Sunteți pe pagina 1din 21

Unitatea de învăţare M2.U1.

Nivelul legătură de date


Cuprins
M2.U2.1. Introducere ............................................................................................................... 38
M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................................................................ 38
M2.U2.3. Modelul Project 802................................................................................................. 39
M2.U2.4. Placa de reţea ........................................................................................................... 40
M2.U2.5. Transmiterea fără erori a datelor .............................................................................. 45
M2.U2.6. Tehnologii de reţele locale ....................................................................................... 48
M2.U2.7. Componente ale nivelului 2 utilizate în extinderea unei reţele locale ..................... 52
M2.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor............................................................................... 56
M2.U2.9. Rezumat ................................................................................................................... 58

M2.U1.1. Introducere
Dacă, în esenţă nivelul fizic realizează furnizarea şirurilor de cifre binare de la o
gazdă sursă către o gazdă destinaţie, dintr-o reţea locală, nivelul legătură de date,
situat în ierarhia OSI deasupra celui fizic, primeşte datele de la acesta, şi
îndeplineşte mai multe sarcini.
Astfel, nivelul legătură de date recunoaşte adresele fizice, pe baza cărora sunt
identificate gazdele într-o reţea locală.
De asemenea, recunoaşte structura denumită cadru de date, care conţine un antet
cu toate informaţiile necesare, interpretării corecte a datelor.
O problemă importantă rezolvată de scest nivel este de a decide care calculator va
transmite date la un moment dat în reţea.
Conform principiului decapsulării, sunt extrase informaţiile din antetul cadrului de
date, care sunt interpretate la acest nivel, iar restul de date care fac parte din cadrul
de date respectiv sunt transmise nivelului imediat superior.

M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o introducere a
studenţilor în problematica nivelului legătură de date al ierarhiei OSI. La sfârşitul
acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice standardizarea la nivelul reţelelor locale de calculatoare;
 înţeleagă şi să explice divizarea nivelului legătură de date în subniveluri;
 înţeleagă şi să explice rolul plăcii de reţea;
 înţeleagă şi să explice serviciile oferite de nivelul legătură de date;
 înţeleagă şi să explice metodele de acces la mediul de comunicaţie;
 înţeleagă şi să explice dispozitivele de nivel 2 de conectare a unor segmente de
reţea.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

38
M2.U1.3. Modelul Project 802
La sfârşitul anilor ’70, atunci când reţelele LAN au început să fie folosite pe scară largă ca
instrument de afaceri, IEEE a realizat necesitatea definirii anumitor standarde LAN. În acest
scop, IEEE a conceput proiectul 802 (Project 802), denumit astfel după anul şi luna în care a
început crearea lui (1980, februarie). Chiar dacă standardele IEEE 802 au fost publicate
anterior standardelor ISO, ambele au fost proiectate cam în aceeaşi perioadă şi au beneficiat
de aceleaşi informaţii, ceea ce a dus la două modele compatibile.
Proiectul 802 a definit standarde pentru componentele fizice ale reţelei – placa de reţea şi
cablul – de care se ocupă nivelurile Fizic şi Legătură de date ale modelului OSI. Aceste
standarde, denumite specificaţii 802, se aplică mai multor deomenii, printre care: plăci de
reţea, componente ale reţelelor de suprafaţă (WAN), componente folosite în reţele cu cablu
coaxial şi torsadat. Specificaţiile 802 definesc modul în care plăcile de reţea accesează şi
transferă date prin mediul fizic, ceea ce presupune conecatarea, întreţinerea şi deconectarea
dispozitivelor de reţea.
Categoriile IEEE 802. Standardele IEEE 802 definite de comitetele 802 se împart în 12
categorii, care pot fi identificate după codurile lor (tabela 2.2.1).

802.1 Interconectarea în reţea


802.2 Controlul legăturii logice (LLC – Logical Link Control)
802.3 Reţele LAN cu acces multiplu şi cu detecţia purtătoarei şi a
coliziunilor (CSMA/CD – Carrier – Sense Multiple Acces With
Collisin Detection), sau reţele Ethernet
802.4 Reţele LAN cu transfer de jeton pe magistrală (Token Bus)
802.5 Reţele LAN cu transfer de jeton în inel (Token Ring)
802.6 Reţele metropolitane (MAN – Metropolitan Area Network)
802.7 Grupul de consultanţă tehnică pentru transmisia în bandă largă
(Broadband Technical Advisory Group)
802.8 Grupul de consultanţă tehnică pentru reţele cu fibră optică
(Fiber-Optic Technical Advisory Group)
802.9 Reţele integrate voce/date
802.10 Securitatea în reţele
802.11 Reţele fără fir
802.12 Reţele LAN cu prioritate la cerere (Demand Priority Acces, 100
BaseVB – AnyLAN)
Tabela 2.2.1. Modelul Project 802
Îmbunătăţiri aduse modelului OSI. Comitetul pentru standarede 802 a hotărât că nivelul
legatură de date trebuie detaliat suplimentar. S-a ajuns astfel la împărţirea nivelului legătură
de date în două subniveluri:
▪ controlul legăturii logice(LLC) – stabilirea şi terminarea legăturilor, controlul traficului
cadrelor de date, stabilirea succesiunii cadrelor şi confirmarea primirii acestora.
▪ controlul accesului la mediu (MAC) – controlul accesului şi delimitarea cadrelor,
detectarea erorilor şi recunoaşterea adreselor.
Subnivelul LLC permite nivelului legătură de date să funcţioneze independent de o anumită
tehnologie. LLC primeşte pachetele de date de la nivelul superior, le adaugă componentele de
adresare DSAP (Destination Service Access Point) şi SSAP (Source Service Access Point),
conform specificaţiei 802.2 şi le trimite subnivelului MAC. Deci, LLC participă la
încapsularea datelor şi este o interfaţă între maşina respectivă şi o anumită tehnologie de
transmitere a datelor.

39
Subnivelul accesului la mediu (MAC) este ierarhic inferior nivelului LLC, oferind acces
partajat gazdei respective la nivelul Fizic. Subnivelul MAC comunică direct cu placa de reţea
şi este responsabil pentru transportul fără erori al datelor între două calculatoare din reţea.
Categoriile 802.3, 802.4, 802.5 şi 802.12 definesc standarde pentru acest subnivel. Pentru
a se transmite cadrele de date pe mediul de comunicaţie, se foloseşte adresa MAC. Aceasta
are o lungime de 48 de biţi şi este exprimată prin douăsprezece cifre hexazecimale. Primele
şase cifre identifică producătorul, acest câmp fiind administrat de către IEEE. Celelalte şase
cifre reprezintă numărul de interfaţă serial, fiind administrat de către producătorul de plăci de
reţea. Adresa MAC coincide, deci cu adresa inscripţionată pe placa de reţea a gazdei
respective, păstrată în memoria ROM. Când placa de reţea este iniţializată, adresa acesteia
este copiată în memoria ROM.
Să ne reamintim...
Proiectul 802 a definit standarde pentru componentele fizice ale reţelei – placa de
reţea şi cablul – de care se ocupă nivelurile Fizic şi Legătură de date ale modelului
OSI. Aceste standarde, denumite specificaţii 802, se aplică mai multor deomenii,
printre care: plăci de reţea, componente ale reţelelor de suprafaţă (WAN),
componente folosite în reţele cu cablu coaxial şi torsadat. Specificaţiile 802
definesc modul în care plăcile de reţea accesează şi transferă date prin mediul fizic,
ceea ce presupune conecatarea, întreţinerea şi deconectarea dispozitivelor de reţea.
Standardele IEEE 802 definite de comitetele 802 se împart în 12 categorii, care pot
fi identificate după codurile lor .

Înlocuiţi zona punctată cu termenii corespunzători.


1. Controlul legăturii logice se referă la stabilirea şi terminarea ...........,
controlul ............ cadrelor de date, stabilirea succesiunii ......... şi .............
primirii acestora.
2. Controlul accesului la mediu se referă la controlul ............ şi delimitarea
........., .............erorilor şi ............... adreselor.
3. Subnivelul LLC permite nivelului .................. să funcţioneze independent de
o anumită .................
4. LLC participă la ................ datelor şi este o ........... între maşina respectivă şi
o anumită ................ de ................. a datelor.
5. Subnivelul MAC comunică direct cu ............ şi este responsabil pentru
transportul .............. al datelor între două ................... din reţea.
6. Adresa MAC are o lungime de ............ şi este exprimată prin ................
cifre hexazecimale. Primele ........... cifre identifică ............, iar celelalte
....... cifre reprezintă

M2.U2.4. Placa de reţea


Rolul plăcii de reţea. Plăcile de reţea acţionează ca interfaţă fizică între gazdă şi reţea. Ele
sunt instalate într-unul dintre sloturile de extensie ale fiecărei gazde din reţea. După ce placa
de reţea a fost instalată, la portul ei se conectează cablul de reţea, pentru a putea realiza
legătura fizică cu restul reţelei. Rolul plăcii de reţea este de a pregăti datele din calculator
pentru a fi transmise prin mediul de comunicaţie din reţea, de a transmite datele către alt
calculator şi de a controla fluxul de date între calculator şi mediul de comunicaţie. De
asemenea, placa de reţea recepţionează datele sosite prin cablu şi le transformă în octeţi pe
care unitatea centrală a calculatorului îi poate înţelege. În termeni tehnici, o placă de reţea

40
conţine circuitele hardware şi programele firmware (rutine software păstrate în memorii
protejate la scriere), care implementează funcţiile nivelului legătură de date al modelului OSI.
Deci placa de reţea este formată din două componente principale: interfaţa cu magistrala
calculatorului şi interfaţa de legătură cu mediul de reţea. Acestea sunt legate printr-o cale
de comunicaţie. În figura 2.2.1. este prezentată structura plăcii de reţea iar în figura 2.2.2 este
prezentată imaginea unei plăci de reţea particulare.

Magistrala Interfaţa cu Legătura


Interfaţa cu
Gazdei magistrala cu reţeaua
mediul de reţea

Placa de reţea

Figura 2.2.1. Structura plăcii de reţea

Figura 2.2.2. Placă de reţea cu conector ISA

Pregătirea datelor. Înainte ca datele să fie transmise în reţea, placa de reţea trebuie să le
convertească din forma în care ele sunt înţelese de calculator, într-o formă în care acestea pot
circula prin cablul de reţea. Datele circulă în calculator de-a lungul unor circuite numite
magistrale (bus). Acestea constau din mai multe căi alăturate, pe care datele pot circula în
paralel, grupate, spre deosebire de modul de transfer serial, în care există un singur flux de
date, transmise bit după bit.
Magistralele pot transmite simultan (în paralel) 8, 16, 32 sau 64 de biţi. Dacă mediul de
comunicaţie este cablu coaxial, datele circulă serial, adică într-un singur şir de biţi. Dacă se
utilizează cablu UTP, de exemplu, 2 fire pot fi folosite pentru transmisie, iar 2 pentru
recepţie(plăci full duplex). Placa de reţea preia datele care circulă în paralel, sub formă de
grup şi le restructurează astfel încât să devină un flux serial de biţi, ce va fi transportat prin
cablul de reţea. Acest lucru se realizează prin transformarea semnalelor digitale din calculator
în semnale analogice care parcurg cablul de reţea. Componenta responsabilă pentru această
funcţie este transceiverul (TRANSmitter reCEIVER). În plus, transceiverul detectează când

41
cablul este liber şi direcţionează semnalul când gazda îl transmite. Transceiverul este conectat
la placa de reţea, care este încorporată în gazdă. Placa de reţea implementează toată logica
comunicaţiei între gazdă şi mediul de comunicaţie.
Placa de reţea participă şi la alte funcţii de preluare a datelor din calculator şi de pregătire a
acestora pentru transmiterea prin cablu. Pentru a transfera datele din calculator la placa de
reţea, calculatorul şi placa trebuie să comunice. Astfel, placa de reţea semnalează
calculatorului faptul că are nevoie de date şi magistrala calculatorului transferă datele din
memoria calculatorului către placa de reţea. Acest lucru se realizează prin intermediul unui
registru de control CSR(Control Status Register), ce poate fi citit sau modificat de către CPU.
CPU scrie în CSR pentru a transmite faptul că trabuie să transmită sau să primească un cadru
sau citeşte conţinutul lui CSR pentru a cunoaşte starea plăcii de reţea.
Accesul direct la memorie şi intrările/ieşirile programate. Una dintre cele mai importante
probleme ale plăcii de reţea, este cum cadrele de date sunt transferate între placa de reţea şi
memoria gazdei. Există două mecanisme de bază: accesul direct la memorie (DMA-Direct
Memory Access) şi intrările/ieşirile programate (PIO-Programmed I/O). Cu DMA placa de
reţea citeşte şi scrie din memoria gazdei fără o implicare a CPU; calculatorul alocă o parte din
spaţiul său de memorie pentru placa de reţea, unde aceasta poate scrie sau de unde poate citi.
Cu PIO, transferul de date de la calculator la placa de reţea şi invers, se realizează prin
intermediul CPU. Când o gazdă vrea să transmită un cadru de date, CPU citeşte locaţiile care
alcătuiesc cadrul şi le transferă plăcii de reţea.
Adesea, viteza cu care circulă datele, depăşeşte ritmul de prelucrare al plăcii de reţea, aşa
încât datele trebuie transferate în memoria RAM – cu rol de tampon (buffer) – a plăcii de
reţea, unde sunt stocate temporar pe parcursul procesului de transmisie şi recepţie.
Transmiterea şi controlul datelor. Înainte ca placa de reţea emiţătoare să transmită datele în
reţea, ea poartă un dialog electronic cu placa de reţea receptoare, pentru a se pune de accord
asupra următorilor parametri:
►Dimensiunea maximă a grupurilor de date ce vor fi transmise.
►Volumul de date transmise fără a se aştepta confirmarea.
►Intervalul de timp dintre blocurile de date.
►Capacitatea memoriei tampon pentru a se evita depăşirea acesteia.
►Viteza transmisiei de date.
Dacă o placă de reţea mai rapidă comunică cu una mai lentă, ele vor conveni asupra vitezei de
transmisie pe care să o folosească. Unele plăci de reţea mai noi, conţin circuite adaptate la
viteza uneia mai lente. Fiecare placă semnalează celeilalte proprii parametri, precum şi
acceptarea sau adaptarea la parametrii celeilalte plăci. Atunci când toate detaliile comunicării
sunt puse la punct cele două plăci încep să transmită şi să recepţioneze date.
Opţiuni şi parametri de configurare. Plăcile de reţea prezintă uneori opţiuni configurabile,
care trebuie setate pentru ca placa de reţea să funcţioneze corespunzător. Acestea sunt:
întreruperea (IRQ), adresa portului I∕O de bază şi transceiverul.
Observaţie. Configurarea plăcii de reţea se poate face prin software sau prin intermediul unor
jumpere (călăreţi) sau minicomutatoare DIP (Dual Inline Package) dispuse direct pe placa de
reţea.
Întreruperea. Liniile de cerere a întreruperii (IRQ –Interrupt ReQuest ) sunt circuite
hardware prin intermediul cărora diferite dispozitive, cum ar fi porturile de intrare/ieşire,
tastatura, unităţile de disc sau plăcile de reţea pot solicita întreruperea sau alt serviciu către
microprocesorul calculatorului. Aceste dispozitive sunt integrate în arhitectura hardware a
calculatorului, având alocate diferite niveluri de prioritate, prin care microprocesorul poate

42
determina importanţa fiecăreia dintre solicitări. Atunci când placa de reţea transmite o
solicitare către calculator, foloseşte o întrerupere, un semnal electronic transmis către CPU.
Fiecare dispozitiv din calculator trebuie să folosească o altă linie de cerere a întreruperii. Linia
de întrerupere este specificată în momentul configurării dispozitivului. În documentaţii se
găsesc specificările pentru întreruperile asociate fiecărui dispozitiv.
Portul I∕ O de bază specifică un canal prin care informaţia circulă între dispozitivele
hardware ale calculatorului (cum ar fi placa de reţea ) şi unitatea centrală (CPU). Portul este
văzut de către CPU ca o adresă. Fiecare dispozitiv hardware dintr-un sistem trebuie să aibă o
altă adresă de port de I∕O. Adresele diferitelor dispozitive se găsesc în documentaţia
calculatorului. Adresa de memorie a portului I/O de bază identifică o locaţie (adresă) în
memoria RAM a calculatorului. Această adresă este folosită de reţea ca zonă tampon (buffer)
pentru a stoca temporar adresele de date transmise sau recepţionate. De multe ori adresa de
memorie de bază pentru placa de reţea este D8000. Anumite plăci de reţea nu conţin acest
parametru, referitor la adresa de memorie de bază, deoarece nu folosesc adrese RAM din
sistem. Unele păci de reţea au un parametru care permite specificarea cantităţii de memorie
rezervate pentru stocarea adreselor de date. O cantitate de memorie mai mare alocată plăcii de
reţea ameliorează comunicarea în reţea.
Selectarea transceiverului. Unele plăci de reţea prezintă atât un transceiver intern cât şi unul
extern. În acest caz trebuie făcută o alegere; această alegere se face de obicei prin jumpere
(mici conectori care fac legătura între doi pini, pentru a activa circuitele folosite pe placa de
reţea).
Compatibilitatea plăcilor de reţea. Pentru a asigura compatibilitatea între calculator şi reţea,
placa de reţea trebuie să se potrivească cu structura internă a calculatorului (arhitectura
magistralei de date) şi să posede tipul de conector corespunzător cablului folosit.
Exemplu. O placă de reţea care funcţionează într-un calculator Apple dintr-o reţea
cu topologie magistrală nu va funcţiona într-un calculator IBM dintr-o reţea inel,
deoarece reţelele inel necesită plăci cu altă configuraţie fizică decât cele utilizate în
reţele de tip magistrală, iar calculatoarele Apple folosesc o metodă diferită de
comunicaţie în reţea.
Arhitectura magistralei de date poate fi de tipul: ISA, EISA, Micro Chanel şi PCI. Fiecare tip
are o altă configuraţie fizică decât celelalte. Este obligatoriu ca placa de reţea şi magistrala de
date să se potrivească. ISA (Industry Standard Arhitecture) este folosită de calculatoarele
compatibile IBM PC XT şi AT. Ea permite adăugarea în sistem a diferitelor plăci
interschimbabile, prin inserarea acestora în conectori de extensie (sloturi). Poate transporta
simultan 8 sau 16 biţi în funcţie de tipul de calculator(XT sau AT). EISA (Extended Industry
Standard Arhitecture) a fost lanasat în 1988 şi oferă o magistrală de date pe 32 de biţi
compatibilă cu ISA. Micro Chanel Architecture a fost lansat în 1988 de firma IBM, odată cu
lansarea modelelor PS∕2. Este incompatibilă cu magistrala ISA şi poate funcţiona atât pe 16
cât şi pe 32 de biţi; poate fi condusă independent de mai multe procesoare magistrală. PCI
(Peripheral Component Interconnect) este o magistrală pe 32 de biţi, folosită de majoritatea
calculatoarelor Pentium şi Apple Power Macintesh. Se poate autoconfigura (plug and play ),
aceasta asigurând modificarea configuraţiei calculatorului fără intervenţia utilizatorului.
Conectori şi cabluri de reţea. Placa de reţea îndeplineşte trei funcţii importante pentru
coordonarea activităţilor între calculator şi cablul de reţea:
►Realizează conexiunea fizică dintre calculator şi cablu.
►Generează semnalul electric care va parcurge cablul.
►Controlează accesul la cablu pe baza anumitor reguli.

43
Tipul de placă de reţea folosit depinde de tipurile de cablu şi de conectori utilizaţi cu care
placa trebuie să fie compatibilă. Toate aceste caracteristici se găsesc în documentaţiile de
firmă ale plăcii, cablurilor şi conctorior.
Performanţele reţelei sunt influenţate de viteza de lucru a plăcii. O placă de reţea lentă nu va
transfera rapid datele în sau din reţea. Se poate mări viteza de transfer a datelor prin
următoarele metode:
►Accesul direct la memorie (DMA –Direct Memory Access). Calculatorul transferă datele
direct din memoria tampon (buffer) a plăcii de reţea în memoria calculatorului, fără a folosii
microprocesorul acestuia.
►Partajarea memoriei plăcii de reţea. Placa de reţea conţine memorie RAM pe care o
partajează cu calculatorul.
►Partajarea memoriei sistem. Procesorul plăcii de reţea selecteză o porţiune din memoria
calculatorului, pe care o foloseşte pentru a procesa date.
►Administrarea magistralei. Placa preia temporar controlul asupra magistralei, ocoleşte
unitatea centrală şi transferă datele direct în memoria calculatorului.
►Folosirea memoriei RAM ca memorie tampon. În general traficul datelor în reţea se face
la viteze care depăşesc posibilităţile de prelucrare a plăcilor de reţea. Cipurile de RAM de pe
placa de reţea formează o memorie tampon (buffer). Atunci când placa de reţea primeşte mai
multe date decât poate procesa pe moment, bufferul RAM stochează o parte dintre acestea,
până când placa de reţea le poate prelucra. Această metodă măreşte performanţele plăcii şi
evită congestionarea traficului în reţea.
►Microprocesor incorporat. Dacă posedă un microprocesor propriu, placa de reţea nu mai
are nevoie de microprocesorul calculatorului pentru a prelucra datele. Majoritatea plăcilor de
reţea includ procesoare, ceea ce măreşte viteza operaţiilor efectuate.
Serverele ar trebui echipate cu plăcile de reţea cele mai performante, deoarece gestionează
un volum mare de trafic în reţea. În cazul calculatoarelor client, dacă activităţile lor de reţea
se limitează la aplicaţii care nu generează un volum mare de trafic, staţiile de lucru pot folosi
plăci de reţea mai ieftine. Alte aplicaţii, cum ar fi cele pentru baze de date sau aplicaţii CAD
(proiectare asistată) necesită plăci de reţea performante.
Plăci de reţea specializate. Plăcile de reţea pentru reţele fără fir(figura 2.2.3) suportă aproape
toate sistemele de operare în reţea. Aceste plăci de reţea sunt însoţite de obicei de :
►Antenă de interior omnidirecţională şi cablu de antenă.
►Software de reţea, care permite plăcii respective să lucreze într-o anumită reţea.
►Software de diagnoză şi depanare.
►Software de instalare.

Figura 2.2.3. Placă de reţea fără fir, pentru desktop, respectiv laptop (PCMCIA)

44
Aceste plăci de reţea pot fi folosite pentru a crea o reţea LAN fără fir şi a adăuga staţii fără fir
într-o reţea LAN cablată (cu fir). De obicei aceste plăci sunt folosite împreună cu o
componentă numită concentrator fără fir, care se comportă ca un transceiver pentru
transmiterea şi recepţionarea semnalelor. Plăcile de reţea pentru reţele cu fibră optică sunt
deosebit de performante dar au costuri ridicate.
Să ne reamintim...
Plăcile de reţea acţionează ca interfaţă fizică între gazdă şi reţea. Ele sunt instalate
într-unul dintre sloturile de extensie ale fiecărei gazde din reţea. După ce placa de
reţea a fost instalată, la portul ei se conectează cablul de reţea, pentru a putea realiza
legătura fizică cu restul reţelei. Rolul plăcii de reţea este de a pregăti datele din
calculator pentru a fi transmise prin mediul de comunicaţie din reţea, de a transmite
datele către alt calculator şi de a controla fluxul de date între calculator şi mediul de
comunicaţie. De asemenea, placa de reţea recepţionează datele sosite prin cablu şi le
transformă în octeţi pe care unitatea centrală a calculatorului îi poate înţelege.

Înlocuiţi zona punctată cu termenii corespunzători.


1. Placa de reţea este formată din două componente principale: .........................
şi .............................. Acestea sunt legate printr-o .......................
2. Înainte ca datele să fie .......... în reţea, placa de reţea trebuie să le ........... din
forma în care ele sunt înţelese de calculator, într-o formă în care acestea pot
circula prin .................
3. Cu DMA .............. citeşte şi scrie din/în ............ gazdei fără o implicare a
...........
4. Dacă o placă de reţea mai ............. comunică cu una mai ............, ele vor
conveni asupra .................................. pe care să o folosească.
5. Portul I∕ O de bază specifică un ........... prin care informaţia circulă între
................ ale calculatorului (cum ar fi ............... ) şi .....................

M2.U2.5. Transmiterea fără erori a datelor


Corespunzător fiecărui standard de reţea LAN, există un tip de cadru de date. Totuşi, există
câteva caracteristici comune. Cadrul este alcătuit din câmpuri, care sunt şiruri de biţi, fiecare
având un anumit scop. Toate tipurile de cadre, conţin următoarele câmpuri:
►câmpul de start;
►câmpul de adresă;
►câmpul de control (lungime sau tip)
►câmpul de date;
►câmpul de verificare;
►câmpul de terminare.
Câmpul de adresă este o secvenţă de biţi care, indiferent de tehnologie indică începutul unui
cadru de date. Toate cadrele conţin informaţii de identificare, cum sunt adresele MAC ale
calculatoarelor sursă, respectiv destinaţie. Multe cadre au anumite câmpuri specifice. Pentru
anumite tehnologii, există un câmp lungime, pentru altele un câmp ce specifică protocolul
nivelului 3 care a cerut transmiterea de date. Există, de asemenea anumite tehnologii care nu
utilizează astfel de câmpuri. De asemenea, este adaugat un câmp (de umplutură) cu scopul ca
oricare cadru să aibă o lungime cel putin egala cu una minimă.
Câmpul de de verificare (FCS - Frame Check Sequence ) conţine un număr ce este calculat de
către calculatorul sursă, pe baza informaţiilor conţinute în cadru. Când calculatorul destinatie

45
primeşte cadrul, recalculează numărul FCS pe baza datelor primite şi îl compară cu cel inclus
în cadru. Dacă cele două numere sunt diferite, se presupune că există o eroare, cadrul este
distrus si sursei i se cere să retransmita încă o dată cadrul.
Există trei moduri de a calcula numărul FCS:
►codul CRC (Cyclic Redundancy Check) ;
► biţii de paritate bidimensionali;
► suma de verificare Internet.
Sfârşitul cadrului transmis poate fi determinat din câmpul lungime, caz în care câmpul FCS
este ultimul sau prin câmpul de terminare al cadrului.
Detectarea erorilor. Datorită unor cauze (de obicei fizice) în unele situaţii sunt introduse
erori în şirurile de biţi transmişi de la o gazdă la alta. Rezolvarea acestei probleme se face prin
două tehnici: detectarea de erori şi corectarea de erori. Ideea de bază a oricărei tehnici de
detectare a erorilor constă în adăugarea unei informaţii redundante la orice cadru de date
transmis, care poate fi folosită pentru a determina dacă au fost introduse erori în transmiterea
de date. Să presupunem că n este numărul biţilor transmişi iar k al celor redundanţi, k<n. Cei
k biţi redundanţi sunt determinaţi la gazda sursă pe baza unui algoritm; la gazda destinaţie,
se efectuează acelaşi calcul, utilizând acelaşi algoritm pe baza celor n biţi ai cadrului. Dacă
rezultatul calculului, coincide cu cei k biţi redundanţi primiţi, atunci cadrul de date respectiv a
fost transmis corect, altfel, cadrul respectiv este distrus şi se cere retransmiterea lui.
Paritate bidimensională se bazează pe paritatea uni-dimensională, care constă în: pentru
fiecare şir de şapte biţi transmişi se adaugă un al optulea bit, care este 1 dacă numărul
biţilor egali cu 1 din şirul transmis este impar, respectiv 0, în caz contrar. În cazul parităţii bi-
dimensionale, un şir de biţi este reprezentat ca o matrice binară cu şapte coloane, pentru
care se determină şi se compară biţii de paritate uni-dimensionali, atât pe linii, cât şi pe
coloane.
Exemplu. În figura 2.2.4 este prezentat un şir de 42 de biţi de date transmişi. Se
observă că biţii de paritate transmişi, sunt diferiţi de cei care rezultă prin aplicarea
algoritmului, pe linia 5 şi pe coloana 4.

Biţi de paritate
0101001 1
1101001 0
1011110 1
Date 0001110 1
0111100 1
1011111 0

Biţi de paritate 1 1 1 1 0 1 1

Figura 2.2.4. Biţi de paritate bidimensionali

Algoritmul Internet de determinare a sumei de verificare(Checksum) constă în


determinarea sumei câmpurilor din antetul cadrului de date primit la gazda destinaţie şi
compararea ei cu şirul redundant de biţi primiţi, reprezentarea datelor fiind făcută în cod
complementar faţă de 2.

46
Codul de redundanţă ciclică(CRC-Cyclic Redundancy Check). Observăm că orice şir de
n+1 biţi poate fi reprezentat printr-un polinom de grad n. Mesajul este reprezentat
considerând drept coeficient al lui xi valoarea binară a bitului i din şirul de cifre binare.
Exemplu. Mesajului 10011010, îi va corespunde polinomul
M ( x) = 1 × x + 0 × x + 0 × x + 1 × x + 1 × x + 0 × x + 1 × x + 0 × x = x + x + x 3 + x1
7 6 5 4 3 2 1 0 7 4

Putem gândi gazda sursă şi cea destinaţie, ca transmiţând polinome de la una la alta. În scopul
determinării CRC-ului, gazdele sursă şi destinaţie se vor pune de acord asupra unui polinom
C(x) de grad k (k fiind numărul biţilor redundanţi), numit polinom generator, cu care se
împart atât polinomul transmis, la gazda sursă cât şi cel primit, la gazda destinaţie. De
exemplu, putem presupune că C ( x) = x 3 + x 2 + 1 , în acest caz k=3. Când o gazdă sursă
transmite un mesaj M(x), care are o lungime egală cu n+1, el va transmite de fapt un mesaj de
lungime n+k+1, k fiind lungimea şirului rendundant, reprezentat printr-un polinom P(x).
Polinomul P(x) trebuie astfel construit astfel încât să fie divizibil cu C(x). Dacă P(x) este
transmis peste un mediu de comunicaţie şi nu au fost introduse erori în timpul transmisiei,
atunci gazda receptor va efectua calculul şi va găsi restul zero; în caz contrar, datele au fost
transmise cu erori.
Efectuarea operaţiilor cu astfel de polinoame se face ţinând cont de proprietăţile ”aritmeticii
modulo 2”şi de algoritmul general de împărţire a două polinoame, adică:
►Orice polinom B(x) poate fi împărţit la un polinom C(x), dacă B(x) are gradul mai mare sau
egal decât C(x);
►Dacă B(x) şi C(x) au acelaşi grad, atunci restul împărţirii lui B(x) la C(x) este obţinut
scăzând C(x) din B(x);
►A efectua scăderea lui C(x) din B(x) este echivalent cu a efectua operaţia „sau exclusiv”
(XOR) pe fiecare coeficienţi ai termenilor de acelaşi grad.
Exemplu. Polinomul x 3 + 1 poate fi împărţit la polinomul x 3 + x 2 + 1 , deoarece au
acelaşi grad şi restul va fi 0 × x 3 + 1 × x 2 + 0 × x1 + 0 × x1 = x 2 . În termeni de mesaje,
putem spune că 1001 poate fi împărţit prin 1101 şi restul obţinut este 0100.
Dacă mesajul de transmis original este reprezentat prin polinomul M(x), atunci polinomul
care va fi efectiv transmis va avea o lungime mai mare cu k decât M(x), şi va trebui să fie
divizibil cu C(x). Se poate realiza acest lucru astfel:
1. Se înmulţeşte M(x) cu xk, adică se adaugă k zerouri la sfârşitul mesajului. Mesajul
astfel obţinut se numeşte mesajul extins, fiind reprezentat prin polinomul T(x).
2. Se împarte T(x) la C(x) şi se obţine un anumit R(x).
3. Se scade restul R(x) din T(x) şi se obţine mesajul care va fi transmis.
Exemplu. Să considerăm mesajul 11111001. Considerăm C(x) = x 3 + x 2 + 1 , care
corespunde şirului de biţi 1101. În figura 2.2.5 este prezentat modul de calcul al
CRC-ului în acest caz. Putem vedea în figura 2.2.5 că restul obţinut este R(x)=1,
deci 11111001000 minus 1, adică 11111001001, reprezentat sub formă
polinomială, este divizibil cu C(x), deci rezultatul acestei scăderi, va fi transmis.
Gazda destinaţie va efectua împărţirea între polinomul primit şi polinomul generator
C(x); dacă restul acestei împărţiri este 0, atunci trage concluzia că transmiterea
cadrului de date s-a făcut fără erori şi va extrage primii n+1 biţi din şirul de biţi
primit, corespunzător mesajului original; în caz contrar, distruge cadrul de date
primit, şi eventual transmite un mesaj prin care cere retransmiterea cadrului de date.

47
11111001 Mesaj M(x)
C(x) 1 1 0 1 /1 1 1 1 1 0 0 1 0 0 0 T(x)
1101
101001000
1101
11101000
1101
11 1 0 0 0
11 0 1
1100
1101
R(X) 1

Figura 2.2. 5. Calculul CRC-ului

Să ne reamintim...
Câmpul de de verificare (FCS - Frame Check Sequence ) conţine un număr ce este
calculat de către calculatorul sursă, pe baza informaţiilor conţinute în cadru. Când
calculatorul destinatie primeşte cadrul, recalculează numărul FCS pe baza datelor
primite şi îl compară cu cel inclus în cadru. Dacă cele două numere sunt diferite, se
presupune că există o eroare, cadrul este distrus si sursei i se cere să retransmita încă
o dată cadrul.
Există trei moduri de a calcula numărul FCS: codul CRC (Cyclic Redundancy
Check) ; biţii de paritate bidimensionali; suma de verificare Internet.

Scrieţi un şir de 28 de cifre binare.


a. Scrieţi biţii de paritate bi-dimensionali.
b. Determinaţi mesajul corespunzător şirului care se transmite pe reţea, dacă se
foloseşte metoda CRC, cu polinomul X3+X2+1.

M2.U2.5. Tehnologii de reţele locale


Plasarea datelor pe cablu. Setul de reguli care definesc modul în care un calculator plasează
şi preia date pe/de pe cablu poartă numele de metodă de acces. Calculatoarele dintr-o reţea
pot să aibă acces la cablu în acelaşi timp. Totuşi, dacă două calculatoare ar plasa simultan date
pe cablu, cadrele de date ale unui calculator ar intra în coliziune cu ale celuilalt şi ambele

48
seturi de date ar fi distruse. Pentru ca datele să fie transmise prin reţea de la un utilizator la
altul sau să fie accesate de pe un server, trebuie să existe o modalitate prin care să poată fi
plasate pe cablu, fără a intra în coliziune cu alte date.
Metodele de acces folosite diferă de la o tehnologie LAN la alta şi vor fi prezentate în
contextual respectiv. Ele trebuie să fie aceleaşi pe toate calculatoarele din reţea, altfel unele
metode nu vor funcţiona deoarece alte metode vor domina cablul. De asemenea, pentru a
preveni accesul simultan la cablu, metodele de acces organizează transmiterea şi
receptionarea datelor din reţea ca un proces ordonat.
Arhitectura Ethernet(802.3). Spre sfârşitul anilor ’60, Universitatea din Hawaii a dezvoltat
o reţea WAN numita ALOHA. Universitatea îşi propusese să conecteze calculatoare
răspândite în tot campusul său. Ca mediu de comunicaţie se foloseau undele radio. Principala
problemă care s-a pus a fost controlul accesului gazdelor la mediul de comunicaţie. Deşi
mediile de comunicaţie sunt diferite, pentru ALOHA fiind atmosfera, iar pentru Ethernet,
cablul coaxial, metoda de acces aleasă a fost aceeaşi şi anume accesul multiplu cu
detectarea purtatoarei si a coliziunii (CSMA/CD - Carrier Sense Multiple Acces / Collision
Detection).
În acest caz fiecare calculator din reţea, statie sau server, verifică existenţa traficului pe reţea
în felul urmator: un calculator “ascultă” cablul pentru a verifica existenţa traficului de reţea.
Calculatorul poate transmite date. Dacă există date pe cablu, nici un alt calculator nu poate
transmite până când datele nu ajung la destinaţie, eliberând cablul. CSMA/CD este cunoscuta
ca metoda competiţională, deoarece calculatoarele din reţea se află în competiţie, adicî îşi
dispută ocazia de a transmite date. Dacă două calculatoare încearcă să transmită date exact în
acelaşi timp, cele două calculatoare îşi întrerup transmisia, pe o periadă de timp aleatoare,
după care încearcă din nou să transmită.
Numărul de coliziuni şi de încercări de evitare a acestora este direct proporţional cu numărul
de calculatoare din reţea, deci la o dimensiune mare a reţelei (ca număr de calculatoare)
CSMA/CD poate fi considerată o metoda de acces lentă. Dacă reţeaua este aglomerată, două
calculatoare aflate în încercare de evtarea a coliziunii pot intra, la rândul lor în această stare
cu alte calculatoare care încearcă să transmită date ş.a.m.d. În acest caz, va exista un număr de
calculatoare ce va încerca să retransmită date, fenomen ce poate duce la blocarea aparentă a
reţelei. Acest fenomen se întâmplă mai ales atunci când se execută aplicaţii care cer acces la
baze de date.
În concluzie, în funcţie de componentele hardware, de sistemul de cablare şi de software-ul de
reţea, o reţea CSMA/CD cu mulţi utilizatori ce rulează aplicaţii de baze de date, poate fi
dificil de utilizat, datorită traficului intens.
Acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi evitarea coliziunii (CSMA/CA – Carrier Sense
– Multiple Acces with Multiple Avoidance). Înainte de a trece la transmiterea efectivă a
datelor, fiecare calculator semnalează această intenţie; astfel, calculatoarele sunt avertizate
despre posibilitatea apariţiei unei coliziuni şi o pot evita. Această metoda este mai lentă decât
CSMA/CD şi deci este mai rar folosită.
Primul produs Ethernet a fost lansat de firma Xerox în anul 1975 şi este un sistem cu viteza
de 2.94 Mbps care conecta peste 100 de calculatoare printr-un cablu de 1 Km lungime.
Următoarea versiune a fost concepută de firmele Xerox, Intel si DEC, care au realizat un
standard cu viteza de 10 Mbps. Astăzi, aceasta reprezintă specificaţia IEEE 802.3.
Caracteristicile arhitecturii Ethernet sunt:
►Topologia: magistrala liniara sau stea.
►Transmitere în banda de bază.

49
►Viteza de transfer: 10 - 100 Mbps
►Tipuri de cablu: coaxial gros, coaxial subtire, UTP
Metoda de acces folosită este CSMA/CD
Tipuri de reţele Ethernet
10 Base 2 transmite la viteza de 10 Mbps în banda de bază, poate transporta un semnal pe o
distanţă care măsoară aproximativ de două ori 100 metri (mai exact: 185 m), şi foloseşte
cablu coaxial subţire.
10 Base 5(Ethernet standard). Specificaţia IEEE pentru această topologie prevede: 10 Mbps,
banda de bază, segmente de 500 metri şi cablu coaxial gros.
10 Base FL reprezintă specifcaţia IEEE pentru arhitectura Ethernet cu cablu de fibră optică.
10 base FL (10 Mbps, banda de bază, fibra optică) este de fapt o reţea Ethernet care foloseşte
fibra optică pentru a conecta calculatoarele şi repetoarele. Topologia 10 base FL este folosită
acolo unde cablul trebuie să acopere distanţe mari între repetoare, de exemplu distanţa dintre
două clădiri. Lungimea maximă pentru un segment 10 base FL este de 2000 metri.
10 Base T reprezintă specificaţia IEEE pentru reţeaua care foloseşte cablu torsadat, lungimea
acestuia fiind de maxim 100 de metri, celelalte caracteristici rezultă din denumire.
100 BaseX Ethernet (Fast Ethernet) reprezintă o dezvoltare a standardului Ethernet existent.
Foloseşte cablu UTP de categoria 5 şi metoda de acces CSMA/CD, într-o topologie de tip
magistrală-stea, ca şi 10 BaseT, unde toate cablurile sunt ataşate la un concentrator.
Modelul Token Ring. Versiunea IBM de reţea Token Ring a fost prezentată în 1984 şi a
propus o soluţie de conectare pentru întreg domeniul de calculatoare şi medii de
calcul(calculatoare personale, calculatoare de putere medie (microcalculatoare), calculatoare
mainframe si mediul de reţea SNA(Systems Network Architecture), adică arhitectura de reţea
IBM), existente la vremea respectivă.
Caracteristicile arhitecturii Token Ring. O reţea Token Ring reprezintă implementara
standardului IEEE 802.5. Mai mult decât dispunerea fizică a cablului în teren, ceea ce distinge
reţelele Token Ring de alte tipuri de reţele este metoda de acces prin transferul jetonului.
În cazul metodei de acces prin transfer de jeton (token passing), există un pachet special,
denumit jeton, care circulă de-a lungul inelului de la un calculator la altul. Pentru ca un
calculator din inel să transmită date în reţea, el trebuie să aştepte un jeton liber. La detectarea
unui jeton liber, calculatorul poate prelua controlul asupra acestuia şi poate transmite date.
Datele sunt transmise în cadre, fiecărui cadru fiindu-i ataşate informaţii suplimentare (cum ar
fi cele de adresare) sub formă de antet sau de postambul.
Calculatorul nu poate transmite date până când nu intră în posesia jetonului; cât timp jetonul
este folosit de un calculator, alte calculatoare nu pot transmite date, deci nu va mai exista
concurenţă în obţinerea dreptului de a transmite date. Jetonul constă dintr-o secvenţă
predefinită de biţi (un şir de date) care permite unui calculator să transfere date prin cablu.
Cum funcţioneaza reţeaua Token Ring ? Atunci când primul calculator din reţeaua Token
Ring este pornit, se generează un jeton. Acesta circulă de-a lungul inelului, parcurgând fiecare
calculator, până când unul dintre ele semnalizează intenţia de a transmite date şi a prelua
controlul asupra jetonului.
După ce calculatorul “capturează” jetonul, el transmite în reţea un cadru de date. Cadrul
parcurge inelul până când ajunge la calculatoul destinaţie, care corespunde cu adresa de
destinaţie a cadrului. Calculatorul destinatar copiază cadrul în memoria sa tampon (buffer), şi-
l marchează în câmpul ce conţine starea cadrului, pentru a indica faptul că informaţia a fost
receptionată. Cadrul îsi continuă apoi drumul pe inel până când ajunge înapoi la calculatorul

50
emiţator, unde transmisia este validată. Calculatorul sursă elimină(şterge) cadrul din inel si
eliberează un nou jeton, pe care îl transmite pe inel.
La un moment dat, un singur jeton poate fi activ pe reţea, iar acesta nu poate parcurge inelul
decât într-un singur sens. Metoda de acces prin transferul jetonului este deterministă, ceea ce
înseamna că un calculator nu poate forţa drumul prin reţea ca într-un mediu CSMA/CD. Dacă
jetonul este disponibil, calculatorul îl poate folosi pentru a transmite date. Fiecare calculator
se comportă la fel cu un repetor unidirectional, regenerând jetonul si transmiţându-l mai
departe.
Arhitectura unei reţele Token Ring obişnuite are la bază un inel fizic. Totuşi,calculatoarele
din reţea sunt conectate la un concentrator (hub) central (inel cablat in stea). Inelul logic
este reprezentat de calea jetonului printre calculatoare. Inelul fizic este reprezentat în
interiorul concentratorului. Utilizatorii fac parte dintr-un inel, însa ei sunt conectaţi la acesta
printr-un concentrator.
O reţea Token Ring are următoarele caracteristici :
►Topologia inel cablat în stea
►Metoda de acces prin transferul jetonului
►Cablul torsadat (STP sau UTP)
►Viteza de transfer de 4 si 16 Mbps
►Transmisie în bandă de bază
►Specificaţiile 802.5
Să ne reamintim...
Setul de reguli care definesc modul în care un calculator plasează şi preia date pe/de
pe cablu poartă numele de metodă de acces. Calculatoarele dintr-o reţea pot să aibă
acces la cablu în acelaşi timp. Totuşi, dacă două calculatoare ar plasa simultan date
pe cablu, cadrele de date ale unui calculator ar intra în coliziune cu pachetele
celuilalt şi ambele seturi de date ar fi distruse.
Pentru tehnologia Ethernet, metoda de acces este accesul multiplu cu detectarea
purtatoarei si a coliziunii iar pentru token ring este transfer de jeton.

Înlocuiţi zona punctată cu termenii corespunzători.


1. Dacă două calculatoare ar plasa ............ date pe ............, ............ ale unui
calculator ar intra în ............... cu ale celuilalt şi ambele seturi de date ar fi
................
2. CSMA/CD este cunoscuta ca .................., deoarece calculatoarele din reţea
se află în .................., adică îşi dispută ocazia de a ...................
3. Numărul de ............... şi de încercări de ................ este .................... cu
................. din reţea, deci la o dimensiune mare a reţelei CSMA/CD poate fi
considerată o metoda de acces ......................
4. 10 Base FL reprezintă specifcaţia IEEE pentru arhitectura ............cu cablu de
.................
5. În cazul metodei de acces prin transfer de jeton (token passing), există un
pachet special, denumit ..........., care circulă de-a lungul ............ de la un
............. la altul.
6. La un moment dat, un ........... jeton poate fi ........... pe reţea, iar acesta nu
poate parcurge inelul decât într-un ............ sens. Metoda de acces prin
transferul jetonului este ............, ceea ce înseamna că un calculator nu poate
forţa drumul prin reţea ca într-un mediu ......................

51
M2.U2.6. Componente ale nivelului 2 utilizate în extinderea unei reţele locale
Punţile (bridges) ca şi repetoarele pot fi folosite pentru prelungirea unui segment de reţea,
conectarea unor medii fizice diferite( de exemplu cablul coaxial şi cablul torsadat), conectarea
unor segmente de reţea diferite. Spre deosebire de repetoare, punţile lucreaza la subnivelul
MAC al nivelului legatură de date, deci recunosc adresele MAC. Astfel, punţile execută o
serie de acţiuni, suplimentare, printre care:
►Controlul traficului din reţea.
►Verifică adresele sursă şi destinaţie al fiecărui pachet.
►Generează o tabelă de comutare, pe măsură ce informaţiile devin disponibile.
►Transferă pachetele astfel:
- Dacă destinaţia nu se găseşte în tabela de comutare, puntea transmite pachetele către
toate segmentele.
- Dacă destinaţia apare în tabela de rutare, puntea transferă pachetele pe segmentul
respectiv (cu excepţia cazului în care destinaţia se află pe acelaşi segment cu sursa).
O punte transferă cadrul de date în funcţie de adresa nodului de destinaţie. Pe măsură ce
traficul trece prin punte, informaţiile despre adresele calculatoarelor sunt stocate în memoria
acesteia. Puntea foloseşte aceste informaţii pentru a construi o tabelă de comutare. Având
aceste informaţii de adresă, puntea “învaţă” ce calculatoare se află pe fiecare segment al
reţelei. Singurele cadre pentru care nu se face filtrare sunt cele de tip broadcast, adică acelea
destinate întregii reţele. În acest caz, reţeaua poate fi inundată cu mesaje de acest tip.
Spre deosebire de repertoare, punţile pot reduce traficul, cauzat de ataşarea unui număr
prea mare de calculatoare; o punte poate împărţi o reţea supraîncărcată în două segmente de
reţea separate şi cunoscând adresele MAC din fiecare segment, va transmite cadrele de date
numai pe segmentul pe care se găseşte gazda respectivă, reducându-se astfel traficul pe
fiecare segment şi îmbunătăţind performanţele ambelor reţele.
De asemenea, punţile pot preveni anumite probleme legate de traficul în reţea. De exemplu,
dacă traficul provenit de la unul sau mai multe calculatoare "inundă" reţeaua cu date,
reducându-se performanţele întregii reţele, o punte poate izola calculatoarele respective.
Comutatoarele (switch-urile) sunt ca şi punţile, unităţi ale nivelului 2. Aşa cum hub-urile
sunt denumite repetoare multi-port, aşa şi switch-urile sunt denumite punţi multi-port.
Diferenţa între hub-uri şi switch-uri este că switch-urile iau decizii bazate pe adresele MAC,
pe care hub-urile nu le cunosc, contribuind astfel la cresterea eficientei lucrului într-o reţea
LAN. Cu ajutorul switch-urilor se pot construi, topologii stea cu un număr nelimitat de gazde,
deorece ele pot filtra traficul în reţea şi chiar dacă au un număr limitat de porturi, la un port se
poate conecta alt switch, la care putem lega gazde sau alte switch-uri ş.a.m.d.
Ele primesc date într-un port de intrare şi le transferă într-unul sau mai multe porturi de ieşire,
la care segmentul pe care se află gazda destinatar este conectat. Porturile sunt identificate
printr-un număr sau prin identificatorul nodului (gazdă sau alt switch) care este conectat la
el. În cele ce urmează vom folosi numerotarea porturilor. Transmiterea mai departe a
pachetelor se realizează prin mai multe metode:
- transmitere neorientată pe conexiune sau utilizarea datagramelor;
- transmitere orientată pe conexiune sau stabilirea unui circuit virtual.
În cazul transmiterii neorientate pe conexiune, se presupune că fiecare cadru de date care
trebuie transmis conţine adresa completă de destinaţie. Pentru a decide cum să transmită mai
departe un cadru de date, switch-ul consultă o tabelă, care conţine adresele destinaţiilor
posibile şi porturile de ieşire către ele.

52
Exemplu. În figura 2.2.6 este prezentat un exemplu de reţea, în care gazdele sunt
notate cu A, B, C ş.a.m.d., iar în figura 2.2.7 o tabelă pe baza căreia se realizează
transmiterea mai departe a cadrelor.

D
E F
Switch 1 Switch 2
0 2
3
C 1 1
2 3 0

A
Switch 3

0
1 3
G B
2
H

Figura 2.2.6. Un exemplu de reţea

Destinaţie Port
A 3
B 0
C 3
D 3
E 2
F 1
G 0
H 0
Figura 2.2.7. Tabela de transmitere mai departe pentru switch-ul 2
Drumul urmat de un cadru de date este succesiunea de switch-uri prin care trece cadrul, de la
gazda sursă la gazda destinaţie. Aceste tabele sunt întreţinute dinamic, modificările fiind
efectuate în funcţie de schimbările care au loc în structura sau topologia reţelei.
Transmiterea neorientată pe conexiune are următoarele caracteristici:
• În oricare moment de timp, o gazdă poate transmite un cadru de date către oricare altă gazdă
din reţea, deoarece orice cadru care ajunge la un switch poate fi imediat transmis mai departe,
spre deosebire de metoda orientată pe conexiune, la care trebuie stabilită mai întăi o stare de
conectare şi apoi se efectuează transmiterea datelor.
• Când o gazdă sursă transmite un cadru de date, nu ştie dacă reţeaua este capabilă să-l
furnizeze gazdei destinatar sau dacă aceasta este ocupată.
• Fiecare cadru provenit de la o gazdă A, către o gazdă B, este transmis mai departe
independent de alte cadre transmise de la gazda A către gazda B; astfel, două pachete
succesive, de la A la B pot urma drumuri diferite.
• Defectarea unui switch sau a unei legături cu acesta nu poate întrerupe comunicaţia, dacă
este posibilă găsirea unei căi alternative şi prelucrarea corespunzătoare a celorlalte tabele.

53
Circuitul de comutare virtual foloseşte conceptual de circuit virtual(VC-Virtual Circuit).
Această abordare, numită şi modelul orientat pe conexiune, necesită ca mai întâi să se
stabilească o conexiune virtuală de la gazda sursă către gazda destinaţie. Deci procesul de
transmitere a datelor se împarte în două etape:
- stabilirea conectării,
- transferul datelor.
În faza de fixare a conectării, este necesar ca în toate switch-urile dintre gazdele sursă şi
destinaţie să se stabilească o “stare de conectare”. Acest lucru se poate realiza de către
administratorul de reţea, situaţie în care circuitul virtual devine permanent (PVC-Permanent
Virtual Circuit) şi poate fi şters tot de către administratorul de reţea. Cealaltă metodă constă
în transmiterea de către gazda sursă în reţea de “semnale” asupra faptului că vrea să transmită
date, circuitele virtuale rezultate astfel sunt numite commutate (SVC-Switched Virtual
Circuit).
Să vedem acum cum un PVC poate fi stabilit. Starea de conectare neccesară într-un switch
dintr-un circuit virtual, constă dintr-o intrare într-o tabelă a VC-ului pentru fiecare conectare.
O astfel de intrare conţine:
• o interfaţă de intrare, prin care sosec pachetele acestui VC;
• un identificator al circuitului virtual(VCI-Virtual Circuit Identifier) care va fi conţinut
în fiecare pachet sosit;
• o interfaţă de ieşire prin care cadrele acestui circuit virtual părăsesc switch-ul;
• un VCI ce va fi folosit de către pachetele transmise în afară.
Observăm că combinaţia dintre interfaţa şi VCI-ul de intrare identifică în mod unic
conexiunea virtuală. Astfel, oricând se crează o nouă conexiune, este necesar să-i fie asignat
un VCI, ce nu este utilizat în mod curent pe interfaţa prin care pachetele vor sosi. De
asemenea, valorile de intrare şi de ieşire ale VCI-ului nu sunt în general aceleaşi. Astfel, VCI-
ul nu este un identificator global pentru VC; mai degrabă, el are semnificaţie numai pentru o
legătură dată.
Exemplu. În figura 2.2.8 este prezentat un exemplu de reţea, în care gazda A
doreşte să transmită date gazdei B, utilizând un circuit virtual. Presupunem că
tabelele VC Pentru a stabili un VC de la gazda A la gazda B, administratorul de
reţea stabileşte valori VC pe fiecare legătură necesară conectării, care nu sunt în
mod curent utilizate. În cazul exemplului din figura 2.14, valorile VCI sunt:
- 5 pentru legătura din A la switch-ul 1;
- 11 pentru legătura de la switch-ul 1 la switch-ul 2;
- 7 pentru legătura de la switch-ul 2 la switch-ul 3;
- 4 pentru legătura de la switch-ul 3 la B.
Dacă circuitul virtual se stabileşte fără intervenţia administratorului, pentru a începe
procesul de semnalare, gazda A transmite un mesaj de iniţializare în reţea, adică
switch-ului 1. Acesta conţine, printre altele adresa gazdei de destinaţie, în cazul
nostru B. Mesajul de iniţializare trebuie să trecă prin toate switch-urile care fac parte
din drumul de la A la B. Când switch-ul 1 primeşte cererea de conectare, pe lângă
transmiterea lui switch-ului 2, el va crea o nouă intrare în tabela lui de circuit virtual,
care conţine valorile specificate în figura 2.2.9; la fel procedează şi switch-ul 2. În
final, mesajul de iniţializare ajunge la gazda B. Dacă presupunem că gazda B
acceptă conectarea cerută de A, atunci şi ea va fixa o valoare VCI, care este 4 în
acest caz. Această valoare VCI poate fi folosită de către B pentru a identifica toate

54
cadrele care vin de la gazda A. Pentru a completa conectarea, gazda B transmite un
mesaj de confirmare, care conţine valoarea VCI-ului fixat către switch-ul 3, care la
rândul lui efectuează acelaşi lucru ş.a.m.d.
În acest moment circuitul virtual a fost stabilit şi transmiterea de date de la A la B
poate începe. Indiferent de modalitatea de stabilire a circuitului virtual, transmiterea
datelor se face la fel.

Switch 1 Switch 2
0 2
3
1 3 1
5 2 0
11
A

7 Switch 3
0
1 3 B

2 4

Figura 2.2.8. Un exemplu de circuit virtual într-o reţea

Interfaţa de intrare VCI-ul de intrare Interfaţa la ieşire VCI-ul de ieşire


2 5 1 11
. . . .
. . . .
a) Tabela VCI a switch-ului 1
Interfaţa de intrare VCI-ul de intrare Interfaţa la ieşire VCI-ul de ieşire
3 11 0 7
. . . .
. . . .
b) Tabela VCI a switch-ului 2
Interfaţa de intrare VCI-ul de intrare Interfaţa la ieşire VCI-ul de ieşire
0 7 3 4
. . . .
. . . .
c) Tabela VCI a switch-ului 3
Figura 2.2.9. Intrări în tabele de circuit virtual pentru trei switch-uri

55
Să ne reamintim...
Punţile (bridges) ca şi repetoarele pot fi folosite pentru prelungirea unui segment de
reţea, conectarea unor medii fizice diferite, conectarea unor segmente de reţea
diferite. Spre deosebire de repetoare, punţile lucreaza la subnivelul MAC al
nivelului legatură de date, deci recunosc adresele MAC. Spre deosebire de
repertoare, punţile pot reduce traficul, cauzat de ataşarea unui număr prea mare de
calculatoare; o punte poate împărţi o reţea supraîncărcată în două segmente de reţea
separate şi cunoscând adresele MAC din fiecare segment, va transmite cadrele de
date numai pe segmentul pe care se găseşte gazda respectivă, reducându-se astfel
traficul pe fiecare segment şi îmbunătăţind performanţele ambelor reţele.
Comutatoarele (switch-urile) sunt ca şi punţile, unităţi ale nivelului 2. Aşa cum hub-
urile sunt denumite repetoare multi-port, aşa şi switch-urile sunt denumite punţi
multi-port. Diferenţa între hub-uri şi switch-uri este că switch-urile iau decizii
bazate pe adresele MAC, pe care hub-urile nu le cunosc, contribuind astfel la
cresterea eficientei lucrului într-o reţea LAN. Cu ajutorul switch-urilor se pot
construi, topologii stea cu un număr nelimitat de gazde, deorece ele pot filtra traficul
în reţea şi chiar dacă au un număr limitat de porturi, la un port se poate conecta alt
switch, la care putem lega gazde sau alte switch-uri ş.a.m.d.

Înlocuiţi zona punctată cu termenii corespunzători.


1. O punte transferă cadrul de date în funcţie de adresa ................ Pe măsură ce
traficul trece prin punte, informaţiile despre ............... sunt stocate în
memoria acesteia.
2. Singurele cadre pentru care nu se face filtrare sunt cele de tip ............., adică
acelea destinate .......................
3. În cazul transmiterii ......................., se presupune că fiecare ............ care
trebuie transmis conţine adresa .............. de destinaţie. Pentru a decide cum
să transmită mai departe un cadru de date, switch-ul consultă o ............., care
conţine adresele ............... posibile şi ..................................... către ele.
4. Drumul urmat de un cadru de date este succesiunea de ............ prin care trece
cadrul, de la ............... la .........................
5. Starea de .............neccesară într-un switch dintr-un ............. virtual, constă
dintr-o intrare într-o ..................... pentru fiecare conectare.

M2.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor


Selectaţi varianta corectă.
1. Care dintre categoriile IEEE 802 definesc tehnologia token ring:
a) 802.4. b) 802.6.
c) 802.5. d) 802.7.
2. Care dintre categoriile IEEE 802 definesc reţele metropolitane:
a) 802.4. b) 802.6.
c) 802.5. d) 802.7.
3. Care dintre subnivelurile nivelului legătură de date este responsabil de controlul
accesului şi delimitarea cadrelor, detectarea erorilor şi recunoaşterea adreselor.
a) HUB. b) MAC.
c) Ethernet. d) LLC.

56
4. Care dispozitiv conectat la placa de reţea detectează când cablul este liber şi
direcţionează semnalul când gazda îl transmite către mediul de comunicaţie.
a) HUB. c) Switch.
b) Transceiver. d) Punte.
5. Care formulare este corectă:
a) Adresa MAC are 48 de biţi şi c) Adresa MAC face ca placa de
este dată exclusiv de o autoritate reţea să se afle la nivelul reţea.
centrală.
b) Adresa MAC este introdusă în d) Adresa MAC are 8 octeţi şi nu
orice pachet care se transmite prin poate fi schimbată.
reţea.
6. Legat de switch, care afirmaţie este corectă:
a) Este hub multiport. c) Foloseste adresele MAC pentru a
micsorarea numarului domeniilor
de coliziune.
b) Este dispozitiv de nivel 3 d) Recunoaşte adresele IP
7. Fast Ethernet înseamnă viteză de transfer de:
a) 1000 Mbps. b) 100 Mbps.
c) 10 Mbps. d) 11/22.
8. Pentru a transfera datele din calculator la placa de reţea, calculatorul şi placa
trebuie comunică prin intermediul:
a) registrului de control CSR. c) registrului de control CSB.
b) registrului de control SSR. d) registrului de control PCR.
9. Numărul de coliziuni şi de încercări de evitare a acestora este direct proporţional
cu:
a) numărul de procese care se b) numărul de calculatoare din
execută pe calculatoare din reţea. reţea.
c) numărul de servere din reţea. d) numărul de switch-uri din reţea.
10. Care dintre metodele de acces la mediul de comunicaţie nu este competiţională:
a) CSMA/CD. b) CSMA/AC.
c) Transfer de jeton. d) Token Ring.
11. În cazul transmiterii neorientate pe conexiune a cadrelor de date, se presupune
că:
a) Fiecare cadru de date care b) Fiecare cadru de date care trebuie
trebuie transmis, este trimis transmis, conţine adresa completă
gazdei următoare din reţea. de destinaţie.
c) Fiecare cadru de date care d) Fiecare cadru de date care trebuie
trebuie transmis, este trimis transmis, este trimis următorului
următorului switch. router.

57
M2.U2.9. Rezumat
Pentru a fi legat într-o reţea locală, orice calculator trebuie să conţină componenta
hardware numită placa de reţea. Aceasta are un rol esenţial în transformarea
fluxurilor de date paralele, care circulă pe magistrala sistemului de calcul, în fluxuri
seriale care circulă pe mediul de comunicaţie.
Pentru adresarea calculatoarelor într-o reţea locală, nivelul legătură de date utilizează
adresa MAC, a cărei valoare coincide cu adresa plăcii de reţea a gazdei respective.
Cadrele de date reprezintă structura prin care informaţiile circulă prin mediile de
comunicaţie. În funcţie de tehnologia de reţea adoptată, de protocoalele utilizate,
structura cadrului de date poate să difere. Pe lângă adresele MAC ale gazdelor sursă
şi destinaţie, un alt câmp de informaţie obligatoriu este cel de verificare a
corectitudinii transmiterii cadrului respectiv. Deoarece datele circulă printr-un mediu
de comunicaţie sub forma unor semnale, acestea pot fi influenţate de semnale
exterioare, care pot influenţa datele transmise, deci este necesară verificarea
corectitudinii informaţiei transmise. Pentru aceasta, se utilizează biţii de paritate sau
metoda polinomului CRC.
Nivelul legătură de date oferă punţile şi swith-urile, pentru conectarea a două
segmente de reţea, care realizează filtrarea cadrelor de date, pe baza faptului că ele
recunosc adresele MAC ale gazdelor, deci transmit cadrele respective numai pe
segmentele pe care se află gazda destinatar.
Deoarece mediul de comunicaţie este partajat de către toate gazdele care compun o
reţea locală, accesarea cablului de către gazdele dintr-o reţea care vor să transmită
date, trebuie să se realizeze pe baza unor reguli bine stabilite. Metodele de acces
permit gazdelor să transmită informaţii pe mediul de comunicaţie fără să se producă
fenomenul de coliziune.
De-a lungul timpului, reţelele de calculatoare au evoluat respectând nişte standarde
specificate de diverse organizaţii internaţionale. Au fost lansate diferite tehnologii de
reţea (Ethernet, Token Ring etc.) care au ţinut cont de tehnologiile existente la
vremea respectivă în domeniul ştiinţei calculatoarelor.

58

S-ar putea să vă placă și