieţii cu mijloace artificiale a răpit marilor
bătrâni aura de veneraţie şi de nobleţe pe care o aveau. Fără îndoială ei erau percepuţi încă
din Antichitate şi ca personaje comice – ca în comedia clasică în care figurează ca avari,
bănuitori, libidinoşi (priviţi însă din perspectiva acelor bienséances care cenzurează
sexualitatea explicită, violenţa situaţiilor şi violenţa de limbaj etc.), ipohondri, totdeauna uşor
de dus de nas de către tinerii îndrăgostiţi. Ridicolul lor, văzut prin prisma tinereţii mereu
triumfătoare, stimulează râsul. Ridicolul marilor bătrâni de azi (mult mai numeroşi decât în
trecut) e trist şi nu o dată zguduitor; incapacităţile lor fizice, rătăcirile minţii lor în ceaţa deasă
a uitării (Alzheimer), singurătatea lor aproape palpabilă pot trezi mila, dar şi dezgustul. Pe cât
cu putinţă, ei ar trebui să evite să ajungă în acest stadiu. Dar soluţia lui Améry e foarte greu
de aplicat.
29 martie 2008
Händel: Sonatas for recorder and continuo. Ucăi, care se află în camera mea de lucru cu
ferestre mari, însorite, îi place mult această muzică: „E parcă mai bun ca Vivaldi“. Şi pe mine
aceste melodii şi ritmuri, care pendulează între lent şi vivace, cu sinuozităţi şi repetiţii care nu
sunt de fapt repetiţii în sensul strict, căci se produc în contexte diferite, cu un grad subtil de
imprevizibilitate, pulsând viu sub aparenţele de monotonie, mă umplu de calm şi seninătate.
După-masă, îmi face o vizită Alexandru B. După o plimbare prin Bryan Park (vreme destul
de friguroasă, vânt), bem o ceaşcă de ceai (rooibos verde) şi el îmi explică dezvoltarea
logicilor moderne, de la intuiţionismul matematicianului olandez L.E.J. Brouwer de la
începutul secolului trecut şi până la recenta emergenţă a logicii cuantice. Mă interesează ce-
mi spune despre intuiţionismul logic – practicat şi azi, dar numai de ceea ce el numeşte o
„sectă“, o sectă totuşi respectată, cu o influenţă semnificativă în computer science, dar nu în
geneza sistemelor logice mai noi. Intuiţionismul revizuieşte radical logica clasică aristotelică
pentru că respinge principiul terţului exclus (tertium non datur). Asta îmi aminteşte de S.
Lupaşcu şi de dubioasa „transdisciplinaritate“ a lui Basarab Nicolescu, care se vrea o
continuare a gândirii lui Lupaşcu. Alexandru nu-l ştie pe Nicolescu, dar despre Lupaşcu
spune că în mod cert a fost influenţat de intuiţionismul logic, deşi a luat-o pe un alt drum,
străin de matematică. Îmi place să-l ascult pe A.B., cu vorbirea lui rapidă, fără zăgaz sau
răgaz, dar mereu limpede pentru nespecialistul căruia i se adresează. Ras în cap, cu bizara lui
codiţă de păr împletită la ceafă, cu ochii lui mobili şi cu privirea tăioasă, dar totodată blândă,
gesticulează mult şi uneori foloseşte analogii gestuale pentru a ilustra anumite concepte (cum
ar fi quantum engagement sau quantum entanglement between particles). Se înflăcărează
când expune teorii; altfel, dialogul cu el e mai degrabă ezitant, cu încercări timide de ambele
părţi de a arunca punţi peste abisul dintre generaţii. El mă percepe ca pe un bătrân şi, în plus,
ca pe un bolnav (terminal) – condiţii pentru el incomprehensibile. Nici eu, la vârsta lui, nu
ştiam nici ce, nici cum să vorbesc cu bătrânii, cu care, de altfel, mă feream în genere să intru
în contact.
31 martie 2008
Azi-dimineaţă plimbare cu Uca în Bryan Park – o oră într-o vreme ploioasă fără ploaie, destul
de caldă, dar vântoasă. Îi spun poveşti din lecturile mele pascaliene din ultimele zile. Spre
sfârşit îi vorbesc despre sora favorită a lui Pascal, Jacqueline, poetă încă din copilărie, actriţă
într-un spectacol cu o piesă de Scudéry la care asista Richelieu (1639). Atotputernicul
cardinal o felicită la sfârşit pe foarte tânăra actriţă (avea numai 15 ani) şi aceasta obţine de la
el permisiunea ca tatăl ei, Etienne Pascal, să revină din viaţa clandestină pe care o ducea de
un an pentru că se temea că va fi arestat şi închis după ce fusese văzut printre participanţii la
o manifestaţie de protest în faţa primăriei Parisului (1638). La sfârşitul anilor 1640,
Jacqueline descoperă, în acelaşi timp cu fratele ei, jansenismul de la Port- Royal, şi vocaţia ei
puternică o face să vrea să se călugărească. Amână pentru că tatăl ei se opune, dar, după
moartea acestuia, decizia ei de a deveni călugăriţă la Port-Royal e fermă, nu mai poate fi
clintită de rugăminţile fratelui. Se călugăreşte în 1652 şi moare în 1661, la 36 de ani, din
cauza remuşcărilor de a fi cedat presiunilor de a semna, împotriva propriei ei conştiinţe, o
dezicere de crezul fondator al jansenismului.
„Cum vine asta?“ mă întreabă Uca nedumerită. „Se poate muri din pricina unei semnături?“
„Sigur că da“, îi răspund şi-i spun pe scurt istoria acelui episod. Tocmai citisem, în ediţia Le
Guern, sub titlul Examen d’un écrit sur la signature, un text atribuit lui Pascal care circulase
printre călugăriţele de la Port-Royal. Jacqueline confirmă paternitatea scriitoricească a lui
Pascal într-o scrisoare din iunie 1661 către Antoine Arnaud. Despre ce era vorba? Autorităţile
ecleziastice oficiale catolice cereau (de fapt porunceau) semnarea de către cei de la Port-
Royal, inclusiv călugăriţele, a unui formular în care-şi declarau supunerea faţă de Roma şi
condamnau explicit cele cinci propoziţiuni din Augustinus de Jansenius care fuseseră
condamnate de către Papii Inocenţiu X şi Alexandru VII: „Mă supun în mod sincer…
condamn din inimă şi prin viu grai…“ etc. Documentul pascalian – care trebuie văzut mai
degrabă ca rezultatul unei negocieri între Pascal şi oficialii catolici francezi – discuta
semnificaţia semnării formularului şi oferea, printr-o serie de raţionamente calculat ambigue,
foarte subtile şi greu de identificat la o lectură grăbită, o portiţă de scăpare: semnatarii erau
obligaţi doar să tacă, şi nu să-şi modifice credinţele intime, împotriva dictatelor conştiinţei
fiecăruia. Dar Jacqueline, jansenistă strictă, nu voia să semneze formularul nici în aceste
condiţii. A fost constrânsă s-o facă de celelalte surori în frunte cu Sœur Angélique de Saint-
Jean şi foarte curând după aceea a murit, la 4 octombrie 1661. Reluând discuţia cu Uca:
„Evident, nu putem şti care a fost cauza imediată a morţii lui Jacqueline, dar cauza profundă
nu poate să fi fost alta decât frământările în legătură cu semnarea formularului“. Îi propun să
căutăm analogii în experienţa noastră personală.
Ce însemna, în comunism, să semnezi un „pact cu diavolul“, adică Securitatea? Îmi vine în
minte cazul prietenului meu drag din tinereţe, Mironel Chiraleu, care s-a sinucis în
închisoarea de la Aiud pentru că era şantajat să semneze un astfel de pact înainte de a fi
eliberat, după cinci ani petrecuţi în echivalentul românesc al Gulagului. Tot înainte de a fi
eliberat, Alecu Paleologu a cedat şantajului şi a trebuit, ani după aceea, să facă rapoarte
(false, fictive, uneori laudative, cum e cel referitor la Nicu Steinhardt) şi chiar să primească
bani (acceptaţi cu modestie, pentru a nu-l „jigni“ pe ofiţerul care-i oferea). Ce m-a surprins şi
m-a şocat în prima lui confesiune imediat după decembrie 1989 a fost fraza: „Eu nu eram
prost…“, în legătură cu cazul unei persoane care şi ea semnase „pactul cu diavolul“ în
închisoare, dar care, în libertate, nu putuse suporta relaţia secretă cu Securitatea şi-şi luase
zilele. „Eu nu eram prost…“
După revelaţiile din ultimii ani – extrem de selective, din nefericire – s-a dovedit că mulţi
foşti condamnaţi politic semnaseră. Şi mulţi, mulţi alţii, încolţiţi şi uneori chiar de bunăvoie.
Puţinii care n-au făcut-o (printre care se numără Nicu Steinhardt, om de-un extraordinar
curaj) trebuie admiraţi. Eu însumi am luat drumul exilului şi pentru că eram supus periodic –
deşi cu ameninţări doar implicite – cererii de a semna „pactul“, ceea ce ar fi fost pentru mine
umilirea supremă. Iată deci că problema „a semna sau a nu semna“ ne e mai apropiată decât
am fi crezut la o lectură circumscrisă temporal, pur istorică şi teologică a scrierilor lui Pascal
şi a documentelor despre viaţa şi moartea surorii lui iubite. Sub o formă sau alta, problema se
pune în toate epocile în societăţile autoritare şi, în secolul XX, mai constrângător şi umilitor
în societăţile totalitare, de dreapta sau stânga. Chiar şi în democraţia americană, ea s-a pus în
perioada McCarthyismului, în anii 1950, victimele fiind cei suspectaţi de a fi comunişti sau
„prieteni ai Uniunii Sovietice“.
2 aprilie 2008
Confruntarea cu ideea morţii, când ştim şi simţim că zilele ne sunt numărate, ne face să ne
repunem, în noul context al sfârşitului vieţii, vechea problemă a sinuciderii, pe care ne-am
pus-o pentru prima dată, dar nu şi pentru ultima, în adolescenţă. Perspectiva unei morţi
umilitoare, a prelungirii unei existenţe din ce în ce mai precare, încercuită tot mai strâns de
dureri, de slăbiciuni şi de neputinţe (între acestea din urmă fiind şi neputinţa de a-ţi curma
viaţa tu însuţi, dacă aşa hotărăşti), de sensul unor pierderi irecuperabile (memoria şi chiar
identitatea), face ca moartea voluntară, conştientă, la timpul potrivit, să apară ca o soluţie a
unei dileme încâlcite, ca un act de curaj şi o ultimă afirmare a libertăţii personale. Cazul lui
Arthur Koestler, care, fiind diagnosticat cu leucemie şi Parkinson la 77 de ani, s-a sinucis
împreună cu soţia, e o ilustrare şi chiar un model pentru partizanii eutanasiei. El era de altfel,
în acel moment, vicepreşedintele asociaţiei EXIT din Marea Britanie şi deci teoretic obligat
să practice ceea ce propovăduia. Astăzi există mai multe asociaţii similare, The Hemlock
Society în America, Association pour le Droit de Mourir dans la Dignité în Franţa şi chiar o
Federaţie mondială a asociaţiilor pentru dreptul de a muri. În Olanda şi Belgia eutanasia a
fost legalizată şi recent (în martie 2008) marele poet flamand Hugo Claus, bolnav de
Alzheimer, a invocat dreptul la eutanasie şi cererea i-a fost îndeplinită. Dar nu eutanasia ca
atare sau numeroasele controverse juridice pe care le-a generat mă preocupă în această
însemnare. Cel puţin deocamdată – refuz să mă gândesc la îndepărtatul, inimaginabilul mâine
– nu mă simt înclinat, în ceea ce mă priveşte, să întreţin gânduri eutanasice. Laşitate?
Desigur. Dar mai sunt şi alte motive, mai complicate, mai greu de explicat. Nu mi-a fost
niciodată ruşine – cum îi era lui Plotin – de faptul că am un corp. Asta nu înseamnă că am
fost mândru sau măcar satisfăcut de el. L-am acceptat aşa cum era. Slăbiciunile lui mi-au
provocat mai degrabă un sentiment ciudat de milă (altceva decât mila de sine; o milă ca de
altcineva, foarte apropiat însă). Cu atât mai mult, gândul de a mă comporta violent faţă de
corpul meu – căci ce altceva e sinuciderea? – a luat această formă. Ce voi face dacă sau când
acesta se va degrada profund din pricina bolii, dacă va fi lovit de paralizie parţială sau totală,
dacă va fi străpuns de cuţitele durerii? Pur şi simplu nu ştiu. Poate că mila de care vorbeam se
va exprima ca o dorinţă de mercy killing, dacă sinuciderea va deveni cu adevărat imposibilă.
Sau poate că voi prefera moartea „naturală“.
Aş vrea acum să mă opresc pentru o clipă la aspectul metafizic al chestiunii. E neîndoios că,
metafizic, sinuciderea e un act de revoltă – împotriva miracolului vieţii transformat în
coşmar; împotriva lui Dumnezeu (pentru credincioşi); împotriva condiţiei umane; împotriva
suferinţei; împotriva durerii; împotriva destinului individual. Şi mai e, în acelaşi timp, o
manifestare a singurei libertăţi pe care o avem, aceea de a spune „nu“ (libertatea de a spune
„da“ nu e, în ultimă analiză, decât o iluzie care maschează acceptarea, supunerea, obedienţa)
… Mă întrerup din scris şi răsfoiesc Caietele lui Cioran, ca să văd mai precis ce are el de spus
ca teoretician al sinuciderii. (E o dublă ironie că marele pesimist ironic a trebuit să moară
după ani şi ani în care şi-a pierdut progresiv identitatea din cauza bolii Alzheimer.) De câte
ori voise să se sinucidă, nu putuse – din „dragoste morbidă de viaţă“ (sublinierea îi aparţine
în fragmentul din Cahiers din care citez), din frică, din incapacitatea de a accepta
inacceptabilul (moartea). Desigur, în Cahiers, sinuciderea ca problemă revine constant, direct
sau indirect, dar nu e niciodată recomandată ca soluţie. Asta nu înseamnă însă că nu trebuie
să admitem deschis că avem o „datorie de recunoştinţă“ faţă de moarte, zice Cioran: căci
„doar ea ne face să putem suporta viaţa“, ba chiar să-i găsim un farmec, ba chiar s-o putem
iubi – fie şi morbid. (Aceste paradoxuri nu sunt străine de o anumită frivolitate metafizică, pe
care Cioran însuşi şi-o recunoştea în momentele lui de autodenigrare.) Şi lui i se impune
evidenţa că a te sinucide e o manifestare a libertăţii. Dar tocmai pentru că aceasta e ultima şi
cea mai mare libertate pe care o avem – şi pe care o pierdem în chiar momentul în care o
afirmăm – trebuie să păstrăm posibilitatea ei ca pe un lucru preţios, adică să amânăm actul,
eroic şi admirabil în sine, al sinuciderii. Să amânăm, să amânăm. Acesta era sfatul practic pe
care el îl dădea celor care-i mărturiseau că vor să se sinucidă. E aici sofismul unei vitalităţi
excesive plină de inchietudini şi al unei înţelepciuni bine ascunse sub o mască furios sceptică!
Vorbind de eutanasie, îmi revine mereu în memorie episodul pe care-l relatează Ionel Vianu
în primul capitol al Amintirilor în dialog. O mătuşă de-a lui, terminal bolnavă, răscolită de
dureri, îl implorase să-i „facă o injecţie“. El a luat dificila hotărâre să-i facă pe plac. A ajuns
la ea acasă, într-o zi însorită, şi i-a spus: „A venit momentul, pregăteşte-te“. Dar ea l-a rugat:
„Mai dă-mi o zi, mai vreau să văd o dată soarele“. A murit foarte curând, în chip natural,
aşteptând să mai vadă o dată soarele. Nu pot să nu mă gândesc la această poveste ca la o
alegorie.
4 aprilie 2008
Adorm în fiecare seară târziu, cu mare greutate (în ciuda diferitelor somnifere pe care le iau).
Lectura în pat, cu mintea obosită şi atenţia vlăguită, devine prea lentă ca să înţeleg mai mult
decât cuvinte individuale sau părţi izolate de frază: construcţia sensului se opreşte prea des şi
se surpă fără întârziere, trebuind reluată iarăşi şi iarăşi. Mi se întâmplă să aţipesc cu cartea pe
piept, deschisă la pagina la care am ajuns, şi să visez că-mi continui lectura, să văd în vis doar
litere şi cuvinte, pagini tipărite pe care le descifrez vocal, într-o curgere fonetică total
absurdă. Această absurditate are darul de a mă trezi după câteva minute. Abia după ce am pus
cartea pe măsuţa de noapte şi-am stins lumina mă trezesc de-a binelea şi încercările mele de a
readormi eşuează una după alta. Stau cu capul pe pernă în întuneric, cu ochii închişi, uneori
două sau trei ore. Îmi trec prin minte gânduri şi imagini pe care fac eforturi să le controlez, să
le manipulez, reuşind doar parţial. Pot să schimb adică o desfăşurare de gânduri şi imagini
obsesive în alta, dar şi aceasta e sau devine obsesivă. Pot alterna obsesii, dar nu mai mult.
Gânduri de moarte, imaginea lui M înainte de a fi incinerat la crematoriul de la Indianapolis,
imaginea lui în sicriu, la biserică, imaginea propriului meu cadavru, cu faţa slăbită,
împietrită… Să-mi evoc altceva. Sunt printre doctori în halate albe, care-mi vorbesc într-o
sală de operaţii… Altceva. Figuri de prieteni morţi, fiecare cu povestea lui, pe care o
reconstitui din multe imagini diferite, nu toate funerare, unele din ele chiar foarte senine,
dulci, luminoase… Altceva: momente de fericire, de extaz, din copilărie. Nu prind viaţă,
imaginile sunt reci, nu-mi spun mai nimic… Altceva: din lecturile recente. Pariul lui Pascal,
care nu se potriveşte deloc cu tonul şi conţinutul predominant apologetic-mistic din Pensées
(a fost de altfel scris cu câţiva ani înainte). Să-mi reamintesc formulările precise. Aprind
lumina, recitesc, sting. Iarăşi imagini cu M, care prin asociaţii neaşteptate sunt înlocuite de
altele, mai palide, tot mai palide şi îndepărtate, şi fără să ştiu când şi cum, adorm în sfârşit.
Dimineţile (dacă insomnia din noaptea precedentă nu s-a prelungit peste orice măsură) mă
simt cel mai bine. Nimic, desigur, din acele avânturi, din acele entuziasme corporale şi
mentale care însoţeau trezirile din somn în tinereţe. Mă simt bine pentru că nu mă simt rău,
pentru că nu mă gândesc la boală în orizontul zilei ce va urma. Forţele obscure ale acelei
imortalităţi psihofizice de care am mai vorbit de câteva ori – ficţiune corporalizată, iluzie sau
instinct că eşti nemuritor deşi ştii cu certitudine că vei muri – pot intra în acţiune nestânjenite.
Azi e azi şi mâine e mâine. Eu am creat între azi şi mâine, pentru protecţia mea, o prăpastie
peste care plutesc inconştient noaptea, în somn, până când, odată, voi cădea în netimpul ei –
cât de devreme? cât de târziu? Sunt întrebări cu care, inevitabil, mă chinui pe mine însumi în
mod gratuit. Inevitabil şi gratuit. Nu se poate spune altfel. Aceste întrebări încalcă hotărârea
mea de a trăi strict de azi pe mâine, ar trebui să nu mi le mai pun.
Cioran: „On ne jouit pas de la santé […], alors que le moindre malaise ébranle notre
inconscience naturelle. La maladie est la plus grande invention de la Vie“ (Cahiers, 342).
28

Într-un alt context şi cu un sens diferit, Steve Jobs, fondatorul firmei de computere Apple,
mergea şi mai departe, spunând că „moartea e cea mai mare invenţie a vieţii“. El îşi însuşea
vederile unor biologi care speculau că posibilitatea nemuririi ar fi existat pentru o lungă
perioadă la începutul evoluţiei (la bacteriile monocelulare care se replicau identic prin
diviziune şi nu aveau înscrisă în codul lor genetic o durată anumită a vieţii, deşi puteau muri
în condiţii nefavorabile, temperaturi extreme, lipsă de hrană etc.; aceste bacterii potenţial
nemuritoare au fost singura formă de viaţă pe pământ timp de două miliarde de ani din cele
patru miliarde de istorie a vieţii.) A fost nevoie ca moartea să fie inventată pentru ca
diversificarea formelor vieţii să devină posibilă. Valorificarea mutaţiilor prin selecţie
naturală, apariţia noului şi neprevăzutului, creşterea complexităţii sistemelor biologice
presupuneau o viaţă limitată chiar şi în condiţiile cele mai favorabile. Interesant e că Jobs
însuşi a fost nu demult bolnav de cancer şi că, în urma tratamentului, s-ar fi vindecat.
„Moartea e cea mai mai mare invenţie a vieţii.“ Sună totuşi mai bine în afara oricărui context,
ca un aforism de sine stătător, misterios. Dar mă întreb: nu-i la fel de mare şi invenţia uitării?
Căci uitarea e, pentru cei vii, un fel de moarte, o pregătire a morţii sau, din alt unghi, un
mijloc natural de a nu îngădui morţilor dragi să supravieţuiască la nesfârşit, fantomatic şi
obsesiv, în mintea şi sensibilitatea noastră.
Luni 7 aprilie 2008
M-am simţit mai bine – aproape bine – în ultima săptămână, poate din pricina atenuării
efectelor secundare ale primei perfuzii chimioterapeutice din 14 martie. Poimâine, 9 aprilie,
mergem la Indianapolis pentru o nouă perfuzie şi o discuţie cu dr. Hanna. Ieri şi alaltăieri,
primele zile însorite, mai calde, de adevărată primăvară. Au înflorit boschetele cu flori
galbene, cu ramuri arcuite, de forsythia; câteva magnolii şi-au deschis florile mari, albe sau
roz. Copăcelul de magnolia din curtea noastră, plantat acum trei ani (cadoul Ucăi când am
împlinit 70 de ani), va face pentru prima oară multe flori albe – bobocii sunt gata să
plesnească azi-mâine. Ieri după-masă, pe o vreme de aur, aproape magică, cu Uca, Alexandru
B. şi Sonja la Lake Griffy, cu copacii încă sfios înmuguriţi. (Printre altele, interesant: pentru
matematicieni, noţiunea de infinit e incomprehensibilă, dar ei lucrează mult cu ea şi lucrările
lor cu referinţă la infinit – şi la zero – au cea mai mare aplicabilitate practică, în domeniul
fizicii, în primul rând. Cum s-ar explica această aplicabilitate? „Armonie prestabilită“? Iar
dacă nu, mister de nepătruns?) Pe lac, bărci de pescari sau de agrement şi elegantele gâşte
canadiene care, cu vreo zece-doisprezece ani în urmă, au renunţat parcă să mai migreze. De
ce şi-or fi pierdut instinctul migraţiei? O mică mutaţie genetică să le fi făcut pe unele să
descopere că pot supravieţui aici şi iarna, fără să mai fie nevoie să zboare mii de mile spre
sud? Umbrele delicate, nemişcate ale crengilor încă goale în după-amiaza fără vânt, printre
care înaintează umbrele noastre.
Sunt pe terminate cu lectura lui Pascal şi mă simt ispitit să reiau – pentru a câta oară, A la
recherche du temps perdu, începând cu ultima parte, Le temps retrouvé, şi continuând în
ordinea cronologică inversă a volumelor, până la Du côté de chez Swann şi Combray. Am
început aseară, şi re-lizibilitatea lui Proust – lineară şi circulară totodată – se confirmă din
plin. Intru într-un univers cunoscut, desigur, dar recunoaşterea e mereu plină de surprize (dar
şi, trebuie să admit, de anumite deziluzii). După lectura la Tansonville a paginilor din
Jurnalul fraţilor Goncourt (pastişă proustiană dintre cele mai reuşite, cu subtile elemente de
intertextualitate), Marcel meditează: „Car peut-être j’aurais pu conclure d’elles que la vie
apprend à rabaisser le prix de la lecture, et nous montre que ce que l’écrivain nous vante ne
valait pas grand’ chose; mais je pouvais tout aussi bien en conclure que la lecture, au
contraire, nous apprend à relever la valeur de la vie, valeur que nous n’avons pas su apprécier
et dont nous nous rendons compte seulement par le livre combien elle était grande“ . Lectura29

lui Proust, aş zice, e dintre acelea care sporesc valoarea vieţii, a amintirii, a trecutului care
poate fi reînviat prin fulguraţiile întâmplătoare ale memoriei involuntare, prelungind
misterios lectura textului în lectură de sine.
Despre antitezele stilistice forţate, Pascal observă: „Ceux qui font les antithèses en forçant
les mots font comme ceux qui font de fausses fenêtres pour la symétrie. Leur règle n’est pas
de parler juste, mais de faire des figures justes“ . Câte astfel de ferestre în trompe-l’œil n-am
30

descoperit, privind mai atent şi mai de-aproape paradoxurile unor filozofi moderni (Derrida
printre ei).
8 aprilie 2008
Plimbare solitară azi (Uca a mers la înot): pe jumătate contemplativă, pe jumătate meditativă.
Primul cerc: golit de gânduri, caut petele de culoare din jurul parcului. Pe latura est–vest, trei
tufişuri galbene de forsythia; două sfere mari albe foarte apropiate (două magnolii mature);
pe latura opusă, vest–est, abia lângă zidul care împrejmuieşte bazinul municipal, o mare şi
proaspătă pată roşcată rotundă (altă varietate de magnolia); teii de pe latura nord–sud au
muguri încă foarte tineri, în formă de ace verzi; doar câţiva peri ornamentali Bradford sunt
gata să înflorească – să explodeze tăcut în albul dens, imaculat, dar ciudat de fetid al florilor
lor– şi apoi abia să înfrunzească verde-lucios. În alte coroane de copaci, mugurii de pe
ramuri, văzuţi de la distanţă, apar ca o ceaţă verzuie, semitransparentă.
Al doilea cerc: parcă văd, în depărtare, un cărucior de copil care s-ar mişca singur – o iluzie
optică? E, de fapt, un cărucior de handicapat cu motor silenţios. În cărucior, un băiat – un
adolescent de 14-15 ani – parţial paralizat, cu limba între dinţi – semn de concentrare şi de
efort special (vrea să ocolească ceva sau doar să modifice viteza motorului). Mă gândesc
imediat la M, care, la vârsta lui, s-ar fi apropiat de el, l-ar fi salutat şi l-ar fi întrebat: „Cum te
cheamă?“ După aceea, dacă i-ar fi răspuns, ar fi intrat în vorbă cu el. Pe M îl atrăgeau
handicapaţii, simţea că face parte dintre ei. În acelaşi timp credea că e perfect normal, că toţi
oamenii, fiind diferiţi, sunt, în fond, la fel, adică oameni, oameni ca toţi oamenii, fiecare cu
particularităţile lui. Evident, în logica lui inconştient defensivă, aceste particularităţi erau
dispuse orizontal, nu vertical, şi ca atare nu sugerau nici o ierarhie. Pe vremuri, când îl
duceam de două ori pe săptămână la centrul sportiv YMCA, unde fusese plasat într-un grup
de copii cu diverse tipuri de invaliditate (unul din ei era orb, alţi doi aveau un picior mai scurt
decât altul etc.), sub grija unui antrenor-student (Kevin), M se împrietenise mai ales cu
băiatul orb. Curios, nu i-am auzit niciodată vorbind despre văz sau orbire. M evita să atingă
astfel de subiecte, poate din delicateţe, poate din lipsă de interes. Oricum, temele rituale ale
conversaţiilor lui erau altele: „Cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? La şcoală, care e
obiectul tău preferat? Eu sunt bun la matematică“ etc.
Al treilea cerc: m-am hotărât s-o iau pe poteca care şerpuieşte de-a lungul pârâiaşului care
taie parcul în două. Trec pe lângă tânărul conifer – Taxodium distichum sau chiparos de
mlaştină – plantat de familie în memoria lui Bill Cohen. A murit acum câţiva ani, toamna,
absolut întâmplător şi neaşteptat, când a alunecat de pe scara pe care era cocoţat ca să cureţe
streşinile casei de frunze şi a căzut în cap. Mi-l amintesc bine pe Bill, a cărui fostă casă de pe
North Lincoln am închiriat-o doi ani la rând, 1975–1977 (el îşi luase concediul sabatic, apoi
avusese o bursă de cercetare), şi cu care, după aceea, am rămas amic. Profesor de istorie,
specialist în istoria Franţei, scrisese o carte groasă despre felul cum fuseseră priviţi negrii de
către francezi din secolul al XVI-lea până în al XIX-lea. Bill era „liberal“ în sens american
(adică de stânga) şi-l numea pe prietenul meu mai în vârstă, economistul Nick Spulber, de
câte ori venea vorba despre el, cold warrior. Eu însă împărtăşeam multe din ideile
anticomuniste ale lui Nick care, cu inteligenţa lui tăioasă şi verva lui neobosită, îmi permitea
să joc rolul provocator de „avocat al diavolului“, răspunzând pe larg şi foarte precis
întrebărilor mele. Bill, cum am sugerat, reprezenta opinia politică a celor mai mulţi colegi de
la disciplinele umaniste: se împotrivea Războiului Rece. Era, în acelaşi timp, parţial
antiamerican. În acest sens spunea (un clişeu al vremii, de fapt, care voia să sublinieze
„echivalenţa morală“ dintre cele două sisteme): tot ce spun de rău ruşii despre noi este
adevărat; dar şi ce spunem noi de rău despre ei e la fel de adevărat. L-am întrebat odată pe
Nick dacă a văzut cartea lui Bill: „E un dinozaur. Capul mic şi corpul (adică notele de subsol)
enorm“, a fost răspunsul laconic. Cred că avea dreptate. Şi totuşi Bill, ca om, îmi era
simpatic. După moartea lui absurdă din 2002 m-am gândit de multe ori la el. Take care, Bill.
În drum spre casă mi se adresează tatăl a doi copilaşi, întrebându-mă – şi aducându-mă
astfel în actualitate – „Are you registered to vote?“ „Yes, I am.“ „It’s the time, you know.“
„Yes.“ „Vote for Obama, please!“ Aproape implorându-mă, cu un aer blând, timid, oarecum
31

jenat. La rându-mi, mă simt jenat, tac.


10 aprilie 2008
Ieri la Indianapolis, pentru a doua şedinţă de perfuzii. Discuţie cu dr. Hanna. Îi arătăm
rezultatele radiografiei din 2005, cu recomandările radiologului-lector. Îşi dă imediat seama
despre ce e vorba şi prima mişcare e una de solidaritate de breaslă cu internistul nostru, dr.
Porvaznic. Astfel de pete de 3 milimetri poate să aibă oricine, din pricina aerului poluat pe
care-l respirăm, şi ele să nu însemne nimic. Dar dacă ele apar în cursul unei tuse recalcitrante,
care se întinde pe o perioadă de o lună şi mai bine? Nu apuc să articulez întrebarea, căci
doctorul spune: „Oricum, trebuia urmărită evoluţia acestei pete. Noi, aici, am fi urmărit-o“. Îi
lăsăm documentele, recomandările radiologului din 2005 şi o copie (pe CD-Rom) a
radiografiei, să se uite la ele în linişte. O va face? Îi cer câteva sfaturi, dar el nu-mi va putea
răspunde decât după rezultatul CT-scanului din 30 aprilie. Altfel, în tot acest timp, reacţiile
mele secundare au fost reduse sau chiar absente – semn bun, felicitări convenţionale, false
desigur prin repetiţie, amabile şi vag încurajatoare.
One day at a time. Prezentul meu nu mai e deschis spre un viitor de mai lungă durată,
plauzibil totuşi pentru cei care trăiesc normal timpul, fără a fi obligaţi să-l contracte la durata
unei singure zile ca mine şi ca alţii aflaţi într-o situaţie similară cu a mea. Viitorul în sine e
ireal, dar poţi planta în el proiecte, aşteptări, planuri care se vor realiza sau nu în drumul spre
irealitatea imediată şi apoi tot mai veche a trecutului personal, păstrat doar prin imagini şi
urme înscrise în memorie, mai clare sau mai şterse. În uitare, trecutul personal se topeşte într-
o altă irealitate, impenetrabilă, care seamănă cu moartea, care e chiar o moarte înainte de
moarte. În interiorul lui azi, probabilitatea de a supravieţui e înaltă, să zicem 99%. În mâine,
scade, în poimâine şi mai mult, şi aşa mai departe. Dar dacă apuci să intri în mâine, în
poimâine, probabilitatea creşte din nou, firesc, şi atinge din nou acel liniştitor şi, într-un fel,
eliberator 99%. Gândind viitorul din această perspectivă – artificială, desigur – în trei luni şi
o săptămână probabilitatea se va apropia inevitabil de zero. Dar pe măsură ce te apropii în
realitate de el, în timpul care ţi-a rămas, zeroul se va îndepărta, se va amâna – până când?
Până când 1% din 99% se va împlini, după legile hazardului, mai devreme sau mai târziu.
Adevărul e că spre sfârşit 1% se deplasează spre oră – lungă, deşirată ca o săptămână când te
uiţi înainte, prăbuşită în clipă când te uiţi înapoi. Oricum, în conversaţiile pe care le am cu
alţii limita de o zi sau, hai să zicem, două-trei, pe care mi-o impun în sinea mea, e mult
depăşită. Nu ştiu, nu ştiu, poate că da, sper că da (dar în sinea mea mă tem că nu). I., după ce
vine aici (pe 18 aprilie), ar vrea s-o însoţim, Uca şi cu mine, în România, în mai; ar vrea ca la
întoarcere să ne oprim la Paris. Poate, poate – să vedem cum evoluează lucrurile. Sabin îmi
transmite o invitaţie de la Anna, fiica lui pe care tocmai a vizitat-o, în Hawaii. Dragoş A. mă
aşteaptă la Washington când vreau. Ionel, la Bucureşti, în mai. Poate, poate…
14 aprilie 2008
Două zile rele după ultima şedinţă de chimioterapie. Sleit de energie vitală, abia pot să citesc
– lectură uscată, lucidă, sterilă (am terminat Le Temps retrouvé şi am ajuns la jumătatea
volumului Albertine disparue). Aproape fără să vreau, remarc toate inconsecvenţele lui
Proust în aceste ultime părţi neterminate ale romanului: genealogiile şi uneori numele
inconstante ale unor personaje, prezentări fizice în contradicţie cu cele din volumele
anterioare, revelaţii prea abrupte, insuficient pregătite (gustul pentru „declasare“ al
aristocraţilor celor mai exclusivişti, homosexualitatea lui Saint-Loup, triumful snobilor –
Madame Verdurin devenită prinţesă de Guermantes, Gilberte Swann, văduva lui Saint-Loup,
devenită soţia bogată a bătrânului şi ruinatului duce de Guermantes după moartea Orianei
etc.), stilul foarte repetitiv din Albertine disparue. Evident, toate sunt compatibile cu ideea
unei mari opere neterminate, în care „il y a des parties qui n’ont eu le temps que d’être
esquissées, et qui ne seront sans doute à jamais finies, à cause de l’ampleur même du plan de
l’architecte. Combien de grandes cathédrales restent inachevées!“ . Dar lectura mea rămâne
32

uscată, lucidă, sterilă. Mod de a umple un timp altfel vid şi insuportabil de lent (deşi, în
condiţiile date, tocmai această lentoare ar trebui să fie principala lui calitate). Se verifică
marele meu păcat în ordinea spiritului: graba, nerăbdarea.
15 aprilie 2008
Haydn, Sonate pentru pian cu Marc-André Hamelin (Hyperion, 2 CD-uri).
Mă vizitează ieri Jon Thiem, în trecere pe aici, în lungul drum cu maşina de la Fort Collins,
Colorado la Cincinnati, Ohio. Nu-l mai văzusem de peste zece ani şi sunt şocat să descopăr că
fostul meu student a devenit (peste noapte, căci cei zece ani s-au evaporat dintr-odată în
momentul revederii) un bătrânel numai piele şi os, cu o barbă albă şi foarte rară, cu părul alb
lăsat lung pe spate, cu ochii albaştri fără vârstă înfipţi într-un obraz prins într-o reţea
inextricabilă de riduri. Probabil că şi el e uimit de îmbătrânirea mea bruscă (ultimii zece ani
au trecut şi pentru el într-o secundă: căci în memorie, ca şi în vis, timpul n-are durată).
Bineînţeles, nu ne spunem nimic. Pe Jon l-am întâlnit pentru prima oară curând după ce am
ajuns aici în 1973. În vara acelui an a luat un curs despre avangarda literară ţinut de mine şi
ne-am împrietenit. Făceam lungi plimbări prin pădurile din jurul orăşelului nostru universitar,
împreună cu Uca şi cu Barbara, prietena şi curând soţia lui Jon, care studia violoncelul cu
János Starker. Căutam ciuperci sălbatice (mai ales chanterelle, din genul Cantharellus, uşor
de recunoscut şi de diferenţiat de ciupercile otrăvitoare), şi vorbeam mult despre muzică.
Uşor snob, uşor vanitos, preţios în vorbire, inteligent, nu lipsit de complexe şi blocaje care l-
au împiedecat să scrie mai mult (dar puţinul pe care l-a publicat e solid, interesant, original:
bunăoară vechiul lui articol despre arderea bibliotecii din Alexandria), Jon a fost, dacă mă
gândesc bine, singurul student de la Indiana University cu care am rămas în contact de-a
lungul anilor. Singurul cu care m-am putut împrieteni. Puţin, dar şi mult (1 fiind de o
infinitate de ori mai mare decât zero) pentru cei 35 de ani petrecuţi aici. Uca s-a apropiat de
Barbara, descendentă cumva (n-aş putea să explic) din familia Mendelssohn Bartholdy, dintr-
o ramură asimilată şi germanizată prin convertire la creştinism. Barbara a reuşit să rezolve
conflictele interne dintre iudaism şi creştinism şi să ajungă la o anumită armonie personală în
care poate avea o identitate triplă, evreiască, creştină, germanică, sau chiar cvadruplă, dacă
pun la socoteală şi identitatea americană, prin mariaj, prin cariera ei de profesoară de
violoncel, întărită prin cei doi băieţi ai ei, Nat (matematician) şi Benji (cineast la Los
Angeles). A moştenit case şi pământuri (şi porţiuni de munte) în Austria şi în Germania (la
Kassel), unde Jon şi ea, împreună cu băieţii, îşi petrec invariabil verile. Barbara ne-a invitat în
mod repetat şi pe noi, eu m-am eschivat, dar Uca, împreună cu M (acum vreo zece-
doisprezece ani) au vizitat-o şi s-au simţit bine, mai ales în munţii Austriei, într-o casă-cabană
cu multe etaje şi camere, în localitatea Ebensee, singura construcţie de pe strada
Mendelssohn, pe marginea unui lac cristalin. Uca mi-a povestit. După-amiaza, din camere
apăreau rude, prieteni invitaţi din America, copii – colegi de şcoală din Colorado ai lui Nat şi
Benji, trimişi de părinţii lor să-şi petreacă vacanţa de vară la munte, în Europa. În grup se
făceau plimbări zilnice, cu urcuşuri pe coasta îmbrăcată în brazi, cu coborâşuri în ocne de
sare, cu o ocazională vizită cu trenuleţul la Salzburg – care era cea mai apropiată gară. Jon îşi
petrecea zilele izolat – citind, scriind – în biroul pe care şi-l făcuse la mansardă. Barbara,
purtând costum tirolez, gătea pentru întreaga hoardă. Copiii jucau pétanque în curte,
adolescenţii, băieţi şi fete, dispăreau în pădure. În fiecare miercuri seara erau recitaluri de
muzică organizate de Barbara – ea la violoncel, fiii ei la vioară şi pian, muzicieni locali sau
prieteni invitaţi pentru cvartete şi cvintete. M fusese entuziasmat de şederea la Ebensee.
22 aprilie 2008
Sora mea, I., a sosit alaltăieri de la Paris, cu F. Mi-a promis această vizită de când i-am vorbit
de cancerul meu. O întreb ca doctor, ca oncolog cu o lungă experienţă, cum se moare de
cancer. „Nu se moare propriu-zis de cancer“, îmi spune ea, „deşi cauza de fond e cancerul sau
tratamentul lui. Dar cauza imediată a decesului e totdeauna alta“. Cauze imediate: tromboză
sau flebită, datorate îngroşării sângelui, ducând la o eventuală embolie (cheag de sânge ajuns
la creier, la plămâni). Chimioterapia poate apoi produce o scădere a imunităţii generale,
făcând bolnavul vulnerabil la diferite „suprainfecţii“ (cea mai frecventă e pneumonia).
Slăbirea organismului şi mişcările lui nesigure pot duce la căderi şi fracturi grave cu o
evoluţie imprevizibilă. Chiar şi traumatismele secundare pot fi fatale. La Cognacq-Jay, unde
personalul medical trebuia să indice în actele de deces cauza precisă a morţii, cancerul nu
putea fi invocat, era o noţiune prea vagă. Când alte cauze imediate nu erau aparente, doctorii
fuseseră de acord să dea vina pe un „stop cardiac“, de cele mai multe ori inexplicabil,
misterios. Alte posibilităţi: extenuare fizică, denutriţie. Am material suficient să construiesc
zeci de scenarii; dar simţindu-mă ceva mai bine după a doua perfuzie, îmi lipseşte îndemnul
să le construiesc. În plus, astfel de scenarii m-ar scoate imaginativ din orizontul unei singure
zile, în care mi-am impus să trăiesc în această perioadă de tratament şi de profundă
incertitudine cu privire la viitor. În modul one day at a time viitorul poate fi ignorat, devine
strict un fel de a vorbi – une façon de parler.
23 aprilie 2008
De ce mă simt eu vinovat de cancerul meu? Şi nu numai faţă de mine, ci mai ales faţă de Uca,
pe care implicit o oblig să mă îngrijească până la sfârşit – oricât de apropiat sau de îndepărtat
ar fi acesta? Iubita mea Uca, pe care o surprind uneori plângând cu gândul la dispariţia mea
din micul nostru univers. Lăsând deoparte spaima mea de moarte, de care mi-e ruşine, mă
simt vinovat că o fac să sufere. Nu-i o formă a răului în lume a-i face pe alţii să sufere? Şi
încă şi mai vinovat mă simt că văd în plânsul ei un semn de iubire, de care am o mare, egoistă
nevoie subiectivă.
Ecuaţia dintre boală şi vină are prea multe variabile ca să fie „calculabilă“ altfel decât prin
intuiţie. Mai ales că în multe cazuri nu simţim de la început vinovăţia bolilor noastre, ci doar
nedreptatea, mai mică sau mai mare, pe care ne-o face „destinul“. Evident, această nedreptate
nu poate veni decât din senin, ca o expresie a hazardului pur, orb, fără sens. Doar asumând
nedreptatea sorţii, transformând-o în vină personală, adăugându-i o dimensiune de pedeapsă
pentru o acţiune sau intenţie malefică uitată, pentru ceea ce altădată se numea un „păcat“
(conştient sau inconştient) putem da bolii noastre un sens, şi asta e important. Boala devine o
pedeapsă, o ispăşire. Şi uneori nu e nevoie să căutăm sau să inventăm un „păcat“ anume,
simpla culpabilitate de a fi poate da sens suferinţei, făcând-o acceptabilă ca expresie a unei
remuşcări necesare, deşi fără obiect. Cum zice poetul (Ion Barbu): „Că vinovat e tot făcutul, /
Şi sfânt, doar nunta, începutul“. Din sfera „făcutului“, doar boala şi moartea ne scot, cu sau
fără voia noastră.
27 aprilie 2008 (Duminica Paştilor pentru ortodocşi)
Am fost la bisericuţa noastră antiohiană, la slujba de Înviere; am fost şi vineri, la Prohod.
Corul, condus de un absolvent al Şcolii de Muzică, cântă frumos vechi cântece liturgice
bizantine, de-o stranie prospeţime. Ieri am citit, cum fac aproape în fiecare an înainte de
Paşte, una din Evanghelii – de data asta pe cea a lui Marcu. Partea care povesteşte, lapidar şi
misterios, crucificarea, moartea, punerea în mormânt, venirea femeilor (Maria Magdalena,
Maria, mama lui Iacov şi Salomeea) care găsesc piatra ce împiedica intrarea în mormânt dată
deoparte şi înăuntru un tânăr (un înger) îmbrăcat în alb care le spune că Isus din Nazaret a
înviat. Şi le mai spune să anunţe Învierea ucenicilor, cărora le va apărea în Galileea (Marcu
16, 6–7). Manuscrisele cele mai vechi şi mai de încredere se termină în felul următor, cum de
altfel se termină, în slujba din noaptea Învierii, şi lectura lui Marcu după ieşirea din biserica
întunecată şi precedând reintrarea în biserica luminată: „Ele au ieşit afară din mormânt şi au
luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic,
căci se temeau“ (Societatea biblică). Tot ceea ce urmează în Marcu (16, 9–20), adică arătările
lui Isus după Înviere şi trimiterea celor unsprezece să propage noua credinţă, figurează doar
în manuscrisele târzii. Versiunea la care mă refer adânceşte misterul Învierii. Lipseşte orice
martor uman. Martorul angelic le spune femeilor că Isus a înviat din morţi, dar ele nu spun
mai departe, „căci se temeau“. Apariţiile lui Isus după Înviere nu compensează epistemologic
lipsa (ca şi în celelalte Evanghelii, de altfel) unui martor uman al Învierii. Învierea trebuie
dedusă din absenţa cadavrului, din comentariile îngerilor, din apariţii postume imateriale
(poate halucinatorii), cum ar fi cea din episodul Pelerinilor din Emmaus, care se încheie cu
dispariţia bruscă a lui Isus. (Când Cleopa şi tovarăşul său îl recunosc ceva mai târziu în
Ierusalim, ei sunt zguduiţi de spaimă, crezând că au văzut o fantomă – Luca 24, 13–37). Dar
absenţa cadavrului putea fi interpretată şi altfel. În Evanghelia după Matei se explică de ce
mormântul a fost pecetluit cu piatra cea mare (la cererea fariseilor, care se temeau tocmai că
ucenicii vor fura trupul lui Isus şi vor zice că a înviat – Matei, 27, 62–66). Iar după Înviere,
cu mormântul rămas gol, marii preoţi le dau mulţi bani celor care fuseseră de strajă şi le zic:
„Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi l-au furat»“ (Matei 28,
13). Dintre multele miracole pe care le face Isus, la care asistă categorii diferite de martori,
Învierea propriu-zisă este singurul miracol – miracolul central şi cheia de boltă a noii religii –
fără martori şi trebuind să fie acceptat printr-un act de credinţă pură, repetând o credinţă
iniţială pură. Aici credinţa e totul şi, prin ea, subordonarea conştiinţei unui mister absolut. Cât
despre viaţa viitoare, ea nu seamănă nicicum cu viaţa de pe pământ. Răspunzându-le
saducheilor, care-l întrebaseră care din cei şapte bărbaţi succesivi ai unei femei va fi soţul ei
în ziua Învierii, Isus spune: „Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor
însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri“ (Marcu 12, 24–25). Meditaţii
pascale, lectură strânsă a lui Marcu şi apoi a episodului Învierii în toate cele patru Evanghelii.
Faţă de nenumăratele miracole ale lui Isus, menite să ateste divinitatea lui, dar putând fi
îndeplinite şi de alţii (mai ales vindecările: Isus însuşi le dă această putere discipolilor),
miracole evidente, vizibile, cu mulţi martori, miracolul unic al Învierii e ascuns, invizibil,
fără martori. El trebuie crezut şi poate fi crezut doar cu ajutorul harului dăruit de Dumnezeu.
Cum spune tatăl unui copil salvat printr-un miracol, răspunzând lui Isus („Toate lucrurile sunt
cu putinţă celui ce crede“): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ „Ajută necredinţei
mele!“ – singura mea rugăciune, murmurată sfios, în gând, rareori.
Ne vizitează acum cumnatul meu, Sabin, care s-a simţit extrem de bine ieri la cina pascală
de la Relu Crăiuţu (unde mai erau invitaţi şi Alexandru Baltag, în excelentă „formă“ după
cele zece zile la New York, şi logodnica lui, blânda, planturoasa Sonja). A fost într-adevăr o
întâlnire veselă şi relaxată (chiar şi pentru mine şi pentru Uca), am râs mult. Nu m-am putut
totuşi împiedica să mă gândesc la vizita de mâine la Centrul de Cancer din Indianapolis,
pentru o nouă sesiune de perfuzii şi pentru un nou CT-scan, pe care-l aştept cu nerăbdare,
căci el va reflecta rezultatele (bune, neutre, rele) tratamentului pe care-l urmez.
30 aprilie 2008
Ieri, cu drumul la spital, cu CT-scanul, cu întâlnirea cu doctorul Hanna, cu orele de
chimioterapie, am uitat de aniversarea căsătoriei noastre: 29 aprilie 1963 – 45 de ani, care se
desprind, când mai umbriţi, când mai luminoşi, din negura vremilor. Am primit totuşi
amândoi, chiar de ziua noastră (coincidenţă?), un mare cadou, total neaşteptat – din partea
cui? a lui Dumnezeu (cum exclama I. la telefon de la New York: „un miracol de la
Dumnezeu“), a Providenţei, a Hazardului, a Norocului, a Destinului? Când au intrat în
cabinetul de la centrul de cancer, unde-i aşteptam, dr. Hanna şi sora-şefă, Deborah Estes,
zâmbeau amândoi, cu priviri vii, sclipind de bucurie. Mai ales la doctor, care la astfel de
întâlniri precedente avea un aer neutru, o faţă serioasă, dacă nu chiar uşor sumbră,
schimbarea m-a surprins. Întinzându-mi mâna, uitându-se la mine ca la un fenomen, primele
lui cuvinte au fost: „I am thrilled!“ Mi-a explicat apoi că rareori în cariera lui a întâlnit cazuri
asemănătoare cu al meu: mai precis, în urma tratamentului – după două cicluri din patru –, o
ameliorare atât de rapidă. Din CT-scan rezulta că tumoarea pulmonară scăzuse cu 80-90%
(deci de la 9 centimetri la 1, unu şi ceva), iar cea de la pancreas, care declanşase icterul, se
micşorase până la a deveni greu de văzut. Deb, fericită, afectuoasă, ne spunea că e primul
asemenea caz din întreaga ei carieră. „Eu trăiesc pentru lucruri de felul acesta.“ Şi eu, şi Uca
suntem încântaţi, dar mai timid, mai prudent: în fond, nu e decât o amânare. Dar nu-i, la urma
urmei, viaţa însăşi făcută din astfel de amânări – amânări care pot îmbrăca uneori aparenţele
miracolului?
2 mai 2008
Efectele secundare ale tratamentului se fac simţite 2 până la 4–5 zile după perfuzii. Se
subţiază până la dispariţie după aceea. Trec deci prin aceste zone temporare şi pustii cu
încrederea că peisajul se va schimba, va învia, se va colora, va împrumuta cât mai curând
culorile primăvăratece care se combină la fereastră, verdele frunzelor proaspete, florile roşii
răsărite pe crengile goale ale lui Cercis canadensis (Eastern redbud, fără corespondent
românesc, cred), petalele albe ale copăcelului de Cornus florida din fundul curţii. Abia aştept
să-mi revin cât de cât. Să regăsesc acea stare – nicidecum „optimă“, intermediară aş zice – în
care pot să scriu în acest jurnal, în acest ultim jurnal, care va acoperi o perioadă
nedeterminată, mai scurtă sau într-adevăr mai lungă decât cred (acum, datorită jubilaţiei
doctorului). Scrisul e un calmant – o reasigurare că pot funcţiona cumva în faţa morţii, că-mi
pot reface mental identitatea sau identităţile, că din trecutul meu, desigur ireal, nu s-au şters
încă anumite imagini, chipuri, icoane…
6 mai 2008
Plimbări (în Bryan Park, cu Uca), vizite după chimioterapia din 29 aprilie. Duminica trecută
(4 mai) vin de la Cincinnati soţii Ralescu, Anca şi Dan, profesori la universitatea de-acolo (ea
la computer science, el la matematică). Îi cunoaştem din primii noştri ani la Bloomington,
când ei erau studenţi aici, făcându-şi doctoratul cu statisticianul Madan Puri. Fiul lor, Ştefan,
a fost o vreme apropiat de M – prieten de vârstă, de jocuri electronice, de emoţii secrete. (Am
fost surprins şi emoţionat anul trecut când, într-o scrisoare către maică-sa, declara pe un ton
cât se poate de sincer, la mai bine de patru ani de la moartea lui M, că M a fost cel mai bun
prieten al lui şi că nu crede că va mai întâlni altul ca el; era fără îndoială o amintire
emoţională, căci în ultimii zece-doisprezece ani se văzuseră doar foarte rar.) Acum o aştept
pe Anca, care a ţinut să revină la Bloomington pentru un workshop de logică, la care prezintă,
printre alţii, o comunicare şi Alexandru B. şi Sonja Smets. O interesează profesional. Eu,
oricum, îmi promisesem să asist la prezentarea lui Alexandru şi a Sonjei, ca prieten, şi în plus
fiind interesat, din punct de vedere filozofic, de „teoria deciziei“ (în care se înscriu toate
prezentările de la acest workshop).
Elegantă, dar cam înghesuită în cele 45 de minute ce i s-au acordat, comunicarea lui A.B. şi
S.S., Dynamic Rationality and the Open Future, pe care am înţeles-o destul de bine în prima
parte, mai puţin în partea finală de formalizare matematică. Eram un bun matematician în
liceu, dar domeniul matematic mi se părea pe atunci lipsit (de ce oare?) de orice „prestigiu“,
de orice putere de atracţie, explicită sau secretă. Literatura, pentru care n-aveam talent
natural, monopolizase tot „prestigiul“ pe care mi-l puteam imagina şi mă atrăgea exclusiv.
Îmi dădeam perfect seama că, în acea perioadă de intens şi detestabil stalinism (anii 1950
într-o ţară-satelit a URSS-ului) literatura era ideologic vulnerabilă şi că doar ştiinţele erau în
linii mari imune faţă de influenţele politice – matematicile în primul rând. Să fi fost la mijloc
o revoltă tacită împotriva lumii tatălui, care optase pentru idealul ştiinţei şi dispreţuia
literatura? Oricum, tata nu s-a opus niciodată alegerilor mele, mi-a dat deplină libertate. Aşa
că pentru abandonarea matematicilor – pe care aveam s-o regret mai târziu – sunt singurul
răspunzător.
Mi-au sosit azi două CD-uri cu muzică de Sofia Gubaidulina, pe care le comandasem
demult şi, în mod curios, uitasem de ele. Ciudata coincidenţă e că alaltăieri, la telefon, când
Iri m-a întrebat: „Spune-mi câteva CD-uri pe care nu le ai“ (voia desigur să mi le trimită,
poate de ziua mea), i-am dat numele acestei compozitoare. Modernismul ei muzical e plin de
modulaţii mistice (ortodoxe) – acum ascult superbele In croce (o meditaţie asupra sensului
Crucii şi crucificării), Silenzio şi Şapte cuvinte (cele şapte rostiri ale lui Isus de pe cruce: I.
„Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac“; II. hoţului credincios: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu
mine în rai“; III. mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!“ şi ucenicului care era cu ea: „Iată mama
ta“; IV. „Mi-e sete“; V. „Eloi, Eloi lama sabactani“, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, pentru ce m-ai părăsit?“ – care e de fapt un citat din Vechiul Testament, primul vers al
Psalmului 22; VI. „S-a isprăvit“; VII. „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul“),
compoziţii pentru baian şi violoncel (baianul e un fel de acordeon rusesc). Sofia G., născută
în 1931, face parte din generaţia mea, din partea ei estică, în care pot uneori să mă recunosc,
cum nu mă pot recunoaşte aproape niciodată în partea ei vestică. Un telefon de la Iri – tocmai
după ce aşternusem aceste rânduri – anulează prima falsă coincidenţă şi creează una nouă:
căci CD-urile pe care le ascult au fost trimise de ea (şi de Rory, ţine ea să precizeze). Deci nu
uitasem nimic. Acum ascult simfonia mistico-matematică bazată pe seria numerelor
Fibonacci: Stimmen… Verstummen din 1986.
7 mai 2008
După convorbirea telefonică cu Dan Shafran (care mă cheamă de la Stockholm), Uca mă
întreabă: „Îţi convine rolul de bolnav pe care-l joci?“ Asta pentru că, vorbindu-i lui Dan de
starea sănătăţii mele, i se pare ei că n-am scos destul în evidenţă notele pozitive ale ultimei
întâlniri cu dr. Hanna. Îi explic că rolul în care am intrat (şi care e un rol, să zicem, „teatral“,
suprapus pe unul existenţial) presupune o abţinere de la exagerări, fie ele de-un fel sau de
altul. Evident, veştile pe care le-am primit pe 29 aprilie sunt foarte bune, îmbucurătoare – dar
nu în sine, ci doar în context. Continui, cu alte cuvinte, să fiu înconjurat de primejdii şi
incertitudini. Cancerul meu – acum într-o fază bună, ce e drept, dar nu se poate şti cât va dura
aceasta – nu s-a „vindecat“ nicidecum, doar s-a retras. Poate reveni oricând şi oriunde
(metastazele sunt strict imprevizibile) sau poate avea oricând consecinţe nebănuite şi
disproporţionate. Şi apoi bolnavul mai e şi superstiţios: nu vreau să creez false impresii ca să
nu le cad eu însumi prizonier. Din rolul meu mai fac parte: prudenţa, ezitarea, nesiguranţa,
stăpânirea de sine, un anumit „pesimism bine temperat“, care e o formă de bună-creştere,
putinţa de a pune în echilibru stări sufleteşti contrare. A sări într-un picior de bucurie la o
veste bună şi a cădea în cea mai neagră disperare la una proastă plasează rolul bolnavului
într-un registru grotesc. Pentru mine acest rol trebuie să fie în primul rând discret, făcut din
implicaţii şi lucruri spuse doar pe jumătate sau chiar pe sfert – ce simt şi ce cred eu în sinea
mea e cu totul şi cu totul altceva. Îmi îngădui să fiu sincer – pe cât cu putinţă – doar în aceste
pagini.
8 mai 2008
Chiar adineaori mi-a telefonat I. de la Paris. Mă interesez de soarta acelui „noyer de Gabory“,
cu care mă identificasem simbolic acum cinci ani, după depunerea urnei cu cenuşa lui M la
Turnu Severin. Eram în trecere prin Paris şi, fiind invitaţi de familia G. la proprietatea lor din
Normandie, am descoperit, în curtea destul de vastă din spatele casei de vacanţă, un nuc
matur, gros, doborât de o mare furtună care provocase pagube în regiune şi chiar şi la Paris,
cu un an înainte. Culcat la pământ, rupt către jumătatea trunchiului, copacul nu murise. Din
ramurile lui dăduseră frunze, multe frunze cu mirosul acela amărui, atât de atrăgător în umbra
deasă a nucilor, flori care se transformaseră în nuci verzi. O placă de metal indica numele
aleii spre care căzuse copacul, Gabory: l-am numit deci „le noyer de Gabory“ şi-am exclamat
„C’est mon double, c’est moi“. Doborât de pierderea lui M, supravieţuind acelei groaznice
33

lovituri, m-am înfrăţit cu acest nuc care nu-şi pierduse, în ciudata postură orizontală în care se
găsea, vitalitatea. Îmi lipeam din frunzele lui răcoroase pe frunte, pe obraji. Cât va mai trăi,
mă întrebam? L-am regăsit, cu frunze mari şi nuci tinere, acum două veri, când am fost la
Paris. Şi acum, îmi spune I., mai trăieşte, mai face nuci.
I. şi-a cumpărat şi ea bilete de avion pentru România, astfel încât să coincidem perfect în
scurtul voiaj plănuit pentru 15 iunie – 4 iulie. Nu e o imprudenţă, şi poate mai rău, că am
făcut astfel de rezervări, care încalcă principiul one day at a time? Din păcate, biletele de
avion luate cu o zi înainte sau chiar în ziua zborului sunt mult prea scumpe. Oricum, biletele
pe care le-am reţinut permit schimbări de date fără penalizări. Şi în plus, perioada 15 iunie–4
iulie a fost aleasă cu aprobarea doctorului Hanna: între ultima şedinţă de chimioterapie
propriu-zisă (11 iunie) şi cea dintâi de „menţinere“ (7 iulie). („Menţinerea“ continuă până la
sfârşitul vieţii – poate un an, poate doi, poate chiar – în cazul unui miracol statistic – mai
mulţi.) Incertitudinea sfârşitului, în limitele sugerate, dă o anumită elasticitate sentimentului
timpului. Un an sporeşte importanţa fiecărei zile (odată cu conştiinţa lipsei ei fundamentale
de importanţă); doi ani sunt aproape imposibil de gândit şi, din perspectiva lor, importanţa
relativă a zilei scade. Pentru prevenirea acestui proces negativ, mi-ar trebui un proiect bine
articulat, alături de acest jurnal. Sau ar putea jurnalul însuşi deveni acest proiect? Cât despre
miracolul statistic, el se produce – spre deosebire de o însănătoşire cu adevărat miraculoasă,
care e un nou început – doar retrospectiv, când punctul final a fost atins; altfel rămâne
invizibil, imperceptibil, înecat în rutină şi în banalitatea îmblânzită şi totuşi anxioasă a
cotidianului.
CD-uri cu Cvartete de Beethoven (Alban Berg Quartett): Op. 74 (Les Harpes) în mi bemol
major şi Op. 132 în la minor, a cărui parte a treia, molto adagio, se intitulează Heiliger
Dankgesang eines Genesenen an die Gottheit, in der lydischen Tonart. O ascult, cu mulţumiri
şi sentimente de recunoştinţă către divinitate – către divinitatea acestei muzici –, dar nu ca un
„convalescent“ sau un „tămăduit“, ci doar ca un simplu şi totuşi miraculos supravieţuitor.
Ultima oară am ascultat acest molto adagio anul trecut, la Sibiu, în casa melancolică a lui
Mircea Ivănescu, la micul aparat de radio cu lector de CD pe care-l ţine la capul patului –
„patul meu de suferinţă“, îi spunea el, ca şi când ar fi vrut să glumească folosind deliberat un
clişeu – în care-şi petrece mai tot timpul de mare bolnav şi, în ultima vreme, de orb. Ştiam că
el nu ascultase niciodată acest cvartet, despre care i se imprimase în memorie atât de fidel ce
spunea Aldous Huxley în Point Counter Point. Mie mi se păruse la un moment dat că era una
din bucăţile lui preferate (şi de fapt, într-un anumit fel, era), dar uitasem că în România
comunistă era aproape imposibil să asculţi muzică de cameră cu conotaţii religioase (radioul
cenzura strict tot ce putea fi considerat mistic, şi discuri de acest fel nu se găseau pe piaţă).
Anul trecut, când l-am ascultat în trei (era şi Uca acolo), cvartetul mă impresionase doar
estetic; acum sunt sensibil la mulţumirile pentru viaţă, care fac organic parte din molto
adagio, la vibraţiile lungi-prelungi şi la tempoul extraordinar de lent şi de vast al modului
lydian care anticipează un timp – sau mai degrabă un timp oprit, sau un netimp – paradisiac
de viaţă eternă, ţesut ca un sunet unic, transparent, greu de auzit şi irecognoscibil în pânza
sonoră, aspră, cenuşie a vieţii noastre de zi cu zi.
10 mai 2008
Atâtea amintiri vechi se suprapun, la început de mai, în memoria mea bătrânicioasă. Cea mai
veche: „Zece mai va fi de-a pururi / Ziua sfântă ce a dat / Domn puternic ţării noastre/
Libertate şi regat“. Ţin minte aceste versuri din copilărie când, în plimbările pe Şoseaua
Kiseleff din zona Arcului de Triumf, le auzeam cântate de coruri care făceau repetiţie pentru
marea (dar de fapt extrem de modesta) celebrare în acele vremi tulburi. N-am uitat nici mica
tribună care se construia la umbra masivilor castani înfloriţi. Asta se întâmpla în aprilie-mai
1941 când, copil de şapte ani neîmpliniţi, l-am văzut pe tânărul şi proaspăt încoronatul rege
Mihai, înconjurat de oficiali şi diplomaţi străini, urcându-se în tribună spre a asista la
defilarea militară tradiţională. Faptul că în chiar ziua de 10 Mai mă puteam învârti pe-acolo
neîmpiedecat înseamnă că paza era minimală (mai târziu aveam să aflu că şi puterea regelui
era minimală în ţara care-l avea drept Conducător nu pe el, ci pe mareşalul Ion Antonescu). A
urmat, în 1945, la 9 mai, sărbătoarea încheierii victorioase a celui de-al Doilea Război
Mondial. Aveam acum aproape unsprezece ani şi eram foarte prudent în plimbările mele, căci
Bucureştiul era plin de soldaţi ruşi care, se spunea, te opreau pe stradă şi-ţi porunceau:
„Davai ceas!“ Marea sărbătoare colectivă urma să devină Ziua Internaţională a Muncii, adică
1 Mai. Ca elev de liceu, student, corector şi redactor la Gazeta literară, sau apoi asistent
universitar la Catedra de literatură comparată a lui Tudor Vianu, trebuia să defilez în fiecare
an de 1 Mai (şi apoi de 23 August) prin faţa tribunelor mari – excesiv de mari – instalate în
piaţa care primise numele lui Stalin şi apoi statuia lui gigantică şi grotescă, statuie care a fost
îndepărtată către sfârşitul anilor 1950.
În martie-aprilie 1968, s-a întâmplat să mă aflu cu o bursă la Paris, în acelaşi timp cu Ion
Negoiţescu, pe care-l vedeam aproape zilnic. Am asistat la pregătirile şi apoi la izbucnirea
revoltei studenţeşti de extremă stângă, care a intrat în istorie ca „Mai ’68“.
Locuiam într-un hotel ieftin de lângă Odéon, deci în centrul evenimentelor, şi de pe stradă
sau din camera mea am respirat mari cantităţi de gaz lacrimogen. Azi, la Paris, participanţii la
acele evenimente revoluţionare („revoluţionare“ între ghilimele ar fi poate mai potrivit)
sărbătoresc 40 de ani de la declanşarea lor, ca şi când ele ar fi avut o influenţă decisivă asupra
istoriei intelectuale şi politice a Franţei de atunci încoace. Venit din Europa de Est, din zona
„socialismului real“, eu vedeam atunci mai degrabă superficialitatea lor fanatică, fraternizarea
în numele unui ideal fals (dar nu sunt idealurile care mobilizează mulţimi, la dreapta sau la
stânga, toate false?; „din idealuri curge sânge“, spunea un vechi comunist în România,
implicat de comuniştii ajunşi la putere, sub acuzaţii fabricate, absurde, într-un proces politic
din anii 1950). Citesc în ziare despre cutare sau cutare aniversare a unui eveniment la care s-a
nimerit să fi fost martor şi mă văd – îmi recompun figura de atunci din diferite fotografii
mentale – la diferite vârste, copil încă, adolescent, tânăr… În mai ’68 mă apropiam de 34 de
ani, eram pe deplin matur, urmăream tot ce se întâmpla la Paris, în Cartierul Latin, cu o
curiozitate agitată, cu un amestec de fascinaţie şi deriziune. Într-un fel am participat la „la
prise de l’Odéon“ (despre care se vorbea inadecvat ca despre o victorie într-o campanie
militară) şi mă aflam în sala teatrului, aşezat confortabil pe un fotoliu din mijloc, când Jean-
Louis Barrault a ţinut penibilul lui discurs. Era prima (şi ultima) oară când asistam la un
început de revoluţie (reală, teatrală?). Mai degrabă teatrală, cu tineri actori ieşiţi în stradă, cu
violenţe aparente, dar nu substanţiale, cu lozinci suprarealiste. Ordinea a fost curând
restabilită prin alegeri câştigate zdrobitor de către De Gaulle. Dar se crease ceva care s-a
numit „l’esprit de Mai ’68“, îmbrăţişat de mai toţi tinerii intelectuali şi de câţiva bătrâni
gânditori (J.P. Sartre între ei), ridicoli, dar încă influenţi. Ideologia mişcării era un fel de
marxism anarhizant combinat cu o psihanaliză „emancipatoare“ (rezultatele ei, de-a lungul
câtorva decenii, au fost descrise destul de exact în romanul utopic-pornografic Les particules
élémentaires de Michel Houellebecq). Partea atrăgătoare pentru mine era critica, fie şi de la
34

stânga, a comunismului oficial nu numai francez, ci şi sovietic sau de tip sovietic. Am fost
însă complet dezabuzat foarte curând, în august 1968, când Cehoslovacia a fost ocupată de
tancurile sovietice şi Primăvara de la Praga a fost zdrobită sub şenile. Eram tot la Paris (după
trei luni la Londra) şi mă aflam printre puţinii protestatari paşnici şi trişti (toţi străini: cehi,
slovaci, polonezi, români, bulgari etc.) împotriva invaziei sovietice. Mă îndreptam spre
Ambasada Uniunii Sovietice. Rebelii din mai, plasaţi pe toate străzile care duceau la
Ambasadă, strigau către rarii oameni în care identificau protestatari potenţiali: „Ne vous
laissez pas récupérer par les fascistes!“ Nu voi uita niciodată. Parcă aud şi acum acele voci
35

stridente sau răguşite care semnalau că orice acţiune, fie şi doar simbolică, împotriva Uniunii
Sovietice era esenţial fascistă. Ruptura dintre tineretul occidental şi disidenţii declaraţi sau
potenţiali din Est mi-a apărut deodată în toată profunzimea ei. Poziţia mea intelectuală
personală devenea foarte fragilă: eu încercam să legitimez, după puterile mele modeste, valori
occidentale într-o ţară comunistă, când acele valori (în acest caz libertatea de expresie) erau
declarate, de către tineretul universitar occidental, ca fasciste. Când, peste cinci ani, în 1973,
am părăsit România am regăsit aceeaşi ruptură în universitatea americană. Exista însă şi un
corectiv: relaţiile personale marginalizau deosebirile ideologice. Inactualitatea acestor
amintiri, lipsa lor de rost. Lumea a cărei imagine o reflectă s-a prăbuşit, a dispărut, nu mai ai
cum să te raportezi la ea decât din punct de vedere strict istoric. Dar care poate fi valoarea,
într-o abundenţă de documente şi de mărturii, între atâtea cărţi care au reconstruit şi povestit
perioada dintr-o multitudine de perspective – care poate fi sensul unei asemenea amintiri? Un
sens pur subiectiv pentru cineva care peste scurtă vreme va deveni o ficţiune.
14 mai 2008
Cum mă simt după a doua şedinţă de chimioterapie? Nu substanţial mai prost decât după
prima. Remarc totuşi că după mai bine de două săptămâni „vitalitatea“ mea e mai scăzută.
Singurul mod de a-mi măsura „vitalitatea“ e scrisul (în acest jurnal), şi nu atât scrisul, cât
pofta de a scrie, nerăbdarea de a scrie, meditaţiile pe teme care să fie reluate în scris. Or,
constat, lucrurile pe care aş vrea să le scriu mi se par mai puţin importante (subiectiv) şi o
anumită oboseală tăcută – prietenă cu tăcerea – mai acceptabilă. Efect al medicaţiei? Al
eficacităţii ei reduse. Nu mă pot plânge: n-am dureri, iar sângerările din nas de dimineaţă
(anticipate de doctor) am izbutit să le controlez. Pot citi şi citesc mult – Proust ca literatură
(am ajuns, după câteva întreruperi, la La prisonnière în lectura mea de la sfârşit către
început), filozofie (în ultima vreme cărţi despre „principiul antropic“ şi despre originea
vieţii). Am poftă de mâncare şi mănânc mult (am recâştigat greutatea pe care o pierdusem).
Mă gândesc – dar nu tot timpul – la fragilitatea mea biologică, la faptul că aş putea muri
oricând. Dar nu pot concepe moartea. O pot concepe la fel de puţin ca şi acum zece sau
douăzeci de ani. Faptul că acum ştiu că e mai aproape nu modifică acea senzaţie de
„imortalitate“ despre care am mai vorbit (şi care nu e poate altceva decât urmarea
imposibilităţii de a concepe moartea). Pe de altă parte concep în anumite momente
posibilitatea de a mă odihni în inconceptibil (sună pretenţios, dar nu găsesc acum o altă
formulare). Dorinţa de a trăi – de a supravieţui – e încă foarte puternică.
15 mai 2008
Telefon de la Norman Manea, care s-a întors din România după aproape o lună acolo. Mă
întreabă, fireşte, de starea sănătăţii – are bune cunoştinţe în materie de cancer, căpătate din
experienţa Anyei, cumnata sa. Îmi spune că această călătorie, spre deosebire de cea din 1997,
i-a făcut plăcere. A fost bine primit. A dat multe interviuri, a fost făcut doctor honoris causa
la Cluj şi Bucureşti etc. Mai important: n-a fost niciodată pus în situaţii dificile sau false.
Pleşu, cu care avusese o corespondenţă frustrantă (din care-mi citea fragmente amuzante când
eram la New York în decembrie), i-a organizat o conferinţă despre Kafka la New Europe
College şi, după aceea, a oferit o masă la un restaurant (poate acelaşi unde m-a dus şi pe mine
după conferinţa mea la NEC de acum trei ani). Invitaţii personali ai lui Norman au fost Ionel
Vianu şi Livius Ciocârlie (eu îi invitasem pe Ionel şi pe Ştefan). Pleşu: amabil, vorbăreţ,
spiritual, ocolind cu discreţie subiectele delicate. „E un bun diplomat“, comentez eu, „poate
prea inteligent şi învăţat pentru un diplomat profesionist; şi prea frivol pentru un filozof“.
(Când a fost ministru de externe, mi s-a povestit, adresându-se altor diplomaţi sau oficiali
făcea figură oarecum bizară de erudit, citând bunăoară fraze din Unamuno sau Ortega y
Gasset în Spania, fără să-şi dea seama că lumea diplomaţiei e strict mediocră şi că audienţa,
în loc să-l admire, ar putea fi iritată de astfel de provocări culturale nelalocul lor.) „Pe
Liiceanu l-ai întâlnit?“ îl întreb. „Nici nu mă aşteptam să-l întâlnesc, deşi ocazii ar fi fost“,
îmi răspunde Norman. „Există absenţe elocvente, care funcţionează ca nişte declaraţii –
declaraţii la adăpostul tăcerii.“ „Dar pe Patapievici?“ „Nici pe el, deşi am avut o întâlnire cu
lansare de carte chiar la Institutul Cultural Român. S-a scuzat prin vicepreşedintele ICR,
Mihăieş, care s-a comportat politicos, foarte corect, ca şi Tania Radu, soţia lui Dan C.
Mihăilescu. Inutil să-ţi spun că Mihăilescu însuşi nu s-a arătat la faţă. Nici N. Manolescu,
care se afla la Bucureşti.“ (Articolul lui Norman despre Eliade şi deriva legionară, publicat
acum 17 ani, continuă să-i facă pe unii să-l urască, deşi între timp au apărut alte articole, mult
mai dure.) În schimb, Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, a fost de-o admirabilă
ospitalitate. Silviu a organizat pentru Norman şi pentru prietenul care-l însoţea, scriitorul
italian Antonio Tabucchi, o foarte reuşită excursie în nordul Moldovei, la Suceava, la
mănăstiri şi apoi în Maramureş. „Natura era de-o frumuseţe extraordinară, generoasă, blândă
şi vitală. Iar mănăstirile de-o incredibilă eleganţă. În peisajul magnific.“ Tabucchi a fost
încântat de România şi, în cursul călătoriei cu maşina, cei doi au înregistrat o serie de
convorbiri, cu intenţia de a le introduce într-o carte comună. Norman a observat şi un progres
important în România, în drumurile pe care le-a străbătut: curăţenia closetelor (în restaurante,
la benzinării, la hoteluri, atât la Bucureşti, cât şi în provincie). „În 1997 toate closetele erau
nu doar murdare, ci de-o murdărie apocaliptică. Acum cele mai multe erau curate, ca în
Occident, iar celelalte erau cel puţin decente.“ Îmi amintesc de călatoria din 1994 de la Iaşi la
Bucureşti, în vagon-lit, cu Adrian Marino. Closetul era într-adevăr inutilizabil, o formaţie
geologică puturoasă de dealuri şi văi din materii fecale, aşa că a trebuit să urinăm în chiuveta
din compartimentul cu cuşetele noastre. A fost un noroc că n-am avut nevoie de mai mult. În
ultimii ani, am observat şi eu că situaţia se îmbunătăţise.
16 mai 2008
Faptul că scriu în acest jurnal e un semn că mă simt ceva mai bine. Faptul de a scrie – oricât
ai fi de bolnav, de bătrân, de străpuns de dureri fizice (nu e cazul meu) – indică existenţa unor
misterioase resurse de energie ale corpului şi ale minţii. Evident, poţi să fii perfect sănătos şi
să-ţi lipsească această energie sau căile spre ea să fie blocate. Ba chiar aş zice că boala – şi în
mult mai mare măsură convalescenţa prelungită – deschide accesul la aceste zone de energie
ascunsă. Pentru mine cel puţin scrisul (cel fără obligaţie, trebuie să precizez), scrisul de pildă
în vechile mele jurnale intermitente pentru pierderea timpului şi, paradoxal, totodată, pentru a
anula sentimentul de vinovăţie pe care-l produce pierderea timpului, e o expresie a acestui tip
special de energie, o cheltuire a ei fără motive ulterioare. Mi-era frică de proiecte mai
ambiţioase, proiectul era scrisul însuşi, contactul liniştitor cu acea energie, conştiinţa că ea
există. Aproape că nu-mi păsa dacă paginile mele erau bine scrise sau nu. Se întâmpla ca
unele, recitite, să mi se pară bine scrise – parcă de altcineva, deşi acest altcineva vorbea
despre mine, cu mai multă sinceritate şi autenticitate decât aş fi putut-o face eu însumi. O
parte din aceste pagini au intrat în Un fel de jurnal, o carte puţin citită, greu de citit, poate
chiar ilizibilă, în ciuda clarităţii stilului. Ea va deveni, cred, mai lizibilă când va apărea – dacă
va apărea – acest text postum, Un altfel de jurnal, pe aceeaşi temă esenţială a pierderii
timpului, de data asta nu în faţa unui viitor incert, incalculabil, cu primejdii şi promisiuni, cu
aşteptări definite şi indefinite, obiect de reverii avuabile şi inavuabile, ci în faţa dispariţiei
timpului.
17 mai 2008
Ieri i-am telefonat lui Mircea Ivănescu: ne plângem unul altuia, dar nu fără o satisfacţie
„epistemologică“, nu fără autoironie, nu fără a face haz de necaz. Vocea lui e vibrantă, vie, cu
rezonanţa ei de altădată, dar întreruptă foarte des de tusea lui cardiacă din ultimii ani. „Te
deranjează?“ mă întreabă el. „Câtuşi de puţin, dar mă angoasează.“ „Şi pe mine“, îmi spune
el, râzând – sau forţându-se să râdă? Mircea e bucuros că l-am chemat, are poftă de vorbă:
asta e o măsură şi a singurătăţii şi monotoniei în care trăieşte, ca un mare bolnav, întins mai
tot timpul în pat, ajutat să se deplaseze prin casă. „Am mare noroc cu soţii Drăghici, care s-au
mutat la mine şi au grijă de mine. Sunt nişte oameni minunaţi, fără ei aş fi murit de mult.“
Înţeleg că Mircea a orbit aproape total şi, medical, ireversibil: singura lui distracţie a rămas
televizorul, pe care-l ascultă, cu emisiunile lui stupide, vulgare, mai ales interviurile şi
discuţiile nesfârşite cu oameni politici corupţi până-n măduva oaselor, agresivi verbal,
agramaţi, demagogi, plini de ură. Grotescul acestor convorbiri, cu întorsături neaşteptate în
ordinea insultei, cu enorme acumulări de enormităţi, îl amuză. De scris n-a mai scris de ani de
zile, iar de citit nu mai poate de mult. Doar domnul Drăghici îi mai citeşte uneori din ziar sau
dintr-o revistă literară. „Tu ştii“, îmi spune, „că pe vremuri spuneam, glumind fără glumă, cu
o profundă seriozitate, că sunt de departe cel mai mare poet român, deşi tu-mi reproşai
modestia, certându-mă că nu utilizez superlativul absolut. Pe zi ce trece, mă simt, ca poet,
mai irelevant“. Îi răspund: „Curios – dar de fapt perfect natural –, aceeaşi experienţă o fac şi
eu, la un nivel mai jos, desigur: sentimentul de importanţă pe care-l aveam ca scriitor scade
continuu, se apropie cu paşi mari de zero“. Suntem amândoi nişte supravieţuitori, în sensul
cel mai propriu al cuvântului.
După moartea Stelei, grav bolnavă de inimă şi petrecându-şi ultimii ani în pat, sub îngrijiri
medicale intense, Mircea a fost pe de-o parte eliberat de nenumărate obligaţii financiare
(care-l transformaseră într-o maşină umană de tradus, cu o repeziciune fantastică, din
engleză, franceză, germană; ţin minte că-i sugerasem să traducă Roger’s Version de John
Updike, pe care a terminat-o în trei săptămâni), dar pe de altă parte s-a trezit faţă în faţă cu
vidul. Mi-a spus că a vrut să se sinucidă, cu ajutorul alcoolismului său intermitent (abandonat
cu jurământ la biserică, apoi reluat cu dezlegare preoţească, plătită generos), dar n-a putut, a
fost paralizat de frică chiar în momentele de beţie maximă. După o vreme, a început să bea cu
moderaţie, dar starea sănătăţii lui era deja foarte precară şi, într-un fel, s-ar putea spune că
bolile multiple care s-au declanşat în organismul lui l-au salvat – nu fără un preţ. Momentul
culminant în plătirea acestui preţ a fost, cred, insuficienţa renală care, acum câţiva ani, a dus
la operaţia chirurgicală de scoatere a unui rinichi (îi telefonam la clinica privată la care fusese
internat pentru două săptămâni după operaţie; vocea lui era foarte slabă, foarte îndepărtată,
abia o auzeam). După aceea s-a refăcut – a revenit adică la stadiul precar de dinaintea
intervenţiei chirurgicale – şi a căpătat un fel de echilibru psihologic delicat, dar totodată
stabil, un echilibru care n-a fost afectat de pierderea vederii. Limitată cum e, monotonă, cu
incapacităţile ei, cu micile ei ritualuri cotidiene – orele meselor, orele diverselor medicamente
pe care le ia etc. –, viaţa îi e dragă. Cel puţin aşa cred eu, aşa simt eu, în virtutea unui paradox
existenţial misterios despre care habar nu aveam acum câteva luni. Mai mult decât oricând,
suntem amândoi pe aceeaşi lungime de undă. Îmi spune: „Ai observat că lucrurile care contau
pentru noi în trecut şi-au pierdut semnificaţia? Cărţile mele, poeziile mele au devenit nişte
fleacuri; premiile, ce s-a scris despre mine mă lasă complet rece“. „Dar amintirile?“
„Amintirile au câştigat în importanţă, ele sunt tot ce mi-a rămas“, îmi răspunde el cu o voce
dintr-odată foarte serioasă. Îi spun că am făcut – cu acordul doctorului – o imprudenţă, că am
încălcat principiul adoptat după descoperirea cancerului (one day at a time, fără anticipări
presupunând o durată mai lungă): anume am reţinut bilete de avion pentru o scurtă călătorie
în România, între 15 iunie şi 4 iulie. Ar fi deci posibil să ne revedem: am vorbit deja cu Uca
şi dacă ajungem în România vom merge în două locuri: la Turnu Severin şi la Sibiu. „Cum se
zice în româneşte one day at a time? S-ar potrivi «de pe o zi pe alta»?“ „În româneşte
implicaţia e mai degrabă economică“, îmi răspunde el. „Atunci, pentru a preciza, voi spune:
«de pe o zi pe alta, din punct de vedere metafizic»“. „Şi eu am adoptat mai demult acest
principiu, fără a-l formula: nu sună rău «de pe o zi pe alta, din punct de vedere metafizic».“
18 mai 2008 (duminică)
Cu două zile în urmă, vorbeam în acest jurnal despre scris ca expresie a unui fond ascuns de
energie vitală şi vedeam scrisul subiectiv (fără obligaţii sau scopuri externe) ca o formă a
pierderii timpului şi totodată ca o consolare pentru timpul pierdut. Ar fi trebuit să adaug că
acest tip de scris îndeplineşte indirect şi aproape totdeauna inconştient două cerinţe ale vieţii
morale care pot fi satisfăcute în multe alte feluri în mod direct şi conştient: meditaţia şi
rugăciunea. În cazul scrisului subiectiv, meditaţia nu-i, desigur, „transcendental“-relaxantă;
e, dimpotrivă, interioară, „imanentă“, intensă, fără finalitate. E poate doar o pregătire pentru
meditaţie. Iar rugăciunea nu e pentru ceva sau cineva. Ea nu se adresează nimănui şi nu cere
nimic, păstrând totuşi ceva din esenţa rugăciunii. Sunt acestea forme inferioare de a îndeplini
cele două cerinţe importante ale vieţii morale? Nu ştiu, dar mi se pare că în domeniul
spiritualului ierarhiile trebuie privite cu multă prudenţă. Nu, n-am izbutit să spun bine ce
voiam să spun, dar cred că felul cum am încercat să spun indică direcţia… Sau mă înşel şi de
data asta? Poate că eu, cel puţin, nu sunt în stare să meditez şi să mă rog decât în felul acesta.
20 mai 2008
Dan Shafran mi-a telefonat ieri că Portretul lui M, tradus de el în suedeză (după noua
versiune engleză intitulată Matthew’s Enigma), a apărut la editura Dualis din Stockholm.
Cartea, legată, arată foarte bine, îmi spune el. E încântat nu numai de prezentare, ci şi, în
primul rând, de faptul că e prima traducere a cărţii publicată într-o limbă străină. (Matthew’s
Enigma urmează să apară la Indiana University Press la începutul lui 2009, poate chiar puţin
mai devreme.) E o veste bună, care-mi lărgeşte şi rotunjeşte ziua. Mă gândesc mult la M, îmi
învie în minte imagini cu el din diferite locuri şi de la diferite vârste, într-o ordine cu totul
aleatorie, căci în memorie nu există timp, sau există doar ca o ficţiune impusă din afară
pentru a măsura distanţa dintre amintiri, pentru a da o logică succesiunii lor, în termeni de
„înainte“ şi „după“, de ani şi date calendaristice, în vederea unei comunicări inteligibile. Dar
cum eu nu vreau să comunic nimănui aceste imagini cu băiatul meu iubit şi enigmatic, le iau
aşa cum vin şi mă lipsesc de ficţiunea ordinii temporale, dând frâu liber ordinii sau dezordinii
emoţionale. (Evident, nu aşa a fost când am scris cartea şi când cronologia sau derogările
conştient marcate de la cronologie funcţionau ca nişte indispensabile instrumente de
comunicare, ca nişte constrângeri care respingeau şi uneori intensificau chinuitor emoţia,
reducând-o la tăcere.) În memorie nu există timp, ceea ce a trecut a ieşit din timp. Curios,
scrisul e şi el, în felul lui, o ieşire din timp, prin timp. Ficţiunea temporalităţii revine în mod
necesar în lectură, fiind una din condiţiile înţelegerii textului ca naraţiune. Iar naraţiune în
afara timpului nu există.
22 mai 2008
Ieri, la Centrul de Cancer al universităţii, la Indianapolis, pentru a patra şi ultima sesiune de
chimioterapie. Doctorul – cordial, Deb – optimistă. Discutăm posibilitatea călătoriei în
România, unde ar trebui să stabilesc de la început un contact cu un oncolog. Un „plan de
bătaie“ mai precis vom stabili pe 11 iunie, când merg la Indianapolis pentru un tratament
simplificat de perfuzie şi pentru un nou CT-scan. Probabil că după aceea voi urma
tratamentul de menţinere la Bloomington, cu CT-scanuri la două luni, şi analiza sângelui la
două săptămâni. Medicaţia agresiv-chimică şi cu efecte secundare serioase va fi fost
eliminată (Carboplatin şi Alimta) şi, pentru menţinere, se va păstra numai Avastinul, şi
desigur pilulele zilnice de Enzaustarin, pentru care sunt înscris în studiul clinic. „Până când
voi lua aceste pilule?“ îl întreb pe doctor. „Până când – să sperăm cât mai târziu – tumoarea
de la plămân va începe să crească din nou. Atunci vom avea alte opţiuni terapeutice.“ Pe
doctorul Hanna îl voi putea vedea oricând voi dori. În sala de perfuzii (sau „infuzii“, cum e
numită aici, în limbaj medical mai inteligibil poate pentru publicul larg), mulţi bolnavi, mai
ales bătrâni, dar şi de vârstă mijlocie sau tineri: du-te-vino de infirmiere, semnale sonore ale
aparatelor care cer atenţie, convorbiri între bolnavi şi însoţitorii lor. Cu greu mă pot concentra
asupra lecturii proustiene – am ajuns tocmai la pasajul important despre Septuorul lui
Vinteuil, pe care-l continui seara în pat, doar câteva pagini, înainte de a adormi, obosit, după
o insomnie teribilă în noaptea precedentă. Mă simt cumva într-o lume învecinată cu cea
descrisă de Borges în Loteria din Babilon. În drum spre Indianapolis, în maşină, îi explicam
Ucăi, care conducea, conceptul unei loterii universale la care nu ştii că joci, dar la care îţi ies
lozuri multe cu mici „plusuri“ şi, în timp, altele cu „minusuri“ mari, lungi, foarte lungi,
culminând cu anunţarea „pedepsei capitale“, dacă nu chiar cu execuţia ei înainte de a fi
anunţată. Altfel, vreme minunată, soare luminos şi blând, verde de multe nuanţe în copaci,
flori în grădini. S-au deschis irişii, şi liliacul pe care l-am plantat acum două luni are ciorchini
de flori albastru-argintii, cu un parfum extraordinar, adânc, delicat, misterios. Am rupt o
ramură şi am pus-o într-un pahar lângă fotografia lui M din living-room. În toată partea de jos
a casei s-a răspândit acel parfum.
Coincidenţă. Tot ieri, la două zile după vestea că Portretul lui M a apărut în suedeză,
primesc alte două „semne“ în legătură cu M, unul aşteptat, altul complet neaşteptat. Încep cu
al doilea: un lung mesaj e-mail de la o necunoscută din România (semnează Andreea
Sorescu) care a citit Portretul lui M şi-mi mulţumeşte că am scris această carte a cărei lectură
i-a făcut psihologic mult bine după ce fiul ei Toma a fost diagnosticat, cu două luni în urmă,
ca autist. (A găsit adresa mea pe Internet, pe site-ul universităţii.) Se observă din tonul şi
stilul ei că e o persoană inteligentă, articulată, cultivată, sinceră, îngrijorată şi îndurerată, dar
capabilă să vadă în încercarea la care a fost supusă „un dar de la Dumnezeu“ şi un îndemn la
cunoaştere, autocunoaştere şi dragoste necondiţionată pentru copil. I-am răspuns că am citit
mesajul ei cu emoţie şi empatie. Am mai primit astfel de mesaje curând după apariţia
volumului în 2003–2004, dar de atunci nimic timp de patru ani. De aici impresia de
coincidenţă: căci în aceeaşi zi mi-a sosit – sub formă electronică – şi manuscrisul editat al
traducerii Portretului… în engleză, Matthew’s Enigma, de la Indiana University Press.
Trebuie acum să-l citesc atent şi să răspund întrebărilor şi sugestiilor redactorului de carte –
destul de puţine, din fericire. Coincidenţa, cele trei şiruri cauzale independente care s-au
încrucişat în intervalul a două zile, nu poate să nu mă pună pe gânduri. Evident, totul se poate
explica probabilistic, la rece, dar la fel de evident e că ecoul sentimental şi superstiţios e
inevitabil. Ca o foarte uşoară adiere în suflet – născută din memorie sau din imaginaţie? – am
simţit prezenţa lui M, invizibilă, tăcută, blândă şi parcă bucuroasă – bucuroasă de învierea în
amintire (căci amintirile pot învia şi muri de multe ori înainte de moartea celui care le
păstrează). Coincidenţa trezeşte atenţia şi atenţia se poate transforma, dincolo de
sentimentalisme şi superstiţii, în meditaţie dătătoare de viaţă – fie aceasta ireală, împletită din
fire de vis care, pentru un timp, anulează timpul…
24 mai 2008
Câţiva dintre copacii pe lângă care trec în fiecare zi în plimbările mele în Bryan Park. Azi,
vreme minunată, cu soare strălucitor, dar răcoroasă, după o ploaie care a spălat cerul într-un
albastru pur, nepătat de nori. Umblu viguros timp de peste o oră, ocolind parcul de patru ori şi
străbătând o distanţă de cam cinci kilometri (3,5 mile), ascultând la iPod sonate pentru pian
de Domenico Scarlatti, interpretate superb de Mihail Pletnev.
În zonele mai liniştite audiţia e aproape perfectă, dar sunt şi zone mai zgomotoase, cum ar fi
cea de lângă bazinul de înot – care s-a deschis chiar astăzi – răsunând de vocile copiilor care
se aruncă în apă, sau cele din apropierea străzilor Woodlawn şi Henderson, cu traficul lor, de
obicei uşor. Deşi astfel de intervenţii sonore din afară mă irită uneori, azi mă pot concentra
bine asupra muzicii, ignorându-le aproape total. Sunt într-o dispoziţie bună şi nu ştiu de ce,
mai ales după o nouă insomnie atroce – să fie vremea asta luminoasă şi proaspătă, aerul curat,
cerul atât de albastru, verdele ierbii şi al frunzelor după ploaie? Spre sfârşitul plimbării sunt
totuşi obosit, însetat după transpiraţia abundentă, puţin ameţit. Să nu uit că sufăr de-o boală
gravă, terminală – mâine va trebui să fiu mai prudent, să fac paşi mai mici şi mai înceţi, chiar
dacă mă voi simţi bine. Mâine? Să nu uit şi de principiul de viaţă pe care l-am adoptat după
ce am fost diagnosticat: one day at a time.
25 mai 2008
Aseară, în pat, neputând adormi, am reluat lectura proustiană – mă apropii de sfârşitul
volumului La prisonnière, apărut la un an după moartea autorului. Ca şi în cazul ultimelor
două părţi, Albertine disparue şi Le temps retrouvé, textul e nerevizuit de Proust şi asta se
vede: lungimi, repetiţii, detalii care se bat cap în cap, conflicte între datele cronologiei
interne. Bunăoară, naratorul anunţă la un moment dat moartea doctorului Cottard, dar uită şi-l
readuce peste puţine pagini la căpătâiul lui Saniette, victima unui atac cardiac, şi apoi din nou
peste câţiva ani, după moartea lui Saniette. Deranjează de asemenea lungimile unor replici
din dialoguri. Nu ale baronului de Charlus, pline de verva lui insolentă, teatrale, isteroide,
preţioase şi aristocratic vulgare, monden-răutăcioase şi bârfitoare, arogante şi picante, dar şi
naiv autorevelatoare împotriva propriilor intenţii – ca atunci când îşi dovedeşte cu mult brio
expertiza în chestiuni de homosexualitate , implicând însă că el însuşi n-ar avea nimic comun
36

cu aceasta – adevărate tours de force literare. Asta nu se aplică însă în cazul lui Mme
Verdurin, care-şi exprimă în mari cascade verbale ura meschină şi, în fond, banală faţă de
baronul care a jignit-o. Deranjează apoi repetiţiile pe tema geloziei lui Marcel – presupusa
legătură lesbiană dintre Albertine şi Mlle Vinteuil, despre care vine vorba de zeci de ori, cu
variaţii minime. Ipotezele pe care le face tot timpul Marcel devin absorbante când se
prelungesc în situaţii – mai ales ambigue, mai ales false, cum ar fi „bluff“-ul prin care
naratorul vrea s-o convingă pe Albertine că s-a hotărât să se despartă de ea. Episodul
pregăteşte dispariţia efectivă a Albertinei în volumul următor. Dar micile imperfecţiuni pălesc
în faţa triumfului arhitecturii, care dă o dimensiune specială – aş zice spaţială, captivant
spaţială – lecturii.
28 mai 2008
Zilele în care nu scriu nimic sunt dominate de efectele chimioterapiei. Nici azi nu mă simt
prea bine. Am primit prin poştă un exemplar al traducerii suedeze a cărţii despre M. Arată
bine. Scurt mesaj de mulţumiri lui Dan Shafran, traducătorul. Noroc că mai pot să citesc şi să
mai fac câte o notă de lectură. Ieri am terminat o carte împrumutată de la Alexandru: Kamran
Nazeer, Send in the Idiots: Stories from the Other Side of Autism (Bloomsbury, 2006).
Autorul e un autist high-functioning cu două diplome universitare (drept şi filozofie) şi scrie
ca un bun jurnalist. Observaţii interesante despre conversaţie ca joc (conversation as
performance), proba de foc pentru autiştii high-functioning, literalişti rigizi, incapabili de
spontaneitate. Ideile despre caracterul „teatral“ sau ludic-creator al conversaţiei cred că
autorul le datorează, cel puţin în parte, lui Georg Simmel, pe care nu-l citează. Interesante şi
reflecţiile despre acea local coherence pe care trebuie s-o creeze autiştii, fie ei şi superiori,
pentru a putea comunica cu oamenii „normali“.
Azi citesc o carte despre „biologia credinţei“: Why God Won’t Go Away: Brain Science and
the Biology of Belief (Ballantine, 2001). Teza ei s-ar putea rezuma aşa: Dumnezeu este înfipt
ineradicabil în creierul nostru. Mă interesează mai puţin antropologia şi psihologia
evoluţionistă pe care o propun autorii (Andrew Newberg et al.), cât observaţiile despre
arhitectura creierului (banale, dar nu pentru mine) şi anumite nuanţe – doar nuanţe – în
speculaţiile despre mit, ritual şi misticism. Explicaţia experienţei mistice ca o funcţie
neurologică, pe care evoluţia a făcut-o posibilă (bineînţeles, fără „intenţie“, ea fiind
ateleologică) şi care a fost selectată mai târziu pentru valoarea ei de supravieţuire se înscrie în
cadrul de referinţă adoptat. De aici anumite distincţii împotriva curentului actual de opinie
ştiinţifică, dar de un ordin general: între misticism şi bolile mintale, bunăoară (sfinţii nu sunt
nebuni, credinţa şi dorinţa de transcendenţă nu sunt nişte aberaţii, oamenii religioşi sunt mai
sănătoşi şi trăiesc mai mult decât ceilalţi etc.). Baza experimentală e totuşi prea simplă, dacă
nu simplistă, pentru construcţiile aşezate pe ea: autorii au observat prin aparate tomografice
ultrasofisticate creierul unui specialist în meditaţie budistă şi al unor călugăriţe franciscane şi
au constatat că, în meditaţie ca şi în rugăciune, zona corticală care se ocupă de percepţiile de
orientare (în spaţiu şi în timp) şi care e plasată sub lobul parietal devine mai puţin activă, în
favoarea zonei atenţiei, apropiată de lobul frontal. Doar atât. De aici tot felul de ipoteze: e
posibil ca Dumnezeu să nu fie doar un fenomen neurologic, ci chiar să existe, dar e posibil şi
să nu existe. Dar despre existenţa lui au vorbit, de-a lungul secolelor, mulţi filozofi şi, în
veacul trecut, chiar şi mari fizicieni ca Einstein (citat şi în text). Cartea se încheie cu
propunerea unei noi discipline – neuroteologia. E mult prea mult, şi oarecum ridicol, să
propui întemeierea unei noi discipline – cu un nume atât de rebarbativ – pe faptul,
dintotdeauna cunoscut, că atenţia joacă un rol esenţial în contemplaţia mistică şi că orientarea
spaţio-temporală e lipsită de orice importanţă în acest caz. Finalmente sunt dezamăgit. Dar a
mai trecut o zi…
2 iunie 2008
Zilele trecute n-au fost rele, dimpotrivă. N-am scris în jurnal pentru că am corectat şpalturile
pentru cartea de la Indiana University Press. Cred că acum – după ce fiecare frază din
traducerea iniţială făcută de A.J. a fost schimbată substanţial sau rescrisă cu totul, după ce am
renunţat la anumite fragmente, după ce le-am rearanjat – textul englezesc cu noul titlu
Matthew’s Enigma se citeşte cursiv şi chiar sună bine. Mai mult: M trăieşte în el şi prin el. Şi
mai e ceva: portretul lui e şi un autoportret al meu şi un portret al Ucăi, cum de altfel s-ar fi
cuvenit, noi trei reflectându-ne şi totodată proiectându-ne unul în celălalt. Peste portretul
unuia se suprapun inevitabil portretele – sau măcar schiţele de portret – mai palide, mai
transparente, dar recognoscibile ale celorlalţi doi. În perioadele când iau câte o pauză din
lucru, când mă aşez pe fotoliul meu de lectură ca să mă destind, reveriile mele retrospective
sunt invadate de amintiri şi de imagini: între altele, văd în living-room, în mijloc, ţarcul de
joacă al lui M şi copilul de un an ţinându-se în picioare de marginea de lemn, privindu-mă
calm cu ochii lui atât de frumoşi; curând trupul lui, privit de la o anume distanţă (e ca şi când
aş putea vedea prin podele şi pereţi) se face de umbră, umbră deasă, bătând spre negru, în
spaţiul luminos, inundat de aur solar curgând prin ferestre… Apoi peste imaginea iniţială se
suprapune prin asociaţie alta, în timpul fără timp al reveriei: tot în mijlocul living-roomului o
canapea scundă cu cearşafuri albe, încreţite, cu mai multe perne una peste alta, cu o pereche
de cârje sprijinite de un scaun şi alături un cărucior medical cu roţi mari care trebuie împinse
cu mâna: M are douăzeci de ani, împliniţi în câteva secunde, are o fractură de stres la un
picior, şi încearcă o dată şi încă o dată, concentrat, dar stângaci, să se urce în cărucior fără să
se sprijine pe piciorul beteag – mi se rupe inima văzându-l cum se chinuie. Apoi, schimbare
bruscă de anotimp: tot în living-room, într-o seară de iarnă – M să fi avut opt-nouă ani –, noi
doi aprinzând un foc de lemne în cămin şi după aceea contemplând în tăcere jocul flăcărilor,
galbene prin fumul dens absorbit de coş, devenind albastre când lemnele se făceau tăciuni…
3 iunie 2008
Multe şi mărunte. Dar chiar şi mărunţişurile, care se repetă zi de zi, cu care ne obişnuim şi cu
care procedăm de obicei neatent, mecanic, uitându-le repede, ca să nu mai vorbesc de cele
neplăcute sau plicticoase (spălatul vaselor, mersul la băcănie pentru a cumpăra ceva ce ai
neglijat să cumperi ultima dată, păstrarea ordinii în casă, urcarea şi coborârea scării interioare
scârţâitoare de zeci de ori pe zi etc.), capătă din perspectiva morţii o mică aură, un farmec
nostalgic. Cotidianul îşi dezvăluie legătura ascunsă cu viaţa, şi dispariţia lui într-un curând
nedefinit e resimţită ca o surprinzătoare şi sfâşietoare tragedie personală, inefabilă şi
inimaginabil de reală. „Nu-i aşa că e grea viaţa?“ îmi spunea aseară Uca, obosită, pregătindu-
se să spele vasele (vream şi eu să ajut, dar mai mult încurcam lucrurile şi Uca mă îndemnase
să mă dau la o parte şi să-i ţin în continuare companie stând de vorbă cu ea). Îi răspund printr-
o tautologie: „Viaţa e viaţă“ şi adaug: „E o banalitate: pentru cei care ştiu că vor muri – fie şi
peste un an sau doi –, până şi părţile de corvoadă ale vieţii trezesc nostalgii“. „Oare viaţa e
preţioasă doar din perspectiva morţii, adică a necunoscutului?“ mă întreabă Uca. „Nu viaţa ca
atare, ci numai rutina ei, aspectele neplăcute sau plictisitoare ale vieţii, care se repetă mereu.
Când ne dăm seama că şi ele sunt parte dintr-o viaţă care se apropie ineluctabil de termenul
ei, le învăluim şi pe ele în farmecul conştiinţei că suntem încă vii. E curios, dar de aceste
forme de viaţă la care ne gândim, când suntem sănătoşi, ca la nişte corvezi ne despărţim până
la urmă foarte greu. Pe măsură ce boala ne apropie de moarte, renunţăm aproape de bunăvoie
la plăceri (sexuale ori de orice altă natură). Rareori încercăm să ni le închipuim. În schimb, ne
agăţăm imaginativ tocmai de aceste mărunte obligaţii recurente, de această viaţă minimală,
care devine miraculoasă când nu mai avem acces la ea.“ „De ce oare? Din frică de moarte?“
Eu: „Sau poate din revoltă: căci moartea e oricum un scandal! Se opune acelei iluzii
încarnate, acelui instinct de eternitate, despre care ţi-am mai vorbit. Dacă am şti sau măcar
am bănui… De fapt bănuim, dar spaima de neant e mai profundă chiar decât de un mitic
infern: căci, în infern, în chinuri, ne păstrăm individualitatea, continuăm să existăm; în neant
dispărem fără urmă, dintr-odată, într-o nanosecundă“. „Dar ce e neantul?” „E un mister.
Matematic vorbind e zero la puterea infinit. Dar nici măcar matematicienii, care pot lucra cu
un astfel de concept, nu-l pot înţelege.“
*
Ce e neantul?
Matematic vorbind ar fi zero la puterea infinit, şi chiar la puterea aleph – aş zice eu, în
admiraţia ignorantă pe care o am pentru cei care sunt la ei acasă în universul matematic. E
fără îndoială o prostie. Dar nici măcar matematicienii nu pot de fapt înţelege unele dintre
conceptele de bază pe care le folosesc. Infinitul e o noţiune pur abstractă. Alexandru B. îmi
spunea că însuşi Cantor, descoperitorul numerelor transfinite şi al posibilităţii (sau, pentru el,
al realităţii) unei ierarhii a infiniturilor, nu putea înţelege esenţa conceptelor cu care lucra:
după el, doar „infinitul absolut“ sau Dumnezeu ar putea avea această capacitate. Teoria
seturilor infinite, spunea Cantor, i-a fost revelată direct de Dumnezeu. Nu ştiam că inspiraţia
teologică a jucat un rol atât de crucial în evoluţia matematicii moderne.
Supus unor aspre critici (considerat un „şarlatan al ştiinţei“) în timpul vieţii, şi chiar postum
văzut de către un Wittgenstein ca un generator de utter nonsense, Cantor a avut desigur şi
susţinători importanţi, a fost apărat, între alţii, de marele matematician german David Hilbert,
cu o frază splendidă, deseori citată: „Nimeni nu ne va expulza din Paradisul pe care l-a creat
Cantor“. Adică, posibilitatea de a privi lucrurile de sus, de foarte sus, nu de jos. Posibilitatea
de a adopta, fie şi în mică parte, perspectiva „infinitului absolut“, paradisiacă în lumea
paralelă a matematicii.
Dar neantul? Nimicul? Cum ar arăta din perspectiva „infinitului absolut“?
5 iunie 2008
Ieri am terminat corectura şpalturilor pentru Matthew’s Enigma şi i-am trimis textul revăzut
redactorului de carte, Candace McNulty (observaţiile ei, nu multe, au fost utile).
La a nu ştiu câta relectură, cartea mi se pare bună, pe alocuri foarte bună, când mă detaşez
şi o citesc ca şi când ar fi fost scrisă de altcineva. Post-scriptumul, observă Uca, e în parte
repetitiv; dar repetiţiile – cu efecte cumulative şi retroactive – sunt de natura ecourilor după
un an de la moartea lui M şi se înscriu firesc în ceea ce e, până la urmă, o evocare meditativă.
În totalitate, acest memoir e poate tot ce-am scris mai bun, mai îndurerat, mai autentic în
genul literaturii subiective, pentru care am simţit atracţie încă din adolescenţă, dar pe care l-
am practicat abia la bătrâneţe (partea mea din Amintiri în dialog am aşternut-o când mă
apropiam de 60 de ani).
Peste zece zile împlinesc 74 de ani şi mă voi afla – dacă voiajul plănuit şi aprobat de
doctorul Hanna are loc – în România. Voi fi foarte obosit după traversarea în avion a
Atlanticului şi n-am de gând să-mi sărbătoresc în nici un fel ziua de naştere. Faptul că sunt
viu – dacă voi fi – va constitui adevărata sărbătoare intimă, aşteptată şi neaşteptată, solitară,
ambiguă. Vârsta în sine nu spune mai nimic. Poate că jumătate dintre contemporanii mei s-au
prăpădit înainte de a o împlini; iar cealaltă jumătate se va micşora în mod din ce în ce mai
abrupt în viitorii 20-25 de ani. Nu-i mai puţin adevărat că la 74 de ani unii oameni – puţini
totuşi – sunt în plină vitalitate şi putere de creaţie. Mă gândesc, de pildă, la Theodor Fontane
care, chiar la această vârstă, a scris minunata Effi Briest, capodopera lui (am revăzut de
curând pe DVD filmul-lectură al lui Fassbinder, obţinut prin Netflix, la care ne-am abonat de
câteva luni). S-ar putea cita desigur destule exemple de longevitate creatoare, în literatură
(Goethe, care a terminat partea a doua din Faust la 83 de ani, Thomas Mann, François
Mauriac, André Gide), în pictură (Claude Monet, Picasso, Salvador Dalí), în muzică (J.S.
Bach, Schönberg, Stravinski).
Un exemplu bine-cunoscut mie este Ion Vianu care, între 70 şi 74 de ani, a publicat trei
romane, ultimul, Necredinciosul, foarte bine primit, eseuri (cel despre Mateiu I. Caragiale e
excelent), povestiri, articole de ziar şi e într-o bună formă creatoare. Chiar şi eu am început să
scriu mai bine la bătrâneţe, deşi imaginaţia proiectului mai consistent şi de mai lungă durată a
slăbit, şi după diagnosticul de cancer s-a prăbuşit, înlocuită de principiul one day at a time.
Jurnalul – intim sau „extim“, cu termenul lui Michel Tournier – a rămas singura posibilitate.
Dar jurnalul e un gen minor, marginal. Cel mai celebru şi totodată aproape necunoscut (în
sensul că e rareori citit) autor de jurnal intim e H.C. Amiel, profesor de filozofie la
Universitatea din Geneva, care a făcut de-a lungul a peste treizeci de ani copioase însemnări
zilnice, publicate postum mai întâi fragmentar, apoi tot fragmentar, dar în ediţii mai largi, în
multe volume – dar câţi citesc astăzi, sau măcar răsfoiesc acele volume, în afară de criticii
care se ocupă de jurnal ca gen literar? Poate şi cititorii pasionaţi de moraliştii francezi? Sau
cei care ţin jurnale şi deci citesc cu un interes special alte jurnale, căutând modele? Eu
însumi, când lucram la cartea despre recitire, am petrecut două-trei zile la bibliotecă cu
jurnalul lui Amiel (selectam pasajele în care îşi recitea şi-şi comenta intrări mai vechi), dar n-
am fost niciodată sedus să mă angajez într-o lectură susţinută a unei părţi mai întinse – câteva
luni sau un an întreg din masiva operă. Moralist în felul lui, Amiel a făcut destule fraze
citabile, dintre care cea mai faimoasă (devenită clişeu) e: „Un paysage quelconque est un état
d’âme“ ; dar asta nu-l face mai lizibil continuu pe spaţii largi, ci doar pe sărite, pentru a
37

extrage câte o maximă într-o formulare fericită. Regula structurală a jurnalului, de la care
Amiel nu se abate, e că e scris pentru un singur cititor: autorul. Faptul că e scris şi pentru alţii
e, structural vorbind, irelevant. Şi eu am respectat regula structurală. Dar asta nu mă
împiedică să sper că acest Altfel de jurnal, care a devenit povestea melancolică a unei
bătrâneţi şi a unei boli care nu iartă, va fi publicat postum – la nevoie fragmentar. Sunt în el şi
pagini bine scrise. Iar cititorii lui – câţi se vor găsi – îl vor citi tot pe sărite şi, cu trecerea
timpului, tot mai rar, îi vor răsfoi distrat paginile îngălbenite, fragile. Dar asta, la urma
urmelor, n-are nici o importanţă.
9 iunie 2008
Zilele trecute: aşa şi aşa; nici aşa, nici altfel. Intenţii de scris – efemere. Furtuni dezlănţuite,
ploi diluviale – mari inundaţii în Indiana, dar nu la noi (a pătruns doar puţină apă în subsol,
suficient însă pentru a îmbiba câteva covoare vechi, fără valoare, care au trebuit aruncate).
Călduri umede, care m-au împiedecat să-mi fac plimbările cotidiene, cu o singură excepţie,
alaltăieri, când m-am întors de la Bryan Park lac de sudoare. M-a scos dintr-un fel de inerţie
vecinul meu, Alvin Rosenfeld, care voia neapărat să facă puţină mişcare şi, până la urmă, am
mers în jurul parcului de patru ori (3,2 mile, cam cinci kilometri). Am vorbit despre multe,
politice (el, ca evreu, n-are încredere în Obama, cum din alte motive n-am nici eu) şi apolitice
– între acestea mi-a povestit despre un vecin de-al nostru de pe East Wylie Street, ale cărui
ciudăţenii le remarcasem şi eu, dar despre care nu ştiam mare lucru.
Ce mă izbise pe mine era maşina lui, parcată în faţa casei, plină totdeauna de deşeuri, ziare
vechi mototolite, cârpe, bucăţi de scândură şi tot felul de obiecte dezafectate etc. într-o
dezordine înghesuită, lăsând liber doar locul şoferului. Îl vedeam uneori pe Leonard,
proprietarul maşinii şi al unei case destul de arătoase, aşezându-se la volan şi pornind
motorul. E un bărbat scund, pirpiriu, de vreo 40-50 de ani, cu părul rar încărunţit, închis în
sine, evitând să-i privească pe trecătorii de pe stradă şi, în mod vizibil, stânjenit de privirile
acestora, ba chiar speriat de ele. Nu salută niciodată, dar răspunde când cineva îl salută printr-
o scurtă emisiune sonoră inarticulată, printr-o mişcare stângace a mâinii, mai mult de apărare
decât de întâmpinare. Alvin îmi spune că, atâta vreme cât trăiseră, părinţii lui îl ţinuseră
ascuns. După moartea lor, pasiunea lui morbidă pentru tezaurizare – în cazul dat a obiectelor
găsite, culese de prin lăzile de gunoi ale vecinilor, de prin cutiile pentru materiale reciclabile
(hârtii, cartoane, ziare, sticle, containere de plastic) şi alte surse similare – se manifestă liber,
dar nu în ziua mare, ci pe furiş, noaptea, înainte de venirea gunoierilor. De la Alvin aflu cu
uimire că întreaga casă moştenită e plină ochi de astfel de deşeuri, fiecare cameră de la podea
până în tavan, astfel încât el nu mai are loc să doarmă în ea. A cumpărat o a doua maşină
veche, iniţial ca să doarmă în ea, dar între timp şi ea s-a umplut. Şi-a păstrat totuşi în ea un
spaţiu strâmt în care să poată dormi. De vreun an, a instalat în grădina din spatele casei un
enorm cort, acum plin şi el. Leonard e un caz neîndoielnic de psihopatie, dar nu poate fi ajutat
în nici un fel, atâta vreme cât nu reprezintă un pericol împotriva lui însuşi sau a altora, cum
prevede legea americană. Or, el nu e un nebun periculos şi, cunoscând probabil legea, nu
tezaurizează lucrurile aruncate de alţii decât în spaţii care sunt proprietatea lui privată şi deci
inviolabilă. Mă gândesc la el ca la un personaj tragic în sensul clasic – capabil să trezească în
alţii groaza şi mila, dar bineînţeles fără acel catharsis de după un spectacol tragic. Sunt într-
adevăr îngrozit când îmi reprezint viaţa zilnică a acestui om singur, posedat de o pasiune
care, grav inadecvată, e totuşi un mecanism de apărare – împotriva a ce? A unei
supradimensionate spaime de viitor? Sau să fie vorba de o reacţie împotriva părinţilor, care l-
au ţinut prizonier, ascuns de-a lungul a cel puţin trei decenii (ei au murit acum vreo
cincisprezece ani), într-o singurătate impusă, asocială, mutilatoare? Sau să fie vorba de un
sindrom neidentificat, nediagnosticat şi netratat la timp? Imposibil de ştiut. Rămâne mila – de
la distanţă, deci în mare parte abstractă – pe care o simt pentru acest nenorocit. Pe de altă
parte, când îl văd pe stradă mi se face, cu totul iraţional, frică de el. O astfel de frică intră şi în
groaza de care vorbeam adineaori.
10 iunie 2008
Înainte să adorm, după ce am citit în pat vreo oră (Proust, Sodome et Gomorrhe II, ii ), după38

ce am stins lumina, îmi dau seama că somnul, care se apropiase în timpul lecturii, a fugit şi
nu se va întoarce decât într-un târziu. Mă resemnez să-l aştept, cu ochii închişi, întins pe
partea stângă, uneori pe spate. Nu mă zvârcolesc, nu sunt iritat şi anxios, ca-n insomniile de
altădată. Fac faţă cu calm exploziilor mentale succesive de amintiri din cele mai diverse
perioade ale vieţii mele, într-o ordine aparent aleatorie, dar nu independentă de o logică
asociativă ascunsă. De unde acest calm? Unele din aceste amintiri sunt dureroase – dar
abstract dureroase, neînsoţite de emoţii, de parcă resursele mele emoţionale s-ar fi epuizat.
Îmi apare, bunăoară, figura tatei dintr-o fotografie din tinereţe, în costum militar, luată când
îşi făcea armata, rapid înlocuită de imaginea lui dintr-o fotografie la minut de pe faleza de la
Eforie, în care mă ţine, copil de şase-şapte ani, de mână. Îl văd apoi bătrân (de fapt era mai
tânăr decât sunt eu acum), în ultimii lui ani, cu ochii atât de trişti pe faţa brăzdată de riduri,
cocârjat, slab, fragil, micşorat; şi deodată, aproape inevitabil, într-o amintire construită după o
scrisoare în care I. îmi descria moartea lui (la doar trei săptămâni după ce ajunsesem la
Bloomington cu Uca şi Iri, la începutul lui 1973): convulsia (bănuită) care l-a făcut să cadă
din pat în mijlocul nopţii şi să-şi fractureze colul femural; transportarea lui la Spitalul de
Urgenţă; oprirea inimii lui, sub anestezie, pe masa de operaţie. Toate acestea nu durează mai
mult de câteva secunde. Urmează alte scurte explozii mnemonice tăcute, imagini rupte parcă
dintr-un film mut. Îmi apare Miron Chiraleu în noaptea arestării, apoi privirea lui intensă din
boxa acuzaţilor, la Tribunalul Militar, după rostirea sentinţei de 5 ani de muncă silnică.
Sinuciderea lui în închisoarea de la Aiud e o altă amintire închipuită, după povestirile altor
foşti deţinuţi: s-a spânzurat în atelierul în care lucra şi-n care rămăsese singur după ce ceilalţi
prizonieri plecaseră să ia masa. S-a spânzurat deasupra unui cuptor încins, care i-a ars
picioarele – după una din versiunile care mi-au parvenit? S-a spânzurat în altă parte a
atelierului? Brusc, din filmul mut se rupe alt fragment: sunt la Bucureşti, elev la Liceul Lazăr,
cu numărul 702 cusut pe mâneca stângă a uniformei şcolare, e iarnă, zăpadă, şi eu abia am
găsit un loc pe scara tramvaiului 3, bucuros de aerul rece care-mi bate obrajii în loc de
ticseala sălbatică dinăuntru, de aerul îmbâcsit de tot felul de mirosuri, parfumuri ieftine
amestecate cu transpiraţie şi respiraţii duhnind de usturoi sau ceapă. Alt salt în timp (care de
altfel nu există în memorie): mă aflu în frumoasa mea cameră de lucru din Andrei Mureşanu
33, pe care am mobilat-o în perioada de după moartea lui M în care voiam să ne mutăm în
România şi să împărţim apartamentul de la parter al casei Tudor Vianu cu I. (Uca nu putuse
veni atunci pentru că pregătea o expoziţie la muzeul universităţii), şi stau de vorbă cu Raluca
D., care înregistrează ce spun pe un reportofon pentru un interviu solicitat de Ziarul de
duminică: tema pe care am ales-o e aceea a zădărniciei, a geniului pentru zădărnicie al
românilor. Mă opresc la aceste câteva exemple. Până să adorm se rup din filmul mut zeci,
poate sute de alte fragmente. Din când în când întrerup năvala amintirilor – o pot face cu un
minim efort şi cu acelaşi calm cu care las să treacă prin mine puzderia de imagini – pentru a-
mi pune întrebări fără răspuns de felul: „Când voi muri?“, „Cum voi muri?“ Dar aceste
întrebări nu mă tulbură, m-am obişnuit cu ele şi astfel le-am neutralizat, simt că s-ar putea ca
repetiţia lor cvasimecanică să-mi aducă somnul la fel de bine ca şi amintirile reale (cât de
reale?) sau construite (cât de ireale?), la fel de bine, dar, din păcate, la fel de încet. Poate că n-
ar trebui să spun „din păcate“, căci nerăbdarea furioasă din vechile mele insomnii a dispărut
fără urmă. Acum aştept somnul cuminte, împăcat, senin, cu o răbdare îngerească, cum se
zice. Şi somnul sfârşeşte prin a veni, cu paşi neauziţi de pisică, pe furiş.
12 iunie 2008 (joi)
Foarte pe scurt. Ieri am fost la Centrul de Cancer al Universităţii, la Indianapolis. Un nou CT-
scan: tumoarea la plămân a mai scăzut în dimensiuni, ca şi cea de la pancreas. Dr. Hanna îmi
spune că e foarte mulţumit („I am very happy with your progress“). Deb, sora-şefă, e şi ea
surâzătoare. Vorbim de călătoria noastră în România, aprobată de doctor (deşi tot el ne spune
că, în genere, nu-i place ca pacienţii lui să călătorească). Sfaturi: în avion să ne mişcăm tot
timpul, din oră în oră să ne sculăm şi să parcurgem culoarul (un pacient al lui a avut un cheag
de sânge într-o arteră de la picior în timpul unei călătorii cu avionul – nu ne spune ce s-a
întâmplat cu el, probabil a murit); dacă am temperatură, o posibilitate ar fi – nu mare, de
altfel – să se fi produs o infecţie de la stentul din ductul biliar, ceea ce ar trebui făcut clar de
la început oncologului pe care-l voi vedea la Bucureşti etc. etc. Una peste alta, mă încurajează
el, şansele de a te îmbolnăvi în timpul călătoriei nu vor fi mai mari decât ale soţiei. Vom
menţine contactul, în caz de nevoie, prin e-mail. Chimioterapia propriu-zisă s-a terminat cu
perfuzia a patra şi ieri am intrat în faza de „menţinere“, cu o perfuzie numai de Avastin, un
medicament care, statistic, prelungeşte perioada în care tumorile sunt staţionare cu patru luni.
Dar, cum a observat Jay Gould, reluat de oncologi ca dr. Groopman de la Harvard (How
Doctors Think), „The median is not the message“ (am mai scris despre asta acum câteva
39

luni). În plus, ce credea Mark Twain despre statistici rămâne valabil: „Există minciuni,
minciuni sfruntate şi statistici“. Îmi dau seama că optimismul – ca, de altfel, şi pesimismul –
nu e deloc incompatibil cu un fatalism de fond, cel puţin în cazul meu. Ne facem iluzii în bine
sau în rău – dar şi cele în rău sau în foarte rău îi fac pe unii, incluzându-mă nu o dată şi pe
mine, să se simtă mai bine. Nu e asta funcţia iluziilor? Există aşadar şi euforii pesimiste. Ce
mă reţine de la ele, acum, e faptul că ar fi de prost gust. Un anumit optimism, discret, modest,
fără pretenţii arată mai bine când se vede pe sine în oglinda conştiinţei.
12 iulie 2008
Un gol în jurnal de o lună, dar de numai o secundă pentru cititorul sau răsfoitorul acestor
pagini – adică eu. O lună în care m-am surprins nu o dată făcând notaţii amănunţite în cap,
uitate imediat. Câte ore n-am petrecut scriind pe apa gândului, prea obosit, prea sleit de
canicula timpurie pentru a face efortul de a lua un creion în mână şi a scrie pe hârtie! Voiajul
în România (14–15 iunie – 4 iulie) a fost fără incidente de sănătate – a fost pentru mine ca un
soi de „test“, în linii mari reuşit, încurajator, în ciuda atmosferei generale din ţară de corupţie
la toate nivelurile şi de impunitate. Voi vorbi mai mult despre această călătorie mai târziu.
Notez deocamdată că pe 5 iulie au sosit aici, la Bloomington, de la Paris, C., fiica lui I., cu
soţul ei, J.-P. şi cei doi copii, amândoi finii mei, E. (12 ani) şi L. (10 ani). Au stat la noi până
ieri, când au zburat la Los Angeles. Încep, cronologic à rebours, cu vizita lor. Ca şi I., când
au aflat de cancerul meu, familia G. a vrut – sau mai bine zis C. a vrut – neapărat să mă vadă,
într-un elan de afecţiune care, inutil să spun, m-a mişcat. Chiar şi aici, când această afecţiune
a îmbrăcat forme dacă nu mai convenţionale, mai controlate, dar mereu graţioase, am
continuat să fiu emoţionat, întrebându-mă totodată ce-o face pe C. să ţină la mine.
Crescută de la zece-unsprezece ani la Paris, în exil, în condiţiile modeste pe care i le putea
asigura sora mea (care, înfruntând o mie de dificultăţi administrative, izbutise s-o aducă acolo
sub pretextul unui control medical, cu hotărârea luată încă din ţară de a nu se mai întoarce în
România concentraţionară a lui Ceauşescu), C., fiinţă fragilă, extrem de sensibilă, dar în
acelaşi timp surprinzător de rezistentă, a trecut în adolescenţă prin multe momente
contradictorii şi alienante de criză identitară şi de conflict cu maică-sa (motivat, zicea ea, de
indiscreţia acesteia, de faptul că-i citea pe furiş corespondenţa şi însemnările personale şi că
voia să-i controleze toate mişcările). Elevă strălucită, dotată în ciuda vulnerabilităţii ei cu o
voinţă inflexibilă, C. a reuşit în ultimele clase de liceu să-şi convingă părinţii (între timp Petre
fusese lăsat să plece şi el din România) să închirieze pentru ea o cameră separată tot în
Neuilly, dar la o oarecare distanţă de micul apartament la demisol de pe Boulevard de la
Saussaye pe care-l ocupau şi-n care viaţa cu ea devenise imposibilă. Îmi amintesc că într-una
din şederile mele peste vară la Paris, când ea era plecată în vacanţă, C. fusese de acord să-mi
lase mie în folosinţă camera ei (nu se temea sau nu-i păsa că aş fi putut scotoci prin hârtiile ei,
ceea ce de altfel n-aveam de gând să fac). În mica ei bibliotecă foarte selectivă am găsit o
carte rară, interzisă oficial în Franţa, Suicide: mode d’emploi, pe care am citit-o întrebându-
mă dacă ea nutrea gânduri cât de cât serioase de a-şi lua viaţa. Probabil că da – poate chiar
mai mult decât adolescenţii sau tinerii sensibili în genere –, dar n-a încercat s-o facă. Avea o
fire depresivă pe care o ascundea sub o mască de mândrie socială, de politeţe distantă, de o
maturitate prematură. Şi-a luat bacalaureatul şi, fără să-şi consulte părinţii, s-a înscris la
Drept. Aşa l-a cunoscut pe avocatul J.-P. G. de la Curtea de Casaţie şi s-a măritat cu el. De-a
lungul anilor conflictul cu I. se potolea temporar, se adâncea din nou (când eram la Paris
încercam fără succes să mediez), se potolea iarăşi, într-un ritm capricios, imprevizibil. I. a
suferit mult, dar sentimentul că ea avea dreptate n-a părăsit-o niciodată. Nu ştiu cât a suferit
C., dar sentimentul că ea avea dreptate n-a părăsit-o nici pe ea nici o clipă. S-a simţit mereu
pe deplin justificată. În aceste condiţii, împăcările lor tacite, sau rupturile tot tacite, se refuză
oricărei explicaţii logice. Fapt e că în ultimii ani relaţiile dintre ele au ajuns la un fel de
echilibru, fără aşteptări dintr-o parte sau alta, un echilibru înconjurat de tăceri care tind să fie
interpretate pozitiv, cu moderaţie şi prudenţă şi, în plus, cu o aparentă toleranţă reciprocă
pentru independenţa neîngrădită a celeilalte părţi. Judecăţile critice trebuie să rămână
neexprimate. Din ecuaţie e eliminată orice pornire către sinceritate. Ceea ce nu înseamnă că
din această relaţie complicată lipseşte afecţiunea. Contează mult lucrurile care se spun şi care
maschează, mai opac sau mai transparent, ceea ce nu se spune, ceea ce e ocolit cu grijă în
dialogurile care au loc între ele, ceea ce se lasă uneori bănuit, dar nu e niciodată formulat.
Ce o face pe C. să ţină la mine? Speculez: faptul că, pentru ea, eu sunt o rudă oarecum
mitică. În afară de I., de fapt, sunt singura ei rudă reală şi totodată „arhetipală“ care mai e
încă în viaţă – şi asta, după diagnosticul de cancer din ianuarie, nu pentru prea multă vreme.
Oricum, ea m-a dorit la nunta ei ca martor. Apoi, m-a dorit ca naş la botezul lui E. şi, doi ani
mai târziu, la botezul lui L. (eu m-am supus, mergând la Paris special pentru aceste ocazii).
Iar după ce am intrat în categoria „supravieţuitorilor“ ea a insistat să mă viziteze împreună cu
copiii şi cu J.-P. Copiii au subliniat în mai multe rânduri că ei au venit în America în primul
rând ca să mă vadă pe mine – tonton Matei.
Şederea lor aici – aproape o săptămână – a fost şi plăcută, şi obositoare, mai ales pentru
Uca. Copiii, fermecători, zvăpăiaţi, alergând de colo până colo, oprindu-se deodată ca să
joace şah sau cărţi, zbughind-o din nou şi ieşind în curte ca să se joace cu mingea. În casă au
reapărut, cu o repeziciune magică, jucăriile lui M de la diferite vârste, scoase din rafturile în
care dormeau de ani de zile în subsol şi risipite mai peste tot. L. e vioaie, flexibilă, frumoasă
şi de-o inteligenţă tăioasă pe un fond de naivitate propriu vârstei. Succesele de la şcoală o fac
să fie mândră şi sigură pe sine. E. e un caz mai complicat: e un băiat frumos şi el, cu ochi
mari melancolici, cu o vorbire rapidă, greu de înţeles din cauza pronunţiei, cu mişcări
stângace şi cu un mers ciudat, în vârful picioarelor. La Paris, n-are prieteni de vârsta lui. A
fost diagnosticat ca hiperactiv cu deficit de atenţie şi, ca să facă faţă cerinţelor de disciplină şi
concentrare de la şcoală, ia Ritalin, un medicament care-l ajută pe termen scurt, dar ale cărui
efecte secundare de lungă durată sunt foarte controversate. Ca să-l protejeze de un posibil
handicap psihologic, maică-sa preferă să-l scutească de un examen medical mai strict, cu
bateriile obişnuite de teste (inteligenţă verbală, inteligenţă non-verbală etc.). Cel puţin aşa îmi
spune I. Eu n-am curajul să abordez cu ea acest subiect delicat. Personal înclin să cred –
proiectând ce-am învăţat de-a lungul anilor despre autism – că E. seamănă cumva cu M, în
mai bine, poate, că este un caz de Asperger. În doi-trei ani va ajunge la o răscruce misterioasă
şi depinde de el, de personalitatea lui totală, conştientă şi inconştientă, dacă o va lua „pe
drumul cel bun“ (din punctul nostru de vedere) sau va înainta, prin inerţie, în direcţia pe care
se află acum, găsindu-şi refugiul în izolare autistă. Până una, alta, m-am bucurat să văd că, în
ciuda unor îngrijorătoare momente de ostilitate între frate şi soră (în care fratele se comportă
violent, necontrolat), E. şi L. se pot juca frumos împreună ore în şir şi că se iubesc profund
unul pe celălalt. L. va juca probabil un rol important în viaţa lui E. Reţin cu drag jumătatea de
oră în care, cu copiii aşezaţi în dreapta şi-n stânga mea pe canapeaua din living-room, le-am
citit cu glas tare, în franceza mea cu accent, dar clară, din Le petit prince de Saint-Exupéry.
Ca să vadă mai bine ilustraţiile, amândoi îşi sprijiniseră capul de umerii mei. L. cunoştea
povestea, dar asta n-a împiedicat-o să urmărească foarte atent lectura, să râdă la anumite
pasaje – ca şi E., de altfel – sau să facă mici comentarii.
Părinţii sunt grijulii, îi supraveghează constant, dar pasiv pe copii, intervenind numai când
ei se ceartă sau când E., frustrat de incapacitatea lui de a comunica şi de a se face înţeles, se
trânteşte pe jos, dă din picioare şi din mâini, ţipă asurzitor. În familie, nu există un centru de
autoritate calmă, continuă, recunoscută. Autoritatea părinţilor e de regulă invizibilă şi se
manifestă, vocal şi probabil chiar fizic (bănuiesc, căci n-am asistat la astfel de scene), doar in
extremis. La masă, pentru cei patru trebuie pregătite patru feluri: L. mănâncă doar anumite
lucruri care nu coincid aproape niciodată cu preferinţele lui E., iar acestea trebuie satisfăcute
căci altfel el ar rămâne nemâncat; C., subţire, filiformă, vrând să slăbească şi mai mult,
aproape anorexică, respinge automat orice conţine grăsimi (brânzeturi, unt, sosuri, ulei în
salată etc.), acceptă doar peştele (care-i dezgustă pe ambii copii) şi cantităţi minimale de
carne foarte slabă, alături de legume crude sau fierte. Singurul care mănâncă de toate e J.-P.
Astfel de tendinţe centrifuge sunt simbolice pentru viaţa cotidiană a întregii familii. O viaţă
care trebuie să fie extrem de dificilă pentru părinţi. Îmi amintesc că în apartamentul lor de pe
Boulevard Raspail, când îi vizitam la Paris, domnea aceeaşi dezordine (jucării aruncate peste
tot, pahare pe jumătate băute, farfurii cu resturi de mâncare şi cupe cu îngheţată topită etc.) ca
şi în casa noastră în timpul şederii lor. Dincolo de toate acestea, copiii au fost fermecători, iar
părinţii foarte afabili, uneori mândri de copii, de multe ori copleşiţi. N-am putut să nu
empatizez cu ei.

14 iulie 2008
Despre călătoria în România. În România am ajuns chiar în ziua aniversării mele, 15 iunie:
74 de ani, pe care acum câteva luni nu credeam că am să-i mai împlinesc. Şi nici că voi mai
pune vreodată piciorul pe pământul României nu puteam să-mi închipui. Oboseala drumului,
a zborului interminabil peste Atlantic, traversarea a şapte fusuri orare dinspre devreme spre
târziu, lipsa de somn mă făcuseră indiferent, incapabil de emoţii de-un fel sau de altul.
Tristeţea aniversărilor, pe măsură ce îmbătrânim, era un lux pe care nu mi-l mai puteam
permite, cum nu-mi mai puteam permite nici sentimentul de ridicol – un ridicol metafizic –
care însoţeşte de la o vreme etapele înaintării mele în vârstă, cu mersul cocârjat, cu gleznele
şubrede. Curios era că starea mea de epuizare fizică şi psihologică nu mă afecta cerebral:
eram perfect lucid, cu un simţ de observaţie nediminuat, treaz şi atent: înainte de a adormi, în
acea primă după-amiază, am citit din Proust o bună bucată de vreme, cu voluptatea abstractă
de a mă mişca agil, limpede, abil prin hăţişul gramatical al lungilor fraze proustiene. Câteva
ore de somn, după aceea, alături de Uca, şi ea frântă de oboseală, mi-au redat posibilitatea
unor reacţii mai fireşti şi astfel m-am putut bucura seara primind vizita lui Ionel Vianu în
apartamentul din Luca Stroici (fostă Robert de Flers) în care am stat şi anul acesta, al patrulea
în şir. Numele aristocratului, omului de teatru şi diplomatului francez nu putea fi pe placul
autorităţilor comuniste, care fără îndoială nici nu auziseră de el şi care l-au înlocuit cu acela
mai neaoş al unui logofăt al lui Ştefan cel Mare. Printr-o coincidenţă – ezoterică, aş zice –
Robert de Flers făcea parte din grupul prietenilor lui Proust, astfel încât numele vechi al
străzii capătă acum pentru mine o rezonanţă subiectivă particulară, care se adaugă celei
mateine din anii trecuţi (căci pe această stradă, printr-o altă coincidenţă ezoterică, se află casa
în care a locuit Mateiu Caragiale după căsătoria cu Maricica Sion). A doua zi, în mod
surprinzător, efectele decalajului orar dispăruseră fără urmă. Ne-am văzut iarăşi cu Ionel, la
cină, şi după aceea aproape în fiecare dintre zilele petrecute la Bucureşti. L-am găsit în bună
formă, bucurându-se de succesul Necredinciosului (mi-a arătat un lung articol elogios despre
roman, scris de Ilina Gregori şi urmând să apară în Observator cultural). Curând a venit de la
Londra şi Doina Little, prietena Ucăi din vremurile studenţiei, care a ocupat pentru o
săptămână camera alăturată.
Între 18 şi 22 iunie am fost la Turnu Severin cu Uca şi cu I., venită special de la Paris ca să
mergem împreună la mormântul familiei. Descoperiri neliniştitoare acolo: Uca a vrut să
plătească taxele pe ultimii ani, dar mormântul pur şi simplu n-a putut fi găsit în scriptele
administrative ale cimitirului Sfântul Dumitru. Abia după plecarea noastră, Costel B., după o
căutare încăpăţânată prin registre, cu planul cimitirului în mână, a găsit în sfârşit mormântul
înregistrat, absurd, sub numele Matei. Eroare inocentă? Întrebarea e justificată, pentru că
Uca, în timpul primei căutări fără rezultat, a asistat la nişte scene incredibile: o doamnă din
Turnu Severin se plângea la administraţia cimitirului că „locul de veci“ al familiei ei fusese
vândut fără ştirea ei; găsise mormântul deschis şi gol şi crucea de marmoră dispărută; i s-a
explicat că locul fusese vândut de o persoană din Bucureşti, care avea şi ea act de proprietate
asupra lui etc. etc. Era clar că acest mormânt vândut fraudulos de la distanţă nu era un caz
singular. Era clar că în acel cimitir din România – şi desigur în multe altele, dacă nu în toate –
se fac afaceri ilegale, un exemplu grotesc, dar până la urmă minor, al corupţiei sistematice
care domneşte în toată ţara. Nu e oare de conceput că un mormânt înregistrat sub numele
Matei (inexistent ca nume de familie) ar putea fi pus în vânzare fără probleme, mai devreme
sau mai târziu?
Dezgust. În condiţiile de corupţie generalizată din România e un miracol că viaţa merge
înainte – fie şi şchiopătând patetic; că trenurile rulează, majoritatea, cu vagoane care ar fi
trebuit de mult scoase din circulaţie şi date la fier vechi, cu întârzieri, desigur, cu zone în care
abia se mişcă din pricina şubrezeniei şinelor instalate acum 70-80 de ani; că în oraşe, printre
casele vechi căzute aproape în ruină, se înalţă sfidătoare clădiri noi, de un prost gust agresiv,
nouveau riche postcomunist; că instituţiile funcţionează înnebunitor de încet pentru cei care
n-au pile sau nu ştiu cum şi când să se insereze în circuitul uriaş şi complicat al mitei, de jos
în sus sau de sus în jos, direct sau indirect etc. etc. Mă gândeam că dacă – iarăşi prin miracol
– corupţia ar putea fi atacată efectiv, chiar şi într-un punct marginal şi fără importanţă
aparentă, întregul sistem s-ar prăbuşi în haos şi anarhie. Până la urmă, corupţia – de la macro
la micro – e cea care asigură echilibrul precar al acestei societăţi sălbatice şi bolnave de o
boală urâtă, de o boală care ameninţă să se prelungească indefinit, din ce în ce mai
nevindecabilă. Dezgust, mare dezgust.
Am văzut puţină lume în această călătorie pe care am dorit-o cât se poate de privată. Am
fost scutit astfel de solicitările de interviuri din alţi ani, de invitaţiile de a ţine conferinţe etc.
Din familiile noastre (în sens lărgit) ne-am întâlnit cu Sandu Jelea, vărul primar al Ucăi, ajuns
la vârsta de 85 de ani, mult slăbit faţă de anii trecuţi, lucid, dar mai puţin răspicat în
scepticismul lui, obsedat de moarte („De moartea propriu-zisă nu mi-e frică“, ne mărturiseşte
el, „dar mă îngrozesc suferinţele fizice care adeseori o precedă“). Îi vorbesc despre cancerul
pe care mi l-am descoperit la sfârşitul lui ianuarie, dar, evident, e o poveste pe care a auzit-o
de multe ori şi chiar a trăit-o cu Relly, soţia lui, la câţiva ani după pierderea tragică a unuia
din cei doi fii, răpus în floarea vârstei de leucemie. Mă ascultă cu o atenţie fluctuantă,
gândurile îi rătăcesc în alte zone. Mai sunt la el, în apartamentul din Calea Moşilor, celălalt
băiat, Florin, care trebuie să aibă cam 50 de ani, şi soţia lui, Iolanda, veniţi din Canada să
regleze nişte chestiuni de succesiune – ultracomplicate în România, căci fac parte integrantă
din circuitul corupţiei. (Florin lucrează la o companie de computere în Vancouver.) I-am mai
văzut pe tinerii Dragoş şi Livia Pîslaru cu cei doi copii ai lor, Filip, trei ani, şi Andrei, şase
luni. Pe Dragoş l-a botezat I., pe atunci prietenă cu Lucica, mama lui şi verişoara Ucăi.
Dragoş: înalt, puternic, tip atletic, participă la campionatele de yachting, fiind în acelaşi timp
activ ca economist, partener al unei firme de consulting pe care a înfiinţat-o cu doi-trei ani în
urmă şi pe care o ţine în spate singur, cu eforturi uriaşe, îmi spune, pentru că ceilalţi parteneri
au alte ocupaţii, mulţumindu-se să-şi ia cota-parte din profituri, pe baza sumei pe care au
investit-o iniţial. E inteligent şi naiv totodată, self-centered, vorbeşte repede şi mult, aproape
exclusiv despre firmă, despre strategiile pe care le recomandă clienţilor (printre care banca
Raiffeisen), despre perspectivele firmei, al cărei succes e până acum, aşa cum recunoaşte
chiar el, destul de modest. Livia, înaltă şi ea, cu un trup armonios, cu ochi adânci sub
sprâncenele generos arcuite, mult mai calmă, e o mamă devotată şi o femeie frumoasă,
semănând izbitor cu actriţa Angelina Jolie. Din lumea literară, nu i-am văzut decât pe Raluca
D., cunoscută prin Mircea Ivănescu (ea a editat volumul de scrieri postume al fratelui său,
Emil), acum măritată şi mama unei fetiţe de câteva luni, pe Gabriela Adameşteanu, care se
scuză excesiv că n-a mai comunicat cu mine de anul trecut şi-mi cere să colaborez la
suplimentul cultural al revistei 22 editat de ea, şi pe vechiul coleg şi prieten Mircea Martin,
care-mi cere, în calitatea lui de director al Editurii ART, să strâng într-un volum eseuri despre
literatura română risipite prin reviste, ceea ce-i promit că voi încerca.
Să nu-l uit pe Silviu Lupescu, editorul meu: într-una din vizitele lui bucureştene periodice
de la Iaşi, ne-a invitat la un un excelent restaurant italian de pe strada Popa Soare, la care ne-a
dus cu noua sa limuzină Mercedes-Benz, condusă de şoferul editurii, largă şi plină de
gadgeturi electronice şi electrice. Prietenos, dar foarte nervos şi preocupat, fuma ţigară de la
ţigară, chiar şi în pauzele dintre feluri. Acum proprietarul şi directorul a două mari edituri
(Polirom şi Cartea Românească), om de afaceri cu mult succes, el pare a-şi fi pierdut
siguranţa de sine şi optimismul contagios din anii ’90, când l-am cunoscut şi mi-a publicat la
Poliromul proaspăt înfiinţat prima ediţie postcomunistă a lui Zacharias Lichter. Cum am spus
în prefeţele cărţilor mele mai recente, traduse din engleză sau scrise în română (cea despre
Culianu şi Eliade, cea despre Mateiu Caragiale), lui îi datorez în mare parte întoarcerea mea
„în Itaca literelor româneşti“. Să n-o uit, fără legătură cu cei menţionaţi până acum, nici pe
Manola Bogdan cu partenerul ei Robert Paton, veniţi de la Paris în perioada şederii noastre la
Bucureşti. După ani de tăcere, ea îmi trimisese mai demult şi parcă într-o doară un mesaj pe
e-mail – versiune modernă a mesajului dintr-o sticlă aruncată în ocean – întrebându-mă dacă
nu cumva voi fi la Bucureşti la sfârşitul lui iunie. Improbabila coincidenţă s-a produs. Am
găsit-o, evident, îmbătrânită (între timp s-a pensionat de la Quai d’Orsay, unde lucra într-o
poziţie modestă), dar îmbătrânită distins. A rămas inimoasă şi, ca vorbitoare de română, a
devenit interpretă voluntară la poliţia pariziană pentru ţiganii români arestaţi şi incapabili să
comunice în franceză.
Orele cele mai curate şi totodată cele mai intim dureroase ale călătoriei le-am trăit la Sibiu,
vizitându-l pe Mircea Ivănescu. Vorbisem cu el la telefon de câteva ori de la Bucureşti şi
stabiliserăm data: ultimul nostru weekend înainte de plecare, 28–29 iunie. Mircea ne aştepta
cu nerăbdare, dar cu răbdare în această nerăbdare – o răbdare care venea din faptul că în
timpul lui cotidian de mare bolnav ţintuit la pat, atât de monoton şi de repetitiv, se anunţa o
ruptură, fie ea cât de scurtă şi de efemeră. Era răbdarea în nerăbdare cu care aşteptăm un
moment de posibilă fericire, un moment de altceva, de ieşire din uniformitatea cenuşie a
zilelor fără orizont, care se târăsc atât de greoi şi de încet şi nu ajung nicăieri. Mircea ne
povesteşte că a renunţat acum doi ani şi mai bine, după operaţia de extragere a unui rinichi
bănuit canceros (dar la biopsie tumoarea s-a dovedit benignă), la mica lui porţie zilnică de
vodcă Perfect, cea mai ieftină, cu gust de lămâie, pe care o mai şi dilua: organismul lui pur şi
simplu n-o mai tolera. Ne-a spus: „Era un suport psihologic pentru mine, dădea un sens
timpului cotidian. Procurarea vodcii, măsurarea cantităţii, îndoirea cu apă, ingurgitarea la o
anumită oră, toate acestea deveniseră un ritual şi rezultatul era un moment de fericire în
fiecare zi. De când am pierdut acest suport, timpul meu trece mult mai încet şi fără rost“.
Confesiunea lui – importanţa şi complexitatea dobândită retrospectiv de o acţiune atât de
măruntă, de umilă, justificând totuşi folosirea pe deplin serioasă şi gravă a cuvântului
„fericire“ – m-a emoţionat. Evident, ea trebuie pusă în contextul bolilor lui Mircea, inclusiv
degenerarea maculară a retinei, care a dus, în cursul ultimilor ani, la pierderea progresivă a
vederii (acum el e aproape complet orb) şi i-a răpit putinţa de a citi şi a scrie. I-a răpit, cu alte
cuvinte, putinţa de a naviga între diferite niveluri şi calităţi ale timpului interior, de a explora
sau crea universuri imaginare în care timpul şi netimpul sunt profund diferite de timpul
obişnuit şi tern al unui om bătrân şi suferind, cu un viitor închis, atât de închis, încât ar putea
fi numit mai exact neviitor. Iar televiziunea română, cu talk-show-urile ei nesfârşite la care
participă politicieni agramaţi şi jurnalişti imbecili, e pentru cineva atât de inteligent şi de
rafinat ca Mircea un succedaneu trist, dacă nu o formă de masochism intelectual la care se
supune pentru a grăbi cumva trecerea timpului în neant. Dacă aş fi în locul lui, aş face
probabil la fel. De unde adânca simpatie pe care-o resimt pentru el. Perfect conştient de
situaţie, el îşi găseşte totuşi o mică şi amăruie compensaţie în colecţionarea unor mostre de
umor grotesc involuntar, a unora din „perlele“ care ies mereu din gurile acelor personaje
importante, nevăzute, absurde. Recunosc aici vechiul interes ironic al prietenului şi poetului
pentru clişeele verbale, acum total degradate, coborâte la cel mai jos nivel de vulgaritate. Pe
vremuri el se juca cu aceste clişee, culese din literatură, din limba curentă sau din limba de
lemn oficială, le plasa în formulări cu subtextele cele mai variate, le făcea să apară imens
ridicole sau, invers, le înzestra cu sugestii de inefabil. Acum, când le citează, le citează doar
parţial, folosind perifraze sau elipse, ca să evite vulgaritatea deşănţată a multora dintre ele.
I-a rămas totuşi trecutul, un trecut bogat, amplu, cu amintiri de o precizie fantastică înscrise
într-o memorie fără pereche. Şi nu numai trecutul personal, ci şi trecutul său de cititor, căci el
poate repovesti azi, cu amănunte uimitoare, subiectul unor romane citite cu o jumătate de
secol în urmă. Aşa, de pildă, ca să ilustreze semnificaţia acelor „momente de fericire“ zilnică
pe care i le prilejuia vodca Perfect, el repovesteşte pe larg un roman recomandat pe vremuri
de Eugen Schileru, criticul de artă şi prietenul ocazional de băutură al lui Mircea. Personajul
central e un alcoolic mereu în căutare de bani, eroul unor peripeţii sordide, care în final fură
de la fosta logodnică a fratelui său o sumă cu care-şi cumpără două sticle de whiskey. Ajuns
acasă, ascunde una din sticle, o destupă pe cea de-a doua, îşi toarnă un pahar şi se vâră în pat,
sprijinindu-se de pernă şi exclamând: „Mă simt ca un rege“. N-am citit această carte şi n-am
reţinut nici titlul, nici numele autorului. Pentru Mircea, rezumatul şi citarea ultimei fraze au o
funcţie, aş zice, autoalegorică şi, desigur, autoironică. „Am uitat“, încheie el, „multe scene
din acest roman. Şi nu e singurul semn că am început să-mi pierd memoria“. Nu e şi impresia
mea, deşi faţă de anul trecut îl găsesc vizibil îmbătrânit, obosit, mişcându-se mai lent (se
sprijină de un cadru de aluminiu când merge la baie, cu paşi şovăielnici, respirând greu). Nu e
şi impresia Ucăi, care izbucneşte în râs când îl aude plângându-se de pierderea memoriei
după ce a dat câteva exemple tocmai de acuitatea ei. Dar posibilitatea deteriorării memoriei în
timpul ce i-a rămas de trăit, în condiţiile în care trăieşte, e nu mai puţin dramatică. În ceea ce
mă priveşte, simt şi eu de la o vreme că memoria mea „mecanică“ sau „voluntară“ (în sensul
lui Proust) nu mai funcţionează ca altădată. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.
M-au impresionat mai mult decât în trecut (contribuind la asta şi experienţa mea de
supravieţuitor canceros) fragilitatea lui Mircea, chintele lui frecvente de tuse cardiacă după
care, sleit de puteri, îşi închidea ochii, cu capul pe pernă, rămânând tăcut pentru câteva
minute. Am avut senzaţia, repet, că timpul petrecut în casa lui a fost curat, că suferinţa lui,
care se înfrăţea magic cu a mea, avea un efect purificator, că din ea se năştea o mică lume
paralelă în care naivitatea şi inteligenţa dezinteresată, inocenţa şi bunătatea, renunţarea la
personalitate şi o seninătate melancolică (şi blând autoironică) redeveneau posibile…
20 iulie 2008
Trăind tot mai mult în trecut – în „prezentul trecutului“, cum ar zice Sfântul Augustin –, nu
numai pe măsura înaintării în vârstă, dar şi, mai ales, după descoperirea bolii care-mi
limitează sever viitorul, nu sunt totuşi scutit de surprize cu un gust amar, de neaşteptate
răsturnări de perspectivă şi de nevoia revizuirii unor amintiri ce păreau de neschimbat. Ceea
ce am numit „viitorul trecutului“ e, până la urmă, la fel de imprevizibil ca şi viitorul propriu-
zis, inclusiv „viitorul viitorului“, care ne rezervă şi bune, şi rele, într-o ordine aleatorie şi, cu
timpul, tot mai multe rele, încheindu-se cu răul final – care nu e, poate, în fond, chiar atât de
rău. Acum câteva zile I.V. mi-a trimis prin Internet copia unui articol apărut în ultimul număr
al revistei Magazin istoric în care e comentat dosarul de colaborator al Securităţii al lui Vlad
Georgescu. Îl cunoşteam din ţară, dintr-o vacanţă la mare, la 2 Mai, în 1969 (ţin bine minte,
căci în acea vară, la 20 iulie, eram pe plajă când am aflat că primul om, Neil Armstrong, a
păşit pe Lună), dar m-am împrietenit mai bine cu el zece ani mai târziu când, ca disident, a
luat şi el drumul exilului.
Rezultă din documente că tânărul istoric Vlad Georgescu, în vârstă de 26 de ani, a fost
„racolat“ de Securitate în 1963 (primind numele conspirativ de Mircea Călinescu: ce bizară
coincidenţă onomastică!), că după ce a semnat „pactul cu diavolul“ a produs câteva note
informative scrise (inofensive, de vreme ce articolul în chestiune nu reproduce nici un citat
compromiţător din ele) şi că, în 1965, a cerut să fie lăsat în pace, ceea ce s-a şi întâmplat – un
ofiţer a semnat încetarea oficială a colaborării cu el. Ceea ce a urmat lasă însă loc
speculaţiilor răuvoitoare. Că a mai fost contactat de „organe“ e clar: rapoartele ofiţerilor
aflate în dosarul lui înregistrează aceste întâlniri, subliniind mai întâi refuzul lui de a da
„informaţii scrise“ şi apoi refuzul lui de a da orice informaţii – promiţând, desigur, că dacă va
afla ceva important din punctul de vedere al securităţii statului va comunica acest lucru din
proprie iniţiativă. Aşa procedau de altfel mai toţi cei care refuzau să devină informatori în
climatul de teroare psihologică menţinut, cu minime fluctuaţii, de către Instituţia Malefică de-
a lungul întregii perioade comuniste.
Evident, se pune problema: cum de i s-a permis lui Vlad să călătorească, de la sfârşitul
anilor ’60 şi până în 1973, pe perioade mai scurte sau mai lungi, la conferinţe internaţionale
sau, în 1973, pentru un semestru ca profesor la catedra „Nicolae Iorga“ de la Columbia
University? În logica suspiciunii şi a fricii generalizate, aşa ceva presupunea o colaborare
secretă cu Securitatea. Dar existau şi excepţii, mai multe decât s-ar fi putut bănui. De fapt,
Instituţia Malefică nu funcţiona perfect, cum reuşise să apară multora; şi asta, în mare
măsură, datorită secretivităţii cu care opera. Apropo de această secretivitate, aş putea-o ilustra
cu o mică amintire personală: după mai multe încercări de „racolare“ pe care le-am respins,
mi s-a cerut să semnez o declaraţie, dictată mie de un căpitan într-un apartament conspirativ
din Piaţa Romană, că nu voi vorbi nimănui – fireşte, nici soţiei, nici familiei, nici celor mai
apropiaţi prieteni – despre faptul că am fost contactat de „organe“ şi despre discuţiile avute
cu ele, fiind pe deplin conştient că în caz contrar voi suferi „rigorile legii“. Care erau acestea
nu se spunea niciodată: căci era vorba de legi… secrete. N-am respectat acest angajament, dar
asta n-a micşorat sentimentul de umilire pe care mi l-a produs simplul fapt de a-l fi semnat.
Măcar să fi cerut precizări în legătură cu aceste misterioase rigori ale legii. Secretivitatea
ameninţătoare folosea drept paravan nu numai pentru multiplele greşeli şi, adeseori, pentru
incoerenţa măsurilor luate de Securitate, ci şi ca un mijloc indirect de a răspândi un soi de
paranoia colectivă, o atmosferă de suspiciune în care nu puţini ajungeau să se
autosupravegheze preventiv şi chiar să se autodenunţe. Aceeaşi secretivitate, care dădea unei
organizaţii represive oficiale atotputernice şi un statut ocult de clandestinitate mafiotă, în
condiţiile în care sistemul părea ireversibil, i-a făcut pe mulţi să accepte colaborarea cu
Instituţia, crezând că nu vor fi niciodată deconspiraţi şi traşi la răspundere, fie şi doar
simbolic. Unii au cedat sub ameninţări (între ei majoritatea foştilor deţinuţi politici,
amnistiaţii din 1964), alţii pentru că au vrut să-şi protejeze cariera, alţii pentru că li s-au făcut
promisiuni de avansare profesională, călătorii în străinătate etc.; alţii, mulţi, din neseriozitate,
din superficialitate, din lichelism mărunt etc. Motivaţiile acoperă un spectru foarte larg, dar
decizia de a colabora (fie şi numai de a se preface) era esenţial liberă. Cât despre colaborare,
de orice fel ar fi fost aceasta, ea era o formă de trădare, o trădare în primul rând a încrederii.
Era, în fond, o negare diabolică a încrederii, terfelirea, conştientă sau nu, a unei valori sociale
fundamentale.
Nu ştim ce l-a făcut pe Vlad să semneze pactul – probabil că o combinaţie între ameninţări
şi propriul său sentiment de vulnerabilitate, ca descendent al unei familii de moşieri şi oameni
politici, „duşmani de clasă“ ai regimului. Putem însă presupune că din primul moment s-a
simţit vinovat şi ruşinat, de unde curajul de a rupe relaţiile cu Securitatea după numai doi ani,
o hotărâre mai grea – şi teoretic mai riscantă – decât refuzul de la bun început. Articolul din
Magazin istoric, fără a-i contesta meritele profesionale, insinuează, cu o anumită insistenţă,
că voiajele lui în străinătate, până în 1973 şi poate chiar după aceea, s-ar putea explica prin
trecerea lui din competenţa Direcţiei de Informaţii Interne în aceea, complet separată, a
Direcţiei de Informaţii Externe (spionaj, contraspionaj, informaţii despre românii din exil,
acţiuni împotriva acestora). Dar în această privinţă nu există nici o dovadă. Fapt e că, în
perioada dintre sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului următor, se putea merge în
străinătate – pentru a participa la diferite congrese sau conferinţe profesionale sau cu burse de
studiu – fără vreo legătură cu una sau alta din ramurile Securităţii. Se putea, cu puţin noroc şi
cu insistenţă, uneori după mai multe refuzuri fără explicaţii.
Apelez iarăşi la experienţa mea: nici în 1967, când am participat la Congresul internaţional
de literatură comparată de la Belgrad, nici în 1968 când am avut o bursă UNESCO acordată
de Uniunea Scriitoriilor (o bursă de care beneficiaseră în anii precedenţi poeţii Ioan
Alexandru şi Marin Sorescu) şi când am petrecut trei luni şi câteva săptămâni la Paris şi trei
luni la Londra, n-am fost contactat de Securitate înainte de plecare ori la întoarcere. Şi nici în
ianuarie 1973, când am putut pleca la Bloomington ca lector Fulbright împreună cu Uca şi cu
Iri, în vârstă de opt ani pe atunci (la Bloomington aveam să iau hotărârea de a nu mă mai
întoarce în România ceauşistă), n-am fost căutat de Securitate înainte de plecare. (Am
povestit mai pe larg cum am obţinut numirea şi paşaportul în Amintiri în dialog.)
Întâmplător, călătoria până la New York am făcut-o împreună cu Vlad Georgescu în
aceleaşi avioane – de la Bucureşti la Praga şi de la Praga la New York. Am şi o amintire
olfactivă: în zona vămii de pe aeroportul John F. Kennedy se răspândise un miros stăruitor
de… ţuică. Sursa acestuia: enorma valiză a lui Vlad, în care se spărsese sticla adusă ca dar
pentru István Deák, directorul Institutului de Studii Europene de la Columbia. Parcă-l văd pe
Vlad, trăgând valiza de pe conveyor belt, deschizând-o cu un aer îngrozit în mijlocul mulţimii
de oameni care-şi aşteptau bagajele, şi apoi adunând cu grijă cioburile dintre hainele şi
cămăşile îmbibate. Preocupat, cu privirile dezorientate, cu atenţia tulburată, abia mi-a răspuns
când i-am spus la revedere. Urma oricum să ne reîntâlnim la New York, în martie (în
apartamentul prietenului său exilat, Ion Filotti, pe vremea aceea profesor asistent de
matematică la Columbia), în timpul vacanţei de primăvară, când am discutat cu el, deschis,
oroarea mea la gândul întoarcerii în ţară (nu luasem încă marea hotărâre). El în schimb era
neclintit în convingerea că trebuie să se întoarcă, că are această datorie morală.
Ceea ce vreau să spun e că în acea vreme se putea călători fără instrucţiuni prealabile ale
Securităţii şi fără solicitări de informaţii la întoarcere, doar sprijinul instituţional fiind necesar
(în cazul meu al Universităţii şi al Ministerului Învăţământului, în cazul lui al Institutului de
Studii Sud-Est Europene). A fost de fapt ultimul voiaj în afara României al lui Vlad înainte
de plecarea definitivă. Tot mai persecutat după 1974, devenit disident prin scrierea studiului
Politică şi istorie: cazul comuniştilor români (1944–1977), el a sfârşit prin a fi arestat în
aprilie-mai 1977. Din fericire, datorită unor intervenţii la nivel înalt (de la ambasadorul
american la Bucureşti, Harry Barnes, şi până la Zbigniew Brzeziński, profesor la Columbia
şi, pe atunci, secretarul de stat al lui Jimmy Carter), Vlad a fost curând eliberat şi a putut
merge la Washington, unde îl aştepta o bursă Woodrow Wilson. În 1982 a devenit – à contre-
cœur, cum îmi spunea, căci visul lui era să predea istoria la o universitate americană –
directorul secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă. Peste şase ani, perioadă în care ne-am
văzut de câteva ori, în Statele Unite sau la München, unde mă invita când mă aflam în Europa
pentru emisiuni la radio, s-a îmbolnăvit subit de cancer la creier în vara anului 1988. A murit
după câteva luni de tratamente ineficace, în noiembrie acelaşi an (ultima oară l-am văzut în
august, în spital, la München, unde mă găseam pentru un congres de literatură comparată). A
fost el victima unei iradieri cu arma secretă numită „Radu“, cum se întreba săptămânalul US
News and World Report şi cum bănuiau mulţi? Probabil că nu se va şti cu certitudine
niciodată – dosarele acestei tenebroase acţiuni puteau fi distruse imediat după răsturnarea din
decembrie 1989; sau n-au existat niciodată, fiind vorba de un ordin oral, ultrasecret, venit
direct de la Ceauşescu. Credinţa mea e că Vlad a fost ucis ca pedeapsă pentru întreaga lui
activitate de la Europa Liberă, dar mai ales pentru decizia de a difuza memoriile generalului
fugar Pacepa, care nu puteau să nu-l înfurie pe Ceauşescu, şi în legătură cu care Securitatea îi
trimisese în prealabil ameninţări cu moartea. M-a surprins neplăcut că articolul din Magazin
istoric nu spune nimic despre circumstanţele morţii lui. Insinuarea că el ar fi fost „infiltrat“ la
Europa Liberă (lansată în 1982 de „sursa externă“ Konrad pentru a-l discredita faţă de exil) e
tipică pentru dezinformarea sistematică practicată de Instituţia Malefică, iar faptul că autorul
articolului din Magazin istoric reia această insinuare mi-l face de-a dreptul suspect. Să fie
vorba de un tânăr cercetător ignorant? Sau să fi fost el manipulat, cu mai multă sau mai
puţină discreţie? În ceea ce mă priveşte, sunt sigur – absolut sigur – că Vlad Georgescu n-a
mai avut nici un fel de relaţie cu Securitatea încă dinainte de a părăsi definitiv România. Era,
aşa cum l-am cunoscut, un om energic, puternic, ferm în convingeri şi de-un admirabil curaj.
Acest curaj – trăsătură esenţială a caracterului său – l-a făcut să se poată răscumpăra,
punându-şi viaţa în primejdie ca un veritabil erou, un erou discret, fără pretenţii, de o
tenacitate calmă.
Şi totuşi… Duplicitatea lui temporară din tinereţe rămâne o pată pe imaginea mea despre el,
fie ea palidă, aproape indiscernabilă. După revelaţiile din ultima vreme, această pată
neaşteptată nu mă mai miră, doar mă întristează. Ce viaţă! Până la 39 de ani am trăit şi eu în
acea lume imundă, sub un regim care a încercat, cu brutalitate şi cinism, să murdărească totul
şi pe toţi, să distrugă celula morală a unei întregi naţiuni. A încercat şi în mare măsură a
izbutit. În ce mă priveşte, nu-mi fac nici un merit că n-am cedat în felul lui Vlad sau al altora
dintre cei care mi-au fost apropiaţi – cu nuanţe diferite în fiecare caz –, pentru că refuzul meu
a fost în mare parte o chestiune nu atât de voinţă, cât, pur şi simplu, de greaţă: simţeam o
greaţă fizică ori de câte ori aveam de-a face cu un reprezentant al Instituţiei, o greaţă imensă,
ascunsă cu mari eforturi, şi de care, în sinea mea, mi se făcea ruşine – nu era ea oare, în cele
din urmă, o manifestare a laşităţii? –, dar care totodată îmi dădea puterea de a spune nu, nu,
nu şi nu. Nu şi iarăşi nu.
23 iulie 2008
Şase luni de la diagnoza care m-a lovit în moalele capului, m-a ameţit, m-a devastat. Acum,
după toate cele prin care am trecut, după chimioterapia pe care am suportat-o destul de bine
(fără greţurile anticipate, dar cu zile grele de epuizare fizică şi cu sângerări din nas care-mi
sporeau anxietatea când vedeam petele roşii din batistă), după o călătorie de trei săptămâni
care nu m-a dărâmat, nu mă simt rău – dovadă că scriu în acest jurnal. Mă ajută poate şi
faptul că iau zilnic o doză mărişoară de Effexor, un antidepresiv pe care l-am luat ani de zile
într-o doză mai mică, dar de care reuşisem să scap pentru mai bine de-un an. Aştept cu
înfrigurare ziua de 30 iulie, miercurea viitoare, când mi se va face la Indianapolis un CT-scan
pentru a determina dacă cele două tumori ale mele au scăzut (improbabil), s-au stabilizat
(posibil) sau au început să crească din nou (posibil). Dacă s-au stabilizat, voi continua
tratamentul de maintenance aici, la Bloomington, dacă nu, doctorul Hanna mi-a spus că ar
avea o opţiune B, despre care însă nu ştiu încă nimic. Între timp, moartea – pe care am
acceptat-o – a început să-mi bată la uşă mai rar, mai şovăitor şi a devenit mai abstractă.
Timpul, foarte dilatat la început şi gata să se spargă în mii de cioburi minuscule – într-o
pulbere, într-un fum, într-o ceaţă risipită de vânt –, s-a mai răcit şi s-a contractat. Principiul
one day at a time rămâne, dar e mai puţin constrângător şi permite derogări, vagi reverii
interogative (voi mai apuca oare anul 2009?).
Mă gândesc iarăşi la Vlad Georgescu: povestea lui se articulează, cel puţin pentru mine, ca
aceea a unei răscumpărări. Simetric opusă e aceea a lui Nicolae Balotă, pentru care am avut
de când l-am cunoscut o admiraţie respectuoasă, în ciuda rezervelor pe care le avea faţă de el
Negoiţescu, de care eram mult mai apropiat. (Când venea vorba de el, Nego îi aplica deseori
epitetul de „iezuit“.) Aceste rezerve m-au mirat multă vreme, până când – prin 1971-1972, eu
fiind încă în România – am văzut articolele lui Balotă din Scânteia. Ce-l făcuse pe acest
intelectual erudit, după ani grei de închisoare până în 1964, după ce publicase în perioada de
miniliberalizare a regimului multe eseuri în periodice şi câteva cărţi solide de critică fără nici
cea mai mică concesie politică (citisem cu plăcere Euphorion şi cartea despre Urmuz), să
devină colaborator la „organul central“ al Partidului Comunist? După plecarea mea din ţară
am aflat că Balotă fusese numit (în 1974), de către partea românească, profesor mai întâi la
München şi apoi la Paris. Prin anii ’80 continua să predea în Franţa, începuse să colaboreze la
Radio Europa Liberă. „Alesese libertatea“, în sfârşit, şi se stabilise în Franţa – o traiectorie
normală pentru un om de carte care avea motive profunde să deteste comunismul, oricare ar fi
fost acomodările la care ajunsese cu regimul. În 1998, când a apărut Caietul albastru, jurnalul
intim pe care l-a ţinut în 1954–1955, înainte de a doua sa arestare, însoţit (din păcate) de un
abundent comentariu scris în anii ’90, am citit cele două volume cu sufletul la gură. Jurnalul
propriu-zis mi s-a părut una dintre cele mai importante scrieri „de sertar“ din toată perioada
comunistă, o carte în sine extraordinară, o capodoperă a literaturii subiective româneşti.
Jurnalul era de fapt şi un roman autobiografic, cu personaje memorabile, dintre care se
impunea neuitatul Nego, tânăr estet capricios şi genialoid într-o vreme sumbră, inteligenţă
tăioasă cu zone mari de copilărească naivitate, îndrăgostindu-se timid şi totuşi curajos, şi
adeseori păgubos, de băieţi – de fapt, ca Narcis, de sine însuşi, de propriul lui trup proiectat în
alţii –, făcând mereu haz de necaz şi exprimându-şi marea vitalitate prin glume şi cascade de
râs – un râs care-mi răsună şi azi în auz când mă gândesc la el. Între toate personajele
jurnalului, printre care figurează firesc, în prim-plan, membrii Cercului de la Sibiu, Nego este
fără îndoială cel mai viu şi mai original. Ideea de a adăuga jurnalului un comentariu tardiv,
scris în Franţa şi extins pe multe pagini, cu nuanţări inutile şi cu unele mici săgeţi în direcţia
vechilor prieteni – mai ales a lui Nego –, nu mi s-a părut deloc fericită. Schimbarea de
perspectivă şi de ton dăunează mult lecturii jurnalului original. Cu atât mai mult cu cât sunt
inserate în corpul jurnalului, întrerupându-i continuitatea.
Deşi mi-am propus să nu mă mai mir de nimic, nu m-am putut împiedeca să fiu şocat, şi
totodată incredul, când am aflat în cursul călătoriei în România că Balotă are un dosar imens
de colaborator al Securităţii, din chiar momentul în care a ajuns la München. Deşi nu este
încă publică, informaţia pe care mi-a comunicat-o Ionel e certă: provine de la N.C. Munteanu,
fost angajat la Europa Liberă, care şi-a făcut o misiune din a cerceta, la CNSAS şi-n alte
arhive (cele germane, în primul rând), cazurile de infiltrare de către Securitate a mult
ascultatului post de radio, un permanent iritant pentru autorităţile comuniste. În ultima lună,
N.C. Munteanu a demascat doi ofiţeri sub acoperire care au lucrat la Europa Liberă (Emanuel
Valeriu, Eugen Atanasiu); curând – cât de curând? – ar trebui să urmeze Nicolae Balotă. E un
caz tragic: de la prizonier politic şi cvasimartir (pentru cauza Bisericii Greco-Catolice din
Transilvania) la delator – sper că delator mincinos – în slujba celor care-l persecutaseră! De
la tânărul integru, învăţat, cu preocupări filozofice, literare şi religioase la duplicitarul care
trimitea din străinătate rapoarte informative, fie acestea false! Cum îşi va fi putut justifica faţă
de el însuşi semnarea pactului diabolic? Se va fi văzut – megaloman şi cinic ascuns – ca un
fel de nou Faust, evitând astfel ruşinea şi dispreţul de sine? Cine poate şti? Şi o altă întrebare
tulburătoare: cum a putut el să-şi urmeze, cu o aparentă seninătate, o carieră literară distinsă,
egală, pătrunsă de acelaşi umanism şi înainte, şi după încheierea pactului? Cum de a putut să-
şi comenteze cu o conştiinţă atât de liniştită, fără umbra unui regret moral, superbul său jurnal
de sfârşit de tinereţe? Întrebări fără răspuns, şi poate chiar fără bază, atâta vreme cât
informaţia mea despre Balotă e de mâna a treia, fie ea din surse demne de toată încrederea.
26 iulie 2008
Dimineaţă cu cerul acoperit. Nu mă simt nici rău, ceea ce, în faza asta, m-ar face să citesc
toată ziua, ca în primele săptămâni de după diagnostic; nici bine, ceea ce m-ar îndemna să
scriu – să încerc să pun în cuvinte necesitatea din întâmplare şi, invers, întâmplarea din
necesitate. Totuşi să scriu, nu sunt chiar atât de obosit. Voi citi mai târziu, când îmi voi
permite (cu un fel de bucurie sterilă) să mă întrerup şi să mă rătăcesc în labirinturi de erudiţie
gratuită ca acelea care, în ultimele trei zile, mi-au fost prilejuite de numele Annei de Noailles
în relaţie cu Proust. Căci continui, cu întreruperi mai mici sau mai mari, lectura inversă a
romanului despre timpul pierdut, regăsit, şi iarăşi pierdut, şi iarăşi regăsit – acum doar de
cititorii recunoscători pentru unul din puţinele texte care se pot reciti la nesfârşit, continuu
sau pe sărite, de la început sau de la sfârşit, de la mijloc sau de oriunde. Totdeauna găsesc în
el ceva demn de atenţie, o întâmplare curioasă, o metaforă în care bat vânturi şi se rostogolesc
valuri, un aforism amar, un paradox spectaculos, o perversitate îmblânzită, o cruzime voalată,
o bunătate fertilă, o subtilitate adâncă, feluri şi feluri de ambiguităţi sexuale, existenţiale, noi
şi imemoriale, alături de amintiri care mă fac să-mi amintesc, de fraze-lupă care măresc
firescul până la nefiresc şi multe, multe altele.
Numele mai sus menţionat al contesei-poete l-am întâlnit, în lectura mea à rebours, în Le
temps retrouvé, unde Proust vorbeşte de ea ca despre un „poet de geniu“ („…le poète de
génie qu’est la comtesse de Noailles“) – de remarcat că el nu foloseşte, ca mulţi
contemporani, vocabula „poétesse“, cu conotaţii vag condescendente. Întregul pasaj porneşte
de la „une des plus jolies poésies de Sainte-Beuve“, pe care Proust, cu memoria lui
formidabilă, o ştia probabil pe dinafară – cum ştia pe dinafară multe opere literare, unele în
proză (Praeterita lui Ruskin în engleză, bunăoară) şi, desigur, o bună parte din versurile
contesei de Noailles. E vorba, cum indică notele critice din secţiunea finală a volumului, de
poemul La fontaine de Boileau. Am vrut deci să citesc poemul lui Sainte-Beuve în întregime.
Altădată ar fi trebuit să merg la bibliotecă, acum l-am găsit pe Internet, prin Google, în forma
în care a apărut prima oară, în Revue des deux mondes din 1843. În poem, Sainte-Beuve se
plimbă cu Epistola a VI-a a lui Boileau în mână, în locul de predilecţie al acestuia, la fântâna
care a primit numele lui, şi intră într-un lung dialog imaginar cu marele poet didactic,
evocând multe figuri obscure azi ale unor autori din secolul al XVII-lea. Abia în final, poetul
descoperă cu bucurie, la marginea fântânii, o fetiţă fermecătoare, căreia îi face un portret
romantic în versuri de un perfect clasicism. Proust vibrează la numele acestei fetiţe (Mlle de
Champlâtreux), ştiind, ca savant genealog, că aceasta urma să devină, după căsătoria ei cu
ducele de Noailles, mama lui Mathieu de Noailles, viitorul soţ al contesei-poete. Portretul pe
care i l-ar fi putut face contesa soacrei sale, cu „tandră veneraţie“ – speculează Proust –, ar fi
fost desigur în viu contrast cu cel schiţat în versurile lui Sainte-Beuve cu cincizeci de ani
înainte. Tema imediată şi subtilă e aici aceea a acţiunii timpului, a îmbătrânirii, a inevitabilei
schimbări. Proust sugerează totodată o comparaţie între două maniere poetice, cea (învechită)
a lui Sainte-Beuve şi cea înnoitoare şi vie a Annei de Noailles. Regăsim în acest fragment, de
asemenea, predilecţia lui Proust pentru gândirea ipotetică, pentru modul condiţional al
verbului şi pentru contrafactuale: „Une des plus jolies poésies de Sainte-Beuve est consacrée
à l’apparition devant une fontaine d’une jeune enfant couronnée de tous les dons et de toutes
les grâces, la jeune Mlle de Champlâtreux, qui ne devait pas avoir alors dix ans. Malgré toute
la tendre vénération que le poète de génie qu’est la comtesse de Noailles [sublinierea mea]
portait à sa belle-mère, la duchesse de Noailles, née Champlâtreux, il est possible, si elle avait
eu à en faire le portrait, que celui-ci eût contrasté assez vivement avec celui que Sainte-Beuve
en traçait cinquante ans plus tôt“ (A la recherche du temps perdu, noua ediţie în Pleiadă,
Gallimard, 1989, volumul IV, p. 299) . 40

A doua referire la contesa de Noailles, sub forma unei aluzii, apare în Le côté de
Guermantes. Aici ni se vorbeşte de o prinţesă din Orient, care s-ar fi căsătorit cu un văr al lui
Saint-Loup şi care „ar fi scris versuri tot atât de frumoase ca acelea ale lui Victor Hugo şi
Alfred de Vigny“. În fraza următoare întâlnim iarăşi cuvântul „geniu“, cu care Proust
însoţeşte de obicei numele contesei (în corespondenţă, în recenzia volumului Les
éblouissements publicată în Le Figaro în 1905). Iată textul: „Aux écrivains qui eurent le
privilège de l’approcher fut réservée la déception, ou plutôt la joie, d’entendre une
conversation qui donnait l’idée non de Schéhérazade, mais d’un être de génie du genre
d’Alfred de Vigny ou de Victor Hugo [sublinierea mea]“ (ed. cit., volumul III, p. 406).
41

În critica despre corespondenţa lui Proust s-a discutat mult despre nesinceritatea lui, despre
elogiile delirante pe care le făcea multora din corespondenţii săi, în special contesei de
Noailles, care n-ar fi meritat astfel de laude hiperbolice, finalmente groteşti. Eu cred,
dimpotrivă, că Proust era sincer şi că exagerările aparente erau efectele modului său special
de a citi textele admirate, sub lupă şi cu un ochi simpatetic şi totodată autoreflexiv – ca şi
când, în actul lecturii, ar fi fost rescrise de el însuşi. Cert e că între el şi contesa de Noailles
au existat puternice afinităţi, şi că în unele cazuri scrierile ei în versuri şi proză au avut chiar
o influenţă asupra lui Proust – o influenţă pe care aş numi-o „inspiratoare“ (bună
conducătoare de originalitate) şi deloc „mimetică“ sau, la polul opus, „antimimetică“. (Deşi
Anna de Noailles a fost o scriitoare de mare succes în jurul anului 1900, ea n-a corespuns
gusturilor formate ceva mai târziu sub influenţa liniei poetice Baudelaire–Rimbaud şi apoi a
suprarealismului sau a „poeziei pure“ de tip Mallarmé, şi a fost dată uitării. Doar în ultima
vreme s-a mai reînnoit întru câtva interesul pentru opera ei, datorită eforturilor feministe.)
Întrebarea rămâne: era oare Proust nesincer (sau ironic) când îi scria, bunăoară în decembrie
1903, la începutul unei lungi epistole: „Dans les âges croyants je comprends qu’on aimât la
Sainte-Vierge, elle laissait s’approcher de sa robe les boiteux, les aveugles, les lépreux, les
paralytiques, tous les malheureux. Mais vous êtes meilleure encore, et, à chaque nouvelle
révélation de votre grand cœur infini, je comprends mieux la base inébranlable, les assises
pour l’éternité de votre génie [sublinierea mea]. Et si cela vous fâche un peu d’être une
encore meilleure Sainte-Vierge, je dirai que vous êtes comme cette déesse carthaginoise qui
inspirait à tous des idées de luxure et à quelques-uns des désirs de piété“ (Marcel Proust,
42

Lettres, Plon, 2004, p. 255). Comparaţia cu Sfânta Fecioară e desigur deplasată, jenantă, drept
care epistolierul însuşi o înlocuieşte prin referirea la o zeiţă cartagineză care (androgină?) ar
trezi tuturor reverii de „luxură“ (lubricitate, lascivitate, sexualitate) şi, în puţine cazuri,
„dorinţe de pietate“. Retorica măgulirii e folosită din plin, căzând nu o dată în ridicol, dar nu
în falsitate, minciună sau nesinceritate. Într-o altă scrisoare din iunie 1905, Proust îi
reproşează contesei laudele pentru Sur la lecture (pe care i-o trimisese) în termenii următori:
„Quand je pense que c’est vous, le point sublime où a atteint dans sa croissance la mentalité
de l’espèce, qui m’écrivez cela. Non que je croie une seconde que vous le pensez. […] Car
c’est ce don de savoir ce qui peut toucher chaque cœur qui est l’élément, le corps simple
qu’on trouverait au fond de votre génie [sublinierea mea]“ (Lettres, ed. cit., p. 328). Proust e
43
mişcat, nu e convins că ea crede în ceea ce i-a scris, dar ştie că darul ei de a emoţiona, de a
găsi drumul spre inima celuilalt, e elementul central al geniului ei.
Relaţia dintre Proust şi Anna de Noailles mă intrigă. N-aş merge atât de departe ca Luc
Fraisse, al cărui lung articol „La Recherche avant la Recherche: Proust commentateur d’Anna
de Noailles“ (2005) îl descopăr în cursul căutărilor mele pe Internet (iarăşi prin Google!).
Fraisse susţine că marile articulaţii ale romanului-catedrală al lui Proust sunt prefigurate în
scrisorile timpurii ale lui Proust către contesă (mai ales cele dintre 1899 şi 1907), scrisori care
comentează volumele de poeme şi romanele ei. Demonstraţia rămâne totuşi destul de vagă şi
mostra de „critică genetică“ pe care o oferă Fraisse nu e dintre cele mai convingătoare.
Articolul are însă meritul de a atrage atenţia asupra contactului, fecund mai ales pentru
Proust, între cei doi scriitori. Citind-o pe contesă, Proust se citea de fapt pe sine însuşi şi
desluşea puncte-cheie ale marelui său roman încă în stadiul de proiect – aşa s-ar putea rezuma
teza lui Fraisse. Eu cred că admiraţia lui Proust faţă de Anna de Noailles – admiraţie sinceră
şi dusă până la absurd – a jucat un rol detectabil, dar finalmente misterios şi inanalizabil în
formarea scriitorului…
Destul. Am vrut doar să dau un exemplu al plimbărilor textuale şi metatextuale pe care le
fac în orele şi zilele „pierdute“, când nu mă simt nici rău, nici bine. E o formă de curiozitate
gratuită şi un mod de a petrece timpul, un echivalent al cuvintelor încrucişate. Faptul de a
scrie despre aceste plimbări e deja altceva, înseamnă că mă simt mai bine. E totuşi uimitor –
patetic şi comic totodată – că cineva confruntat cu moartea într-un viitor nu prea îndepărtat
(şi poate chiar apropiat) îşi poate petrece timpul, printre altele de acelaşi fel, cu asemenea
fleacuri. Sau chiar scriind despre ele. Când ne simţim sănătoşi – dar ştim prea bine că
înăuntrul corpului nostru se petrec lucruri grave şi că timpul ce ni s-a dat e pe terminate – ne
îngăduim cu inima uşoară să ne îndepărtăm de esenţial şi să ne căutăm refugiul în nimicuri…
E acesta un comportament normal? Sau iresponsabil? Sau poate cumva terapeutic? Sau poate
dictat de însuşi „instinctul vieţii“ şi deci, într-un fel sau altul, util vieţii? Cine poate şti?
28 iulie 2008
Ieri i-am avut la cină pe drăguţii Alexandru şi Sonja, care pleacă miercuri în Anglia şi pe care
cine ştie când şi dacă-i vom mai revedea. (Poate, le spunem noi, vom călători în viitoarele
luni la Londra, între două şedinţe de tratament, şi atunci vom face un salt până la Oxford.)
Discuţie despre timp, despre contractarea lui şi scurgerea lui din ce în ce mai rapidă odată cu
înaintarea în vârstă (observaţia lui Alexandru, care are 40 de ani). Dar această constatare,
adevărată la un nivel general şi idealizat, ignoră percepţia temporală a celor care ştiu că au un
viitor limitat. În cazul lor, chiar dacă sunt bătrâni, timpul se dilată şi, divizat în unităţi de bază
complete, în zile şi nu în agregate uriaşe (luni sau ani), trece încet sau aproape deloc, căci
fiecare zi este un fel de „monadă“, o oglindă a totalităţii timpului, care se termină şi renaşte,
miraculos, în fiecare zi. Renaşterea zilnică a timpului e, se poate spune, un miracol repetat.
Evident, această percepţie nu rezolvă problema ieşirii din timp, cu dilemele şi terorile ei. Dar
dilemele (a te sinucide sau nu, a dori să te sinucizi sau nu) pot fi amânate atâta vreme cât
„calitatea vieţii“ e acceptabilă, iar terorile, în aceste condiţii, tind în mod natural să devină
abstracte şi să se lase interogate filozofic. Lucrurile se schimbă, desigur, radical când timpul e
văzut nu ca un miracol (consubstanţial cu miracolul vieţii), ci ca o pedeapsă sau un blestem
(tragedia „căderii în timp“ a lui Cioran, de pildă).
Schimbând perspectiva: chiar şi în orizontul temporal al unei singure zile, practic infinit,
marea problemă e: cum să nu-ţi pierzi timpul? Întrebarea poate fi formulată şi altfel: nu e
simplul fapt de a trăi, orice am face sau n-am face, o continuă pierdere a timpului? O pierdere
paralelă cu pierderea iluziilor? (Diferenţa fiind că pierderea timpului îţi dă un sentiment, mai
vag sau mai acut, de vinovăţie, iar pierderea iluziilor îţi dă o mândrie amară, ea însăşi, în
fond, o iluzie.) În ce mă priveşte, când citesc sau scriu – chiar şi când scriu despre mine – am
senzaţia că ies din mine, poate pentru că atenţia concentrată, voinţa de coerenţă, absorbţia,
interpretarea, construcţia de sens pe care o reprezintă pagina citită sau, într-o măsură şi mai
mare, pagina scrisă, transformă culpabilitatea timpului pierdut într-o culpabilitate metafizică
– culpabilitatea de a fi („Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul“). Dar nu-i
adevărat că vinovăţiile metafizice pot fi, în anumite momente şi în felul lor, fără motiv,
aproape fericite?
29 iulie 2008
Am mai scris despre noua mea relaţie cu trecutul. Cu primejdia de a mă repeta, aş vrea să
clarific unele implicaţii. Aşadar: în cea mai mare parte, viitorul meu e acum în trecut şi uneori
– când visez cu ochii deschişi, când mă las în voia reveriei – se confundă cu trecutul. Totul a
pornit de la o discuţie cu Uca. După ce a citit un schimb de mesaje cu R.D. – care mă întreba
cum mă simt după călătoria în România şi căreia îi răspunsesem, citez: „Eu, deocamdată, nu
mă simt rău, dar viitorul e prea incert ca să mă gândesc la el. Reveriile mele s-au mutat toate
în trecut, în imaginaţia lui «ce-ar fi fost dacă ar fi fost». Încerc să fantasmez vieţi posibile
care au devenit imposibile“ – după ce a citit deci aceste fraze, Uca, între nedumerire şi reproş,
mi-a spus: „Eu te ştiam altfel. Nu susţineai tu că nu trebuie să gândim din perspectiva lui «ce-
ar fi fost dacă ar fi fost», că nu trebuie să regretăm lucruri care au trecut şi nu mai pot fi
schimbate?“ I-am replicat, dezvinovăţindu-mă, că într-adevăr aşa credeam până nu demult,
dar că acum nu pot să nu ţin seama de noua situaţie în care mă aflu: „Una e să te raportezi la
un viitor nedefinit, alta la un viitor brusc micşorat, aproape anulat. În această nouă situaţie
faptul că-ţi muţi reveriile în «imaginaţia lui ce-ar fi fost dacă ar fi fost» e, oricât de paradoxal
ar părea, o formă de optimism vital. Fatalismul se mulţumeşte cu gândul că «n-a fost să fie».
E însă cu totul altceva când învii imaginativ posibilităţi trecute, «vieţi posibile care au devenit
imposibile», când te adânceşti într-o gândire contrafactuală, când începi chiar să fantasmezi
contrafactual, când, ca-n joacă, învesteşti trecutul cu unele caracteristici ale viitorului, ştiind
perfect că trecutul rămâne trecut. În fond, e o joacă, în umbra melancoliei şi într-un fel
împotriva melancoliei, din care exclude orice regret“.
Discuţia cu Uca a fost bine-venită şi m-am decis s-o includ în această însemnare.
Raportarea la trecut ca la un fel de viitor, ca un spaţiu de posibilităţi, fie ele imposibile – cum
vor deveni de altfel toate posibilităţile unei existenţe individuale în momentul inevitabil al
morţii –, e fără îndoială, atâta vreme cât suntem încă vii, un reflex al „instinctului vieţii“, o
reafirmare a lui, o formă, cum ziceam adineaori, de optimism vital. Reînvierea unor opţiuni
moarte nu e în esenţă diferită de reînvierea poetică a unor metafore moarte. Faptul că, mai
devreme sau mai târziu, le aşteaptă o altă moarte – o implacabilă şi definitivă uitare – nu le
modifică sensul imediat vital.
31 iulie 2008
CT-scanul de ieri arată că tumorile mele n-au crescut de când s-a terminat chimioterapia
propriu-zisă (în a doua jumătate a lui mai) şi am trecut la perfuzia doar cu Avastin, pentru
menţinerea statu-quo-ului. Primele cuvinte ale doctorului Hanna, care-mi întinde mâna cu un
surâs şters, dar binevoitor, pe buze, sunt obişnuitele întrebări: Cum mă simt? Am tuşit cu
sânge? Dar gingiile, au sângerat? Dureri de cap? Alte simptome îngrijorătoare? Răspund
mereu negativ, dar mă nelinişteşte faptul că nu-mi spune nimic despre rezultatul CT-scanului.
Îl întrerup, întrebându-l: Cum a ieşit CT-scanul? Nici o schimbare faţă de cel precedent, de
acum două luni – ceea ce e bine. Nimic surprinzător – pare el a sugera prin expresia facială –,
căci acesta e rezultatul pe care-l anticipa, astfel încât nu-i nimic surprinzător. Pentru mine
însă, care aşteptasem acea zi ca pe o răscruce importantă, vestea pe care mi-o dă e
îmbucurătoare. Mă miră – dar îmi ascund mirarea – că el n-o consideră ieşită din comun (cum
e, iraţional şi subiectiv, pentru mine ca „supravieţuitor“), că-şi păstrează atitudinea de o
neutralitate prudentă. Ce contrast faţă de felul cum a reacţionat la primul CT-scan făcut la
câteva săptămâni de la începutul chimioterapiei, când primele lui cuvinte au fost „I am
thrilled“ şi-n vocea lui se combinau un accent de incredulitate cu unul de încântare. Rareori,
mi-a spus atunci, în continuare, avusese de-a face cu un asemenea rezultat pozitiv în întreaga
lui carieră. Mă privea cu ochii larg deschişi şi-n vocea lui se putea distinge o uşoară
tremurare…
Îi pun, abrupt, o întrebare pe care am întors-o pe faţă şi pe dos în ultimele zile: care ar fi
prognoza lui în cazul meu, acum, la şase luni după diagnoză? Fiecare cancer e unic, îmi
răspunde el, e de o extremă complexitate individuală şi evoluţia lui depinde de o mulţime de
factori imponderabili. De aceea nu e în stare să-mi vorbească decât în generalităţi. Întrucât
tumorile mele par a se fi stabilizat pentru un timp – indeterminabil –, el crede că nu voi muri
anul acesta; anul viitor, 2009, e mai problematic, şansele de supravieţuire ar fi de 50%; după
aceea, aceste şanse vor scădea, mai lin sau mai abrupt.
E foarte puţin probabil că peste cinci ani voi mai fi în viaţă. Cum vorbeam la telefon
adineaori cu Ionel, care m-a chemat de la Morges să afle ce mi-a spus doctorul, peste cinci
ani, pentru oameni de vârsta noastră actuală, e oricum imposibil de prezis ce se va întâmpla,
nu putem vorbi decât în termeni statistici, abstracţi, care nu se aplică destinelor individuale.
Cădem de acord că viaţa trebuie trăită din plin – ceea ce e posibil numai din perspectiva
zilelor, şi nu din aceea a anilor. One day at a time e singurul principiu valabil pentru
septuagenari, fie ei suferinzi de o boală sau alta, ori aparent sănătoşi. Fiecare zi e o monadă
temporală – lui Ion îi place această asociaţie.
La întrebarea cum mă voi simţi când tumorile vor reîncepe, mai devreme sau mai târziu, să
crească doctorul îmi spune: voi fi din ce în ce mai obosit, îmi voi pierde pofta de mâncare,
voi slăbi repede, voi avea ameţeli şi greţuri, va trebui să mă forţez să mă hrănesc împotriva
vomismentelor frecvente; vor putea surveni şi alţi factori, cum ar fi infecţiile, din cauza
scăderii imunităţii etc. Dar ductul biliar şi acel stent provizoriu introdus de dr. Fogel? E
posibil, odată cu mărirea tumorii pancreatice, să se producă o nouă ocluzie. Asta înseamnă că
va reveni şi icterul? Da, e posibil, dar noi vom interveni devreme, odată cu primele simptome
etc. Oricum, ne vom revedea peste trei săptămâni, cu prilejul viitoarei perfuzii cu Avastin.
Dacă n-aş fi întrebat nimic, doctorul nu mi-ar fi spus nimic. Pentru că am întrebat, el mi-a
răspuns direct, fără ocolişuri, dar mereu în termeni generali, implicit statistici, cum cere
deontologia medicală americană. Fără promisiuni sau încurajări. Trebuie să înţeleg că atunci
când îmi spusese, cu câteva luni în urmă, „I am thrilled“, după citirea unui CT-scan, el îşi
exprimase uimirea în faţa unui fenomen statistic, impersonal, care din pură întâmplare avea o
legătură şi cu mine. Interpretarea pe care am dat-o atunci spuselor lui a fost greşită, în măsura
în care am văzut în ele şi o promisiune pentru viitor (dar sensul lor adevărat nu depăşea
momentul prezent); cu toate acestea, concluzia pe care am tras-o a fost bună pentru mine, m-a
îmbărbătat psihologic pentru o bună bucată de vreme.
Destul de răvăşit după convorbirea cu dr. Hanna, mă simt brusc încurajat când îşi face
apariţia Deb, infirmiera-şefă de la oncologie, care mă îmbrăţişează cu o bucurie neascunsă,
deşi calmă – poate jucată, dar şi-aşa efectiv molipsitoare –, plină de exclamaţii pe un ton egal,
liniştit: „Isn’t that great! Such a wonderful result! Etc.“ Deborah Estes e o femeie mai în
44

vârstă (data trecută ne-a vorbit de o nepoţică de-a ei, căreia îi dăduse felicitarea cu desenul lui
Rory, primit de la noi), scundă şi bine împlinită, cu părul blond şi ochi albaştri – în care se
concentrează surâsul ei luminos, faţa rămânându-i imobilă ca o mască, gravă şi totodată
senină, netulburată. Are o voce clară, fără salturi în registrele înalte, fără stridenţe, fără
adâncimi: „You made my day! All the other results I received today have been so
depressing!“ . Am impresia că îmi e aproape recunoscătoare, ceea ce întăreşte mesajul ei
45

optimist, la care e sensibilă şi Uca. Pe drumul de întoarcere, suntem amândoi într-o dispoziţie
mai relaxată, cu totul diferită de încordarea tăcută din timpul călătoriei spre Indianapolis, pe
care zadarnic încercam s-o depăşim prin conversaţii pe teme îndepărtate de prezent (eu i-am
povestit despre anii copilăriei mele din timpul ultimului război şi de imediat după aceea,
despre casa de la Craiova, despre jocurile mele acolo, cu lupa şi soarele şi foi de hârtie pe
care le aprindeam şi le stingeam, desenând ore în şir forme abstracte cu vârful incandescent al
condeiului de raze).
4 august 2008
Ieri a murit Soljeniţîn. Azi citesc în New York Times necrologul lui, început pe pagina întâi şi
continuat pe două pagini întregi – cel mai întins pe care l-am văzut vreodată în acest ziar. Îmi
reamintesc etapele unui destin pe care-l cunoşteam bine, care în unele perioade îmi trezise
entuziasmul (înainte de expulzarea lui din Rusia lui Brejnev, în 1974, şi ani buni după aceea),
iar în altele, mai recente, îndoieli şi antipatii ideologice oscilante. Contribuţia lui la
delegitimarea comunismului a fost imensă.
Citisem O zi din viaţa lui Ivan Denisovici curând după apariţie (1962), în traducerea
comandată de Uniunea Scriitorilor tatălui Ucăi, Nicolae Gane. Evident, acest text nu putea fi
publicat în România cenzurii atotputernice – şi n-a fost multă vreme, până după 1989, cred.
În 1963, când am fost pentru trei săptămâni în URSS, într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor
(din care mai făceau parte Ştefan Bănulescu, Ana Blandiana, Ben Corlaciu şi Pop Simion, pe
atunci vicepreşedinte al Uniunii şi perceput ca politruc), în cercurile literare se vorbea mult,
dar adesea foarte prudent, de Ivan Denisovici, fenomen fără precedent, uluitor pentru toată
lumea şi înspăimântător pentru unii, pentru că promitea extinderea destalinizării iniţiate de
Hruşciov. Dar Hruşciov a fost eliminat de la putere de către Brejnev în 1964 şi cărţile lui
Soljeniţîn n-au mai fost publicate în Rusia. (Întâmplător, ieri-seara ascultam la radioul
universităţii un interviu cu un cuplu de diplomaţi care primiseră în 1964, ca tineri absolvenţi,
burse de studiu în Rusia şi care voiseră să se informeze despre personalitatea fostului
conducător de partid, de curând înlocuit: spre uimirea lor, n-au putut găsi numele lui
Hruşciov în nici unul din cataloagele marilor biblioteci din Moscova. Uca pare puţin mirată.
„Dar nu era aşa şi la noi?“ o întreb. Amintiri de neşters dintr-o lume care – azi şi de aici – nu
poate fi nici măcar vag imaginată de cineva care să nu fi trăit în ea odată.) Încă din România
citisem în traducere franceză Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor, cărţi aduse de călători în
Occident şi care circulau clandestin în cercurile intelectuale bucureştene. După atâţia ani mi
le amintesc pe amândouă surprinzător de limpede: dacă le-aş fi citit în alte condiţii, ar fi fost
oarecum exotice şi fără îndoială mai puţin memorabile, căci n-ar fi putut duce atât de direct la
acea autolectură care lasă urme adânci în memorie.
În 1970, când Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru literatură, eram în România şi am
urmărit fazele scandalului produs de acest eveniment în Rusia oficială; am avut o admiraţie
fără limite pentru dârzenia scriitorului singur care se lua la trântă cu un sistem de represiune
uriaş şi eficace. Doar teama sistemului de ecouri internaţionale negative l-a protejat pe autor
(cum nu l-a putut proteja pe mai puţin cunoscutul Andrei Siniavski, judecat şi condamnat în
1965, după venirea la putere a lui Brejnev, care lansa astfel un avertisment contra disidenţei).
În 1973, când mă aflam deja la Bloomington de câteva luni, am aflat că Soljeniţîn a aprobat
publicarea Arhipelagului Gulag, care urma să facă praf mitologia occidentală a „primului stat
socialist din lume“, a „modelului sovietic“, umanist şi internaţionalist, care în realitate crease
un sistem monstruos de lagăre cu milioane de prizonieri nevinovaţi. Scrisă cu o furie
profetică şi cu o grijă intensă şi totodată calmă pentru detaliu, această carte a produs o
cotitură în istoria intelectuală a Occidentului în secolul XX: în scurt timp ideologia comunistă
sovietică şi-a pierdut ireversibil credibilitatea. Manuscrisul dactilografiat fusese scos din
Rusia de o bucată de vreme, dar tipărirea fusese amânată de autor, conştient de gravitatea
consecinţelor pentru el şi familia sa. Când a aflat însă că poliţia secretă (KGB-ul) intrase în
posesia unui exemplar bine ascuns, după interogarea sărmanei dactilografe (care după aceea
îşi pusese capăt zilelor), Soljeniţîn a autorizat publicarea în ruseşte (la editura YMCA). A fost
neîntârziat declarat trădător şi în februarie 1974 a fost arestat şi urcat cu forţa într-un avion cu
destinaţia Frankfurt. Autorităţile sovietice (de fapt Brejnev) au ales această soluţie pentru că
un proces şi o condamnare la închisoare ar fi declanşat o reacţie internaţională de imense
proporţii. Au urmat anii de exil în Vermont, împreună cu familia, într-o izolare din care a
ieşit în public doar de câteva ori, concentrându-se asupra scrisului (cele patru volume ale
romanului istoric Roata roşie, despre Revoluţia Rusă, începând cu August 1914 – pe care,
trebuie să mărturisesc, am tot amânat să le citesc).
Discursul de commencement de la Harvard din 1978 mi-a trezit primele îndoieli cu privire
la Soljeniţîn. Nu atât critica democraţiei societăţii americane m-a deranjat (cu multe din
observaţiile lui eram de acord), cât perspectiva din care era articulată, implicaţiile ei
antidemocratice, autoritariste, în contradicţie cu unele din ideile exprimate chiar de el pe când
era încă în Rusia (condamnarea cenzurii, de pildă). Din ce în ce mai mult mi-am dat seama că
Soljeniţîn îmbrăţişa, din punctul lui de vedere naţionalist-mistic, un conservatorism rusesc,
antioccidental, pe urmele lui Dostoievski (naţiunea rusă, cu o vocaţie cristică, fusese
răstignită, urmând să reînvie), dar fără „polifonia“ pe care M. Bahtin o admira în opera lui
Dostoievski.
În fond, poate că Soljeniţîn avea dreptate: Rusia nu poate fi guvernată decât autoritar. Dar
el visa mai mult decât atât: o Rusie care, printr-un fel de „armonie prestabilită“, ar fi pe
deplin fericită cu autoritarismul ei, cu puterea ei pe cât de invincibilă, pe atât de benefică şi
de generoasă. Gândirea lui era dominată de spiritul utopiei – o utopie conservatoare, potenţial
la fel de nocivă ca şi utopiile progresiste. Puse în practică, toate utopiile se dovedesc a fi de
fapt distopii, viziunea unui viitor măreţ imposibil făcând posibil doar reversul ei, o lume de
coşmar. În cele din urmă, bătrânul profet s-a întors în Rusia postcomunistă care nu-l mai
înţelegea şi nu-l mai asculta. Oripilat de gorbaciovism (comunismul cu faţă umană), a fost
pentru foarte scurtă vreme favorabil lui Elţîn şi mai recent, nu fără anumite reţineri, de acord
cu politica iniţiată de Putin: refacerea puterii globale şi a demnităţii Rusiei. Semn de
îmbătrânire? Putin l-a vizitat la el acasă ca să-i înmâneze Premiul de Stat (am văzut în NY
Times o fotografie luată cu acest prilej: Soljeniţîn, cu barba lui albă, tolstoiană, cu o expresie
binevoitoare în ochi, dar aşezat pe scaun, şi Putin, în picioare, văzut din profil, cu faţa lui
înţepenită, încercând să zâmbească, strângându-i mâna). Soljeniţîn şi Putin: cine-ar fi crezut?
Sau, când mă declar uimit, nu sunt eu însumi decât un prizonier al ideologiei occidentale,
esenţial antiruseşti, cum cred mai toţi ruşii? Soljeniţîn rămâne totuşi o mare, o imensă figură
a vremii noastre.
De ce am scris această notă în jurnal? Ca un exerciţiu de rememorare în faţa inevitabilei
uitări. Din meandrele carierei literare a lui Soljeniţîn, din orele şi zilele de lectură a cărţilor
lui, înainte şi după exilul meu, se ramifică nenumărate amintiri politice personale, pe care n-
am încercat să le sugerez aici (despre unele din ele am scris în Amintiri în dialog). Ajunge să
mă gândesc la el ca să le redescopăr. Sunt autori şi cărţi de care se ataşează amintiri din
diferite perioade ale unei vieţi, amintiri care devin punctul de plecare al unor asociaţii
mnemonice fluctuante, previzibile în linii mari, dar niciodată în pulberea de imagini care se
rotesc în jurul lor şi care devin vizibile în raza întâmplătoare a atenţiei, ca firele de praf într-o
fâşie de soare dintr-o cameră întunecată.
5 august 2008
Scriind despre Vlad Georgescu, mi-a revenit amintirea unui episod singular din viaţa mea,
care se întinde pe mulţi ani şi în care regăsesc câteva elemente comune cu cazul lui: e vorba,
anume, de stigmatul unei colaborări secrete cu Instituţia Malefică şi de paradoxurile care o
însoţesc şi se înmulţesc ca într-un labirint de oglinzi, pe măsură ce ies la iveală noi
documente vechi, mereu incomplete, din arhivele satanice, manipulate în scopuri politice
obscure în ţările postcomuniste. E o întreagă şi mai lungă poveste pe care încerc s-o
(re)constitui, cu toate întorsăturile şi ambiguităţile ei neaşteptate. Punctul de plecare e una din
conferinţele organizate în a doua parte a anilor 1970 şi apoi în anii 1980 de către André
Reszler, succesorul lui Denis de Rougemont la conducerea Institutului de Studii Europene din
Geneva. André îmi era prieten din perioada în care fuseserăm colegi la Indiana şi mă invita
cu regularitate la aceste întâlniri anuale. În iunie 1979 (au trecut, de necrezut, aproape treizeci
de ani de-atunci, dar memoria străbate zidul gros al timpului ca o rază magică, într-o clipă!),
la conferinţa pe tema L’Europe et les intellectuels a participat printre alţii (bătrânul Denis de
Rougemont, care era pe vremea aceea totuşi mai tânăr cu un an decât mine, cel de acum,
Jeanne Hersch, Julián Marías etc.) şi polonezul Zdzisław Najder. Cele câteva discuţii pe care
le-am avut cu el, în cursul unor plimbări prelungite prin parcul care înconjoară Villa Moynier,
sediul Institutului unde avea loc conferinţa, mi-au făcut o impresie extraordinară. Vorbeam
englezeşte (Z.N. studiase filozofia la Oxford) şi rareori m-am înţeles atât de repede, intuitiv şi
intelectual, cu cineva de curând cunoscut.
(Dacă mă gândesc bine, am avut o experienţă similară doar la Moscova, în 1963, într-o
seară, când am stat de vorbă într-un restaurant până după miezul nopţii cu Viaceslav Ivanov,
lingvist, semiotician, istoric literar, pe care l-am revăzut în anii 1980 aici, la Bloomington,
recent emigrat din Rusia şi devenit profesor de literatură comparată la Stanford; îl invitase
Sebeok să susţină o conferinţă la Institutul de Semiotică şi eu am profitat de prilej ca să ofer
un dinner party în onoarea lui: era mult îmbătrânit, obosit, zâmbind amabil şi parcă
stingherit, de nerecunoscut faţă de imaginea pe care o reţinusem, a profesorului disident, plin
de energie, pasionat şi încruntat, de o inteligenţă sclipitoare, care fusese dat afară de la
universitatea din Moscova pentru că luase public apărarea lui Boris Pasternak atunci când
acestuia i se acordase Premiul Nobel, în 1958; Pasternak, se ştie, ameninţat cu expulzarea, a
trebuit să refuze premiul. Pe Viaceslav Ivanov l-am cunoscut printr-o pură întâmplare: soţia
lui de-atunci, tânăra şi delicata Tatiana Ivanova, care învăţase la facultate limba română şi
lucra la revista Inostrannaia literatura, fusese ghidul grupului de tineri scriitori români în
vizită în URSS şi ea a ţinut să-mi facă cunoştinţă cu soţul ei, care vorbea ca şi mine engleza –
limbă necunoscută celorlalţi membri ai grupului. Mă întreb dacă frumoasa Tatiana a trebuit să
facă un raport despre vizitatorii români la Uniunea Scriitorilor – sau la KGB? Să fi fost ea,
măritată cu un intelectual proscris, şantajată să semneze un angajament de informator? Când
l-am întrebat despre ea, Viaceslav Ivanov mi-a spus că se despărţise de ea de mult, se
recăsătorise. În ce mă priveşte, n-am vrut şi nu vreau să spulber farmecul pe care-l degajează
figura ei sensibilă, fină, uşor misterioasă în memorie. N-am vrut şi nu vreau să ştiu.)
Am vorbit despre multe cu Najder, inclusiv despre ambiguităţile şi provocările exilului –
despre care el ştia mai puţin din experienţa personală (căci urma să se întoarcă în Polonia),
decât din cercetările lui despre Joseph Conrad, care-şi părăsise Polonia natală de foarte tânăr,
pentru a cutreiera lumea ca marinar şi apoi pentru a se stabili finalmente în Anglia şi a deveni
unul din marii scriitori de limbă engleză. În acea perioadă Najder lucra la o masivă biografie
a lui Conrad, care urma să apară în 1983, şi care aducea multe date inedite şi precizări
necunoscute în Occident în legătură cu copilăria şi începutul adolescenţei scriitorului,
petrecute în partea rusească a Poloniei, la Cracovia. Comunicarea lui Najder la conferinţa din
1979 a avut drept temă vederile intelighenţiei poloneze asupra Europei – a unei Europe ideale
– şi etosul ei încă nobil-cavaleresc, puţin influenţat de valorile claselor mijlocii care
triumfaseră în modernitatea occidentală (în special în lumea anglo-saxonă). După Geneva nu
l-am mai văzut pe Najder, dar m-am gândit adeseori la el în cursul anilor 1980, când am
urmărit cu pasiune diversele faze ale luptei duse de Solidarnosć împotriva comunismului.
Aflasem de la Vlad Georgescu că Najder devenise directorul secţiei poloneze la Radio
Europa Liberă, că i se retrăsese cetăţenia şi fusese condamnat la moarte in absentia în
Polonia. În cele două sau trei scurte sejururi la München din anii 1980 am încercat să-l văd,
dar el era plecat din localitate sau, poate, neamintindu-şi de mine, nu m-a primit sub un
pretext sau altul. Nici eu n-am insistat. După 1989, în primii ani de după căderea
comunismului, i-am văzut de câteva ori numele în NY Times, în ştiri despre Polonia (era unul
din consilierii lui Wałęsa, la un moment dat).
În primăvara anului 2000 – cred că era în martie sau aprilie – a venit pentru câteva zile la
Bloomington, ca invitat al universităţii noastre, Adam Michnik. Am fost la două din
conferinţele sale – destul de dezamăgitoare, fiindcă el vorbea liber în poloneză şi se
întrerupea după fiecare câteva fraze pentru a-i da posibilitatea unei profesoare de la Polish
Studies să traducă în engleză, ceea ce încetinea totul peste măsură, căci mai trebuie puse la
socoteală şi micile lui bâlbâieli şi poticnirile în căutare de cuvinte potrivite ale traducătoarei.
Iar poziţia lui politică o cunoşteam, urmărind situaţia din Polonia în ziare, unde i se publicau
articole sau era citat pe larg. În schimb, extrem de interesantă a fost seara pe care am
petrecut-o cu el, en petit comité, la Cristina (în afară de gazde şi de mine mai erau acolo
Bożena Shallcross, traducătoarea lui Michnik, şi Vladimir Tismăneanu). Am profitat de unul
din acele momente în care discuţia lâncezea pentru a-l întreba pe Michnik, oarecum într-o
doară, dacă-l ştia pe Najder şi ce mai devenise acesta, explicând că-l cunoscusem cu mulţi ani
în urmă la Geneva şi că-mi lăsase o impresie extrem de favorabilă. La auzul numelui Najder,
Michnik a încremenit o clipă, apoi a „luat foc“, un foc ale cărui flăcări n-au scăzut timp de
două ore, alimentate fiind poate şi de sticla de whisky pe care o avea la îndemână şi din care
şi-a turnat generos în pahar până când a golit-o (era singurul băutor de whisky de la masă,
după cină). Nu ştiu ce l-a determinat să-mi spună, cu multe şi precise detalii, întreaga poveste
stranie, aproape halucinantă, a lui Najder. De data asta întreruperile necesare pentru
traducerea în engleză – sărmana Bożena S. era din ce în ce mai copleşită – erau pentru
Michnik prilejuri bine-venite de a-şi aduna gândurile, de a construi cu răbdare, dar şi cu
înflăcărare polemică, o adevărată nuvelă, o remarcabilă bucată de proză care, dacă ar fi fost
înregistrată, ar fi putut fi publicată cu minime modificări. Cele două conferinţe pe care le
ascultasem le ţinuse de multe ori – era poate plictisit de repetarea lor; povestea lui Najder o
spunea însă, cred, pentru prima oară pe larg şi, pe lângă furia vizibilă, dar reţinută pe care i-o
inspira, se putea ghici în relatarea lui ceva din bucuria creatoare a memorialistului care pune
carne pe scheletul datelor cronologice şi-al amintirilor. În câteva cuvinte: Najder fusese
informator al poliţiei secrete comuniste, condamnarea lui la moarte in absentia nu fusese
decât o manevră oficială menită să-i sporească credibilitatea în ochii americanilor, care
finanţau Europa Liberă; până la urmă, după o serie de negări, după mărturii şi documente
dezgropate succesiv din arhive de-a lungul anilor, el însuşi recunoscuse.
Totul începuse cu un fost jurnalist şi oficial comunist care, prin 1992-’93, a declarat că a
descoperit un document în care, pe la sfârşitul anilor 1950, tânărul Najder (29-30 de ani) ar fi
spus că ar colabora cu poliţia secretă comunistă dacă ar fi directorul secţiei poloneze la Radio
Europa Liberă. Curând după această (presupusă) promisiune de colaborare, plecase la studii
doctorale în Anglia, la Oxford, unde-şi luase doctoratul în filozofie, întorcându-se prin
1968-’69 în Polonia, unde-şi mai luase un doctorat în literatură poloneză şi adunase material
pentru viitoarea carte despre Joseph Conrad, fiind cercetător la Institutul de Literatură al
Academiei de Ştiinţe şi director al unei reviste lunare de cultură. Evident, în toată această
perioadă putea călători fără restricţii în Occident, împreună cu soţia, Halina (aşa i-am
cunoscut eu pe amândoi în 1979). Când în Polonia s-a declarat legea marţială, în 1981, el se
afla la Oxford şi, indignat, a refuzat să se mai întoarcă, devenind în mai puţin de un an
director la Europa Liberă. Acolo, pare-se, aroganţa lui, comportamentul lui de „şef“
intransigent îi făcuseră mulţi duşmani, pe lângă câţiva aliaţi de conjunctură. Se întorsese în
Polonia în 1990 şi devenise sfetnic al lui Lech Wałęsa etc. În afară de revelaţia fostului
oficial comunist – care era fără îndoială motivată politic, dar nu în mod necesar şi falsă – s-au
mai găsit în arhivele poliţiei secrete şi alte documente vechi: rezulta că Najder ar fi avut nume
de cod (termenul polonez pentru „brichetă“), că la sfârşitul anilor 1950 ar fi semnat un
angajament de informator plătit (fusese şederea lui de zece ani la Oxford finanţată de poliţia
secretă?). Najder, povestea Michnik în continuare, a admis finalmente că fusese informator
pentru o vreme, din curiozitate, vrând să afle cum gândeau şi cum operau serviciile secrete şi
având intenţia – de câte ori n-am auzit acest argument! – să dea rapoarte false, să-i tragă pe
sfoară pe manipulatorii lui etc. Singura lui „scuză“, mai ales pentru perioada directoratului, ar
fi fost să fie dublu agent, dar asta, bineînţeles, n-o putea spune (CIA-ul interzice strict astfel
de dezvăluiri şi adevărul nu va putea fi aflat decât peste cincizeci de ani sau mai mult, dacă
va fi căutat cu perseverenţă de vreun istoric american sau polonez). Michnik, care între timp
golise sticla iniţială de whisky şi căruia i se adusese alta, continua spre uimirea mea să fie
perfect lucid şi controlat, deşi nu-şi putea ascunde – sau nu voia să-şi ascundă – dispreţul
profund pe care-l avea pentru omul despre care vorbea, dispreţ care i se putea citi din ce în ce
mai clar în ochii cu sclipiri de ură şi-n întreaga expresie a feţei. Când a terminat s-a scuturat
parcă de-o povară invizibilă, dezgustătoare.
Povestea lui Michnik mi-a produs un veritabil şoc, de care mi-am amintit zilele trecute,
scriind despre Vlad Georgescu. Din nefericire – sau, pentru el, dintr-o paradoxală fericire –
Vlad n-a mai trăit spre a fi confruntat cu datele publicate, probabil incomplete, din dosarul
său de Securitate. Convingerea mea rămâne că el a rupt definitiv orice relaţii ar fi avut cu
Instituţia Malefică înainte de arestarea şi apoi de plecarea sa definitivă din România. Nu
aceeaşi e părerea lui Michnik despre Najder. N-am să pot niciodată înţelege psihologic tipul
de duplicitate (sau „triplicitate“?) pe care-l reprezintă un Najder, aşa cum se înfăţişează
personajul abject din povestirea lui Michnik. În mod cert, pentru ca naraţiunea să curgă,
multe din complexităţile cazului n-au fost luate în seamă şi golurile de informaţie au fost
umplute cu ipoteze. Îmi vine greu totuşi să-mi imaginez omul pe care l-am cunoscut – fugitiv,
e adevărat, dar în care am văzut un posibil prieten şi-un gânditor subtil, o minte mobilă şi
pătrunzătoare, o sensibilitate delicată – ca pe un agent secret, ducând două vieţi perfect
paralele, una străbătând în obscuritate „banalitatea răului“, cealaltă, la lumina zilei, apărând
uneori aproape eroică. Fals eroică. În realitate, oricât de incomprehensibili ar fi pentru mine,
există mulţi, prea mulţi astfel de oameni…
8 august 2008
Uneori îmi ia mai mult de-o zi să scriu o intrare în jurnal (precedenta mi-a luat trei). Ce mi se
pare interesant – deşi am mai spus-o şi altădată – e aparentul zigzag temporal al căutării în
memorie, când încerci să reconstitui un complex de amintiri şi să le faci comunicabile (ţie
însuţi sau altcuiva). Dar acest zigzag, această linie frântă care uneşte fragmente din diferite
straturi ale trecutului, nu e decât ceva impus din afară, creaţia artificială, mai mult sau mai
puţin logică, a unei sintaxe narative, a unei succesiuni asemănătoare succesiunii cuvintelor
într-o frază cu subordonate şi paranteze, într-un paragraf etc. În memorie timpul e abolit.
Imaginile reţinute acum treizeci sau patruzeci de ani nu par mai vechi, mai palide, mai
incomplete decât cele de ieri sau de alaltăieri. Cu totul special e statutul cuvintelor: ele există
în tăcere, înfăşurate în tăcerea care domneşte în memorie. Cu excepţia numelor proprii, ele nu
mai au o identitate interior sonoră (mă gândesc la „melodiile neauzite“ ale lui Keats), ci doar
una semantică. Spuse cândva într-o limbă, sensul lor poate fi reînviat în alta. (Bunăoară,
povestea lui Michnik, spusă în poloneză, tradusă oral în engleză, mi-o amintesc ca şi când aş
fi auzit-o în română.) De fapt, astfel de amintiri sunt totdeauna inexacte, derivate doar din
sensul „metalingvistic“ păstrat în memorie, uneori foarte generale şi vagi. Numele proprii
sunt altceva. Cu vârsta devin din ce în ce mai greu de reţinut. Important de notat e şi că
numele ataşate unei imagini se uită mai repede decât imaginile. Sunt persoane, dintr-un trecut
mai îndepărtat sau mai apropiat, ale căror imagini mi-au rămas clare şi expresive în memorie,
dar ale căror nume trebuie să le caut, uneori fără să le găsesc, alteori găsindu-le, abia într-un
târziu, când am renunţat şi am uitat de mult eforturile sterile făcute pentru a le găsi (plecând
de la anumite litere, invariabil greşite, de la anumite sunete, inevitabil false). Numele a cărui
pierdere mă irită şi mă nelinişteşte îmi răsare deodată în minte, neaşteptat, când nu mă mai
gândesc la el – ceea ce poate însemna că inconştientul a continuat să lucreze şi că memoria
mea nu e chiar atât de precară. Urmează o satisfacţie greu de descris. Numele şi imaginea
vizuală împreună pot începe să spună poveşti, introducând cronologia în memorie,
organizând episoadele în funcţie de această cronologie (începând, de pildă, in medias res,
aducând apoi în prim-plan ceva care s-a petrecut înainte, apoi anticipând etc. – toate procedee
străine de lumea oceanică a memoriei).
11 august 2008
Eram cu Uca în faţa casei lui Alvin, unde se adunaseră câţiva vecini s-o salute pe Dalia,
venită în vizită la părinţi pentru weekend, cu cei trei copii ai ei şi cu soţul. (Pe Dalia o ştiu de
când ne-am mutat pe strada East Wylie, deci din 1977, când avea vreo patru-cinci ani.)
Stăteam de vorbă pe aleea de la intrare şi, la un moment dat, vrând să fac o jumătate de pas
înapoi ca să-l las să treacă pe unul dintre copii, m-am împiedicat şi am căzut pe spate. A fost
o cădere moale, dulce, uimită, peste o glastră mare cu mai multe tulpini înalte şi frunzoase de
busuioc, pe care am răsturnat-o între felurite flori colorate. N-am fost speriat nici o clipă; m-
aş fi simţit chiar bine dacă nu mi-ar fi părut rău că am strivit câteva plante cu flori – între ele
câteva echinacee cu o semisferă neagră în mijloc şi petale galbene – şi dacă n-aş fi văzut
numaidecât mai multe mâini întinse spre mine să mă ajute să mă ridic. Voci speriate mă
întrebau: „Are you OK? Are you OK?“ Am răspuns că da şi mi-am cerut scuze – mi-a
fulgerat prin minte scena în care Mîşkin sparge un vas preţios în salonul generălesei Epancin.
Când am fost din nou în picioare, aceleaşi mâini mi-au scuturat bucăţelele de pământ umed
de pe spinare în timp ce eu m-am aplecat să îndrept glastra cu busuioc, care mirosea
pătrunzător. După aceea, mi-am dat seama că mâna mea dreaptă, de care mă sprijinisem în
cădere, prinsese şi ea miros de busuioc. Reconstituind mai târziu episodul, am avut sau mi-
am imaginat senzaţia unei căderi lente, parcă filmată cu încetinitorul. În răzorul de flori, sub
cerul albastru, cu trupul pudrat de pulberea aurie a soarelui de după-amiază, eram, îmi spunea
Uca, „un fluture uriaş care pâlpâia calm din aripi, un fluturoi care se aşezase pe pământ,
printre flori“. Nici ei nu-i fusese frică. A fost prima mea cădere – în sens literal; oare şi
simbolic? – de când am primit năucitorul diagnostic de cancer avansat, neoperabil, la care
încerc să nu mă gândesc, sau să mă gândesc ca la ceva foarte abstract, atâta vreme cât n-am
dureri sau alte simptome evidente. O bună parte din vecinii adunaţi în faţa casei lui Alvin
erau la curent cu situaţia sănătăţii mele şi vor fi stabilit o legătură între cădere şi cancer: un
moment de slăbiciune, un pas şovăitor, o ameţeală. Să fi existat în realitate vreo astfel de
legătură? Pentru mine – şi pentru Uca – ea n-a existat. A fost o întâmplare în ultimă instanţă
poetică.
14 august 2008
Pe 12 august am primit, de la Indiana University Press, paginile pentru ultima corectură a
volumului Matthew’s Enigma, programat să apară în primul trimestru 2009 (voi mai fi atunci
în viaţă?). Am recitit aproape întregul text (dintr-o neglijenţă n-a fost inclus „Post-scriptum“-
ul, pe care-l voi lua azi de la editură) şi impresia generală e bună, uneori chiar foarte bună.
Ceea ce e important (pentru mine) e că portretul lui M se constituie, frumos, viu şi adevărat,
din fragmentele acum rearanjate conform sfaturilor lui Breon Mitchell. Am pierdut ani buni
cu agentele din New York (Jennifer Lyons, Ayesha Pande) şi, în disperare, am trimis
manuscrisul la Indiana University Press, care l-a acceptat surprinzător de repede, în numai
câteva luni. Dacă însă mă gândesc bine, anii aceia n-au fost de fapt pierduţi, căci între timp
nu numai traducerea mediocră şi grăbită a lui A.J. a fost substanţial îmbunătăţită, dar textul a
fost schimbat şi scurtat (am eliminat câteva capitole care n-ar fi putut interesa decât pe
cititorul român sau care mi s-au părut de prisos, încâlcite şi prea abstracte). (Ca să fiu drept,
trebuie să recunosc că şi sugestiile iniţiale ale Ayeshei P. mi-au fost de folos.) Aş vrea ca o
eventuală nouă ediţie românească să ţină seama de aceste schimbări.
15 august 2008
Groaznică insomnie azi-noapte. Gânduri, gânduri, gânduri cu şi fără legătură, imagini
elegiace peste care se suprapun mereu altele, groteşti, sâcâitoare, iritante asupra cărora nu am
însă nici un control. Puzderie de amintiri dezlânate şi fără sens, pe un fond de luciditate
tenace şi totodată neputincioasă. Stau ore în şir în întuneric, cu mâinile pe piept, nemişcat,
într-o poziţie care o anticipează pe cea a trupului meu în coşciug… Somnul refuză să se
apropie de mine. Pe la trei dimineaţa aprind lumina şi mai citesc vreo oră-două, până când
înţepenesc într-un scurt semisomn din care mă trezesc obosit, dezorientat, anxios. Cobor
greoi din pat, cu muşchii şi articulaţiile dezmorţindu-se dureros, şi mă simt „ca un câine
bătut“, cum se spune. Urmează one of those days…
16 august 2008
Ieri am primit de la Ionel o pagină memorialistică despre Negoiţescu, frumos scrisă, care
conţine următorul pasaj: „În perioada aceea a disidenţei din 1977 a venit odată la mine.
Băuse, mi-a făcut o confidenţă, rugându-mă să povestesc eu în viitor, «cândva», ce avea el
să-mi spună atunci: în momentul ieşirii din închisoare fusese obligat să semneze un
angajament. Fiind în libertate, primea vizitele insistente ale unui ofiţer însărcinat să-l
«trateze». Acesta îi cerea să dea informaţii şi, o dată, a cedat insistenţelor. «M-am gândit»,
mi-a spus, bâlbâindu-se uşor, aşa cum i se întâmpla nu prea rar, «dacă tot torn, să torn un
mizerabil. Şi l-am turnat pe Eugen Barbu. Îţi spun asta, a adăugat, ca să se afle în ce hal ne
aduseseră ăştia»“. Nego, când mai eram în România, îmi spusese şi mie povestea cu
angajamentul şi cu vizitele periodice ale ofiţerului de Securitate. Odată, acesta îl întrebase
despre o întâlnire cu Constantin Ţoiu care avusese loc cu câteva zile înainte (unul din ei,
poate amândoi erau urmăriţi): ce vorbiseră, ce opinii avea Ţoiu despre regim şi partid etc. ?
Nego îi răspunsese că el însuşi îşi exprimase vederile critice despre statul democrat-popular şi
despre partid, despre cenzură, despre Uniunea Scriitorilor, şi că Ţoiu nu-i dăduse deloc
dreptate, ba chiar îl muştruluise cu severitate etc. De fapt, îmi spunea Nego, râzând, el se
autoturnase şi astfel putuse să fie perfect sincer, protejându-şi totodată amicul care intrase în
raza de atenţie a poliţiei secrete; în plus, la nevoie, putea să nege că acelea erau vederile lui
adevărate, că le folosise doar ca pe o „provocare“. Pe măsură ce povestea, râsul lui iniţial se
transforma într-un râs forţat, crispat, din care până la urmă rămânea doar un rictus
semnificând – îmi dau seama astăzi – „în ce hal ne-au adus ăştia“. Simţul lui moral rămăsese
viu, tăios, oscilând între critica acerbă şi o autocritică lucidă, nu însă lipsită de justificări şi
invocări de circumstanţe atenuante. Momentele lui de extrem curaj (vezi scrisoarea lui către
Goma din 1977, singura din partea unui scriitor important) alternau, atunci când era direct
ameninţat, cu momente de renunţare, de frică omenesc-prea-omenească (vezi retractarea – fie
ea doar parţială şi ambiguă – a scrisorii către Goma, după arestare şi după şantajul cu un
proces de homosexualitate, în urma căruia ar fi fost din nou închis). Calitatea lui era că, faţă
de prieteni (nu totdeauna foarte apropiaţi), nu ascundea nimic.
Mă întreb cum ar citi dosarul de Securitate al lui Nego un tânăr istoric care nu l-a putut
cunoaşte personal şi care n-a trecut prin vremea în care el a trăit. Care ar fi imaginea lui Nego
la care ar putea ajunge ? Dosarul însuşi, alcătuit în cea mai mare parte din rapoartele unor
ofiţeri imbecili şi agramaţi făcute în vederea aprobării superiorilor, lipsite de informaţii
contextuale esenţiale (şantajul, tortura sau, la polul opus, colaborarea voluntară, cu toate
nuanţele intermediare), nu poate oferi decât elemente selectate partizan, filtrate prin minţi
strâmte şi vulgare, din care un cititor obiectiv, dar fără o înţelegere profundă a complexităţii
situaţiilor şi a întregii atmosfere din acea perioadă, nu va putea construi un portret uman cât
de cât fidel, ci doar o schiţă mai degrabă grotesc falsificată, o caricatură a priori nereuşită a
unui model absent. Sunt anumite minciuni din care poţi să extragi fărâme de adevăr; sunt
altele – şi despre ele e vorba aici – din care nu poţi să extragi decât minciuni mai mici
ascunse în minciuna cea mare. Care ar fi deci imaginea lui Nego ? Aceea, desigur, a unui
„duşman de clasă“, a unui „reacţionar“, a unui „homosexual“ etc. Nu sunt aceste etichete
adevărate ? Da şi nu, dar mai ales nu şi nu. Nu, pentru că ele funcţionează într-o clasificare
politic acuzatoare, în care oricine poate să fie numit „duşman de clasă“, „reacţionar“ sau
„homosexual“ atunci când Instituţia vrea să definească pe cineva în acest fel. Nu, pentru că
„adevărul“ e stabilit, în ultimă instanţă, printr-o decizie a conducerii de partid, în funcţie de
interesele ei, de rezultatul luptelor din sânul ei, de cine câştigă şi de cine pierde în această
confruntare dură şi obscură. Erau, oare, acuzaţii din procesele staliniste, în Rusia şi, prin
imitaţie, în „democraţiile populare“, chiar „spioni imperialişti“ ? Poate că da, poate că nu,
mai degrabă nu. De fapt nu, pentru că adevărul nu conta, ci acuzaţia – care n-avea voie să fie
neadevărată şi deci era totdeauna neadevărată, fiind totodată în mod obligatoriu şi legal
„adevărată“ şi ducând inevitabil la pedeapsa cu moartea. Pentru homosexualitate, pedeapsa
era mult mai mică, doar 5 ani de detenţie, şi putea fi redusă sau anulată în urma unei
negocieri satisfăcătoare cu „organele“. Adevărul faptic nu afecta în nici un fel domnia strictă
a marii minciuni, în absenţa căreia sistemul s-ar fi prăbuşit.
Revenind la cazul lui Nego, el mi se pare diferit de acela al lui Balotă, ca şi de acela al lui
Vlad Georgescu şi, fără îndoială, de cel al polonezului Najder. Mult mai benign decât primul
şi ultimul, comparabil într-o anumită măsură cu acela al lui Vlad, deşi în exil Vlad s-a
răscumpărat cu preţul vieţii (fără să ştie, dar bănuind, cel puţin în ultimul an, după ce primise
ameninţarea cu moartea din partea Securităţii, că acesta va fi preţul răscumpărării), în vreme
ce exilul lui Nego a fost al unui estet redus la sărăcie, răscumpărându-se prin asceză şi scris
(Istoria literaturii române), nu însă fără pauze capricioase şi scurte recăderi în excese
alcoolice (dar nu sexuale, după cum mi-a mărturisit resemnat când l-am revăzut la München
către mijlocul anilor 1980, căci de o bună bucată de vreme se văzuse forţat să recurgă
exclusiv la masturbaţie).
Deschid aici o mică paranteză, pentru a sugera tipul de paradox literar-existenţial pe care-l
cultiva Nego, improbabilul dandy. La München, când m-a invitat la un prânz improvizat în
apartamentul modest şi foarte curat dintr-o nouă clădire, care-i fusese atribuit de primăria
oraşului, m-am mirat, şi nu numai ca să-i fac plăcere, de biblioteca pe care izbutise să şi-o
refacă, plecând de la zero, în cei câţiva ani de exil în Germania Federală. Mi-a atras atenţia în
primul rând colecţia de vreo 150 de volume noi-nouţe din Bibliothèque de la Pléiade, în
locuinţa sumar mobilată a unui relativ recent exilat politic cu venituri fără îndoială precare.
Existenţa elegantei şi costisitoarei colecţii presupunea sacrificii financiare importante, o
voinţă de fier, o sistematică austeritate în numele unui lux intelectual, amintindu-mi de vorba
răsfăţaţilor de altădată ai soartei, care căzuseră în mizerie din cauza venirii comunismului în
România: „Ce n’est que le superflu qui soit vraiment nécessaire“ . Nego m-a întrebat: „Vezi
46

vreo carte românească în această bibliotecă?“ I-am răspuns că nu. „Şi nici nu vei vedea“, a
reluat el, explicându-mi că, deşi lucra intens la Istoria literaturii române, împrumuta operele
autorilor despre care scria de la biblioteca girată de Paul Miron la Freiburg, şi le înapoia
adeseori cu un sentiment de uşurare. N-ar fi conceput ca, în biblioteca sa personală, să
figureze astfel de cărţi! Adevărat, în biblioteca mult mai bogată pe care o avea la Bucureşti,
în apartamentul de pe Calea Victoriei, se găseau şi multe cărţi româneşti, dar asta era normal
în România. Nu în Germania, unde scrierea Istoriei literaturii române – deşi magnum opus-ul
său – era un fel de rămas-bun definitiv (ar fi vrut să scrie, după terminarea ei, o carte despre
Dostoievski). Un rămas-bun definitiv era totuşi în contradicţie cu editarea lunară a
suplimentului literar al revistei de emigraţie Dialog, în care mai târziu mi-a publicat primul
capitol din Amintiri în dialog (care, pare-se, l-a stimulat să reia propriul său proiect
autobiografic, Straja dragonilor, pe care nu l-a putut însă termina din cauza morţii survenite
în februarie 1993). Nego avea o adevărată pasiune pentru autocontradicţie.
Pe Nego l-am evocat mai pe larg în Amintiri în dialog şi, înainte de asta, în jurnalul meu
fragmentar, apărut sub titlul Un fel de jurnal (1973–1981) (2005). Aici l-am privit într-un
context special, acela al revelaţiilor din ultimii doi-trei ani – revelaţii neaşteptate, selective,
manipulate politic, de multe ori dureroase, uneori de-a dreptul dezgustătoare – în legătură cu
figuri culturale care au colaborat cândva cu Securitatea. Nego n-a fost obiectul unei astfel de
revelaţii – numai prietenii sau apropiaţii lui ştiu, şi o ştiu de la el însuşi, din mărturisirile lui
spontane, neprovocate, a căror sinceritate nu poate fi pusă la îndoială. Nu putem şti cum arată
dosarul lui şi nici dacă mai există, dar putem să ni-l imaginăm. Întrebarea pe care mi-o pun
acum e: în ce măsură mânjeşte moral această colaborare (poate documentabilă, dar prin
documente esenţial false, mincinoase, cum am arătat) reputaţia lui şi în ultimă instanţă opera
lui ? Din punctul meu de vedere, aproape deloc. El rămâne personajul extraordinar pe care l-
am cunoscut îndeaproape, despre care am citit în Caietul albastru al lui Balotă (caz mult mai
complicat), a cărui autobiografie neterminată – sau, mai corect, abia începută – rămâne unică
în literatura română, prin intensitatea sincerităţii, prin acuitatea intuitivă cu care e percepută
sexualitatea, atât a sa, cât şi a celorlalţi, fără nici cea mai mică umbră de vulgaritate, ba chiar,
aş zice, cu o puritate naivă şi o viclenie copilăresc-perversă de mare prozator. Cât despre
colaborarea lui, exclamaţia „În ce hal ne-au adus ăştia !“ e una din rarele expresii adecvate de
regret şi totodată de revoltă morală, de condamnare şi, în subtext, de autocondamnare…
18 august 2008
Azi-dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi ascultând radioul (la micul portabil cu baterii pe
care-l ţin la baie), s-a anunţat pe NPR (National Public Radio) vestea morţii jurnalistului
Leroy Sievers, de cancer, la 53 de ani. Fusese prima oară diagnosticat (cancer la colon) cu
şase ani în urmă, operat şi curând declarat cancer-free; dar către sfârşitul lui 2006 s-a
descoperit că boala avansase, multă vreme fără simptome, devenise terminală, cu noi tumori
la creier, la plămâni, la ficat şi la alte organe. A pus întrebarea pe care-o pune toată lumea în
astfel de situaţii (nici eu n-am făcut excepţie): Cât mai am de trăit? Cel mult şase luni, i-a
răspuns doctorul. În bătălia cu boala care a urmat, în afara numeroaselor operaţii chirurgicale,
a radiaţiilor, a chimioterapiei intensive cu serioase efecte secundare etc., Sievers s-a folosit
mental de arma voinţei tenace de a trăi – şi a supravieţuit doi ani şi ceva peste limita
amintită, care nu era în fond decât o medie statistică. În tot acest timp, a făcut emisiuni
periodice la NPR şi a ţinut un blog, My Cancer, cu un mesaj general optimist (moartea
trebuie în acelaşi timp acceptată şi combătută neîntrerupt, cu toate mijloacele, în numele
miracolului din ce în ce mai fragil al vieţii). Blogul a atras comentariile a sute de canceroşi în
diferite stadii ale bolii sau de rude apropiate ale acestora: întrebări, confesiuni, sfaturi,
mulţumiri şi expresii emoţionante de simpatie. Reacţiile celor pe care Sievers îi numeşte
comrades in cancer l-au stimulat să continue dialogul şi i-au întărit determinarea de a
supravieţui – spre sfârşit în condiţiile unui declin fizic neiertător, din ce în ce mai dureros,
mai umilitor, mai profund, până acum câteva zile, când a luat hotărârea să renunţe la
îngrijirile medicale şi să se interneze într-unul din acele ospicii pentru muribunzi, care oferă
numai îngrijiri paleative, pregătind pacientul pentru o moarte cât mai liniştită, cât mai
naturală.
Aproape toată dimineaţa am petrecut-o pe Internet, citind online din blogul lui Sievers.
Intrările în acest jurnal personal şi totodată public sunt simple, sincere, lapidare, şi descriu zi
de zi, de-a lungul a mai bine de doi ani (februarie 2006 – august 2008), viaţa şi experienţele
autorului: internările în spital pentru operaţii sau intervenţii de urgenţă (adesea foarte
dureroase), zilele acasă, cu soţia care l-a îngrijit cu devotament exemplar, cu gândurile lor
pendulând între speranţe şi iluzii naive, autoprovocate conştient (cu efecte pozitive, dar de
foarte scurtă durată) şi reflecţii sumbre despre timp, mai ales despre timpul – sever limitat şi
totuşi chinuitor de incert – care-i mai rămăsese de trăit. Pe un ton când vioi, glumeţ (haz de
necaz şi autoironie, adeseori forţate sau de un gust îndoielnic), când sobru şi grav, Sievers
consemnează progresele de neoprit ale bolii (văzută metaforic ca un duşman implacabil, ca
un animal de pradă, ca o fiară sălbatecă dezlănţuită) şi, în ultimele luni, degradarea fizică,
oboseala, lipsa de energie, slăbirea, neputinţa: în această perioadă, el se ridica foarte greu din
pat şi se deplasa şovăitor cu ajutorul unui cadru de aluminiu, atent să ocolească pe cât posibil
covoarele în care s-ar fi putut împiedica; avea pregătit lângă pat, pentru orice eventualitate,
un scaun cu rotile.
Lectura acestui blog mă tulbură pentru că mă face să văd ce mă aşteaptă într-un viitor destul
de apropiat, la care nu vreau să mă gândesc, la care de obicei nici nu mă gândesc când îmi
impun principiul one day at a time, interpretat cât se poate de literal. Dar drumul de la literă
la metaforă e foarte scurt: fiecare zi devine o monadă sau un aleph temporal – o mică sferă
rotundă borgesiană, transparentă, în care e cuprins infinitul timpului. Timpul celălalt, finit, în
care ai fost condamnat la moarte fără specificarea datei, nu poate fi desigur ignorat, dar nu
este el o reprezentare, la o altă scară, a vieţii înseşi – o boală terminală, cum spune soră-mea ?
Cât despre reverii, ele n-au neapărată nevoie de viitor, pot fi mutate în trecutul personal
regăsit, în sensul lui Proust, nu atât prin memoria involuntară, cât prin scris, prin povestea
propriei vieţi, împletită din fantasme şi amintiri lucide. Scrisul (creator) despre sine e doar
una – superioară celorlalte – din nenumăratele forme pe care le pot lua reveriile despre trecut.
M-a interesat, la Sievers, concepţia tipic americană, pragmatică şi de bun-simţ, a timpului. El
vorbeşte puţin despre trecut, despre memorie, mult despre prezent şi încă şi mai mult despre
viitor, un viitor pe care-l ştie amputat, dar pe care totuşi îl simte la fel cum unii oameni care
au suferit amputarea unui picior sau a unei mâini păstrează sensibilitatea membrului dispărut,
simt căldura sau frigul sau durerea care se împlântase în el – o durere-fantomă. În ianuarie
2008, Sievers scrie (citez în orginal şi in extenso):
„…I have a phantom future. I’ve always been a fan of tortured metaphors, but let me
explain. The day before I was diagnosed almost two years ago, my future was wide open.
Okay, I was getting older, a little too old to start a whole new career. I have a mortgage and
obligations, so I couldn’t just grab a backpack and head out on the road. But you know what I
mean. There was still plenty of life out there to be lived. I had options.
A day later, all that changed. My future was cut off. I had serious cancer. In those first few
weeks, I was told I had six months left, then 12, then 20. None of those prognoses really
matter, except to scare the heck out of you. But they had one thing in common. They
curtailed my life. My death, whenever it came, was most likely going to be much sooner than
I expected. The unlimited horizon I considered my future? That was gone.
It’s funny. I still think it’s all out there. I think about jobs and career paths, things I want to
do, things I have to get done. I plan ahead. And then, of course, I’m reminded of the reality of
my life. My death from cancer doesn’t appear imminent. But I know I won’t be able to do
some of the things I want to. For one thing, my body has been pretty beat up. I’m just not
physically up to it.
When I find myself thinking two, or three, or even more years ahead, am I being silly?
Feeling the phantom pain of a future that’s no longer there?
I don’t think so. The alternative would seem to be just giving up. Telling yourself you have
no future, so why even bother to dream? That really is the road to an early death.
[…]
I guess I’ll just keep planning and dreaming. People who have those phantom pains say
they feel like the real thing. So my phantom future might as well feel real to me too.
On the other hand, I need to be honest with myself. Cancer has stolen at least some of my
future. Of course, a lot of people didn’t expect me to live this long. Who knows how much
time I really have left? I’d hate to find myself two or three years down the road with no plan
for the future at all.“
47

Spre deosebire de Sievers, de când am fost diagnosticat cu cancer terminal, n-am încercat
niciodată să-mi creez sau să susţin iluzia unui viitor-fantomă, a unui timp propice (încă)
alternativelor, opţiunilor practice şi reveriilor prospective. „Cred că voi continua să-mi fac
planuri şi să visez“, scrie Sievers, adăugând: „Cei care au acele dureri-fantomă vorbesc
despre ele ca despre nişte realităţi incontestabile. Tot aşa pot şi eu avea senzaţia că viitorul
meu fantomă e pe deplin real“. Poate că astfel de gânduri sunt mai normale în cazul unui om
activ de 52 de ani, jurnalist care a cutreierat lumea, care a fost corespondent de presă în mai
multe războaie şi care a fost lovit din senin de blestemul cancerului incurabil, decât în cazul
unui septuagenar ca mine. Oricum, mie mi s-a atrofiat dimensiunea viitorului în anii de după
moartea lui M şi am ajuns să prefer imaginaţia memoriei imaginaţiei anticipării (dată fiind şi
natura mea melancolică, tendinţa mea de a vedea viitorul în culori mai degrabă sumbre, în
ciuda unor momente norocoase din trecut, ca atunci când m-am simţit liber să aleg, bunăoară,
exilul: dar şi exilul s-a dovedit mult mai ambiguu decât mă puteam aştepta). Ideea morţii mă
sperie totuşi, şi fizic (ca negaţie brutală şi certă a acelui „instinct al imortalităţii biologice“
despre care am mai vorbit în aceste pagini), şi metafizic – căci cu mine vor pieri toate
amintirile mele, şi toţi morţii pe care i-am iubit vor muri încă o dată.
21 august 2008
Ieri cu Uca la Centrul de Cancer din Indianapolis pentru perfuzia cu Avastin. Zi grea, gânduri
peste gânduri, singurătate în doi, cu durerea ei tăcută, cu recunoştinţa mea tăcută, cu
înţelegerea tăcută dintre noi. Puţine cuvinte despre lucruri fără legătură (despre Jocurile
Olimpice de la Beijing, despre o sonată pentru vioară de Tartini pe care o ascultăm la radioul
maşinii, despre peluzele de iarbă bine tunsă şi de-un verde foarte viu pe lângă care trecem pe
Bluff Road, despre harpista din holul de jos al Centrului care execută mai multe bucăţi
liniştitoare – cine ar putea fi compozitorii, sau să fie vorba de aranjamente eclectice gen
Muzak? – pentru bolnavii din sălile de aşteptare de la etajul 2 (consultaţii) şi etajul 3
(perfuzii) etc. Întâlnirea cu dr. Hanna şi Deborah Estes seamănă perfect cu cea de acum trei
săptămâni, ceea ce e bine, înseamnă că nu s-a produs între timp nici o surpriză neplăcută.
Revenim peste trei săptămâni, când mi se va face şi un CT-scan. Dr. Hanna aprobă în
principiu ideea – încă vagă – a unei călătorii la Paris în octombrie. După cină ne uităm la TV,
înregistrări de la Jocurile Olimpice în alternanţă cu două profiluri politice la CNN – John
McCain şi Barack Obama. Cine va câştiga alegerile prezidenţiale din noiembrie? Cursa de cai
– the horse race – e lungă şi deocamdată, pe baza instabilă a sondajelor de opinie, nu se poate
şti cine va ieşi primul – it’s too early to tell. Şi nu se va şti until the Fat Lady sings , cum se
48

spune în folclorul politic american, Doamna-cea-grasă fiind electoratul, iar cântecul ei fiind
alegerea propriu-zisă, până la anunţarea rezultatului final. Acest rezultat va fi important
pentru viitorii patru ani, dintre care, cu noroc, îl voi apuca pe primul. În pat, seara, Autour de
Mme Swann, până târziu după miezul nopţii.
23 august 2008
Ce şanse ar avea acest jurnal postum să fie citit, sau mai degrabă răsfoit – căci jurnalele se
citesc rareori continuu – într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat? Nu-mi dau seama.
Alcătuit din fragmente eterogene, ici-colo câte un mic eseu pe o temă arbitrar aleasă (din
punctul de vedere al eventualului cititor), câte un portret schiţat în grabă, câte o amintire, câte
o însemnare cu caracter de aide-mémoire, de interes strict personal, jurnalul meu va părea o
simplă adunătură de vechituri – fotografii îngălbenite, scorojite, de la început voalate şi rupte
în bucăţi de către fotograful nemulţumit, supărat pe el însuşi pentru neîndemânarea sa, pe
lângă alte fotografii întregi, mai satisfăcătoare la vremea lor, dar luate cu un aparat de mult
ieşit din uz şi înfăţişând nişte figuri străine, anonime, fără semnificaţie. Cu multă răbdare,
cititorul ar putea discerne o oarecare structură narativă neintenţionată, dată de curgerea unei
vieţi care se apropie cu meandre tot mai rare de sfârşit. Tema profundă a acestor pagini ar fi
deci drumul spre moarte – de o ireversibilă, implacabilă şi, pentru cel implicat, anxioasă
banalitate. Jurnalul unei boli terminale ar putea, în principiu, stârni curiozitatea celor care
suferă de aceeaşi boală, excluzându-i pe toţi ceilalţi. Înainte de a fi diagnosticat, aş fi citit eu
însumi mărturiile altor canceroşi – cum ar fi cea discutată în intrarea din 18 august ? Fără
îndoială că nu. Sau numai în măsura în care o astfel de mărturie – preferabil inventată,
indirectă, ficţionalizată – s-ar integra, să zicem, unui bun roman polifonic, în care să fie doar
una dintre voci. Sau chiar vocea principală – cazul Pavilionului canceroşilor de Soljeniţîn, de
pildă. Astfel de cărţi sunt salvate şi de posibilitatea lecturii alegorice.
24 august 2008 (duminică)
Ziua lui M, care ar fi împlinit azi 31 de ani – aniversare melancolică, îndoliată. Dimineaţa,
mergem la mica noastră biserică antiohiană, All Saints Orthodox Church. Timpul liturghiei e
frumos pentru că e şi în timp, şi în afara timpului – şi vechi, şi nou, nici vechi, nici nou, şi
trecător, şi netrecător, nici trecător, nici netrecător. Lectură din Evanghelia după Matei 17,
14–20 (vindecarea de către Isus a copilului cutremurat de convulsii, izgonirea demonului
intrat în el, pe care discipolii o încercaseră, dar fără succes, din pricina lipsei lor de credinţă).
„Grăuntele de muştar“ care poate muta munţii din loc: trebuie să-l cauţi şi să-l găseşti, sau să-
l primeşti în dar – meritându-l, nemeritându-l ? Meritându-l – cum ? – şi în acelaşi timp
nemeritându-l – de ce? Întrebări peste întrebări, al căror răspuns nu poate fi decât interogativ,
la nesfârşit. După-amiaza citesc cu atenţie din Evanghelia după Matei şi compar versiunea
miracolului din Matei cu cea din Marcu (9, 14–29). În Marcu e clar din context că băiatul
suferă de epilepsie. Când Isus îi spune tatălui său că „toate sunt cu putinţă pentru cel
credincios“, subînţelegând aici puterea de a vindeca, acesta exclamă plângând: „Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele“, şi atunci Isus exorcizează „duhul cel necurat“. Traducerea
românească a Bibliei pe care o am la îndemână (publicată de Societatea Biblică
Internaţională) foloseşte pentru boala copilului, şi în Matei, şi în Marcu, cuvântul „lunatic“.
Traducerile engleze moderne numesc epilepsia sau vorbesc de seizures, dar în clasica King
James Version figurează cuvântul lunatick, tradus literal din greaca Noului Testament (de la
rădăcina selene = luna, seleniazomai = a fi „luat, înrobit, posedat“ de lună; vechii greci n-
aveau un termen care să denote precis epilepsia).
Mă gândesc mult la M. Cât de chinuit a fost de atacurile de epilepsie, tot mai frecvente şi
mai severe în ultimii lui ani de viaţă. N-am văzut niciodată aceste crize, care îmi străpungeau
inima şi mă zguduiau interior, ca fiind provocate de un demon care l-ar fi posedat. Dar
metaforic, cum scriam în Portretul lui M, mi s-a părut că epilepsia lui a fost „o cumplită
punere la încercare şi a lui, şi a noastră, de origine poate demonică. Nu pot să nu mă gândesc
la Iov, la obiectul acelui pariu crud din cer între Dumnezeu şi Satana, pe care se poate foarte
bine ca M să-l fi câştigat împotriva amândurora…“ Se dădea în el o luptă între forţa angelică,
ascendentă, care-l trăgea spre cer (derivată din autismul lui) şi forţa sumbră care-l trântea la
pământ şi-l cutremura, şi-l făcea să scrâşnească din dinţi şi să se zvârcolească, pentru a-l
înţepeni apoi într-un somn de plumb. În cele din urmă, el s-a salvat prin inocenţa lui şi prin
credinţa lui naivă. Dar eu, ce altceva pot spune decât: „Doamne… ajută necredinţei mele“.
30 august 2008
Ieri ne-a vizitat părintele Peter Jon (Gillquist), preotul de la All Saints… Duminica trecută,
după liturghie, am stat puţin de vorbă cu el (Uca i-a dat pentru biserică o icoană adusă din
România în iulie), şi el, la curent cu boala mea, mi-a spus că ar vrea să vină să mă vadă. Am
convenit asupra unei date. E un bărbat relativ tânăr, înalt şi bine făcut, cu ochi albaştri, blond,
cu o voce caldă, fiul unui pastor luteran de origine suedeză care s-a convertit la ortodoxie cu
vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă şi a publicat mai multe cărţi de teologie ortodoxă. Peter
Jon a fost, înainte de a studia la seminarul ortodox şi de a fi hirotonisit, un cântăreţ de muzică
folk, acompaniindu-se la chitară, care a petrecut şase ani în Alaska, cântând prin café-uri. (În
Alaska, care a fost vândută Statelor Unite de către Rusia în secolul al XIX-lea, există încă o
serie de comunităţi ortodoxe de pe vremea ţarilor şi, pe urmele tatălui său, Peter Jon a adoptat
acolo un stil muzical ortodox, suprapus pe fondul folk; a creat şi o mică firmă de CD-uri
religioase, pusă sub semnul Sfântului Romanos Melodul, imnograful bizantin din secolul al
VI-lea, şi a produs câteva CD-uri cu propria sa muzică.) Nu prea ştiam ce să discut cu preotul
şi nici el nu prea ştia ce să-mi spună, aşa că, după ce Uca ne-a lăsat singuri în biroul meu, s-a
aşezat între noi o tăcere – o tăcere pe care m-am hotărât s-o rup eu înainte de a deveni
apăsătoare. I-am vorbit despre cancerul meu, despre tratament, despre felul în care întâmpin
gândul unei morţi mai timpurii decât mă aşteptam şi aşa mai departe. M-a ascultat cu atenţie
şi simpatie, mai punând din când în când câte o întrebare sau făcând câte un scurt comentariu.
Era totuşi un monolog, în locul căruia aş fi preferat un dialog: am încercat deci să schimb
subiectul, să-l ridic la un nivel de interes mai larg, şi i-am pus întrebarea: „Ce se întâmplă cu
trupul nostru în viaţa viitoare? Are vreo legătură acel trup – angelic, nemuritor şi etern – cu
cel omenesc, muritor şi efemer?“ Lui Peter Jon, odată ce-am intrat pe terenul teologiei, i s-a
dezlegat limba. Iar pentru mine discuţia a căpătat un caracter poetic, pasionant, cu ecouri
interioare personale ca-ntr-o reverie intimă, secretă. Trupul nostru spiritual, îmi spune el, în
mod cert va semăna cu cel fizic şi trecător, dar va fi în acelaşi timp cu totul altfel. Cum? L-
am putea compara, bunăoară, cu trupul lui Cristos după Înviere? Da, dacă ţinem seama de
faptul esenţial că Dumnezeu l-a creat pe Adam „după chipul şi asemănarea sa“ şi Isus, fiul lui
Dumnezeu, necreat, parte integrantă din unitatea Trinităţii, s-a întrupat şi a luat chip şi natură
de om şi a murit pe cruce spre a-i salva de moarte – „cu moartea pre moarte călcând“ – pe
descendenţii lui Adam. El a devenit cel de-al doilea Adam care l-a smuls pe cel dintâi din
infern, dintr-o eternitate rea, inferioară, satanică spre a-i reda condiţia paradisiacă iniţială – ba
chiar una superioară, de vreme ce din nemuritor (cum era la început în paradisul terestru)
devine ceresc şi etern. Trupul primului Adam era pământ însufleţit de Dumnezeu, nemuritor
înainte de cădere, muritor după izgonirea din rai, veşnic după primirea lui în paradisul ceresc.
Întrebarea mea: putem desprinde unele din calităţile viitoare ale trupului nostru ceresc
plecând de la ce ne spun Evangheliile despre trupul lui Isus după Înviere? Răspunsul lui Peter
Jon: acest trup e o imagine perfect fidelă a trupului său muritor, dar e nemuritor şi veşnic. E
imaterial – Isus se poate face nevăzut, poate trece prin ziduri, poate intra într-o încăpere
încuiată – ca în scena care precedă venirea lui Toma, ucenicul care nu poate crede că Isus a
înviat decât dacă-şi pune degetul în „semnul piroanelor“ şi dacă-şi pune mâna în coasta lui
(Ioan 20, 24–30). Aici interpretarea mea diferă de aceea a lui Peter Jon: eu susţin că atunci
când Isus îi apare lui Toma şi-l îndeamnă să-i pipăie rănile, acesta, doar văzându-l, exclamă
copleşit „Domnul şi Dumnezeul meu!“, dar fără să-i atingă trupul, căci textul nu spune nimic
despre asta. Peter Jon recunoaşte că textul însuşi tace în această privinţă, dar se referă la
întreaga tradiţie iconografică bizantină, în care Toma e reprezentat cu mâna în coasta lui Isus
sau îndreptându-se spre ea, foarte aproape de ea, într-o mişcare care şi-ar atinge fără îndoială
ţinta dacă timpul icoanei n-ar fi un timp îngheţat în clipă. Dar, spune el, chiar dacă ignorăm
această probă a materialităţii corpului lui Isus, ce ne facem cu episodul din Luca 24, când,
după ce s-a arătat celor doi discipoli din Emaus, Isus apare deodată în mijlocul ucenicilor săi
adunaţi lângă Betania şi aceştia cred că e o fantomă fără carne şi oase. Spre a-i convinge că el
e cel care a înviat, Isus le cere să-i dea ceva să mănânce şi ei îi pun dinainte o bucată de peşte
prăjit şi un fagure de miere, „şi el a luat şi a mâncat în faţa lor“. Apoi, la despărţire, după ce i-
a binecuvântat, Isus „s-a ridicat la cer“. Trupul lui e şi imaterial – în sensul că poate trece prin
materie fără să întâmpine vreo rezistenţă –, dar şi material, pentru că poate mânca. Dar, întreb
eu, nu se poate ca materialitatea corporală, necesară pentru a dovedi adevărul Învierii pe
înţelesul pământenilor, să fie legată de pământ, şi nu s-ar putea ca ea să fie lăsată cu totul în
urmă atunci când Isus se înalţă pentru totdeauna la cer, când reintră în trupul său ceresc şi
etern luminos? Discuţia continuă cu trimiteri la pasaje precise din Noul Testament, între care,
evident, Prima epistolă a lui Pavel către Corinteni (15), unde distincţia între trupurile cereşti
de lumină şi trupurile pământeşti e radicală – cele dintâi strălucitoare ca astrele, începând cu
Soarele şi Luna, urmate de stelele de diferite mărimi şi intensităţi luminoase, cele din urmă,
fireşti, trecătoare, coruptibile. Peter Jon pare încântat. Înainte de plecare, cu o expresie gravă
pe faţă, îmi spune că urmează să meargă la o femeie tânără, cu doi copii, despărţită de
bărbatul ei, diagnosticată cu un cancer avansat, terminal. Îmi cere un sfat în legătură cu ce-ar
putea să-i spună, lăsând la o parte încurajările convenţionale. Îi expun pe scurt teoria mea
despre one day at a time, despre percepţia timpului, adăugând că e poate prea abstractă. „Nu,
e foarte utilă“, îmi spune el, luându-şi notiţe.
17 septembrie 2008
Între 12 şi 16 septembrie am fost la Los Angeles cu Uca, pentru aniversarea de şapte ani a lui
Rory. Ce copil admirabil! Ce încântător e surâsul lui, sincer, plin de bucurie şi de curiozitate
când despachetează darurile pe care le-a primit de ziua lui – surâsul lui larg şi ştirb (căci şi-a
pierdut doi din dinţii de lapte din faţă), întrebător atunci când aşteaptă reacţia celuilalt la ce-a
spus el serios sau glumind, distrat şi totuşi atent atunci când ascultă ce-i spui, anticipând
parcă momentul când va fi înlocuit de hohote cristaline de râs (cum s-a întâmplat bunăoară
ieri, în ajunul plecării noastre, când Uca i-a citit, din cartea de mituri greceşti pe care i-o
adusese, povestea lui Narcis: „Cum, el s-a îndrăgostit de propria lui imagine din oglinda apei?
Ce caraghios! Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!“, cu râsul lui naiv urcând şi coborând scări muzicale. La
despărţire i-am spus, pe un ton alb, că poate nu ne vom mai vedea. A rămas o clipă nedumerit
şi eu am adăugat: „S-ar putea să dispar“. Cu subînţelesul că ar putea fi vorba de un act magic,
ca-n poveştile cu Harry Potter pe care el le adoră. Mi s-a părut că a căzut o clipă pe gânduri,
dar de fapt a fost o proiecţie a stării mele, el n-a înţeles, n-avea cum să înţeleagă această
glumă melancolică. Afectuos, Rory s-a repezit în braţele mele deschise şi m-a pupat pe obraz.
În cursul şederii – am dormit în camera cu cămin de jos, cu ferestrele şi uşa dând spre
grădină – am schimbat puţine vorbe cu T. Severitatea mea de altădată s-a înmuiat şi
anarhismul lui de extremă stângă vieux jeu – pur teoretic şi verbal? cred că nu era lipsit şi de
o componentă emoţională –, ca şi înverşunarea lui contra capitalismului, contra „sistemului“
(contra tuturor „sistemelor“) s-au mai îmblânzit parcă şi îmi apar din ce în ce mai mult ca un
mecanism de apărare contra insuccesului, dar şi, pe un plan mai profund, ca un mecanism
interior pervers de zădărnicire a succesului, pe care totuşi l-ar dori (mai ales că toţi prietenii
lui apropiaţi au mai mult succes decât el şi nu-i mai sunt chiar prieteni). E solitar şi obsesiv:
încuie mereu toate uşile din casă, chiar dacă ştie că va trebui să le descuie peste zece minute,
stinge luminile sistematic lăsate aprinse de alţii, se teme că va fi jefuit, că e urmărit şi spionat
etc. Probabil că el e, ca artist, lipsit de viitor (cât aş vrea să mă înşel, de dragul lui Iri!).
Conştiinţa ratării produce în el clasicul resentiment, dar şi o anumită resemnare. Oricum, el e
un tată bun, se ocupă mult de Rory, care acum, la începutul clasei a doua primare, ştie multe,
citeşte bine şi cu plăcere, e bun matematician. Mai mult, ca să-l stimuleze fizic pe Rory, el a
devenit antrenorul voluntar al unei echipe de fotbal alcătuite din copii de şase-şapte ani –
sâmbăta trecută am fost la un meci, în Glendale, câştigat de echipa adversă, dar în care Rory a
jucat bine, a alergat mult, acoperind tot terenul, a căzut şi s-a sculat imediat de mai multe ori,
şi a salvat, de pe linia porţii, printr-un salt spectaculos, un gol gata făcut. Filmat imaginativ cu
încetinitorul, în prim-plan, copilul pluteşte graţios, cu răsuciri elegante pe loc, echilibrându-se
cu braţele – lungi, subţiri, delicate – ca într-un complicat dans aerian.
În ziua următoare, duminică 14, sărbătorim în familie cei şapte ani ai băiatului (care n-a
insistat să aibă un birthday party). A primit multe cadouri, cărţi, tot felul de jocuri, dintre care
a ales fără ezitare un Lego (pe tema „Star Wars“), alcătuit din sute de piese, pe care a început
să le asambleze cu o uimitoare dexteritate. Se uită la imaginile-model de pe foile ataşate şi
degetele lui găsesc fără vreo dificultate aparentă piesele potrivite pentru construcţia unei nave
spaţiale, care i-a luat mai puţin de o jumătate de oră. Era concentrat, dar asculta în acelaşi
timp ce i se spunea şi răspundea prompt la întrebări. În seara precedentă, citisem câteva
capitole din Concepţia despre lume a copilului de Jean Piaget, care susţine că un copil mai
mic de opt ani nu va putea numi spontan locul unde se desfăşoară gândirea (în cap sau în
creier), ci va crede că gândeşte cu gura – din care ies cuvintele – şi cu urechile – care aud
cuvintele – sau poate cu ajutorul organelor respiratorii. Ce-ar fi să încerc să verific în joacă
această teorie? În timp ce Rory formează din bucăţele de Lego un cerc, îl întreb din senin:
„Cu ce gândeşti?“ („What do you think with?“) El: „Nu ştiu“ (pe un ton binevoitor, puţin
uimit). Eu: „Repet întrebarea: cu ce gândeşti?“ El: „Cu mâinile“ (desigur pentru că mâinile
lui caută cu atenţie şi cu agilitate în grămada de piese Lego anumite piese, pe care, după ce le
identifică vizual şi tactil, le potriveşte cu grijă în lanţul circular la care lucrează). E, într-un
fel, ca şi când ar gândi cu mâinile. Eu insist: „Încă o dată, cu ce anume gândeşti? De unde
vine gândul care-ţi pune mâinile în mişcare?“ El: „Din cap. Din creier“. Dar această afirmaţie
corectă n-are caracterul de spontaneitate cerut de Piaget. E o inserţie adultă, învăţată. Rămâne
metafora spontană a mâinilor gânditoare, care ar putea fi adăugată răspunsurilor relevante
primite de Piaget.
Luni, zi de şcoală pentru Rory, am fost cu Iri la Malibu, la replica americană a faimoasei
Villa dei Papiri de la Herculaneum, care găzduieşte colecţia de antichităţi clasice a muzeului
Getty. Statui de marmoră şi bronz – cele mai multe cópii –, fragmente de picturi murale,
bijuterii etc. Grădini interioare superbe, cu bazine înconjurate de flori viu colorate în bătaia
soarelui şi a vântului. Distrusă la erupţia Vezuviului în anul 79, somptuoasa vilă romană
aparţinuse socrului lui Cezar, deci unui mare aristocrat. Reconstrucţia ei în California, din
capriciul estetic al unui nouveau riche, J. Paul Getty (aceeaşi impresie am avut-o vizitând, la
Ashville, domeniul Biltmore şi castelul ridicat de George Vanderbilt în stilul castelelor
franceze din secolul al XVI-lea), nu e străină de un anumit kitsch superior, înzestrat cu o
anumită valoare educativă – în sensul că poate trezi, prin asemănare şi totodată prin contrast
(în noul context), interesul pentru modelele originale, pentru studiul istoriei unui stil. Discuţii
cu Iri. O găsesc foarte timidă, cu opinii ezitante, dominată intelectual de T., de dogmatismele
lui în care, pragmatică, ea nu crede, dar pe care nu îndrăzneşte să le contrazică în nici un fel.
Ştie că eu gândesc altfel şi încearcă să mă scuze, să mă explice prin apartenenţa mea la un
grup de vârstă, fără să-şi pună problema că aş putea avea – sau nu – dreptate. „Nu-i aşa că
oamenii, când îmbătrânesc, devin mai conservatori?“ se încumetă ea să mă întrebe, cu o voce
slabă, aproape pierdută. Îi spun că aşa e, ca să închid subiectul. Mi-e dragă în modestia ei şi o
compătimesc: căci ea munceşte mult, prea mult, ea este cea care ţine în spate întregul menaj,
şi acceptă să-l lase pe T. să se ocupe de arta lui „conceptuală“ (pe care cred că n-o înţelege
decât până la un punct) şi de educaţia intelectuală a copilului. Nu mică mi-a fost mirarea
când, acum doi ani, voiam să-i trimit lui Rory nişte cărţi cu poveşti de Crăciun şi ea, vag
jenată, mi-a spus că ar prefera altceva, că despre Crăciun nu se vorbeşte în casa lor (T. e
ateu). Aşa că, pentru ziua lui Rory, Uca a pregătit cartea de mitologie greacă menţionată
adineaori – necenzurabilă. Dar astea sunt mărunţişuri. În casa lor, principiul şi misterul vieţii
e reprezentat de Rory, adorat cu o religiozitate inconştientă de ea însăşi, de către ambii
părinţi. Altfel, ar fi fost trişti şi poate că s-ar fi despărţit până acum.
20 septembrie 2008
Multe şi mărunte. Monotonie. Încetineală. Soare palid. Umbre tremurătoare pe pereţi.
Nimicuri, nimicuri, nimicuri. Viaţa – acest plural miraculos. Singularul pândeşte însă ca un
mare animal de pradă, în jungla invizibilă care e timpul, secretul.
21 septembrie 2008
Echinoxul de toamnă. M-am sculat devreme, deşi aseară am adormit cu greu, târziu, şi-am
avut un somn încâlcit, răsucit, cu treziri, cu vise instantaneu uitate – sau poate fără vise. Încă
o zi, o lume – o duminică în care ne pregătim să mergem la biserică, să intrăm în timpul
liturgic, cântat, circular care se întoarce mereu şi trece fără să treacă, în care miracolul pâinii
şi vinului se produce în realitate pentru credincioşi, simbolic pentru ceilalţi, ca un îndemn să
încercăm să reînviem sensul pierdut în curgerea tulbure a zilelor. Rugăciunea inimii mele
(care ar trebui să devină permanentă): „Doamne, ajută necredinţei mele!“
23 septembrie 2008
Am avut totdeauna cultul prieteniei, dar înţeleg şi punctul de vedere anti-prietenie al lui
Proust. Prietenii ne percep, fără să vrea, fără să-şi dea seama, altfel decât suntem în adâncul
fiinţei noastre. Şi noi îi percepem superficial, social, conversaţional şi e important să nu ne
înşelăm, să ne dăm seama de aceste limite. Eul nostru profund nu există decât în meditaţia
solitară, în marea şi impenetrabila singurătate, în dialogul interior, în tăcerea vibrantă a
lecturii, şi mai ales în creaţie, în generozitatea dificilă, chinuitoare, exaltantă, dezinteresată a
creaţiei, a cărei forţă se măsoară în capacitatea ei de a face din cititor un cititor de sine.
Diferenţa între prietenie şi iubire e fundamentală: ne alegem şi ne „construim“ prietenii
social, în timp ce iubirea, în toate fazele şi formele ei contradictorii, de la sunetul unui nume,
de la o imagine fugitivă – încrucişarea pe drum cu o necunoscută, o femeie văzută de la
fereastra unui tren – până la o relaţie mai durabilă, o pasiune platonică, nedeclarată şi
nereciprocă (Madame de Guermantes), sau încărcată de dorinţe carnale nesatisfăcute
(Gilberte), sau împlinită fizic, dar culminând în gelozie şi chiar în gelozie postumă
(Albertine), e un fenomen de vitalitate, de exces vital irepresibil, purtând în sine, bineînţeles,
moartea, finitudinea, uitarea. Iubirile individuale sunt simple faţete sau mai degrabă
halucinaţii ale unui eros ţâşnind puternic din întreaga fiinţă şi în care realitatea şi visul se
confundă; iar separarea lor ar fi o operaţie la fel de artificială ca practicarea unor secţiuni la
înălţimi diferite într-un „jet d’eau irisé et en apparence immobile – dans un même et
infléchissable jaillissement de toute les forces de ma vie“ (Combray). În fond, Marcel nu le
49

iubeşte doar pe femeile numite mai sus, cărora le dedică multe pagini. Cuvântul „dragoste“,
cu nuanţe diferite, e folosit în legătură cu multe alte personaje feminine, unele foarte
importante în economia romanului. La prima întâlnire, în casa unchiului Adolphe, a unei
femei încă nenumite purtând o rochie roz – vom afla că e vorba de Odette de Crécy, cocota
de lux care va deveni Mme Swann, apoi Mme de Forcheville şi, în final, Prinţesă de
Guermantes –, preadolescentul Marcel se îndrăgosteşte instantaneu de ea. Scena e comică:
unchiul vrea să scape cât mai repede de prezenţa nedorită a lui Marcel, îl însoţeşte spre ieşire,
şi, la despărţire, „Éperdu d’amour pour la dame en rose, je couvris de baisers fous les joues
pleines de tabac de mon vieil oncle“ etc. Revăzând-o de-a lungul anilor pe Odette –
50

bunăoară când Marcel e îndrăgostit de Gilberte, fiica ei şi a lui Swann, în capitolul Autour de
Mme Swann –, ne putem întreba dacă el nu continuă s-o iubească într-un fel atunci când o
vizitează constant, ştiind dinainte că Gilberte, pe care vrea s-o uite, nu va fi acasă în acele
intervaluri. E ciudată frecventarea asiduă a mamei pentru a înăbuşi dragostea pentru fiică. Cu
atât mai ciudată cu cât Marcel e un fel de dublu mai tânăr al lui Swann. Povestea dragostei
acestuia pentru Odette, intensificată de gelozia lui morbidă (deşi perfect justificată), e o
sinteză de relatări din diverse surse, anecdote, mărturii ale unor terţe persoane, confesiuni
tardive ale lui Swan făcute naratorului (căci Marcel nu se născuse încă la vremea aceea) în
Un amour de Swann, care prefigurează volumele dedicate dragostei torturate de gelozie
(justificată? nejustificată? lucrurile rămân până la urmă indecidabile) a lui Marcel pentru
Albertine.
Fapt este că Marcel a iubit-o pe Odette pentru o clipă şi că după aceea nu mai putem şti,
deşi în memoria lui ea a continuat să ocupe un spaţiu larg şi adeseori ambiguu. Suntem tentaţi
să vorbim de prelungirea unor iubiri timpurii în „inconştientul“ textual-auctorial. Oricum,
pentru Proust, iubirea, de orice fel ar fi ea – cu toate încântările, mirajele şi suferinţele care o
însoţesc –, îşi are originea în fondul nostru vital de dorinţă. Atâta vreme cât te poţi îndrăgosti
– oricât ai fi de şubred, de bolnav, de bătrân – eşti viu, foarte viu şi capabil de acea
singurătate esenţială din care se hrăneşte spiritul creator. Ceea ce nu împiedecă dragostea să
se transforme, atunci când încetează să fie categorială, ca în tinereţea lui Marcel, şi când
obiectul ei devine o fiinţă individuală, într-o adevărată boală psihică, într-o permanentă
pendulare între iluzie şi suspiciune paranoidă, între credulitatea pasiunii şi inventivitatea
distructivă a geloziei, între indiferenţă şi chin. Oricum, notează Proust într-o scrisoare în
legătură cu À la recherche du temps perdu, răspunzând observaţiei că viziunea sa e prea
întunecată: „Un romancier are datoria să fie pesimist“. Nu dreptul, ci datoria.
Revin la tema cu care am început, prietenia. Proust insistă de mai multe ori – în À l’ombre
des jeunes filles en fleurs – când vine vorba de Saint-Loup, prietenul care-l admiră superlativ,
că prietenia este în cele din urmă un joc social de măşti, în care te străduieşti să faci o cât mai
bună impresie celuilalt, să străluceşti în conversaţie, să-ţi arăţi inteligenţa, care nu se poate
exercita în direcţia adevărului decât prin introspecţia solitară, prin explorarea creatoare a
sinelui. Marcel constată, de exemplu, că după două sau trei ore petrecute cu Saint-Loup, după
ce acesta îl lăudase pentru ce-i spusese, „j’éprouvais une sorte de remords, de regret, de
fatigue de ne pas être resté seul et prêt enfin à travailler“ . În relaţiile dintre prieteni mai
51

intervine, nu rareori, şi plictiseala. E apoi evident că atunci când suntem sinceri cu un prieten
ne înşelăm crezând că el ne înţelege: starea lui de spirit nu poate fi decât diferită de a noastră,
interesele, sentimentele, grijile fiind altele şi uneori în directă opoziţie cu ale noastre. Într-un
alt pasaj din À l’ombre el contrapune conversaţia – care e „modul de expresie al prieteniei“ –
„lucrării solitare a creaţiei artistice“. În prietenie, se manifestă „cet autre que soi-même qui
vit en nous et sur qui on est toujours si content de se décharger du fardeau de penser“ . Într-o
52

scrisoare (decembrie 1919), Proust îi reproşa politicos lui Jacques Rivière că plasa prea sus
valoarea prieteniei şi-i mărturisea că À l’ombre des jeunes filles en fleurs şi volumele
următoare sunt impregnate de un „spirit anti-amical“, adăugând într-o paranteză: „Notez du
reste que si théoriquement je suis un athée de l’amitié, je la pratique avec beaucoup plus de
ferveur que tant d’apôtres de l’amitié“ . Spiritul anti-amical (teoretic, abstract) presupune
53

desigur o vastă experienţă a prieteniei, după cum critica modului conversaţional de


comunicare nu se poate întemeia decât pe o practică îndelungată şi pe o cunoaştere solidă.
Paradoxul e că opera salvatoare, „munca artistică“, căutarea timpului pierdut şi regăsirea
Timpului (cu T mare, cum ortografiază Proust), expresia eului profund şi a miracolelor
memoriei involuntare, întreaga construcţie a „romanului-catedrală“ (sortit să rămână
neterminat ca toate marile catedrale) trebuie să ilustreze fidel şi în amănunt – cu infinită şi
mereu justificată dragoste pentru amănunt – aspectele sociale şi superficiale ale vieţii
naratorului, să recreeze în scris lungile conversaţii care au loc în saloanele aristocratice sau
pseudoaristocratice ale vremii, bârfelile oblice sau directe, sugerate cu discreţie sau exploziv
isterice (în cazul baronului de Charlus), fie şi doar pentru a satisface necesitatea internă de
contrast şi de conflict proprie ficţiunii literare izbutite. Căutările în profunzime nu pot începe
decât ca meditaţii asupra superficialităţii, ca descrieri ale aparenţelor, ca evocări ale
caracteristicilor fizice ale peisajelor şi ale personajelor – ale numelor pe care le poartă, ale
vocilor şi felului lor de a vorbi, de a spune şi de a nu spune, ale comportamentului lor – toate
fiind puncte de plecare pentru ipotezele în cascadă ale lui Marcel.
Cât despre prietenie, ca de altfel despre toate conceptele psihologice importante, teoriile
opuse pot fi ambele la fel de adevărate şi totodată la fel de parţiale, unilaterale, „monologice“
– dacă nu, cum se întâmplă cel mai des, pur şi simplu false ori stupide. Dincolo sau dincoace
de teorii, eu îmi păstrez credinţa în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din
propria-i cenuşă. Conversaţia poate fi un joc, ideal comparabilă cu o improvizaţie muzicală la
două sau mai multe instrumente pe o temă dată. Rezultatul poate fi o harababură, o reuşită
banală sau, foarte rar, ceva remarcabil, stimulator, revelator de noi posibilităţi sonore. O
discuţie între prieteni poate lua un curs neprevăzut, deschide orizonturi nebănuite pentru unul
sau altul dintre interlocutori. Într-un dialog, să zicem despre lecturi şi cărţi, se pot articula idei
noi, ieşite dintr-o ciocnire de opinii, pot apărea, între multe „idei primite“, puncte de vedere
neaşteptate, fecunde pentru cel care e disponibil să le regândească, eventual să le
argumenteze mai strâns, în scris. Reconstituirea imaginativă în singurătate a unor conversaţii
reale sau imaginare (cazul lui Proust) poate duce la pagini memorabile de literatură.
Răsunetul în memorie al unor replici simple poate fi de-o extraordinară complexitate şi
genera numeroase ipoteze plauzibile, subtile, pătrunzătoare. Ce înseamnă a înţelege? Poţi să
ghiceşti mai mult sau mai puţin exact ce-i trece prin minte prietenului cu care stai de vorbă şi
totodată să nu-l înţelegi. Dar tot la fel de bine poţi să-l înţelegi – prin bunătate, prin empatie –
fără să ştii ce anume gândeşte sau ar putea gândi, într-un moment de adevărată comuniune
spirituală. Bunătatea, generozitatea, simpatia sunt şi ele, în felul lor, mijloace de cunoaştere şi
de recunoaştere, care există în prietenie fără să excludă posibilitatea răutăţii (acel „demon al
perversităţii“ al lui Edgar Poe), a invidiei, a rivalităţii şi a resentimentului care pot oricând
distruge într-o clipă construcţia delicată a unei prietenii de mulţi ani.
26 septembrie 2008
Miercuri, 1 octombrie, mergem la Indianapolis pentru perfuzia cu Avastin şi întâlnirea
obişnuită cu dr. Hanna. Vineri, 4 – am reţinut acum câteva zile biletele de avion şi o cameră
la hotelul Villa Panthéon –, plecăm la Paris pentru trei săptămâni. Scopul călătoriei? Foarte
simplu: o schimbare de decor, o întrerupere a monotoniei vieţii de aici, din Bloomington. Îmi
va fi din nou dragă această monotonie la întoarcere, cel puţin pentru o vreme, dacă-mi va fi
dată. În aparenţă încalc principiul one day at a time – mă gândesc deja la sfârşitul lui
octombrie, când e programat un nou CT-scan, şi la perioada intermediară – tot aşa cum l-am
încălcat când ne-am hotărât să mergem la Los Angeles pentru aniversarea lui Rory. Dar în
esenţă îl respect, în măsura în care iau fiecare zi ca pe un tot, iar inevitabilele anticipări nu
sunt decât nişte abstracţii, reţinute parcă în altă regiune a creierului, într-un modul separat,
izolat, fără acompaniamente imaginative, fără acel sens al aşteptării înfrigurate de altădată,
care dilua semnificaţia prezentului, a realităţii imediate şi făcea din viitor un timp mai plin.
Am avut sentimentul că Uca se bucură de această călătorie, dar ea mi-a spus că deocamdată e
preocupată de facerea bagajelor (eu unul aş pleca cu mâinile în buzunare sau cel mult cu o
servietă) şi mai ales de lungimea drumului, de orele încordate pe care le vom petrece pe
aeroporturi şi în avion, de durata zborului transatlantic, un adevărat coşmar, agravat după
sosire de oboseala nopţilor ce urmează, cu somnul răvăşit de diferenţa de şase ore dintre aici
şi acolo. Are dreptate. Nici eu n-am uitat, dar pentru mine aspectul concret al tuturor acestor
inconveniente s-a schematizat, s-a abstractizat şi se sustrage intuiţiei. Azi e azi – iar restul e
ca şi când ar fi fost fără să fie, ca şi când n-ar fi, ca şi când va fi fără să fie…
27 septembrie 2008
„Crime muzicale“ cu iPod-ul meu în cursul lungilor plimbări în Bryan Park: nu mă satur să
ascult suitele franceze de Bach în minunata interpretare pianistică a lui Glenn Gould; apoi,
sonate pentru pian de Schubert cu Radu Lupu; apoi Preludiu, coral şi fugă de Franck cu
Evgheni Kissin; apoi, sonate pentru violoncel şi pian de Beethoven (cu Rostropovici şi S.
Richter) etc. Audiţia e însă departe de a fi perfectă: în zonele limitrofe cu strada mă irită
maşinile care trec, în special câte un pick-up truck care accelerează zgomotos, ca să nu mai
vorbesc de motociclete – din fericire rare – care mă scot pur şi simplu din fire şi mă fac să
rostesc în gând şi uneori în şoaptă, printr-un automatism reactiv greu de controlat, înjurături
de toate cele (mai ales în engleză, dar şi în română); iar în zonele mai liniştite, departe de
stradă, în afară de lătratul rar al câinilor (care mă deranjează, nu ştiu de ce, mai puţin), mi se
par indecente vocile trecătorilor care par a vorbi singuri ca nişte nebuni, dar care ţin lipit de
ureche un telefon mobil, nepăsători că banalităţile sau intimităţile pe care le spun pot fi auzite
şi de alţii. Totuşi sunt intervale, uneori destul de lungi, în care pot asculta netulburat. Iar în
celelalte, cu excepţia câte unei motociclete pârâind asurzitor, atenţia reuşeşte să extragă
sunetele muzicii şi să reducă diversele zgomote externe la un zgomot alb de fond, de o
intensitate fluctuantă, ca paraziţii la un radio cu lămpi de pe vremuri, Philipsul nostru
antebelic de la Bucureşti, la care ascultam în adolescenţă, în fiecare duminică la trei după-
amiaza, pe unde scurte, concertele simfonice sub bagheta lui Sir Thomas Beecham difuzate
de BBC World Service. Paraziţii care interveneau din când în când, mai insistenţi sau mai
slabi, dădeau audiţiei un caracter aproape eroic. Evident, acest eroism de odinioară, când
eram complet dedicat ascultării, s-a transformat graţie iPod-ului în crimă, căci pot cu ajutorul
lui să fac din muzică un supliment al exerciţiului fizic, un mod de a atenua plictiseala
mersului cu pas vioi, timp de cel puţin o oră, pe o alee circulară care înconjoară un mic parc
citadin. Din scop, ascultarea muzicii a fost degradată, transformată într-un simplu mijloc de a
străbate un segment de timp închinat unei activităţi cu totul străine de muzică. Dar mai e
ceva: această crimă, agravată de impuritatea previzibilă a audiţiei, e finalmente pedepsită de
oscilaţia chinuitoare între anumite momente bune şi altele de enervare sau chiar de furie
neputincioasă. Tentaţia crimei muzicale e însă prea mare ca să nu-i cedez.
29 septembrie 2008
Alaltăieri după-amiaza am petrecut împreună cu Uca o oră agreabil-tristă cu Virginia Zeani,
venită pentru două zile la Bloomington pentru a fi omagiată de Şcoala de Muzică cu prilejul
aniversării a şaizeci de ani de la debutul ei în rolul Violettei din La traviata. Printr-o
coincidenţă cronologică, opera de aici împlineşte şi ea şaizeci de ani de la înfiinţare, şi
spectacolul aniversar cu La traviata i-a fost dedicat Virginiei, fostă profesoară de canto aici
timp de aproape două decenii. Seara, înainte de spectacol, ea ţine o scurtă alocuţiune pentru
Societatea Prietenilor Muzicii. Tema ei e necesitatea de a merge înainte, mereu înainte, chiar
şi la o vârstă înaintată ca a ei. Remarca ei, „Ieri la şase seara nu voiam să vin, la şase şi
jumătate eram gata“, stârneşte hohote de râs în publicul cu părul alb, încântat de atitudinea ei.
Montarea operei lui Verdi e una din cele mai izbutite pe care le-am văzut aici de-a lungul
anilor. Scenografia e de calitate, regia fină, atentă la detalii, iar câteva din voci sunt
remarcabile: în special Violetta, o soprană cristalină, cu o anumită experienţă (educată în
Polonia, ea a cântat la diferite teatre din Europa de Est, înainte de a veni aici să studieze cu
Carol Vaness).
La 83 de ani, Virginia are trupul îndesat (a scăzut vizibil în înălţime) şi se mişcă greoi, cu
efort, din cauza unei bursite avansate care-i umflă picioarele şi-i provoacă dureri la şolduri.
Eleganţa rafinată cu care e îmbrăcată nu-i poate ascunde vârsta sau obezitatea; iar faţa ei
machiată păstrează doar vagi urme ale frumuseţii din fotografia reprodusă în programul de
sală, luată în 1948, la debutul ei de la Bologna. Vitalitatea ei, întreaga ei personalitate se
concentrează acum în ochii inteligenţi şi mobili, cu priviri pătrunzătoare şi expresive, în
vocea ei cu inflexiuni bogate, extrem de nuanţate, şi-n ceea ce spune – vibrând de sinceritate
(adesea jucată, dar cu un cuceritor talent), de îndemnuri prin care transpare o înţelepciune
străveche, în partea ei optimistă, de un amestec de melancolie, mândrie şi seninătate. Discuţia
– ea vorbeşte mai mult decât noi doi la un loc şi cu naturaleţe şi calm despre ea însăşi – e un
imens zigzag în timp: momente din povestea vieţii ei, începând cu prezentul (cum s-a hotărât
să vină la Bloomington, cum hotărârea luată i-a risipit oboseala şi i-a dat energia necesară
pentru călătoria de la West Palm Beach până aici, cu schimbări de avioane şi aşteptări pe
aeroporturi), coborând abrupt până la copilăria modestă în satul Solovăstru de lângă Reghin
(„Până la şase ani, când am fost dusă la oraş, la Reghin, nu am văzut lumina electrică“),
sărind apoi la primii ani din Italia, la succesele ei începând cu anul 1948, la căsătoria cu
Nicola Rossi-Lemeni (pe care retrospectiv o regretă, după cum regretă şi că a avut un copil:
au fost, acestea, mari piedici în desfăşurarea firească a carierei ei de divă). Despre fiul ei,
acum chirurg, ne spune că a avut o mare înzestrare muzicală nativă (ureche perfectă etc.), dar
că a urât totdeauna muzica pentru că din pricina ei nu-şi vedea părinţii cu lunile şi se simţea
singur, deşi era bine îngrijit. Ce mă surprinde e că toate acestea şi multe altele – nu intru în
detalii – ni le comunică cu multă căldură, cu farmec, dându-ne mereu sentimentul că o face
special pentru noi, că se bucură de întâlnirea cu noi (cum ar sugera şi faptul că, în ciuda
programului ei social încărcat, ne-a căutat de câteva ori la telefon şi a insistat să venim s-o
vedem la hotelul Radisson, unde ne aştepta în lobby).
Când ne întreabă cum o ducem, cum ne simţim, îi vorbesc de cancerul meu. „Trebuie să
vrei să trăieşti, să accepţi boala şi să ai o viaţă cât mai plină.“ Îmi dă exemplul fostei ei eleve,
Sylvia McNair, strălucită soprană (a cântat la Metropolitan, la Covent Garden şi la alte opere
importante) şi acum profesoară de voce aici, care acum doi ani a fost diagnosticată cu cancer
terminal (doctorii îi dădeau doar şase săptămâni de viaţă, îndemnând-o să-şi definitiveze
testamentul şi să ia ultimele hotărâri); ea nu numai că a supravieţuit, dar continuă să fie foarte
activă şi plină de energie. Medicina a făcut progrese în care ea însăşi nu îndrăzneşte să
creadă. S-au împlinit şaptesprezece ani de la moartea lui Nicola din cauza unei tumori la
pancreas şi la ficat. Aceeaşi boală ar fi astăzi tratată cu mijloace mult îmbunătăţite etc. (Eu
tac.) Admir vitalitatea şi tenacitatea Virginiei, egoismul ei sănătos (care-o face să regrete atât
de franc mariajul cu Nicola, deşi memoria lui îi rămâne preţioasă), dublat de-o generozitate la
fel de sănătoasă, spontană şi chiar impulsivă – acestea fiind doar câteva din trăsăturile care
intră în formula mai complexă, mai misterioasă a farmecului ei.
2 octombrie 2008
Doctorul Hanna, ieri, la Cancer Center, zâmbitor şi binevoitor, părea a fi uitat cine sunt, ca
profil individual: eram unul dintre pacienţii lui, un caz între multe altele – asta nu mă miră.
Mă miră însă, pe drumul de întoarcere la Bloomington (Uca la volan), tonul calm, perfect
normal al discuţiei cu Deb Estes despre viitorul meu probabil – trei luni? şase luni? Oricum,
îmi spunea ea, pe acelaşi ton calm, perfect normal, durata supravieţuirii în cazurile de cancer
pulmonar s-a dublat statistic în ultimii cinci ani. Uimitoare această normalitate. Mâine plecăm
la Paris – să fie asta ultima mea călătorie? Poate că nu, poate că da…
28 octombrie 2008
Reiau jurnalul după o lungă întrerupere. Pe 24 octombrie ne-am întors de la Paris şi zborul
spre Vest şi spre devreme, în lumină continuă, mi s-a părut odihnitor, chiar împrospătător
după scurte perioade cu ochii închişi, între trezie şi o ceaţă subţire de somn, repede, dar lin
destrămată. Plecarea de la aeroportul Charles de Gaulle, coada de peste o oră până la
obţinerea cărţii de îmbarcare, controalele aglomerate şi repetate de securitate au fost
cvasicoşmareşti, credeam că pierdem avionul, dar l-am prins în ultimul moment. Au urmat,
până la Cincinnati, nouă ore calme. Am citit, între altele, o carte de psihanalistul şi psihiatrul
pentru copii D.W. Winnicott (1896 – 1971), o culegere postumă de conferinţe şi articole,
intitulată Conversations ordinaires în ediţia franceză (titlul original, Home Is Where We Start
From, un vers din Four Quartets de T.S. Eliot, fiind imposibil de tradus). Autorul îşi expune
54

aici, pe un ton liniştit şi într-un stil de o blândă claritate, ideile centrale ale sistemului său
postfreudian. Pe Winnicott îl cunoşteam de la începutul anilor 1990, când m-am referit la
viziunea lui asupra jocului ca „fenomen tranziţional“ în dezvoltarea copilului, prezentată în
volumul Playing and Reality. Efect neaşteptat: lectura Conversaţiilor obişnuite îmi face bine,
efectiv bine, felul cum elaborează el concepte precum „sănătate“, „creativitate“, „creştere
(normală)“ etc. e de-o simplitate subtilă, înţeleaptă, cu adâncimi complexe şi totodată
prietenoase. Când discută „cazuri“, chiar şi ipotezele lui cele mai fantastice (inevitabile în
orice psihanaliză, care trebuie să explice orice răsturnând aparenţele) nu ies din spaţiul acelei
înţelegeri mai cuprinzătoare şi esenţial blânde care caracterizează personalitatea lui. Intrând
în „zona tranziţională“, copilul descoperă prin joc – prin prefăcătoria sănătoasă pe care o
implică jocul – puterea unificatoare a simbolului, lucru greu de înţeles. Surprinzător la un
psihanalist e gândul că un efort autentic de înţelegere „ar putea introduce religia în experienţa
oamenilor care s-au maturizat în afara oricărei noţiuni de miracol“. Miracolul poate deci juca
un rol în cunoaşterea unor fenomene naturale… Ajunşi acasă, începem să despachetăm şi,
pătrunşi de-o oboseală firească, ne culcăm devreme şi dormim cu două sau trei mici
întreruperi calme până dimineaţa. A doua zi mă simt bine – suspect de bine –, ca în ultimele
câteva zile de la Paris, după vindecarea de acea răceală rea, cu febră joasă, dar încăpăţânată,
cu tuse dureroasă, cu pierderea completă a vocii, care m-a ţinut în camera de hotel câteva
zile. Într-o sâmbătă, cu toate cabinetele medicale închise, am apelat (la sugestia lui I.) la
serviciul SOS Médecins, şi în mai puţin de o oră a venit să mă vadă la hotel un doctor
(experienţă pe care n-o mai avusesem din copilărie). Doctorul, relativ tânăr, simpatic, mirat şi
încântat că vorbim franţuzeşte, a diagnosticat o traheită şi-un început de bronşită „clasică“ şi
mi-a prescris un antibiotic şi un medicament cu cortizon (antiinflamator), şi într-adevăr
antibioticul, luat timp de-o săptămână, a fost eficace. M-a neliniştit însă, în procesul
vindecării, faptul că tusea, mai rară şi mai puţin dureroasă, îmi aducea sânge în gură. Chiar
după zece zile, o tuse provocată voluntar mă făcea să scuip sânge. Nu mult, ceea ce o făcea
pe I. să mă îmbărbăteze: dacă ar fi fost vorba de o hemoragie datorată cancerului pulmonar,
cantitatea de sânge ar fi fost mult mai mare. Ceea ce era curios era că, intrat în convalescenţă,
sângele din gură mă neliniştea abstract şi nu afecta deloc bunăstarea fizică pe care mi-o dădea
tămăduirea de-o boală minoră în interiorul unei boli majore, ireversibile. Euforia micii
convalescenţe mă făcea chiar să uit pe moment de dublul cancer (pulmonar şi pancreatic)
care, fără simptome externe, continuă să mă roadă pe dinăuntru. Iar anxietăţile provocate de
ideea morţii apropiate dispăruseră ca prin minune, se topiseră în sentimentul (iluzoriu
desigur) al unui prezent curat, sentiment accentuat şi de respectarea mai mult sau mai puţin
riguroasă a principiului one day at a time: viitorul nu exista decât în orizontul unei zile.
Revederea cu Ionel în primele zile la Paris (venise de la Morges pentru două zile special ca
să mă vadă şi-i rezervasem o cameră la hotelul Villa Panthéon, în Cartierul Latin, unde
stăteam şi noi) a fost plăcută într-un registru mai degrabă melancolic. Să fie aceasta ultima
revedere cu cel mai vechi prieten al meu? mă întrebam. I-am împărtăşit neputinţele mele şi el
pe ale lui, paralele, ca să-mi dovedească că sunt de fapt proprii vârstei noastre. Ca şi mine, el
suferă de o artrită (poate chiar mai gravă) care-i face mersul prelungit lent şi chinuitor. (Din
fericire, eu mai pot face lungi plimbări, înţepeneala dureroasă apare după.) Cu o seară înainte
făcusem o baie în cada mică şi alunecoasă de la hotel şi, spre marea mea ruşine, nu mă mai
putusem ridica în picioare, mă zbătusem timp de aproape o jumătate de oră încercând, dar
mâinile mele erau prea slabe pentru a ridica corpul greu, cu junghiuri în încheieturi, şi când
credeam că în sfârşit am reuşit, alunecam iar în fundul căzii, umilit. A trebuit s-o chem pe
Uca să mă ajute. „Dar eu“, mi-a spus Ionel, „de mult nu mai fac baie – doar duş, în picioare“.
M-am plâns că am din ce în ce mai mari goluri de memorie şi dificultăţi de a regăsi un nume
pe care de fapt îl ştiu foarte bine. Când am fost împreună la Panthéon mi-au trebuit aproape
douăzeci de minute ca să-mi revină numele lui Charles Péguy, pe care-l căutam într-o placă
cu lunga listă alfabetică a poeţilor francezi morţi în timpul Primului Război Mondial. Abia
când am ieşit din Panthéon şi când nu mă mai gândeam la el mi-a fulgerat prin minte. Cu un
surâs şi cu un ton de uimire autoironică Ionel mi-a spus: „Dar ce, tu crezi că eu nu m-am
ramolit?“ Cu toate acestea, amândurora viaţa ne pare mai preţioasă decât oricând şi scrisul
modul cel mai potrivit de a petrece timpul şi de a ieşi din el. Lectura urmează la mică
distanţă. Ea stimulează dorinţa de a scrie. După cele trei romane, după Hipermnezii, după
volumele de eseuri, eşti la vârsta când Theodor Fontane publica Effi Briest, îi spun, de fapt i-
am mai spus-o. Tu poţi acum să scrii capodopera ta. Eu, din păcate, trebuie să mă mulţumesc
cu jurnalul – singurul gen compatibil cu viaţa de pe o zi pe alta; singurul gen care se
adresează esenţial unui unic cititor: celui care-l scrie şi nimănui altcuiva.
În lungile plimbări cu Uca prin Paris, oraşul mi se pare, în zilele însorite de Indian summer,
mai frumos – şi de-o frumuseţe inefabil binefăcătoare – decât oricând. Ne mai oprim la câte
un mic cinematograf „de artă“ – aşa, de pildă, am văzut la Champo excelentul Notorious (Les
enchaînés) al lui Hitchcock; sau vizităm câte o expoziţie (Mantegna la Luvru). Dar strada, cu
frunzele îngălbenite şi rărite ale marilor platani, cu noduroasa şi imens de bătrâna salcie
plângătoare din L’Ile de la Cité, cu poduri arcuite peste Sena, masive şi de-o eleganţă simplă
(Pont Neuf) sau cu ornamente aurite (Alexandre III), cu arhitecturi monumentale vechi de
secole, cu biserici gotice şi ruine romane (Cluny), cu clădiri haussmanniene ca-n tablourile
lui Caillebotte, cu trecători grăbiţi sau lenţi, studenţi în zona Sorbonei sau a celebrului
Collège de France (unde am fost şi noi la o conferinţă despre Muzică şi Cuvânt), cu turişti
dezorientaţi cu planuri ale oraşului în mână – strada aglomerată sau pe alocuri aproape pustie,
cu mesele café-urilor pe trotuare, cu guri de metro în stil Art Nouveau, cu circulaţia
disciplinată a maşinilor şi autobuzelor, cu mici parcuri şi locuri de joacă pentru copii când nu
te aştepti –, strada e mereu fascinantă, regina cu multe chipuri şi multe măşti a Parisului. Am
fost mai peste tot, dar mai ales pe Rive gauche, în Cartierul Latin, unde am locuit studenţeşte
(chiuvetă în cameră, baie pe culoar) vreme de trei luni acum patruzeci de ani, în Le Grand
Hôtel des Balcons, pe strada Casimir Delavigne, cu vedere spre Odéon de la fereastră.
Amintiri foarte precise despre acea perioadă – turbulenţe, rebeliune studenţească, baricade în
cartier, gaze lacrimogene, iar eu mai scriam sau rescriam câte o pagină din Zacharias Lichter,
mai adunam material pentru teza de doctorat, socializam destul de mult (familia Ionesco,
Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Paul Celan, Mira Baciu şi Negoiţescu etc.). Iri
rămăsese zălog în ţară, în grija bunicilor, la trei ani, şi dacă n-ar fi fost ea nu ne-am fi întors.
Pentru ea însă, ne-a spus mai târziu, plecarea noastră a fost traumatică, a crezut că o
abandonăm. Winnicott ar fi fost cu totul de acord cu ea. Multe din reacţiile ei de rebeliune, de
ură faţă mine (mai puţin faţă de Uca), s-ar putea explica prin acea fantasmă a părăsirii. Noi
nici nu ne dădeam seama.
Ar trebui să gândim fiecare acţiune mai semnificativă a noastră ca pe ultima, dar n-o facem
decât când simţim, cum se spune, cuţitul la os. Dorinţa de a merge la Paris între două
tratamente la spital a fost determinată de nevoia mea neaşteptată de a-mi revedea familia,
poate pentru ultima oară. Am regăsit-o pe soră-mea aparent neschimbată: activă ca totdeauna,
săritoare, deschisă, dar în acelaşi timp aproape ermetic închisă în zonele cele mai intime.
Discreţia ei în ceea ce priveşte viaţa ei personală e contagioasă: sunt anumite întrebări pe care
ea nu ţi le va pune niciodată, interzicându-ţi, tacit, să-i pui întrebări asemănătoare. Relaţia ei
cu F., veche de mai bine de cinci ani, continuă: el lucrează acum la IBM (consultant în
software), iar ea, dintr-o femeie sever dominantă (cum fusese cu Petre, tatăl lui C.) a devenit
o supusă, mergând până acolo încât pare oricând gata să-i satisfacă toate capriciile lui F. Ea a
simţit totdeauna, cred, nevoia să aibă grijă de cineva fragil, să se dedice cu pasiune, cum i s-a
dedicat lui C. în copilăria ei bolnăvicioasă, nu însă fără a dori s-o controleze îndeaproape.
Când fetiţa firavă a crescut şi s-a făcut sănătoasă, a început să resimtă acest control ca pe o
invazie a spaţiului ei privat, a lumii ei interioare, pe care voia – ca mai toţi adolescenţii şi
tinerii – s-o ţină secretă. Aşa au început şi apoi s-au intensificat conflictele între mamă şi
fiică, extrem de dureroase pentru I., căreia i se refuza orice recunoştinţă pentru eforturile şi
sacrificiile ei, normale din punctul de vedere al lui C. În sfârşit, după ani şi ani, relaţiile dintre
mamă şi fiică s-au îmbunătăţit până la un punct şi au intrat într-un fel de rutină politicoasă
reciprocă, subîntinsă de tăceri autoimpuse de ambele părţi. Prin F., în ciuda marii diferenţe de
vârstă (el e mai tânăr decât C. cu aproape 15 ani!), sau poate tocmai din pricina acestei
diferenţe, I. a găsit un partener căruia să-i poată purta de grijă. Într-adevăr, F. e un caz
singular. E complet izolat între membrii generaţiei lui, ale cărei gusturi, obiceiuri, manierisme
nu le împărtăşeşte deloc. Comportamentul lui e, văzut din afară, rigid şi foarte idiosincratic. Îl
interesează aproape exclusiv tot ceea ce are legătură cu computerele (cu accentul pe software)
şi cu diferitele aparate electronice în versiunile lor cele mai noi. […] F. n-are prieteni, în afară
de un autist inteligent, excelent matematician, pe care însă îl vede rar (I. fiind exclusă de la
aceste întâlniri). E foarte posibil ca el însuşi să intre în spectrul autismului, un tip de Asperger
dotat cu o inteligenţă sistematică şi deficitar în empatie. I., altădată femeie dominatoare, se
lasă dominată de el. Social, desigur, ea se găseşte într-o poziţie ambarasantă, pe care însă şi-o
asumă cu curaj şi chiar cu o atitudine sfidătoare: „Sunt liberă să fac ce vreau cu viaţa mea şi
nimeni n-are dreptul să se amestece“. C. nu îndrăzneşte să-i facă reproşuri, deşi nouă ne
spune că nu poate suporta ca F. să-i certe pe copiii ei când fac vreo boroboaţă. „Cum îşi
permite el să le facă observaţie lui E. şi L. când e mai tânăr ca mine cu 15 ani?“ Relaţiile între
familia G. şi cuplul I.–F. continuă însă, în ciuda unor episoade glaciale. Eu unul o înţeleg pe
I., şi chiar o admir.
C. a fost caldă, fermecătoare cu noi, ne-a invitat aproape în fiecare seară la cină. Ca mama
ei în trecut, în relaţia cu Petre, ea îl domină pe J.-P., care se supune fără să protesteze, ba
chiar cu un fel de plăcere, la toate poruncile ei, pe care ea nu se sfieşte să le rostească pe un
ton „normal“, fără stridenţe, de faţă cu noi şi probabil cu alţi musafiri sau amici. Oricum,
mesele cu noi sunt servite de el – poartă un şorţ colorat de bucătărie – şi în acelaşi timp tot el
trebuie să aibă grijă şi de copii. Simpatizez cu J.-P., mare avocat la Curtea de Casaţie a
Franţei, dându-mi în acelaşi timp seama că nu prea am ce discuta cu el, că nu pot ghici
gândurile şi sentimentele lui, că nu avem repere comune, că interesele noastre intelectuale nu
se încrucişează în nici un punct. În schimb, discuţiile cu C., rareori pe teme culturale, sunt
plăcute, au acea intimitate răutăcioasă şi totodată distins reţinută şi uneori chiar afectuoasă a
schimburilor de bârfe şi contrabârfe privind doar familia apropiată. Se verifică zicala „Les
absents ont toujours tort“ . „I. e indiscretă, nu respectă secretele altora“, îmi spune C.
55

„Recunosc, C. poate fi fermecătoare când vrea, dar e profund manipulativă“, îmi spune I.
Confruntat cu asemenea afirmaţii, eu încerc să introduc în ele nuanţe, complexităţi,
ambiguităţi, dar, vai, numai pentru a le auzi repetate, dezvoltate – pe un ton însă calm, fără
asprimi, ba chiar suav, ca şi când ar fi vorba de nişte fenomene astronomice sau de nişte
ecuaţii morale care n-au fost încă (şi poate nu vor fi niciodată) rezolvate.
Copiii, amândoi finii mei, sunt fiecare în felul lui adorabili. E., în faza imediat prepuberală
la 12 ani, s-a mai „îmblânzit“ faţă de anii anteriori. Lipsit de prieteni printre colegi, solitar,
neatent, aparent nepăsător faţă de rezultatele slabe de la şcoală, anul acesta – îmi spune C. – a
primit cu entuziasm să ajute o nouă elevă, oarbă, foarte inteligentă, dar complet izolată din
pricina handicapului ei. Numele ei e Salomé şi faptul că are grijă de ea îi dă lui E. o
responsabilitate pe care n-a avut-o niciodată faţă de sine. În pauze, cei doi nu ies din clasă,
preferă să stea de vorbă în colţul lor. E. o admiră pe Salomé şi e poate – în mod secret –
îndrăgostit de ea. El continuă să aibă probleme (e impulsiv, vorbirea lui e rapidă, iar
pronunţia bălmăjită face greu de înţeles ce spune, nu se împacă deloc cu ortografia franceză
etc.), dar e bun la matematică şi în general face faţă obligaţiilor şcolare. În adolescenţă, sper,
va izbuti să devină independent, fie că are deficit de atenţie (cum cred părinţii lui), fie
Asperger (cum credem I. şi cu mine).
L. e, la zece ani, un copil reuşit din toate punctele de vedere. E frumoasă, plină de energie,
sportivă (face echitaţie, joacă tenis), bună la şcoală, are mulţi prieteni, are imaginaţie (scrie
mici povestioare comice cu un anumit tâlc, pe care le ilustrează ea însăşi). În viaţa cotidiană îi
place să joace roluri. S-a bucurat de venirea noastră la Paris şi, două sau trei seri la rând, când
eram aşteptaţi pentru cină, a vrut să joace rolul de maîtresse de maison, cu o seriozitate dusă
până la un dulce comic involuntar. Foarte politicoasă, aducea paharele şi sticla de vin în
salon, umplea atent paharele, ne întreba dacă mai dorim ceva (eu îi ceream un pahar de apă),
apoi ne invita la masă, ne servea cu grijă felurile de mâncare, protestând vehement când
maică-sa voia să intervină, ca să grăbească lucrurile – căci L., evitând să facă pete pe faţa de
masă, se mişca atent şi foarte lent. C. ne spunea – în limba română, pe care L. n-o înţelege
deloc, cum n-o înţeleg nici J.-P., nici E.: „Evident, L. vrea în joacă să mă înlocuiască pe mine
şi, pe plan simbolic, să se simtă stăpâna casei, să deţină ea toată puterea“. Pe drumul spre
Hôtel Panthéon de pe rue des Écoles, unde locuim, discut în autobuz cu Uca interpretarea lui
C. Mie mi se pare plauzibilă într-un sens limitat, unul din multele (simbolicul fiind totdeauna
„supradeterminat“); ei i se pare absurd exagerată, interesantă doar ca o ilustrare a modului de
gândire şi a preocupărilor lui C., fără nici o legătură cu L. Că orice interpretare e în primul
rând o autointerpretare şi o mărturisire deghizată nu-i nici o îndoială. Dar, până la urmă, cine
o fi având dreptate? Poate amândoi.
29 octombrie 2008
E şase seara, am fost cu Uca toată ziua la Simon Cancer Center de la Indianapolis. Lucrurile
s-au complicat. CT-scanul nu e bun. Tumoarea de la plămânul drept, îmi spune dr. Hanna, a
crescut cu 10%-15% (ultima cifră e probabil mai exactă). Expectoraţiile cu sânge de acum
două săptămâni, de la Paris, tot mai rare şi cu sânge tot mai puţin, s-au prelungit totuşi
îngrijorător (cea mai recentă am avut-o chiar azi, la spital, după un strănut puternic) şi sunt
potenţial mai grave decât am crezut. Va fi nevoie de o bronhoscopie – procedură chirurgicală
în toată regula, cu anestezie generală. Medicaţia de până acum (Avastin şi, în cadrul studiului
clinic la care fusesem acceptat, Enzastaurin/Placebo) a fost suprimată. Avastinul ar explica
sângerarea prelungită – din bronhiile inflamate în timpul răcelii? din tumoare? dintr-o altă
posibilă tumoare minusculă, care nu se vede la CT-scan? După rezultatul bronhoscopiei –
dacă acesta nu indică ceva mai grav – voi relua chimioterapia cu Docetaxel/Taxotere, un
medicament cu efecte secundare destul de serioase (susceptibilitate la infecţii, anemie,
greţuri, pierderea părului, dureri musculare, amorţeală şi pişcături în braţe şi în picioare etc.).
Curios e că bunăstarea – şi fizică, şi psihologică – pe care mi-a produs-o vindecarea de
răceala de la Paris continuă. Ascult ce-mi spune doctorul cu o îngrijorare total abstractă, pe
un fond de indiferenţă luminoasă ca această zi de toamnă care scade. Fapt e că mă simt bine,
mai bine decât oricând în aceste luni anxioase, fără să încerc, fără să vreau. Şi am senzaţia că
dacă aş vrea să distrug această stare, sau s-o modific în lumina noilor informaţii nedorite, n-aş
izbuti. Nu sunt nici „optimist“ şi, desigur, nici „pesimist“ (fie şi de-un „pesimism senin“ sau
stoic). Să fie vorba de acel calm de dinaintea furtunii? Adevărul e că nu-mi pasă. Sau să se fi
trezit acel „instinct al imortalităţii“ despre care vorbeam cu câteva luni în urmă, când cugetul
mi-era măturat de mari vânturi anxioase? Acum, acele vânturi s-au potolit ca prin farmec.
3 noiembrie 2008
Miercuri 5 noiembrie fac bronhoscopia şi vineri 7, dacă nu intervine nimic special, încep
noua chimioterapie cu Taxotere, aici, la Bloomington, la cabinetul doctoriţei Karuna S.
Koneru, recomandată de dr. Hanna, pe care-l voi revedea periodic – din şase în şase
săptămâni – când merg la Indianapolis pentru CT-scan. Privesc declinul meu biologic, pe
care-l doresc desigur cât mai lent şi fără accidente care să ducă la internări de urgenţă,
resuscitări, episoade dureroase etc. cu o resemnare senină. E inevitabil, îmi zic, să ies
câteodată, în circumstanţe speciale cum sunt cele de acum, din orizontul limitat (de fapt
infinit) al zilei şi să mă gândesc la un viitor posibil, limitat şi indefinit. Încălcarea ocazională
a principiului one day at a time nu-i anulează valabilitatea pentru mine şi, într-un fel, chiar o
confirmă. Am continuat să mă simt bine în ultimele zile. Îmi dau seama că aşa cum bolile te
fac să apreciezi sănătatea – apreciere care se poate refracta asupra bolilor înseşi, făcându-le
preţioase ca mijloace de cunoaştere – apropierea de moarte îţi revelează, cu nuanţe mereu noi
şi cu totul neaşteptate, miracolul care este viaţa, miracol în mod normal ascuns, acoperit de
crusta obişnuinţei, a banalităţii, a plictiselii, întrevăzut vag în anumite momente extatice, în
iubire şi-n creaţie. Uimitor e că apropierea de moarte nu aboleşte obişnuinţa, banalitatea sau
plictiseala, ci doar le dă o transparenţă prin care miracolul devine vizibil, luminos, prezent. S-
ar putea spune că obişnuinţa, banalitatea, plictiseala, repetiţia devin bune conducătoare de
miracol, sunt pătrunse de el şi pot fi iubite, alături de alte iubiri, într-o creativitate difuză.
Altfel, campania electorală şi-a atins maximumul de intensitate cu o zi înainte de alegeri.
Barack Obama apare ca un câştigător aproape sigur, pe cât de sigur, pe atât de improbabil, cel
puţin în teorie. Povestea lui e extraordinară şi cred că tocmai improbabilitatea ei extremă,
inimaginabilă explică succesul lui în mai mare măsură decât talentul lui oratoric, energia lui,
capacitatea lui organizatorică (campania lui a fost ca o maşină nouă, perfect pusă la punct,
faţă de campania haotică, reactivă, dezamăgitoare a lui John McCain). Obama, copilul din
flori al unui student negru venit din Kenya cu o bursă în Hawaii şi al unei studente albe de 18
ani, s-a născut la Honolulu şi a mers la şcoală în Indonezia (unde mama lui s-a căsătorit cu un
indonezian), apoi în Hawaii, unde a fost crescut de către părinţii mamei, mereu în absenţa
tatălui care-şi părăsise fără mustrări de conştiinţă tânăra iubită şi copilul pentru alte femei.
Cine şi-ar fi putut închipui că acest băiat birasial, care şi-a construit în timp o identitate de
negru american (prin definiţie antiamerican), va ajunge preşedintele Statelor Unite? Evident,
educaţia lui (a terminat strălucit Harvard Law School), charisma lui, abilitatea lui politică şi
organizatorică, ca şi tinereţea lui au jucat un rol important.
Ca şi programul lui stângist într-o vreme de profundă criză economică şi financiară. Până la
urmă, repet, mi se pare totuşi că întreaga poveste de necrezut a vieţii lui, pura ei
improbabilitate, a fost factorul secret fascinant al candidaturii lui. McCain, la 72 de ani, cu un
program care era greu de deosebit de programul falimentar al lui George W. Bush, n-a putut
atrage decât partea conservatoare a electoratului, importantă şi ea, dar insuficientă. Nimeni
însă nu ştie ce va face Obama ca preşedinte. El promite o schimbare radicală, dar complet
nedefinită. O aruncare în necunoscut, o aventură. Şi iată că o aventură – cu imense riscuri – e
ceea ce i-a electrizat pe tinerii din diverse categorii sociale şi pe mulţi alţii, inclusiv
intelectualii „progresişti“, „anticolonialişti“, cvasimarxişti. Rămâne de văzut ce se va
întâmpla. În orice caz, pentru istoria Statelor Unite, e un moment de răscruce sau de
„bifurcaţie“, cum s-ar zice în limbajul tehnic al „teoriei catastrofelor“ (care n-are nimic
comun cu sensul obişnuit al cuvântului „catastrofă“). Mâine actul întâi al acestei mari piese
de teatru politic (cu mult kitsch, dar şi cu multe întorsături neprevăzute) se va termina. Aştept
cu nerăbdare începutul actului doi.
4 noiembrie 2008
Ziua alegerilor. Şi Uca, şi eu am votat pentru saltul în necunoscut, nu din convingere, ci din
curiozitate. Obama a câştigat fără dificultăţi, cum era de altfel de aşteptat. Nenumăratele
sondaje de opinie din ultimele săptămâni nu lăsau nici o îndoială – deşi triumful
improbabilităţii a fost în sine ameţitor. Alegerea a fost în cele din urmă un exerciţiu în
simbolism: un afro-american (formula adoptată de media), de fapt un politician birasial, a
stârnit entuziasmul populaţiei negre şi pe cel al unei bune părţi a populaţiei albe (mai ales
tineri între 18 şi 30 de ani), precum şi al altor minorităţi (inclusiv evreii), şi a devenit un
exemplu mitic al adevăratei democraţii americane; Europa e pentru moment încântată. Să
vedem cum va fi primită căderea din simbol în realitate. Sunt curios, deşi eu însumi nu voi
apuca acest moment.
8 noiembrie 2008
Tot felul de complicaţii cu boala mea. Rezultatul bronhoscopiei de miercuri 5 noiembrie:
hemoptiziile mele din ultimele trei săptămâni îşi au sursa în tumoarea pulmonară, care a fost
iritată de tusea din timpul stării gripale de la Paris. O condiţie agravantă a fost efectul
Avastinului. Dr. Sheski (pneumologul) şi dr. Hanna sunt de acord că, înainte de noua
chimioterapie, trebuie să fac un tratament cu radiaţii care să oprească sângerarea. Ieri am fost
la centrul de radiaţii oncologice din Bloomington, mi s-a făcut un nou CT-scan (dr. David
Lee ne-a arătat şi mie, şi Ucăi înregistrarea pe computer: Uca a fost şocată, eu am fost
indiferent). A rămas că, începând de săptămâna viitoare, voi face zece şedinţe de radioterapie
şi, în final, un nou CT-scan, ca termen de comparaţie pentru evaluarea rezultatelor. La
examinarea CT-scanului, dr. Lee ne indică pe ecranul colorat, cu ajutorul unui creion,
tumoarea (ajunsă la 5,3 centimetri pe 2,1, mai mult decât dublu faţă de forma ei redusă de
după prima chimioterapie), căile respiratorii, din fericire libere, inima, chiar şi pancreasul cu
tumoarea lui aparent staţionară şi cu stentul din ductul biliar instalat în februarie de dr. Fogel.
Mă uit la aceste imagini de parcă n-aş fi eu. Când plecăm mă simt totuşi puţin răvăşit, dar mai
ales înfometat, căci întâlnirea mi-a amânat masa de prânz cu mai bine de două ore. În cursul
dimineţii, telefon de la I., care începe cu „Nici nu îndrăznesc să te întreb“. Îi povestesc totul
în amănunt şi-i mulţumesc în gând că nu recurge la formulele convenţionale de încurajare.
Seara îmi telefonează Norman Manea de la Bard (şi el a votat, fără entuziasm, pentru Obama:
pentru că va îmbunătăţi imaginea Americii în lume…). Vorbisem cu el după bronhoscopia de
miercuri şi ştia că azi urma să merg la centrul de radiaţii. Mă întreabă cum mă simt şi-i
răspund, ca şi data trecută, că sunt în mod ciudat calm, senin, împăcat cu mine însumi şi cu
ideea morţii (şi că, de fapt, nici nu mă gândesc la moarte decât rareori şi atunci abstract). Sunt
sub impresia, poate falsă, că prin el se interesează de mine şi cumnata lui, Anya, care mi-a
vorbit cu atâta sinceritate de cancerul ei când ne-am întâlnit, în februarie, la New York.
Tocmai am terminat de citit recentul volum Anticancer de Daniel Servan-Schreiber şi i-am
sugerat lui Norman să i-l recomande Anyei, căreia cred că această lectură îi va face bine.
După aceea discutăm despre scandalul de presă din jurul lui Kundera şi problema „scheletelor
din dulap“.
10 noiembrie 2008
Continui să mă simt relativ bine. Aseară, invitat la cină (o cină „organică“, dar foarte
gustoasă) la Alvin şi Erna, care sunt la curent cu starea sănătăţii mele; le spun, jumătate în
glumă, că sunt de-un „fatalism optimist“. De fapt, cum îi mărturiseam adineaori la telefon lui
Ionel, care m-a sunat din România, în ciuda situaţiei obiective agravate (hemoptizii continue,
radioterapie începând de mâine), sunt liniştit, de-un calm transcendent faţă de corpul meu şi
de mine însumi. Obsesiile şi angoasele pe care le-am avut multă vreme după diagnostic au
dispărut parcă fără urmă. Contribuie la asta desigur şi absenţa oricărei dureri fizice. Principiul
one day at a time s-a interiorizat în aşa măsură, încât nu mai e nevoie să apelez la el în mod
explicit: a încetat, de fapt, să mai fie un principiu, devenind un simplu şi tacit mod de a fi.
Am reluat plimbările în Bryan Park, printre culorile toamnei, care au început să se rărească,
copacii pierzându-şi mai „toată frunza ce-a fost şi strălucit“ (Arghezi); mai sunt totuşi în
coroanele de ramuri negre mici pete galbene, roşii, arămii, care se desprind când vântul suflă
mai tare şi dansează prin aerul rece împânzit de raze de soare. Unii copaci îşi păstrează totuşi
frunzele uscate şi foşnitoare, cum ar fi acel stejar stacojiu (quercus coccinea) despre care,
primăvara trecută, credeam că a murit, înainte de a-şi fi lepădat frunzele trecute prin iarnă şi
de a înmuguri spectaculos.
Curiozitatea mea rămâne foarte vie şi temele ei pot părea surprinzătoare. De pildă, acum
câteva seri am văzut pe DVD un film francez regizat de Leos Carax (cu recent decedatul
Guillaume Depardieu în rolul principal), intitulat Pola X, iniţialele în franceză ale titlului
romanului lui Melville, Pierre ou les Ambiguïtés, urmat de un X (semnul unei necunoscute
într-o ecuaţie? numeralul roman zece, cu simbolismul lui? sau, mai pedestru, semnul care
indică, în ratingul american al filmelor, un conţinut erotic excesiv – ca în scena copulaţiei
incestuoase dintre Pierre şi Isabel?). Apropo de Guillaume Depardieu, eram la Paris când s-a
anunţat moartea lui la 37 de ani în urma unei pneumonii fulgerătoare; fusese adus de urgenţă
din România, unde participa la o filmare. Uca a fost foarte impresionată şi asta a făcut-o să
caute acest DVD, pe care altfel n-am fi ajuns să-l vedem probabil niciodată. Ştiam că
scenariul filmului se bazează pe romanul lui Melville, într-o versiune evident modernizată (cu
motociclete şi automobile în loc de cai şi trăsuri) şi cu acţiunea petrecându-se în Franţa în loc
de nord-estul Americii din prima jumătate a secolului al XIX-lea; dar nu mai ştiam romanul,
nici măcar dacă-l citisem sau nu, sau dacă doar îl începusem şi-l abandonasem neterminat (în
mod sigur însă citisem despre el în cărţi despre Melville, cărţi prin care încercam să elucidez
sau, mai degrabă, să multiplic şi să adâncesc misterele din Moby Dick, descoperit cu
entuziasm în anii studenţiei).
Oricum, n-am putut rezista ispitei de a citi Pierre, or The Ambiguities. Drept care alaltăieri
am fost la bibliotecă şi am împrumutat o bună ediţie din 1997, din care am parcurs deja o
treime, cu un interes şi o plăcere neabătute, remarcând în treacăt fidelităţile şi infidelităţile
filmului, ale cărui imagini se rederulează în memorie paralel cu mişcarea lecturii. Trebuie să
notez şi că amintirea filmului îmi îmbogăţeşte vizual lectura. Peste figura mamei lui Pierre,
bunăoară, se plasează în timpul lecturii, în modul cel mai convingător, faţa frumoasă, uşor
îmbătrânită, aristocratică şi machiată a Catherinei Deneuve. Iar Pierre din roman e din cap
până în picioare Guillaume Depardieu. Stilul în care e scris Pierre… pare, la început, voit
desuet, excesiv ornamentat, plin de clişee sentimentale (cu referinţe mitologice, cu descrieri
exaltate, cu exclamaţii retorice, cu lirisme despletite), dar curând se dovedeşte un instrument
potrivit pentru explorarea relaţiilor dintre vis şi realitate, dintre fantasme reprimate şi acţiuni,
dintre vitalitate şi „instinctul morţii“. Regăsim aici rolurile sexuale ambigue jucate de
personajele „romanului familial“ al lui Freud, într-o remarcabilă viziune anticipativă. După
20-30 de pagini, cititorul competent şi lucid de azi e prins volens nolens în vâltoarea
arhetipală şi totodată foarte modernă a unei puternice drame psihologice şi morale. E, cum se
zice, „transportat“ într-o altă lume, într-o pădure de simboluri. Iată una – doar una – din
formele pe care le poate lua curiozitatea mea în momentul de faţă. Abia aştept să reiau
lectura.
12 noiembrie 2008
Ieri, după şedinţa de radiaţii, m-am adâncit în Pierre… E fără îndoială o carte extraordinară,
atingând în anumite scene intensităţi dostoievskiene, iar în altele prefigurând parcă universul
lui Kafka. Mai problematice sunt părţile în care Melville satirizează sentimentalismul
romantic, prin exagerare, ca în primele capitole care prezintă idila dintre Pierre şi Lucy.
Reluându-mi pentru o clipă identitatea de istoric literar, aş zice că Pierre… e un roman
„gotic“ târziu în care elementul fantastic e tratat în termeni oniric-simbolici, într-o încercare
originală de a surprinde mişcările contradictorii ale inconştientului, cu logica lui secretă şi cu
efectele lui paradoxale în viaţa individului.
Într-o antologie critică, am citit şi recenziile publicate în presa americană a vremii (mai
precis în 1852, imediat după apariţia romanului). Uniform negative şi obtuze. În rezumat,
acţiunile personajelor ar fi absurde, imorale, monstruoase, iar autorul – respectat pentru
scrieri anterioare – ar da semne că a înnebunit! Cum s-ar putea explica, se întreabă
recenzenţii, că tânărul aristocrat de douăzeci de ani Pierre Glendinning, care are o relaţie
excelentă cu mama lui văduvă (pe un ton jucăuş el îi spune „soră“ şi ea îi răspunde cu
„frate“), care e îndrăgostit şi urmează să se căsătorească cu nobila Lucy Tartan, o frumoasă
blondă cu ochi albaştri rupţi din cer, renunţă brusc la un viitor surâzător pentru o misterioasă
tânără de condiţie umilă, Isabel Banford, cu ochi negri şi o coamă de păr negru lungă şi largă
(asemănătoare ramurilor unui pin), care pretinde că e sora lui ilegitimă şi în care Pierre,
fascinat, are din primul moment o încredere oarbă (abia în final devenind mai sceptic)? Cum
să explicăm că el fuge cu ea, părăsind domeniul natal Saddle Meadows, abandonându-şi
trecutul şi averea, pentru un mare oraş (New York) în care şi el, şi prezumtiva soră
abandonată de tată, orfană de mamă, crescută de străini, se vor pierde într-un anonimat mizer,
la marginea societăţii? Cum să explicăm apoi faptul că, vrând să păstreze neîntinată reputaţia
tatălui său, generalul Pierre (tot Pierre!) Glendinning, el o convinge pe Isabel să accepte ideea
unei căsătorii fictive şi să se dea drept soţia sa, ceea ce ar face imposibilă identificarea ei ca
soră? (Motivele reale ale acestei căsătorii fictive sunt mult mai complexe.) Şi de ce, la urma
urmei, vrea Pierre să protejeze onoarea postumă a unui tată pe care, e adevărat, îl considerase
cândva exemplar, dar asta înainte de a-l urî pentru comportamentul odios faţă de fiica lui
naturală şi faţă de mama acesteia, despre care de altfel romanul nu spune mai nimic, în afară
de faptul că era o imigrantă franceză din timpul Marii Revoluţii şi că dispăruse fără urmă?
Astfel de întrebări vor să scoată în evidenţă implauzibilitatea acţiunilor personajului central.
Ambiguitatea fundamentală a lui Pierre vine în primul rând din pasiunea lui incestuoasă
pentru soră – pentru o soră mult dorită, la început inexistentă, al cărei rol îl joacă întâi mama
sa (ea devine astfel fiica simbolică a tatălui decedat, eliberată de tirania acestuia); al cărei rol
îl joacă apoi pretinsa soră „reală“ părăsită de tată – autorizând astfel o şi mai profundă
ambivalenţă a lui Pierre în raport cu tatăl său, pe care-l admiră şi-n acelaşi timp îl detestă. În
inconştientul lui Pierre, tatăl este un fel de dublu/rival al fiului (identitatea onomastică e
sugestivă în acest sens). Pierre, zbătându-se între egotism şi ura de sine, se sacrifică
(sacrificând-o astfel şi pe mama sa, care înnebuneşte) în dorinţa de a răscumpăra
culpabilitatea tatălui, pe care o ia asupra lui însuşi. El intră astfel, fără să ştie, într-o relaţie
compensatorie şi incestuoasă cu sora prezumtivă, fiinţă fragilă, ciudată, sugerând un doliu
etern. La mijlocul secolului al XIX-lea, în America încă foarte puritană, astfel de intuiţii nu
puteau fi desigur discutate deschis. Posibilităţile oferite de metaforă, simbol şi alegorie îi
permit lui Melville să abordeze, sub pretextul unei semiparodii a romanului gotic, latura
obscură a psyché-ei umane într-o autobiografie imaginară – dacă vrem să vedem în Pierre un
autoportret parţial şi ambiguu al lui Melville însuşi.
Acum aş vrea să revăd filmul lui Carax, pe care l-am comandat pe DVD de la Amazon şi pe
care-l aştept zilele următoare.
15 noiembrie 2008
De ce oare, în tinereţe, n-am avut un plan de viaţă mai coerent, o ţintă mai transcendentă, o
dorinţă de a mă construi treptat, încăpăţânat, dincolo de împrejurările în care mă găseam şi-n
care mă simţeam, alături de mulţi alţii, ca un prizonier într-o absurdă închisoare cu ziduri
groase de timp, de ură, de spaimă? Trăiam şi pe atunci „de pe o zi pe alta“, dar nu în sens
metafizic ca acum, nu în urma unei decizii, ci tocmai din imposibilitatea de a decide (sau din
incapacitatea de a decide?). Alături de prietenii mei apropiaţi din liceu şi apoi din facultate
credeam, eram pe deplin convins că vom muri tineri. Miron Chiraleu chiar a murit tânăr, a
izbutit să se sinucidă în groaznica închisoare de la Aiud, ameninţat că va fi eliberat numai
dacă acceptă să devină delator. Sinuciderii morale el i-a preferat-o pe cea reală, eroică în
circumstanţele date – cu atât mai mult cu cât eroismul ei era menit să rămână obscur. Ideea
morţii timpurii avea pentru noi sensul eliberării – fie şi prin neant. Fumatul ţigară de la ţigară,
beţiile, „boema, imunda boemă“ care „ucide, şi nu numai la figurat“ (cum spunea Paşadia) le
practicam şi pentru că scurtau viaţa. Le practica până la uitarea de sine şi singurul dintre noi
care avea certitudinea absolută a vocaţiei sale, dublată de o ambiţie pe măsură: Nichita
Stănescu. El avea fără îndoială o ţintă transcendentă, dar asta nu-l împiedica să ducă o viaţă
haotică şi să facă, în timp, concesii politice şi morale (minore, la o privire retrospectivă),
resimţite tot mai dureros de partea sa angelică. Această parte angelică sunt sigur că şi-a
păstrat-o până la sfârşit. Cealaltă parte, nu impură, ci doar slabă, a dus – între altele, prin
relaţiile lui prieteneşti cu personaje dubioase ale vieţii literare, care-l antrenau în chefuri fără
sfârşit – la decăderea lui fizică. Paradoxal, tocmai această decădere, această autoînjosire într-
un om extraordinar de mândru, această risipire în generozităţi fără sens, în permanentă
tensiune cu marele lui dar poetic, limpede, riguros şi atât de convingător, făcea din el un
obiect al admiraţiei în rândurile tot mai largi şi mai eterogene ale tovarăşilor săi de beţie.
Nichita devenise o figură cvasilegendară, despre care se povesteau tot felul de anecdote (care
de care mai enormă) şi care, alături de reputaţia sa literară reală şi meritată, începuse să se
bucure, vai, şi de-o reputaţie oficială în aparatul de partid, în cercurile puterii, ca un exemplu
de „Poet“ – accesibil, deşi inaccesibil (cum trebuie să fie poeţii de excepţie), simpatic,
surprinzător de „uman“, patriot la cerere sau la nevoie, artist pur în momentele sale de răsfăţ
inocent, băiat bun la un pahar, neprimejdios ideologic şi iubit de public. A murit la 50 de ani,
de ciroză. Eu plecasem de mult în exil, altă formă de sinucidere. Neavând o ţintă
transcendentă, m-am lăsat în voia necesităţilor, întâmplărilor şi, când am avut ocazia, a
impulsurilor. Cred că am fost un bun profesor, deşi n-am văzut profesoratul ca pe un scop, ci
doar ca pe un mijloc. Un mijloc spre ce? Spre… Spre… Între timp am scris – fără un plan
mai cuprinzător – în englezeşte: cărţi despre modernitate şi despre lectură, apoi eseuri critice,
risipite prin publicaţii academice, cele mai multe despre români exilaţi (Eliade, Ionesco,
Cioran); şi-n româneşte: un jurnal prolix din care am extras Un fel de jurnal: 1973–1981,
Amintirile în dialog cu Ion Vianu, cartea despre Eliade şi Culianu, şi îndoliatul Portretul lui
M, dintre cărţile mele cea mai dragă, cea mai tristă, alături de versurile din Tu. (Recitind
însemnarea pentru corectură îmi dau seama că, în mod curios, am uitat complet volumul
destul de masiv Eugène Ionesco: Teme identitare şi existenţiale, oare de ce? să fie vorba de-o
uitare psihanalizabilă?) Am început acest nou jurnal – l-am numit Un altfel de jurnal – pentru
că simţeam, presimţeam că nu-mi mai pot îngădui, septuagenar, să fac sau să tot amân planuri
pe termen mai lung: trebuia să scriu, şi acest gen fără cap şi coadă e singurul care-mi stă la
dispoziţie. Acum mai mult decât oricând: căci trăiesc efectiv „de pe-o zi pe alta, în sens
metafizic“ şi asta e ultima mea decizie cu adevărat importantă – oare nu şi prima? Într-un
târziu, într-un foarte, foarte târziu: ultima şi prima.
17 noiembrie 2008
Ieri, duminică, după calendarul ortodox, Sfântul Matei, ziua mea onomastică. Când eram
copil şi ignoram datele calendaristice (în afară desigur de 6 decembrie, Sf. Nicolae, când
găseam perechile de pantofi, înşirate de cu seară lângă uşa camerei, pline de dulciuri, însoţite
de-un mănunchi de nuiele, care însemna: „să fii cuminte, pentru că altfel…“; în afară de mult
aşteptatul Crăciun, care-mi prilejuia totdeauna experienţa timpului prelungit de aşteptare),
părinţii mei îmi spuneau „La mulţi ani“ pe 16 noiembrie, de ziua mea de nume, pe care însă
nimeni altcineva nu părea s-o ştie. Nici eu, de fapt, nu ştiam dacă are vreo semnificaţie sau
nu. Poate că primeam mici cadouri, poate că nu, oricum nu anticipam această zi, iar mai
târziu, ani în şir, uitam cu totul de ea. Semnificaţia ei religioasă, într-un trecut tradiţional care
lăsase puţine urme în timpurile noi, fusese totuşi vastă: numele primit la botez era, într-un fel,
numele adevărat, numele care te lega de calendarul sacru, numele-spre-cer după care erai
cunoscut de Dumnezeu şi de îngeri, un nume fără număr, simbolic şi metaindividual, care
revenea în fiecare an fără să adune anii, fără vârstă, fără tinereţe şi fără bătrâneţe, calitativ
diferit de numele de familie care, împreună cu data naşterii şi asociindu-şi ilegitim (din punct
de vedere metafizic) numele de botez, introducându-l în categoria cantităţii, îţi definea
identitatea socială, „oficială“, înscrisă în acte. Numele-spre-cer era întors spre pământ,
devenea numele unui individ, născut la cutare dată, având o vârstă crescătoare, ireversibilă,
un număr de ani tot mai mare, dar numai în cazuri extrem de rare ajungând la trei cifre – o
nimica toată în ordinea magnitudinii. Şi totuşi, în lumea seculară modernă, numai ceea ce te
individualizează în timp contează. De unde importanţa zilei de naştere, care marchează
începutul unei istorii personale unice: foarte mare în copilărie, atingându-şi zenitul în tinereţe,
iar după aceea, cel puţin în experienţa mea, descrescând între maturitate şi bătrâneţe, dar
rămânând inconturnabilă. Aniversările devin prilejuri de melancolie crepusculară şi de
angoasă abstractă. În onomastici, în schimb, acum, la bătrâneţe şi la boală, descopăr prilejuri
de meditaţie şi de împăcare cu sine înaintea inevitabilei intrări în eternitate sau în neant.
Am fost cu Uca la biserică, unde, după slujba duminicală, a fost consacrat un mic altar
(shrine) în aer liber, în apropierea clădirii principale, un fel de troiţă dedicată Sfântului Matei
în memoria lui M. E o construcţie din lemn, cu un mic spaţiu împrejmuit, în care se află o
bancă, şi un spaţiu acoperit, cu pereţi compacţi, care adăposteşte o frumoasă icoană bizantină
(evident, o reproducere, dar de bună calitate) a evanghelistului ţinând în mână cartea sfântă
îmbrăcată în aur: un loc de reculegere şi de rugăciune. A fost frumos, paşnic, mişcător: un
cerc rezonant de lumină în ziua rece şi înnorată de noiembrie, din care se revărsa vocea
puternică a preotului, dominând melodiile bizantine cântate de cor. La sfârşit părintele Peter
Jon ne-a îmbrăţişat. M-am gândit mult la M, cu acel calm şi acea seninătate care m-au cuprins
de la o vreme.
Nici eu nu ştiu cum am ajuns aici. Tumoarea de la plămân a crescut, aproape s-a dublat în
ultimele două luni (îmi spunea acum o săptămână dr. David Lee de la Radiation Center, când
am început radioterapia), continui să am hemoptizii (mult mai rare, e adevărat, şi cu sângele
mai negru, adică mai vechi), n-am dureri, dar mă simt, din când în când, obosit şi, în ciuda
somniferelor pe care le iau seara, am insomnii. Dar, interesant, chiar în timpul acelor treziri în
mijlocul nopţii, care pot dura două-trei ore, sunt liniştit, aştept cu răbdare să readorm, nu mă
mai cutreieră obsesiile, spaimele fără nume, iritările pe care, altădată, neputinţa de a le
înlătura le intensifica. Seninătatea mea, stare de spirit, devine oarecum organică, îmi învăluie
şi-mi pătrunde corpul, învăţându-l să nu se agite, să nu se zbată în aşternut, să nu se lase
posedat de acea grabă anxioasă, sterilă, plină de frustrări în faţa timpului căscat ca o ruptură
tectonică în blocul somnului, peste care zadarnic încercam să sar. De un lucru sunt sigur:
conştiinţa n-a jucat nici un rol în această schimbare. Ceva trebuie să se fi întâmplat în
străfundurile fiinţei, ceva misterios, inexplicabil, imposibil de prins în plasa limbajului.
Ieri după-masă, stimulat de enigma autismului lui M, încă foarte vie în mine, am citit un
lung articol care propune o nouă teorie asupra „dezordinilor mintale“ (cuvântul „boală“,
resimţit ca implicând un fel de stigmat, e din ce în ce mai ocolit în literatura medicală de azi,
fiind înlocuit cu mai neutrul şi eufemisticul „dezordine“). Mi-a atras atenţia asupra lui un
articol din New York Times de acum câteva zile, pe care i l-am trimis şi lui Ionel şi l-am
discutat cu el la telefon (el părea rezervat faţă de ipoteză, deşi ea nu contrazice psihanaliza
freudiană, ba chiar i-ar putea da acel fundament biologic pe care Freud însuşi îl postula).
Evident, rezumatul din NYT nu poate da decât o idee vagă cu privire la teoria propusă de
Bernard Crespi şi Christopher Badcock în Behavioral and Brain Sciences (nr. 31, 2008), deşi
confirmă, prin citarea unor opinii colegiale pozitive, importanţa ei. Textul din BBS are un
titlu clarificator: „Psychosis and autism as diametrical disorders of the social brain“. Ce m-a
interesat în primul rând, în dihotomia radicală pe care o sugerează chiar titlul, e că una din
cele două extreme o constituie autismul. Iar mie, nimic din ce are legătură cu autismul nu mi-
e străin. Nu intru acum în detaliile demonstraţiei autorilor, care-şi culeg argumentele din
genetică, din psihologia evoluţionistă, din psihiatrie şi din alte discipline conexe, având la
bază sociobiologia darwinistă a lui E.O. Wilson. În mare, teoria lor pleacă de la ideea unui
conflict competitiv între genele tatălui şi ale mamei, conflict al cărui rezultat îşi găseşte
expresia în fetus şi apoi în nou-născut şi-n dezvoltarea acestuia. În cazul unui conflict
echilibrat, dezvoltarea copilului este normală, ca şi în cazul unei dominaţii moderate a
genelor unuia sau celuilalt din părinţi. Când însă dominaţia genetică a tatălui e foarte mare,
descendentul se apropie de extrema autismului; invers, când dominaţia mamei e foarte mare,
acesta se apropie de extrema psihozei – definită prin diferitele tipuri de schizofrenie, sau prin
condiţia bipolară (maniaco-depresivă), sau prin depresia profundă. La unul din capetele
continuumului se află deci autismul, caracterizat, între altele, prin „hipomentalism“ – o
incapacitate cognitivă de a se pune în locul celuilalt, de a ghici ce-ar fi normal să-i treacă prin
cap într-o situaţie dată şi de a-i atribui intenţii, dorinţe, credinţe; o incapacitate de a „citi“
semne sociale, gesturi, expresii faciale, limbajul corporal etc. şi, ca urmare, un deficit de
empatie, ducând la izolare şi la o gândire „mecanică“ sau „sistematică“, în afara oricărui
context social (se ştie că unii autişti sunt buni matematicieni). În zona mijlocie a acestui
continuum se situează cazurile normale. La celălalt capăt se află psihoza, caracterizată, între
altele, prin „hipermentalism“ – adică o tendinţă bănuitoare de a încărca semnele sociale cele
mai inocente cu intenţii, dorinţe, credinţe, fie intens pozitive, entuzias-mante, fie intens
negative, ca-n cazurile de delir paranoid al persecuţiei, cu invenţia unor conspiraţii secrete
împotriva propriei persoane sau a lumii cu care aceasta se identifică; o tendinţă de a atribui
sensuri oculte sau magice obiectelor ne-însufleţite; o tendinţă de dedublare halucinatorie, de a
auzi „voci“, de a avea viziuni, de a cădea în extaz sau, dimpotrivă, în stări infernale.
În legătură cu autismul, Crespi şi Badcock îl citează pe Hans Asperger (descoperitorul
sindromului care-i poartă numele), pentru opinia lui că în autism avem de-a face cu forma
extremă a „creierului masculin“. Îl citează şi pe Simon Baron- Cohen (pe care l-am discutat şi
eu în „Post-scriptum“ la Portretul lui M) cu teoria lui conform căreia creierul masculin ar fi
„wired for system“ (de unde, în cazul extrem, autismul), iar creierul feminin ar fi „wired for
empathy“ . Dar el mărturisea că nu poate răspunde la întrebarea: care ar fi maladia opusă
56

simetric autismului la extrema empatiei? Cum am văzut, ipoteza lui Crespi şi Badcock
propune un răspuns precis întrebării lui Baron-Cohen: psihoza; şi, între cei doi poli, un
continuum care ilustrează tendinţele intermediare, de la normalitate la autism şi, în sens
invers, la psihoză. Rămâne de verificat valabilitatea ipotezei, dar, până una alta, ea sugerează
o tipologie nuanţată şi ipoteze mai mici, locale, mai uşor verificabile.
Nu puteam să nu mă gândesc în tot timpul lecturii la M: l-am revăzut viu în memorie şi am
avut impresia că înţeleg mai bine, deşi foarte abstract, unele din aspectele personalităţii lui.
Ceva lipsea însă: legătura dintre autism şi epilepsie. Nici un cuvânt despre aceasta, deşi e un
fapt stabilit statistic că 20-25% dintre autişti suferă şi de epilepsie. Proporţia e prea mare ca
să fie ignorată într-o ipoteză care intră în atâtea amănunte. Enigma lui M rămâne tulburătoare
şi la fel de inexplicabilă ca şi înainte. M-am gândit să le scriu autorilor şi să-i întreb unde ar fi
locul epilepsiei în schema lor, dată fiind asocierea ei cu autismul. Oare o voi face?
18 noiembrie 2008
Conversaţie cu dr. David A. Lee de la Centrul de radiaţie. El (chinez, scund, vorbeşte repede,
e grăbit, e binevoitor): „Vreo întrebare?“ Eu: „Îmi va scădea tumoarea după tratament?“ El:
„Da. Dar nu mult“. Eu: „S-ar putea să rămână pe loc?“ El: „E posibil“. Eu: „Dar ar putea şi să
crească?“ El: „Şi asta e posibil“. Eu: „S-ar putea deci ca situaţia mea să se înrăutăţească?“ El:
„Nu e exclus, dar să sperăm că nu va fi aşa“. Eu: „Sau să se îmbunătăţească puţin?“ El: „E
posibil. La sfârşitul ciclului de 14 sesiuni [până acum am făcut 6], vom face o nouă scanare şi
vom compara imaginea cu cea de dinainte de tratament. Atunci vom decide dacă să
continuăm sau nu“. Eu: „Dar hemoptiziile, pe care le am de mai bine de-o lună?“ El:
„Sângerarea se va opri, poate“. Eu: „Sau nu?“ El: „Sau nu – e greu de spus“. Şi tot aşa.
Nu-mi citează statistici, dar chiar dacă ar face-o asta n-ar schimba mai nimic: toate
posibilităţile – bune, rele – rămân deschise. E clar că nu vrea nici să mă descurajeze, nici să
mă încurajeze. E neutru, grăbit şi binevoitor, iar eu, din fericire, sunt complet detaşat. După
răspunsurile lui la primele mele întrebări mă amuz în sinea mea să-i ghicesc răspunsul chiar
în momentul în care formulez întrebarea – succes pe toată linia, sută la sută, fără excepţii.
Ieri-seara cu Uca la concertul orchestrei Staatskapelle din Dresda, dirijată de Fabio Luisi. În
program: Concertul pentru pian nr. 1 de Beethoven (solist Rudolf Buchbinder) şi Simfonia a
4-a de Brahms. Orchestra e minunată, Luisi adecvat spre bun, Buchbinder un pianist de zile
mari într-o zi oarecare. Mi-a plăcut mult Beethoven, în faza lui încă mozartiană, extrem de
viu, de rafinat, de cuceritor. Brahms mă copleşea emoţional pe vremuri – îmi amintesc o seară
la Ateneu, la Bucureşti, în anii negri, cu Simfonia a 4-a dirijată admirabil de George
Georgescu, când trei foarte tineri prieteni melomani – Miron, Ionel şi cu mine – l-au aşteptat
la ieşire pe maestru, aplaudându-l entuziast, şi maestrul s-a apropiat de ei, le-a strâns viguros
mâna şi a murmurat câteva cuvinte de mulţumire. Brahms era o culme. Ieri, a 4-a m-a lăsat
oarecum rece, mi s-a părut pe alocuri pompoasă, în ciuda execuţiei ireproşabile. Concertul lui
Beethoven era plin de vitalitate muzicală, de o prospeţime discretă şi foarte sugestivă,
lăsându-l în mod curios în urmă pe măreţul, dar parcă învechitul Brahms. Cunoşteam prea
bine această simfonie? Poate că se învechiseră doar impresiile mele de atunci.
20 noiembrie 2008
Sunt uimit de delăsarea mea, de modul iresponsabil în care îmi pierd timpul. Calmul la care
am ajuns are şi această consecinţă: timpul măsurabil în unităţi mai mari decât ziua – timpul
proiectelor, al pariurilor cu sine, al ambiţiilor interioare – încetează să existe în realitate. Îmi
amintesc de el, desigur: de vechi proiecte realizate (totdeauna doar în parte, încheiate arbitrar,
din pricina unei date fixe, sau a oboselii, sau a capriciului); ca şi de multe proiecte pur şi
simplu abandonate din pricina unui proiect paralel sau a unei obligaţii survenite neaşteptat; şi
de pariurile cu mine însumi îmi amintesc, mai puţin de cele câştigate, mai mult de cele
pierdute (cele mai importante): îmi pot evoca, de asemenea, ambiţiile tăcute, dar efemere care
mă energizau, mă făceau să mă simt responsabil şi mă reînnoiau. Abundenţa temporală în
care trăiam îmi îngăduia şi să pierd mult timp, nu totdeauna fără regrete. Acum însă aproape
că nu mai pot decât să-mi pierd timpul – excluzând orele pe care le petrec scriind în acest
jurnal (pe care nu le consider pierdute, deşi, în fond, sunt şi ele pierdute – dar altfel).
De pildă ieri, când n-am scris nimic, ce-am făcut? Am stat ore întregi pe Internet,
schimbând site-urile, căutând ultimele ştiri (New York Times, Reuters, Le Monde etc.), citind
articole despre căderea burselor, despre criza financiară şi economică mondială; despre piraţii
de pe coasta Somaliei care atacă vase petroliere şi iau echipajele drept ostateci, obţinând
sume enorme pentru eliberarea lor; despre situaţia explozivă din Orientul Mijlociu; despre
Rusia, despre China, despre Pakistan şi aşa mai departe. Vizitez apoi România culturală şi
citesc un bun articol de Marta Petreu despre Cioran („Bolile filozofilor“), cu multe citate,
discret ironic, discret admirativ; un alt articol-necrolog de Barbu Cioculescu despre Tudor
Ţopa, care s-a prăpădit în august, după ce-şi sărbătorise împlinirea a 80 de ani (mă năpădesc
amintiri cu Tudor, într-o totală dezordine cronologică şi sentimentală); „In Memoriam Aurel
Stroe“, despre un alt vechi prieten care a murit de curând (în octombrie, la Mannheim): mi s-
au întipărit în minte imagini din perioada în care făceam, în doi, lungi excursii în Piatra
Craiului şi aveam lungi discuţii despre muzică – el fiind mereu ultraserios, de o nervozitate
intensă, interiorizată, intelectualizată care străbătea şi-n rarele ocazii când surâdea, fumând
fără întrerupere, făcând câte-o pauză de fumat chiar şi-n timpul urcuşului pe munte, şi, cum
îmi mărturisea îngrijorat, când se trezea brusc în mijlocul nopţii, trebuia să-şi aprindă o
ţigară-două înainte de a încerca să readoarmă; apoi însemnări de jurnal pe care le publică
Livius Ciocârlie în România literară, în care, spre surpriza mea, mă văd citat admirativ (din
Un fel de jurnal, chiar şi din Tu) pentru că stilul meu ar fi vibrant ca o „coardă de violoncel“
– oare aşa să fie?
După orele pe Internet, am fost la şedinţa de radiaţie, apoi din nou pe Internet, pentru „ştiri
de ultimă oră“ – evenimente aparent importante despre care jurnaliştii nu ştiu mai nimic,
umplând lacunele cu informaţii vechi, repetate anterior în diferite contexte, perfect inutile
pentru oricine e cât de cât la curent cu numele şi situaţiile în discuţie. Pierderea de timp
devine aproape pură. Seara, după o plimbare prin Bryan Park, văd cu Uca un DVD cu un
vechi film al lui Truffaut (Jules et Jim). Îmi dau seama că scrisul, chiar despre un timp
pierdut, poate regăsi o părticică din el – dar numai pentru o altă pierdere. Această ultimă
pierdere e însă altfel. Nu mai ţine de mine, nu mai sunt responsabil de ea, nu mai sunt nici
iresponsabil.
21 noiembrie 2008
Ieri am revăzut Pola X, mai interesant după lectura romanului lui Melville. În transpunerea
cinematografică, am descoperit multe libertăţi episodice pe care scenariul şi le-a luat faţă de
original. Un exemplu: însoţitoarea Isabellei, personaj care în film devine o ţigancă din
România, Petruţa, imigrantă ilegală în Franţa. Spre deosebire de roman, ea are un copil, o
fetiţă de vreo cinci-şase ani, numită Mihaela, pentru care franceza e încă o limbă străină,
româna fiind modul ei natural, spontan de expresie. În timpul vizitei grupului la grădina
zoologică, Pierre, în faţa unui elefant cu colţii de fildeş tăiaţi, îi spune fetiţei că pentru elefant
oamenii, toţi oamenii „put“, că prin privirea lui el îi întâmpină cu: „tu pues“. Mihaela reţine
această formulă, care-i va deveni fatală. Lăsată să se joace singură în faţa intrării de la hotel,
ea le spune trecătorilor „tu pues“ – poate fără să ştie precis ce înseamnă aceste cuvinte în
limba franceză – până când un ins puternic, înfuriat, o loveşte violent peste ureche şi ea cade
inconştientă pe trotuar. O revedem, după câteva zile, murind în patul din camera de hotel,
vegheată de mama ei, de Isabella şi de Pierre. „Orice ar fi, poliţia nu trebuie chemată“, spune
Isabella. În secvenţa următoare, cei trei au părăsit hotelul, merg împovăraţi de valize şi de
saci – bănuim că unul conţine cadavrul. Episodul rămâne fără consecinţe, deşi implicit el se
referă (interpretat alegoric) la drama identităţii, temă mai vastă, atât în roman, cât şi în film.
Ce mi s-a părut remarcabil în film, la a doua vizionare, a fost modul în care ilustrează
problematica filozofică şi morală din roman, rezumabilă în felul următor: voinţa de adevăr şi
voinţa de autenticitate au în societate un singur mod de protecţie, secretul; dar secretul nu
poate fi menţinut decât prin minciună, fals şi impostură, cu consecinţe dezastruoase. Din
acest mănunchi de contradicţii şi ambiguităţi inevitabile nu se poate ieşi decât prin moarte.
Pierre e convins că Isabella, întrupare a „instinctului morţii“, e sora lui adevărată, dar pentru a
proteja memoria tatălui său (în roman) sau pentru a nu trezi suspiciuni de incest (în film) o dă
drept soţia sa – ceea ce ea devine, simbolic şi corporal, prin consumarea incestului în lunga
secvenţă erotică centrală. Lucy e convinsă că Isabella e soţia lui Pierre, pe care-l iubeşte
necondiţionat, până la acceptarea ideii de triunghi erotic (care nu se materializează totuşi nici
în roman, nici în film), şi când, în final, o aude pe Isabella numindu-l „mon frère“ are un şoc
mortal. În film, când editoarea romanului de succes al lui Pierre, publicat sub pseudonim,
vrea printr-o acrobaţie publicitară să reveleze identitatea adevărată a autorului pentru a spori
şi mai mult vânzările, din sala în faţa căreia are loc interviul televizat al lui Pierre se aude
strigătul revoltat: „Imposteur!“ Adevărul trece drept impostură, impostura drept adevăr. Nici
această secvenţă nu are o bază în roman, dar este în spiritul lui. Tot ce e exagerat, grotesc,
satiric, fantastic, melodramatic, oniric sau implicit filozofic în film reflectă atmosfera şi
stilurile eterogene ale romanului (nu degeaba autorul a fost socotit nebun!) într-o versiune
liberă şi totodată profund fidelă, marcată cu semnele timpului, sfârşitul secolului XX.
22 noiembrie 2008
Anxietăţi abstracte – pe un fond liniştit, netulburat – provocate de hemoptiziile care continuă
după mai bine de o lună. Pe cea dintâi mi-o amintesc cu o claritate extraordinară: eram la
Paris, traversam, în drum spre hotelul Villa Panthéon, l’Ile de la Cité împreună cu Uca şi cu
I., când am tuşit – acea tuse „coaptă“ caracteristică fazei finale a unei răceli, rezonantă
interior, cu senzaţia uşurătoare că se desprind de pe plămâni sau de pe bronhii particulele arse
de boală, înlocuite de altele, abia formate, sănătoase, proces nu foarte diferit de felul cum se
cojeşte, după un timp, pielea arsă de soare, sub care apare un strat nou, încă delicat, de piele
vindecată. Am tuşit şi mi-am simţit gura plină, am rămas puţin în urmă şi am scuipat: pe
trotuar a rămas o pată de sânge roşu, proaspăt. Asta s-a întâmplat – am reţinut data – luni, 13
octombrie, zi noroasă, cu vânt, cu petece de cer albastru, cu soare intermitent. Când am mai
tuşit la fel am scuipat în batiste de hârtie kleenex şi m-am uitat mai de aproape la bănuţii
lucitori de sânge înconjuraţi de salivă. M-am îngrijorat, ca şi Uca, şi i-am trimis un mail lui
Debb, care a răspuns fără întârziere: puteam aştepta până la data fixată a întâlnirii cu dr.
Hanna. După zece zile (adică pe 23 octombrie) hemoptiziile continuau şi, în sala de
consultaţie, i-am putut arăta una chiar doctorului. El a recomandat întreruperea perfuziilor cu
Avastin, bronhoscopia, tratamentul cu radiaţii urmat de o nouă chimioterapie. Începând însă
cu prima hemoptizie, care a coincis cu scăderea febrei, m-am simţit bine încă de la Paris –
acel bine pe care-l aduc în trup convalescenţele –, în contrast cu grija de care vorbeam şi care
a devenit din ce în ce mai abstractă. Această ciudată abstracţie mă ajută să ignor de regulă
hemoptiziile care continuă cu încăpăţânare – mai rare totuşi şi cu sânge mai negru, deci mai
vechi –, mă ajută, printr-un joc de cuvinte, să „fac abstracţie“ de ele.
24 noiembrie 2008
La biserica noastră, ieri, duminică, se citeşte din Epistola către Efeseni (2, 4–10), în care e
vorba de mântuire – nu prin fapte bune, „ca să nu se laude nimeni“, ci doar prin credinţă şi
har, dăruite de Dumnezeu. Credinţa însăşi „nu e de la voi: este dărnicia lui Dumnezeu“; n-o
putem căpăta prin noi înşine, prin voinţa noastră, prin eforturile noastre de autopersuasiune,
prin tenacitate. În pasajul anterior, Apostolul Pavel sugerează condiţia colectivă a mântuirii:
Dumnezeu „împreună cu el [Cristos] ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti“.
Împreună. Individualitatea e depăşită, se topeşte în lumină. Conştiinţa individualităţii e
urmarea păcatului originar, adevărata pedeapsă, pierderea nemuririi, căderea din eternitate în
timp. La originea tragediei umane stă principiul individuaţiei. Despre asta, în principal, am
discutat la telefon cu Mircea, trecând repede peste obişnuitele, aproape ritualicele noastre
plângeri şi încurajări reciproce. Nici eu, nici el n-am primit darul credinţei, dar resimţim difuz
absenţa lui. Dacă n-am resimţi-o, cum am putea explica întrebările teologice pe care ni le
punem? De pildă, cu privire la condiţia adamică. Din ce fel de pământ a fost plămădit Adam?
Dintr-un pământ ceresc, radical diferit de pământul nostru? Învia-vor trupurile noastre
(dacă… dacă… dacă…) sub forma de trupuri cereşti, adamice, lipsite de orice urmă de
individualitate? Vor fi ele numărabile sau se vor confunda în infinit, în transfinit? Pare un joc
poetic menit să ocolească alte preocupări (şi ele metafizice în ultimă instanţă), să plutească
deasupra lor, să le minimalizeze. Pe de altă parte pare un joc cam ridicol; prea subtil şi de-o
frivolitate prea livrescă. Şi, în fine, înduioşător (din punctul cui de vedere?).
Seara primesc un telefon cu totul neaşteptat de la Sonia Larian (pe care mă simt vinovat că
n-am căutat-o în timpul sejurului nostru parizian). Voia să-mi spună doar că a citit şi i-a
plăcut foarte mult fragmentul meu de jurnal din revista 22. Sunt mişcat. Îi dădusem acest text
Gabrielei Adameşteanu, care, aflând că ţin un jurnal, mi-a cerut câteva pagini spre publicare.
Nici nu ştiam că a apărut. L-am ales pentru că are o semnificaţie subiectivă (e datat 18
ianuarie 2008, ultima intrare înainte de diagnosticarea cancerului), pentru că e un text
involuntar „criptat“ („cripta“ din el n-o poate bănui nimeni) şi totuşi perfect lizibil ca o
însemnare de jurnal terminată cu descrierea tabloului lui David Bailly, Autoportret cu natură
moartă alegorică. Mă gândeam mult la moarte, de parcă-i presimţeam apropierea. Fără să
ştiu de ea, tumoarea canceroasă de la plămân se răspândise la pancreas, unde au apărut
primele simptome, destul de dramatice, peste doar o săptămână. A urmat o perioadă tulbure şi
agitată (revoltă, culpabilitate, angoasă) care, din fericire, s-a încheiat. Sunt acum – şi continui
să fiu uimit de schimbare – împăcat cu mine şi cu lumea.
27 noiembrie 2008
Thanksgiving, ca-n fiecare an, ultima joi a lunii noiembrie. Comemorarea cinei legendare a
grupului de puritani autoexilaţi din Anglia, unde erau persecutaţi, la un an după sosirea lor în
Lumea Nouă, care avusese loc la data de 21 noiembrie 1620, cu corabia Mayflower. La
început, această comemorare avea un caracter puritan-calvinist (mulţumiri către Dumnezeu,
în numele acelor Pilgrim Fathers întemeietori, stabiliţi în New England); cu timpul, a
dobândit un caracter din ce în ce mai larg şi mai vag ecumenic, îmbrăţişând toate etniile care
populau America, indiferent de Dumnezeul căruia i se închina fiecare în parte. O sărbătoare
naţională, dar şi a identităţii compozite a Americii, o sărbătoare oficială şi mereu mai laică, a
cărei caracteristică a devenit reuniunea familiilor risipite pe continent; în sfârşit, o sărbătoare
ultracomercială – deschiderea sezonului de cumpărături de Crăciun cu imense rabaturi timp
de o zi, în „vinerea neagră“ (nu m-am învrednicit să aflu de ce se numeşte aşa), care începe
încă din noaptea de joi, când în faţa marilor magazine se formează lungi cozi pestriţe de
bargain hunters sau „vânători de chilipiruri“.
Mulţumirile implicate de numele acestei zile se adresează azi unui Dumnezeu abstract,
poate inexistent. Pentru atei, care celebrează şi ei ziua, noţiunea însăşi de „mulţumiri“ şi-a
pierdut sensul. Cuvântul Thanksgiving ar fi de evitat, pe cât posibil, şi înlocuit de mai neutrul
holiday, etimologia sacră a acestuia (holy) fiind de mult uitată, în favoarea sensului generic
de „zi de sărbătoare“, „zi nelucrătoare“, „zi de concediu“. Ieri, încrucişându-mă din
întâmplare pe stradă cu vecinul nostru Bob Arnov (profesor de educaţie progresist, marxizant,
cu o barbă albă şi cu ochii puţin bulbucaţi), care-şi plimba câinele, i-am urat „Happy
Thanksgiving!“, la care el mi-a răspuns cu „Happy holidays!“ (formulă care se foloseşte şi în
locul tradiţionalului „Merry Christmas!“ sau „Happy Easter!“).
După-masă, între 3 şi 4, plimbare cu Uca în Bryan Park. Zi calmă, nu prea friguroasă, cu un
soare strălucind printr-o foarte delicată, aproape invizibilă, pânză de nori albi, rari. Lumina
filtrată, blândă, pe care ochii o pot privi drept (cum nu pot privi soarele într-un cer curat, de
vară sau de iarnă), mă încântă, mă cheamă, îmi trezeşte o dorinţă de a mă lăsa absorbit în ea
ca-ntr-un mister deschis, aerian, emoţionant. Ar fi complet pustiu parcul dacă trei-patru câini
plini de energie şi vizibil fericiţi n-ar fi izbutit să-şi tragă stăpânii din case. Câte unul se
opreşte brusc lângă un trunchi de copac sau lângă un stâlp de electricitate şi începe să miroasă
îndelung, atent. Repet vechea mea glumă (de la New Haven, de pe vremea când plimbam
câinele adorabil Tin-tin al Barbarei Parry): urina câinilor, îi spun Ucăi, e mai mult decât un
mod de marcare a teritoriului, e un mijoc de comunicare, un fel de cerneală olfactivă, care
lasă mesaje – poate chiar scurte poeme – pentru alţi câini, după ce ei înşişi au „citit“ mesajele
mai vechi ale celor ce i-au precedat, ca-ntr-un fel de dialog poetic canin. Uca e amuzată de
mica mea teorie despre compoziţiile şi lecturile olfactive ale câinilor, pe care şi-o
reaminteşte, desigur. „Ai scris vreodată despre ea? Dacă nu“, mă îndeamnă ea, „ar trebui s-o
notezi în jurnalul tău“ – ceea ce fac. Trebuie acum să mă întrerup, suntem invitaţi la Perry şi
Herbert Marks pentru Thanksgiving dinner şi suntem deja în întârziere…
Credeam că m-am sălbăticit, că am devenit cu totul asocial în aceste luni de singurătate în
doi (şi-n româneşte), dar m-am descurcat destul de bine în conversaţia din jurul mesei festiv
încărcate. În afară de gazde, doar unul dintre invitaţi era american: toţi ceilalţi (două
nemţoaice, un tânăr taiwanez angajat de curând la Departamentul de comparată, Uca şi cu
mine) vorbeau engleza cu un accent străin mai mult sau mai puţin pronunţat. Ne era uneori
greu să înţelegem ce spun aceştia, după cum, probabil, le era şi lor greu să înţeleagă ce
spunem noi. Conversaţia s-a animat, s-au povestit mici anecdote despre studenţi, despre alţi
profesori, cu bizareriile lor, s-au făcut observaţii lingvistice (despre ciudăţeniile limbii
engleze, despre diferitele pronunţii regionale, despre accentul newyorkez, influenţat pare-se
de accentul irlandez etc.). Când tăceam şi doar ascultam, aveam impresia că particip – şi asta
mi se părea perfect natural – la o adunare de păsări exotice vorbitoare. Una peste alta, a fost o
seară agreabilă şi m-am simţit neaşteptat de bine.
29 noiembrie 2008
Asimetria crescândă dintre trecutul personal şi „nu încă“. Acest „nu încă“ al aşteptării, al
speranţei, al proiectului se orientează tot mai mult spre trecut, spre ceea ce poate fi recuperat
din trecut, spre memorie. Finalmente, viitorul se mută în trecut: ce poate fi mai neaşteptat
pentru facultatea însăşi a aşteptării? Poate doar faptul – miracolul? – că prezentul rămâne
deocamdată prezent în faţa nimicului.
După ce am aflat că am cancer terminal, n-am mai putut citi, o vreme, decât filozofie.
Acum pot iarăşi citi romane, biografii, autobiografii, chiar corespondenţe (pe noptiera mea se
află volumul Letters of Ted Hughes apărut în 2007). După Pierre…, am mai citit din Melville
– de fapt am recitit – Billy Budd şi Benito Cereno. Lectura inversă a lui Proust am întrerupt-o
la mijlocul lui Un amour de Swann, pentru că mi-am creat, nu ştiu cum, superstiţia că
încheierea acestei lecturi îmi va fi de rău augur, că ea va coincide, dacă nu cu moartea mea,
cu încetarea capacităţii de a citi. Ce absurdă superstiţie! Dar, odată ce a apărut, n-am vrut să
lupt împotriva ei, căci asta ar fi putut să-mi tulbure echilibrul şi pacea interioară pe care le-am
atins – iarăşi nu ştiu cum – în ultimele săptămâni. Am renunţat şi la proiectul unui eseu critic
despre Proust. A renăscut însă în mine interesul pentru poveste: povestea vieţii, viaţa în
poveste, viaţa ca poveste. Evident, din povestea vieţii mele nu pot spune decât mici fărâme
care se înşiruiesc – cum dă Dumnezeu – în aceste însemnări aproape zilnice…
30 noiembrie 2008
Aseară am văzut filmul Cet amour-là (2001), cu Jeanne Moreau la 74 de ani jucând
(admirabil) rolul lui Marguerite Duras între 66 şi 82 de ani – între 1980 şi 1996 – când moare
vegheată de Yann Andréa, tânărul ei companion devotat şi taciturn, apărut ca din senin,
fascinat de ea şi de opera ei, primit şi găzduit de ea ca admirator şi chiar ca amant – deşi
relaţia lor fizică e rară şi total subordonată celei spirituale. Yann, căruia Marguerite i-ar fi
putut fi bunică, e frumos, supus şi suportă toate capriciile şi schimbările bruşte de umoare ale
bătrânei scriitoare – narcisistă şi fermecătoare, încruntată şi surâzătoare, volubilă şi deodată
furioasă (insultându-l, „eşti un zero“, dându-l afară din casă, doar pentru a-l reprimi fericită
când el se întoarce). Dintr-un articol de Edmund White din NYRB („In Love with Duras“, 26
iunie 2008) rezultă că Andréa era homosexual. Filmul sugerează vag acest lucru într-o
secvenţă în care Duras îl aşteaptă îngrijorată pe Yann, plecat de-acasă fără explicaţii; când,
într-un târziu, el revine şi ea-l întreabă supărată unde a fost, răspunsul lui e o tăcere
prelungită, parcă vinovată.
Mă gândesc la I. şi la F., la relaţia lor socialmente „scandaloasă“ – cum sunt toate relaţiile
între o femeie în vârstă şi un bărbat tânăr. Evident, F. nu e gay şi I. nu e o scriitoare celebră şi
egocentrică. […] I., foarte singură şi ea după moartea lui Petre, s-a îndrăgostit de el ca de-o
„operă“ a ei, vag incestuos ca de-un fiu al ei, pe care şi l-ar fi dorit, dar nu l-a avut, în
compensaţie poate şi pentru neînţelegerile şi conflictele pe care le-a avut cu fiica ei.
Interesant e că, molipsit de marea ei vitalitate ascunsă, invizibilă la o primă vedere, F. a
izbutit să-şi transforme slăbiciunea iniţială într-o forţă, devenind până la urmă elementul
aparent dominant în cuplul lor ciudat, aproape neverosimil. Pe de altă parte, el are o admiraţie
infinită pentru ea, o admiraţie care se manifestă, între altele, prin miile de fotografii pe care i
le face tot timpul, la Paris sau în călătoriile lor, în America sau în Guadelupa (unde i-am
însoţit şi eu), în Italia, India, Egipt, Turcia etc. Învăluită în admiraţia lui, ea se lasă dominată,
dominând însă discret şi prudent din umbră. Relaţia lor durează de cinci ani şi mai bine şi
amândoi par a fi atins un echilibru delicat, dar durabil.
De acum cinci ani, când eram cu I. la Bucureşti şi luasem decizia pripită şi necugetată de a
ne stabili acolo pentru câteva luni pe an şi de a închiria de la Ionel partea de jos a casei Vianu
din Andrei Mureşanu 33, bănuiam şi mă miram incredul de relaţia ei cu F., cu care vorbea la
telefonul mobil zilnic, ore întregi (îmi ziceam, când se întâmpla să aud părţi din aceste
conversaţii, că sora mea, cu doi ani mai mică decât mine, deci având pe atunci 67 de ani, se
comportă juvenil, ca o tânără de 20 de ani). Adevărat, ea nu-şi arăta vârsta, părea o doamnă
distinsă de patruzeci şi ceva de ani, îmbrăcată cu o eleganţă discretă (idealul ei vestimentar
era – şi este – o eleganţă desăvârşită şi tocmai de aceea aproape invizibilă). Mergeam
împreună la diferite magazine de mobile, cumpăram comode, oglinzi, dulapuri, covoare,
scaune şi-o masă joasă de cristal pentru hol (o masă deja existentă în bucătăria de la subsol
urma să ne folosească pentru micul dejun, prânz şi cină); îmi procurasem un birou, un
computer şi o imprimantă, comandaserăm paturi de la un tâmplar, şi de la acelaşi o bibliotecă
mare cât un un perete întreg etc. Când apartamentul a fost mobilat, cam în două săptămâni, I.
era aşa de nerăbdătoare să plece la Paris, încât n-a mai vrut să petreacă o primă noapte în
camera ei şi să participe la „inaugurarea“ programată pentru a doua zi. N-am mai rămas nici
eu mult, eram aşteptat la Bloomington de Uca şi M. Anul următor – fusesem invitat să ţin un
curs de un semestru la Universitatea din Bucureşti – a trebuit să amân venirea din pricina
morţii subite şi tragice a lui M (am ajuns în România abia la începutul verii, ca să depunem
urna cu cenuşa lui M la cimitirul din Turnu Severin). Am locuit efectiv în apartamentul Vianu
două luni şi jumătate în primăvara anului următor, 2004, când am ţinut cursul amânat şi când
m-am hotărât, de acord cu I., care între timp mai venise la Bucureşti de două-trei ori, pentru
câteva zile de fiecare dată, că n-avea rost să ţinem un apartament mobilat la Bucureşti pentru
scurtele noastre sejururi. Am decis să dăruim mobilele, televizorul, computerul, covoarele
etc. prietenilor noştri (între care tinerii Dragoş şi Livia Pîslaru, înrudiţi cu Uca) şi am eliberat
apartamentul pe care, până la urmă, l-a închiriat chiar Dragoş, ca sediu al micii firme de
consultaţii economice pe care o pusese pe picioare. Nici eu, nici Uca, nici I. n-am fi putut
suporta să trăim la Bucureşti câteva luni în şir, în fiecare an: atmosfera intelectuală şi morală
era prea insalubră; prea mult praf şi prea multă vulgaritate; prea neruşinată corupţia de toate
felurile, subiect permanent de discuţie. Ţara ne fusese furată în adolescenţă, cum obişnuia să
zică Ionel mai demult, şi ne erau restituite acum, după ani de pertractări legale, bucăţi din
fostele proprietăţi ale familiei, dar nu legăturile adânci cu locurile natale şi cu oamenii care
existaseră în imaginaţia noastră. Legăturile erau rupte şi noi eram străini.
Dar să revin la I. Când mi-a vorbit de legătura ei cu F. […] am înţeles că lipsa lui de sens în
viaţă putea fi remediată doar de o persoană ca ea, ea însăşi cu perspectiva unei singurătăţi
crescânde, teribile, având nevoie de o prezenţă, de cineva – indiferent în fond de vârstă – care
să-i focalizeze resursele afective (contrariate în relaţia negativă cu fiica ei, pe care o iubise
atât de mult, dar care se eliberase de această iubire ca de-o închisoare, în care se simţea, pe
drept sau pe nedrept, încarcerată; totul datorându-se, după părerea mea, unei incapacităţi
reciproce de comunicare, unor mândrii ireconciliabile). Cu F., I. pare a fi renunţat la orice
mândrie – şi poate că această renunţare i-a făcut bine, a purificat-o, a întinerit-o sufleteşte.
După ce am înţeles toate acestea, m-am apropiat de ea mai mult decât oricând înainte. La
rândul ei a înţeles că eu am înţeles – de unde o nouă nuanţă în afecţiunea ei pentru mine; de
unde poate şi afecţiunea imperfect exprimată dar genuină şi puternică pe care mi-o arată F.
Sunt din ce în mai convins că în astfel de relaţii vârsta e o mare piedică socială – determinată
evoluţionar, căci reproducerea nu mai poate avea loc, sau poate, în anumite cazuri, doar prin
mijloace total artificiale (vezi Saul Bellow care, la optzeci şi ceva de ani, a avut o fetiţă cu
soţia mult mai tânără, prin inseminare in vitro; tragic, această fetiţă e autistă) –, dar nu o
piedică psihologică sau afectivă. Îmbătrânim mai întâi social, apoi biologic, dar inima ne
rămâne tânără şi se poate oricând îndrăgosti de cineva – dincolo de orice bariere de vârstă,
deşi în covârşitoarea majoritate a extremelor cronologice fără ecou, din cauza piedicilor
sociale sau biologice. Chiar şi bătrânii muribunzi se pot îndrăgosti tacit de figura unei tinere
infirmiere sau doctoriţe, ca şi bătrânele de figura unui infirmier sau a unui doctor. Le cœur a
ses raisons…
4 decembrie 2008
Am terminat alaltăieri primul ciclu de radiaţii (14 zile), şi luni, 8 decembrie, un nou CT-scan
va măsura eficacitatea acestui tratament: dacă rezultatul e satisfăcător, continui cu un ciclu
mai mic (şase zile), iar dacă nu, trec direct la o nouă chimioterapie, mai dură decât prima.
Pentru anul 2009, mi-a spus dr. Hanna mai demult, şansele de supravieţuire sunt – teoretic,
deci independent de cazul meu particular – 50%. E vorba, pentru mine, de un viitor mult prea
îndepărtat ca să mă gândesc serios la el. Nu că n-aş putea-o face, dar ar fi inutil, steril,
nefiresc în starea psihologică în care mă aflu.
Am citit în ultimul număr din Lettre Internationale un articol de Adam Michnik despre
Lech Wałęsa. Rolul istoric al acestuia, în ultimele trei decenii, a făcut din el o legendă a
luptei împotriva comunismului: lider al grevei de la Gdańsk din 1980, prizonier politic în
timpul „legii marţiale“ declarate de Jaruzelski în 1981, apoi conducătorul „Solidarităţii“
poloneze, negociatorul ei la Masa Rotundă din ajunul prăbuşirii comunismului (1989) şi, în
sfârşit, preşedintele Republicii Polone între 1990 şi 1995. Dar iată, o carte publicată în iunie
2008 de doi istorici ai Institutului de Memorie Naţională, după o cercetare a dosarelor secrete
ale Securităţii poloneze, ajunge la concluzia că Wałęsa, recrutat de „organe“ ca tânăr
muncitor, ar fi fost agent activ al poliţiei secrete sub numele de cod Bolek la începutul anilor
1970. Apariţia acestei cărţi, şi a altora similare, ca şi a listelor de colaboratori ascunşi ai
Securităţii, a fost făcută posibilă de instalarea acum doi ani a regimului dogmatic
anticomunist al fraţilor Kaczyński.
Michnik e pur şi simplu dezgustat de atmosfera morală otrăvită pe care o creează noua
politică revanşardă de „demascare“ fără nuanţe, fără o înţelegere a multitudinii de situaţii în
care s-au produs racolările, fără o considerare atentă a ceea ce a urmat, în fiecare caz, după
semnarea angajamentului de delaţiune (delaţiuni propriu-zise? false delaţiuni? delaţiuni
fictive? delaţiuni care de fapt inocentau? lipsa oricărei delaţiuni? întreruperea colaborării de
la o anumită dată? transformarea unui fost colaborator, în ciuda riscurilor, într-un neabătut
adversar? etc.). Şi mai e un lucru asupra căruia Michnik atrage atenţia: e absurd să dai
crezare, fără o analiză critică severă şi minuţioasă, unor documente scrise şi păstrate de
membrii unei instituţii specializate în minciună, dezinformare, falsificare, exagerare sau chiar
inventare de probe acuzatoare la cererea puterii totalitare pe care o slujea. În ce-l priveşte pe
Wałęsa, Michnik crede că acesta a făcut într-adevăr o greşeală gravă în tinereţe, dar că asta
nu l-a împiedecat, mai târziu, să devină un erou autentic, un duşman neîmpăcat, viclean şi
eficace, al Instituţiei Malefice şi al regimului care o folosea. În perioada lui de glorie, scrie
apăsat Michnik, Wałęsa „nu a fost un agent al Serviciilor de Securitate“. Dar nu-i tragic că
eroismul lui are un punct de plecare atât de ambiguu? Dintr-un punct de vedere metafizic,
fără îndoială că da. Dar dintr-un punct de vedere istoric-omenesc e admirabilă puterea
extraordinară a celui care-şi răscumpără greşeala nu prin regret sau ruşine, ci prin acţiune
curajoasă de lungă durată, prin înfruntarea eroică a riscurilor şi dificultăţilor, învingându-se
nu numai pe sine, ci, măcar pentru o vreme, şi forţele răului care i-au exploatat un moment de
slăbiciune şi de frică.
Mutatis mutandis, cazul lui Wałęsa e similar cu acela al lui Vlad Georgescu (pe care l-am
discutat în aceste pagini), într-o măsură poate şi cu acela al lui Najder (pe care Michnik l-a
condamnat fără drept de apel, poate pe baza unor informaţii suplimentare şi credibile,
provenind din alte surse decât cele ale Securităţii, într-o seară acum doi-trei ani, într-o lungă
convorbire cu mine în casa unor prieteni).
Cazul lui Kundera, care a fost dezvăluit recent în Republica Cehă, intră în aceeaşi categorie,
deşi e oarecum diferit. El se bazează pe un singur document descoperit în arhivele poliţiei
secrete cehoslovace, datând din octombrie 1948, când Kundera avea 18-19 ani şi era student
la Praga, locuind într-un cămin. Era, pe atunci, comunist entuziast, se zice (el tace), şi
responsabilul cu disciplina într-unul din dormitoarele căminului. Din document reiese că
studentul Milan Kundera (cu locul şi data naşterii corect înregistrate) a alertat poliţia asupra
faptului că un presupus spion, pe nume Dvořáček, se ascundea în căminul studenţesc.
Dvořáček a fost arestat, judecat şi condamnat la 22 de ani de închisoare, din care a făcut 14,
inclusiv o perioadă într-o mină de uraniu. Bătrân şi bolnav în Suedia, Dvořáček a spus că nu-l
bănuise niciodată pe Kundera (ceea ce înseamnă că numele acestuia nu fusese menţionat la
proces), ci pe o anumită studentă, cu al cărei iubit Kundera era prieten pe atunci. Evident,
toate aceste informaţii au fost adunate ulterior, mai ales de jurnalişti, nici urmă de ele în
documentul (rătăcit în arhive? autentic sau fals?) publicat de istoricul obscur al Institutului
pentru Studierea Regimurilor Totalitare, care-l incriminează astfel, după şaizeci de ani, pe
scriitor. E clar că istoricul cu pricina n-a supus în prealabil documentul unei analize critice,
unei determinări a valorii sale într-un posibil cadru legal sau unei dezbateri cu puncte de
vedere diferite.
Curios, în nici un alt document secret din acei ani sau de mai târziu numele lui Kundera nu
apare; lipseşte, de asemenea, orice „angajament“ semnat de el sau orice alt element
coroborator. Ce va fi urmărit publicarea documentului compromiţător în aceste condiţii? Să
producă un semnal greu de ignorat că institutul respectiv îşi face treaba, că nu ocoleşte
numele mari? Să-l discrediteze moral pe Kundera, detestat de o bună parte a intelighenţiei
cehe pentru aparenta lipsă de interes faţă de ţara natală, pentru exilul său arogant, pentru
„trădarea“ limbii materne în favoarea francezei? Sau să fie vorba, în primul rând, de simpla
invidie a unei părţi a breslei literare pentru un scriitor plecat din rândurile ei şi devenit o
celebritate mondială?
Nu e exclus ca acest unic document să fie adevărat; dar nu e exclus nici ca el să fi fost
falsificat pentru a justifica cine ştie ce scenariu la care Securitatea a renunţat ulterior (în
pregătirea proceselor staliniste se elaborau mai multe scenarii, fiecare cu „probele“ sale).
Faptul că n-a fost folosit la procesul prezumtivului spion mă face să cred că a doua ipoteză e
mai probabilă. Există, desigur, şi alte posibilităţi, asupra cărora e inutil să speculez. Retras
din fire, Kundera – prin editorul său parizian Gallimard – a respins acuzaţiile care i s-au adus,
calificându-le drept „pure minciuni“. Până la proba contrarie, convingătoare, prefer să-l cred
pe el. În genere, „gândirea acuzatoare“ – de orice fel ar fi ea – îmi repugnă. De aceea sunt de
acord cu poziţia lui Michnik.
Cât despre România, ce să mai spun? Mai toţi cei care au fost demascaţi în ultimii ani au
fost, după 1990, duşmani înverşunaţi ai comunismului, victime ale vechiului regim chiar şi
când au fost nevoiţi să semneze „pactul“, foşti prizonieri politici sau disidenţi, sau pur şi
simplu adversari ideologici care trebuiau îndepărtaţi din viaţa politică a noii democraţii
„originale“, împroşcaţi cu noroi, acoperiţi de injuriile adevăraţilor foşti membri sau
colaboratori ai Securităţii, ajunşi la putere şi manipulând dosarele după plac. Dosarele
acestora, evident, se „pierduseră“.
8 decembrie 2008
Le Centrul de Radiaţii Oncologice, pentru a vedea rezultatul celor 14 şedinţe. Dr. Lee, după
noul CT-scan, mă cheamă să comparăm, pe un monitor, cele două imagini alăturate ale
tumorii pulmonare, cea de dinainte de tratament şi cea actuală. Îmi atrage atenţia asupra unei
îmbunătăţiri vizibile a situaţiei – pentru moment, subliniază el. Pentru viitor (cel apropiat,
desigur) refuză să se pronunţe, fie şi doar în termeni statistici, neangajanţi. Tumoarea se poate
reface, mai repede sau mai încet; poate „exploda“ în altă regiune a plămânului, sau nu etc. Pe
scurt, totul e posibil. Mă întreabă dacă vreau să continui tratamentul – încă şase şedinţe – sau
nu. Amân răspunsul, pentru că vineri, 12 decembrie, am întâlnire cu dr. Kaneru, oncologul de
la Bloomington, recomandată de dr. Hanna pentru noua chimioterapie (Opţiunea B), şi-aş
vrea să mă consult şi cu ea înainte de a lua o hotărâre. Dr. Lee e nu numai lapidar ambiguu, ci
şi foarte împrăştiat – când i-am cerut CD-ul cu ultimul CT-scan de la Indianpolis, pe care i-l
încredinţasem la prima întâlnire, nu ştia unde l-a pus. A însărcinat o tânără infirmieră să-l
caute, dar ea, bineînţeles, nu l-a găsit. Când Uca a remarcat că dr. Lee e „cam neglijent“,
infirmiera, surâzând cu subînţeles, a spus: „He is very busy“, suprapunând ironic şi totodată
deferent cele două noţiuni. „Don’t worry, we will find it.“ Înclin să nu continui. În fond,
57

tratamentul cu radiaţii pare a-şi fi atins principalul scop: oprirea sângerării, a hemoptiziilor
începute la Paris, în zilele febrile ale răcelii (un virus luat din avion, după o scurtă incubaţie?
un virus luat din înghesuiala metroului, unde transpiram abundent şi eram în bătaia curenţilor
de aer veniţi de la ferestrele deschise?). Dacă nu făceam acea călătorie sunt sigur că aş fi
evitat acest episod şi schimbarea de tratament. Oricum, hemoptiziile s-au rărit şi, de ieri, par a
fi încetat.
Am mers mult pe jos zilele trecute, în gerul însorit de după ninsoarea care a albit
acoperişurile şi străzile, bine înfofolit, cu o căciulă generoasă de blană de miel, cu un fular
bine înfăşurat în jurul gâtului, ascultând muzică la iPod: liniştitoarele Sonate pentru Trio de
Händel, minunatele Suite franceze de Bach (cu Glenn Gould la pian, genial), Sonate pentru
pian de Haydn (cu Alfred Brendel), care-mi trezesc totdeauna amintiri din călătoria cu
vechiul nostru Oldsmobile spre Smoky Mountains, cu M, preadolescent, şi cu Uca (le
imprimasem răbdător pe casete, în interpretarea care acum mi se pare mediocră, lemnoasă, a
unei pianiste din Argentina, Carmen Piazzini, singura versiune completă pe atunci accesibilă)
… Ieri mi-a sosit setul de 10 CD-uri cu Sonatele complete pentru pian de Haydn (cu Rudolf
Buchbinder), pe care le aşteptam cu nerăbdare şi pe care am început să le ascult în camera
mea de lucru scriind aceste rânduri. Buchbinder, care a fost de curând aici cu Staatskapelle
din Dresda, excelent, limpede, precis şi meditativ în mişcările lente, elegant şi plin de esprit
sclipitor în allegrouri sau prestouri. Se apropie calitativ de Horowitz, de la care însă au rămas
doar câteva înregistrări cu Haydn.
9 decembrie 2008
Ascultând Haydn, sonatele târzii… Ce încet şi ce repede, fulgerător, ca şi când n-ar fi fost,
trec zilele luate câte una. Timpul începe încet, îmbelşugat, leneş, învăluind nepăsător micile
ritualuri cotidiene – spălatul pe faţă şi pe dinţi, ceaiul (verde) cu pâine prăjită de dimineaţă,
medicamentele, îmbrăcatul, ştirile din ziar şi, pentru ce s-a petrecut peste noapte, o aruncare
de ochi pe Internet. Apoi, după ce norii rămaşi din somn (sau din insomnie) se răresc şi
dispar, lăsând cerul minţii curat, se iveşte sentimentul că ar trebui să profit de dimineaţă
pentru a scrie ceva în acest jurnal, cât mai sunt în stare, odată cu conştiinţa că scrisul poate fi
amânat. Amânarea creează un timp gol care trebuie umplut: cu reverii, cu plictiseală, cu
aşteptare, cu gânduri şi amintiri întâmplătoare, cu o pagină sau două dintr-o carte scoasă la
întâmplare dintr-un raft al bibliotecii şi pusă la loc, cu un cuvânt care a rămas de mult în
suspensie în memoria mea şi al cărui sens mă decid brusc să-l clarific, căutându-l în dicţionar
– dincolo de cuvântul în chestiune, dicţionarul e un bun mijloc de amânare şi de pierdut
timpul. Un altul e Internetul, căutările fără ţel precis, săriturile de la un site la altul, cu opriri
mai lungi sau mai scurte. De multe ori însăşi amânarea e amânată, cu o certă uşurare. Mai
sunt şi alte lucruri de făcut şi de amânat la rândul lor. Ziua e lungă, tot timpul şi toate golurile
în timp încap în ea, şi mai e loc pentru multe. E loc, în primul rând, pentru minunea
multiformă a vieţii care nu se sinchiseşte de pierderea timpului, de plictiseală, de gânduri
sumbre, de jocul între rutină şi arbitrar, şi care acum seamănă cumva cu muzica pentru pian
de Haydn… E un mister cum o zi se poate termina atât de fulgerător, ca şi când n-ar fi fost.
Căci mâine, azi îşi va fi pierdut realitatea, cum şi-a pierdut-o şi ieri, din care n-a rămas nimic
sau doar câteva imagini de vis banal sau absurd.
12 decembrie 2008
După ce am crezut două-trei zile că hemoptiziile se terminaseră sau erau pe terminate, mi-am
dat seama că de fapt ele persistă: expectorez – rar, e adevărat, doar de câteva ori pe zi –
cheaguri de sânge de culoare închisă, mijlocii sau mici, spre deosebire de cele mari şi de-un
roşu-aprins de la început. Mâine se împlinesc două luni de când au început aceste hemoptizii
îngrijorătoare (eu însă sunt doar abstract îngrijorat; sunt în continuare liniştit, împăcat, deşi
mă simt parcă mai obosit). Concluzia: tratamentul cu radiaţii n-a rezolvat problema pentru
care a fost recomandat. Se poate ca o parte a tumorii pulmonare, cea dinspre trahee, spre care
au fost îndreptate razele, să se fi micşorat puţin, cum susţine dr. Lee. Dar sursa sângerării
pare a fi altundeva. Azi merg la dr. Karuna S. Koneru, medicul oncolog recomandat de dr.
Hanna pentru noua chimioterapie, să vedem ce are de spus. Afară e un frig pătrunzător şi mi-
am rărit plimbările, poate şi din lene. Mă duc în parcul aproape pustiu – chiar şi oamenii care-
şi plimbă câinii s-au rărit – odată la două sau chiar trei zile.
Chiar adineaori ne-am întors de la dr. Koneru. Prima impresie nu e prea favorabilă. Avea un
dosar trimis de dr. Hanna de la Indianapolis, dar nu cred că-l răsfoise. Ne-a spus: „Sunt
înecată în hârtii, le citesc şi le uit“. I-am reamintit eu punctele principale ale cazului meu –
dar ea asculta cu dificultate, prefera să vorbească, în engleza ei rapidă, dar cu puternic accent
indian, uneori greu de înţeles. Sfatul ei – deşi i-am spus că efectele radioterapiei de până
acum nu m-au convins de utilitatea ei – a fost să continui cu cele şase şedinţe, pe care şi dr.
Lee le-a recomandat. Ar urma să începem chimioterapia cu Taxotere în ianuarie. Care e
prognoza ei, am întrebat-o. N-a vrut să-mi răspundă direct – a început cu eternele poveşti
(fiecare cancer e individual, reacţiile la tratament sunt individuale, imprevizibile etc. etc.).
Am întrerupt-o cu o întrebare mai precis focalizată: care ar fi şansele mele de a supravieţui în
2009 – 50% da, 50% nu? (Cum îmi spusese Hanna.) Şi de data asta a încercat să evite
răspunsul. Am insistat şi, în timp ce ea a căzut pe gânduri, tăcând, am propus: „Mai puţin de
50%?“ „Da.“ Un „da“ în sfârşit mai serios, mai responsabil, urmat de o scurtă tăcere, după
care s-a ridicat în picioare – semnificând terminarea consultaţiei – şi a încheiat, pe un ton care
mi s-a părut fals: „Dar noi trebuie să gândim pozitiv, să sperăm etc.“ Viitoarea întâlnire va
avea loc pe 9 ianuarie. După ce am plecat, nici Uca, nici eu n-am vrut să discutăm, cum ar fi
fost normal, impresiile pe care ni le-a lăsat această vizită. Am vorbit despre altele, fără
legătură, iar în maşină am pus la întâmplare unul dintre discurile din setul cu opera pentru
pian a lui Debussy (în interpretarea lui Walter Gieseking). Până la urmă va trebui totuşi să
rămân pacientul ei; pentru cineva în situaţia mea e mai convenabil să fie îngrijit de-un doctor
local, care poate fi contactat imediat în eventualitatea unei urgenţe. Şi, cine ştie, poate că
prima noastră impresie n-a fost chiar exactă. Şi chiar dacă a fost exactă, ce altceva ne rămâne
de făcut? Alternativa Indianapolis – pe care am considerat-o sub toate aspectele – nu stă în
picioare.
14 decembrie 2008
Faptul că hemoptiziile continuă nu afectează calmul fundamental la care am ajuns – nu-mi
pot explica cum – acum aproape două luni. Dar asta nu înseamnă că le ignor sau le observ
doar la întâmplare; dimpotrivă, când simt că am un cheag de sânge în gură sau doar un gust
de sânge, scuip în batiste kleenex, înregistrez petele mai mari sau mai mici, mai negre sau
mai roşcate, încerc să le stabilesc frecvenţa. Rezultatul e o stare de iritare dar, ciudat, foarte
marginală. În centru e seninătatea, împăcarea cu mine însumi. Mai notez şi alte simptome ale
unui lent declin fizic, împotriva căruia n-am ce face. Sunt uneori obosit, fără poftă de scris
(cum sunt chiar acum, când aştern aceste rânduri, dar îmi spun că „pofta vine mâncând“, cum
îmi repeta mama în copilărie când respingeam mâncarea); simt ispita inerţiei, dimineaţa amân
să ies din pat etc. Pierd mult din timpul fiecărei zile: cu cititul ziarului, cu trecerea prin
revistele la care sunt abonat sau care-mi vin din România, cu rătăcirile prin Internetul atât de
labirintic şi, la urma urmelor, atât de steril. Lecturile mele „serioase“ sunt dezordonate, deşi
pentru mine ele au, fiecare în felul ei, un sens – reflectă o căutare autobiografică, o dorinţă de
a regăsi fragmente din trecut, de a le face mai inteligibile.
Continui deci să citesc cărţi despre autism – care, în ciuda limbajului tehnic, în ciuda
descoperirilor ştiinţifice, mi-l reînvie pe dragul de M, cu enigma lui intactă – şi să recitesc sau
să citesc opere de autori care mi-au fost dragi; chiar şi noutăţile au, paradoxal, un caracter
rememorativ: de pildă, recent am comandat prin Amazon două cărţi de Simon Montefiore,
Young Stalin şi romanul istoric Sashenka (2008), din care am citit deja o parte. Stalinismul,
58

originile lui, ca şi viaţa cotidiană în timpul lui, sunt pentru mine obiectul unei curiozităţi
complexe: mai bine de o treime din viaţa conştientă am trăit-o în varianta comunismului
stalinist şi neostalinist din România, o treime îndepărtată, ireală, de necrezut dar, în acelaşi
timp, obsedantă. Ştiu că nu voi înţelege niciodată acea lume crudă, rigidă, riguros aberantă,
dar nu pot rezista tentaţiei de a o compara cu lumea în care mi-am petrecut ultima treime a
vieţii şi de a încerca, încă o dată şi încă o dată, sigur de eşec, s-o înţeleg. Dar, mă întreb,
lumea în care mă aflu acum o înţeleg? Poate că da, cel puţin în parte. E o lume „normală“,
oricâte anormalităţi ar conţine; o lume scandalos de inegală şi de nedreaptă; o lume în care
totuşi eşti liber să nu participi la jocurile murdare ale puterii; o lume esenţial imperfectă.
În felul lui, stalinismul se apropia de perfecţiune, chiar dacă aceasta era în mod necesar
mincinoasă. Cine-i contesta realitatea – dar şi cine era bănuit că ar putea-o face – era aruncat
în Gulag. Perfecţiunea are întotdeauna nevoie de opusul ei: nu există paradis fără iad. Nu
există societate perfectă – imitaţie a paradisului – fără Gulaguri sau lagăre. Rămâne
misterioasă credinţa în drumul spre perfecţiune, în minciuna necesară, în „geniul“
conducătorului, în bunătatea purificatoare a călăului, în triumful final al dreptăţii absolute;
înspăimântătoare pierderea acestei credinţe; extrem de interesante formele pe care le poate
lua prefăcătoria şi duplicitatea; la fel de interesante cazurile, foarte rare, foarte paradoxale ale
celor care spun „nu“. În societatea imperfectă domină banalitatea – în confruntare cu
idealismul (azi vag marxist)… Dar trebuie să mă opresc, să tac, să îngheţ: căci mă ameninţă,
din toate părţile, abstracţiuni agresive, ucigătoare de gând.
15 decembrie 2008
Deziluzie: după 300 de pagini, pretenţiosul roman istoric al lui Montefiore – în care alături de
personaje imaginare apar figuri cunoscute, Stalin, Beria, Molotov etc. – îmi apare construit pe
clişee sau clişee inversate (în fond tot clişee), pe anecdote ştiute (multe din ele pătrunseseră în
folclorul subteran din vremea stalinismului românesc), repovestite plat, şi pe fapte istorice
introduse într-o ţesătură ficţională melodramatică, adesea iritant de banală. Atmosfera e
adeseori falsă, psihologia personajelor schematică – de un schematism care, răsturnându-le,
reaminteşte de formulele realismului-socialist, cu diferenţa că sexualitatea e total reabilitată şi
că scenele erotice adaugă un element nou faţă de realismul-socialist „clasic“, puritan şi
pudibond. Lipseşte însă orice dimensiune reflexivă. Clar, sub Vasili Grossman, chiar şi sub
Martin Amis (House of Meetings, 2006, roman care m-a dezamăgit şi el: greu pentru orice
occidental să înţeleagă acea lume). Un episod caracteristic se referă la copiii „foştilor“
(former persons), ai trădătorilor, spionilor, troţkiştilor etc. executaţi (împuşcaţi ca nişte „câini
turbaţi“) sau aruncaţi în Gulag. Dacă nu erau ucişi brutal (cum s-a întâmplat cu copiii lui
Troţki, Kamenev, Zinoviev – şi cred că în această privinţă informaţia e exactă, venind din
partea istoricului Montefiore, scotocitor prin arhivele sovietice), erau internaţi în orfelinate
speciale – „orfelinate pentru copiii trădătorilor de ţară“, stabilite încă de Feliks Dzerjinski.
Acestea sunt descrise de personajul scriitorului imaginar, evreul nonconformist şi „atletul
sexual“ Benia Golden, seducătorul „mamei sovietice“ care e, în 1939, Saşenka – nevastă de
NKVD-ist şi stalinistă convinsă, dar şi femeie cu o senzualitate reprimată multă vreme.
Orfelinatele cu pricina apar ca locuri infernale, sordide, pestilenţiale în care copiii mai mari,
sălbăticiţi, trecuţi ei înşişi printr-un ritual de umiliri şi abuzuri, erau liberi să-i bată şi să-i
persecute în fel şi chip pe cei mici. Supraveghetorii erau selectaţi pentru bestialitatea lor
(„partinică“) şi lăsaţi să-şi facă de cap, să neglijeze bolile internaţilor (dacă mai mureau
câţiva nu era nici o pagubă), să-i insulte, să-i tortureze, să-i molesteze. Până la urmă totul
cade în clişeul sadismului politic dezlănţuit – comunist sau nazist. Montefiore e un scriitor
mediocru, pe alocuri chiar submediocru.
Ilina Gregori mă întreabă într-un mesaj pe mail ce anume implică principiul one day at a
time, filozofic, dar şi practic vorbind (am să-i explic prin câteva citate din acest jurnal). Îi
pomenisem de acest principiu în răspunsul la ce-mi scrisese ea, delicat elogios, despre pagina
de jurnal citită în 22, cea cu descrierea autoportretului alegoric al lui David Bailly. Reacţia ei,
complet neaşteptată (ca şi telefonul Soniei Larian), mi-a făcut plăcere. Da, sunt sensibil, în
singurătatea bolii, la astfel de ecouri dezinteresate, venite din senin, de la persoane cu care n-
am mai comunicat de multă vreme. E o confirmare, pe care abia îndrăznesc s-o recunosc, a
faptului că o anumită iluzie a mea nu e o totală iluzie (deşi în fond este), şi anume că scrisul
meu poate face să vibreze sensibilităţi vii, îndepărtate, nebănuite, că există şi această
posibilitate de „supravieţuire“, oricât de firavă, oricât de „fantomatică“, despre care îmi face
totuşi psihologic bine să aflu în supravieţuirea mea de acum (căci din momentul diagnozei,
canceroşii intră automat în categoria supravieţuitorilor). Oare nu orice scriitor se gândeşte
câteodată, într-un fel sau altul, la o astfel de supravieţuire prin scris? Oare n-a fost însuşi
scrisul inventat şi pentru a extinde memoria, nu numai dincolo de prezenţă, dar şi dincolo de
moarte – fie şi doar printr-un nume săpat pe o piatră funerară? Oricum, anumite laude
improbabile, care mi se par sincere, îmi dau un sentiment de bună stare în singurătatea mea
lucidă şi de la o vreme senină de mare bolnav.
18 decembrie 2008
Pierderea timpului e poate o funcţie vitală. O ispită irezistibilă în perioadele de aşteptare în
care trebuie să umpli cumva un interval golit de semnificaţie; încercarea de a evita
sentimentul de vinovăţie care survine după o amânare; aproape o obligaţie când n-ai ce
aştepta şi ce amâna. Evident, pierderea timpului ia forme diferite în copilărie, în adolescenţă,
în tinereţea încă iresponsabilă, în maturitatea anxioasă, în bătrâneţea cu vârste interioare
fluctuante, în boală. Când timpul pierdut devine – vezi Proust – obiect al căutării, ceea ce
cauţi şi poate regăseşti e tocmai funcţia lui vitală ascunsă.
Despre boală s-au spus lucrurile cele mai contradictorii: că e un blestem sau o
binecuvântare; că e o pedeapsă (divină) sau un dar (ceresc); că e un nenoroc revoltător („de
ce tocmai eu? de ce? de ce?“) sau un noroc salvator – şi aşa mai departe. Toate sunt
adevărate, în succesiune şi simultan. Ca tot ce e important şi misterios în viaţă, ca viaţa însăşi,
ca sentimentul finitudinii, boala e de-o infinită ambiguitate.
Din motive foarte diferite, din adolescenţă şi până mai ieri, am dorit de multe ori să fiu
bolnav. Ce vedeam, în acele momente, în boală? O paranteză în timp, o asceză forţată, o
ieşire din cotidian, plăcerea de a fi obiect al atenţiei, o întoarcere în copilărie, interiorizarea,
voluptatea suferinţei, un prilej de revigorare, promisiunea de energie pe care ţi-o dă
însănătoşirea, o pauză meditativă, o purificare… Acum, nimic din toate acestea.
20 decembrie 2008
[De dezvoltat.] Trezirile din somn, dimineaţa. La 20 de ani: minunate. La 40 de ani:
îngrijorate. Acum: triste, prelungite, amânate, chiar după vise urâte sau coşmaruri (ca şi când
somnul ar fi preferabil fără excepţii).
A avea zilele numărate. A muri cu zile. A trăi de pe o zi pe alta – figurat, metafizic. Dar şi:
infinitul azi. Ziua de mâine: topită în depărtarea transparentă a timpului.
Anxietăţi solstiţiale.
Visul de azi-noapte. Slăbisem brusc (pantalonii cădeau de pe mine, a trebuit să-mi strâng
centura cu trei găuri mai puţin. Rătăceam singuratec printr-o clădire uriaşă, labirint de
coridoare, intrări şi ieşiri grandioase, săli de clasă pline de studenţi în aşteptare. Mă întâlnesc
cu cel mai improbabil fost coleg de catedră (bărbosul Claus C., fals amical, plicticos,
ridicându-mă în slăvi ipocrit). Apoi iar singur, mergând spre casă (care de fapt era un
apartament cu puţine mobile, cu un radio-computer care transmitea muzică întreruptă de
paraziţi, de căderi ale curentului electric). O aşteptam pe Uca.
[De dezvoltat: dar când? Când îmi va mai cădea privirea peste aceste însemnări de simplu
aide-mémoire?]
22 decembrie 2008
Faptul că azi merg la Cancer Radiation Center pentru ultima şedinţă de raze mă confruntă din
nou cu ireversibilitatea, cu problema timpului circular şi a timpului ireversibil. Văd cercuri
mici (dar enorme când intră în joc memoria), tangente, dispuse unul după altul într-o linie
dreaptă cu sens unic – săgeata timpului. Pentru fiecare din noi săgeata cade brusc,
imprevizibil – fie că e vorba de ani, de luni, de zile, de ore sau doar de secunde,
imprevizibilitatea e aceeaşi, infinită şi infinitezimală.
În dimineţile bune, după ce mă trezesc şi amân ieşirea din pat – amânare care a devenit un
obicei în ultima vreme –, articulez în gând ce-mi propun să scriu în jurnal. În dimineţile bune,
cum a fost cea de azi, bunăoară.
Ce încărcat de temporalitate e limbajul nostru! De pildă, în scurta însemnare de mai sus:
dimineţile… după ce… amân… amânare… a devenit… în ultima vreme… propun…
dimineţile… azi… bunăoară. Bunăoară? Desigur, căci cuvântul vine din latină (bona hora),
cu o etimologie şoptită pentru urechile unui filolog: în ora bună.
23 decembrie 2008
La telefon, ieri, cu I., cu Ionel. Apoi cu Mircea, a cărui voce sună bine, surprinzător de bine.
În convorbirea noastră (aproape o jumătate de oră), nici urmă de obişnuitele lui lamentaţii
autoironice. Continuă să nu se mişte din pat, e aproape complet orb, ţine televizorul în
permanenţă deschis, dar starea lui psihologică, într-o curioasă analogie cu a mea, e mai
senină. Îmi spune că-şi petrece timpul încercând – cu succes – să-şi uite visele de peste
noapte. Înainte de a-şi pune la punct noua „tehnică a uitării“, ultimul vis de care-şi aminteşte
a fost cumplit: „Închipuie-ţi că l-am visat pe fostul meu coleg de liceu Ion Iliescu!“ Izbucnim
amândoi în râs. El doarme – îmi explică – în două reprize: înainte de culcare ia prima
jumătate de doză din somniferul prescris de doctoriţa M., iar când (inevitabil) se trezeşte în
mijlocul nopţii, ia a doua jumătate. În pauzele acestea de trezie nocturnă, mai lungi sau mai
scurte, a dezvoltat tehnica uitării viselor şi acum o perfecţionează. „Dar gânduri metafizice?“
îl întreb. „Mi le interzic cu desăvârşire“, îmi declară el, apăsat, subînţelegând totodată că asta
ar fi şi explicaţia dispoziţiei lui mai echilibrate: „Doctoriţa M. mi-a spus că, din punctul ei de
vedere, sunt cât se poate de bine, că am atins un maximum de stabilitate“. „Şi nu-i adevărat?“
„Ba da, e perfect adevărat.“ Ironia, mereu prezentă în vorbirea lui Mircea, nu reuşeşte de data
asta să inverseze cu totul înţelesul afirmaţiilor lui – o bună parte din sensul lor explicit
rămâne. Îmi amintesc, scriind aceste rânduri, de mărturisirea unui bărbat de treizeci şi ceva de
ani, paralizat în urma unui accident de maşină, care trăia de ani de zile într-un spital din New
York, într-un aşa-numit „plămân de fier“ (iron lung, un aparat medical electric în forma unui
cilindru de metal în care, cu excepţia capului, e introdus trupul pacientului incapabil să
respire independent; „plămânul de fier“ face posibilă supravieţuirea pe o durată indefinită, cu
funcţiile cerebrale intacte, dar în condiţii de imobilitate absolută). Ce mărturisea acest bărbat
încă tânăr, a cărui soţie nu-l mai vizita de multă vreme, acest bărbat silit să privească mereu
aceeaşi porţiune de tavan, taciturn, închis şi la propriu – într-un fel de sicriu cilindric de oţel
–, şi la figurat? Uimitor, el se obişnuise cu situaţia lui, cu tăcerea, cu singurătatea, cu
nemişcarea („My life is OK“, zicea), şi voia să trăiască aşa cât de mult, cât mai mult! În
comparaţie cu el, noi – Mircea, eu – ne putem socoti favorizaţi de soartă. Cu umilinţă, să
recunoaştem: „My life is OK“.
25 decembrie 2008
Crăciunul a devenit – redevine în fiecare an – punctul culminant al unei imense campanii
comerciale cu reclame în loc de lozinci, cu o întreagă propagandă super-kitsch având drept
obiect copiii şi drept efect o infantilizare colectivă de mari proporţii. Consumatorul trebuie să
cheltuiască mult, cât mai mult, până la nivelul iresponsabilităţii, până când iresponsabilitatea
însăşi se metamorfozează – printr-un fel de miracol în teologia actuală a banului – în
contrariul ei, adică, în deplină responsabilitate patriotică, în participare eroică la menţinerea
sănătăţii economice. Or, acum economia e bolnavă – de-o gravă boală financiară pe care
nimeni n-o putea prevedea acum trei-patru luni, de-o boală cu multe ramificaţii, inclusiv
prăbuşirea bruscă a unor fraude de lungă durată, cum ar fi „piramida“ de 50 de miliarde de
dolari a lui B. Madoff – şi doar consumatorul o poate scoate din depresie. Tragedia e că
vânzările de Crăciun au fost mai slabe decât anul trecut – au scăzut cu 0,6% în medie!
Azi la prânz la Cristina. Telefoane de la I., Ionel, Sabin, Norman Manea (exact acum un an
eram la Bard). N.M. vede în Madoff un „personaj gogolian“, demn de a figura într-o rescriere
contemporană a Sufletelor moarte (cu locul acţiunii pe Wall Street). Un avatar al lui Cicikov,
o reîncarnare a diavolului mediocru, fantastic prin tocmai mediocritatea lui?
Spre sfârşitul după-amiezii, plimbare în Bryan Park în gerul clar. Cer curat, soare de argint
strălucitor, orbitor, rece, tot mai rece spre apus, aproape alb printre crengile întortocheate ale
copacilor, labirinturi delicate desenate pe cer în cărbune. Înainte de apus, îmi dau seama – sau
e o simplă proiecţie? – că ziua e puţin mai lungă. Mă pătrunde un fior de bucurie ca o uşoară
adiere de vânt de câteva minute.
Etimologii. Pierd vreo oră pe Internet citind despre etimologia Crăciunului, care şi-ar avea
originea în cuvântul latinesc creatio trecut prin filtru slavonic sau calatio (a chema, a
convoca prin strigare), ambele ipoteze fiind discutabile. Alte ipoteze sunt mai întortocheat
speculative şi mai puţin convingătoare, de pildă cea care derivă Crăciunul dintr-un cuvânt
albanez semnificând „buturugă“ (adică: buturugă arzând, focul fiind o celebrare a solstiţiului
de iarnă, mai precis a zilei de 25 decembrie, prima în care se poate observa că soarele răsare
puţin mai devreme, că ziua se lungeşte, că începe un nou ciclu cu lumină crescătoare până la
solstiţiul de vară etc.). Din una în alta, ajung la alte etimologii – „colind“ ar veni de la
calendae (de unde fără îndoială şi „calendar“), dar indicând nu prima zi a unei luni, ca în
latină, ci prima zi a unui nou an şi totodată ziua naşterii lui Cristos, mântuitorul. „An“ vine
evident tot din latină, din annus („inel“), dar metafora implicită a inelului a dispărut şi ideea
de cerc, sau de ciclu astronomic, nu mai evocă nimic concret. Timpul inelului, care se
întoarce şi se reînnoieşte mereu, e diferit de timpul-săgeată, ireversibil, dar cele două se pot
uşor împăca în reprezentarea geometrică a unei serii infinite de cercuri tangente între ele şi
totodată tangente cu o linie dreaptă, infinită prin definiţie. Cu adăugirea că aceste cercuri,
atunci când seria lor e finită (ca-ntr-o viaţă), devin din ce în ce mai mici: o altă formă a
ireversibilităţii. Cercuri mai mari, mai mici, dar n-au toate acelaşi număr de grade: 360 – un
an fără câteva zile? Şi aceste câteva zile în plus (patru sau cinci) n-ar putea fi ele zilele
solstiţiale în care soarele pare a sta pe loc? Oricum, anii noştri devin din ce în ce mai scurţi şi
încep să încapă, subiectiv, într-o lună, apoi într-o săptămână, apoi într-o zi. O zi pe care o
măreşte lupa atenţiei…
27 decembrie 2008
Ţin minte de zeci de ani – de ce oare mi s-o fi întipărit în memorie? – această frază dintr-o
carte a lui Jean Cocteau, poate Le rappel à l’ordre (găsisem prin anii 1950 un exemplar
îngălbenit din ediţia de la Stock în mica bibliotecă a mamei): „Filmaţi cu încetinitorul,
jucătorii de fotbal care aleargă după minge sau o lovesc devin îngeri“. Asta e ideea, dacă nu
formularea: mişcarea rapidă înregistrată mult încetinit dezvăluie percepţiei noastre aspecte
nebănuite şi pare atinsă de o graţie plutitoare, supraterestră, angelică. Încetinirea mea tot mai
pronunţată – eu care treceam atât de repede prin rutinele zilnice! – n-are însă nimic graţios,
dimpotrivă. Mă ridic din amorţeala somnului dimineaţa târziu, cu dureri artritice la şoldul
drept şi în partea de jos a coloanei vertebrale – dureri suportabile de altfel, dar care mă fac să-
mi târăsc paşii şi să merg încovoiat ca sub o mare povară invizibilă; cobor foarte prudent
scara, treaptă cu treaptă, ţinându-mă de balustradă ca şi când m-aş putea prăbuşi în orice
clipă; micul dejun îmi ia mai bine de o oră (maximum zece minute altădată, dar pe atunci nu
citeam ziarul); toaleta matinală şi îmbrăcatul sunt automatizate, dar exasperant de lente, cu
multe întreruperi, cu mişcări împiedicate, cu stângăcii pe care nu mi le ştiam. În sfârşit, tot ce
fac e încetinit dizgraţios de plumbul din mâini şi din picioare. Niciodată ca altădată, altădată
ca niciodată…
În ultimele zile credeam că hemoptiziile au încetat, dar nu, după masa de prânz, după un
scurt acces de tuse, a apărut pe şerveţelul de hârtie dus la gură un mic fluture cu aripi roşii.
Seara, o miniatură roşcat-negricioasă a turnului Eiffel. Făcând această notaţie îmi dau seama
de perfecta ei inutilitate. De ce? Pentru cine? Pentru mine însumi, dacă mă gândesc mai bine,
e nu numai inutilă ci şi, vai, ridicolă. Pathetic.
„Încheieturile noastre au ruginit“, spunea Uca în Bryan Park, unde ieşisem să ne plimbăm.
Umblam încet, obosiţi, nepregătiţi pentru căldura nefirească a după-amiezii cu nori sumbri,
apăsători, cu vârtejuri de vânt care ridicau şi roteau în aer frunzele de astă-toamnă. „Suntem
ca Omul de Tinichea din Vrăjitorul din Oz, care cerea să fie uns cu ulei ca să nu mai scârţâie.
Pe noi însă ne va unge – adică ne va dezmorţi – efortul mersului.“ Parcă presimţea furtuna
care s-a dezlănţuit adineaori, cu ameninţări de tornade.
28 decembrie 2008
In today’s local paper a homeless man (an alcoholic, illiterate beggar who spends his nights
in a nearby wood and who thinks he will freeze to death, if not this year, next year or
whenever) is quoted as having said about God: „Someone did a hell of a job making this
world; what I don’t know is where I fit in“. From street lingo to metaphysics. 59

Cer albastru, nici urmă de nor, frig însorit şi vast după furtuna violentă de ieri-seară.
Citesc din Jurnalul lui Robert Musil (anii 1930 până în 1941). Remarc fundalul ultraserios
al ironiei sau al autoironiei sale, şi umorul – uneori involuntar – implicit, seriosul său atât de
baroc şi de idiosincratic. Gândire de sfârşit al lumii, dar fără nimic apocaliptic. Era convins
de neviabilitatea capitalismului, dar ceea ce propuneau oponenţii capitalismului (naziştii,
comuniştii) i se părea grotesc.
31 decembrie 2008
Ieri ziua Ucăi. Sabin aici de trei zile. Cristina şi Luckey la masă. Telefon de la Ionel: a citit cu
pasiune jurnalul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial al lui Jünger. Mă face curios.
Am de astă-vară (cadou de la C.) jurnalele lui Jünger în franceză, două volume în Pleiadă
(2008), pe care nu le-am deschis până acum. Pun volumul doi – peste o mie de pagini,
evident, cu note, cronologie, bibliografii, indice – pe noptieră pentru lectură nocturnă (de la o
vreme nu mai pot adormi înainte de ora două sau chiar trei).
Rigiditatea uniform exagerată a urărilor de sărbători şi de Anul Nou: La mulţi ani! Mie mi-
ar fi suficient un mai modest: „La multe luni!“ Ca măsură a timpului viu, anii au devenit
pentru mine cu totul abstracţi, aproape de neconceput; abia dacă mai pot concepe lunile…
Poate că mai potrivit ar fi un şi mai modest: „La multe săptămâni!“
„Totul e vis – visăm că am visat că visăm“ (Melville, Pierre…).
Ce doctor extraordinar e Sandu Jelea, căruia i-am telefonat la Bucureşti adineaori şi care
mi-a explicat pe scurt şi mai clar decât toţi doctorii de aici originea hemoptiziilor mele (prima
chimioterapie şi medicaţia ulterioară au fragilizat vasele de sânge din regiunea tumorii
pulmonare şi acestea se sparg cu uşurinţă când sunt supuse unei presiuni bruşte, cum ar fi cea
provocată de accesele de tuse; faptul că aceste hemoptizii s-au rărit e un semn bun). Fără a fi
scutit, fizic, de ravagiile bătrâneţii (are 86 de ani), Sandu şi-a păstrat, ca prin minune,
memoria şi luciditatea intacte.
1 ianuarie 2009
Cu Uca şi Sabin, ieri seara, am văzut un film pe DVD (Sylvia, despre mariajul catastrofal al
poeţilor Ted Hughes şi Sylvia Plath), după care am aşteptat miezul nopţii să ciocnim un pahar
de spumant italian, submediocru. Am deschis televizorul să privim coborârea globului
luminos din Times Square – ca de obicei, gloată mare, muzică, ţopăială (stimulată parcă de
gerul tăios), ţipete entuziaste, politicieni celebri şi surâzători pe estrada în aer liber, în
ultimele minute ale anului vechi şi primele ale anului nou, spre a fi văzuţi în tot New Yorkul,
în toată ţara, în lumea largă. Nu altceva se petrece – s-a petrecut – pe Champs- Elysées şi la
televiziunea franceză sau în alte capitale, mai mari sau mai mici. O celebrare a celebrităţilor,
a celebrităţii, sporită prin contrast de scurte interviuri cu anonimi înfriguraţi din mulţime.
Când se ridică deasupra capetelor, spre globul sclipitor, camera de filmare arată cu insistenţă
uriaşe reclame luminoase pâlpâitoare: TOSHIBA revine cel mai des – firma a finanţat desigur
festivitatea globului, inclusiv spectacolul TV –, urmată ca prezenţă comercială de NIVEA,
înscrisă pe multe pălării lungi de plastic albastru de tip Uncle Sam, foarte vizibile în masa de
oameni. Totul e comercializat la maximum, fiecare secundă e plătită şi trebuie să aducă, într-
un fel sau altul, un profit bănesc. E forma modernă a saturnaliilor romane, dar şi – de ce nu? –
a carnavalului în sens lărgit, cuprinzând şi serbările „carnavalului de iarnă“, ale Crăciunului
şi ale Anului Nou, ale „regăsirii“ cărnii după patruzeci de zile înfometate, ale
„carnavalescului“ generic pe care l-a idealizat retrospectiv un Bahtin – o formă, până la urmă,
nici mai falsă, nici mai „autentică“. Comentăm amuzaţi, apoi pe la 12.30 ne ducem la culcare.
Încep lectura lui Jünger.
3 ianuarie 2009
Zi proastă. Mă trezesc târziu, după o noapte în care n-am putut adormi – în ciuda dozei
obişnuite de Ambien – decât pe la 3.30 a.m. Seara iar am scuipat sânge, de data asta fără să
tuşesc, de parcă hemoragia, încă firavă, ar fi continuă, neprovocată de iritaţia intermitentă a
tusei (adevărul e că de multe ori tuşesc fără să-mi dau seama). Citesc Jünger cu sentimente
amestecate, trebuind mereu să-mi reglez perspectiva de înţelegere – ca de pildă în cazul
descrierii amănunţite a execuţiei unui dezertor german într-o pădurice din preajma Parisului,
datată 29 mai 1941. Jünger primise ordinul de a supraveghea execuţia şi ar fi putut uşor scăpa
de îndeplinirea lui, invocând boala. Prea uşor! Şi apoi, îşi spune el, „mai bine tu decât oricine
altcineva“, căci el ar fi putut – şi chiar a putut – umaniza îngrozitoarea scenă. (Cum?
Întrebarea nu primeşte nici un răspuns.) Un ultim motiv e „curiozitatea superioară“ a
scriitorului. Urmează descrierea atentă, puternică şi precisă a execuţiei – o pagină de-o rară
virtuozitate literară, tensionată şi rece în acelaşi timp. Curios amestec de cruzime şi de
simpatie orgolioasă, îndepărtată, aristocratică în care mi-e greu să mă proiectez, să navighez
între lectură şi autolectură. Rămân pe dinafara textului, deşi mereu interesat şi uneori de-a
dreptul admirativ. Dar nici măcar oboseala nu-mi permite să „improvizez“ subiectiv pe
paginile cărţii „ca pe clapele unui pian“ imaginar – cum sugerează J. la un moment dat.
Metafora îmi place, dar nu se aplică reveriilor mele, vizuale şi aproape deloc auditive. Lumea
lui mi-e străină.
Admirabila plimbare de ieri. Soarele strălucea, sferă de aur alb, în mijlocul unui mare
clopot suflat cu argint. Clopotul vibra în sine, tăcut, luminos, şi când a trebuit să-i întorc
spatele, după cotitura potecii, mi-a aruncat în faţă o umbră prelungă. După cealaltă cotitură,
clopotul s-a topit în norii albi dinspre apus, a rămas doar miezul lui, capătul rotund al limbii
lui, cu sclipiri reci de sidef printre crengile negre. Am ascultat Mozart cu Horowitz (K 281, K
330, K 333): îngeri jucându-se cu perle.
4 ianuarie 2009
Îngeri jucându-se cu perle – tendinţa mea de a recepta muzica în imagini, de a traduce
limbajul auditiv în limbaj vizual. Ascult văzând. Nu-mi explic de ce – de fapt nici nu încerc.
Simpla constatare îmi ajunge.
Nu gândesc în imagini (cazul lui Temple Grandin, descris în Thinking in Pictures, şi al
multor autişti, dar şi, cred, al altora din afara spectrului autist); tind însă să-mi amintesc în
imagini, asemănătoare unor instantanee fotografice păstrate într-un album personal secret în
care avuabilul se întrepătrunde cu inavuabilul. (Secretele îmbătrânesc şi ele şi devin din ce în
ce mai transparente, mai lipsite de sens.) Nu ştiu dacă aceste imagini sunt precise, deşi de
multe ori ele îmi apar ca precise, clare, indubitabile. Irealitatea memoriei e schimbătoare în
lipsa unor puncte de sprijin, cum ar fi un jurnal contemporan sau un simplu aide-mémoire, fie
acestea subiective, selective, cu inevitabile goluri între notaţii. În trecut aveam şi amintiri
senzoriale, senzuale chiar, gustative, olfactive, muzicale, însoţite de emoţii nostalgice şi, în
cazul celor tactile, încărcate de electricitate erotică. Acestea au dispărut. Între consecinţele
memoriei mele predominant imagistice aş include una pe care am remarcat-o de mult:
incapacitatea mea de a reţine naraţiuni. Fotografiile din albumul meu secret nu spun poveşti;
din romanele pe care le-am citit mai demult – vreau să zic din cele memorabile – mi-au rămas
portretele personajelor, uneori cu o faţă distinctă construită în timpul lecturii sau după
(bineînţeles şi cu ajutorul imaginilor pe care le-au inspirat ilustratorilor, desenatori-pictori ca
un Gustave Doré sau un Honoré Daumier ori, mai târziu, cineaşti), dar foarte puţin din
naraţiunile în care evoluau, câte un episod izolat, câte un fragment fără legătură cu restul. În
această privinţă mă asemăn cu M.
6 ianuarie 2009
Citindu-l pe Jünger, îmi dau seama că între el şi Eliade există multe puncte comune: interesul
pentru magie, alchimie, mitologie, teologie, folclor şi pentru diferitele forme ale
misticismului, ca şi pentru simbolismul şi corespondenţele ascunse ale naturii (plante,
animale, pietre etc.) pe care modernitatea le face total inaccesibile. Pentru amândoi originile
catastrofei moderne sunt de găsit în „secolul luminilor“, în raţionalism şi în ideologiile
progresului, în emergenţa oraşului tentacular, în industrialism şi în cultul tehnologiei, în
intrarea pe scena istoriei a maselor anonime care calcă în picioare tradiţia şi valorile
spiritului. O altă asemănare: o pasiune pentru taxonomie, pentru ştiinţele care au drept obiect
clasificarea (botanica, zoologia, entomologia; Jünger avea o mare admiraţie pentru Linné),
spre deosebire de cele pur logic-deductive sau explicative prin mecanismul cauză–efect.
Jünger aflase despre Eliade de la Carl Schmitt: „Lectura revistei Zalmoxis. […] Citesc două
articole, unul consacrat riturilor de dezgropare şi de folosire a rădăcinii mandragorei, celălalt
despre «Symbolisme aquatique». Amândouă de Mircea Eliade, redactorul-şef, despre care, ca
şi despre maestrul său René Guénon, Carl Schmitt mi-a dat detaliile cele mai ample. […]
Proiectul pe care-l exprimă revista e foarte promiţător: felul de scriere pe care-l dezvoltă nu e
logic, ci procedează prin figuri. Asta te face să te gândeşti la icre, la ouăle de peşte. Fiecare
frază e fecundă“ (Berlin, 15 noiembrie 1942). Impresia produsă asupra lui Jünger e profundă,
de vreme ce aproape doi ani mai târziu, evocând un obicei din Touraine în care se regăseşte
„simbolismul mării“, el scrie: „Asta ar putea servi drept notă la frumosul articol al lui Mircea
Eliade pe care l-am citit în Zalmoxis“ (Paris, 5 mai 1944). După război, cei doi au avut relaţii
strânse, între altele au coeditat revista Antaios (1959–1971). Interesant, când l-a descoperit pe
Eliade, Jünger (care se apropia de vârsta de 60 de ani şi era celebru) nu ştia nimic despre
Guénon, foarte influent în cercurile de dreapta şi extrema-dreaptă din România. Jünger şi
Eliade, iată o temă de meditaţie pentru cineva care ar vrea să reconstituie spiritul şi
implicaţiile gândirii de dreapta în Europa Occidentală şi-n cea de răsărit.
Frig, ploaie, polei, nu ies din casă.
7 ianuarie 2009
Dimineaţa, acoperişuri albe. După zloata de o zi sau două din noiembrie, asta ar fi prima
zăpadă. Îmi amintesc de emoţia delicată pe care mi-a dat-o, pe vremuri, la Bucureşti,
descoperirea următorului haiku clasic japonez: „Prima zăpadă. Azi am uitat să mă spăl pe
faţă“. Rezonanţa interioară a acestei fraze, vastă atunci şi purificatoare, mi-o mai pot acum
doar imagina, nostalgic.
8 ianuarie 2009
(Pentru Ionel, cu care am discutat deunăzi la telefon despre Jünger.) Nu pot să nu recunosc că
gândirea conservatoare de dreapta – lăsând la o parte politica propriu-zisă – exprimă o
viziune asupra lumii, o sensibilitate complexă, o anumită forma mentis care se opune creator
(şi adeseori complementează) gândirea de stânga. (Exclud, desigur, clişeele cu care operează
prostia de dreapta, la fel de respingătoare ca şi ale prostiei de stânga, mai răspândită în
momentul de faţă atât în Europa Occidentală, cât şi în America.) Polaritatea dintre cele două
moduri de gândire poate da naştere la atracţii reciproce, conform principiului că extremele se
întâlnesc – les extrêmes se touchent. De exemplu, aprecierea intelectuală nuanţată pe care o
arată un Habermas pentru un Carl Schmitt; sau, invers, prietenia durabilă dintre Jünger şi
socialistul Ernst Niekisch care, marxist şi antihitlerist, îl admira pe Stalin şi a întemeiat o
mişcare marginală pe care a numit-o „naţional-bolşevică“, a fost închis în ultimii ai
nazismului şi, eliberat după război, s-a mutat în Germania de Est, a devenit membru al
Partidului Comunist, din care a fost însă „epurat“ în 1954, stabilindu-se finalmente în
Germania Federală; sau prietenia dintre Jünger şi evreul român expatriat Valeriu Marcu, om
de stânga notoriu, autor de cărţi de istorie în germană, între care una despre Lenin.
Eram de multă vreme conştient de polaritatea dintre gândirea de dreapta şi cea de stânga –
am sugerat-o indirect în articolul despre Eliade din The Journal of Religion (1977) făcând o
paralelă de contraste între Eliade şi Lévi-Strauss: cultul diversităţii, al analogiilor infinit
ramificate, al energiei vitale, al figuralului şi-al semnificaţiei plurale a imaginilor, alături de
dialectica dintre sacru şi profan şi de entuziasmul pentru Tradiţie (incluzând magia,
şamanismul, ermetismul, alchimia) la cel dintâi, faţă în faţă cu formalismul structuralist al
celui de-al doilea, cu materialismul său teoretic (logica mitului, modelată după logica
limbajului, ar oglindi „logica lucrurilor“ înseşi la nivel atomic şi subatomic), cu ideea sa că
analiza şi cunoaşterea raţională îşi distrug până la urmă obiectul, cu reverenţa sa pentru
psihanaliză şi marxism, cu implicaţia unei etici radical justiţiare, dar şi – în Tristes Tropiques
– cu melancolica reflecţie asupra budismului care şterge diferenţa dintre „prezenţă“ şi
„absenţă“ îmbrăţişând idealul neantului. Două puncte comune: ecuaţia dintre modernitate şi
decadenţă şi idealizarea neoliticului. Ar mai fi multe de adăugat. Ciudat e că gândirea de
dreapta e compatibilă cu un fel de optimism de fond (cinic uneori), în timp ce gândirea de
stânga e compatibilă cu un fel de pesimism. O altă ciudăţenie, mai recentă: gândirea de
dreapta a devenit moderat progresistă, iar cea de stânga, respingând tot mai mult ideea
progresului, e înclinată spre „catastrofism“: noua vârstă de aur postistorică va fi precedată de
o catastrofă istorică.
10 ianuarie 2009
Pierd din ce în ce mai mult timp, poate pentru că această pierdere mi se pare neglijabilă în
plenitudinea temporală a zilei, în infinitatea ei. Dar privită din alt unghi – al timpului-săgeată
calculabil, ireversibil, la care nu vreau să mă gândesc şi totuşi nu pot să nu mă gândesc – ziua
trece repede şi pierderea se amplifică. Ea nu mă umple totuşi de remuşcări, sau acestea sunt
prea abstracte, prea teoretice ca să tulbure calmul misterios care mi-a cuprins fiinţa în
ultimele două-trei luni. În trecut, existam şi în alt timp, asemănător cu vremea: un timp care
se schimba cu anotimpurile, când frumos şi clar, însorit sau înstelat, când întunecos, înnorat,
furtunos, bătut de mari vânturi, sfâşiat de fulgere, cu ploi mărunte şi ceţuri opace sau ploi cu
găleata, cu ninsori meditative sau viscole vâjâitoare. Timpul- vreme avea pentru mine un sens
exclusiv emoţional, dar boala mi-a ucis emoţiile. Ele au rămas doar în irealitatea amintirii,
ţâşnind când şi când ca nişte limbi subţiri de flacără dintr-un foc prăbuşit în cenuşă.
12 ianuarie 2009
Ieri-seară am văzut la TV un film BBC bazat pe Tess of the D’Urbervilles de Thomas Hardy.
O lectură cinematografic fidelă a romanului, mai puţin inspirată poate decât lectura de acum
vreo treizeci de ani a lui Roman Polanski. Fapt e că uitasem aproape total filmul lui R.P., cu
excepţia câtorva imagini (între care scena de la Stonehenge). Privind noul film mi l-am adus
aminte pe cel vechi. O scenă din filmul văzut ieri mi-a deşteptat şi o altă amintire din verile
copilăriei mele, când petreceam o lună sau două la moşie, la Dârvari. Eram acolo la treieratul
grâului în câmp, printre snopii de spice secerate, şi la bătaia porumbului, care se petrecea în
curtea mare a conacului, lângă pătulul lung de scânduri înguste, paralele, cu spaţii între ele,
ca să permită pătrunderea vântului în interior. Secvenţa treieratului din Tess se suprapune
aproape perfect peste imaginile care mi s-au întipărit în memorie atunci (era prin 1939-1940,
aveam deci şase sau şapte ani): mulţi oameni în jurul treierătorii, care cu boi aşteptându-şi
rândul la coşul maşinii unde se aruncau snopii desfăcuţi, oameni mişcându-se ritmic pe
batoză, asudaţi de efort într-un nor de praf, privitori de jur împrejur, copii care alergau dintr-o
parte în alta, gâfâitul locomobilei sub presiune, focul duduitor, fascinant din gura ei,
alimentat continuu cu coceni sau paie. Îmi plăcea să simt în palme mătasea boabelor de grâu
care curgeau din maşina de treierat, dar eram în acelaşi timp atras irezistibil de focul intens
care încingea aburii din cazan şi învârtea roata locomobilei, legată de batoză printr-o curea de
transmisie lată, făcută din fire împletite de cânepă smolită. Fochiştii nu mă lăsau să mă
apropii prea mult, dar tot mai apucam să azvârl câte un cocean şi să privesc arderea lui
instantanee. Bătaia porumbului era diferită: copiii care roiau în jurul maşinii cu aburi
prinseseră şoareci dezorientaţi în părţile golite ale pătulului şi, ţinându-i de coadă, îi aruncau
vii în flăcări. Era o adevărată frenezie de cruzime de care m-am molipsit şi eu. Nu-mi mai era
scârbă să pun mâna pe şoareci, să-i apuc de coadă, să aud chiţăiturile lor şi apoi pocnetul
înăbuşit al trupului lor care exploda când ajungea în para albă a focului. Eram crud, dar şi
blând la şase-şapte ani: crud, de pildă, în orele dogoritoare de plictiseală, când prindeam
muşte şi le aruncam într-o pânză de păianjen dintr-un colţ al grajdului, uitându-mă atent la
imensul păianjen care ieşea repede din ascunzişul lui şi-şi inocula cu otravă victimele,
paralizându-le instantaneu, apoi ducându-le într-o margine a pânzei şi lăsându-le atârnate în
săculeţe de aţă secretată în grabă; blând, tot în grajd, când luam un bulgăr mare de sare şi-l
întindeam viţelului sperios să-l lingă, mângâindu-l între mugurii coarnelor sau pe guşa caldă
şi mătăsoasă. Cu doi-trei ani mai târziu, la Sebeşul de Jos, spre sfârşitul războiului – altă
fotografie din albumul memoriei –, aveam o puşcă cu aer comprimat şi cu alice de plumb, cu
care am împuşcat, după multe încercări eşuate, o vrabie – numai pentru a izbucni după aceea
în plâns şi pentru a săpa în grădină, îndurerat, un mic mormânt pentru pasărea moartă,
împodobit cu floricele şi crengi. În fond, toate acestea – şi altele asemenea – nu sunt decât
mărunţişuri, exemple minime ale unor porniri infantile simultane şi contradictorii. Astăzi,
însemnătatea pe care le-a acordat-o memoria mi se pare comic disproporţionată faţă de
semnificaţia lor reală. Fapt e însă că ele au reapărut în raza asociaţiilor de idei produse de
scena treieratului din filmul Tess. Pe un alt plan, m-am gândit la asemănarea dintre viaţa
rurală pe care am cunoscut-o eu, în plin secol XX, şi Wessexul aspru din secolul al XIX-lea
al lui Thomas Hardy: ciudată, tristă sincronie. Mă întreb de ce am scris toate acestea?
Răspunsul e simplu: ca să scriu. Scriu ca să scriu, ca să nu-mi pierd altfel timpul de pierdut în
infinitul zilei…
Azi: în parcul solitar şi-ngheţat mi-am făcut obişnuita plimbare ascultând sonatele pentru
pian şi violoncel de Beethoven (cu Richter şi Rostropovici), admirând când strălucirea
pianului, când vitalitatea intensă, gravă, nocturnă a violoncelului.
15 ianuarie 2009
Două veşti bune, ieri, printr-o coincidenţă izbitoare – simplu hazard statistic? Pentru mine ea
are însă şi o valoare simbolică, dincolo de orice calcul probabilistic. Şi chiar o valoare
superstiţioasă, căci pentru mine graniţa dintre simbol şi superstiţie e fluidă şi schimbătoare.
Cam la ora când dr. Hanna de la Simon Cancer Center se arăta foarte mulţumit de rezultatul
celor două CT-scanuri (la plămân şi la pancreas) şi-mi spunea să revin la mijlocul lui martie
pentru un nou control, între timp nefiind nevoie de nici un tratament, Janet Rabinowitch îmi
trimitea pe mail următorul mesaj: „Matthew’s Enigma has arrived and looks beautiful.
Congratulations once again on this wonderful book! I have two copies in my office I can give
you today…“ Am citit mesajul spre sfârşitul după-amiezii, când ne-am întors de la
60

Indianapolis, am comunicat numaidecât cu Janet şi ea s-a oferit să treacă pe la noi, în drum de


la editură spre casă, şi să ne aducă volumele. Cartea arată într-adevăr foarte bine, cu o copertă
elegantă şi inteligentă, care traduce grafic ideea de enigmă printr-o floare geometrică de
caleidoscop, şi care reproduce în culori, sub titlu, fotografia lui M ca elev la Harmony
School, la vârsta de nouă ani, purtând un T-shirt înscris cu „I am a wild thing“, cu claia lui de
păr însorit, surâzând larg, deschis, cu surâsul lui inconfundabil înflorindu-i întreaga faţă şi
îngustându-i ochii sub ochelarii mari – una din fotografiile noastre favorite. Această apariţie
îmi împlineşte o dorinţă mai veche.
Voiam ca Portretul lui M să poată fi citit şi în limba pe care el a vorbit-o, în ţara în care a
trăit (el ştia că noi venim din România, dar aceasta exista pentru el într-o geografie mitică,
nici nu-i trecea prin cap că ar putea-o vizita). Cât priveşte cealaltă veste bună pe care mi-a
dat-o doctorul – două luni fără nici un fel de tratament! – nu îndrăzneam, de fapt nu puteam
să mi-o imaginez. Şi nici de-acum încolo nu voi putea şi, dacă aş putea, nu-mi voi îngădui să
depăşesc orizontul zilei, să ignor principiul one day at a time. În plus, două luni e un segment
de timp extrem de scurt faţă de nesfârşitul unei singure zile, al fiecărei zile care conţine nu un
fragment de timp, ci tot timpul, încă o dată şi încă o dată – deplin, rotund, tangent cu
eternitatea. Şi totuşi, amânarea celui de-al doilea ciclu de chimioterapie, ultimul, mă bucură,
mă face să mă simt mai bine, mai încrezător… Încrezător în ce, în cine? În aici, în acum, în
mine cel de azi şi-n tine, cea dintotdeauna!
19 ianuarie 2009
Peste câteva zile se împlineşte un an de la diagnosticul cancerului meu (stadiul 4), un an de
supravieţuire, agitat la început, calm fără explicaţie de la o vreme, la care se adaugă de câteva
zile o timidă speranţă – mai ales teoretică, dar şi cu implicaţii practice, nereflexive, pe cât de
minore, pe atât de neaşteptate. Eram complet nepregătit pentru această speranţă, pe care nu
ştiu cum s-o evaluez. Metafizic vorbind, ea n-are desigur nici o semnificaţie. Din punct de
vedere biologic, ea întăreşte ceea ce numesc instinctul vieţii, dar într-un fel greu de pus în
cuvintele mici, potrivite cu atenţie şi răbdare, care singure ar putea să exprime anomalia unui
microechilibru delicat, local, efemer într-un proces de disoluţie haotică. Reacţia mea în faţa
acestui supliment de timp imaginar: îmi lipseşte curajul spiritual de a-l imagina, ezit să ies din
cochilia zilei, pierd mai mult timp real – cât de real, totuşi? – decât oricând.
Reflecţii pe marginea carierei mele universitare. Zilele trecute nu ştiu ce m-a făcut să iau
deodată decizia de a-mi aduce la zi un Curriculum vitae lăsat în părăsire din 2006. Era vorba
de un CV de 12 pagini îndesate, care se voia complet, care devenise prea amănunţit şi lung
pentru a fi folosit când mi se cerea un astfel de document (trimiteam versiuni selective, de o
pagină sau două, cum am făcut şi pentru doctoratul honoris causa de la Cluj, din martie 2008,
acceptat numai şi numai din pricina presiunilor amicale ale Martei Petreu; ar fi trebuit să
particip la ceremonie, îmi făcusem din timp chiar planuri de călătorie, dar nu m-am putut
duce, abia începusem prima chimioterapie). În cele câteva ore pe care mi le-a luat această
aducere la zi am oscilat între sentimentul unui exercise in futility şi rememorarea unor texte
pe care le scrisesem cu plăcere. A triumfat, în cele din urmă, conştiinţa zădărniciei. Pe cine ar
putea interesa azi, ca să nu mai vorbesc de mâine, această listă de publicaţii – cărţi cenzurate,
îngălbenite din anii 1960, unele reeditate în România după 1990 în ediţii de câteva sute de
exemplare, uitate, de două sau chiar de trei ori; articole risipite prin reviste româneşti cu un
tiraj confidenţial? cărţi mai recente în engleză, compacte studii universitare, care au fost şi ele
traduse în româneşte, ba chiar în mai multe limbi (cazul celor Cinci feţe ale modernităţii), dar
care-mi par învechite şi ca metodă, şi ca informaţie)?
Eclesiastul (12, 12): „Să scrii cărţi peste cărţi e lucru fără de sfârşit, şi învăţătura multă este
oboseală pentru trup“.
Ca profesor de literatură, am avut perioade în care m-am simţit profund stimulat, uneori de-
a dreptul entuziasmat de autorii şi subiectele pe care le predam, de atenţia şi receptivitatea
studenţilor, de dialogul cu ei (îmi amintesc de cursul despre Proust ţinut la Universitatea din
Bucureşti la începutul anilor 1970, de cursurile despre Proust şi Joyce ţinute aici, la Indiana
University). Cu timpul însă mi s-a părut – şi din păcate nu m-am înşelat – că receptivitatea
faţă de literatură a studenţilor mei americani scădea an după an. Cei mai inteligenţi preferau
„teoria“ (în sens larg, anglo-american) lecturii literare propriu-zise. Am început să ţin cursuri
mai ales teoretice, dar şi moda intelectuală a teoriei a trecut, înlocuită de pasivitate şi lipsă de
curiozitate. Studiul literaturii nu mai promitea (pentru masteranzi şi doctoranzi) cariere
didactice, iar pentru corpul studenţesc în genere apărea ca un lucru gratuit, fără rost în
societate, o rămăşiţă elitistă dăunătoare: „marea literatură“, scrisă de DWM („Dead White
Males“ ), trebuia deconstruită. Political correctness a introdus în universităţi – în rândurile
61

tinerilor profesori mai întâi – triada interpretativă „clasă–gen–rasă“, care-mi amintea iritant
de perspectiva „luptei de clasă“ impusă în judecata literară din perioada stalinistă a tinereţii
mele în România – o perioadă cu prelungiri, în contextul grotesc al cultului personalităţii lui
Ceauşescu, până în decembrie 1989. Dictatura a tolerat totuşi o minimă nişă-supapă de
„estetism“ apolitic pentru intelectuali. Aici o astfel de nişă (fără funcţie de supapă) s-a format
prin autoselecţie, ca multe alte nişe – cele mai tradiţionale de colecţionari de timbre,
bunăoară, sau de columbofili, de horticultori, de apicultori, de lepidopterologi (mă gândesc la
Nabokov prin coclauri cu plasa lui de fluturi) etc. Oricine poate să-şi aleagă sau să nu-şi
aleagă un hobby. În aceste împrejurări, care au făcut din lectura literară un hobby, eu am
publicat o carte despre relectură!
23 ianuarie 2009
Deunăzi, la bibliotecă, în loc să încep prin a căuta cărţile pentru care venisem, am rămas în
cubiculul meu vreo două ore, gândindu-mă şi făcând note în carneţelul meu de buzunar. Am
scris – şi s-a întâmplat să opresc din curgerea râului interior – următorul detaliu (cu
ramificaţiile lui invizibile cu ochiul liber, dar revelate de lupa atenţiei): mesajul lui S.M. de
acum trei săptămâni. Îmi spunea că a fost „şocat“ (termenul lui) citind fragmentul meu de
jurnal din România literară, numărul 52 din 2008. Ce reacţii paranoide poate crea lectura
unui text! Am reflectat încă o dată la relaţia mea atât de complicată cu ţara mea natală, cu
ideea de ţară natală şi cu realitatea pe care am regăsit-o în România când m-am dus acolo în
1994, după douăzeci ani de exil. M-a surprins atunci, şi în repetate rânduri după aceea,
intensitatea urii dintre oameni şi explozia resentimentelor, pe care am comparat-o cu erupţia
unui vulcan de noroi. Mi-am dat seama că postcomunismul era, în acelaşi timp, şi un
neocomunism. Dominaţia Instituţiei Malefice, terorismul lui Pseudo continuau sub forme noi.
Cu timpul – se vor împlini curând douăzeci de ani de la aşa-zisa revoluţie –
a crescut, în interiorul (pseudo)instituţiilor şi al societăţii întregi, corupţia ca instituţie
supremă, cu regulile ei nescrise, dar constrângătoare. Cu toate acestea, după moartea lui M,
m-am iluzionat că m-aş putea simţi acasă în România, printre prietenii care-mi mai
rămăseseră, printre tinerii intelectuali care-mi erau simpatici, şi am vrut să mă repatriez, să
petrec cel puţin jumătate din an la Bucureşti – cumpărasem chiar mobilă pentru apartamentul
de la parterul casei Tudor Vianu din Andrei Mureşanu 33 (la etajul întâi se instalase Ionel),
unde am locuit efectiv în primăvara 2004, când am predat un curs la universitate. Dar după
câteva luni mi-am dat seama că acolo eram de fapt singur, mai singur decât aici, unde
singurătatea mea – a noastră, a Ucăi şi a mea – e împăcată cu ea însăşi, chiar binevenită. La
Bucureşti, aşteptările mele erau diferite, visam o anumită comuniune spirituală, o
transparenţă şi o înţelegere reciprocă între mine şi cei din generaţia mea sau din generaţia
tânără, pe care-i frecventam: dar cum eu îi „citeam“ adeseori greşit pe ei, tot greşit mă
„citeau“ şi ei pe mine, asumând intenţii care de fapt nu existau, presupunând păreri, credinţe
tacite şi valori implicite care nu se suprapuneau decât arareori peste cele adevărate (de pildă,
dialogurile mele cu Mircea Martin: eu îi vorbeam ca unui coleg, pe un ton uneori jucăuş, cu
clipituri din ochi, cu mici glume sau aluzii comice, iar el, mereu serios, părea a nu înţelege şi
se cufunda în tăceri prelungite, uscate, scorţoase). Am observat că mai ales umorul nu
„trecea“ şi că acea complicitate cerută de ironie nu se putea realiza. Dar şi formulările mai
abstracte, întotdeauna cu un anumit grad de ambiguitate, puteau trezi susceptibilităţi. Se
produsese o crăpătură, o deplasare de nivel în mine în ceea ce priveşte „intimitatea culturală“,
cum o numesc antropologii, acea bază culturală (sau identitară) comună care ne permite să ne
„ghicim“ unii pe ceilalţi. Situaţia mea în America e aceeaşi, cu diferenţa că mă aştept la ea şi
că efectele ei nu mă tulbură. Mai era, apoi, în România, spectacolul corupţiei
instituţionalizate, care mă rănea, mă străpungea în identitatea mea fundamentală. Paradoxal,
tocmai spre a proteja această identitate, am hotărât să petrecem în România anual nu mai mult
de o săptămână-două, cuprinzând data de 1 martie, când îl comemorăm pe M la Turnu
Severin.
Abia după ce am terminat de transcris nota de mai sus, stimulat de lectura jurnalelor
pariziene ale lui Jünger, m-am dus la raftul cu cărţi de istorie despre cel de-al Doilea Război
Mondial în Franţa. Cartea pe care o căutam (despre intelectualii colaboraţionişti) n-am găsit-
o, am luat altele, între ele o traducere engleză recentă a volumului Situations III de Sartre, pe
care nu-l citisem. Retorica existenţialistă (şi deja marxistă) s-a învechit, tăişurile polemice s-
au tocit, ideile s-au uscat.
24 ianuarie 2009
Împlinesc azi exact un an de supravieţuire. Miracol (cum sugerează Raluca D., care crede în
miracole) sau întâmplare? Sau doar două feluri opuse de a vorbi despre un eveniment survenit
în timp? Cel dintâi scoate evenimentul din timp, din număr şi din cauzalitate (prin misterul
unei intervenţii divine în sensul cel mai larg), cel de-al doilea, probabilistic şi statistic, îl
adânceşte şi mai mult în timp, calculându-i frecvenţa şi şansele: 1 la 100, la 1 000, la 10 000,
la 100 000 etc. Din punct de vedere matematic nimic nu e total improbabil: există, bunăoară,
o şansă minusculă (1 la miliarde de miliarde de miliarde la puterea de miliarde, să zicem) ca o
statuie dintr-un cimitir – vezi cazul comandorului din Don Juan-ului lui Molière sau din
minunatul Don Giovanni al lui Mozart – să se pună în mişcare singură, fără manipulare
supranaturală. În timp, această şansă infinit de mică se poate realiza oricând – sau s-a realizat
deja, dând naştere legendei lui Don Juan. Dar, mă întreb: nu e credinţa în miracol mai
naturală – mai veche, mai înrădăcinată, mai la îndemână – decât cea în şansă? Fie cum o fi în
cele din urmă, în medicina contemporană bolnavii au fost vârâţi cu forţa în statistici şi, dat
fiind că the median is not the message (Stephen Jay Gould), ceea ce ştie intuitiv orice bolnav,
s-a putut naşte credinţa hibridă în „miracole statistice“ odată cu spaima de miracole inverse,
de „catastrofe statistice“. Interesant e că limbajul miracolului persistă, chiar la doctorii cei
mai „convenţionali“, ca să nu mai vorbesc de practicanţii sistemelor medicale „alternative“.
Ursita, destinul, fatalitatea – deghizate sau nu în noroc ori nenoroc – continuă să existe şi sunt
perfect compatibile cu ştiinţa cea mai riguroasă…
O altă problemă pe care mi-o pun după un an de supravieţuire: mă gândesc la acel calm, la
acea seninătate despre care am început să scriu cu câteva luni în urmă. După luni de nelinişte,
de repetate cutremure şi zvârcoliri interioare, de anxietăţi fără nume împotriva cărora
rezistam găsind noi şi noi energii mentale (le-am grupat sub numele de „instinct al
imortalităţii“), seninătatea mi-a apărut ca un succes neaşteptat, nesperat, îmbucurător în lupta
mea cu timpul, în aplicarea încăpăţânată a strategiei one day at a time. Mai recent am
observat că în acest proces mi-am pierdut emoţiile, că am devenit „nepăsător şi rece“. Mi-a
rămas posibilitatea de a concepe (teoretic) emoţiile – emoţiile altora şi ale mele din trecut – şi
de a le descrie, dar fără să simt acea rezonanţă empatică care, altădată, mă făcea să particip
efectiv la bucurii şi la dureri, să fiu sensibil şi chiar hipersensibil la stările de spirit ale altora,
să mă pun în locul lor, să iubesc sau să urăsc sau să dispreţuiesc… Îmi pot încă imagina, în
detaliu şi foarte nuanţat, astfel de reacţii, dar fără ecouri interioare, ca să nu mai menţionez
delicatele ecouri ale acelor ecouri. (Mă mai emoţionează doar gândul la M şi muzica, dar
trebuie să remarc că în cazul muzicii centrul sensibilităţii s-a mutat din inimă în auz, mai
discriminator decât oricând, capabil să facă distincţii subtile între diferite interpretări ale
aceleiaşi bucăţi şi să se lase cuprins de-o fericire locală sau, dimpotrivă, să se simtă iritat, tot
local, când o execuţie i se pare mecanică, fără suflet, fără viaţă.)
În limbaj stoic, aş putea spune că am ajuns la ataraxie. Nu însă ca rezultat al voinţei, al unei
alegeri conştiente, al unor tehnici meditative. Ci pur şi simplu m-am trezit deodată aşa. Ca şi
când acest calm, această transparenţă rece, în care nimic nu mă mai tulbură, ar avea un
substrat organic, incontrolabil. Neutralizarea emoţiilor ar fi determinată de o obscură
necesitate fizică. Poate că pe măsură ce ne apropiem de moarte organismul nostru ne
pregăteşte prin indiferenţă pentru căderea în neant sau pentru saltul în anonimat, în infinit, în
eternitate.
29 ianuarie 2009
Observ în ultimele câteva intrări din jurnal frecvenţa cuvintelor mari: „viaţă“, „moarte“,
„imortalitate“ etc. Am căpătat dreptul să le folosesc, în vorbirea interioară şi în scris. În scris
însă ar trebui să le evit sau să le ascund în subînţeles atunci când nu sunt abrupt, ameţitor,
riguros inevitabile.
Telefon de la Gelu I., de la München. A primit un exemplar din Istoria critică a literaturii
române a lui Manolescu, a răsfoit-o, i se pare că e o lucrare grăbită, subiectivă până la
iresponsabilitate, încorporând nu o dată simple cronici vechi puse cap la cap. Discutăm apoi
despre M.Ş. – ce i-ar fi spus Ionesco lui Barbu Brezianu în 1991, conform jurnalului
manuscris al acestuia din urmă, într-o pagină cine ştie cum furată de un blogger (probabil
fotografiată ilicit) şi pusă pe Internet zilele trecute. Scandalos, dar nu surprinzător în
România, ţară în care zvonurile devin instantaneu certitudini şi arme în cele mai murdare
atacuri ad hominem. Bloggerul, aflat fără îndoială în serviciul noului avatar al Instituţiei
Malefice, a vrut să-l discrediteze pe M.Ş., să-i distrugă buna reputaţie de care se bucură în
cercurile intelectuale nonconformiste. (Că M.Ş. îşi riscă singur această reputaţie în polemici
de-o absurdă violenţă contra lui M.M. e treaba lui.) Rămân cuvintele bătrânului Ionesco,
trecut de 80 de ani în 1991, cu o sănătate precară şi poate uşor ramolit, foarte impulsiv, sub
influenţa soţiei şi mai ales a fiicei sale (aceasta avea motivele ei să deteste familia Ş.):
imediat după război M.Ş. era comunist (lucru recunoscut de el însuşi) şi s-a pus în serviciul
ambasadei comuniste române de la Paris, între 1944 şi 1948. Era bănuit că furnizează
informaţii despre comunitatea exilaţilor – „era turnător“. În 1948, când fusese în România,
întoarcerea în Franţa i-ar fi fost blocată de partea franceză care-l socotea un personaj
periculos.
De ce i-a spus Ionesco toate acestea amicului Barbu B., care urma să se întoarcă în ţară şi
era îndemnat să răspândească oral informaţiile primite („Să se ştie, să se ştie…“)? Indiscreţie
interesată – cu scopul de a-l compromite pe M.Ş., evident nu faţă de autorităţile comuniste, ci
tocmai faţă de elita intelectuală anticomunistă, care făcea şi desfăcea reputaţii în „cultura
subterană“, singura care conta, indirect, în cele din urmă, singura cu adevărat vie? (Era o
mare indignitate să fii considerat turnător.) Sau simplă izbucnire verbală într-un acces de
furie momentană, necugetată? În fond, ceea ce spunea E.I. era bazat pe nu mai mult decât o
suspiciune şi ceea ce voia el, de fapt, era „să se ştie“ că această suspiciune există. Era de-
ajuns, cum e de altfel şi acum – cu diferenţa că astfel de bănuieli, altădată comunicate şoptit
în grupuri restrânse, au devenit publice şi sunt manipulate iresponsabil de media. Cât de
complexe, cât de vast şi de nebănuit ramificate sunt rădăcinile psihologice ale delaţiunii,
inclusiv delaţiunea – cum altfel s-o numim? – al cărei obiect sunt delatorii înşişi, presupuşi
sau reali! Am plecat din România şi pentru a ieşi din acest cerc vicios, dar, cum se vede,
gândul la el m-a urmărit şi mă urmăreşte obsesiv. E groaznic: rădăcinile psihologice ale
delaţiunii s-au prelungit, fără ştirea noastră, în fiecare dintre noi, chiar şi în cei mai
intransigenţi adversari ai comunismului din exil sau din ţară. Pare a face parte din identitatea
noastră culturală. La E.I. făcea parte din identitatea pe care o detesta, de care nu putea scăpa,
deşi cealaltă identitate a lui, cea franceză, era mai puternică şi mai creatoare. Aparent
paradox, el e azi aproape uitat în Franţa şi revendicat în România ca mare român devenit
celebru-n Occident (în chip ridicol, am aflat că Banca Naţională a vrut recent să-i pună chipul
pe o bancnotă importantă, dar fiica lui a refuzat).
Oraşul înzăpezit şi îngheţat, străzi cu circulaţie minimă. Chopin cu Dinu Lipatti: broderii
delicate, degete agile care împung straturi groase de timp.
31 ianuarie 2009
Luna cu două capete, numită după Janus, se încheie. Capul care priveşte spre viitor e simbolic
legat la ochi în oglinda mea interioară. Zi după zi, de la o zi la alta, de pe o zi pe alta, one day
at a time şi trecutul creşte-n urma mea…
Spre dimineaţă, tot felul de vise. Trebuie să supraveghez doi copii care se joacă, ţopăie,
dansează într-un scuar din Paris, într-un grup mare de copii alergând încoace şi încolo: un
băiat (din când în când E.), o fetiţă blondă, frumoasă, cu un corp mlădios şi plin de energie
(din când în când L.). Mi-e frică să nu-i pierd din ochi, cum am pierdut-o pe o altă fetiţă,
prietena lor, fiica unor cunoscuţi-necunoscuţi, mai timidă şi mai fragilă. Deodată cei doi se
opresc şi încep să-mi vorbească, lăsându-mă uimit de câte ştiu pentru vârsta lor, pentru orice
vârstă: se referă la autori faimoşi (Jules Verne, Balzac), rostesc nume de personaje, evocă
scene, citează maximele unui bătrân bibliotecar dintr-o încăpere vastă, cu rafturi infinite de
cărţi – îmi amintesc şi eu de acest personaj, dar mult mai imprecis; după care reintră în
ameţeala jocului. Eu sunt din ce mai îngrijorat de soarta fetiţei timide. Plec în căutarea ei, dar
mă rătăcesc – ajung într-o insulă lungă pe Sena, fără vegetaţie, acoperită cu beton, străbătută
de linii ferate. Trece un tren fără să se oprească. În mijlocul insulei pustii se află un mare
chioşc de presă, transplantat parcă de pe marile bulevarde în acel loc neverosimil, cu standuri
generoase pe care sunt expuse sute de reviste colorate şi volume recent apărute. Scotocind
acolo găsesc un roman de Dan P. (scris în franceză sau tradus din româneşte?). Ştiam că Dan
P. trăieşte la Paris, că fusese numit profesor la o facultate specializată în biblioteconomie,
ştiam chiar că romanul lui fusese publicat, că avea un succes de stimă. Am traversat podul
spre oraş şi, întrebând câţiva trecători, iată-mă în faţa clădirii vechi, distinse, care găzduia
acea facultate. Intru şi pe un culoar lung dau de Dan P., îmbrăcat într-un palton gros, cu o
căciulă de blană – vara s-a prefăcut brusc în iarnă. El mă vede, dar la început nu mă
recunoaşte – sau se face că nu mă recunoaşte? Îl interpelez şi el e deodată plin de căldură, mă
invită la el acasă, unde o cunosc pe soţia lui (alta decât T.), extrem de binevoitoare, şi pe
fetiţa lor, care e – o recunosc imediat – cea pierdută o clipă din ochi şi dispărută din scuarul
cu copii. După ce ea se retrage, rămas la o ceaşcă de ceai cu părinţii, îi întreb emoţionat
despre dispariţia şi reapariţia fetiţei. Ei mă asigură că nu dispăruse niciodată, dar pentru mine,
total neconvins, misterul se adânceşte.
Mă gândesc la relaţia mea cu D.P. Îl frecventam cu plăcere în timpul vizitelor mele în
România, de la sfârşitul anilor 1990 până acum doi-trei ani, când s-a mutat la Iaşi şi s-au
produs între noi nişte ciudate neînţelegeri tacite, niciodată exprimate altfel decât printr-o
întrerupere temporară, mai lungă sau mai scurtă, a comunicării prin mail, sau prin telefon
când eram în România. Ambiguitatea tăcerilor, a lipsei de răspuns la un mesaj, sau a
răspunsului mult întârziat, care de fapt nici nu mai e un răspuns, ci un mic reproş („Ce mai
faci? De mult
nu mi-ai mai scris…“). Intră în joc tot soiul de vagi suspiciuni, atribuite de obicei celuilalt:
suspiciune la puterea a doua. Am fost cu toţii marcaţi de acest blestem – datorat combinaţiei
fatale dintre mentalitatea românească şi experienţa comunismului. Cu D.P., în ciuda răutăţii
lui în scris (şi nu numai), în ciuda idiosincraziilor lui polemice (era pornit împotriva
intelectualilor conservatori la modă, gen A.P. sau G.L., care la rândul lor îl declarau dezaxat,
psihopat, instabil mintal etc.), eu aveam un dialog intelectual bun, cu referinţe culturale, mai
ales franceze, comune. Mă simţeam bine în prezenţa lui şi a lui T., soţia lui şi sora lui Nené
Culianu, tânărul discipol al lui Eliade, asasinat misterios la Chicago în 1991. Îmbrăţişase cu
pasiune cauza publicării integrale a operelor lui Culianu şi îi plăcuse mult cartea mea Despre
Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, încă din stadiul iniţial, când citise textul scris în 2000
pentru Festschriftul editat de S.A. în 2000 şi apoi fragmentele pe care le publicam în 22. Mai
târziu, şi D.P., şi T. au insistat să prefaţez Dialoguri întrerupte (2004), corespondenţa dintre
Culianu şi Eliade. Mă amuza la D.P. amestecul dintre erudiţie, atenţie la cele mai mărunte
întorsături textuale, părtinire (pozitivă sau negativă), împunsături otrăvite, talent comic.
Multe din „tabletele“ lui – chiar şi cele care mi se păreau nedrepte – mă făceau să râd în
hohote. Evident, suspiciunea şi zvonurile care o alimentau jucau un rol important în
imaginaţia lui polemică. Era modul lui de a reacţiona la faptul că devenise el însuşi obiect de
suspiciune, vorbit de rău de multă lume, stigmatizat? Căci, după răsturnarea din decembrie
1989, când fusese pentru scurtă vreme ministru adjunct la cultură (demisionase, spunea el, în
semn de protest contra politicii primului guvern Iliescu), comportamentul lui social impulsiv,
cu ieşiri nejustificat de brutale, îi făcuse duşmani peste tot pe unde lucrase. Era din ce în ce
mai izolat, şi-n plăcerea mea de a-l frecventa intra, în subsidiar, şi reputaţia lui de personaj
nefrecventabil. Fost disident anticomunist în ultimii ani ai lui Ceauşescu, ţinut sub strictă
supraveghere (ceea ce nu-l împiedecase totuşi să publice texte virulente împotriva regimului
în reviste de exil ca Agora, la care colaboram şi eu), D.P. fusese în închisoare, dar condamnat
nu politic, ci pentru delicte sexuale (care, e adevărat, puteau fi confecţionate pentru a masca o
acuzaţie pur politică). Se povestea în legătură cu el că ar fi organizat, ca student, violul
colectiv al unei fete care se îndrăgostise de el, într-un fel de ritual sadic; fiind vorba de fiica
unui general de Securitate, atunci când familia descoperise violul (pe care fata încercase să-l
ţină ascuns, în unele versiuni), D.P. fusese arestat, judecat şi condamnat. Odată l-am întrebat
cum şi de ce anume fusese închis. Mi-a răspuns ceva în genul: „Jocuri juvenile cu perversiuni
sexuale“, după care a schimbat subiectul. M-am abţinut să interpretez atunci această frază,
care confirma şi totodată infirma zvonurile, fără îndoială exagerate; am acceptat-o în toată
ambiguitatea ei şi am împins-o la marginea memoriei. Acum, că mă gândesc la ea,
formularea mi se pare interesantă. „Jocuri juvenile cu perversiuni sexuale“ – ideea unor
asemenea jocuri putea veni, unui tânăr intelectual cu lecturi întinse (inclusiv marchizul de
Sade?) şi cu o sexualitate desigur puternică, din chiar lecturile sale. Traducerea în realitate a
unor fantasme, perverse sau nu, e o tipică ispită juvenilă. Moralitatea e absentă sau
suspendată în timpul jocului etc. Nu mai continui în această direcţie. Oricum, cazul lui D.P.,
om de o inteligenţă ascuţită, plin de resentimente explozive, disident până-n pânzele albe,
înzestrat cu un autentic talent literar risipit în polemici mărunte (îmi place să cred că în
izolarea în care trăieşte acum, nemaipublicând nimic, îşi pune acest talent într-o operă mai
substanţială), e un caz de-o profundă complexitate. De ce l-oi fi visat azi-noapte?
1 februarie 2009
Vis. Sunt departe de casă – am în minte imaginea unui apartament modern, larg, cu ferestre
mari luminoase în care sunt aşteptat. Mult de mers până acolo, pe un drum drept, solitar,
mărginit şi-n dreapta, şi-n stânga de copaci cu coroana rotundă. Mă aflu deodată în faţa unei
clădiri mici, un fel de gheretă de lemn care găzduieşte o branşă periferică a unei societăţi de
asigurări. În astfel de locuri, ştiu, se pot cumpăra şi ziare. Intru deci în încăperea principală,
strâmtă şi prost iluminată, cu o tejghea în mijloc. În spatele tejghelei, o funcţionară, o femeie
înaltă cu părul cenuşiu şi cu un zâmbet binevoitor pe buze, se ocupă cu o răbdare profesională
de clienţii mohorâţi, înşiraţi într-o scurtă coadă. Începe prin a-i cere fiecăruia numele şi a-i
căuta datele pe ecranul unui mic computer, după care scotoceşte într-o cameră alăturată, plină
de dosare. Cum eu nu vreau decât să cumpăr un ziar, ignor coada şi mă îndrept numaidecât
spre colţul cu ziare, unde găsesc doar câteva, trei-patru, dintre care aleg unul la întâmplare şi-
l arăt funcţionarei, cu banii potriviţi în mâna dreaptă, spre a n-o întrerupe din treburile ei. Ea
se uită la prima pagină şi mă roagă să aştept. Intră în camera cu dosare (nu ştiu ce face acolo,
îi văd doar spatele), revine surâzând şi-mi întinde ziarul selectat de mine. În drum din nou
spre casă, în lumina mai limpede de-afară, deschid ziarul şi descopăr surprins că am deschis,
de fapt, o cutie mare cu mai multe CD-uri muzicale, unele lipsă. Într-o linişte totală, drumul
mărginit de copaci cu coroana rotundă se rupe, se produce o alunecare de teren masivă, o
denivelare dramatică şi mă aflu deodată într-un mare oraş pe care-l văd, la început, de undeva
de sus, dintr-un punct înalt: e un amestec arhitectural încântător, oriental-occidental, cu
domuri strălucitoare în soare, cu săgeţi gotice, cu ritmuri de acoperişuri roşii. Umblu apoi,
exaltat, când pe străzi largi în pantă, printre clădiri magnifice, când pe ulicioare medievale
sau prin labirinturi de insule ioniene, suind, coborând printre case proaspăt văruite. Nicăieri
nici picior de om. Peste tot, aceeaşi tăcere de tărâm magic, clară, ca o lumină pură în auz.
Dar, iarăşi fără tranziţie, nu mai sunt acolo. M-am rătăcit – cum? – în drumul drept spre casă.
Văd (în imaginaţia din vis) casa – în care sunt aşteptat –, dar nu mai ştiu (în visul propriu-zis)
unde e. Merg înainte şi când întâlnesc câte un birou de asigurări – acestea s-au înmulţit şi
doar rareori seamănă cu ghereta prost iluminată de la care am cumpărat un ziar – intru şi-mi
dau numele. Funcţionarele – mereu altele, mereu foarte amabile – mă caută pe computer, dar
nu găsesc nimic. Numele meu nu există în băncile lor de date. Înainte să mă trezesc parcă l-
am uitat şi eu…
Nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu (Heraclit). Amintirile noastre se schimbă
neîncetat, ca să nu mai vorbim de perspectiva noastră atât de fluctuantă asupra lor. Irealitatea
interioară e la fel de mobilă ca şi realitatea externă.
A povesti un vis e un nonsens: a introduce vrând-nevrând timpul acolo unde el nu există, a
pune în cuvinte (care sunt timp condensat) netimpul însuşi. Şi totuşi, de mii de ani, se tot
povestesc vise, şi vise de vise, şi vise de vise de vise. C’est la vie… Pe de altă parte, ca
simptom (oricât de aproximativ şi de ambiguu), visul îşi are locul lui, alături de alte
simptome, într-o istorie, într-o naraţiune personală. Are el – în forma lui falsificată,
temporalizată – şi o valoare premonitorie? Anxietate veche, vechimea însăşi fiind un
argument în favoarea ei. Prin repetiţie în lunga durată, falsul capătă o anumită plauzibilitate.
3 februarie 2009 (marţi)
Ieri după-amiază la dr. Scott Tate, chirurg maxilo-facial, pentru biopsia cerută de fricosul,
ultraprudentul Patrick Dunigan. Între timp, iritaţia din zona punţii dentare a trecut în mare
parte, a ieşit oricum din faza acută: n-o mai simt propriu-zis, dar gingia e local delicată şi
sângerează uşor când e zgândărită. Mai fusesem la Tate spre sfârşitul săptămânii trecute,
după un telefon de la secretarul lui care mă anunţase că e „politica“ („the policy“) cabinetului
să nu accepte nici un fel de asigurări medicale, că orice consultaţie ori intervenţie trebuie
plătită integral de pacient, imediat după ce a avut loc. Sunt mirat, e prima oară (şi am fost
văzut de mulţi doctori în ultimul an) când problema banilor se pune în termeni atât de direcţi,
chiar brutali. Dacă sunt de acord, bine, dacă nu, să nu mă mai obosesc. Cash on the barrel,
fără reţineri ori ipocrizii convenţionale. O consultaţie simplă costă 150 de dolari, o biopsie
între 250 şi 350. Dunigan îmi spune că Tate e singurul chirurg dentar din localitate care mă
poate programa fără întârziere. Accept deci condiţiile şi mă duc la prima întâlnire. Secretarul
îmi înmânează în sala de aşteptare (goală) un teanc de hârtii pe care trebuie să le semnez (din
care rezultă că mă angajez să plătesc pe loc, că doctorul nu e responsabil în cazurile în
care…). Semnez, în fond nu e vorba decât de-o vizită preliminară. Când începe să mă
examineze, în faza de small talk, doctorul mă întreabă dacă sunt profesor la universitate, ce
anume predau etc. E surprins de răspunsul meu – ce-i aia „literatură competitivă“? – iar eu, ca
să evit explicaţii inutile, îi spun că e de fapt vorba de literatură şi de lectură (romane, poeme
etc.). Îmi mărturiseşte că lui nu-i place să citească, e un tip vizual, se uită la televizor, vede
filme etc. La plecare plătesc cei 150 de dolari şi rămâne să revin pentru biopsie (necesară?
falsă problemă: el, Tate, urmează recomandarea lui Dunigan). Ieri, după ce sunt instalat în
scaun, cu tensiunea sanguină luată, cu toate pregătirile preoperatorii terminate, adjuncta
doctorului îmi pune pe genunchi un nou teanc de formulare care trebuie semnate înainte de
intervenţie. De ce nu mi le-aţi dat înainte, ca să le pot citi şi eu cu atenţie? Sunt mai multe
pagini care specifică consecinţele posibile (sângerare masivă, paralizia unui nerv, pierderea
temporară ori definitivă a gustului, infecţie, paralizie facială, spitalizare de urgenţă etc. etc.),
numerotate de la 1 la, cred, 10 sau 20, fiecare categorie cerând câte o semnătură separată. Mă
simt deodată cuprins de indignare. „Nu vreau să semnez!“ Adjuncta: „Aşteptaţi să-l chem pe
doctor, el vă va explica“. Doctorul apare şi-mi spune că fără semnăturile mele nu poate
începe procedura, că nu el personal, ci asigurările contra malpraxisului, pe care el trebuie să
le cumpere… Subînţeles: blamabili ar fi pacienţii care ar putea recurge la justiţie în fiecare
din aceste cazuri minuţios descrise. Paradoxal e – mă gândesc în sinea mea – că doctorul
sfârşeşte astfel prin a nu mai avea nici o răspundere, chiar nici una: orice ar face, orice s-ar
întâmpla, el e acoperit, cu aprobarea sub semnătură autografă a pacientului. Derogarea plătită
de la orice risc îl face un om perfect liber. N-are nevoie decât de-o simplă diplomă care-i
asigură dreptul de a practica cum vrea şi cum poate, dacă are clienţi în situaţia competitivă în
care se află. Iată unde a dus excesivul legalism american. „Nu vreau să semnez!“ Pacientul
are şi el acest mult-trâmbiţat drept. Totuşi, se vede, în astfel de rare împrejurări, doctorul –
sau pacientul? – nu scapă de o ultimă obligaţie. Mi se înmânează un nou formular care atestă
că am refuzat să semnez celelalte formulare – ţi se cere să semnezi că nu vrei să semnezi! – şi
că accept în continuare să-l văd periodic pe doctor. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi refuzat să
semnez şi acest nou formular? Furios interior, nu m-am gândit la această posibilitate, am
semnat – ce-o fi însemnând de fapt asta? – şi m-am grăbit să plec. Secretarul nu era la ghişeu
şi nu mi-a dat prin cap că poate ar fi trebuit să plătesc, dacă nu pentru altceva, pentru timpul
preţios al doctorului. Oare voi primi acasă o notă de plată pentru această absurdă consultaţie?
Analogia cu Kafka e inevitabilă.
Mesaj de la Ionel, care-mi spune că a murit Gelu Constantinescu, soţul Monicăi, la
Bucureşti, într-o secundă, dintr-o ruptură de anevrism aortic. El ştia, se aştepta la o astfel de
moarte. Ultima oară l-am văzut acum doi sau trei ani – doi? trei? hemoragia duratei în
amintire! – la o petrecere cu prieteni de-ai Monicăi şi de-ai lui, în vechiul lor apartament
spaţios din strada Paris: fuma tot timpul, era animat, cald, prietenos. Am evocat o cunoştinţă
comună, dar din perioade diferite ale vieţii noastre – el îl ştia pe baronul Alain Guillaume,
aristocrat belgiano-francez cu rădăcini genealogice româneşti, din vremea când fusese
ambasador la Bruxelles, curând după „Revoluţie“; eu, dinainte de exil (Londra, vara 1968,
când era ataşat cultural al Belgiei în Anglia; apoi Paris, cu o lună mai târziu, când împreună
cu Uca am fost invitaţi la Saint-Nom-la-Bretèche, la castelul familiei Guillaume – sau poate
al soţiei lui, prinţesă „empire“, descendentă a mareşalului napoleonian Murat?). Curioase
încrucişări de destine într-o clipă întâmplătoare, fără consecinţe. În mod absurd, în climatul
politic ceauşist de la sfârşitul anilor 1960, primeam felicitări de Crăciun de la Alain şi Anne-
Marie, cu fotografiile lor şi ale copiilor… Moartea lui Gelu C., „prematură“ ca toate morţile
(oare de ce banalul epitet nu se aplică şi sinuciderilor? pentru că, prin implicaţie, acestea ar
avea loc „la timp“?), invidiabilă totuşi.
4 februarie 2009
Când să mă vâr în pat, către miezul nopţii, a avut loc o pană de electricitate pe toată partea
noastră a străzii – am fost norocoşi până acum, iarna asta cu zăpezi groase, cu scurte înmuieri
ale gerului urmate de îngheţuri adânci, a lăsat sute de mii de case din Midwest fără
electricitate o săptămână şi mai bine. Am bâjbâit după lumânări, după lămpile cu baterie –
una din ele cumpărată în Carolina de Nord în timpul uraganului Dennis – şi neputând adormi
m-am cufundat în lectură la acea lumină precară. Peisajul de iarnă cu care începe Castelul
seamănă superficial şi totodată ciudat cu cel de afară, dar ninsoarea nocturnă din carte e de
altă natură, universală, cuvintele cad prin minte ca nişte fulgi şi se aşază calm în straturi albe
pe acoperişurile din satul în care a ajuns K, spre a străluci a doua zi în soare, ca acoperişurile
de aici, acum, când scriu; lipseşte însă aici turla îndepărtată care domină castelul – cu atât mai
misterios cu cât nu e decât o aglomerare de case mici pe-un deal – şi-n jurul căreia zboară un
stol de ciori negre (traducere imagistică a etimologiei numelui Kafka). Înaintez în text încet,
atent, continuându-mi lectura şi după ce lumina electrică revine brusc, până pe la unu şi
jumătate noaptea (sau dimineaţa). Oare n-ar fi fost mai potrivit să aleg Procesul?
Lungă convorbire la telefon cu I. Liduţa e la Paris, mai nebună ca oricând, în fază
maniacală dezlănţuită, la 78 de ani. Nu se mai poate ţine pe picioare după repetate operaţii la
coloana vertebrală, păşeşte greu cu ajutorul unui cadru de aluminiu, dar e mereu agitată,
vorbăreaţă fără şir, exaltată, inventând poveşti absurde (Tilică B., pe care-l văzuse la Vrata,
după război, când ea avea 12-13 ani şi el trecuse de 60, „a fost omul vieţii mele, l-am iubit şi-
l iubesc, păcat că eram prea tânără, oricum el nu trebuia s-o ia de nevastă pe tanti Elena, care
nu l-a iubit niciodată, era egoistă şi capricioasă“ etc. etc.). Invitată pentru cină la I., a
fotografiat fiecare colţişor din apartamentul ei, cu exclamaţii admirative, iar când a venit ora
plecării a refuzat să mai plece, a spus că preferă să doarmă într-un fotoliu, a delirat că nu se
poate despărţi de acea casă, că vrea să rămână acolo pentru totdeauna. Până la urmă a
petrecut noaptea în salon, mai ieşind pe balcon să fumeze, în ciuda gerului, mişcându-se tot
timpul zgomotos, poc-poc-poc, cu cadrul de aluminiu în întuneric. Abia dimineaţa următoare
I. şi F. au putut s-o transporte, obosită şi pasivă, la ea acasă. Iresponsabilitatea ei, moştenire
genetică de la Bolintineni (seamănă cu Evy, zice I.).
6 februarie 2009
Ieri, la Lilly Library, cu Breon Mitchell, care a revăzut atent traducerea engleză a Portretului
lui M şi mi-a sugerat o modificare importantă a structurii narative a cărţii, acceptată de mine.
Îi înmânez un exemplar din Matthew’s Enigma, cu o caldă dedicaţie pentru el şi pentru
Lynda. Discutăm apoi donaţia către Lilly a hârtiilor mele (manuscrise personale, inclusiv
acest jurnal, corespondenţă etc.).
Voci din negura vremii. Telefon de la Jim Hart, care a aflat de apariţia cărţii despre M. În
ultimii ani a scris o masivă fenomenologie a eului şi a sinelui (în linia transcendentalismului
lui Husserl), anunţată la editura Springer pentru aprilie 2009 (două volume, peste 1 000 de
pagini). Rămâne să ne revedem curând pentru o plimbare în Bryan Park. Cu el şi cu Mechtild,
fosta lui soţie, mergeam în lungi hikes prin pădurile din Brown County, acum treizeci de ani.
El fusese la un moment dat student al lui Eliade la Chicago, „catolic progresist“, cum mi-l
caracteriza Eliade însuşi, şi totodată heideggerian pe atunci (publicase o carte despre
Heidegger, The Piety of Thinking, care contase în decizia de a i se acorda la titularizarea în
Departamentul de studii religioase al universităţii noastre). Între timp, Mechtild, stângistă
consecventă, şi-a completat studiile şi a devenit profesoară la o universitate din Chicago,
unde trăieşte cu o parteneră. Convertirea ei la lesbianism nu mă surprinde când mă gândesc la
personalitatea ei masculină (nu lipsită totuşi de atracţii pentru bărbaţi heterosexuali), severă,
austeră, ideologic intransigentă. Fiica ei cu Jim, delicata Jeni, prietena din copilărie a lui M, e
acum profesoară la un liceu privat din Oak Park (o suburbie bogată a Chicagoului) şi îşi
creşte singură băiatul negru de 13 ani, al cărui tată a părăsit-o demult…
A aştepta ceva – când nu mai aştepţi nimic – e un fenomen psihologic interesant. Aştepţi în
afara timpului, calm, imperturbabil, dincolo sau dincoace de orice nerăbdare, căci nu există
nici viitorul, nici trecutul. Când ţelul aşteptării e atins, ca prin minune, şi te uiţi în urmă nu
vezi nimic.
În drumul pe jos spre Lilly, ieri, pe străzile cu mormane de zăpadă sclipind în soare, străbat
o linişte în care „crima estetică“ de a asculta la iPod suitele franceze ale lui Bach cu Glenn
Gould la pian îmi e iertată – iertare continuu reînnoită, cu fiecare frază muzicală, cu fiecare
notă, cu fiecare vibraţie.
Un mesaj pe mail de la C. către Uca, scris în ajunul unei călătorii de vacanţă a familiei în
Costa Rica: îi pare bine că E. îi vorbeşte deschis noului psihiatru despre sentimentele lui,
inclusiv despre faptul că o percepe pe ea ca pe un „tiran domestic“. Un dram de autoironie are
darul de a face situaţia, descrisă de I. în culori sumbre, mai puţin dramatică.
S. Márai (Paix à Ithaque) rescrie liber miturile despre Ulise, folosind multe elemente
împrumutate încâlcitelor tradiţii post-homerice. Astfel, Telegonos, fiul lui Ulise cu Circe, îl
ucide accidental pe tatăl său, reîntors în Itaca după cea de-a doua plecare din insulă – alţi
douăzeci de ani de rătăciri prin lume. Văduva Penelopa devine acum soţia tânărului
Telegonos (mitul lui Ulise e contaminat parţial de acela al lui Oedip, noua Iocastă fiind doar
mamă vitregă şi soacră); Telemah se va căsători cu Circe…
7 februarie 2009
Dezgheţ – mai rămân straturi de zăpadă murdară, fâşii de gheaţă pe alocuri foarte alunecoase.
Mergem la Lucia di Lammermoor, în transmisie directă de la Met, în high definition, la un
cineplex local. Ciudate emoţii uscate, vibraţii şi scurte rupturi ritmice într-un teren sterp, cu
crăpături adânci de secetă. În scena nebuniei, Lucia (Anna Netrebko), în rochie albă de
mireasă, pătată de sângele lui Arturo, mirele nedorit pe care tocmai l-a înjunghiat, cântă ca o
privighetoare într-o noapte infinită de vară, luându-se la întrecere, la un moment dat, cu un
flaut din orchestră. Bel canto pur, antipsihologic, dantelă sonoră transcendentă, emoţionantă
în sine. Interesant contrastul dintre absurdităţile convenţionale debitate de personaje (pastorul
calvinist care anunţă reunirea în Cer a Luciei cu Edgardo, imediat după ce acesta şi-a cântat
ultima arie şi s-a sinucis etc.) şi caligrafiile sonore ale muzicii lui Donizetti.
9 februarie 2009
Lungă convorbire telefonică – prin Skype – cu Mircea. Magia tehnologică anulează distanţele
în timp şi-n spaţiu, vocile noastre se întâlnesc într-o intimitate relaxată, transparentă, perfect
firească, nefiresc de firească. Eram puţin îngrijorat, în ultimele zile sunasem la numărul lui de
mai multe ori, la ore diferite, fără răspuns; explicaţia: nu-i nimerisem acasă pe soţii Drăghici,
Mircea însuşi nu aude telefonul, plasat în camera alăturată. („Sunt ca-n camera lui Proust, cu
pereţii căptuşiţi în plută“, zice el).
Ca între vechi prieteni, bătrâni fără vârstă (merită să insist: fără vârstă), ne spunem tot felul
de lucruri care ne trec prin cap, pe un ton glumeţ când e vorba de noi înşine. Apropierea
morţii poate fi – şi chiar trebuie – luată peste picior. Tristeţea lui Mircea, poet al pisicilor:
motanul casei nu-l simpatizează, ba chiar simte repulsie faţă de el. În acest context al
discuţiei, el menţionează un eveniment editorial important, apariţia în România a unei
antologii de poeme cu pisici îngrijită de Şerban Foarţă. „Eşti şi tu în ea?“ „Da, şi mă
mândresc cu asta, căci e o antologie din poezia universală.“ Ştie să se mândrească cu
autoironie, cu modestie, izbucnind în râs.
Pe un ton mai calm îmi spune că a renunţat la obiecţiile împotriva cititului cu glas tare: a
primit acum două săptămâni vizita unei poete locale, studentă la Universitatea din Sibiu – o
„zeiţă“ timidă, pe care din nefericire nu o poate vedea decât ca pe-o umbră – şi aceasta a găsit
printre cărţile lui traducerea unui eseu de Gilbert Durand, specialistul în „poetica
imaginarului“, despre pisici şi guzgani, şi despre contaminările simbolice între cele două
specii inamice. Din lectura eseului se putea constata că zeiţa avea dificultăţi cu referinţele şi
citatele în limba franceză. Când va reveni, săptămâna viitoare, o va ruga să-i citească în
engleză. Vorbim apoi despre cunoştinţe comune, doctoriţa Munteanu, R.D. – soţul ei suferă
de o boală nervoasă rară, şi are din când în când, pe neaşteptate, convulsii de tip epileptic.
„Viaţa e complicată!“
Consultaţie la parodontologul Mark Sutor (cel care mi-a făcut acum câţiva ani două
implanturi costisitoare). Cabinetul său luxos, ecranele mari de TV din tavan, deasupra
scaunelor dentare electrice din cele trei sau patru unităţi de tratament paralele, pentru a umple
cu imagini aşteptarea pacienţilor; tehnologie medicală „la zi“: aparate digitale (invizibile)
pentru radiografii dentare instantanee, ale căror rezultate apar pe-un mic ecran, CT-scanuri,
instrumente chirurgicale cu laser etc. Totul va fi să-l conving că intervenţiile de care am
nevoie nu vizează lunga durată şi nici măcar pe cea medie. Cu alte cuvinte, aş vrea ca, pe
termen scurt, să-mi înceteze sângerările de după fiecare masă, să fie cumva controlate
iritaţiile şi microinfecţiile. Una sau mai multe biopsii, pentru a elimina posibilitatea extrem de
îndepărtată a unui cancer metastatic la maxilar, n-ar avea pentru mine, în condiţia în care mă
aflu, nici un sens. Oare Sutor va accepta ideea tratamentului local, provizoriu, eventual redus
la antibiotice? Să vedem.
Surprinzător de bună întâlnire cu dr. Sutor: îi explic în câteva minute situaţia mea, el
înţelege (spre deosebire de idioţii Duninger şi Tate, care nici nu mă ascultau), e profesional-
prietenos, îmi stabileşte un program cu care sunt imediat de acord. Trec peste surâsul lui cu
dinţi mult prea albi, perfecţi ca-ntr-o reclamă. E primul dentist care dă dovadă de o
inteligenţă cât de cât vie în orăşelul nostru care, medical vorbind, e submediocru, ba chiar
mai rău.
10 februarie 2009
Extracţia măselei recomandată ieri de dr. Sutor a avut loc – microeveniment banal şi, fără
îndoială, neplăcut; ce mi s-a părut remarcabil, tocmai pentru că era normal, a fost că nu mi s-a
cerut să semnez nimic.
Încet, cu greu, cu mici iritări locale (de ce atâtea coduri, atâtea aluzii bâjbâitoare, atâtea
acumulări de nuanţe rarefiate în ambiguităţi prudente, atâtea ocolişuri şi elipse?), înaintez în
lectura Vizuinii lui N.M. În centrul noului roman se regăsesc, intensificate ciudat prin
deghizarea superficială, obsesiile lui din ultimii douăzeci de ani: recenzia din The New
Republic privind memorialistica lui Eliade (Cosmin Dima), asasinarea lui Culianu (Mihnea
Palade, care în America şi-a schimbat numele în Portland), o anonimă ameninţare cu moartea
(acum sub forma unui citat din povestirea lui Borges Moartea şi busola) adresată naratorului
(Peter Gaspar, apărând şi sub vechea poreclă din „ţara de origine“, Mynheer Peeperkorn,
după personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit), reacţiile furioase ale naţionaliştilor
primari din „ţara îndepărtată“ şi din diaspora. Toate acestea fuseseră povestite direct în
Întoarcerea huliganului, într-un mai larg context memorialistic-fantasmatic, începând cu
traumatica „iniţiere“ din copilărie (Transnistria). Vizuina e un roman extrem de ambiţios,
autoficţional şi, aş spune, „autoenciclopedic“ – în sensul că se vrea şi o enciclopedie,
inevitabil narcisistă, a lecturilor autorului şi a marilor teme care revin în opera sa. Referinţele
culturale abundă până la sufocare: de la Cervantes la Kafka, de la Thomas Mann la Borges,
de la Goethe la Bulgakov, de la Hermann Hesse la Robert Musil etc. etc. Romanul se
transformă pe alocuri într-un eseu asupra romanului, cu tot felul de prelungiri speculative şi
autoreflexive despre jocurile din oglinzile paralele ale ficţiunii. Erudiţia autorului e
neîndoielnică, aproape o a doua natură. Tonul autoironic ar trebui să facă mai acceptabilă
imensa încărcătură intelectuală, dar revelează, cel puţin pentru mine, o anumită
vulnerabilitate, o vulnerabilitate care mi-ar fi mai simpatică dacă n-ar fi, în fond, atât de
insidios acuzatoare. N.M. n-a reuşit să-şi însuşească lecţia de obiectivitate a unui Flaubert sau
Joyce sau Kafka – indiferenţa „divină“ a creatorului faţă de lumea pe care-o creează, fie că a
reuşit, fie că a eşuat, cum se întâmplă mai totdeauna. E o chestiune de atitudine. În
formularea lui Joyce: „The artist, like the God of creation, remains within or behind or
beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent…“ . Chiar şi
62

faţă de scrierea cea mai profund subiectivă, o asemenea invizibilitate şi indiferenţă sunt
posibile. În citatul de adineaori, aş sublinia cuvintele „within“, „behind“ şi „above“: fie că
autorul rămâne în opera sa, în spatele ei, sau deasupra ei, important e să devină invizibil şi
indiferent sau să tindă spre această condiţie. Dumnezeu ca modelul şi sursa unui stoicism
universal. Pe de altă parte, nu pot să nu recunosc că în prezenţa lui N.M., în discuţiile
personale cu el, mă simt stimulat de inteligenţa lui întortocheată, plină de susceptibilităţi şi
ascuţişuri ascunse, retractile, ca şi de faptul că – pentru a folosi un clişeu pe care din
nefericire am prea rareori ocazia să-l folosesc – ne aflăm amândoi „pe aceeaşi lungime de
undă“.
Seara: reiau pe Julian Barnes, Nothing to Be Frightened Of, serie de meditaţii, amintiri,
maxime, viniete, anecdote, comentarii de citate faimoase pe tema morţii şi a nimicului.
Oamenii sunt prea mici, prea neînsemnaţi, prea vulgari ca să merite imortalitatea, credea
W.S. Maugham („Murim ca nişte câini“: se poate imagina o nemurire canină?). Interesantă şi
reflecţia despre cele două eternităţi, cea care precedă naşterea – şi de care nu ne e frică – şi
cea de după moarte, de care suntem de cele mai multe ori înspăimântaţi. În primul caz,
intervine liniştitor un fel de intuiţie „teleologică“ – ţelul ascuns al acelei eternităţi anterioare,
al miriadelor de încrucişări genetice improbabile care au avut loc, a fost naşterea mea, faptul
că eu, EU exist; pe când eternitatea care urmează nu mai are nici un ţel, e un vid teleologic, o
prăpastie nesfârşită, o tăcere care m-a absorbit şi-n care unicitatea mea a dispărut fără urmă.
Eul e posibilitatea de a te concepe sau simţi ca un telos. Şi altele asemenea… Sunt însă, în
acest memoir, destule pasaje de umplutură şi banalităţi care, oricât răsucite literar, tot
banalităţi rămân – de pildă referinţele la Uniunea Sovietică, la ce spunea compozitorul
Şostakovici despre moarte sau la glumele pe care le făcea în legătură cu titlul piesei de teatru
Tragedia optimistă, intrată în canonul oficial stalinist. Apropo de URSS – ca şi de sateliţii
acesteia de după ultimul război mondial –, constat pe un plan mai general că tot ce s-a
petrecut acolo, inclusiv crimele monstruoase în numele unei utopii primitive (Stalin, cinic
meditativ: moartea unui individ e o tragedie, moartea a milioane e o statistică), inclusiv
transfigurările suferinţei, psihozele suspiciunii, rivalităţile, urile ascunse, resentimentele,
inclusiv grotescul vieţii cotidiene sub permanenta ameninţare a „viitorului luminos“, a
devenit pur şi simplu inimaginabil. Iar despre inimaginabil se poate vorbi doar în platitudini.
Asta se aplică şi zonelor inimaginabile din trecutul nostru, şi inimaginabilului din viitor –
adică moartea, bine împlătoşată în banalitate. Rămâne încercarea de a străpunge această
platoşă.
Moartea ca subiect de discuţie stă nu numai la adăpostul clişeelor, ci şi al interdicţiilor
„bunului-gust“. Păcatul împotriva „bunului-gust“, în cercurile care cultivau pe vremuri arta
conversaţiei, e ilustrat de următoarea anecdotă, pe care am citit-o nu mai ştiu unde în tinereţe:
Mme de Noailles, poeta admirată până la delir în corespondenţa lui Proust, fiinţă impulsivă şi
răsfăţată, voise să-l cunoască pe Rilke, când acesta trăia la Paris, ca secretar al celebrului
sculptor Rodin, şi primele ei cuvinte de întâmpinare fuseseră întrebarea: „Domnule Rilke, ce
credeţi despre moarte?“
14 februarie 2009
De ce o fi scris romancierul britanic J.B. – la 62 de ani – o carte despre moarte? Iar eu, de ce
am citit-o? Sau, mai degrabă, aş fi citit-o dacă nu m-aş fi aflat (trăgând un văl de duioşie, cum
zicea Nichita, peste chestiunea stingheritoare a vârstei) în situaţia de supravieţuitor în care mă
aflu de mai bine de-un an? Poate că da, după apariţia în engleză a Portretului lui M
(Matthew’s Enigma) şi după sugestia din scrisoarea primită de la Stine L., cea care l-a
diagnosticat odinioară pe M: „I recently read Nothing to Be Frightened Of by Julian Barnes.
The NYT considered it one of the ten best books of 2008. Your book reminded me ever so
much of Barnes’ and I hope it gets as wide a reading. They are both, in their own way,
equally stimulating. Thanks for writing this book. And thanks for keeping the memory of
dear Matthew alive for those of us who loved him“ . A contat, până la urmă, curiozitatea. Dar
63

lectura mea e prea atentă şi, pe alocuri, textul nu rezistă – şi nu numai textul, ci şi unele din
citatele implicit admirative pe care le reproduce: aşa, de exemplu, mă deziluzionează şi chiar
mă irită frecventele citate din Jurnalul lui Jules Renard. Şi când mă gândesc cât de mult îmi
plăcuse acest Jurnal pe vremuri. Ceea ce „salvează“ până la urmă Nothing to Be Frightened
Of e faptul că autorul e un romancier care-şi ştie meseria şi care se încumetă să facă un pariu
dificil: să scrie, la persoana întâi, o carte exclusiv despre moarte, o „carte de înţelepciune“
care să fie totuşi şi-un un fel de roman. Personajele importante sunt figura tatălui şi a mamei,
în anii de sănătate declinantă de dinaintea morţii. La început doar schematice, ele capătă în
timpul intern al cărţii o anumită consistenţă realistă, dar de un realism particular, aş zice…
„fantomatic“. Interesant e şi portretul fratelui mai mare, profesor de filozofie în tradiţia
wittgensteiniană, cu excentricităţi menţionate ca fapte oarecare (aflăm despre el că, la vremea
compunerii cărţii, între 2005 şi 2007, predă la Universitatea din Geneva, că trăieşte în Franţa,
aproape de graniţa cu Elveţia, că pe proprietatea lui îngrijeşte animale exotice din specia sud-
americană lama etc.). Fragmentele care alcătuiesc volumul sunt aranjate într-o ordine bine
gândită, doar aparent aleatorie.
16 februarie 2009
Discuţie cu N.M. despre romanul lui. Îi sugerez că ar fi bine, de dragul cititorului exoteric (de
care scriitorul are nevoie ca să existe ca scriitor), să folosească consistent tehnica dublei
codări: un cod cât mai simplu şi cât mai direct narativ, cât mai transparent, cât mai lipsit de
trimiteri culturale explicite la alte opere literare, la alte stiluri, la posibile jocuri intertextuale
etc. şi, apoi, un cod ezoteric, invizibil cu ochiul liber, pentru cei iniţiaţi cultural, pentru cei
care n-au nevoie de indicaţii externe precise ca să recunoască o asemănare, o aluzie, un
simbol. Cu alte cuvinte, să reducă la maximum şi să ascundă cât mai bine numeroasele
referinţe livreşti, făcând posibilă o lectură cultural „inocentă“ a romanului. Uşor de spus, greu
de făcut pentru cineva format într-o lume în care – tocmai pentru că era prigonită oficial –
cultura avea greutate, era respectată. În democraţia haotică de aici, cultura nu numai că şi-a
pierdut aura, dar a devenit ceva de-a dreptul jenant, ceva aproape inavuabil. Observ că N.M. a
folosit unele date pe care i le-am furnizat eu (cazul Z. Najder). În legătură cu nevroza
colectivă a suspiciunii din epoca Ceauşescu (inclusiv prelungirile ei până azi), aşa cum se
reflectă aceasta în roman, dar şi pe un plan mai general, convenim că trebuie făcute anumite
distincţii: agenţii „dubli“ sunt de două feluri – dubli simultan şi dubli succesiv. În cazul din
urmă, există posibilitatea ca a doua angajare (de exemplu Z. Najder, după emigrare, ca
director al secţiei poloneze de la Europa Liberă în anii 1970–1980) să fie opusă celei dintâi, o
răzbunare, culminarea unui program de revoltă îndelung pus la cale, un mod de redresare sau
chiar de răscumpărare morală pentru un mai vechi act de supunere laşă etc. Ce greu a devenit
să explici astfel de lucruri! Ce greu să le înţelegi! Situaţii din trecutul relativ apropiat care
devin inaccesibile unui examen imparţial şi nuanţat din pricina implicaţiilor de o prea mare
complexitate.
17 februarie 2009
Prima întâlnire cu dr. Jacqueline Joyce, oncolog din Bloomington, recomandată de dr. Hanna.
Impresie pozitivă – spre deosebire de cea lăsată cu o lună şi ceva în urmă de către agitata,
grăbita, confuza Karuna Kaneru, la serviciile căreia am renunţat. După CT-scanul programat
pentru 18 martie la Indianapolis vom vedea dacă e nevoie de un nou ciclu de chimioterapie
sau dacă perioada fără tratament se prelungeşte. Dr. J. e optimistă, găseşte că am „a good
performance status“ (o bună condiţie fizică; aceeaşi observaţie încurajatoare o făcuse dr.
Tetler la New York, acum un an). Între pacienţii ei cu cancer pulmonar avansat se numără
unii care de luni de zile, şi chiar de ani, duc o viaţă aproape normală fără vreun tratament
special.
19 februarie 2009
Primesc ultimul număr din Lettre Internationale (68, iarna 2008–2009), cu cele trei „File de
jurnal“ (martie, august, decembrie 2008) pe care le-am trimis revistei, la cererea lui B.E. Uca
le citeşte şi îi plac. La îndemnul ei, recitesc un alt fragment din jurnal (discuţia cu Michnik
despre Najder), care ar putea completa ceea ce a apărut – dar nu, n-are rost.
În acelaşi număr din Lettre, dau de un fragment memorialistic al lui Ionel, „Despre
morminte şi subterane“, care-mi retrezeşte amintiri vechi, surprinzătoare – fantome ce se
ridică din pământul uitării şi încep să rătăcească într-un peisaj dezolat. Ciudat, învierea
mnemonică personală relatată în textul lui Ionel e mediată de două citate din Dante (din
Infernul în traducerea lui Coşbuc) şi de-o evocare în treacăt a iubitei angelice, Beatrice.
Puterea magică a poeziei, a cuvintelor împlântate în memorie, a imaginilor care explodează
tăcut, rupând straturile tectonice ale uitării şi revelând scene tragice, obsesii îngropate, figuri
îngândurate, delicate transfigurări. Îi telefonez lui Ionel să-i comunic impresiile mele
proaspete. Evident, eu sunt un cititor privilegiat: pot pune nume adevărate peste numele cu
discreţie falsificate în text, pot completa unele poveşti lăsate în suspensie etc. Intrăm într-un
joc: el îmi pune întrebări punctuale, eu ghicesc răspunsul fără greş. O întrebare mai
cuprinzătoare: cum aş rezuma eu conţinutul fragmentului? Numai prin referire la Dante. Fără
Dante, aceste amintiri n-ar fi putut fi evocate, reinventate, exprimate. Marii poeţi ne ajută să
ne construim memoria. Memorabilitatea poetică e arhitectura prin care trec şi revin amintirile
noastre personale.
20 februarie 2009
Deunăzi, am găsit în raftul „thanatologic“ de la etajul patru al bibliotecii noastre câteva cărţi
pe care le-am luat acasă. Între ele, volumaşul postum Penser la mort? (1995) de V.
Jankélévitch. Citisem mai demult, către sfârşitul anilor 1960, La mort de acelaşi, cu impresii
mai degrabă pozitive, repede uitate – dar ce ştiam eu pe atunci? Moartea era un subiect de
reflecţie ca oricare altul şi preferam – pentru că veni vorba de V.J. – eseurile sale despre
ironie, despre Le Je-ne-sais-quoi et le Presque-rien, despre ireversibilitate şi nostalgie. (În
capitolul despre decadenţă din Feţele modernităţii, citam admirativ articolul lui V.J., „La
Décadence“, din Revue de métaphysique et de morale.) Cum mi se pare Penser la mort? Cele
patru interviuri incluse în volum, ultimul datând din 1975, mă amăgesc la început prin
aparenta lor vioiciune intelectuală, dar mă dezamăgesc repede. Sunt pline de adevăruri
incontestabile, izbitoare prin banalitatea lor – ca legendarele revelaţii ale domnului de La
Palice: „Un quart d’heure avant sa mort, il était encore en vie“ – şi făcute încă mai izbitoare
64

prin introducerea ambiguităţii dialectice în sfera limbajului filozofic. O platitudine medievală


(mors certa, hora incerta ) devine ocazia unui dans dialectic pe sârmă: dacă moartea e sigură
65

– necesară –, dar momentul ei e nesigur – accidental –, atunci durata vieţii se poate prelungi
indefinit, cu încă un an, o lună, o oră, un minut, o secundă, o zecime de secundă, o sutime de
secundă – din mic în mai mic şi-apoi în infinitezimal. Cercetarea ştiinţifică şi „lectura
infinitezimalului“ complică lucrurile, dar lasă mereu loc speranţei. Etc. Etc. Truisme răsucite
metafizic, în cel mai bun caz. Raţionamentele etice (în legătură cu problema eutanasiei, de
pildă: problemă de conştiinţă mereu reînnoită pentru medic, de rezolvat de la caz la caz;
problemă personală pentru bolnav, a cărui alegere nu poate fi însă acceptată totdeauna şi fără
rezerve) sunt flexibile şi în genere de bun-simţ, atunci când nu intră în contradicţie cu
dogmele „corectitudinii politice“ avant la lettre din Franţa anilor 1960–1970. Aici filozoful
cedează pasul manifestantului progresist. Se poate folosi violenţa împotriva violenţei? „Les
jeunes gens avec qui j’ai défilé ces jours-ci disaient: «Contre la violence fasciste, violence
populaire». Donc on a le droit d’utiliser la violence contre la violence“ (afirmaţia e făcută în
66

1975). V.J. recunoaşte că acest fel de a vedea lucrurile e contradictoriu, dar „étant donné
l’état de finitude de l’homme, on ne peut pas être pur, agir d’une manière absolument
cohérente et limpide… Par conséquent, contre la violence, la violence est permise“ . Sistemul
67

capitalist fiind în sine violent, „violenţa revoluţionară“ e nu numai permisă, ci şi necesară…


Ce uşor se poate aluneca din banalitatea metafizică plină de vioiciune în prostia autoimpusă
şi-atât de serioasă a gândirii acuzatoare!
Mai interesantă şi în mod paradoxal mai actuală e altă carte din raftul „thanatologic“:
Approaching the End: A Theological Exploration of Death and Dying (2007) de David Albert
Jones. Mai interesantă, în ciuda gustului de câlţi mestecaţi pe care ţi-l lasă în gură jargonul în
care e scrisă. Punctul de plecare e o comparaţie între concepţiile despre moarte ale lui
Ambrozie de Milano, ale lui Augustin, ale lui Toma d’Aquino şi ale teologului catolic
contemporan Karl Rahner. Iar acestea, toate, încep prin a fi simple lecturi ale primelor pagini
ale Genezei având în centru povestea lui Adam şi a Evei, a existenţei lor în grădina Edenului,
a căderii în păcat, a izgonirii din Rai. L-a creat Dumnezeu pe Adam ca muritor, sau ca
nemuritor? Ştia Dumnezeu, când l-a frământat din pământ, că Adam putea să nu moară, dar
că, de fapt, va muri? Care era diferenţa dintre Adam şi îngeri? A fost moartea o pedeapsă
pentru călcarea poruncii de a nu mânca fructul oprit? („Dar din rodul pomului care este în
mijlocul grădinii, a spus Dumnezeu, să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu
muriţi!“) Sau a fost viaţa în afara Edenului adevărata pedeapsă şi moartea un semn al milei
divine, un mod de a pune capăt supliciului? Întrebări după întrebări, fiecare cu alte
răspunsuri, după felul întrebării; fiecare fără răspuns, prelungind indefinit căutarea. Cuvântul
„moarte“ din Scriptură are mai multe semnificaţii – între acestea Ambrozie distinge:
„moartea spirituală“, mors spiritualis, „moartea naturală“, mors naturalis, şi „moartea ca
pedeapsă“, mors poenalis, iar alţi comentatori adaugă alte distincţii. Urmează apoi, conform
Noului Testament, sensurile Învierii. Pentru Ambrozie, moartea (corporală) a lui Adam n-a
fost o pedeapsă. Pentru Augustin, da. Pentru alţi interpreţi, problema nici măcar nu se pune.
Şi aşa, din interpretare în interpretare, intrăm într-o pădure vie de simboluri. Vorbesc,
desigur, de mine, de situaţia precisă şi totodată atât de imprecisă în care mă aflu, de ceea ce
mă interesează şi mă afectează în clipa de faţă. Soarta simbolică a lui Adam e mult mai
importantă pentru mine acum decât orice speculaţii metafizice şi etice despre moarte…
22 februarie 2009
Mă trezesc de câteva ori în cursul nopţii şi readorm greu. Atât de greu, încât dimineaţa, când
mă decid să cobor din pat, mi se pare că sunt treaz de multă vreme. De fapt, visez că sunt
treaz. Uneori, cum s-a întâmplat acum două-trei zile, din visul treziei îmi amintesc – reuşesc
să extrag din baia corozivă a uitării – câte o imagine izolată sau o scurtă secvenţă onirică de
doar câteva secunde. Mi-au rămas, şi apoi mi s-au întipărit în memorie, aceste două
microvise: (1) eram într-o cameră spaţioasă, cu ferestre mari prin care pătrundea o lumină
difuză, cenuşie, iar în mijlocul ei, pe o masă scundă, se aflau într-un vas de sticlă câteva
ramuri de salcie îmbobocite, cu mâţişori pufoşi, cenuşii şi ei, priviţi afectuos, mângâiaţi blând
cu vârful degetelor; (2) eram într-o cameră asemănătoare, zguduit de-un mare hohot de plâns
fără lacrimi, irezistibil, incontrolabil, răsunând în singurătate – ceva în genul scenei din filmul
lui Bergman Through a Glass Darkly (văzut aseară pe DVD), în care tatăl se ridică de la
masa cu familia, de pe terasa cu vedere spre mare, şi intră în casa pustie ca să poată hohoti
neauzit; un soi de „plâns existenţial, din adâncul fiinţei“, cum i-am spus Ucăi.
Ascult CD-ul cu Arta fugii de Bach în recenta interpretare pianistică a lui P.-L. Aimard
(Deutsche Grammophon, 2008). E o „lectură“ a lui Bach din perspectiva lui Messiaen. Nu
sunt un purist şi, ca atare, nu mă deranjează sugestiile sonore, delicat-cristaline, din Messiaen
în execuţia capodoperei lui Bach. Aimard a fost elevul favorit al Yvonnei Loriod, soţia lui
Messiaen, şi e un discipol oficial recunoscut al acestuia din urmă. De altfel, împreună cu
discul menţionat, am comandat, tot cu el, Hommage à Messiaen (Deutsche Grammophon,
2008), pe care-l rezerv pentru mâine.
Jocurile din umbra memorabilităţii. Mors certa, hora incerta rezumă, într-adevăr, o serie de
platitudini despre moarte. Formulă lapidară şi elegantă. Marele ei merit e însă că refuză
memorabil să spună adevărurile banale pe care le conţine, dându-le astfel o aură de demnitate
tacită. A spune prin refuzul de a spune. A spune mai mult, spunând mai puţin.
23 februarie 2009
Seara, citind povestirile comice ale lui Updike despre scriitorul evreu Bech, izbucnesc din
când în când în râs (râsul, se zice, ar avea valoare terapeutică în cancerul avansat). La drept
vorbind, nici nu mă aşteptam să reacţionez atât de „naiv“ la o astfel de lectură. Şi mai puţin
mă aşteptam ca râsul să-mi sporească durerile abdominale pe care le am de câteva zile (o
gripă intestinală? o boală mai mică într-una mai mare?). Râd şi mă zvârcolesc şi-mi
reamintesc cum, după operaţia de apendicită suferită la şapte ani, în vara lui 1940, internat în
spitalul Saint Vincent de Paul, am avut o experienţă perfect similară: citeam cartea intitulată
Aventurile lui Till Buhoglindă (un volum cu coperţi galbene din colecţia pentru copii „Cheia
de aur“) şi ori de câte ori râdeam mi se răsucea un cuţit în zona inciziei, încă sângerândă sub
pansamentele pe care le schimbau periodic călugăriţele-infirmiere, tăcute, cu capul acoperit
de acele mari bonete de pânză albă scrobită. Venea să mă vadă bunica mea Danny, care
locuia aproape de spital. Îi povesteam ce mi se întâmplă, mi se părea de tot hazul să te doară
râsul, şi povestindu-i râdeam intermitent, mă chirceam în aşternut, mai gemeam înăbuşit, mai
râdeam iarăşi…
24 februarie 2009
Ce vise târâtoare, în sensul cel mai propriu: ieşisem la plimbare cu Uca, pe o alee dreaptă,
solitară. Ea mergea în urma mea, cu paşi calmi, şi ori de câte ori întorceam capul o vedeam,
ceea ce avea darul să mă liniştească. Eu înaintam târându-mă pe burtă, ca-ntr-un exerciţiu
militar, deşi n-aveam de ce să mă feresc. Din când în când dădeam de câte o gaură în pământ,
al cărei fund nu-l vedeam – o gură de şarpe, îmi ziceam, şi mă grăbeam s-o ocolesc. Corpul
meu nu avea de suferit de pe urma târâtului, nu-mi rănisem coatele cu ajutorul cărora mă
împingeam viguros înainte, nici genunchii, şi modul în care mă deplasam în cursul acelei
plimbări nu mi se părea ciudat. Firescul din nefiresc nu mă surprinde nici la trezire.
25 februarie 2009
Aproape că nu-mi vine să cred (ce ruşine! ce ruşine! nu mă pot împiedeca să-mi repet):
mâine, joi după-amiază, zburăm de la Indianapolis la Atlanta, unde ne aşteaptă la aeroport M.
Sp. El a intermediat o consultaţie pentru mine cu o „vindecătoare“ alternativă în care el are
mare încredere (o cunoaşte de ani de zile şi ea l-ar fi lecuit de tot felul de boli şi beteşuguri).
Către sfârşitul anului trecut mi-a povestit la telefon, în două sau trei convorbiri interminabile
(în stilul lui sfătos, sărind de la una la alta, de la o cvasiconfesiune la o reflecţie mai generală
de bun-simţ, de la o mică nemulţumire personală la o experienţă din timpul unei şedinţe de
meditaţie transcendentală), între altele, dar cu o particulară insistenţă, despre această femeie