Sunteți pe pagina 1din 29

Studiu criminologic privind cauzele delicventei juvenile

Posted on februarie 13, 2010 by denisapatrascu

* referiri la acest articol aparute in Ziarul Lumina

Infracţiunea este o maladie a societăţii şi impune acesteia să ia toate măsurile de apărare şi


îndreptare a consecinţelor criminalităţii. Măsurile nu pot fi luate fără a cunoaşte fenomenul
criminal în ansamblul său, dar şi în particularitatea lui prin studiu de caz. Această cunoaştere nu
se poate face fără cunoaşterea infractorului, fiind necesară atât din punct de vedere teoretic, cât şi
practic. Teoretic, pentru a ne da seama dacă există şi în ce măsură există un raport de cauzalitate
între delincvenţă şi factorii personali şi de mediu, şi din punct de vedere teoretic pentru a putea
lua măsurile cele mai indicate.

Studiul ştiinţific al delincvenţei juvenile este important nu numai datorită măsurilor terapeutice
imediate ci şi ca instrument prin care poate fi controlată manifestarea criminalităţii la adulţi.

Felul de organizare al societăţii, raporturile dintre membrii ei la un moment dat ne influenţeză


conduita. Cei mai afectaţi de schimbările sociale sunt copiii, care nu au posibilitatea de a înţelege
schimbările şi nici capacitate de adaptare. Schimbările survenite la vârsta copilăriei pot lăsa
traume care să se reflecte în comportament într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară cunoaşterea minorului.
Factorii care determină un comportament asocial pot fii multiplii: ereditatea, cadrul familial,
inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi inegalitatea socială, factorii de ordin psihologic.

Infracţiunea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din punct de vedere etic. În
acest caz cauzele infracţiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenţi prezintă nativ tendinţe
antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni.
Putem spune despre aceştia că sunt victimele propriei constituţii psihice. Aceştia ajung de
timpuriu în conflict cu legea, şi dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidivişti.

Inteligenţa scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivaţia dată de specialişti
în argumentarea impactului inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia din factorii
inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să se oprească
la timp, să se abţină de la impulsul antisocial.

Anomaliile psihice care pot duce la infracţiune sunt cel mai des native, dar pot fii determinate şi
de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări comportamentale.

Condiţiile de mediu – certurile, neînţelegerile din familie, lipsa de supra-veghere, imposibilitatea


satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar la
persoane cu o constituţie psihică normală.

La întâlnirea factorilor individuali şi sociali şansele ca infracţiunea să aibă loc cresc foarte mult.

Cauzele care determină delicvenţa juvenilă sunt variate şi necesită o cunoaştere cât mai
amanunţită a delicvenţilor, atât în plan individual cât şi social.

1. FACTORII PRENATALI AI DELICVENŢEI JUVENILE


a) NOŢIUNEA DE EREDITATE ÎN CRIMINOLOGIE

În secolele XVII-XVIII, reprezentanţii filosofiei engleze, Locke, Shaftersbury şi Hutcheson,


concepeau delicvenţa ca o abatere nativă de la regulile de conduită. În acest context moralitatea
şi imoralitatea erau considerate caracteristici native ale psihicului.

Asemănătoare cu această concepţie este şi teoria lui Cesare Lombroso. După acesta, criminalul,
caracterizat printr-un şir de stigmate de degenerare, vine pe lume lipsit de orice simţ moral.
Caracteristica acestor teorii, întâlnită şi la alţi autori, este considerarea devianţei ca o însuşire
biologică unitară moştenită.

În secolul XIX aceste teorii sunt reluate de Francis Golton şi Karl Pearson. Aceştia au măsurat
gradul de asemănare sau de corelare dat de ereditate. Urmând paşii acestora, la începutul
secolului XX, Charles Goring explică crima ca o moştenire ereditară motivând prin asemănarea
crimelor făcute de părinţi şi cele ale copiilor, şi din asemănarea crimelor fraţilor. Deasemenea
susţinea că tinerii, ai căror părinţi fuseseră închişi în perioada copilăriei lor, devin infractori, în
cele mai multe cazuri, la atingerea vârstei pe care o aveau părinţii lor când au fost închişi. El
negă rolul mediului asupra criminalităţii, afirmând că o perioada lungă de timp cât părintele a
fost închis nu a avut influenţe asupra delicvenţei minorului. Ca o măsura de prevenire, Goring
propunea interzicerea reproducerii.

În 1921 apare o lucrare, ,,Crima ca destin” al lui Johannes Lange, care studia factorul eredităţii în
delicvenţa gemenilor. Pe filonul studierii gemenilor merg şi alţi criminologi : Delgaard,
Kringler.

Teoria complementelor cromozomiale xxy, xyy a fost determinată de studiul lui Goring. Pornind
de la teoria lui şi profitând de evoluţia geneticii unii criminologi au pus crima pe seama
dezechilibrelor cromozomiale. Printre aceştia se numără: Klinefelter, P. Jacobs, M. Brunton, M.
Melville.

Influenţa eredităţii asupra delicvenţei a fost studiată şi prin prisma copiilor infractorilor adoptaţi
în familii integrate social, dar care devin infractori. Este teoria adoptivilor şi a fost studiată de
Barry Hutchings şi Sor-noff Mednick.

Cercetăriile ulterioare înlătură motivaţiile pe care se bazează aceste teorii. ,,Conduita, poate fi
imorală, dar calităţi mintale imorale nu există. Omul moşteneşte anumite tendinţe spre reacţiune,
adânc rădăcinate, care sunt în ceea mai mare parte egoiste şi care vin în contact cu spiritul său
gregar”[1]. Astfel, se poate vorbi de moştenirea unor structuri psihice care poate favoriza
conduita criminală. ,,Crima în sine nu este înnăscută. Constituţia ereditară a criminalului are
caracter indirect. Temperamentul familial, manifestat în primul rând în conduita antisocială a
părinţilor, nu este o insuşire criminală ci o înzestrare vagă şi mult prea generală, analogă slăbirii
congenitale care poate afecta temperamentul, inteligenţa, fizicul”[2].

b) ROLUL GENEZEI ÎN DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii


prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai exact
cromozomii şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i se
transmit caracte-rele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constitue zestrea
ereditară.
Ereditar este ceea ce se transmite prin ovulul fecundat, în timp ce con-genitale sunt toate
însuşirile înnăscute, care sunt cele ereditare la care se adaugă şi altele (de exemplu, în cazul unei
infecţii transmise intrauterin).

Întrebările legate de transmiterea ereditară sunt: ce se transmite?, de la cine şi cui se transmite?,


cum se transmite?. Voi răspunde în ordine la întrebări, astfel: se transmit de la părinţi, bunici
caracterele ereditare prin intermediul genelor. Regulile de transmitere ereditară sunt de 50% de
la tată şi 50% de la mamă. Unele caractere de la părinţi sunt dominante şi evidente, altele sunt
recesive, ascunse, acestea din urmă nu apar la prima generaţie ci abia la a doua, a treia.

Cercetarea rolului eredităţii asupra criminalităţii s-a facut prin mai multe metode, si anume:
metoda cercetării cromozomiale, metoda genealogică, metoda gemenalogică.

METODA CERCETĂRII CROMOZOMIALE

Evoluţia înseamnă diversitate genetică, iar aceasta presupune existenţa transformărilor genetice.
Fiecare modificare are valoarea unui experiment, aruncă în arena vieţii un unicat biologic, cu un
destin propriu. Istoria speciilor este de fapt istoria singularităţii biologice, a succeselor şi a
esecurilor evoluţiei.

La organismele superioare materialul genetic este concentrat în nucleul celulelor germinale, mai
exact în cromozomi. Fiecare cromozom este constituit din A.D.N. şi proteine. A.D.N.-ul este cel
care condiţionează caracterele eredi-tare şi care asigură transmiterea lor din generaţie în
generaţie.

Toate celulele umane au 46 cromozomi (particula colorată a nucleului), mai puţin cele germinale
care au fiecare câte 23 cromozomi. Celula-ou are 46 cromozomi (23 materni, 23 paterni). Prin
jocul întâmplării vor trece într-o celula fiica un număr variabil de cromozomi materni şi paterni.
Statistic sunt posibile 70 trilioane de combinaţii[3]. Există posibilitatea ca o celula-ou să fie
formată exclusiv din cromozomi proveniţi doar de la unul din părinţi, dar o asemenea posibilitate
este neglijabilă. Astfel posibilitatea ca un copil să primească exclusiv caracterele paterne ale unui
tată criminal sunt de 1: 8.388.608[4].

De aici rezultă o consecinţă importantă: delicvenţa nu implică prezenţa unei gene specifice. Dar
s-a demonstrat corelaţia dintre anumite accidente cromozomiale şi delicvenţă. Se întâmplă uneori
ca doi cromozomi să nu se separe şi să treacă împreună într-o celulă. În acest fel una din celulele
germinale va avea 24 de cromozomi, iar alta 22. Dacă vor întâlni o celulă germinală de sex opus,
ce va avea un număr normal de cromozomi se va forma o celulă-ou cu 47 sau 45 de cromozomi.

Ereditatea poate însemna doar o anomalie biochimică care perturbă rela-ţiile individului cu
mediul său. Comportamentul antisocial este o formă de ma-nifestare a unei tulburări organice.
Accidentele cromozomiale care determină un astfel de comportament sunt:

Femeile 47, XXX . Acestea au o dezvoltare fizică normală, pot procrea, dar din punct de vedere
psihic prezintă o labilitate crescută manifestată în anumite situaţii prin violenţă (posedă putere
fizică), stări depresiv-paranoice, un procent însemnat din aceste femei sunt întâlnite în spitalele
de înapoiaţi mintal. Frecvenţa anomaliei este relativ mare – 1,007%[5].

Bărbaţii XXYY . Au o dezvoltare fizică normală, predomină înalţimea mare, fiind în general
sterili. Prezintă tulburări psihice de timpuriu, tolerează dificil frustrăriile, un număr impresionant
de dedublari de personalitate corelate cu manifestări violente ce par premeditate până la detaliu.
Nu s-a putut stabili frecvenţa anomaliei, dar 2% din delicvenţii cu tulburări de comportament
analizaţi o prezentau.

Bărbaţii 47, XXY. La fiecare 1000 de nou-născuţi unul are un cromozom X suplimentar. Acesta
va influenţa dezvoltarea gonadelor, consecinţele fiind sterilitatatea şi înapoierea mintală.
Caracterele sexuale secundare sunt slabe, de aceea se consideră că existenţă acestui cromozom X
determină homo-sexualitatea.

Bărbaţii XYY. Aceasta constituţie cromozomială are o pondere de 1,1% din populaţia masculină.
Nu se cunosc cu exactitate influenţele existenţei cromozomului suplimentar Y, dar în lotul de
control format în proporţii egale de minori cu handicap psihic şi delicvenţi minori frecvenţa era
de 2%, adică de 18 ori mai mare decât la restul populaţiei.

Bărbaţii YY. O parte din copii YY au un risc mai mare de a prezenta deviaţii comportamentale.
Deşi s-a vorbit mult despre corelaţia dintre delicvenţă şi cromozomii YY după cercetările recente
din cadrul Universităţii Standford (1999) se apreciază că Y-ul suplimentar favorizează, nu
determină comportamentul antisocial. Toate anomaliile cromozomiale de sex – care implică
prezenţa cromozomilor Y – antrenează un grad oarecare de înapoiere mintală şi în secundar
tulburări de comportament. Bărbaţii YY comit infracţiuni minore – furturi, înşelăciuni – mai rar
crime sau infracţiuni ce presupun un grad crescut de inteligenţă. Marea majoritate a acestora sunt
integraţi social şi nu au probleme cu legea.

O altă perspectivă a eredităţii este legătura dintre aceasta şi inteligenţă. Pentru a înţelege întreaga
semnificaţie a acestiu aspect, statisticile relevă că la fiecare 600 de nou-născuţi unul are un
cromozom suplimentar, din perechea 21, ,,vinovat” de apariţia unor malformaţii majore, asociate
cu o înapoiere mintală profundă. Dintre aceştia 15% sunt instituţionalizaţi, restul putând fii un
pericol social.[6]

Ereditatea are impact asupra criminalităţii dar nu trebuie privită ca un factor exclusiv. Datele
statistice obţinute prin diferite metode[7], apreciază că:

-metoda comparativă: Delicvenţi Delicvenţi Alcoolici Alcoolici Bolnavi psihic


Bolnavi psihic
Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv.
Tatăl sau Mama 3.03% 1% 12,12% 4% 24,24% 3,5%
Fraţii 4,24% 0,5% 0% 0% 9,66% 3,5%

-tabela lui Charles Goring:Tip de crimă Asemănarea părinţi-copii Asemănarea între fraţi
Crimă în general 60 45
Crime contra proprietăţii 45 46
Crime de furt 60 23
Crime de violenţă 50 46
Crime de fraudă 15 17

METODA CERCETĂRII GEMENALOGICE

Metoda gemenologică reprezintă studiul gemenilor. Aceştia sunt fraţi care s-au născut împreună
şi sunt foarte asemănători. Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor
existenţă trezind curiozitatea. În criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor
predominant ereditare de cele de mediu.
Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi sunt
identici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată – gemeni bivitalini sau
dizigoţi şi nu sunt identici.

Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi) a
relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii
monozigoţi fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale
similare, în schimb niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi
studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea
sunt :

- inafectivitatea

- lipsa stăpânirii de sine

- influenţabilitatea.

Şi alte studii ale gemenilor scot vinovată ereditatea. Un exemplu este studiul psihozelor cu
urmări antisociale[8]. Astfel :Psihoza Gemeni monozigoţi Gemeni dizigoţi
Schizofrenie 80% 13%
Sindrom maniaco-depresiv 77% 19%

Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de inteligenţă. Diferenţa între
I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte, între gemenii dizigoţi diferenţa este de 9,9
puncte, în timp ce între fraţii obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a ajunge la 17 puncte între
fraţii neînrudiţi, crescuţi în acelaşi mediu.[9]

STUDIUL ADOPTIVILOR

Unul din argumentele care plasează ereditatea printre factorii care determină delicvenţa la vârste
fragede a fost studierea comportamentului copiilor cu părinţi infractori, scoşi din acel mediu şi
plasaţi în familii nedelicvente.

Alexandru Roşca menţiona în lucrarea ,,Delicventul Minor” experienţa unui filantrop din
Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă
anume construită, cu personal specializat. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani,
aceştia au părăsit căminul pentru a duce o existenţă delicventă.

Un alt caz celebru este al unei fetiţe ce a fost scoasă din sânul unei familii de infractori, spre a fii
plasată într-un cămin normal. O perioadă conduita fetiţei a fost ireproşabilă, după care a început
să mintă, să fure, ca în final să ajungă într-o instituţie specială pentru minori.

Pe baza acestor studii se poate concluziona că ereditatea este răspunzătoare de criminalitatea


copiilor. Dar nu este în totalitate adevărat. Dacă ar fii aşa, delicvenţa juvenilă ar fi uşor stopată
prin interzicerea reproducerii la infractori (deşi ar fii în contradicţie cu drepturile omului). În
acelaşi timp această concluzie nu oferă un răspuns la întrebarea de ce comit infracţiuni şi minorii
proveniţi din familii oneste? Ceea ce se moşteneşte nu este criminalitatea ci anomalii care o pot
determina. Pe lângă ereditate trebuiesc luaţi în seama şi alţi factori. Când se studiază o familie
delicventă trebuie luaţi în considerare şi factorii de mediu, pentru că este posibil ca şi tatăl şi fiul
să fii comis aceeaşi infracţiune, dar vinovat să fie mediul sau situaţia economică.
Toate cercetările au impus aceeaşi concluzie – caracterele umane (aptitudini, capacitate
intelectuală, grad de rezistenţă) sunt determinate de un factor ereditar şi de unul ambiant. Uneori
este mai importantă ereditatea, alteori mediul. Dar … mediul nu poate face mai mult decât îi
permite ereditatea !

2. IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA DELICVENŢEI

a) ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR

Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în
vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii
exercită direct sau indirect, influenţe educaţio-nal-formative asupra propriilor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social
care are o influen-ţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.

Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile edu-caţionale, folosind
anumite metode. Unele strategii folosite – de părinţi bine in-tenţionaţi – nu duc întotdeauna la
rezultatele scontate, mai mult pot avea exact rezultatul opus.

Importanţa relaţiilor minorului cu familia nu trebuiesc minimalizate. La începutul existenţei sale


singurul contact al copilului cu exteriorul este cel avut cu familia. Prezenţa mamei în aceasta
perioada este de neînlocuit. Între mama şi copil trebuie să existe de la început relaţii de afecţiune,
pentru ca acesta să nu suporte mai târziu deficienţe psihice de tip schizofrenic. În primul an de
viaţă, copilul începe să-şi construiască personalitatea în funcţie de caracterul său şi de influenţele
externe, care pentru moment vin din partea familiei. Acesta este mo-tivul pentru care mama
trebuie să aibă o atitudine afectuasă dar fermă.

Factorul familial se studiază în criminologie pe mai multe planuri.

Un factor esenţial al dezvoltării personalităţii unui copil îl reprezintă climatul familial. Acesta
este o formaţiune psihosocială complexă, ce cuprinde an-samblul de stări psihice, moduri de
relaţionare interpersonală, atitudini ce carac-terizează grupul familial o perioada de timp. Acest
climat, care poate fii pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale
exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor.
Referindu-se la climatul familial M. Gilly afirma că ,,minorul are nevoie de părinţi calmi,
înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fără să dea dovadă de
slăbiciune”.

Acesta ar fi cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal, dar nu tot timpul este aşa. Un
climat nefavorabil poate fi determint de: lipsa de autoritate din partea mamei, lipsa de acord între
părinţi asupra problemelor de autoritate, lipsa de calm şi de stabilitate în comportamentul
părinţilor, intoleranţa pă-rinţilor faţă de unele manifestări ale copilului, aplicarea de pedepse
corporale şi privaţiuni, ridicarea vocii şi ameninţări.

Creşterea copilului depinde de afectivitatea părinţilor faţă de copii, de seriozitatea acestora;


cercetările arată ca în multe familii: lipsa de afectivitate determină în 32% din cazuri manifestări
antisociale, antipatia în 20% din cazuri, excesul de tandreţe în 13% şi slăbiciunea manifestată
faţă de copii în 16% din situaţiile analizate[10].

Climatul familial poate fi analizat după mai mulţi factori :


-modul de raportare interpersonală al părinţilor

-sistemul de atitudini parentale în raport cu societatea

-modul în care e perceput copilul în familie

-modul de manifestare al autorităţii părinteşti

-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor

-modul de aplicare al recompenselor şi sancţiunilor

-gradul de deschidere şi de sinceritate al copilului faţă de părinţi

b) TIPURILE DE FAMILII ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

1. FAMILIA DEZORGANIZATĂ

Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului
deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta concepţie se consideră depăşită,
considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci
carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.

În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca urmare a separării
părinţilor datorită unor motive, precum :

-familia incomplet unită sau nelegitimă ,

-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a anulării căsătoriei, separării,
divorţului sau părăsirii,

-familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna fără o comunicare reală şi fără să constituie
unul pentru altul un suport emoţional) ,

-familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, concentrare, boală ,
existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii
copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă.

Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmos-fera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a a-fecţiunii acestora i-au determinat pe
copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de
297 delicvenţi rezulta că : separarea părinţilor a determinat la 22,8% din chestionaţi să aibă
atitudini anti-sociale, despărţirea părinţilor a fost cauza delincvenţei la 42% din minorii
delincvenţi, imoralitatea mediului familial a fost motivul acţiunilor antisociale în cazul a 58,5%,
în timp ce doar 7,7% din subiecţi proveneau dintr-un mediu familial normal.

Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a determinat urmatoarele
concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii
naturali, 4% sunt orfani de ambii părinţi, 18% au un părinte decedat, 6% au părinţi divorţaţi,
13% au părinţi separaţi. Dintre subiecţii acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în
14% din cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în
favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenţi constant din
familie.

Proporţia relaţiilor anormale dintre părinţi este mai mare în cazul delincvenţilor juvenili, astfel
după studiu lui Alexandru Roşca :Relaţii maritale Delicvenţi băieţi (235 cazuri)Delicvente fete
(37 cazuri)
Fam. Normală 31,06% 24,32%
Tatal în viaţă mama decedată11,91% 13,51%
Mama în viaţă tatal decedat 26,80% 21,62%
Ambii părinţi decedaţi 17,44% 16,21%
Părinţi despărţiţi în fapt 6,80% 5,40%
Părinţi necunoscuţi 5,95% 18,91%
Total relaţii maritale anormale 68,90% 75,70%

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema părinţilor vitregi, soţii
părintelui la care a rămas spre creştere copilul. Unele studii şi-au îndreptat atenţia spre această
situaţie care are influenţă asupra delicvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă
delicvenţa este influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere pe
care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurenţă pe
care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament
deviant, pentru a atrage atenţia. Proprorţiile relevate de studii apreciază că : legătura între actele
delicvente a 8,08% din băieţii delicvenţi şi 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46%
din băieţi şi 10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacţie generată de mama vitregă,
şi doar 2,55% din băieţii şi 5,4% din fetele adoptate de o familie manifestă un comportament
deviant.

Deficienţele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe baza asocierii delicvenţei cu
dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe un lot de minori delicvenţi ce proveneau din
familii normale ce reprezentau 48,3% din totalul delicvenţilor şi 51,7% din familii dezorganizate
rezultă că nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului delicvent al
tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în insuficienţele procesului de
socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază.

Disoluţia grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate în 43,7% din cazuri),
deficienţele stilului educativ al familiei (în 45,8% din cazuri, s-a constatat o lipsa de unitate şi
orientare parentală în aplicarea sancţiunilor faţă de minor, iar în 54,6% din cazuri, părinţii nu
cunoşteau activităţile minorului), precum şi atitudinile antisociale ale mediului familial (în
32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin parazitism social,
alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii factori care au influenţat conduita
minorului, determinandu-l ca în anumite situaţii favorizante, să comită şi să reitereze acte cu
caracter predelicvent sau delicvent.

2. FAMILIA ÎN CONFLICT

Există unele familii care, deşi sunt ,,organizate” se caracterizează prin accentuate stări
conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de
timp, plecând de la forme relativ simple – ceartă, neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor obligaţii
familiale – la forme complexe – agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrare destructivă la nivelul
personalităţii soţilor, dezorganizând familia şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale
acesteia.

Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu a împiedicat o


clasificare a cuplurilor conflictuale. Situaţiile conflictuale crează o situaţie-stimul cu efecte
puternice asupra personalităţii copilului, în funcţie de acest criteriu se diferenţiază 5 tipuri de
cupluri conflictuale. Astfel :

Căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori


ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi conflictul este oricând potenţial, rar se
ajunge la disoluţia cuplului. În general, după trecerea perioadei de criza, cuplul îşi revine. Copii
crescuţi într-un astfel de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât verbal –
necunoscând o alta forma de susţinere a punctului de vedere – cât şi fizic – de cele mai multe ori
pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea diferendelor. Minorii delicvenţi
proveniţi din astfel de familii petreceau la întâlnirile cu membrii grupului infracţional una sau
mai multe zile împreună în proporţie de 47,8%.

Căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei


existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puţin timp împreună, manifestă dezinteres
pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită de implicarea
emoţională relaţia nu are perspective, dar rar se ajunge la separare soţilor. Este genul de relaţie
cel mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină o interiorizare
mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor, procentul fiind 68,4%.

Căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea


caracterizează de la început relaţia. Acest fapt se poate datora direcţionării interesului spre alte
activităţi, sau datorită personalităţii partenerilor.

Căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului este foarte importantă, dar
partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla în poziţii de rivalitate.

Căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte comune
decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată sentimentele de unitate, vitalitate şi
centralitate a relaţiei lor.

În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în
familia lor. Efectul principal al relaţiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie
devalorizarea modelului parental şi pierderea posibilităţii cu identificarea cu acest model.

Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual, fug de acasă şi
caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi antisocial. Din cadrul lotului studiat de V.
Dragomirescu, 62% din minori provin din familii conflictuale, procentul creşte la 72% când
stările conflictuale sunt asociate cu consumul de alcool, astfel : 43,9% tatăl consumă zilnic
alcool, în 23,6% consum ocazional.

3. CLIMAT FAMILIAL HIPERAUTORITAR

Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii asociate cu brutalitate, cu comenzi ferme


pline de ameninţări îşi lasă puternic amprenta asupra copilului. Menţinerea copilului într-un
climat hipersever determină, treptat, modificări în dimensiunea atitudional-relaţională a
personalităţii minorului – traduse în stări apatice, atitudini de revoltă, protest, transformându-se
din victima în agresor.

În categoria profilelor de părinţi severi, prezentate de Nicolae Mitrofan se includ următoarele


tipuri :

Tatăl dominator, are personalitate puternică, este foarte exigent. Pentru el soţia şi copii sunt fiinţe
slabe care trebuiesc conduse şi protejate. Copii sunt în general timizi şi inhibaţi, dar pot fi
dominatori asemeni tatalui, caz în care pot apărea rupturi brutale în relaţia tată-fiu.

Tatăl tiran, are o personalitate ştearsă motiv pentru care abordează o autoritate în salturi. Copilul
este realmente debusolat reacţionând la atitudinea tatălui prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate
creând dezechilibre, accentuate în momentul realizării mediocrităţii tatălui.

Tatăl demisionar, este cel ce nu se simte pregătit să-şi educe copilul. Este mereu ,,ocupat”.
Copilul poate crede că nu este iubit, sau se poate învinovăţi de atitudinea părintelui. O altă
reacţie este abordarea unui comportament de frondă, cu caracter antisocial. Absenţa tatălui o
poate face pe mamă să aiba carenţe afective, sau din contră să aibă un exces de afectivitate, care
pot determina un traumatism ce se exteriorează sub forma unei crize de identitate, generatoare de
acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.

În ochii părinţilor copii pot fi priviţi ca : o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare care trebuie
certată ; copilul cuminte care trebuie să facă ceea ce i se spune şi să corespundă exigenţelor
părinţilor ; ,,sălbaticul” care trebuie dresat şi ale cărui atitudini trebuiesc reprimate.

Statisticile evidenţiaza rolul unei atitudini hipersevere în manifestările delicvente ale minorilor .
Soţii Sheldon, au construit Tabelul Predicţiei Sociale care reliefează legătura dintre mediul
familial şi delicvenţa juvenilă :

FACTORI PREDICTIVI SCOR DE DELICVENŢĂ


Disciplina minorului asigurată de tată

-Severă, dar prietenoasă 9,3%

-Slabă 59,8%

-Prea severă sau neregulată 72,5%


Supravegherea minorului de către mamă

-Corespunzatoare 9,9%

-Exemplară 57,5%

-Necorespunzatoare 83,2%
Afecţiunea tatălui pentru minor

-Caldă şi supraprotectivă 33,8%

-Indiferentă sau ostilă 75,9%


Afecţiunea mamei pentru minor
-Caldă şi supraprotectivă 43,1%

-Indiferentă sau ostilă 86,2%


Coeziunea familială

-Puternică 20,6%

-Slabă 61,3%

-Absentă 96,9%

În general copilul nu răspunde la brutalităţile tatălui direct, ci în comportamentul lui faţă de alţii.
Conform statisticilor aproximativ 80% din delicvenţii minori provin dintr-un mediu strict sau
haotic. L. Berkowitz afirmă că ,,un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte
respins de tatăl său, va învaţa modul de educare agresiv, obiectul agresiunii sale fiind toţi
deţinătorii autorităţii”.

3. FAMILIA HIPERPERMISIVĂ

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii


totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a copilului, hiperpermisivitatea
creează în mod exagerat condiţii de apărare a acestuia împotriva posibilelor pericole. Părinţii
depun eforturi mari de a proteja copilul, chiar într-o manieră exagerată.

Una din consecinţele imediate ale exercitării unei atitudini superprotectoare este detaşarea între
imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de îngânfare, de
exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa
celorlalţi voinţa în mod dominator.

R. Vincent înscrie în tipologia părinţilor care adoptă o conduită hiperpermisivă şi protectoare


pe ,,tatăl-bomboană”. Acesta tinde să-şi însuşească atitudini materne. Copiii crescuţi fără
constângeri, avându-i pe ambii părinţi la dispoziţie, nu vor putea mai târziu să suporte frustrările
sau un cadru disciplinar.

Acelaşi autor remarca existenţa alaturi de ,,tatăl bomboană” a ,,copilului inocent”, acesta are aură
angelică şi este adorat pentru perfecţiunea lui. Un alt tip este ,,copilul rege”, ale cărui dorinţe
sunt porunci care necesită toate sacrificiile.

Statisticile apreciază existenţa unui procent mare de delicvenţi provin din familii protectoare şi în
acelaşi timp permisive. În general, astfel de familii sunt monoparentale, mamele având în
general o astfel de atitudine, astfel 45% din delicvenţi au primit o educaţie de tip permisiv din
partea mamei şi 30% din parte tatălui.

3. STRUCTURA FAMILIEI

Cercetarea criminologică a studiat şi raportul dintre structura familiei, educaţia primită de minor
şi delicvenţă. Acest factor este relativ, studiindu-se în raport cu obiceiurile, rolul jucat de familie
ca grup social în fiecare societate, familia rurală se deosebeşte de cea urbană în special prin
numărul membrilor săi, deseori familia rurală fiind mai numeroasă. În structura familiei din zone
geografice diferite există diferenţă.
Numărul membrilor unei familii este important pentru dezvoltarea minorului deoarece acesta
intra în contact de mic cu tipologii umane diferite cu care este obligat să comunice şi nu în
ultimul rând prin modul de împarţire a drepturilor şi responsabilităţilor familiale.

Unii criminologi consideră copilul unic mai puţin predispus spre delicvenţă decât copiii cu
număr mare de fraţi. Motivul se pare că este determinat de scăderea autoritaţii în familiile cu
mulţi copii. Pe de altă parte în literatura de sociologie a devianţei se consemnează rolul negativ
asupra procesului de socializare în familiile cu un singur copil. Statisticiile făcute pe perioada
ultimilor 3 ani apreciau legătura între numărul copiilor dintr-o familie şi delic-venţă : 22% pentru
familiile cu 1-2 copii, 53% în cazul familiilor cu 3-5 copii şi 25% în familiile cu peste 5 copii. Se
apreciază că numărul mare de minori delicvenţi în familiile cu 3-5 copii se datorează atât
exemplului dat de fraţii delicvenţi cât şi problemelor economice cu care se confruntă o familie
numeroasă.

Există şi alte puncte de vedere, care nu evidenţiază influenţa numărului de copii asupra
delicvenţei juvenile decât în subsidiar, prin greutăţile materiale care pot determina delicvenţa,
dar acestea intră în componenţa altui factor criminogen. În argumentarea acestui punct de vedere
se oferă următoarea statistică:Nr.Copii/ fam. 1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12
Băieţi 14,4% 14,4% 20,5% 12,2% 14,5% 10% 9,1% 1,36 % 0,9 % 0,45% 0,45% 0,45
%
Fete 21,9% 18,7% 18,8% 12,5% 12,5% 9,37% 3,12% - - 3,12% - -
Ne-delicv. 6,76% 18,0% 21,3% 20,5% 13,8% 9,77% 4,51% 3,0% 0,75% 1,0% -
0,5%

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii minorilor este foarte important. Delicvenţa juvenilă
este determinată şi de influenţa familiei, dar aceasta singură nu reprezintă decât un procent mic
din totalul criminalităţii minorilor, însă a minimaliza influenţa directă şi indirectă (prin
catalizarea altor factori – personalitate, situaţie materială deficitară) pe care o are familia asupra
delicvenţei juvenile, ar fi o greşeala regretabilă cu efecte în timp.

3. INFLUENŢA FACTORULUI PSIHIC ASUPRA DELICVENŢEI

În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în etiologia crimei, alăturându-


se factorilor biologici şi sociali. Unii autori consideră factorii psihici având o importanţă mărită
comparativ cu restul factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii biologici şi sociali pot
acţiona doar dacă trec prin factorii psihici şi dacă factorii sociali şi fizici sunt interiorizaţi şi
însuşiţi de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale care se pun
apoi în aplicare.

Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din perspectiva psihiatriei cât şi a
criminologiei. O determinare din perspectivă psihiatrică clasifică aceşti factori în 3 categorii :
factori motivaţionali, factori cognitivi, factori conativi.

Factorii motivaţionali sunt factorii propulsivi, cei care determină la acţiune. Aici se înscriu
trebuinţele, mobilurile, tendinţele, emoţiile, dorinţele.
Factorii cognitivi sunt factori de cunoaştere a situaţiei, a mijloacelor de acţiune. Intra în această
categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-nativi, intelectivi.

Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinţei, a planului de acţiune.
Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar şi ilicite, în ambele cazuri
se manifestă tendinţe, dorinţe de a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de
punerea în mişcare a hotărârii.

În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, temperamentul. În planul psihic pot
exista abateri spre anormal de la trăsături psihopatice şi nevrotice la patologia psihică (paranoia,
schizofrenia).

1. FACTORII MOTIVAŢIONALI

Studiile coroborate ale criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor au demonstrat rolul activ al


instinctelor, dorinţelor, tendinţelor, emoţiilor în motivarea întreprinderii oricărei acţiuni umane,
inclusiv ale acţiunilor criminale. Prin motiv se înţelege tot ce ,,dezlănţuie, susţine, motivează” o
acţiune. Aici Alexandru Roşca cerea să se facă o demarcaţie clară între motiv şi stimulent, prin
acesta din urma se înţelege un obiect care incită sau precipită, fără să dezlănţuie o anumită
acţiune.

În psihologia britanică conceptul de instinct a fost extins de la noţiunea de sursă biologică de


acţiuni, la element înnăscut şi limitat la o reacţie rapidă şi stereotipă legată de o trebuinţă şi
tendinţă în slujba căreia stă. Fără trebuinţă instinctul nu acţionează (fără a-i fi foame, copilul nu
caută mâncarea).

Mobilurile crimei se clasifică în primare – de bază – şi secundare –derivate. Mobilurile primare


sunt : instinctul de conservare care împinge la căutarea apei, hranei, odihnei ; instinctul sexual,
care împinge la căutarea prezenţei persoanelor de sex opus şi în anumite cazuri a aceluiaşi sex,
are o mare importanţă în săvârşirea de infracţiuni contra persoanei ; instinctul combatitiv ce
constă în mobilizarea energiilor proprii când apar piedici în atingerea satisfacerii trebuinţelor,
trezirea acestui instinct este asociată de mânie şi poate determina infracţiuni cu grad mărit de
violenţă ; dorinţa de a fi remarcat (în special la adolescenţi), de aserţiune de sine prin impunerea
în faţa altor persoane, de a conduce pe alţii, de regulă aceste dorinţe sunt asociate cu stări
emotive specifice – invidie, vanitate, ambiţie, furie, de la care se ajunge la conflicte, infracţiuni ;
instinctul achizitiv, care constă în adunarea de bunuri, valori, bani, până la un punct acestă
tendinţă este pozitivă, dar poate lua o formă gravă, de avariţie, lăcomie, chiar cu manifestări
patologice (cleptomania), ce pot fi cauza unor delicte.

Mobilurile secundare, dezvoltate din mobilurile primare, sunt : emoţii complexe, derivate din
emoţiile primare, ca de exemplu mânia determinată de o stare de conflict dacă va fi persistentă se
va transforma în ură, un sentiment derivat. În măsura în care o persoană se opune alteia mânia,
respectiv ura creşte în intensitate, şi poate fii motivul unor infracţiuni ; din emoţiile primare –
trecătoare – se formează alte stări emoţionale persistente, dorinţele. Acestea sunt stări emoţionale
la care obiectul emoţiei nu este prezent, ca de exemplu pofta de a mânca o anumită mâncare, care
există în lipsa acelei mâncări. Aceste dorinţe pot fii generatoare de acţiuni criminale. Emoţiile
aflate în corelaţie cu experienţa pot genera resentimente faţă de o persoană, care într-o
conjunctură conflictuală pot fii mobil de acţiuni criminale. Pe tulpina trebuinţelor se dezvoltă
alte mobiluri psihice, interesele. Astfel în legatură cu tendinţa organică de foame se dezvoltă
interesul pentru alimente. Când interesul este egoist şi pentru materializarea lui se întreprind
acţiuni delicvente, devine sursă infracţională.
2. CARACTERUL – GENERATOR DE ACTE CRIMINALE

În psihologia modernă s-a acordat o mare importanţă caracterului. La începutul secolului XX s-a
format chiar o ramură a acestei ştiinţe – caracteriologia. Obiectul de activitate al acestei ramuri
este caracterul uman, fiind definit de McDagall şi Al. Shand ca una din trăsăturile generale şi de
bază ale omului, ce îşi are sursa în complexul de trăsături privind trebuinţele, tendinţele, emoţiile
şi sentimentele care alcătuiesc elementele componente psihice dinamice ale omului. Pe linia
aceasta, caracterul reprezintă ierarhizarea şi organizarea tuturor acestor tendinţe, emoţii şi
sentimente. Ierarhizarea tendin-ţelor se face în funcţie de tendinţa dominantă, care orientează
întreaga viaţă psihică şi îi dă o anumită caracteristică, un anumit caracter.

Manifestările minorilor cu tendinţe sociale puternice sunt sociabile, societatea modelându-i uşor,
nemanifestându-se antisocial, în timp ce un copil cu tendinţe solitare poate fii mai greu ancorat
social.

Caracterul uman este important pentru a cunoaşte modul de ierarhizare a dorinţelor fiecărui
subiect, dar el singur nu poate fii mobil infracţional. Pe lângă caracter acţionează şi factorii
psihici de cunoaştere – percepţie, memorie, gândire, astfel încât viaţa emotiv-activă este orientată
de inteligenţă, caracter şi personalitate.

3. TEMPERAMENTUL, FACTOR CRIMINOGEN

Crimele sunt activităţi umane, ce reprezintă reacţiile în anumite situaţii sau condiţii de mediu.
Aceste acţiuni sunt determinate de anumite mobiluri şi nevoi, orientate de idei şi scopuri. Toate
acestea alcătuiesc conţinutul psihic al faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile crează faptele
criminale şi urmările acestora, iar acţiunile criminale sunt consecinţele acestor factori.

Pe lângă conţinutul psihic al acestor acţiuni un loc important îl are forma psihică de desfăşurare a
acestor activităţi criminale care este determinată de aspectul temperamental. Acţiunea criminală
poate lua forma unei acţiuni energice sau molatice, forma impulsivă sau din contră, calculata.
Acestă dinamică a acţiunilor are importanţă deoarece sunt de durată şi constante – caracterizând
modul de manifestare – şi contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei.

Psihologii consideră că temperamentul are origine ereditară, fiind în proporţie de 93 % înnascut


şi mai puţin dobândit (procentul nu este foarte relevant datorită relativităţii factorului studiat).

În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a organismului. Emoţiile
puternice determină o accelerare a pulsului cardiac, o respiraţie accelerată obligând sistemul
nervos central să aibă o reacţie de feedbeck. Aceste reacţii sunt unice, neîntâlnindu-se la
persoane diferite şi nici la aceeaşi persoană – datorită atât diversităţii reacţiilor la care e supus
corpul uman cât şi adaptării rapide a acestuia.

Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt : impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea,
inhibiţia. Acestea sunt legate şi determină metabolismul, sistemul glandelor endocrine şi
legăturile cu sistemul nervos vegetativ.

Rapiditatea şi încetineala reacţiei constă în felul de a reacţiona, modul obişnuit de activitate, care
poate fii un mod mai rapid sau mai lent. S-a constatat faptul că minorii delicvenţi reacţionează
mai greu decât minorii nedelicvenţi. Se pare că acest factor se află în corelaţie cu nivelul de
inteligenţă, cu debilitatea mintală şi cu lipsa de prevedere.
Impulsivitatea este o trăsătură de temperament care se caracterizează printr-un mod excesiv de
reacţii spontane, primare şi necontrolate de conştiinţă. Delicvenţii minori sunt mai impulsivi
decât nedelicvenţii de aceeaşi vârsta, în special cei care au comis infracţiuni cu grad mare de
violenţă.

Sensibilitatea constă în rezistenţa subiecţilor la stimulente negative. Cercetările realizate au


demonstrat că delicvenţii minori supuşi la sunete de mare frecvenţă nu au reacţionat, ceea ce
demonstrează că delicvenţii sunt mai puţin impresionabili decât nedelicvenţii.

Puterea de stăpânire de sine este o însuşire de temperament importantă. Aceasta acţionează în


special în momentele de acţiune. În criminologie, se arată că în momentele de criză multe
persoane sunt tentate să comită infracţiuni, dar datorită stăpânirii de sine reuşesc să se abţină.
Acest lucru nu se petrece cu făptuitorii care nu au puterea de a se stăpânii.

În funcţie de factorii temperamentali s-a facut o clasificare a tipologiilor umane, astfel :

1) emotiv, activ, primar (E.A.P.) – colerici – sentimental, extrovertit

2) emotiv, activ, secundar (E.A.S.) – pasionali – sentimental, intravertit

3) emotiv, neactiv, primar (E.n.P.) – nervoşi – intuitiv, extravertit

4) neemotiv, activ, primar ( n.A.P.) – sentimentali – intuitiv, extravertit

5) neemotiv, activ, secundar (n.A.P.) – flegmatici – gândire, extravertit

6) neemotiv, neactiv, primar (n.n.P.) – amorfi – senzaţii, extravertit

7) neemotiv, neactiv, secundar (n.n.S.) – apatici – senzaţii, intravertit

Cercetările întreprinse de psihologi au evidenţiat legatura care există între diferitele tipologii
umane şi delicvenţă. Se pare că nervoşii sunt excitoemotivi; extrovertiţii – turbulenţi, instabili,
predispuşi la nervoze. Colericii şi pasionalii dispun de mijloacele active de protecţie contra
inadaptarii, în timp ce amorfii şi apaticii au tendinţe mai mari spre devianţă. Tipul flegmatic nu a
fost întâlnit la delicvenţii minori investigaţi. La tipurile sentimental şi pasional s-a înregistrat
ceea mai mică delicvenţă.Tipuri Delicvenţi Minori Furturi Violenţe
Ultraj Diverse
Nervos36% 33% 30% 30% 28%
Sentimental 5% 8% 5% 8% 4%
Coleric5% 12% 30% 10% 18%
Pasional 2% 3% - - 9%
Sanguin 13% 4% 10% 12% 18%
Flegmatic - - - - -
Amorf 25% 16% 20% 10% 18%
Apatic 14% 24% 5% 30% 4%

Din aceste studii rezultă că marea majoritate a infracţiunilor se comit de : tipul nervos ( 31% ),
tipul apatic ( 22% ), tipul amorf ( 16% ), tipul coleric ( 16% ), tipul sanguin ( 12% ).

Se poate afirma că unul din factorii criminogeni este caracterul, iar prin aceasta să acceptam că
unele persoane sunt temperamental predispuse spre crimă. Însă a generaliza şi a extrapola
influenţa temperamentului ar fii o gre-şeală care ne-ar împiedica să aflăm cauzele reale ale
delicvenţei.

4. INFLUENŢA PERSONALITĂŢII ASUPRA DELICVENŢEI

Personalitatea reprezintă sinteza tuturor elementelor care concură la conformaţia mintală a unui
subiect pentru a-i da o fizionomie proprie.

Încercând o sistematizare ce are la baza criterii medico-legale şi criminologice se face o diferenţă


între comportamentul deviant – când se referă la abaterile de la normele sociale, comportamentul
aberant – când se referă la aspectele psihopatologice şi comportamentul antisocial – când se
referă la aspectele judiciare. În cadrul acestei ultime categorii, putem deosebi următoarele tipuri:
comportament antisocial accidental sau ocazional, comportament predelictual, comportament
delictual propriu-zis, comportament infracţional patologic. La minori predomină primele doua
tipuri comportamentale, ce determină instituirea încă de la această vârstă a unor măsuri
profilactice, pentru a preveni pe linie social-juridică încadrarea în tipul comportamentului
delictual propriu-zis, şi pe linie medicală în categoria comportamentului infracţional patologic.

Necesitatea de sistematizare, ne conduce la deosebirea următoarelor tipuri de comportament


antisocial întâlnite la delicvenţii minori: comportament instabil, comportament impulsiv,
comportament agresiv cu formele : hetero- şi autoagresivitate, comportament pervers,
comportament reactiv.

În loturile studiate s-a observat ca motivaţia psihopatologică propriu-zisă în determinarea


conduitelor deviante este prezentă în 31% la minorii între 12-18 ani prin reacţii psihopatologice,
în timp ce 22,9% din delicvenţii minori supuşi testului prezentau leziuni sechelare post meningo-
encefalopatice şi 31,6% aveau stări psihotice. În cadrul stărilor psihotice, diagnosticul cel mai
frecvent a fost cel de schizofrenie. Delicvenţii cu constituţii psihice anormale sunt clasificaţi în
funcţie de diagnosticul psihiatric în: criminal paranoid – are tendinţa afirmării pe sine
exacerbată, caracterizată prin megalomanie, orgoliu nemăsurat, atitudini egoiste, hipertropia
eului ; criminal pervers, care are la bază tendinţa combatitivă şi se caracterizează prin
indisciplină, lipsă de afecţiune, ranchiună, cruzime; criminal hiperemotiv are o structură emotivă
normală, dar în situaţii-limită manifestă o emotivitate pronunţată, cu atitudini conflictuale;
criminal neurastenic are stări de oboseala, surmenaj continu, cărora nu le face faţă, ajungând să
comită infracţiuni uşoare ; criminalul isteroid are tulburări nervoase care se manifestă prin
pierderea echilibrului, leşin, stări epileptice, paralizii trecătoare, care pot determina comiterea
delictelor.

CONSTITUŢIA RATA DELICTUALĂ CONSTATĂRI

- schizoidă 26,2% – constituţiile : schizoidă,

- perversă 25,6% perversă, paranoidă sunt

- paranoidă 25,6% specifice delicvenţilorpericuloşi

- isteroidă 27,4% – constituţiile isteroidă,

- psihastenoidă 23,9% psihastenoidă – delicte mijlocii ca


gravitate

- cicloidă 20% – constituţiile cicloidă,


- neuroastenoidă 18,4% neuroastenoidă, hiper-

- hiperemotivă 15,9% emotivă – delicte uşoare

Investigările paraclinice şi psihologice realizate prin aplicarea testului Rosenzweig au relevat


unele aspecte ale delicvenţei juvenile. Astfel: un procent mare a celor caracterizaţi cu potenţial
agresiv – 57,14% şi adaptabilitate deficitară – 64,3%.

1. AGRESIVITATE PROCENT DELICVENT

- nu s-a reconstituit 27,15%

- potenţial agresiv evident 57,14%

- fără substrat psihopatologic, dar manifestată 14,28%

- evidenţiată pe fond patologic 1,43%

2. ADAPTABILITATE

- reacţii bune de adaptare 22,85%

- adaptibilitate deficitară 64,3%

- inadaptabilitate evidentă 12,85%

Pe lângă aceste trăsături, delicvenţii minori sunt caracterizaţi ca egocentrici, labili, lipsiţi de
afectivitate. Studiul lui Jean Pinatel menţioneaza ca în 15% din cazuri starea periculoasă este
episodică, în 20% este cronică, iar pentru 55% este marginală – din această categorie se
recrutează cei mai mulţi recidivişti.

Egocentrismul se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din
punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. Sub raport mintal persoana îşi face o imagine pozitivă
despre ea, considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele,
emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Sub aspect afectiv, se dezvoltă exagerat
sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia faţă de
ceilalţi oameni. Egocentricul ajunge cu uşurinţă în conflict cu ceilalţi oameni şi la comiterea de
infracţiuni – contra persoanei şi contra patrimoniului.

Labilitatea este denumirea dată unei structuri psihice slabe, schim-bătoare. O asemenea structură
poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea supusă unor fluctuaţii prevederea
redusă şi nesigură; iniţiativa, însoţită de renunţare; puterea de voinţă, şovăitoare şi schimbătoare;
influenţabilitatea şi sugestibilitatea pronunţate; luarea de hotărâri pripite şi apoi părăsite; relaţiile
de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare. Labilitatea este influenţată de tipurile de
criminali: la criminalul normal, labilitatea se manifestă în anumite limite care iniţial nu atrag
atenţia, în timp ce la criminalul cu probleme psihice, labilitatea poate fii un factor criminogen
important .

Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine trăsătură caracteristică a unor criminali
şi constă în absenţa unor emoţii, sentimente ce însoţesc relaţiile interumane precum simpatia,
prietenia, oferirea ajutorului. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a persoanei care se comportă
fără a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste ce l-ar reţine de la crimă. Această stare poate fi
determinată de un deficit bioconstituţional moştenit, dar poate fii şi de ordin educativ sau social.
Un exemplu dat de Di Tullio ar fi acela al copiilor crescuţi de părinţi cu atitudini şi comportări
dure, care încep să-şi copieze involuntar părinţii.

La categoria de vârstă între 9-18 ani ca elemente favorizante se adaugă întregul complex de
transformări neuroendocrine şi de maturizare cerebrală, conduitele deviante atrăgând atenţia
asupra necesităţii depistării anomaliilor de dezvoltare şi a substratului neuropsihopatologic.

În problema etiologiei crimei, factorii psihici care-i determină pe infractori la crimă, ocupă un
loc important. De altfel, în ultimele decenii, în lucrările de criminologie, acestor factori li se
acordă o mare atenţie, uneori ocupând primul loc – de exemplu în criminologia psihologică,
criminologia clinică, caracteriologia criminală.
4. DELICVENŢEI INFLUENŢA INTELIGENŢEI ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

1. INTELIGENŢA, FACTOR CRIMINOGEN

Inteligenţa este calificarea calitativă a capacităţii de gândire şi se manifestă prin sesizarea a ceea
ce este esenţial, prin capacitatea individului de a se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situaţii
noi pe baza experienţei acumulate anterior. Se deosebeşte de la individ la individ, chiar dacă
gradul numeric de inteligenţă este acelaşi, profunzimea, celeritatea, creativitatea, tipul de
inteligenţă diferă, de la om la om.

Inteligenţa este de mai multe tipuri : teoretică, practică, analitică, sintetică, toate aceste forme
regăsindu-se sub diferite raporturi la fiecare individ, dar spunem că acesta are acel tip de
inteligenţă care este dominant.

Un factor important în etiologia crimei este capacitatea de judecată şi nivelul mintal al


delicventului. Inteligenţa este un factor psihic care joacă un rol important în procesul de adaptare
socială, comportare, muncă. Criminalul este deficitar din aceste puncte de vedere, deci se poate
aprecia că nivelul lui de inteligenţă este mai redus decât al persoanelor nedelicvente. Acest punct
de vedere este regăsit în criminologia clasică.

Progresul ştiinţific a făcut posibilă testarea acestei teorii. În cadrul grupurilor de delicvenţi
minori şi tineri se regăsesc un număr mare de persoane cu carenţe în dezvoltarea lor psiho-
intelectuală. Se pare că acest factor îi împiedică să anticipeze consecinţele şi implicaţiile
acţiunilor întreprinse. Statisticile relevă faptul că printre persoanele cu un coeficient de
inteligenţă mai mic se numără mai mulţi infractori decât printre persoanele mai inteligente, astfel
:Coeficient de inteligenţă Categoria mintală Delicvenţi Nedelicvenţi
0 – 69 Debili mintal 31,13% 2,77%
70 – 79 Marginiţi 24,8% 7,98%
80 – 89 Submediocri 21,9% 17,73%
90 – peste 90 Normali, superiori 11,9% 70,8%

Studiile efectuate pe loturile de minori delicvenţi au semnalat mai multe aspecte:


- procentajul întârziaţilor mintal creşte pe măsură ce ne ridicăm de la delicte uşoare la crime cu
grad crescut de gravitate ;

- pentru recidivişti, procentul debililor mintal este de 47,3% ;

- procentajul delicvenţilor cu deficienţe intelectuale este aproximativ egal cu cel al delicvenţilor


cu tulburări emotive ;

- delicventul minor trăieşte mai mult în prezent, acţiunile lui desfăşurându-se sub presiunea
impulsurilor de moment ;

- gradul scăzut al gândirii critice faţă de propria persoană ;

- dificultate în prevederea urmărilor acţiunilor întreprinse ;

- capacitatea slabă de a trăi anticipativ o serie de stări sufleteşti ;

- absenţa emoţiilor şi a stărilor simpatetice ;

- slaba inhibiţie ;

- incapacitatea de a-şi frâna instinctele şi tendinţele antisociale.

Oamenii nu sunt egali între ei, nici din punct de vedere intelectiv. Populaţia este diferenţiată în
funcţie de gradul de inteligenţă în: slab dezvoltaţi ( 25% ), cu inteligenţă normală ( 50% ) şi cu
inteligenţă dezvoltată ( 25% ). În funcţie de gradul de inteligenţă – C.I. = V.M./ V.C.*100 (C.I.=
coeficient de inteligenţă; V.M.= vârstă mentală; V.C.= vârstă cronologică) – delicvenţii minori
se clasifică astfel :Categoria mintală Coeficient de inteligenţă Procent delicvent
Debilitate mintală Sub 60, 60 2,2
Inteligenţă de limită 70 – 79 6,0
Normal spre inferior 80 – 89 16,2
Normal 90 – 109 49,4
Normal spre superior 110 – 119 16,5
Superior 120 – 129 7,4
Excepţional 130, peste 1302,3

Din aceste statistici rezultă că aşa cum nu toţi tinerii cu un coeficient de inteligenţă scăzut devin
delicvenţi, nici prezenţa unor capacităţi intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanţie
sigură a abţinerii minorului de a aluneca pe panta devianţei.

Unii autori au încercat să evidenţieze legăturile existente între unele forme de devianţă şi nivelul
de dezvoltare intelectuală. Tabelul realizat de C. Murchinson evidenţiază relaţia care există între
unele forme de delicvenţă si inteligenţă :Tipul devianţei Nivel intelectual superior Nivel
intelectual inferior
Excrocherii 52,9% 22%
Tâlhării 40,5% 30,6%
Furturi 40,7% 31,8%
Agresiuni 35% 36,9%
Delicte săvârşite în familie 35% 43%
Delicte sexuale 26,3% 47,6%
Se observă ca în măsură ce gravitatea infracţiunii creşte, scade nivelul de inteligenţă (purtare rea
22%, tâlhărie 34%, omucidere 47,3% – pentru debili mintal). Inteligenţa este un factor
criminogen important, iar asocierea nivelului scăzut de inteligenţă cu o stare materială
defavorabilă sau cu deficienţe afective fac să crească probabilitatea criminală cu 78%, de aceea
societatea trebuie să adopte măsurile necesare pentru a evita transformarea minorilor cu
deficienţe intelective în delicvenţi juvenili.

2. LEGĂTURA DINTRE FUNCŢIONAREA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL ŞI


DELICVENŢA JUVENILĂ

Electroencefalograma (E.E.G.) culege, înregistrează şi analizează activitatea bioelectrică


transcraniană a generatorilor cerebrali. Ea reflectă numai o parte din fenomenele electrice
cerebrale rezultate din activitatea metabolică şi funcţională a neuronilor şi a formaţiunilor
cerebrale corticale şi subcorticale.

Activitatea bioelectrică cerebrală spontană se desfăşoară ritmic şi se menţine constantă, datorită


unor mecanisme de sincronizare locală, care însumează activitatea funcţională a milioane de
neuroni ce descarcă cu aceeaşi frecvenţă, în aceeaşi fază şi în acelaşi timp. Formaţiunile
subcorticale acţionează asupra activităţii bioelectrice corticale, adaptând-o stimulilor intero- şi
exterceptivi şi influenţei hormonale. Aceste unde electrice sunt înregistrate de E.E.G., şi sunt
caracterizate prin morfologie, durată, amplitudine, frecvenţă şi reactivitate. Ritmurile normale
sunt : ritm alfa cu o frecvenţă între 8 – 13 c/s ; ritm beta între 14 – 30 c/s ; ritm teta între 4 – 7,5
c/s ; ritm delta între 0,5 – 3,5 c/s, (Anexa 1 conţine desfăşurarea ritmurilor bioelectrice corticale
normale şi patologice).

La copil, aspectul normal al traseului este în strânsă relaţie cu procesele fiziologice de maturare a
creierului şi prezintă o variabilitate individuală dependentă de factori ereditari şi dobândiţi. După
vârsta de 8 ani ritmul undelor înregistrate de E.E.G. se apropie de ritmul normal pentru adult, cu
variaţii individuale.

Unii criminologi au făcut corelaţie între undele cerebrale anormale, înregistrate, şi delicvenţă.
Aparatura actuală de realizare a electroencefa-logramei nu reuşeşte să diferenţieze schimbările
de frecvenţă care apar din di-verse cauze (factori emoţionali – stresul în care stă minorul în
timpul investigaţiei – factori endocrini, precum şi factori neidentificaţi) de undele anormale ca
urmare a unor dezechilibre la nivelul cortexului. Prin intermediul E.E.G. se pot detecta diverse
afecţiuni – anomalii lezionare, paroxistice (din timpul anumitor crize – epileptice, schizofrenico-
paranoidale) care determină tulburări com-portamentale.

Psihiatrii atrag atenţia asupra corelaţiei care există între delicvenţa juvenilă şi ritmurile de
anumită frecvenţă – ritm alfa lent şi oscilant, ritm beta difuz şi ,,choppy”, ritm teta difuz, ritm
iota – specific în acţiunile criminale, ritm pi şi delta hipersincron.

Expertiza psihiatrică legală realizată obligatoriu în procesele penale ale delicvenţilor minori
atestă legătura existentă între delicvenţa juvenilă şi frecvenţele anormale ale ritmurilor
înregistrate de E.E.G..

Este dificil de prevenit delicvenţa în funcţie de electroencefalogramă pentru că de obicei aceste


testări se fac la cerere sau în cazuri izolate (traumatisme, intervenţii chirurgicale), în plus vârsta
fragedă a subiecţilor poate determina diagnostice eronate din cauza maturizarii diferenţiate.

5.INFLUENŢA MEDIULUI ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE


1.MEDIUL ŞCOLAR – FACTOR DETERMINANT AL DELICVENŢEIMINORILOR

Stabilirea idealului educativ, a modelului uman este un deziderat al oricărei societăţi, un rol activ
revenindu-i şcolii. Într-o proporţie fericită se poate spune că este atins idealul educativ şi în mare
măsură copiii de 7 ani care intra în şcoală o părăsesc, peste ani, tineri adaptaţi social. Există însă
un procent de minori care nu reuşesc să se adapteze mediului şcolar, sau sunt nevoiţi să-l
abandoneze din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea de a învăţa).

Criminologii au observat că mulţi minori delicvenţi au o atitudine negativă faţă de şcoală.


Cercetându-se gradul de instructie şcolară al delic-venţilor minori s-a constatat că :Gradul de
învăţătură Procent delicvent juvenil Procent recidivă juvenilă
Analfabeţi 13% 9,9%
Instrucţie rudimentară 48% 43%
Instrucţie primară 30% 20%
Instrucţie gimnazială 6% 4%
Instrucţie liceală, pro-fesională 2% 16%
Instrucţie universitară 2% 2%

Studierea delicvenţei din prisma instrucţiei şcolare a dovedit că în cele mai multe cazuri minorii
nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi perseverenţă la învăţătură.
Deasemenea, inadaptarea a început devreme, din clasele primare şi de la vârste fragede (7 – 9
ani).

Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în : absenţe de la ore, neatenţie, indisciplină, dezinteres


pentru activitatea şcolară, insolenţă faţă de pedagogi. În relaţiile cu colegii se remarcă prin
atitudini antagonice : de la conflicte deschise la retragere. J.Pinatel caracteriza atitudinea
extraşcolară a elevilor-problemă prin vagabondaj, mici furturi, întârzieri seara acasă, consum de
alcool. Acesta exemplifică prin prezentarea unui minor care neadaptându-se sistemului de
învăţământ, chiulea de la şcoală, iar acest timp îl petrecea la cinematograf unde intra fără să
plătească şi săvârşind furturi de mică valoare (dulciuri, o minge), cu timpul dezinteresul pentru
şcoală s-a accentuat, concomitent cu fuga de acasă, moment în care ajunge să aibă ca mod de
viaţă un comportament delicvent.

Statisticile nipone arată că în anul 1999 numărul actelor de violenţă efectuate de elevi împotriva
profesorilor lor de şcoală generală şi liceu a crescut cu 20% faţă de anul 1998 (când s-au
înregistrat 446 cazuri de vătămare corporală a profesorilor), an în care delicvenţa juvenilă a
înregistrat o creştere de 51,4% faţă de anul 1994. În aceeaşi perioadă, numărul de elevi arestaţi a
crescut cu 7,6% , ajungând la 586.

V.Dragomirescu, în urma analizei unui lot de 210 delicvenţi juvenili, a evidenţiat următoarea
situaţie privind nivelul de pregătire şcolară : 60% din ei au repetat cel puţin o clasă, 82% au
schimbat cel puţin două şcoli, 68% au o atitudine de indiferenţă şi chiar repulsie faţă de şcoală,
75% au avut rezultate slabe la majoritatea disciplinelor, dintre care 49% aveau rezultate foarte
slabe, 32% din minori au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o altă activitate utilă iar
9% erau absolvenţi ai învăţământului primar şi erau încadraţi ca muncitori necalificaţi.

În reconstituirea ,,drumului critic” al multor minori delicvenţi s-au avut în vedere şi alte aspecte
ale neintegrării şcolare, precum : sancţiunile primite (58,7% au primit sancţiuni pentru abaterile
şcolare), atitudinea faţă de corpul profesoral (58,3% manifestau indiferenţă, 17,5% o atitudine de
negare a acestora).

Situaţia scolară slabă, în unele situaţii este şi urmare a absenţei acţiunii conjugat-conştientă a
mediului şcolar, în 32% din cazuri pedagogii nu cunoşteau nici un membru al familiei minorului
cu atitudini predelicvente, în 53% din cazuri, cadrele didactice şi colectivul clasei au adoptat o
atitudine indiferentă faţă de minorul predelicvent, ceea ce a dus la marginalizarea şi izolarea
acestuia în raport cu colegii.

Criminologii au făcut legătura între genul infracţiunii comise şi fuga de la şcoală, astfel :

INFRACŢIUNEA COMISĂ PROCENT DELICVENT

- crima 61,4%

- tâlhărie 72%

- viol 77%

- furt 79%

Copiii inadaptaţi şcolar adoptă într-un procent alarmant atitudini antisociale, manifestându-se
delicvent. Cadrele didactice sunt primele care pot observa înclinaţiile spre delicvenţă ale elevilor
şi pot trage un semnal de alarmă în această privinţă, dar trebuie subliniat că nu orice elev cu
rezultate slabe este un potenţial delicvent, aşa cum nu orice delicvent are deficienţe şcolare (4%
din delicvenţii juvenili sunt absolvenţi de liceu şi universitate).

2. GHETORIZAREA CARTIERELOR ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA EDUCAŢIEI


MINORILOR

Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg atât vecinii
de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din strada respectivă, din cartier. Încă de la
începuturile sale, criminologia a semnalat corelaţia care există între infracţionalitate şi anumite
cartiere, în care locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban creează
premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime.

Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni. Vârtejul existenţei face ca
deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi ,,cu cheia de gât”, nu au alt loc de joacă
decât pe stradă, acolo unde se intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi din
familii de inte-lectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar copiii
străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să ştim dar care îi pot
influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă de-licvenţa juvenilă apare ca un fenomen
urban generat de procesele de dezvoltare socială ce-şi au baza în : migrările de populaţie din
mediu rural spre marile oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor interumane,
slăbirea controlului social exercitat de familie.

Teoria dezorganizarii sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al


delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de
comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită
eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor
aculturative ale oraşului (,,cultura hip-hop”). În oraşul New York, secţia 22 de poliţie care
deserveşte partea estică a cartierului Harlem înregistrează la fiecare 3 minute o spargere, o
tâlhărie la fiecare 8 minute, un viol la 6 ore, realizate de grupuri de minori de naţionalităţi
diferite, asociaţi în bande.

In consecinţă, cauzele primare ale delicvenţei juvenile rezidă în inte-riorul comunităţii urbane
care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi
sociale, devine ea însăşi o sursă criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite
acte şi delicte penale.

Considerând devianţa ca un produs direct al dezorganizării sociale unii autori evidenţiază faptul
că delicvenţii juvenili crescuţi în zonele defavorizate economic comit alt gen de infracţiuni decât
delicvenţii minori din zonele rezi-denţiale.

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea compor-tamentului deviant al


tinerilor, criminologii consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturare la
care participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un sistem
valoric diferit de cel al societăţii.

Acest fenomen este amplificat, de tendinţa asocierii minorilor în ,,subculturi predelicvente”


sau ,,bande de la marginea străzii” care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca
el, cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi
se poate revolta împotriva sistemului social considerat inechitabil.

În perioada adolescenţei tinerii simt cel mai acut nevoia apartenenţei la un grup. Adolescenţii
pun mare preţ pe legăturile de prietenie pe care le stabilesc, se întâlnesc, discută, fac planuri.
Această atitudine nu are nimic anormal, dacă întotdeauna lucrurile s-ar opri aici, însă uneori
discuţiile despre sistemul economic care-i dezavantajează ajung la afirmarea de resentimente faţă
de persoanele care au o situaţie economică mai bună decât a lor, discuţiile pe teme erotice îi
obligă să abordeze o atitudine artificială, care poate duce la manifestari penale. Pe un fond de
nesiguranţă în care tânărul oscilează între obedienţă şi revoltă, între independenţă şi imitaţie,
anticonformism şi lipsă de originalitate, va adopta regulile grupului pentru că aceasta este soluţia
pentru a fi recunoscut, acceptat şi stimat de către cei pe care îi admiră şi care-i sunt prieteni.

Prin contactul cu grupul, tânărul adoptă limbajul, capacitatile şi aptitudinile asimilând o serie de
valori şi norme specifice grupului. Când în cadrul grupului predomină sentimentele de frustrare,
insatisfacţie socială, de violenţă şi agresivitate apare nevoia negării societăţii şi constituirea alteia
nouă pe baza propriilor valori la nivelul grupului.

Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea şi


imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc – pe o parte din tinerii delicvenţi i-a
tentat la un moment al existentei lor să îmbrăţişeze cariere precum cea de : poliţist (33%), avocat
(21%), medic (4%), militar (5%), preot (2,3%) – adolescenţii se unesc în grupări delicvente în
care există posibilitatea desfăşurării unor relaţii între rolurile dorite. În cadrul acestor grupuri
respectarea normelor capătă o importanţă fundamentală, deoarece participarea în cadrul său
permite instaurarea unui proces de integrare. Subcultura grupului influenţează apariţia proceselor
de educaţie şi adaptare – socializare şi integrare socială negativă – contrare normelor sociale.
Subcultura delicventă se caracterizează prin : nonutilitarism, maliţiozitate, versalitate,
negativism.

Un alt aspect al grupului infracţional este mărimea. Se pare că talia grupului are o mare
importanţă aspra existenţei şi funcţionarii acestuia. În cazul infracţiunii de viol în 17,5% din
cazuri minorul a acţionat singur, în 32,4% au fost doi coparticipanţi, în 41% au fost trei şi în
54,5% din cazuri depăşeau cifra trei.
Grupurile pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de criteriul folosit : după natura
atitudinilor sunt grupuri : infracţionale şi preinfracţionale ; după durata existenţei sunt grupuri :
cu durată mică – până la o lună ( 27% ), medie – între 1 – 6 luni ( 18% ), mare – peste 7 luni
( 55% ) ; după gradul de organizare : organizare slabă ( 78% ), bine organizate ( 13% ) ; după
modul de luare a deciziilor : le i-a conducătorul ( 8% ), se discută în subgrup, apoi aderă tot
grupul ( 14%), toţi membrii grupului ( 78% ) ; atitudinea faţă de disensionişti : rece, prin
blocarea relaţiei (48% ), alungarea din grup (31% ), prin bătăi ( 21% ) ; după antecedentele
penale ale membrilor grupului : fără antecedente penale ( 20% ), numai cu antecedente penale
(51,1%), structură mixtă (28,9%) ; după vârstă : numai minori (64%), minori alături de majori
(36%) ; după frecvenţa întâlnirilor: zilnic (60,2%), săptămânal (21,8% ), cel puţin o dată pe lună
(18% ) ; după existenţa unui lider necontestat: există în 28% din cazuri, nu e recunoscut de toţi
membrii (72%); după existenţa unor modalităţi specifice de recunoaştere (69%).

Corelaţia dintre locul de întâlnire a membrilor grupurilor infracţionale care au persistat în timp şi
genurile de infracţiuni relevă că cele mai multe omoruri au fost săvârşite de minorii care se
întâlneau la domiciliile unora dintre ei, violurile de cei care-şi petreceau timpul în discoteci,
tâlhăriile şi furturile de cei care petreceau mult timp în baruri şi pe stradă.

Sistemul cultural al claselor defavorizate cuprinde, după părerea lui Walter Miller, un set de
preocupari şi sisteme de referinţă, care sunt ,,probleme care dirijează o atenţie largă şi
persistentă, alături de un înalt grad de implicare emoţionala” a membrilor grupului. Aceste
preocupări sunt :Domeniul Alternativa acceptată Alternativa inacceptabilă
Contactul nedorit / dorit cu autorităţile oficiale Comportament care vio-lează legea
Comportament care tre-buie să respecte legea
Duritate Curaj fizic, dibăcie, mas-culinitate, îndrăzneală, lip-să de teamă, curaj
Slăbiciune, incapacitate, e-feminitate, timiditate, laşi-tate, prudenţă
Isteţime Abilitatea de a păcăli,înşe-la, excroca; câştigarea ba-nilor prin viclenie ; dibăcie de
spirit Naivitate, inabilitate, câşti-garea banilor prin muncă grea ; tărăgăneală, prostie,
neîndemânare verbală
Excitare Senzaţii tari, risc pericol, schimbare, acţiune Plictiseală, monotonie, si-
guranţă, uniformitate, pasi-vitate
Destin Favorizat de noroc, a fi norocos Semn rău, a fi ghinionist
Autonomie Libertatea faţă de con-strângeri externe, faţă de o autoritate, independenţă
Prezenţa constrângerilor externe, prezenţa unei autorităţi, dependenţă

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în cea mai mare
parte din tineri ce prezintă deficite emotive socializante, mulţi abandonează şcoala, fug de acasă
şi au ca modele infractori celebri.

Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii delicvente este semnalată şi de datele


statistice care stabilesc că : în 21% din delicvenţii minori de sex masculin şi 19% de sex feminin
au comis actele delicvenţă datorită influenţei grupului ; în 75% din cazuri este vorba de un grup
preconstituit ; 80% din delicvenţi au ca loc de întâlnire strada ; în 97% din cazuri delicvenţii
minori au prieteni delicvenţi ; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte delicvente
de grup provin din familii dezorganizate ; 87% din aceşti tineri au o şcolarizare sub medie ; 39%
din minori nu aveau alt mod de subsistenţă decât prin săvârşirea de infracţiuni ; 89,4% din
minorii de peste 14 ani şi-au început viaţa sexuală, 16,5% se preocupă să-şi îmbunătăţească
imaginea proprie în ochii celorlaţi membrii, 44,7% caută un mediu care să le asigure securitate
emoţională, stabilitate şi confort.
Mediul îi modelează de cele mai multe ori ireversibil pe minori. Dacă acesta are o influenţă
nefastă şi nu se iau din timp măsuri de protejare a tinerilor de factorii nocivi, se poate spune că
tânărul este pe un drum fără întoarcere în care delictul este un mod de viaţă.

3. VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Influenţarea modului de viaţă de catre mass-media poate avea şi efecte nocive, în special asupra
adolescenţilor, aflaţi într-o continuă căutare de sine. Televiziunea este cea mai importantă cale de
transmitere a informaţiei dar şi a mesajelor sublimare. Pericolul emisiunilor cu scene violente nu
crează agresivitatea dar contribuie la transformarea ei în violenţă, acolo unde ea există deja. O
cercetare experimentală, efectuată în cadrul procesului de ridicare a licenţei de emisie a unui post
de televiziune american, a fost realizat pe un lot de copii care a fost împărţit în doua grupe, dintre
care una a fost supusă unui test ortografic dificil. Eşecul îi face pe aceşti copii să se simtă
frustraţi şi furioşi. Apoi, ambelor grupe li s-au arătat emisiunea controversată, în care unul din
personaje este agresat fizic până când moare, ca apoi să li se ceară copiilor să lovească un
manechin. Violenţa de care au dat dovadă ambele grupe a fost sensibil egală, demonstrând
influenţa nocivă a acelei emisiuni.

Experimentul lui L. Berkowitz demonstrează faptul că şi copiii fără tulburări caracteriale, sau de
altă natură, pot fi afectaţi de violenţa emanată de unele filme, dacă actul de violenţă este comis
de eroul pozitiv, deoarece copilul se identifică cu acesta, iar identificarea creşte prin acordul
societăţii şi dacă violenţa îi permite să reuşească în acţiunile lui. Astfel, unii tineri ajung să-şi
închipuie că pot birui şi cucerii totul ,,cu pumnii”, iar chestionaţi în legătură cu fapta penală
savarşită răspund ,,aşa am văzut la televizor”.

Au impact delicvenţional şi filmele, emisiunile prin care se promovează un stil de viaţă facil şi
luxos, iluzie căreia îi cad deseori tinerele, care compa-rându-se mereu cu vedetele în vogă, încep
să se folosească de farmecele personale – considerate o investiţie minimă – pentru a obţine
anumite avantaje. Acesta este însă primul pas spre prostituţie.

Jean Chazal consideră că legătura dintre cinematograf şi delicvenţă este mai mult orizontală
decât verticală, în sensul că cinematograful nu este o cauză directă a delicvenţei juvenile. În acest
sens, afirma că atât delicvenţa juvenilă cât şi vizionarea abuzivă de imagini violente sunt efectele
paralele ale unei vieţi rău organizate. Însă datele statistice ne îndreptăţesc să privim cu
îngrijorare propagarea violenţei prin mass-media, astfel :Timpul de vizionare a emisiunilor
violente Procent delicvent
Zilnic 64%
4 – 5 ori / săptămână 21%
2 – 3 ori / săptămână 12%
Mai rar de o dată pe săptămână 3%

Adolescenţii care se duc la cinematograf mai des de 5 ori pe săptămână, ajung să facă complet
abstracţie de contingenţele societăţii în care trăiesc şi în care ar trebui să trăiască. Imaginile
filmate îl influenţează într-o asemenea măsură încât ajung să-i pară realitatea, simţind nevoia să
se identifice cu personajul principal.

Reportajele, care relatează săvâşirea unor fapte penale, suscită curiozitatea cititorului dar
limbajul sugestiv îl pun în postura de participant. Rolul acestor reportaje nu trebuie să
depăşească nota de informare a faptei fără să ofere date tehnice în legătură cu infracţiunea, ce ar
putea trezi interesul altor persoane de a săvârşi fapte penale. Un efect deosebit îl are accentuarea
consecinţelor faptelor penale (de exemplu în cazul crimei – relatări despre familia îndurerată)
precum şi situaţia juridică a făptuitorului (arestat, inculpat, condamnat), toate acestea trezind
involuntar dorinţa de a se înfăptui justiţia şi de reprimare a accesului infracţional.

Măsurile de protecţie care trebuiesc luate privesc atât familia cât şi societatea. Aceasta din urmă
poate folosi instituţiile de resort pentru a limita accesul minorilor la anumite emisiuni televizate,
restricţionarea canalelor de televiziune pentru adulţi, evitarea mitizării infractorilor celebrii atât
prin reportajele de senzaţie cât şi prin punerea într-o lumină defavorabilă a organelor de ordine şi
nu în ultimul rând prin cenzurarea textelor unor melodii cu impact mare comercial, dar
defavorabile din punct de vedere educaţional.

6. SĂRĂCIA, FACTOR CRIMINOGEN

1. SĂRĂCIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Explicarea condiţiilor care dau naştere sărăciei au generat elaborarea a numeroase teorii. În
concordanţă cu teoriile tradiţionale, sărăcia reprezenta nu o condiţie socială determinată de
inegalitaţile structurale existente în societate, ci o problemă indezirabilă generată de conduita
imorală şi devianţă a unor indivizi.

În reglementările britanice din secolul al XVI–lea, pauperismul era considerat infracţiune şi


sancţionat ca atare. Conform concepţiilor morale ale timpului, săracii erau consideraţi o
subcategorie socială, formată din ,,fiinţe degenerate” care aleg în mod deliberat calea sărăciei.
Aceste concepţii urmau fidel interpretările Şcolii Clasice de Criminologie, care aprecia că
infractorii ajung în această condiţie fiindcă reping soluţiile legitime şi aleg calea ilegală.

Această concepţie a fost abandonată o dată cu apariţia darwinismului, care adopta teoria cu
privire la lupta pentru supravieţuire, care permite celor puternici să acumuleze bunuri,
rezervându-le celor slabi o viaţă plină de privaţiuni.

Lucrarea lui Max Weber, ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a adus în centrul
interpretărilor noţiunea de predestinare, în raport cu care numai cei aleşi de Dumnezeu sunt
favorizaţi de soarta, acceptată de biserica catolică, în opoziţie cu concepţiile protestante, care
consideră succesul economic ca un semn al graţiei divine, iar sărăcia ca un simbol al decadenţei
morale şi un semn al dizgraţiei divine.

Toate aceste concepţii de natură religioasă au fost înlăturate ca urmare a apariţiei unei
interpretări mai liberale bazată pe noţiunea de ,,cultură a sărăciei”. În acord cu această
interpretare, dificultăţile de care se lovesc oamenii săraci se datorează în primul rând normelor,
stilurilor lor de viaţă. Aceste elemente culturale sunt determinate de lipsa oportunităţilor de
participare şi integrare în cadrul societăţii largi, care izolează societatea săracă între frontierele
ghetto-urilor. Aici stilurile de viaţă sunt bazate pe frustrare, alienare, dependenţă, complexe de
inferioritate. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă ce crează un cerc vicios din care nu se poate
ieşi : din cauza sărăciei copiii nu urmează formele de învăţământ ce le-ar oferi o carieră şi
venituri rezonabile, nereuşind să câştige în de-ajuns rămân săraci.

Cei care trăiesc în condiţii de sărăcie dezvoltă un sistem de valori şi convingeri ce reprezintă, de
fapt o soluţie la problemele cu care se confruntă. Acest mod de adaptare implică o multitudine de
trăsături, ca : pasivitatea, resemnarea, orientarea la prezent şi ignorarea viitorului, fatalismul şi
lipsa de putere, nivelul scăzut al aspiraţiilor, dominaţia femeii în cămin datorită incapacităţii
bărbatului de a-şi câştiga existenţa, şi cea mai importanta, tendinţa spre devianţă.
Unii sociologi consideră că actele şi comportamentele delicvente ale tinerilor provenind din
clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate deviante, deoarece se conformează modelelor
culturale ale acestei clase. Esenţa acestei culturi consta în fapt, în violarea deliberată a normelor
sociale ale clasei mijlocii.

Sărăcia acţionează ca un factor direct al delicvenţei juvenile într-un procent relativ mic – 9,52%.
Asocierea acesteia cu un mediu promiscuu face să crescă probabilitatea criminală la 47,97%, iar
corelarea sărăciei cu dispoziţile interne (în special tulburări datorate intoxicarii cu alcool şi alte
substanţe) ridică procentul delicvenţional la 73%.

Am fi înclinaţi să asociem starea materială precară cu săvârşirea de infracţiuni contra


proprietăţii, dar realitatea arată că ponderea lor este de aproximativ 23%. În 2007 au fost arestate
în S.U.A. peste 12 milioane de persoane, dintre care 7 milioane de minori. Dintre aceştia 11.200
au fost arestaţi pentru crimă, 50.877 arestaţi pentru viol, 292.400 implicaţi în acte de tâlhărie,
423.975 în vătămari corporale, 584.794 în furturi de maşini, 1.754.386 în spargeri, 2.923.976
furturi, restul de 955.392 fiind implicaţi în alte infracţiuni. Este cert ca nu toţi delicvenţii minori
provin din familii sărace, dar aceştia reprezinta mediul cel mai expus delicvenţei. În Romania, pe
fondul scăderii nivelului de trai criminalitatea creşte, astfel în 2003 criminalitatea s-a mărit cu
124% faţă de 1990, în timp ce nivelul de trai s-a deteriorat semnificativ.

Cercetările criminologice nu pot face abstracţie în studiul acestui factor criminogen de situaţia
familială. S-a observat că doar 1,5% din delicvenţii minori proveneau din familii cu o şcolarizare
universitară, 45,8% din familii cu 7-8 clase, 41,3%, 4 clase sau mai puţin. În ceea ce priveşte
ocupaţia părinţilor, aceasta se prezintă astfel : 41% erau muncitori necalificaţi, 17% muncitori
calificaţi, 6% funcţionari, 15% fără ocupaţie, 7% zilieri, 13% aflaţi în detenţie. Nivelul scăzut de
instrucţie şi calificare al părinţilor antrenează şi un nivel scăzut al veniturilor, în 40,2% din
cazuri acesta este sub 500 lei / membru de familie, 36,5% variază între 500 – 1.000 lei, în doar
14,1% era mai mare de 1.000 lei.

Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale obiective prezente în unele


familii reprezintă condiţii care afectează buna funcţionare a grupului familial, conducând la
tensiuni, conflicte, dezechilibrul economic putând degenera într-un dezechilibru psihologic prin
accentuarea stresului şi evadarea din starea de neputinţă prin consum de alcool. Aceste dificultăţi
se amplifică în cazul familiilor cu mai mulţi copii (aproximativ 53% din familiile cu venituri sub
500.000lei / membru de familie, au mai mult de 4 membrii, în aceste familii în 71,3% din cazuri
a existat cel puţin o abatere de la codul penal) .

Legătura strânsă dintre delicvenţa juvenilă şi sărăcie este o realitate necontestată, percepută din
cele mai vechi timpuri. Ray şi Ina Jeffery opinează că sărăcia din familie este asociată cu
delicvenţa, dar sărăcia nu cauzează delicvenţa. Programele economice pot atenua acest factor cu
implicaţii criminogene, dar ele nu pot rezolva în totalitate aceasta problemă. O protecţie socială
eficientă, corelată cu programe educative structurate pe nevoile sociale ar realiza acelaşi obiectiv
: diminuarea procentului criminal juvenil.

2. INEGALITATEA ECONOMICA, FACTOR CRIMINOGEN

Economia de piaţă realizează cadrul stratificarii sociale, prin polarizarea societăţii în săraci şi
bogaţi, micşorându-se pătura socială mijlocie. Deseori copiii provenind din familii cu posibilităţi
materiale reduse, dar care le oferă strictul necesar, îşi crează complexe de reală inferioritate faţă
de colegii lor de vârstă cu posibilităţi materiale mai mari. Ciudat este că şi aceştia privesc de pe o
poziţie de inferioritate pe cei mai avuţi decât ei, şirul continuând la nesfârşit.
Această situaţie este prezentarea materială a conceptului de inegalitate economică. David Jacobs
considera vinovată de creşterea delicvenţei juvenile inegalitatea economică şi nu sărăcia. Alte
studii corelează inegalitatea socială cu infracţiunile contra patrimoniului, astfel criminologul
M.A. Alemaskin consideră drept cauză principală a furturilor săvârşite de minori divergenţa
dintre posibilităţile materiale şi nevoia de a avea ce au alţii. William Bailey accentuează relaţia
dintre inegalitatea socială şi infracţiunile contra persoanei.

Persoanele cu venituri mai mici sunt supuse unui factor de stres suplimentar. Deseori intrând în
contact cu alte persoane şi aflând de realizările financiare ale acestora apar sentimente derivate
de : invidie, frustrare, acestea suprapuse pe reala neputinţă de a realiza venituri mai mari, pot
declanşa o stare de continuu disconfort care dă naştere la izbucniri violente. Factorul criminogen
este în acest caz un mixaj între factorii psihologici şi inegalitatea economică.

Această stare este multiplicată prin creerea unei imagini artificiale de către televiziune,
cinematograf a unei vieţi facile şi luxoase. Aceste instituţii vând o imagine comercială care se
află în visele fiecăruia din noi, dar pe care le conştientizăm doar în momentul unei abordări
tangibile. Aici poate stau ascunse cauzele furturilor de maşini scumpe, de bijuterii. În mod cert
minorul aflat în posesia unui obiect de mare valoare furat, de exemplu o maşină de lux se simte
satisfăcut de două ori : se identifică cu personajul din film ce conduce o maşină asemănătoare şi
simte că a învins societatea care-i limitează accesul la acel bun.

Deşi nu se poate stabili statistic procentul în care inegalitatea economică influenţează delicvenţa
juvenilă, nu se poate face abstracţie de acest factor criminogen.

6.INFLUENŢA VIEŢII SEXUALE ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

La vârsta adolescenţei apar cele mai mari modificări de ordin fiziologic din viaţa postnatală.
Copilul devine adult, maturizarea fiind pe toate planurile : se dezvolta osos, muscular, cerebral şi
sexual.

Maturizarea hormonală este o problema de fapt, care se stabileşte individual. Pubertatea crează
complexe, apare pentru prima dată nevoia confirmării de sine, dorinţa de a demonstra chiar şi
simpla existenţă, din dorinţa de a nu trece neobservat. Paradoxal, puberii vor ,,să fie lăsaţi în
pace” dar comportamentul lor dovedeşte contrariul. Frustrarea, starea de continuă nemulţumire
raportată la propria persoană şi extinsă la întreg universul lor îi face pe adolescenţi să aibă
atitudini antisociale. Nu toţi adolescenţii devin delicvenţi, dar la toţi există dorinţa de a eluda
normele sociale, din spirit de frondă.

Dezvoltarea sexuală poate avea implicaţii din cele mai diverse. Apare intersul pentru sexul opus,
concomitent cu teama de a nu fi plăcut de acesta, apare dorinţa de a fii altfel, dar orice
comportament original al altcuiva este taxat. De aici apar unele probleme ce pot degenera într-un
comportament delicvent, astfel : dorinţa de a fii plăcut cu orice preţ de o persoana de sex opus
implică uneori o insistenţă ce poate fii catalogată din punct de vedere juridic ca hărţuire sexuală,
refuzul unei fete poate trezi dorinţa de a obţine cu orice preţ favoruri sexuale, transformându-se
în unele cazuri în infracţiuni de natură sexuală (viol, perversiune sexuală), punerea sub semnul
întrebării a calităţii de ,,bărbat” îl poate face pe adolescent să comită infracţiuni contra persoanei
– de la vătămări corporale aplicate celui care a ,,îndrăznit” să facă astfel de afirmaţii la lovituri şi
viol contra persoanei de sex feminin, care nu ia acordat suficientă atenţie.

Între infracţiunile cu substrat sexual şi relaţia agresor – victimă în cele mai multe cazuri există o
comuniune. În 83% din infracţiunile sexuale cu agresori minori victima este o persoană
cunoscută. În general infracţiunile sexuale sunt comise pe fundalul unui comportament mai
libertin din partea victimei (dans lasciv, insinuari cu conotaţii sexuale), ironii de faţă cu alte
persoane care vizează capacitatea sexuală a agresorului şi nu în ultimul rând, consumul mărit de
alcool de către agresor. În urma unor cercetări privind grupurile de minori delicvenţi s-a
constatat că cei care au comis infracţiuni de natura sexuală aparţin grupurilor care frecventează
mai des de 2 ori / săptămână discotecile. Nu a trecut neobservat nici faptul că 89,4% din
delicvenţii minorii şi-au început viaţa sexuală, un procent ridicat dintre adolescenţi urmăresc
programe pentru adulti şi că 69% dintre minorii până în 16 ani au răsfoit o revistă sau un
material pornografic.

Infracţiunile sexuale sunt realizate în general în grup, astfel : în doar 17,5% din cazuri minorul a
acţionat singur, în 32,4% din situaţii au fost doi coparticipanţi, iar procentul creşte la 41% în
cazul a trei participanţi şi la 54,5% în cazul când sunt mai mult de trei participanţi.

Nu trebuie neglijat nici factorul familial, uneori minorul copiază com-portamentul agresiv al
tatălui faţă de persoanele de sex feminin din familie, alteori agresiunile sexuale sunt rodul unei
educaţii greşite primită de la o persoană de sex masculin pe care minorul o respectă ( de tipul
,,când o femeie spune ,,nu” este ,,da” ).

Imaginile în care personajul masculin are un mare succes la femei îl pot face pe tânăr să se simtă
nesigur pe propria-i forţă de seducţie, aceasta devenind un factor de anxietate, care se poate
transforma într-o obsesie care să favorizeze sindromuri psihopatoide ce favorizează schizofrenia,
psihoze organice cerebrale, care sunt alţi factori criminogeni.

Există o legătură strânsă între delicvenţa juvenilă şi viaţa sexuală. Această legătură se realizează
pe mai multe planuri, unele au implicaţii directe (infracţiuni de natură sexuală), altele se asociază
cu alţi factori creând frustrări cu potenţial delicvenţional ridicat.

1] B. Hollander, ,,The Psychology of Miscounduct”

[2] C. Bart, ,,The Young Delinquent”

[3] D.M. Bonner, S.E. Herres ,,Heredity”, Englewood Cliffs.N.J.Prentice Hall,1982

[4] Studiu aparţinând J. Rostand, L Homme, Galimard, Paris, reed. 1996

[5] Contantin Maximilian ,,Geneza individualităţii” pag. 45-59, ed.Sport-Turism, 1979

[6] J. Larmat ,,Genetica Inteligenţei”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1977, pag 112

[7] Alexandru Roşca ,,Minorul Delincvent”

[8] C. Maximilian ,,Selecţia Naturală şi Polimorfism”ed. Academiei RSR Bucureşti, 1988

[9] Dobzhansky Th. ,,Heredity and the Nature of Man”, ed. The New American Library, NY,
1999, pag 113

[10] N.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi ,,Psihologie Judiciară”, ed. ,,Şansa”, 1994