LATINITATE ȘI DACISM

Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor, constă în determinarea

următoarelor aspecte: când, unde, din ce părți și în ce condinții s-a format comunitatea etnică respectivă.
Aceste cerințe se referă și la problema originii neamului românesc. Etnogeneza românilor este una din
cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naționale. Ea a atras atenția nu numai istoricilor
români, ci și străini. Latinitatea și dacismul reprezintă două curente de idei, care au străbătut cultura
română de-a lungul timpului și care aparțin oamenilor de știință și nu numai, preocupați de originea
poporului și a limbii române. Adepții latinității vor susține elementul latin din structura acestora, în timp
ce susținătorii dacismului au adus argumente și dovezi referitoare la elementul dacic. Astfel, de-a lungul
timpului s-au emis numeroase ipostaze a originii noastre, dar s-au întregistrat și exagerări.
George Călinescu, a fost preocupat de studierea problemei etnogenezei, și prezintă în articolul
”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” problema originii limbii române, căreia încearcă să
îi argumenteze caracterul latin, în ciuda faptului ca, procentual, cuvintele de origine latină folosite astăzi
în limba română sunt mult mai puține decât cuvintele de origine slavă sau de alte origini. Ipoteza
articolului este: ”Că limba în structura și lexicul ei fundamental este latină pare un fapt izbitor”. George
Călinescu analizeaza principalele influențe asupra limbii române, pornind de la cea latină și continuând cu
cea slavă, cea ungurească, cea turcă și cea greacă. Influența latină se regăsește în domeniul religios,
astrologic, categorii sociale, ocupații de bază, agricultura, anotimpurile și fenomenele meteorologice,
gospodăria, elemente de gastronomie, anatomie, zilele săptămânii. Astfel, originea latină a limbii române
a putut fi demonstrată de către specialiști prin raportare la vocabularul fundamental și la regulile
gramaticale. Cuvintele moșteninte din limba slavonă se refera la pierderea demnității umane, la
inegalitate, la umilință, iar cele provenite din limba maghiară denumesc în ansamblu meșteșugurile și
noțiunile urmașe. Referitor la influența turcă, George Călinescu apreciează ca se păstrează cuvinte care
denumesc obiectele de bazar, petrecerile indecente. Studiul calinescian ajunge la concluzia că în ciuda
unei aparente sărăcii cantitative, limba română este frumoasă tocmai datorită amestecului de cuvinte
provenite din mai multe limbi.
În articolul ”Revola fondului nostru nelatin” scris de Lucian Blaga, care contrazice spusele lui
Călinescu, autorul prezintă orgoliul latinității, referitoare la originea pur-latină a poporului și a limbii
române. Trăsăturile pe care le păstrăm de la strămoșii noștri latini se rezumă la limpezime, rațiune,
cumpătare, însă, în ciuda faptului că nu dorim să recunoaștem, suntem mai mult decât latini. Trebuie să
admitem că există în structura noastră națională și elementele slave, dar și geto-dacice. Pentru a-și
argumenta ipoteza, Blaga exemplifică prin trimitere la experimentul biologic al încrucișării a două flori de
culori diferite, floarea cu caracter dominant reflectându-se în floarea rezultată. Autorul intenționeaă să ne
atragă atenția asupra celuilalt strămoș, pe care l-am renegat o perioadă lungă de timp. Finalul dezvăluie o
metaforă, care ne trimite cu gândul la ambii strămoși ”suntem morminte vii ale strămoșilor”.
Al treilea text, ”Polimorfismul creștinismului românesc ” scris de Vianu Mureșan, abordează
problematica încreștinării românilor, amintind atât de ipotezza spusă de biserică, aceea că datorăm
creștinismului Apostolului Andrei, cât și de ipoteza susținută de oamenii de știință, conform căreia
încreștinarea s-a produs treptat, îmbinând elementele laice cu cele religioase. Astfel, trecerea la
creștinism a fost mai facilă la români, datorită elementelor dacice. Spre deosebire de romani, care erau în
mod cert politeiști, dacii au avut dintotdeauna o predispoziție spre monoteism, ceea ce a făcut psibilă
treerea mai rapidă la creștinism. Problema latinității și a dacismului poporului român a fost abordată și
dezbătută de-a lungul timpului de numeroși oameni de știință și de cultură. Exagerările care s-au
înregistrat de-a lungul timpului au fost cauzate de politică și economie. Până la găsirea unor noi dovezi,
rămâne în picioare ideea că poporul român reprezintă o sinteză a populației latine și dacice, la care se
adaugă elementul slavon.
Limba română, reprezentantă a latinității răsăritene, a fost de-a lungul timpului , cântată și slăvită
în lucrările multor scriitori români, care și-au închinat viața și munca lor patriei, fiind conștienti de
noblețea limbii și de cultura pe care aceasta o presupune. În ”Cântecul gintei latine” scris de Vasile
Alecsandri, autorul aduce un omagiu impresionant elementului care unește, până în ziua de astăzi,
numeroase popoare europene, aducând în discuție moștenirea latină a acestora ”Latina gintă e
regină/Între-ale lumii ginte mari/Ea poartă-n frunte-o stea divină”. Textul prezintă teme și motive
patriotice, opera reprezentând un elogiu adus latinității. Prin lucrarea ”Perit-au dacii?”, B.P.Hașdeu pune
la îndoiala latinismul românilor și linia trasată de Școala Ardeleană, către o direcție cu totul nouă: originea
geto-dacă a poporului român.
Limba română provine din limba latină vorbită în părțile de est ale Imperiului Roman, dar nu
continua direct limba latină clasică, ci latina populară. Ea face parte din familia limbilor romanice, dintre
care unele au devenit limbi naționale, altele rămânând limbi regionale sau chiar au dispărut. Limba
română vorbită azi este rezultatul modificării limbii latine în decursul anilor ce au trecut, fiind o limbă vie
ce va suferi modificări și în viitor, însă originea va rămâne mereu limba latină populară.