CAPITOLUL I

PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE

ŞI A FALIMENTULUI
1. Consideraţii generale
Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedură a falimentului derivă din faillir, cuvânt care
înseamnă în limba franceză a eşua şi din cuvântul latinesc fallo – fallere, cu sensul de a înşela, a nu izbuti, a
greşi. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o instituţie juridică complexă de drept comercial (fiind
aplicabilă exclusiv comercianţilor), care, pe de o parte, se referă la starea şi capacitatea persoanelor, iar pe de
altă parte, se referă direct la bunurile acestor persoane, asupra cărora instituie un regim de indisponibilizare şi
le afectează scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului în vederea acoperirii pasivului.
2. Cadrul legal
Legea nr. 64/1995- denumită în continuare Legea – publicată în M.Of. 130/29.06.1995 – a reprezentat
introducerea unei reglementări unitare în materie. Legea nr. 64/1995 a fost modificată prin O.G. 38/1996,
abrogată prin O.U.G. 58/1997 şi ulterior prin Legea nr. 99/1999. În baza art. XI din Legea 99/1999, Legea nr.
64/1995 a fost republicată în M. Of. Nr. 608/13.12.1999, rectificată în M.Of. 89/28.02.2000, iar ulterior a mai
fost modificată prin O.G. 38/2002 (aprobată prin Legea nr. 82/2003). În temeiul dispoziţiilor art. VIII alin. (1)
din Legea nr. 149/2004, Legea 64/1995 a fost republicată în M.Of. 1066/17.11.2004.
3. Noţiunea de procedură a reorganizării judiciare şi a falimentului în reglementarea legală în
vigoare
3.1. Definiţie legală. Conform Legii (art. 2.), procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este acea
procedură instituită în vederea acoperirii pasivului debitorului, în insolvenţă, prin reorganizarea comerciantului
şi a activităţii acestuia, prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului sau prin faliment.
3.2. Insolvenţa. Noţiunea de insolvenţă implică o situaţie patrimonială dificilă sau de criză a unui
comerciant, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către acesta la termen şi în bune condiţii a obligaţiilor
de plată asumate. Conform legii, insolvenţa este „acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin
incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
4. Caracterele procedurii
• Caracter colectivist, de apărare în comun a intereselor tuturor creditorilor comerciantului aflat în
stare de insolvenţă, prin efectuarea unei publicităţi având ca scop informarea creditorilor în scopul înscrierii
acestora la masa credală. Prin aceasta, procedura falimentului se deosebeşte de procedura executării silite,
exercitată în condiţiile Codului de Procedură Civilă în mod individual de fiecare creditor.
• Caracter generalizat. Procedura falimentului este o procedură care vizează întreaga „avere a
debitorului”, şi nu doar unul sau unele bunuri din patrimoniul acestuia, cum este cazul executării silite
mobiliare sau imobiliare de drept comun. Legea precizează în art. 3: „Averea debitorului cuprinde totalitatea
bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de
prezenta Lege – care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă.”
Remarcăm faptul că procedura falimentului se poate aplica şi asupra unor bunuri, care la data declanşării
procedurii nu se mai află în patrimoniul debitorului, dar care sunt readuse cu efect retroactiv prin anularea unor
acte „suspecte” încheiate de către debitor în perioada anterioară deschiderii procedurii.
• Caracter egalitar. Egalitatea de tratament a creditorilor este realizată prin acordarea tuturor
creditorilor a posibilităţii de a participa concomitent la masa credală şi de a-şi satisface creanţele proporţional
cu ponderea pe care fiecare dintre aceştia o deţine în pasivul patrimoniului debitorului.
• Caracter unitar. Procedura falimentului este unică şi se desfăşoară simultan pentru toate
creanţele deţinute împotriva patrimoniului debitorului. Nu se poate concepe desfăşurarea în acelaşi timp a
două sau mai multe proceduri cu privire la averea aceluiaşi debitor. De asemenea, procedura are un caracter
unic sau unitar, în sensul că este aceeaşi pentru oricare comerciant, indiferent de forma de organizare sau de
mărimea patrimoniului acestuia, cu excepţia unor cazuri reglementate expres, cum ar fi procedura falimentului
băncilor.
• Caracter judiciar. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se realizează prin
intermediul şi cu participarea organelor judecătoreşti, fiind astfel o procedură judiciară forţată în cadrul căreia
de cele mai multe ori se realizează în mod colectiv o executare silită a activelor din patrimoniul debitorului.
• Caracter profesionist. Se aplică persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de comerciant,
dar şi persoanelor fizice care lucrează în mod individual, asociaţiilor familiale şi societăţilor agricole.
5. Condiţiile aplicării procedurii
 5.1. Condiţii cu privire la persoanele cărora li se aplică procedura
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică exclusiv comercianţilor persoane fizice sau
juridice, noţiunea de comerciant având sensul conturat de prevederile Codului Comercial. Art. 1 din Legea nr.
64/1995 defineşte sfera de aplicare a procedurii, prin menţionarea categoriilor de comercianţi faţă de care
aceasta se aplică. Articolul menţionat prevede: „Procedura se aplică oricăreia dintre următoarele categorii de
comercianţi, aflaţi în insolvenţă şi denumiţi debitori: a) comercianţii; b) societăţile agricole; c) grupurile de
interes economic”.
Din dispoziţiile textului de lege rezultă că pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, legea impune două condiţii:
- debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se aplică procedura;
- debitorul să se afle în insolvenţă.
Legea nr. 64/1995 se aplică următoarelor categorii de comercianţi:
1) societăţile comerciale;
2) cooperativele de consum şi cooperativele meşteşugăreşti, denumite organizaţii cooperatiste,
asociaţiile teritoriale ale cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti, constituite potrivit Decretului-lege nr.
66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, cu modificările ulterioare, respectiv
Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, cu
modificările ulterioare, precum şi societăţile cooperative;
3) persoanele fizice care acţionează individual sau în asociaţii familiale.
Anumite categorii de comercianţi sunt exceptate de la aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr.
64/1995, fiind supuse unor reglementări legale specifice, după cum urmează: a) societăţi comerciale cu
capital majoritar de stat; b) regiile autonome – conform art. 149 din lege, procedura aplicabilă regiilor
autonome aflate în stare de insolvenţă se va stabili prin lege specială; c) societăţile bancare – procedura de
reorganizare judiciară şi faliment a băncilor se realizează în baza unei legi speciale – Legea nr. 83/1998; d)
societăţile de asigurări – în baza Legii nr. 32/2000 cu modificările ulterioare.
4) societăţilor agricole, constituite şi funcţionând în baza Legii nr. 36/1991, şi celor care exercită
profesiuni liberale (avocaţi, medici, meseriaşi, agricultori etc.), care nu sunt consideraţi comercianţi. Procedura
se poate aplica şi unui comerciant străin, persoană fizică sau juridică, în cazul în care are în România un sediu
secundar – o sucursală, agenţie, reprezentanţă, cărora le sunt aferente bunuri aflate în România.
Grupurile de interes economic (GIE) constituie o entitate nouă, reglementată prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 118 din Lege, grupul de interes economic este o asociere între două sau mai multe persoane
fizice sau juridice , constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Potrivit art. 127 din Lege, grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau de
necomerciant, în funcţie de caracterul comercial sau necomercial al activităţii pe care o desfăşoară.
În temeiul art. 1 din Legea nr. 64/1995, grupul de interes economic este supus procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului, atât în cazul în care are calitatea de comerciant, cât şi în cazul în care are calitatea de
necomerciant.
5.2. Condiţii cu privire la insolvenţă
Procedura se aplică exclusiv comercianţilor aflaţi în insolvenţă definită de lege ca fiind „acea stare a
patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de
bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
Insolvenţa există chiar în cazul în care, din lipsă de disponibilităţi băneşti, nu poate fi achitată o singură
datorie scadentă. Sarcina probei stării de insolvenţă incumbă persoanei care afirmă existenţa acesteia. Starea
de insolvenţă poate fi probată prin orice mijloace de probă admisibile în dreptul comercial. Definirea noţiunii
de insolvenţă se bazează pe noţiunea relativă de incapacitate vădită de plată.
5.3. Condiţii cu privire la bunurile asupra cărora se aplică procedura
Procedura se aplică asupra întregii averi a debitorului. „Averea debitorului cuprinde totalitatea bunurilor
şi drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de prezenta lege
– care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă” – art. 3 din Lege.
Averea debitorului cuprinde atât bunurile şi drepturile aflate în patrimoniul debitorului la data declanşării
procedurii, cât şi bunurile ieşite din patrimoniul debitorului, dar readuse în acesta ca urmare a procedurii.
6. Organele care aplică procedura
Organele care aplică procedura (art. 5 alin 1 din Lege) sunt: instanţele judecătoreşti; judecătorul-sindic;
administratorul judiciar şi lichidatorul.
Organele menţionate au îndatorirea să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi a operaţiunilor
prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la aceste
acte şi operaţiuni.

2
 La realizarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului participă şi alte persoane: adunarea
creditorilor, comitetul creditorilor, adunarea generală a membrilor sau asociaţilor/acţionarilor şi reprezentantul
membrilor sau asociaţilor/acţionarilor.
Potrivit legii (art. 6), procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este de competenţa exclusivă a
tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului, astfel cum figurează acesta în registrul
comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole, şi sunt exercitate de un judecător-sindic desemnat
de preşedintele tribunalului.
În afară de tribunal, competentă este şi Curtea de apel. Potrivit art. 8 alin. 1 din lege, Curtea de
apel este instanţa de recurs, pentru hotărârile date de judecătorul-sindic. Termenul de recurs este de
10 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel (art. 8 alin. 2). Recursul va fi judecat
de complete specializate, în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel.
Citarea părţilor se face prin publicitate. În vederea soluţionării recursului, se trimit la curtea de apel
în copie certificată, sub semnătura grefierului-şef al tribunalului, numai actele care interesează
rezolvarea recursului (art. 8 alin. 3). Hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea vi suspendate de
instanţa de recurs (art. 8 alin. 4). Prevederile alin. (4) nu se aplică în cazul judecării recursului
împotriva următoarelor hotărâri ale judecătorului-sindic:
a) hotărârea de respingere a contestaţiei debitorului;
b) hotărârea prin care se decide intrarea în faliment;
c) hotărârea de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare
şi din încasarea de creanţe (art. 8 alin. 5).
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Articolul 50 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că preşedinţii
instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât
cele privind activitatea de judecată.
În temeiul acestei dispoziţii a legii, preşedintele tribunalului îi desemnează pe judecătorii
tribunalului care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita atribuţiile prevăzute de lege
pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Potrivit art. 11 alin. 1, Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi,
sunt:
a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii;
c) desemnarea, prin hotărâre, a administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor
acestora, controlul asupra activităţii lor şi, dacă este cazul, înlocuirea lor;
d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
e) judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor
transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
f) judecarea contestaţiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de
administrator sau de lichidator;
g) confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către
creditori;
h) hotărârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;
i) soluţionarea obiecţiilor la rapoartele trimestriale şi la cel final ale administratorului sau ale
lichidatorului;
j) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară
forma autentică;
k) darea hotărârii de închidere a procedurii.
Potrivit art. 12, ,,hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate
separat cu recurs”.
Administratorul. Potrivit art. 23 alin. 1 din Lege, ,, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor
sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea
unui administrator - persoană fizică sau societate comercială -, stabilindu-i şi remuneraţia”.
Potrivit art. 23 alin. 4 ,,administratorul, persoană fizică sau societate comercială, inclusiv
reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în reorganizare şi lichidare, în condiţiile
legii”.

3
 ,,Nu poate fi desemnat administrator sau lichidator persoana fizică care nu poate fi fondator,
administrator, director, cenzor sau reprezentant al unei societăţi comerciale, potrivit art. 6 alin. (2) şi
art. 138 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată” (art. 23 alin. 5).
,,Înainte de desemnarea sa administratorul trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere
profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile care să acopere eventualele prejudicii
cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa activităţii
administratorului pe perioada exercitării calităţii sale”. (art. 23 alin. 7)
,,Este interzis administratorului, sub sancţiunea revocării din funcţie şi a reparării eventualelor
prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de
asigurare” (art. 23 alin. 8).
Art. 24 din Legea nr. 64/1995 stabileşte că ,, Principalele atribuţii ale administratorului, în
cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, precum şi asupra posibilităţii reale de
reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi
supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului;
b) întocmirea actelor prevăzute la art. 33 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
c) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului
menţionat la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 91;
d) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
e) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, cu precizarea expresă, în acest
caz, a atribuţiilor sale şi a condiţiilor de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
f) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor;
g) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
h) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea
debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;
l) urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani
transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către
acesta;
o) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic, cu excepţia celor prevăzute
de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
Conform art. 25 alin. 1 ,,administratorul va depune la dosarul cauzei un raport lunar, cuprinzând
descrierea modului în care s-a achitat de atribuţiile sale, precum şi justificarea cheltuielilor efectuate”.
,,Debitorul persoană fizică, reprezentantul membrilor sau al asociaţilor/acţionarilor, oricare dintre
creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de
administrator”. (alin. 2)
Potrivit alin. 3, ,,contestaţia trebuie să fie înregistrată în termen de 5 zile de la depunerea raportului
prevăzut la alin. (1)”.
,,Judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia, în termen de 10 zile de la înregistrarea ei, în Camera de
consiliu, cu citarea contestatorului şi a administratorului, putând, dacă va considera necesar, să
suspende executarea măsurii contestate” (alin. 4).
4
 ,,Judecătorul-sindic va sancţiona cu amendă judiciară de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei refuzul,
fără motive temeinice, al practicianului în reorganizare şi lichidare de a accepta desemnarea ca
administrator”. (art. 26 alin. 1)
,,Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de
către persoanele abilitate de lege. În exercitarea atribuţiei de control prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. c)
judecătorul-sindic poate desfiinţa măsurile ilegale luate de administrator, chiar dacă nu au fost
contestate, putând, dacă va considera necesar, să citeze în Camera de consiliu administratorul şi
persoanele interesate”. (alin. 2)
,,În orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate dispune, prin
încheiere, înlocuirea administratorului”. (alin. 3)
,,În vederea adoptării măsurii menţionate la alin. (3), judecătorul-sindic îi va cita în Camera de
consiliu pe administrator şi comitetul creditorilor”. (alin. 4)
,,Judecătorul-sindic va sancţiona administratorul cu amendă judiciară de la 5.000.000 lei la
20.000.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte sau
îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic”. (alin. 5)
,,Dacă prin fapta prevăzută la alin. (5) administratorul a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va
putea, la cererea oricărei părţi interesate, să-l oblige pe administrator la acoperirea prejudiciului
produs”. (alin. 6)
Potrivit art. 27, ,,în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale administratorul va putea desemna
persoane de specialitate. Numirea şi nivelul retribuţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării
judecătorului-sindic”.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea
unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.
În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator.
Atribuţiile administratorului încetează la momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către
judecătorul-sindic (art. 28 alin. 2 din lege). Poate fi desemnat lichidator şi administratorul desemnat
anterior (alin. 3).
Potrivit art. 29, ,,principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă, şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care
nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese
întocmit anterior de administrator;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de
sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile prezentei legi;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii
reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic”.
Potrivit art. 30 alin. 1, ,,actele încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară forma
autentică, vor fi supuse autentificării judecătorului-sindic.

5
 Potrivit art. 30 alin. 2, ,,judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de autentificare, în baza căreia
actul va putea fi înscris în registrele de publicitate”.
Adunarea creditorilor. Potrivit art. 14 alin. 1, ,,adunarea creditorilor va fi convocată şi
prezidată de către administrator sau, după caz, de către lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic
nu dispune altfel; secretariatul şedinţelor adunărilor creditorilor este în sarcina administratorului sau,
după caz, a lichidatorului”.
,,Creditorii cunoscuţi vor fi convocaţi de administrator sau de lichidator în cazurile prevăzute
de lege şi ori de câte ori va fi necesar” (alin. 2).
,,Adunarea creditorilor va fi convocată şi la cererea creditorilor deţinând creanţe în valoare de
cel puţin 30% din valoarea totală a acestora” (alin. 3).
Conform art. 15 alin. 1, ,,convocarea creditorilor va trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei”.
,,Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este nulă, cu excepţia cazului în
care la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor”. (alin. 2)
,,Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi, pentru fiecare adunare, cu procură
specială şi legalizată sau, în cazul creditorilor bugetari şi al celorlalte persoane juridice, cu delegaţie
semnată de conducătorul unităţii”. (alin. 3)
,,Nu se va ţine seama de declaraţiile scrise trimise de creditori, cu excepţia cazurilor în care legea
admite votul prin adeziune. În cazul în care este permisă votarea prin corespondenţă, creditorii îşi pot
transmite votul printr-un înscris în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o
semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil” (alin. 4)
,,La şedinţele adunării creditorilor vor participa 2 delegaţi ai salariaţilor debitorului, votând pentru
creanţele reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti”. (alin. 5)
,,Dacă examinarea chestiunilor supuse deliberării creditorilor nu se poate finaliza într-o singură zi,
deliberarea va continua de drept în prima zi lucrătoare următoare, fără o nouă înştiinţare,
procedându-se astfel în continuare până la rezolvarea tuturor chestiunilor”. (alin. 6)
,,Procesul-verbal al adunării creditorilor va fi semnat de preşedintele şedinţei şi va cuprinde în
rezumat dezbaterile ţinute, votul creditorilor pentru fiecare chestiune şi deciziile adoptate”. (alin. 7)
Comitetul creditorilor. Potrivit art. 16 alin. 1, ,,în cadrul şedinţelor adunării creditorilor aceştia vor
putea desemna un comitet al creditorilor şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului,
rapoartele întocmite de comitetul creditorilor, măsurile luate de administrator sau de lichidator şi
efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri”.
,,Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majorare specială, şedinţele vor avea loc în prezenţa
titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii
debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul titularilor unei majorităţi, prin
valoare, a creanţelor prezente” (alin. 2).
,,Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. (2) împotriva averii debitorului se va
determina prin raportare la următoarele criterii:
a) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum
reiese din cuprinsul tabelului definitiv;
b) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat,
astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat; şi
c) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia”. (alin. 3)
,,Planul de reorganizare va fi supus votului adunării creditorilor”. (alin. 4)
Potrivit art. 17 alin. 1, ,,judecătorul-sindic va desemna, dacă este necesar, în raport cu proporţiile
cazului, un comitet format din 3-7 creditori dintre cei cu creanţele garantate şi chirografare cele mai
mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va face fie prin hotărârea de deschidere a procedurii, fie după prezentarea sau
întocmirea listei de creditori, dacă lista nu este disponibilă la data deschiderii procedurii” (alin. 2).
,,În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor aceştia vor putea alege un comitet format din 3-7
creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, care se oferă voluntar; comitetul astfel
desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”. (alin. 3)

6
 ,,Dacă nu se va obţine majoritatea necesară, judecătorul-sindic va putea desemna comitetul potrivit
criteriilor prevăzute la alin. (1) sau va putea menţine comitetul desemnat anterior” (alin. 4).
,,În cursul activităţii sale judecătorul-sindic va putea cere asistenţa comitetului creditorilor sau a
unui delegat al acestuia” (alin. 5).
Potrivit art. 18 alin. 1, ,,comitetul creditorilor face parte dintre cei îndreptăţiţi ca, atunci când
debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în condiţiile art. 33, respectiv art. 39, ori nu a fost
propus de debitor sau nu a fost confirmat un plan de reorganizare, să ceară judecătorului-sindic să
ridice debitorului dreptul de administrare”.
,,Comitetul creditorilor poate fi autorizat de judecătorul-sindic să introducă acţiuni pentru anularea
unor transferuri cu caracter patrimonial - făcute de debitor în frauda creditorilor -, atunci când astfel
de acţiuni nu au fost introduse de administrator sau de lichidator” (alin. 2).

Adunarea generală a membrilor sau asociaţilor/acţionarilor. Reprezentantul membrilor sau

asociaţilor/acţionarilor. Potrivit art. 19. alin. (1), ,, pe perioada desfăşurării procedurii prevăzute de
prezenta lege adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor va fi convocată ori de câte ori se va
considera necesar şi va fi prezidată de administrator sau lichidator, dacă legea ori judecătorul-sindic
nu dispune altfel”.
,,Adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor va fi convocată şi la cererea asociaţilor/acţionarilor
reprezentând cel puţin 10% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se
prevede astfel”. (alin. 2)
,,Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător adunării generale a membrilor grupurilor
de interes economic şi, respectiv, ai societăţilor cooperative; în cazul acestor persoane juridice,
procentul prevăzut la alin. (2) se raportează la numărul membrilor acestora”. (alin.3)
,,Membrilor sau, după caz, asociaţilor/acţionarilor li se vor notifica, în condiţiile legii, în mod
obligatoriu:
a) hotărârea de deschidere a procedurii;
b) propunerea de îndeplinire a unor acte, operaţiuni şi plăţi care depăşesc condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente;
c) solicitarea de intrare în faliment, precum şi hotărârea judecătorului-sindic de intrare în faliment a
debitorului;
d) propunerea de vânzare în bloc sau de vânzare a imobilelor;
e) raportul final şi bilanţul general, întocmite de lichidator;
f) hotărârea de închidere a procedurii” (alin. 4).
Potrivit art. 20 alin. 1, ,,în cadrul şedinţelor adunării generale a membrilor sau, după caz, a
asociaţilor/acţionarilor, aceştia vor desemna, pe cheltuiala lor, un reprezentant, persoană fizică sau
juridică, care să le reprezinte interesele şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului, rapoartele
întocmite de reprezentantul membrilor ori, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, măsurile luate de
administrator sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri”.
,,Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele vor avea loc în prezenţa
asociaţilor/acţionarilor reprezentând cel puţin jumătate din capitalul social, iar deciziile se adoptă cu
majoritate simplă, raportată la capitalul social reprezentat. În toate cazurile însă deciziile se adoptă
doar cu votul asociaţilor/acţionarilor reprezentând cel puţin o treime din capitalul social” (alin. 2).
,,Comunicarea sau notificarea oricărui act de procedură către membri sau, după caz,
asociaţi/acţionari se realizează la adresa reprezentantului membrilor ori, după caz, al
asociaţilor/acţionarilor, aleasă de acesta” (alin. 4).
,,Reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor este împuternicit să exercite
orice drepturi ori atribuţii pe care le poate exercita debitorul persoană fizică, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede că acestea vor fi exercitate de membri sau, după caz, asociaţi/acţionari, individual
ori în alte condiţii” (alin. 5).
,,În cazurile prevăzute la art. 19 alin. (4) lit. b), c), d) şi e), reprezentantul membrilor sau, după caz,
al asociaţilor/acţionarilor va putea formula obiecţii în condiţiile stabilite de lege, dar nu va participa la

7
exercitarea votului pentru aprobarea măsurilor respective, dacă un astfel de vot este prevăzut de lege”
(alin. 6).
Conform art. 21 alin. 1, ,,judecătorul-sindic va desemna un reprezentant dintre primii 3
asociaţi/acţionari titulari ai părţilor sociale/acţiunilor cele mai mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va putea face fie prin hotărârea de deschidere a procedurii, fie ulterior” (alin. 2)
,,În cadrul primei şedinţe a adunării generale a asociaţilor/acţionarilor sau ulterior, aceştia vor putea
alege, pe cheltuiala lor, un reprezentant, persoană fizică sau juridică; reprezentantul astfel desemnat
va înlocui reprezentantul desemnat anterior de judecătorul-sindic” (alin. 3)
,,În cursul activităţii sale judecătorul-sindic va putea cere asistenţa reprezentantului
asociaţilor/acţionarilor sau a unui delegat al acestuia” (alin. 4).
Potrivit art. 22, ,,reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor poate îndeplini
următoarele atribuţii:
a) propunerea de desemnare a unui administrator;
b) consultarea cu administratorul sau lichidatorul cu privire la desfăşurarea şi administrarea
procedurii;
c) examinarea actelor săvârşite de debitor, administrator sau lichidator, a activităţii şi situaţiei
financiare a debitorului, precum şi a posibilităţii de continuare a activităţii acestuia;
d) formularea şi negocierea unui plan de reorganizare, precum şi informarea şi consilierea
membrilor sau, după caz, a asociaţilor/acţionarilor cu privire la conţinutul oricărui alt plan propus;
e) efectuarea oricăror alte activităţi necesare pentru protejarea intereselor membrilor sau, după caz,
ale asociaţilor/acţionarilor”

7. Declanşarea procedurii. Aspecte procedurale

7.1. Cererea de deschidere a procedurii
Procedura reorganizării judiciare şi falimentului se declanşează în baza unor cereri adresate tribunalului
de la sediul debitorului de către (A) debitor sau (B) creditori. Prin art. 31 alin. 2, se dă o competenţă specială,
în sensul că ,,Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor vor putea introduce cerere împotriva persoanelor juridice aflate sub
supravegherea şi controlul acestora, care, potrivit datelor de care autorităţile respective dispun,
îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru pornirea procedurii prevăzute de
prezenta lege”. Aceste cereri sunt denumite de lege „cereri introductive”.
7.1.1. Cererea debitorului
A. Obligativitatea introducerii cererii. În forma iniţială a Legii nr. 64/1995 era prevăzută posibilitatea
acordată debitorului de a formula o cerere de declanşare a procedurii, dar în reglementarea actuală această
posibilitate a devenit o obligaţie. De altfel, potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, ,,debitorul aflat în
stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei
legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.” Există, de asemenea,
posibilitatea formulării unei cereri de declanşare a procedurii de către debitorul care nu se află în insolvenţă,
dar care cunoaşte că apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
Pentru a împiedica cererile de declanşare a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului care ar
putea fi introduse cu rea-credinţă de către un comerciant, pentru a întârzia sau a se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiilor asumate, Legea nr. 64/1995 prevede în art. 32 alin. 4 că „introducerea prematură, cu rea-credinţă
sau tardivă de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a
debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice debitoare, pentru prejudiciile
pricinuite”.
B. Condiţii cu privire la cerere şi la admisibilitatea acesteia. Potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1995,
debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor
acestei legi.
Prin urmare, dacă debitorul constată că, datorită stării în care se afla patrimoniul său, este în incapacitate
vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, el trebuie să ceară tribunalului să fie supus
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă aceasta este
iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la aprecierea debitorului.

8
 Potrivit art. 33 alin. 1, ,, Cererea debitorului va trebui să fie însoţită de următoarele acte:
a) bilanţul şi copii de pe registrele contabile curente;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub
condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se
suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile
anterioare formulării cererii introductive;
e) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
f) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere
nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
g) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în faliment sau de reorganizare,
conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în
vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea
termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu începerea falimentului;
h) o declaraţie pe propria răspundere sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori,
după caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul
profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta
lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive.
Conform art. 35 din Lege, nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor care în
ultimii 5 ani precedenţi au mai făcut o astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri introduse de
creditori.
7.1.2. Cererea creditorilor
A. Creditorii îndreptăţiţi să formuleze o cerere introductivă. Cererea introductivă poate fi înregistrată de
către orice creditor al debitorului, comerciant sau necomerciant, fără a se face – în această fază – nici o
diferenţiere între creditorii chirografari şi creditorii ai căror creanţe sunt garantate (art. 36). Legea nu impune
condiţia existenţei unei pluralităţi de creditori şi nici cerinţa formulării cererii de către mai mulţi creditori. Pe
cale de consecinţă, cererea poate fi formulată doar de un singur creditor în mod independent şi indiferent dacă
mai există sau nu şi alţi creditori.
B. Condiţii de admisibilitate. Admisibilitatea cererii creditorului este condiţionată de îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
• Condiţii cu privire la creanţă: a) Caracterele creanţei. Cererea creditorului este admisibilă numai în
măsura în care creanţa acestuia este certă, lichidă şi exigibilă; b) Cuantumul creanţei. Admisibilitatea cererii
introductive a creditorului este condiţionată de „importanţa” valorică a creanţei. Cuantumul creanţei care
condiţionează admisibilitatea cererii introductive diferă în funcţie de raportul juridic din care izvorăşte creanţa:
dacă creanţa izvorăşte din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, creanţa trebuie să aibă un
cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data
formulării cererii introductive (art. 36 alin. 1 lit. a din Legea 64/1995); în celelalte cazuri, creanţa trebuie să
aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro (art. 36 alin. 1 lit. b), calculat la data
formulării cererii introductive; în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele categorii menţionate,
cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în
condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive (art. 36 alin. 1 lit. c).
Conform art. 36 alin. 2, ,,dacă între momentul formulării cererii de către un creditor şi cel al
judecării acestei cereri de către judecătorul-sindic sunt formulate cereri de către alţi creditori,
judecătorul sindic va dispune conexarea acestora şi va stabili îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin.
(1) referitoare la cuantumul minim al creanţelor în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor
creditorilor care au formulat cereri”.
• Condiţii cu privire la debitor. Pe lângă condiţionările privind creanţa, legea continuă să menţină
condiţia cu privire la încetarea plăţilor de către debitor timp de cel puţin 30 de zile.

7.2. Opoziţii la cererea de declanşare a procedurii

7.2.1. Opoziţia creditorilor la cererea introductivă a debitorului

9
 Creditorii debitorului pot depune opoziţie împotriva deschiderii procedurii. Legea nu prevede termenul
în care trebuie formulată opoziţia, ci doar faptul că, în cazul în care creditorii se opun deschiderii procedurii în
termen de 15 zile de la publicarea notificării, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care
vor fi citaţi debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona, deodată,
printr-o sentinţă, toate opoziţiile (art. 38 alin. 1 din Lege).
7.2.2. Contestaţia debitorului faţă de cererile introductive ale creditorilor
Debitorul poate face contestaţie în termen de 5 zile de la primirea copiei cererii creditorului/creditorilor,
care este comunicată de către judecătorul sindic. La cererea debitorului, pentru motive temeinice, judecătorul
sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de maximum 15 zile, la o
bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea
lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de
debitor, ca urmare a introducerii cererii. În cazul când cauţiunea nu este consemnată în termen, cererea
introductivă va fi respinsă (art. 38 alin. 4 din Lege).

8. Efectele deschiderii procedurii

Potrivit Legii nr. 64/1995, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului produce
anumite efecte juridice. Efectele nu privesc persoana debitorului, ci patrimoniul său. Aceste efecte se referă la
drepturile şi
obligaţiile debitorului, precum şi la drepturile terţilor privind valorificarea creanţelor împotriva
debitorului.
8.1. Deschiderea procedurii
Dacă cererea debitorului îndeplineşte condiţiile de admisibilitate judecătorul sindic va pronunţa o
sentinţă de deschidere a procedurii, data deschiderii procedurii fiind data pronunţării sentinţei.
8.2. Efectele deschiderii procedurii asupra debitorului, administratorilor statutari ai acestuia.
Efecte neretroactive asupra patrimoniului debitorului
8.2.1. Obligaţiile debitorului derivând din deschiderea procedurii: a) obligaţia de a comunica acte şi
informaţii; b) obligaţia de publicitate faţă de terţi a deschiderii procedurii.
8.2.2. Indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de către administratori. După
deschiderea procedurii, administratorii statutari ai societăţii comerciale debitoare pot înstrăina acţiunile sau
părţile lor sociale, deţinute la debitorul care face obiectul procedurii, numai cu acordul judecătorului sindic.
8.2.3. Ridicarea dreptului de administrare a activităţii şi averii debitorului. Ridicarea dreptului de
administrare intervine numai atunci când: debitorul nu a declarat intenţia de reorganizare; judecătorul sindic a
dispus începerea falimentului; la cererea creditorilor, comitetului creditorilor, a reprezentantului membrilor
sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau
lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate(art. 50 alin. 5 din Lege). Potrivit alin. 6 al art.
50 din Lege, judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile cererea de ridicare a dreptului de administrare
al debitorului , într-o şedinţă la care vor fi citaţi debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor şi
reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor.
Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune începerea procedurii
falimentului.
În toate cazurile de ridicare a dreptului debitorului de administrare a averii, judecătorul-sindic va da
dispoziţie tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al
său sau al administratorului/lichidatorului (art. 51 alin. 1 din Lege). Încălcarea acestor dispoziţii ale
judecătorului-sindic atrage răspunderea băncilor, precum şi o amendă judiciară de la 4.000.000 lei la
10.000.000 lei (art. 51 alin. 2 din Lege).
8.2.4. Supravegherea activităţii. După deschiderea procedurii, desfăşurarea activităţii debitorului se află
sub supravegherea creditorilor, a adunării acţionarilor şi a judecătorului sindic, indiferent dacă administrarea
activităţii debitorului a fost ridicată sau nu.
8.2.5. Interdicţia constituirii de garanţii
Potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995, republicată, bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în
exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de această lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci,
garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii.
8.2.6. Întocmirea unui raport asupra cauzelor care au condus la încetarea plăţilor

8.3. Efectele deschiderii procedurii faţă de creditori

8.3.1. Suspendarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
10
 debitorului sau a bunurilor sale
Art. 42 din Lege prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Din textul legal rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare deschiderii procedurii, având ca scop
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, vor fi suspendate pe data începerii procedurii. Deci,
ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se suspendă.
Efectul suspensiv al începerii procedurii are menirea să protejeze pe creditori.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este o procedură colectivă, prin care se urmăreşte redresarea
debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului debitorului, prin procedura falimentului, în vederea
satisfacerii creanţelor creditorilor. Având în vedere acest scop al procedurii, de la data începerii ei, nu mai sunt
posibile urmări individuale, deoarece ele ar leza interesele colective ale creditorilor.
În concepţia Legii nr. 64/1995, suspendarea interzice continuarea acţiunilor începute şi, cu atât mai mult,
începerea unor acţiuni noi.
Conform art. 43 alin. 1 din lege, creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă
garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, poate solicita judecătorului-sindic ridicarea
suspendării acţiunii cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului asupra
căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una din următoarele situaţii:
- atunci când valoarea obiectului garanţiei este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi
părţilor de creanţe garantate cu acel obiect;
- obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă vitală pentru reuşita unei reorganizări care, în cazul concret,
ar avea şanse efective de realizare;
- atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei
datorită:
- diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor,
majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
- lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.
8.3.2. Suspendarea cursului prescripţiei
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi suspendarea
cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Potrivit art. 44 din lege, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor
judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.
8.3.3. Suspendarea curgerii dobânzilor creanţelor negarantate
Articolul 45 din Legea nr. 64/1995 prevede că nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu
ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate
din creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care,
prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de
mai sus.
Prin urmare, deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor
creditorilor, numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente creanţelor garantate, nu şi în privinţa
creanţelor chirografare, afară de cazul când prin planul de reorganizare s-a stabilit altfel.
Aceeaşi distincţie operează şi în privinţa cheltuielilor.
8.3.4. Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale
Potrivit art. 46 alin. 1 din lege, după deschiderea procedurii este interzis administratorilor
debitorilor, persoane juridice să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor
sociale sau de interes, deţinute de debitorul care face obiectulprocedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului.
Interdicţia înstrăinării acţiunilor şi părţilor sociale sau de interes de către prsoanele menţionate are
drept scop protejarea creditorilor.
Pentru a asigura o eficienţă acestei interdicţii, alin. 2 al art. 46 din lege prevede că judecătorul-
sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor ori a părţilor sociale sau de interes în registrele speciale
de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.
Actele făcute cu încălcarea interdicţiei sunt lovite de nulitate.
9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la actele încheiate anterior deschiderii
procedurii
9.1. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor

11
 Art. 60 din Lege dă administratorului sau, după caz, lichidatorului posibilitatea de a iniţia acţiuni pentru
anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, pe parcursul unei perioade
de 3 ani, perioadă anterioară deschiderii procedurii.
9.2. Anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi
9.2.1. Actele a căror anulare se poate cere
A. Acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu excepţia
sponsorizărilor în scop umanitar, inclusiv actele simulate – cum ar fi donaţiile deghizate – în măsura în care se
poate proba simularea.
B. Operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3
ani anteriori deschiderii procedurii.
C. Acte încheiate de debitor cu intenţia de a leza drepturile creditorilor. Sunt anulabile actele de orice
natură încheiate de către debitor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
D. Transferuri de proprietate din perioada imediat anterioară deschiderii procedurii. Se poate solicita
anularea actelor de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în
folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar
putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer.
E. Constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele 120 de
zile anterioare deschiderii procedurii.
F. Plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă
scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.
G. Operaţiuni comerciale, încheiate, în anul anterior deschiderii procedurii, cu persoane aflate în
raporturi juridice cu debitorul, dacă sunt în paguba intereselor creditorilor.
9.2.2. Situaţia terţilor dobânditori şi subdobânditori în cazul anulării actului (art. 64 şi 65)
A. Terţul dobânditor de bună-credinţă în cadrul unui transfer patrimonial, anulat de către tribunal, va
trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data
transferului efectuat de către debitor. Ca urmare a acestei restituiri, terţul dobânditor va obţine o creanţă
împotriva averii debitorului de aceeaşi valoare cu restituirea, având alături de ceilalţi creditori dreptul de a o
recupera ca urmare a procedurii colective.
B. Terţul dobânditor de rea-credinţă în cadrul unui transfer patrimonial va restitui bunul sau valoarea
acestuia la data transferului fără a avea posibilitatea înregistrării creanţei sale împotriva averii debitorului.
C. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună-credinţă va restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar
în lipsa acestora, va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit.
D. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de rea-credinţă va restitui, în toate cazurile, bunul sau întreaga
valoare, precum şi fructele percepute.
E. Terţul subdobânditor va putea fi obligat să restituie bunul sau valoarea acestuia în cazul îndeplinirii
cumulative a două condiţii: o condiţie obiectivă: nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului; o condiţie
subiectivă: cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.
9.3. Regimul juridic al actelor/contractelor aflate în curs de derulare
Legea consacră un drept de opţiune al administratorului sau, după caz, al lichidatorului de a menţine sau
denunţa contractele aflate în curs de executare, care au fost încheiate de către debitor anterior deschiderii
procedurii. Legea face diferenţieri pe categorii de contracte şi precizează care sunt drepturile corelative ale
cocontractanţilor debitorului.
10. Reorganizarea
Procedura reorganizării constă fie în reorganizarea activităţii debitorului, fie în lichidarea unor bunuri din
patrimoniul debitorului. Legea consacră principiul preeminenţei reorganizării faţă de faliment.

Primele măsuri
Art. 75 din lege prevede că, în urma deschiderii procedurii, administratorul va trimite o notificare
tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor în conformitate cu art. 33 sau art. 39 ori,
după caz, întocmită în condiţiile art. 40, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanţi în ţară, notificarea va fi
trimisă acestora din urmă.
Notificarea prevăzută se va publica totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă
circulaţie.
Conform art. 76 alin. 1, notificarea va cuprinde:

12
 a) termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de deschidere a
procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condiţiile art. 38 alin. (1), precum
şi termenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de
depunere a acestora;
b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului,
care va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o
creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
c) termenul de verificare a creanţelor, întocmire, afişare şi comunicare a tabelului preliminar al
creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea
termenului prevăzut la lit. c);
e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
Dacă debitorul are bunuri supuse transcripţiei, inscripţiei sau înregistrării în registrele de
publicitate, va fi trimisă instanţelor, autorităţilor sau instituţiilor care ţin aceste registre o copie de pe
hotărârea de deschidere a procedurii, spre a se face menţiune.(art. 77)
Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administrator conform evidenţelor
contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor
depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii;
declaraţiile de creanţe vor fi înregistrate într-un registru care se va păstra la grefa tribunalului. (art. 78
alin. 1).
(2) Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, titularilor de acţiuni la purtător.
(3) Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un
titlu.
(4) Creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la
masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta
lege.
(5) Sunt considerate sub condiţie şi acele creanţe care pot fi valorificate împotriva debitorului
numai după executarea unui codebitor principal.
Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul
creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii. (art. 79
alin.1).
La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de
garanţii (alin.2).
(3) Posesorii de titluri de valoare la ordin sau la purtător pot solicita administratorului restituirea
titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate de acesta. Administratorul va face
menţiunea pe original despre prezentarea acestora. Originalele vor fi prezentate din nou la orice
repartiţie de sume între creditori, precum şi la exercitarea votului în adunarea creditorilor.
Potrivit art. 80 alin.1, toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta
lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii.
(2) Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu
necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.
(3) Prin creanţe bugetare, în sensul prezentei legi, se înţelege creanţele izvorâte din impozite, taxe,
contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi,
penalităţi şi penalităţi de întârziere.
(4) Toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi
prezumate valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator sau creditori.
Conform art. 81 alin. 1, administratorul va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a
documentelor depuse şi va putea efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea,
valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
(2) În vederea îndeplinirii atribuţiei prevăzute la alin. (1), administratorul va putea solicita
explicaţii de la debitor, va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră

13
necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Art. 82. - Creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate, care nu sunt scadente
la data înregistrării cererii de admitere, vor fi înscrise în tabelul de creanţe cu întreaga lor valoare,
însă, în cursul falimentului, orice distribuire de sumă pentru astfel de creanţe se va face cu observarea
dispoziţiilor art. 124.
Art. 83. - (1) Creanţele constând în obligaţii, care nu au fost calculate în valoare monetară sau a
căror valoare este supusă modificării, vor fi calculate de către administrator şi înscrise în tabelul de
creanţe cu valoarea nominală pe care ele o aveau la data deschiderii procedurii. Judecătorul-sindic va
decide asupra oricărei contestaţii împotriva calculului făcut de administrator pentru astfel de creanţe.
(2) Creanţele exprimate în valută vor fi înregistrate la valoarea lor în lei, la cursul Băncii Naţionale
a României existent la data deschiderii procedurii.
Art. 84. - O creanţă a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de
creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Nici o reducere a sumei
creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale
debitorilor, până ce creditorul a fost deplin satisfăcut, în numerar sau în bunuri. Dacă totalul sumelor
distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii, va depăşi totalul sumei care îi este datorată,
acesta va trebui să restituie sumele primite în plus, care vor fi reînscrise ca fonduri în averea
debitorilor, proporţional cu sumele pe care fiecare dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era datorat.
Art. 85. - (1) Un creditor care, înainte de înregistrarea unei cereri de admitere, a primit o plată
parţială pentru creanţa sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului poate avea creanţa
înscrisă în tabelul de creanţe numai pentru partea pe care nu a încasat-o încă.
(2) Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea
debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o
creditorului. În acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere să i se plătească, până la achitarea
integrală a creanţei sale, cota cuvenită codebitorului sau fidejusorului, rămânând creditor al acestuia
doar pentru suma neachitată.
(3) Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului său are asupra
bunurilor acestuia un drept de garanţie, concură la masa credală, pentru a face posibilă realizarea
garanţiei sale, dar preţul obţinut din vânzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scăzându-se
din suma ce este datorată.
Art. 86. - (1) Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul va întocmi şi va înregistra la tribunal
un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt:
chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare
numele/denumirea creditorului, suma pentru care s-a cerut verificarea şi suma cu care a fost trecut în
tabel.
(2) La creanţele garantate cu un drept de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte preferinţa,
rangul acesteia şi motivele pentru care creanţele sau drepturile de preferinţă au fost trecute parţial în
tablou sau au fost înlăturate.
(3) Tabelul preliminar va fi, totodată, afişat de grefă la uşa instanţei, întocmindu-se în acest sens un
proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului.
(4) O dată cu afişarea tabelului, administratorul va trimite imediat notificări creditorilor, ale căror
creanţe sau drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau înlăturate, precizând
totodată şi motivele.
Art. 87. - (1) Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu
privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administrator în tabelul preliminar al
creanţelor.
(2) Contestaţiile trebuie depuse la tribunal cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită, prin sentinţa
de deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de creanţe.
(3) La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de
creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar
dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz,

14
judecătorul-sindic poate să admită, în tot sau în parte, creanţele, în mod provizoriu, la masa credală,
atât în ceea ce priveşte deliberările, cât şi repartiţiile.
(4) Dacă se admite creanţa fără dreptul de preferinţă pretins, aceasta va participa la repartiţiile
sumelor obţinute din valorificarea bunurilor negrevate de garanţii.
(5) Din sumele care s-ar obţine din valorificarea bunurilor supuse dreptului de preferinţă contestat
se va consemna partea ce s-ar cuveni acelei creanţe.
Art. 88. - (1) După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate, administratorul va înregistra,
de îndată, la tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor
creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia - garantată sau negarantată
- a fiecărei creanţe.
(2) După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv
pot să participe la votul asupra planului de reorganizare, la adunările creditorilor şi la orice repartiţii
de sume în caz de faliment.
Art. 89. - (1) După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 87 alin. (2), şi
până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei
creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabloul definitiv al creanţelor, în cazul descoperirii existenţei
unui fals, dol sau erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă,
precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.
(2) Judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea contestatorului şi a
celorlalte părţi interesate.
(3) Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara creanţa sau
dreptul de preferinţă contestat ca admis numai provizoriu.
Art. 90. - (1) Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de
admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 76 alin. (1) lit. b), este decăzut, cât
priveşte creanţele respective, din următoarele drepturi:
1. dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării creditorilor;
2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului;
3. dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu
răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca
debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
(2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau
excepţie.
10.1. Planul de reorganizare
Reorganizarea se efectuează în baza unui Plan – de reorganizare a activităţii sau de lichidare a unor
bunuri din patrimoniul debitorului – propus de participanţi, publicat, votat de către creditori şi confirmat de
către judecătorul sindic.
Art. 91. - (1) Următoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare în
condiţiile de mai jos:
a) debitorul, o dată cu formularea cererii sale introductive sau ulterior, până la afişarea tabelului
definitiv al creanţelor, dacă acesta şi-a prezentat intenţia de reorganizare în condiţiile prevăzute la
art. 33, respectiv art. 39;
b) administratorul, de la data desemnării sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la
data afişării tabelului definitiv al creanţelor;
c) comitetul creditorilor, reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor, în
termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.
(2) La cererea oricărei părţi interesate, judecătorul-sindic poate scurta, pentru motive temeinice,
perioadele prevăzute la alin. (1).
(3) Planul va prevedea fie reorganizarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor
bunuri din averea acestuia.
(4) Nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani anterior
formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza prezentei legi şi
15
nici debitorul care a fost condamnat definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni
prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (1) conduce la decăderea părţilor respective din
dreptul de a depune un plan de reorganizare şi, ca urmare, la trecerea, din dispoziţia judecătorului-
sindic, la faliment.
Art. 92 (3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 2 ani, socotiţi de la data
confirmării.
(4) Planul de reorganizare va menţiona:
a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate;
b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în
nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;
d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu
valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va
calcula la data propunerii planului.
Art. 95. - (1) Se prezumă că o categorie de creanţe este defavorizată de plan dacă, pentru oricare
dintre creanţele categoriei respective, planul prevede o modificare fie a creanţei, fie a condiţiilor de
realizare a acesteia.
(2) Nu se consideră modificare a creanţei sau a condiţiilor de realizare a acesteia situaţia în care
planul propus prevede revenirea la condiţiile de realizare a creanţei anterioare survenirii
evenimentelor care au condus la modificarea condiţiilor respective, cum ar fi neplata uneia sau mai
multor rate scadente ale unui împrumut, la termenele şi în condiţiile stipulate în contract, care
conduce la accelerarea plăţii întregului rest al împrumutului.
(5) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:
A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul
de dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către un
administrator desemnat în condiţiile legii;
B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de provenienţă ale
acestora;
C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmării planului;
D. fuziunea debitorului sau absorbirea sa cu sau de către o altă persoană juridică;
E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat sau în bloc, libere de
orice sarcini, sau distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia
le au faţă de averea debitorului;
F. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului
garantat, a unei garanţii sau protecţii echivalente, în condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. c);
G. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte
clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;
H. modificarea actului constitutiv al debitorului, vizând inclusiv majorarea capitalului social;
I. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare dintre persoanele menţionate la lit. C. şi
D., în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate*), prin următoarele metode:
___________
*) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate a fost abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004.

16
 a) în schimbul următoarelor categorii de bunuri: numerar, drepturi reale principale, drepturi de
proprietate intelectuală, titluri de valoare;
b) prin conversie a creanţelor; sau
c) prin orice altă metodă adecvată;
J. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoană juridică -sau al persoanelor menţionate la
lit. C. şi D. a unor prevederi;
a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot;
b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni ordinare, a unei distribuţii
corespunzătoare a votului între aceste categorii; şi
c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar faţă de alte categorii de acţiuni,
de reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile de acţiuni
respective în ipoteza neonorării obligaţiei de plată a dividendelor.
Art. 96. - Dacă proiectul planului de reorganizare, în vederea redresării prin continuarea activităţii,
prevede restrângeri de personal din raţiuni economice, se vor indica măsurile deja luate şi se vor
expune acţiunile şi perspectivele de natură să ducă la reorientarea profesională a personalului.
Art. 97. - (1) Câte o copie de pe planul propus va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul
comerţului sau, după caz, la registrul societăţilor agricole şi va fi comunicată debitorului,
administratorului, comitetului creditorilor şi reprezentantului membrilor sau, după caz, al asociaţilor/
acţionarilor.
(2) Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă, în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la
tribunal, la care vor fi citaţi cei care au propus planul şi persoanele menţionate la alin. (1) şi în care
planul va fi admis sau respins de judecătorul-sindic, după audierea persoanelor citate.
(3) Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de părţile legal îndreptăţite, care conţine
toate informaţiile şi care denotă şanse obiective de realizare. Judecătorul-sindic poate să ceară
părerea unui expert practician în reorganizare şi lichidare autorizat, confirmând posibilitatea de
realizare a planului, înainte de admiterea lui. Plata expertului va fi suportată din averea debitorului.
(4) Dacă mai multe planuri au fost propuse şi admise la intervale relativ scurte de timp,
judecătorul-sindic va căuta să le supună împreună la vot în adunarea creditorilor.
Art. 98. - (1) După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune convocarea adunării
creditorilor într-un termen cuprins între 30 şi 45 de zile, dar nu mai devreme de afişarea tabelului
definitiv al creanţelor. Debitorul şi administratorul vor fi convocaţi.
(2) Judecătorul-sindic va dispune, în termen de 48 de ore de la admitere, publicarea unui anunţ
referitor la propunerea planului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în două ziare cu
largă răspândire, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan şi a
faptului că este admisibilă votarea prin scrisoare, cu legalizarea semnăturii creditorului de către
notarul public, comunicată prin orice mijloace şi înregistrată la tribunal cu cel puţin 5 zile înainte de
data fixată pentru exprimarea votului, precum şi a datei de confirmare a planului, care va avea loc în
maximum 15 zile de la data exprimării votului asupra planului.
(3) Acţionarii şi creditorii cu titluri de valoare la purtător vor trebui să depună originalele la
administrator cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a vota.
(4) Din momentul publicării, toate părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă despre plan şi
data de exprimare a votului. În toate cazurile, debitorul va asigura posibilitatea consultării planului la
sediul său, pe cheltuiala solicitantului.
Art. 99. - (1) La începutul şedinţei de vot, judecătorul-sindic va informa creditorii prezenţi despre
voturile valabile primite în scris.
(2) Creditorii cu creanţe subordonate, membrii, asociaţii şi acţionarii pot participa la şedinţă, dar
pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul
falimentului.

17
 (3) Nu vor fi incluse în cvorum şi nu vor participa la votarea asupra planului de reorganizare,
propus de debitorul persoană fizică, creanţele al căror titular este soţ, rudă sau afin, până la gradul al
patrulea inclusiv, cu debitorul.
(4) Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria
de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
(5) Sub rezerva prevederilor art. 93 alin. (1), următoarele creanţe constituie categorii distincte de
creanţe, care votează separat:
a) fiecare creanţă garantată care depăşeşte 10% din valoarea tuturor creanţelor împotriva averii
debitorului;
b) toate celelalte creanţe garantate;
c) creanţele menţionate la art. 122 pct. 3;
d) creanţele menţionate la art. 122 pct. 4;
e) creanţele menţionate la art. 122 pct. 5;
f) creanţele creditorilor chirografari.
(6) Creanţele următoarelor categorii de persoane vor constitui categorii distincte de creanţe şi vor
participa la vot, în cazul în care titularii acestora sunt îndreptăţiţi să voteze conform alin. (2):
a) titularii fiecărei categorii de creanţe subordonate, în conformitate cu prevederile art. 122 pct. 9;
b) membrii, asociaţii şi acţionarii, pentru drepturile reziduale derivând din calitatea lor.
(7) Un plan va fi socotit acceptat de către o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul
este acceptat în următoarele condiţii cumulative:
a) de către o majoritate de două treimi din valoarea creanţelor din acea categorie;
b) de către cel puţin jumătate din numărul titularilor de creanţe din categoria respectivă.
(8) În cazul categoriilor de creanţe care nu sunt defavorizate de plan, se consideră că acestea au
acceptat planul şi nu e necesară votarea planului de către creanţele categoriei respective.
(9) În cazul în care planul prevede că, pentru creanţele dintr-o anumită categorie, nu se va primi
nimic, se consideră că acestea au respins planul şi nu e necesară votarea planului de către creanţele
categoriei respective.
Art. 100. - (1) La data stabilită, un plan va fi confirmat de către judecătorul-sindic, dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
A. cel puţin 3 dintre categoriile de creanţe menţionate la art. 99 alin. (5) acceptă sau sunt socotite
că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
B. fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect
şi echitabil prin plan;
C. fiecare creanţă care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan.
(2) Tratament corect şi echitabil există atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) nici una dintre categoriile care resping planul şi nici o creanţă care respinge planul nu primesc
mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului;
b) nici o categorie sau nici o creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte mai mult decât valoarea
totală a creanţei sale;
c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nici un membru, asociat, acţionar sau
categorie de creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptante, astfel cum rezultă din
ordinea de prioritate prevăzută la art. 122, nu primeşte nimic. Se consideră că membrii, asociaţii sau
acţionarii nu primesc nimic şi în cazul în care planul prevede că aceştia vor primi o valoare cel mult
egală cu o nouă contribuţie financiară pe care au efectuat-o în favoarea debitorului, până la data
confirmării planului, cu titlu irevocabil şi nesupusă vreunei alte condiţii decât cea a confirmării
planului.
(3) Doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
(4) Dacă în condiţiile alin. (1) pot fi confirmate mai multe planuri, judecătorul-sindic va confirma
planul debitorului. Dacă planul debitorului nu întruneşte condiţiile prevăzute la alin. (1), judecătorul-
sindic va confirma planul care este acceptat de cele mai multe categorii defavorizate.

18
 (5) Confirmarea unui plan de reorganizare împiedică propunerea, admiterea, votarea sau
confirmarea oricărui alt plan.
Art. 101. - (1) Când hotărârea care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este
reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate
sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul unei executări silite, planul confirmat va fi
socotit ca o hotărâre definitivă împotriva debitorului.
(2) Creditorii conservă acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi
fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului.
(3) Dacă nici un plan nu este confirmat şi termenul pentru propunerea unui plan, în condiţiile art.
91, a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului, în
condiţiile art. 106 şi următoarele.
(4) Remuneraţiile persoanelor angajate în temeiul art. 10, al art. 23 alin. (1), al art. 27, al art. 28 şi
al art. 97 alin. (3) şi alte cheltuieli administrative vor fi achitate la momentul prevăzut, după caz, de
lege, cu excepţia cazurilor în care părţile interesate ar accepta, în scris, alte termene de plată. Planul
trebuie să precizeze cum va fi asigurată această plată.
(5) Plata va putea fi făcută trimestrial, pe bază de acte legale
10.2. Executarea planului de reorganizare implică:
10.2.1. Obligaţia îndeplinirii măsurilor stabilite prin planul confirmat de reorganizare
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
În primul rând, activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în plan
(art. 101 din lege).
În cazul unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă împotriva debitorului.
În al doilea rând, debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea
activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la
însănătoşirea activităţii debitorului şi, implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor
creditorilor. În acest sens, art. 102 alin. 3 din lege prevede că debitorul va fi obligat să îndeplinească, fără
întârziere, schimbările de structură prevăzute în plan.
10.2.2. Administrarea activităţii şi averii debitorului pe perioada reorganizării
Art. 102 alin. 1 din lege prevede că, în urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va
conduce activitatea sub supravegherea administratorului şi în conformitate cu planul confirmat.
Deci, în cursul reorganizării, debitorul are dreptul de a-şi conduce activitatea, dar sub
supravegherea administratorului. Se înţelege că dreptul de conducere a activităţii trebuie exercitat în
sensul aducerii la îndeplinire a prevederilor planului de reorganizare.
În cazul reorganizării unei persoane juridice, conducerea se asigură de către persoanele legal
împuternicite să le reprezinte, sub supravegherea administratorului.
Atribuţiile administratorului privind supravegherea sunt cele stabilite de judecătorul-sindic.
Legea (art. 102 alin. 2) prevede că acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au
dreptul să intervină în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitoarei, cu excepţia şi în
limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute în lege şi în planul de reorganizare.
Dreptul de conducere al debitorului încetează atunci când judecătorul-sindic dispune, motivat,
încetarea reorganizării şi trecerea la procedura falimentului, în condiţiile art. 106 şi urm. din lege.
10.2.3. Furnizarea utilităţilor pe parcursul reorganizării
Conform art. 103 alin. 1 din lege, în cursul reorganizării, furnizorii de servicii – electricitate, gaze
naturale, apă, servicii telefonice şi alte asemenea – nu au dreptul să schimbe, să refuze sau să întrerupă
temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea acestuia.
Evident, aceste interdicţii sunt menite să asigure debitorului condiţiile pentru continuarea activităţii şi
realizarea măsurilor stabilite prin planul de reorganizare.
Potrivit legii (art. 103 alin. 2), la cererea furnizorului de servicii, judecătorul-sindic poate să dispună ca
debitorul să depună o cauţiune la o bancă, ca o condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile
sale în cursul desfăşurării procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995.
Cauţiunea nu va putea depăşi 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi neachitate.
10.2.4. Obligaţii de raportat
În cursul reorganizării, debitorul sau, după caz, administratorul, trebuie să prezinte judecătorului-sindic
anumite rapoarte privind desfăşurarea activităţii debitorului.
Astfel, debitorul sau, după caz, administratorul trebuie să prezinte trimestrial rapoarte asupra situaţiei
financiare a averii debitorului. Aceste rapoarte sunt înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după
caz, administratorul va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor respective.

19
 Apoi, administratorul este obligat să prezinte situaţia cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea
activităţii, în vederea recuperării lor, în condiţiile art. 101 alin. 4 din lege.
10.3. Încetarea reorganizării
Procedura reorganizării încetează în următoarele două situaţii: a) planul de reorganizare a fost în
întregime adus la îndeplinire, creditorii recuperându-şi creanţele conform planului (art. 130); b) intrarea
debitorului în faliment. Dacă debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi
averii sale, administratorul sau oricare dintre creditori poate solicita judecătorului să aprobe intrarea în
faliment.
11. Falimentul
Legea nr. 64/1995 reglementează, pe lângă procedura reorganizării judiciare, procedura falimentului.
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani a bunurilor din
patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.
Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi operaţiuni care privesc: hotărârea de
intrare în faliment; stabilirea masei active; efectuarea lichidării bunurilor din patrimoniul debitorului;
distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului; închiderea
procedurii falimentului.
Toate actele juridice şi operaţiunile pe care le implică procedura falimentului sunt realizate de organele
abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.
11.1. Cazuri de declanşare a procedurii falimentului:
Art. 106 alin. 1 din lege, judecătorul-sindic va decide, prin încheiere, intrarea în faliment în următoarele
cazuri:
A.a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment ori nu şi-a declarat intenţia de
reorganizare; şi
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, în
condiţiile prevăzute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
B.a) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat; şi
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, în
condiţiile prevăzute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate prin
planul confirmat, sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi
averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului prin care se propune intrarea în faliment a debitorului,
potrivit art. 57.

11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în faliment

Potrivit art. 106 alin. 2 din legea nr. 64/1995, prin încheierea prin care se decide intrarea în
faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) desemnarea unui lichidator, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în
conformitate cu criteriile aprobate prin hotărâre a Guvernului;
c) termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către lichidator,
împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii, menţionată la art. 49
alin. (2);
d) întocmirea şi predarea către lichidator, în termen de maximum 10 zile de la intrarea în faliment,
a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în
faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;
e) notificarea intrării în faliment.
Potrivit alin. 3 din lege, încheierea va indica şi termenele prevăzute la art. 107 alin. (2).
Conform art. 107 alin. 2, notificarea va cuprinde:
a) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor menţionate la alin. (3), în
vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de la data intrării în
faliment, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
20
 b) termenul de verificare a creanţelor menţionate la alin. (3), întocmire, afişare şi comunicare a
tabelului preliminar al acestora, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la
lit. a);
c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de cel puţin 10 zile înainte de data
stabilită, prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului suplimentar;
d) termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor menţionate la alin. (3) şi de
întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului
prevăzut la lit. b). Potrivit art. 107 alin. 3, vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii
debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Art. 108. - În cazul intrării în
faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu
valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în planul confirmat, mai puţin cota încasată în cursul
reorganizării.
Art. 109. - Garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin
planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora
potrivit planului de reorganizare.
Art. 110. - (1) Creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.
(2) Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în
faliment, vor fi anulate.
(3) Celelalte acte efectuate în intervalul menţionat la alin. (2), exceptându-le pe cele făcute cu
respectarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) şi (2) şi pe cele permise expres de planul de reorganizare, sunt
prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului în care cocontractantul
dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului.
11.3. Măsurile procedurale care urmează intrării în faliment (măsuri premergătoare lichidării)
Intrarea debitorului în faliment este urmată de măsuri procedurale desfăşurate sub supravegherea
judecătorului sindic şi care vizează în principiu: notificarea creditorilor cu privire la intrarea debitorului în
faliment; sigilarea bunurilor debitorului; inventarierea bunurilor din patrimoniul debitorului; stabilirea masei
credale. În sens juridic, obiectul procedurii falimentului îl constituie masa activă, formată din totalitatea
bunurilor şi drepturilor patrimoniale cuprinse în patrimoniul debitorului. În masa activă intră nu numai
bunurile şi drepturile existente în patrimoniul debitorului la data deschiderii procedurii, ci şi cele dobândite
de debitor în cursul procedurii, prin valorificarea unor creanţe ale debitorului, anularea unor acte juridice
încheiate anterior procedurii etc. În masa activă sunt cuprinse numai bunurile şi drepturile patrimoniale ale
debitorului care sunt susceptibile de executare silită, în condiţiile Codului de procedură civilă. În masa
pasivă sunt cuprinse datoriile debitorului.
Art. 111. - (1) Vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa
comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice
alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului.
(2) Nu vor fi puse sub sigilii:
a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau
pierderea din valoare;
b) registrele de contabilitate;
c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp, precum şi
acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi
încasate sau pentru a efectua activităţile de conservare cerute;
d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului.
(3) Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul-sindic va trimite notificări tribunalelor
din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor.
(4) Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, vor fi trimise
judecătorului-sindic.
(5) În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare pentru conservarea bunurilor.
Art. 112. - (1) Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va
putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate celelalte cazuri el va proceda la
inventariere în cel mai scurt timp posibil. Debitorul va trebui să fie de faţă şi să asiste la inventar,
21
dacă judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă debitorul nu se va prezenta, el nu va putea contesta
datele din inventar.
(2) Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul
lor judiciar.
Art. 113. - (1) Inventarul va trebui să descrie toate bunurile debitorului, chiar şi pe cele nepuse sub
sigiliu, şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. La cererea comitetului creditorilor
sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate numi un expert, pe cheltuiala averii debitorului, pentru
evaluarea bunurilor.
(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidator, de debitor şi de expert, dacă este cazul
11.4. Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor debitorului va începe imediat după afişarea tabelului creanţelor definitiv
consolidat şi va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului sindic. Lichidarea se realizează
prin vânzarea bunurilor debitorului.

Modalităţi de vânzare a bunurilor

(a) Bunurile pot fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare. În caz de necesitate sau
utilitate a vânzării în bloc, lichidatorul va prezenta judecătorului sindic un raport în care vor fi indicate,
descrise şi evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual,
sunt grevate, însoţit de propuneri vizând modalităţile de vânzare.
(b) Vânzarea bunurilor în mod individual. În măsura în care nu se aprobă vânzarea bunurilor în bloc
sau, dacă este mai profitabil ca bunurile să fie vândute separat, lichidatorul va vinde bunurile în mod
individual.
(c) Vânzarea directă a imobilelor se poate face doar în baza aprobării judecătorului sindic, pe baza
propunerii lichidatorului, în care sunt identificate bunul şi sarcinile de care este grevat.
(d) Bunurile vor fi vândute prin negociere directă, iar dacă aceasta nu se poate prin licitaţie, în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă.
(e) Valorile mobiliare vor fi vândute în conformitate cu reglementările privind pieţele de capital şi
valorile mobiliare.
Evaluarea bunurilor
Potrivit art. 114 alin. 3 din legea nr. 64/1995, lichidatorul va angaja în numele debitorului un
evaluator, persoană fizică sau juridică, ce va evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu
standardele internaţionale de evaluare.
Colectarea sumelor care rezultă în urma vânzării bunurilor
Contractele de vânzare-cumpărare vor fi încheiate de către lichidator. Sumele realizate din vânzări vor fi
depuse în contul deschis în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Lege, recipisele fiind predate judecătorului
sindic. Veniturile obţinute din administrarea clădirilor sau a altor bunuri ale averii debitorului vor fi depuse în
contul averii acestuia şi vor fi împărţite creditorilor în acelaşi timp cu preţul obţinut din vânzarea acelor bunuri.
11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
11.5.1. Planul de distribuire
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor debitorului se distribuie către creditori La fiecare 3 luni,
calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul va prezenta judecătorului sindic un raport asupra fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea
şi plata retribuţiei sale şi a celorlalte cheltuieli cu taxele, timbrele şi altele similare aferente procedurii.
11.5.2. Ordine de distribuire
În elaborarea planului de distribuire se va ţine cont de ordinea plăţii creanţelor indicată de art. 122.
Potrivit art. 122, Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea
debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile prevăzute de lege;
2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de
credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii
debitorului după deschiderea procedurii;

22
 3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii
procedurii;
4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor obligaţii de
întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării
mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului
şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate
din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel
puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor,
ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
10. creanţele membrilor, asociaţilor sau acţionarilor persoanei juridice debitoare, derivând din
dreptul rezidual al calităţii lor, în conformitate cu prevederile legale şi statutare.
11.5.3. Principiile după care se realizează distribuirea
A. Principiul egalităţii creditorilor din cadrul aceleiaşi categorii. Conform art. 123, creditorii cu acelaşi
rang de prioritate vor primi din sumele obţinute, ca urmare a lichidării, sume proporţionale cu suma alocată
pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat. Altfel spus, creditorii din aceeaşi categorie sunt trataţi în
mod egal, participând la distribuire proporţional cu ponderea pe care o deţin creanţele lor în cadrul tabelului
consolidat. În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de
prioritate, titularii acestora vor primi o cotă falimentară, reprezentând suma proporţională cu procentul pe care
creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective. (art. 124 alin 2).
B. Principiul satisfacerii în întregime a creanţelor din categoria ierarhic superioară. Titularii de creanţe
dintr-o categorie vor participa la distribuirea sumelor rezultate din lichidare numai după satisfacerea în
întregime a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 122.
11.5.4. Distribuirea fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor debitorului, grevate, în favoarea
creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare (art. 120)
Art. 120 alin. 1 din Lege prevede că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea
debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori
drepturi de retenţie, de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata retribuţiilor persoanelor
angajate în condiţiile art. 28;
2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de
orice fel, precum şi cheltuielile.
Conform art. 120 alin. 2, în cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi
insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru
diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare,
potrivit naturii lor, prevăzute la art. 122. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o
diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului.
De asemenea, potrivit alin. 3 al art. 120, un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe
la orice distribuire de sumă, făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din
acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior
din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesar pentru a
împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale
ar fi fost vândut anterior distribuirii.
11.6. Raportul final asupra lichidării
Art. 128. - (1) După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună cu un bilanţ general; copii de pe acestea vor fi

23
comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Judecătorul-sindic va
convoca adunarea creditorilor la un termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final.
Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării.
(2) La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul
final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia.
(3) Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la
vreo distribuire.
Art. 129. - După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului acesta va trebui să
facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în termen de
90 de zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul averii
debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.
11.7. Închiderea procedurii falimentului
Art. 130. - În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, judecătorul-sindic va putea
da o sentinţă de închidere a procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori
că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă
să avanseze sumele corespunzătoare.
Art. 131. - (1) O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de
plan va fi închisă, printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul
confirmat. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă în
conformitate cu alin. (2).
(2) O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final,
când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile
nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea
acestora.
Art. 132. - Judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii chiar înainte ca
bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, dacă creanţele au fost complet
acoperite prin distribuirile făcute.
Art. 133. - (1) În cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor,
în condiţiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea
cererilor de admitere a creanţelor, că nu s-a depus nici o cerere, va pronunţa o sentinţă de închidere a
procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), închiderea procedurii nu produce efectele prevăzute la art. 136.
Cu toate acestea, operaţiunile de administrare, legal făcute asupra averii debitorului, îşi vor produce
efectele, iar drepturile dobândite până la revocare rămân neatinse.
Art. 134. - Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic debitorului,
tuturor creditorilor, membrilor sau, după caz, asociaţilor/acţionarilor, direcţiei teritoriale a finanţelor
publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii, şi se va afişa în extras la sediul tribunalului.
.
11.8. Efectele închiderii procedurii
11.8.1. Faţă de judecătorul sindic, administrator şi lichidator (Art. 135). Prin închiderea procedurii
judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de
orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de
garanţii, acţionari sau asociaţi.
11.8.2. Faţă de debitor (Art. 136). (1) Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană
fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de
a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de
situaţii el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul
procedurii, cu excepţia cazului prevăzut la art. 90 alin. (1) pct. 3.

24
 (2) Nu beneficiază de descărcarea de obligaţii prevăzută la alin. (1) debitorul persoană fizică care a
beneficiat, într-o procedură de reorganizare sau de faliment anterioară, de o măsură similară,
intervenită cu cel mult 5 ani anterior deschiderii procedurii subsecvente.
(3) Pe data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre
valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, cu
excepţia cazului în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) planul de reorganizare al debitorului persoană fizică prevede lichidarea totală sau substanţială a
bunurilor din averea debitorului;
b) planul prevede că debitorul nu va mai continua activitatea comercială după executarea planului;
şi
c) la momentul confirmării planului, debitorul nu ar beneficia de măsura descărcării de obligaţii în
cazul în care s-ar afla într-o procedură de faliment.
(4) Descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau
codebitorului principal.
11.8.3. Faţă de creditori Cu excepţia celor trei cazuri în care debitorul nu este descărcat de obligaţiile
sale, creditorii care au participat la procedura falimentului nu-şi vor mai putea recupera partea din creanţe
nesatisfăcute în cadrul procedurii. Creditorii care nu au luat parte la procedură şi la distribuirea sumelor
rezultate nu-l vor mai putea urmări pe debitor, în condiţiile dreptului comun, pentru recuperarea creanţelor
anterioare deschiderii procedurii.
12. Răspunderea membrilor organelor de conducere
Judecătorul sindic poate dispune ca o parte a datoriilor debitorului
persoană juridică să fie acoperite de către membrii organelor sale de conducere care prin fapta lor au
generat starea de insolvabilitate a debitorului. Această prevedere legală este o aplicare a principiului
reparării prejudiciului cauzat, urmând practic regulile răspunderii civile delictuale. În măsura în care
faptele persoanelor din conducerea debitorului constituie infracţiuni, acestea vor avea, evident, şi o
răspundere penală, care se cumulează cu cea civilă.
Răspunderea pentru acoperirea unei părţi a pasivului debitorului intervine în cazul săvârşirii
următoarelor fapte enumerate limitativ de art. 137 din lege:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte
persoane;
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana
juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit, în mod fictiv,
pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii
încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui
creditor, în dauna celorlalţi creditori.
2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie
infracţiuni.
Art. 138. - Sumele depuse potrivit art. 137 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi
destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului,
iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.
Art. 139. - În vederea luării măsurilor prevăzute la art. 137, judecătorul-sindic va dispune măsuri
asigurătorii, din oficiu sau la sesizarea făcută de către administrator/lichidator, de către oricare dintre
creditori, membri sau, după caz, asociaţi/acţionari.
Art. 140. - (1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 137 alin. (1) se efectuează
potrivit Codului de procedură civilă, cu excepţia cazurilor în care legea specială dispune altfel.

25
 (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi depuse
într-un cont bancar distinct la dispoziţia judecătorului-sindic pentru distribuirea acestor sume, în
condiţiile legii.
CAPITOLUL II
OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1. Noţiuni generale
Una dintre problemele mult discutate în literatura de specialitate este existenţa unei teorii generale a
obligaţiilor specifică obligaţiilor comerciale. După cum am văzut, raportul juridic comercial prezintă o serie de
particularităţi, impuse îndeosebi de cerinţele şi exigentele comerţului, exprimate succint în sintagma Credit,
Celeritate, Securitate.
Răspunsul la problema sus-menţionată poate fi dat numai ţinând seama de cele două mari tendinţe ale
dreptului comercial: în cazul în care nu se recunoaşte autonomia dreptului comercial, cum ar fi în sistemul
englez sau în cel elveţian, unde există un unic „Cod al obligaţiilor”, evident nu se recunoaşte existenţa unei
teorii a obligaţiilor distincte şi specifice dreptului comercial. În sistemul de drept francez, german şi roman,
unde există o reglementare distinctă a raporturilor juridice comerciale sub forma unor „coduri comerciale”,
care subliniază şi particularităţile obligaţiilor comerciale, au fost unii autori partizani ai existenţei unei teorii
generale a obligaţiilor comerciale specifice şi distincte de dreptul privat.
Codul Comercial în vigoare cuprinde un titlu relativ restrâns intitulat „Despre obligaţii comerciale în
general” (art.46-59), care conţine o serie de reglementări derogatorii de la dreptul civil al obligaţiilor, în special
referitoare la executarea contractului. În afară de această scurtă reglementare, Codul Comercial mai cuprinde
şi o serie de reglementări dedicate unor contracte, precum vânzarea-cumpărarea, mandatul etc., care sunt
cunoscute şi în dreptul civil, dar adaptate nevoilor comerţului prezintă anumite particularităţi. Există şi unele
reglementări date prin legi speciale unor contracte care, prin esenţa şi finalitatea lor, au caracter comercial şi
care constituie un important izvor al dreptului comercial, cum ar fi contractul de consignaţie, leasing, gaj
comercial, franciza etc. Toate aceste contracte urmează a fi examinate pe scurt în continuare, după ce, în
prealabil, vom evidenţia trăsăturile şi reglementările specifice dreptului comercial în domeniul obligaţiilor.
2. Reguli privind formarea obligaţiilor comerciale
2.1. Momentul formării contractului. Teorii
Stabilirea cu exactitate a momentului încheierii contractului are o deosebită importanţă. Dacă, în cazul
contractelor încheiate între prezenţi, nu se ridică probleme în ceea ce priveşte momentul formării contractului,
în schimb, în situaţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau inter absentes, problema momentului
formării contractului a suscitat o serie de discuţii şi teorii.
Momentul formării contractului este important, pentru că în raport cu acesta se vor aprecia o serie de
elemente esenţiale, cum ar fi: capacitatea părţilor pentru ca respectivul contract să fie valabil încheiat; existenţa
viciilor de consimţământ; tardivitatea revocării ofertei sau acceptării; efectele pe care urmează sa le producă
contractul; termenele stipulate în contract, precum şi prescripţia extinctivă; determinarea preţului, dacă preţul
este cel curent din ziua contractării; soluţionarea conflictelor de legi în timp (tempus regit actum);
determinarea locului contractului.
În legătură cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, şi anume:
a. Teoria declaraţiunii acceptării. Conform acestei teorii, con-tractul se consideră încheiat în momentul
în care destinatarul ofertei îşi manifestă voinţa sa de acceptare. În acest sens, pentru existenţa
consimţământului este suficient ca cele două voinţe identice să existe fără a fi necesară şi o informare
reciprocă a celor două părţi.
b. Teoria expediţiunii acceptării. În temeiul acestei teorii, se consideră că un contract este format în
momentul în care acceptarea a fost expediată sau, în orice caz, acceptantul a îndeplinit toate formalităţile
necesare pentru ca acceptarea să ajungă la ofertant. Fundamentul acestei teorii este acelaşi ca şi în cazul teoriei
declaraţiunii acceptării, fiind suficient ca cele două voinţe identice să existe pentru ca, astfel, contractul să fie
format. Această teorie a fost adoptată de numeroase legislaţii, argumentele în favoarea ei fiind, în primul rând,
o oarecare certitudine cu privire la momentul formării contractului.

26
 c. Teoria recepţiunii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea ajunge în sfera de activitate a ofertantului. Temeiul acestei teorii îl reprezintă faptul că, din
momentul în care acceptarea a ajuns la destinatar, depinde numai de ofertant să ia cunoştinţă de acceptare.
d. Teoria informaţiunii. În temeiul acestei teorii, contractul nu este considerat ca încheiat până când
acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Ea se bazează pe considerentul că întâlnirea voinţelor,
necesară pentru formarea contractului, nu are loc mai înainte ca ofertantul să fi luat cunoştinţă de acceptare,
deoarece pentru a exista consimţământul ambelor părţi trebuie să existe o informare reciprocă cu privire la
voinţele celor două părţi. Această teorie a fost adoptată şi de sistemul român de drept, art.35 din Codul
Comercial consacrând teoria informaţiunii.
2.2. Oferta
Oferta reprezintă comunicarea pe care o persoana o adresează alteia în vederea încheierii unui contract.
Această manifestare de voinţă, prin însăşi finalitatea ei, nu poate produce efectele specifice decât în măsura şi
din momentul în care este adusă la cunoştinţă celeilalte părţi.
Oferta trebuie să fie fermă, adică să ateste voinţa autorului său de a se angaja, să fie precisă şi completă,
adică să precizeze suficient toate elementele contractului spre a cărui încheiere tinde, astfel încât să se poată
realiza perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare.
Cu privire la forma ofertei există numeroase divergenţe între diferite sisteme de drept. Astfel, unele
legislaţii prevăd forma scrisă necesară ad validitatem în privinţa contractelor comerciale, iar în alte legislaţii,
forma scrisă este necesară numai spre a putea fi prezentată instanţelor de judecată în caz de litigiu (ad
probationem). Însă practica celor mai multe state a statuat în sensul că pentru contracte comerciale nu se cere
nici o condiţie de formă. Ca urmare, oferta poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv martori,
dacă părţile nu adoptă o altă soluţie, regula sus-menţionată fiind dispozitivă.
În ceea ce priveşte revocarea ofertei, de asemenea, există practici diferite, în funcţie de momentul la care
destinatarul a luat cunoştinţă de această revocare. Astfel, cele mai multe legislaţii admit revocabilitatea ofertei,
continuând tradiţia dreptului roman, unde revocarea ofertei se justifică prin absenţa unui act formal
(stipulatio), singurul care putea genera acţiunea în dreptul comun. Legislaţia altor state consacră principiul
irevocabilităţii ofertei, care statuează că oricine acceptă o ofertă în termenul prevăzut de ofertant trebuie să
considere că, prin efectul acceptării sale, contractul este format. Soluţia acceptată de practică este următoarea:
revocarea ofertei nu poate să producă efecte decât dacă soseşte la destinatar mai înainte ca acesta să fi expediat
acceptarea ori să fi săvârşit un act echivalent, deşi contractul nu este încă încheiat. Oferta este irevocabilă
numai când ea conţine un termen de acceptare sau arată în mod expres că este fermă sau irevocabilă şi când
revocarea nu e făcută cu bună-credinţă.
2.3. Acceptarea ofertei
Acceptarea constă, în genere, într-o declaraţie adresată de destinatarul ofertei către ofertant. Ea poate fi
expresă sau să conste dintr-un alt fapt care să exprime voinţa de acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi
începutul de executare a unui contract, expedierea lucrului ori a preţului sau promisiunea de expediere a
acestuia şi orice alt act care ar putea fi considerat ca echivalent al declaraţiei de a accepta oferta. Voinţa de a
accepta trebuie să rezulte în toate cazurile dintr-un fapt pozitiv, care să o exprime în mod clar, şi nu dintr-o
atitudine pasivă a destinatarului sau din tăcerea sa, deoarece, în acest din urmă caz, ar fi foarte greu să se
constate voinţa de acceptare şi mai ales să se poată preciza momentul acceptării.Conform art. 39 din Codul
comercial, ,,acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri şi formează o
nouă propunere”. În ceea ce priveşte conţinutul său, acceptarea, spre a-şi produce efectele specifice, trebuie să
corespundă în mod exact ofertei. Aceasta decurge din însăşi esenţa contractului, care reprezintă întâlnire de
voinţe identice în conţinutul lor.
3. Reguli speciale în executarea obligaţiilor comerciale
Obligaţiile comerciale sunt prevăzute în titlul V din Codul comercial român (art. 35-59), titlu intitulat
,,Despre obligaţiile comerciale”. Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea
obligaţiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de specificul
activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc.
3.1. Solidaritatea între debitori
Cu privire la obligaţiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial instituie principiul solidarităţii
debitorilor. Astfel, codebitorii se prezumă că s-au obligat solidar, fiecare din aceştia fiind obligaţi la plata
întregii datorii. După cum se observă, acest principiu este diferit de prevederile art.1041 din Codul Civil, care
stabileşte că solidaritatea nu se presupune şi că ea trebuie să rezulte dintr-un text al legii sau din convenţia
expresă a părţilor, astfel încât debitorii răspund în raporturile civile numai pro parte şi pot în consecinţă să
invoce atât beneficiul diviziunii, cât şi beneficiul discuţiunii.
În temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde şi la fidejusorul necomerciant care
garantează personal o obligaţie comercială. În schimb, art.42 alin.3 din Codul Comercial restrânge sfera
solidarităţii, stipulând că „prezumţia solidarităţii nu se aplică debitorilor necomercianţi”.
27
 3.2. Regimul juridic al dobânzilor
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din
ziua când devin exigibile.” În consecinţă, nu este necesară punerea în întârziere ca în dreptul civil. Astfel,
dobânzile aferente întârzierilor la plată curg de drept în favoarea creditorului obligaţiei comerciale (Dies
interpelat pro hominem), deoarece în materie comercială se aplică regula: „Banii au valoare prin deţinerea
lor.” De asemenea, în relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este permis anatocismul (calcularea şi
perceperea dobânzilor la dobândă).
Conform art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţii băneşti, părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii
pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti.
Art. 2 din acelaşi text de lege precizează că, în cazul în care, potrivit
dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de
dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Art. 3. - Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este
comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a
României.
Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianţi cei care fac fapte de
comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.
În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a
scontului stabilit de Banca Naţională a României, diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda
legală, este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru
întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a scontului se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României.
Art. 4. - În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice
internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat
plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
Art. 5. - În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai
mult de 50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează
numai dobânda legală.
Art. 6. - Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest
titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă
drept echivalent al folosinţei capitalului.
Art. 7. - Plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni.
Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului, indiferent de
variaţiile ulterioare.
Art. 8. - Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei
împrumutate.
Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul
unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai
pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 nu se aplică contractului de cont curent, precum şi
atunci când prin lege s-ar dispune altfel.
Art. 9. - În raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea
stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept.
Art. 10. - Dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de
bănci, de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, de cooperativele de credit - bănci
populare - şi de Ministerul Finanţelor, precum şi modul de calcul al acestora se
stabilesc prin reglementări specifice.

28
 Conform reglementărilor în vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002), dobânda legală
este stabilită în materie comercială pentru plăţile în lei la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României, comunicată lunar de această instituţie.

3.3. Termenul de graţie

Conform art. 44 Cod com., judecătorul nu poate acorda în obligaţiile comerciale termenul de graţie
prevăzut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021 Cod civil, ,,partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a
executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară
desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate
acorda un termen părţii acţionate”. Interdicţia aplicării termenului de graţie are ca principal scop şi efect
asigurarea executării la termen şi întocmai a obligaţiilor comerciale. Din art. 44 Cod com. Rezultă condiţiile în
care operează interdicţia legală a acordării termenului de graţie:
a) obligaţia debitorului să aibă caracter comercial;
b) obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic;
c) contractul trebuie să prevadă un termen ferm de executare.
3.4. Retractul litigios
Art. 45 din Codul comercial prevede interdicţia aplicării retractului litigios, prevăzut de art. 1402, 1403 şi
1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivând din fapte comerciale. În materie comercială, cesiunea creanţelor
litigioase este curentă şi, în aceste condiţii, retractul litigios (posibilitatea unui debitor a cărui creanţă a fost
cedată de a se elibera de întreaga sa obligaţie prin plata către cesionar a preţului cesiunii, a spezelor
contractului şi a dobânzii ulterioare cesiunii) ar fi împotriva principiilor comerţului, care prezumă scopul
speculativ, de obţinere a unui profit, al operaţiunilor comerciale.
3.5. Data actelor comerciale
În dreptul comercial este permisă proba datei actelor prin orice mijloc de probă admis de lege (art. 57
Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede că ,,data actelor şi contractelor comerciale trebuie să arate locul,
ziua, luna şi anul”. Admiţând în dreptul comercial orice mijloc de probă admis de legea civilă, inclusiv
prezumţiile, şi statuând că data din titlurile la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) şi girurile lor se prezumă
adevărate până la proba contrară – art. 57, alin. 3, Cod com. (prezumţie relativă), sistemul nostru de drept
comercial sporeşte încrederea şi puterea circulatorie a titlurilor la ordin şi uşurează proba actelor comerciale.
3.6. Stabilirea adevăratului preţ sau preţului curent
Preţul este un element esenţial al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor
comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea făcută pe încercate este întotdeauna presupusă condiţională
până la încercare”. Ca element al contractului, preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ
(art. 1303 şi 1304 Cod civil). În contractele comerciale, părţile se pot referi la „preţul curent” sau „adevăratul
preţ”, care poate fi determinat în funcţie de preţurile de bursă sau după mercurialele locului unde contractul a
fost încheiat. În lipsa acestora, preţul poate fi determinat prin orice mijloc de probă (art. 40, 41, art. 60, 61 Cod
comercial), în unele cazuri chiar de instanţa de judecată. Dacă preţul este stabilit în monedă străină, iar cursul
acesteia nu a fost stabilit de părţi în contract, plata va putea fi făcută şi în moneda ţării respective, după cursul
de schimb din ziua scadenţei, la locul plăţii.
3.7. Locul de executare a obligaţiilor comerciale
Conform art. 59 Cod com., obligaţiile comerciale se execută la locul stabilit în contract sau la locul
rezultat din natura operaţiunii sau din intenţia părţilor. Locul poate fi stabilit expres sau tacit. În lipsa unei
clauze exprese, contractul se va executa la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului. Art. 1104 Cod civil
stabileşte locul plăţii doar la domiciliul debitorului: ,,plata se face în locul arătat în convenţie. Dacă locul nu
este arătat, plata se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz,
plata se face la domiciliul debitorului.
3.8. Probele în materie comercială
Art. 46 Cod comercial enumeră unele din mijloacele de probă, cu precizarea că în materie comercială nu
se aplică interdicţia probării cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris a cărui valoare depăşeşte 250
lei, interdicţie prevăzută de art. 1191 Cod civ. Pe lângă mijloacele de probă admise de legea civilă (înscrisuri,
martori, prezumţii), în dreptul comercial există şi mijloace specifice de probă, şi anume: facturile acceptate
(înscrisuri constatatoare, într-o anumită formă, care prevede livrarea produsului, precum şi preţul, TVA-ul,
etc.), corespondenţa (prin mihjloace clasice sau prin mijloace moderne de comunicare – telegrame, fax,
e-mail) şi registrele comercianţilor. Cu privire la registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii (registrele
comercianţilor), acestea sunt reglementate de Legea contabilităţii, Legea nr. 82/1991 şi sunt următoarele:
registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier şi registrul cartea mare. Aceste registre, dacă sunt ţinute în
29
regulă, pot constitui probe în justiţie în favoarea comerciantului. Conform art. 52 C. com., ,,registrele
comercianţilor, chiar neţinute în regulă, fac probă contra lor (comercianţilor respectivi)”.
Restricţii cu privire la probe: a) judecătorul poate primi proba cu martori (acceptarea sau nu a probei cu
martori este lăsată la aprecierea judecătorului); b) proba cu martori este admisă pentru actele unde este cerută
forma scrisă. În materie comercială modalităţile de probă sunt diverse, ţinând cont de faptul că legiuitorul
comercial este mai puţin formalist. Cu toate acestea, există aspecte specifice dreptului comercial, în care forma
scrisă a actului este cerută ad validitatem: cambia şi biletul la ordin, cecul, contractul de societate, contractul
de înrolare, contractul de împrumut maritim. În cazul altor acte comerciale, forma scrisă este cerută doar ad
probationem: contractul de asociere în participaţiune, contractul de asigurare, contractul de gaj şi contractul de
consignaţie.
3.9. Prescripţia extinctivă în materie comercială
Codul comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II ,,Despre prescripţie” (art. 945- 956 C. com.),
anumite dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă în materie comercială. Decretul nr. 167/1958 reprezintă
dreptul comun în materia prescripţiei, acest act normativ abrogând în mod expres o serie de articole din Codul
comercial (cele care reglementau termene de prescripţie mai lungi de 3 ani). Cu toate acestea, au rămas în
vigoare unele dispoziţii care stabilesc termene speciale de prescripţie în materie comercială, adică termenele
de 3 ani şi mai scurte.
Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie:
a) Art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile mijlocitorilor pentru plata
dreptului lor.
b) Art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile contra cărăuşului în temeiul
contractului de transport: 6 luni, dacă expedierea a fost făcută în Europa; un an, dacă expedierea s-a făcut în
ţări extra-europene. Alte reglementări specifice dreptului comercial prevăd termene speciale de prescripţie,
după cum urmează: termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva societăţii (art. 34
din Legea nr. 31/1990), termen care curge de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-
a, a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis dizolvarea anticipată; termenul de 3 ani pentru
restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr. 31/1990), termenul de un an pentru acţiunea în daune
pentru prejudiciile cauzate prin fapte de concurenţă neloială (art. 12 din Legea nr 11/1991).
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei
Prescripţia se suspendă în condiţiile stabilite de art. 13-15 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, prescripţia se suspendă:
- pe perioada cât cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere;
- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, care sunt pe picior de
război;
- până la rezolvarea reclamaţiei administrative;
Prescripţia se întrerupe prin:
- recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută în folosul celui căruia curge prescripţia;
- introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;
- act începător de executare.
Prescripţia curge de când se naşte dreptul la acţiune.

CAPITOLUL III
CONTRACTE COMERCIALE
Consideraţii generale privind contractele comerciale
Contractul, respectiv acordul de voinţă al părţilor trbuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 942-
969 C. civ., dobândind însă natura juridică de contract comercial, datorită faptului că obiectul pe care îl tratează
este comercial.
Codul comercial exprimă în mod sintetic acelaşi punct de vedere în cele două alineate ale art. 1. Astfel, în
primul alineat, referindu-se la obiectul codului comercial, se face precizarea de principiu conform căreia: ,,În
comerţ se aplică legea de faţă”.
Codul comercial, în enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operaţii pe care le consideră comerciale se
referă şi la anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este însă nevoie să se recurgă la codul civil,
condul comercial precizând în alineatul 2 al primului articol că: ,,Unde ea (legea, respectiv codul comercial) nu
dispune, se aplică Codul civil”.

30
 În concluzie, în materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal, este de drept civil, dar sub
aspect substanţial este de drept comercial.
Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor contracte, care la origine au fost
civile, îşi găsesc explicaţia în incompatibilitatea acestora cu funcţia economică a comerţului. Cu titlu, de
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, mandat sau comision.
Aceste contracte civile pot să îndeplinească şi una din funcţiile economice ale comerţului,
devenind comerciale. Pentru aceasta a fost însă necesar ca regulile sale originare să se modifice pentru
ca activitatea contractuală să devină compatibilă cu funcţia economică a comerţului. Or, comerţul are
nevoie de reguli juridice şi de instituţii favorabile celerităţii tranzacţiilor şi siguranţei creditului, ceea ce
nu oferă dreptul comun.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ

1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care îşi are
originea. Datorită importanţei sale pentru activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială
face obiectul unei reglementări legale speciale, sediul materiei acestui contract regăsindu-se numai în parte în
Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).
Distinct de regulile aplicabile oricărui contract de vânzare-cumpărare comercială, unele legi speciale
reglementează şi reguli specifice privind anumite vânzări. În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare
comercială este supus unei duble subordonări legale, civilă şi comercială, după principiul instituit de art. 1
C.com.
Codul comercial nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială, astfel că, apelând
la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vânzare-cumpărare comercială ca un contract prin
care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte
(cumpărătorul), care se obligă în schimb să plătească vânzătorului o sumă de bani drept preţ, adăugând la
aceasta elementul de comercialitate prevăzut de art. 3 C.com., şi anume intenţia de revânzare şi obţinerea de
profit.
2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială
Din definiţia dată mai sus rezultă că acest contract este sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros,
comutativ, consensual şi translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii
reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea efectiv marfa vândută; să-l asigure pe
cumpărător de conformitatea mărfii predate cu clauzele contractuale şi să-i predea vânzătorului documentaţia
tehnică (pentru bunuri de folosinţă îndelungată, de ex.: televizor, computer, bunuri electrocasnice – robot de
bucătărie). Cumpărătorul are două obligaţii: plata preţului şi luarea în primire a lucrului vândut.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică
primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar
cumpărătorul urmărşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt
cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un
eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.
Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo
consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului (mărfii) vândut şi a preţului în
momentul încheierii contractului (,,vinderea este perfectă...îndată ce părţile s-au învoit...” – art. 1295 C. civ.).
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un
contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent că sunt situate în intravilanul ori extravilanul localităţilor
– pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute (virtuale), numai
dacă actul a fost încheiat în formă autentică (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).
Noţiunea de ,,înstrăinare” (a terenurilor) vizează transmiterea proprietăţii. Astfel fiind, pentru constituirea
sau transmiterea dezmembrămintelor dreptului de proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de abitaţie; dreptul de
servitute; dreptul de superficie) nu se cere respectarea formei autentice.
Forma autentică nu este cerută nici în cazul înstrăinării dreptului de proprietate asupra construcţiilor, care
nu au fost scoase niciodată din circuitul civil general.
Dacă înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost autentificat,
cumpărătorul dobândeşte numai un drept de superficie (drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de

31
folosinţă asupra terenului), în privinţa proprietăţii terenului actul valorând numai ca un antecontract de
vânzare-cumpărare.
Vânzarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că,
prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata
preţului, se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de proprietate de la
vânzător la cumpărător. Pentru a fi translativ de proprietate, un contract de vânzare-cumpărare trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- obiectul contractului să-l formeze bunuri individual determinate (res certa), pentru că în cazul unor
bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de proprietate se transferă în momentul individualizării
bunului;
- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;
- părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior
încheierii contractului.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului, potrivit
principiului res perit domino (lucrul piere pentru stăpân, pentru proprietar), dacă vânzătorul-debitor al
obligaţiei de predare – dovedeşte intervertirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică natura
fortuită, iar nu culpabilă, a pieirii lucrului. În cazul când cauza străină a fost dovedită, vânzătorul va suporta
riscurile numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut (art.
1074 alin. 2 C. civ.) şi nu reuşeşte să dovedească faptul că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător dacă l-ar fi predat
la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).
3. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare comercială de alte contracte
Pentru a înţelege mai bine natura contractului de vânzare-cumpărare comercială este necesar ca acesta să
se delimiteze de alte contracte asemănătoare, cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report; aportul de
bunuri adus în societăţile comerciale; contractul de antrepriză; contractul de furnitură; contractul de leasing.
4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială
Vânzarea-cumpărarea comercială se distinge prin elemente de comercialitate din care decurg
particularităţi ce îi sunt proprii şi care o individualizează ca instituţie juridică distinctă faţă de vânzarea-
cumpărarea din dreptul civil.
Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia interpunerii în schimbul
mărfurilor, materializată prin intenţia de revânzare. Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere,
iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare (art. 3 pct. 1 şi 2 C.com.). Deosebirea
între cele două tipuri de vânzări nu este scopul imediat de dobândire a bunului în schimbul preţului, ci scopul
mediat, care este revânzarea bunului şi care conferă caracter de comercialitate contractului, fiind evidentă
funcţia economică a acestui contract de interpunere în schimbul bunurilor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, intenţia de revânzare sunt: să existe în
momentul cumpărării; să fie cunoscută cocontractantului; să privească, în principal, bunul cumpărat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale sunt numai bunurile mobile (cuprinse în
prevederile art. 3 C.com. şi 963 C.civ.), întrucât operaţiunile cu imobile sunt considerate încă civile.
5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială
Conform art. 948 C.civ., condiţiile de validitate ale oricărui contract sunt consimţământul părţilor,
capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat şi cauza licită. În continuare vom expune numai
aspectele care diferă de cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă şi care interesează astfel activitatea
comercială.
A. Consimţământul părţilor. Promisiunea de vânzare sau de cumpărare. Dintre viciile de consimţământ,
numai dolul îmbracă o formă specială în materia vânzării comerciale. Particularităţile dolului în materie
comercială derivă din faptul că acesta nu se apreciază cu aceeaşi rigoare ca în dreptul civil, instanţa de judecată
fiind chemată să aprecieze calitatea mijloacelor folosite de vânzător pentru a-şi vinde marfa. Reticenţa
(tăcerea) este sancţionată ca dol numai atunci când vânzătorul nu a adus la cunoştinţa cumpărătorului faptul
determinant în darea consimţământului. Promisiunea de vânzare este un antecontract care se încheie în
vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.
B. Capacitatea părţilor. Pe lângă condiţiile generale privind capacitatea de a încheia acte juridice,
contractul comercial de vânzare-cumpărare este supus unor interdicţii speciale, cum ar fi interdicţia încheierii
de către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului cu care este însărcinat – art. 397 C.com. – şi interdicţia
încheierii de către asociaţi cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care ar atinge interesele societăţii
comerciale – art. 82 din Legea nr. 31/1990.
C. Obiectul contractului. Se aplică, în acest sens, condiţiile generale în materie civilă, cu precizarea că
bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial, cu excepţia menţionată (categoria imobilelor prin
destinaţie). Astfel, obiectul contractului îl formează marfa vândută (bunul vândut), în schimbul căreia
cumpărătorul ploăteşte vânzătorului preţul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte, mărfuri, obligaţii ale
statului (titluri de credit) sau alte titluri de credit (mobiliare) care circulă în comerţ. Obiectul contractului de
32
vânzare-cumpărare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C.civ., orice bun care este în comerţ şi care are o
valoare de schimb, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. De la regula libertăţii depline de vânzare a
bunurilor care sunt în comerţ şi care pot forma obiect de cesiune, codul comercial a consacrat două derogări, şi
anume: operaţiile asupra bunurilor imobile şi vânzarea lucrului altuia.
Jurisprudenţa şi doctrina, în absenţa unei interdicţii a vânzării lucrului altuia au statuat că vânzarea
lucrului altuia poate avea loc în cazul vânzării lucrurilor mobile ,,de gen”, când transferul proprietăţii are loc
prin ,,numărare, cântărire, măsurare”. În recunoaşterea vânzării lucrului altuia, jurisprudenţa română a socotit
că transmisiunea proprietăţii nu este de esenţa vânzării.
Poziţia vânzării lucrului altuia a fost tranşată în mod diferit în legislaţia italiană. Codul civil italian nu
preia în art. 1429 opinia tranşată din art. 1599 Cod civil francez, dar instituie o nulitate relativă. Soluţia este
însă total diferită în materie comercială. Codul comercial italian, în art. 59, legalizează vânzarea lucrului altuia.
În sistemul dreptului civil român, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de convenţii, s-a făcut aplicaţia
art. 1306 şi 1310, acceptându-se tacit valabilitatea unei astfel de convenţii. Soluţia a fost teoretic argumentată
pe coexistenţa, în momentul vânzării, a două obligaţii. Prima, obligaţia de a da (de predare a lucrului) şi a
doua, obligaţia de a procura bunul care a format obiectul unei astfel de vânzări, obligaţia de a face.
Adevărata dimensiune a problemei validităţii vânzării lucrului altuia a apărut în materie comercială.
Codul comercial român nu conţine o prevedere care să reglementeze o astfel de vânzare, deşi ea este frecventă
în materie comercială.
Datorită dezvoltării comerţului şi în scopul legalizării unei practici în materie comercială, proiectul din
anul 1940 al Codului comercial a introdus o prevedere care să legitimeze vânzarea lucrului altuia. Astfel, art.
397 prevedea că: ,,Vânzarea lucrului altuia este valabilă. Vânzătorul este obligat să dobândească bunul şi să-l
predea cumpărătorului; în caz contrar, răspunde de daune”.
Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al obligaţiei, care a instituit o nulitate relativă.
S-a argumentat că în interesul comerţului este valabilă o astfel de obligaţie a vânzătorului de a procura lucrul
vândut, contractul reziliindu-se în caz de neexecutare.
Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorită evenimentelor nu a mai putut fi aplicat, consacră, în
acelaşi ritm cu evoluţia comerţului modern, legitimarea în materie comercială a vânzării lucrului altuia.
Bunul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul trebuie să existe;
- vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut;
- preţul să fie sincer (real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit
în realitate) şi serios (adică să nu fie derizoriu, disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut).
6. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Efectele juridice produse de contractul comercial, deşi sunt aceleaşi ca în dreptul civil, prezintă totuşi
unele particularităţi:
A. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor
Părţile contractante pot cădea de acord că numai după plata integrală a preţului lucrului asupra căruia s-a
convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de la vânzător la cumpărător. În materie comercială, unde
obiectul convenţiei constă întotdeauna dintr-un bun imobil, convenţia pactum reservati domini este frecvent
aplicată. Validitatea convenţiei de rezervă a dreptului de proprietate până la plata preţului sau până la plata
ultimei rate, când s-a convenit că plata preţului se face în acest mod, poate găsi numeroase justificări legale.
Astfel, poate fi invocată existenţa unei clauze suspensive care produce, temporar, efectul stopării convenţionale a
transmisiunii de drept a proprietăţii.
Derogarea de la regula de drept comun, în materie comercială, a transferului de drept a proprietăţii, poate
avea consecinţe directe asupra riscului provenit prin dispariţia lucrului. Astfel, în cazul clauzei de rezervă a
proprietăţii până la plata preţului, riscul va fi suportat de vânzător fiindcă nu şi-a pierdut dreptul de proprietate.
O particularitate în materie comercială are loc în cazul transmiterii dreptului de proprietate ulterior
încheierii contractului pentru bunuri determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta. În acest
caz, se face distincţia între bunuri de gen nelimitat şi bunuri de gen limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri
determinate prin anumite calităţi particulare şi de gen limitat cele care sunt astfel specificate, încât se deosebesc
de genul căruia aparţin (fără a se confunda cu bunurile individual determinate), împrumutând efecte juridice şi de
la cele de gen nelimitat şi de la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici). Conform
art. 62 C.com. (care se referă la bunuri de gen nelimitat – exemplu: produse comercializate de un distribuitor),
putem concluziona că imposibilitatea subiectivă de executare nu exonerează de răspundere, în schimb cea
obiectivă şi absolută antrenează asemenea efecte. Pentru bunurile de gen limitat, vânzătorul este însă exonerat de
răspundere în caz fortuit.
Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se referă la transmiterea dreptului de proprietate şi a
riscurilor produsă într-un moment diferit de acela al acordului de voinţă între părţi: în cazul bunurilor
determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului şi în cazul mărfurilor care se
transportă pe apă.

33
 Pentru prima situaţie, transferul proprietăţii şi al riscurilor se efectuează în momentul predării bunurilor
către cărăuş, în vederea transportului. Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport
cărăuşului, această operaţiune producând efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, operând
transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în baza contractului de vânzare-cumpărare comercială. Astfel, dacă
bunurile pier fortuit în cursul transportului, riscul este suportat de către cumpărător.
Cea de a doua situaţie este reglementată de art. 63 C.com., care consacră condiţia suspensivă a sosirii în
bună stare a vasului transportator la destinaţie. În consecinţă, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului
riscurile cad în sarcina vânzătorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare anumite
condiţii stipulate în art. 63-66 C.com. în legătură cu desemnarea vasului şi termenul pentru sosirea la
destinaţie. Aceste reguli suferă modificări în cazul aplicării condiţiilor INCOTERMS CIF şi FOB.
B. Obligaţiile părţilor
În afară de obligaţiile reglementate de dreptul comun în materie (art. 1313 C.civ.), părţile, prin voinţa lor,
pot stabili şi alte obligaţii în sarcina lor.
a) Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile vânzătorului sunt următoarele: obligaţia de predare şi obligaţia de garanţie. Alături de
În afara acestor obligaţii, vânzătorul mai are o obligaţie subsidiară. El va trebui să conserve lucrul până la
preluarea acestuia faţă de către cumpărător, devenind un simplu detentor precar, deoarece a pierdut
proprietatea.
Aceasta este o obligaţie accesorie obligaţiei principale de predare. Ea instituie pe ,,debitor” într-un
,,custode” al bunului. Încetarea stării de custodie intervine în momentul în care creditorul obligaţiei de predare
se prezintă să ridice bunul.
În privinţa obligaţiei de predare a lucrului, Codul comercial, în art. 59, prevede că aceasta trebuie
executată ,,la locul arătat în contract sau la locul care ar rezulta din natura operaţiei sau din intenţia părţilor
contractante...”
Sintetizând ampla redactare a art. 59 se desprinde că acesta are în vedere trei situaţii de predare a
lucrului:
a) la locul arătat în contract sau care rezultă din intenţia părţilor sau din natura contractului;
b) la locul unde cel obligat îşi avea stabilimentul său comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa la
data semnării contractului;
c) la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării, dacă nu s-a dispus altfel.
Obligaţia de garanţie
Modul de realizare a acestei obligaţii este precizat de art. 1336 C.civ. şi constă în asigurarea liniştitei
posesiuni a lucrului, precum şi de răspundere pentru viciile lucrului. În materia dreptului comercial această
obligaţie are unele particularităţi.
a) Asigurarea liniştitei posesii a lucrului
Obligaţia de asigurare a liniştitei posesii a lucrului este definită de art. 1337 C.civ. ca fiind răspunderea
de evicţiune.
b) Situaţia specială a răspunderii pentru evicţiune în cazul bunurilor mobile, respectiv în materia
dreptului comercial.
Obiectul garanţiei de evicţiune are în vedere numai bunurile imobile, nu şi bunurile mobile.
Acest lucru este confirmat de prezumţia de proprietate a bunurilor mobile, rezultând din faptul
posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie
trebuinţă de vreo curgere în timp”.
În aceste condiţii nu poate subzista obligaţia de garanţie pentru bunurile mobile vândute, dacă acestea
sunt bunuri corporale, cât timp cumpărătorul nu poate invoca prevederile art. 1909 C.civ. Per a contrario, o
astfel de răspundere subzistă însă în cazul vânzării bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comerţ,
universalităţi de drept, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi de proprietate industrială, brevete de
invenţie.

c) Răspunderea de viciile lucrului vândut

Normele de drept civil, înscrise în art. 1352-1359, referitoare la răspunderea vânzătorului de viciile
lucrului vândut sunt completate în materia comercială cu prevederile art. 70 C.com. Deşi acest text se referă
la ,,mărfuri sau producte din altă piaţă”, el completează prevederile dreptului comun, adăugând un element
deosebit de însemnat, referitor la viciile lucrului, derogând de la dreptul civil.
Conform art. 1352 C.civ. vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse ale lucrului vândut. Art. 70
C.com. extinde răspunderea vânzătorului , în cazul buunurilor provenind din altă piaţă, şi la viciile aparente.

34
 Pentru a exista răspunderea comercială, atât pentru viciile ascunse, cât şi pentru cele aparente, este nevoie
ca, din cauza acestora, lucrul să nu mai poată fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, sau întrebuinţarea să fie
micşorată astfel încât cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat.
Răspunderea specifică dreptului comercial, prevăzută de art. 70 C.com.
Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el instituind o răspundere a vânzătorului şi
pentru viciile aparente ale lucrului. Prevederea respectivă se referă la situaţia cumpărătorului unor bunuri,
mărfuri sau producte provenind din altă piaţă. Astfel, dacă viciile sunt aparente, cumpărătorul trebuie să le
denunţe vânzătorului în termen de 2 zile de la primire. De asemenea, în acelaşi termen de 2 zile el trebuie să
denunţe şi viciile ascunse. Pentru verificarea calităţii şi stării în care se află lucrul vândut, la cererea
cumpărătorului sau a vânzătorului, instanţa judecătorească competentă teritorial va dispune, conform art. 71
C.com., numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la un depozitar public.
Obligaţia de informare a cumpărătorului
Alături de obligaţiile prevăzute, tind să obţină o individualitate proprie alte două obligaţii ale
vânzătorului: obligaţia de informare a cumpărătorului şi obligaţia de securitate, reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor în vederea asigurării calităţii produselor şi serviciilor.
În general, obligaţia de informare este considerată ca fiind accesorie obligaţiei de predare sau chiar de
prelungire a acesteia.
b) Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are trei obligaţii:
a) preluarea bunului cumpărat;
b) plata spezelor de încheiere a contractului şi de preluare a lucrului;
c) plata preţului
a) Obligaţia de preluare a bunului
Obligaţia de preluare este o consecinţă firească şi directă a consensualităţii contractului de vânzare.
Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi
preţul încă nu se va fi numărat”.
Din momentul perfectării acordului de voinţă, vânzătorul devine un detentor precar al lucrului, iar
cumpărătorul, ca titular al dreptului de proprietate, trebuie să se îngrijească de lucrul devenit proprietatea sa şi
săp suporte riscul pierderii lucrului.
Preluarea bunului devine astfel ,,cherabilă”.
b) Plata spezelor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi spezele referitoare la
preluarea bunului vor fi suportate de cumpărător, astfel cum dispun prevederile art. 1305 şi 1317 C.civ.
c) Obligaţia de plată a preţului
Principala obligaţie a cumpărătorului, înscrisă în art. 1361 C.civ. constă în plata preţului. Aceasta este
obligaţia sa corelativă faţă de dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului care a format obiectul
vânzării.
Codul comercial conţine, într-o anumită măsură, norme deosebite faţă de cele ale dreptului civil.
Prevederile art. 1303 şi 1304 C.civ. sunt însă cele aplicabile şi în materie comercială, preţul urmând să fie
serios şi determinat de părţi sau de un arbitru.
Deosebirea faţă de prevederile amintite este evidenţiată de art. 60 C.com. care prevede că: ,,vânzarea
făcută pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă” dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l
determina. Prevederea respectivă constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 1303 C.civ. conform căreia
în mod riguros ,,preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi”.
Derogarea făcută de către Codul comercial evidenţiază particularităţile modului de constituire a
contractului comercial.
În caz de neplată a preţului, conform art. 43 C.com., cumpărătorul urmează a fi obligat să plătească
dobânzi, care vor curge de drept.
Totodată, este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 1021 C.civ.
Dovada plăţii se poate face de către cumpărător în condiţiile art. 46 C.com., cu menţiunea că dovada
plăţii nu se poate face prin dispoziţie de plată în copie, ci numai prin extrase de cont care dovedesc efectuarea
plăţii prin virament.
7. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

35
 Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte
îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv
al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de neexecutare a
contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de schimb şi depozit
remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de
vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el
dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către
cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea
lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata
integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea
autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice., dar
este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul
bunei-credinţe şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi
executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani
pe care i-a împrumutat-o;
-este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar
suficient de importantă;
-neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a
împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
-părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un
astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a
obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;
-pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în
întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe
instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze
instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale
căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al
celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi
opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei
asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte îşi
va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

36
 . Rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă executarea şi cealaltă nu îşi
execută obligaţia sa. Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie
expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării
obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o
asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii,
pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul
în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o
parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca
desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să
constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte
de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de
graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care
una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin
drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de
graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în
cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi
necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea
stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat
termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată
sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că
rezoluţiunea contractului a operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul
în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se
declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură
posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea
contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai
sever.
Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la rezoluţiunea contractului prin art. 67,
care stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze. Astfel, ,,când, mai
înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit celeilalte predarea
lucrului vândut sau plata preţului şi acesta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci
condiţiunea rezolutorie se înedeplineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase obligaţiunea sa”.
De asemenea, art. 69 C.com. reglementează aplicarea art. 1370 C.civ. în comercial (rezoluţiunea pentru
nerespectarea termenului esenţial). Pentru a deveni operantă rezoluţiunea de drept prevăzută de art. 69 este
necesar ca fie vânzătorul, fie cumpărătorul să se afle în faţa unui contract care conţine o dată fixă pentru
executarea obligaţiei de plată a preţului sau de predare a mărfii vândute.
În aceste condiţii, mai înainte de scadenţa obligaţiei şi de plată sau de livrarea mărfii, contractantul care
urmăreşte executarea contractului trebuie să ofere executarea la termen a prestaţiei sale. Dacă partea
cocontractantă nu vine în întâmpinarea partenerului de contract care a făcut propria sa ofertă, contractul se
consideră rezoluţionat de drept, rezoluţiunea operând ca şi cum ar fi intervenit un pact comisoriu de gradul II-
III.
37
 În alineatele 2 şi 3 ale art. 67 se prevede că, în cazul în care a intervenit între părţi o astfel de ofertă, în
condiţiile precizate, rezoluţiunea nu va putea fi dispusă decât prin hotărâre judecătorească, prin aplicaţiunea
reguliiu de drept comun a condiţiei rezolutorii tacite.

8. Executarea coactivă
Codul comercial, prin art. 68, reglementează executarea coactivă (participarea părţii interesate în
obţinerea executării obligaţiei). Sunt reglementări speciale atât pentru situaţia neexecutării de către vânzător a
obligaţiei de predare a lucrului, cât şi pentru situaţia neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de a lua în
primire lucrul vândut. Astfel, conform art. 68 C.com., ,,când cumpărătorul uhnui lucru mişcător nu-şi
îndeplineşte obligaţia sa, vânzătorul are facultatea sau a depune lucrul vândut la o casă acreditată de comerţ, pe
socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde”. Din acest text de lege rezultă că executarea coactivă
nu este obligatorie. Precizăm că această executare coactivă trebuie să aibă loc imediat după îndeplinirea
termenului. Potrivit art. 69 C.com., ,,dacă termenul stipulat într-un contract de vânzare a unui lucru imobil este
esenţial naturii operaţiei, partea care voieşte executarea convenţiei fără să ţină seama de expirarea termenului
stipulat în favoarea sa, trebuie să înştiinţeze pe cealaltă parte în termen de 24 de ore de la expirarea
termenului”. Singurul element nou care îl aduce art. 69 pentru instituţia vânzării coactive este urgentarea
procedurii vânzării lucrului.
Sensul de termen esenţial înscris în art. 69 este o consecinţă a caracterului său convenţional, fixat de părţi
prin convenţii. Prin analogie, în afara caracterului convenţional constituie termen esenţial şi acela care este
intim legat de executarea obligaţiei.
Termenul ,,esenţial” constituind o excepţie de la regula înscrisă în art. 68, este de strictă interpretare. În
caz de dubiu, vânzarea coactivă trebuie făcută cu îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 68.
9. Reguli speciale privind anumite vânzări
În anumite cazuri, datorită particularităţilor lor, există unele reglementări specifice, cum ar fi pentru
vânzarea după greutate, număr şi măsură (se are în vedere vânzarea bunurilor determinate generic), vânzarea
pe încercate şi vânzarea cu plata preţului în rate, aceasta din urmă fiind reglementată de HG nr. 280/1990
(vânzarea afectată de modalităţi), vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea în afara spaţiilor comerciale,
reglementată prin OG nr. 106/1999.

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

1. Consideraţii generale
În vederea dezvoltării comerţului său, în condiţiile unei pieţe concurenţiale deschise, şi în vederea
optimizării randamentului factorilor de producţie, comerciantul a simţit nevoia creării şi dezvoltării unor relaţii
bazate pe încredere, ce implică participarea unui număr diversificat de persoane la realizarea activităţii sale
comerciale. Importanţa şi rolul acestor persoane auxiliare în materia obligaţiilor comerciale implică
reglementarea în Codul comercial a contractului de mandat comercial şi de comision.
2. Noţiune şi definiţie
Mandatul comercial se deosebeşte de cel reglementat în materie civilă nu prin structură, cât prin funcţie.
Mandatului comercial îi sunt astfel aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, cu specificaţia
că funcţia deosebită a mandatului comercial este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele
speciale ce reglementează mandatul comercial sunt cuprinse în art. 374 – 391 C. com.
Conform art. 374 C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi
pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.

3. Natura juridică şi caracterele contractului de mandat comercial

a) Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determină în funcţie de obiectul acestuia.
Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice, pe când mandatul comercial are ca obiect încheierea
unor acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Aşadar, deosebirea constă în natura actelor
juridice pe care mandatarul urmează să le încheie cu terţul.
b) După scopul urmărit de părţi, mandatul comercial este întotdeauna cu titlu oneros, fiecare parte
urmărind procurarea unui avantaj. Deci, mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit niciodată şi chiar dacă
în contract nu a fost stabilită o sumă pentru remuneraţia mandatarului, aceasta se poate determina de către
instanţă, conform art. 386 Cod comercial.
c) După conţinutul contractului, mandatul comercial este un contract sinalagmatic (bilateral). Mandatul
civil, fiind în principiu un contract cu titlu gratuit, este considerat un contract sinalagmatic imperfect, deoarece

38
obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia datorată pentru executarea mandatului nu se naşte din contractul
însuşi, chiar dacă se naşte cu ocazia contractului.
d) După modul de formare, este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor. De reţinut însă că dacă mandantul îl însărcinează pe mandatar cu încheierea unor acte pentru care este
cerută forma scrisă solemnă ad validitatem, contractul de mandat trebuie să respecte aceeaşi formă solemnă,
de regulă forma autentică. În practică, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau
împuternicire.
e) Mandatul nu se confundă cu reprezentarea. Mandatul civil implică în mod obişnuit reprezentarea, pe
când mandatul comercial se poate executa atât prin reprezentare, cât şi fără reprezentare, caz în care
mandatarul încheie acte juridice în nume propriu (cazul contractului de comision).
f) O altă deosebire a mandatului comercial faţă de cel civil se referă la puterile mandatarului. În civil,
puterile mandatarului trebuie să fie riguros reglementate, mandatul fiind de două feluri: general şi special. Şi
mandatul comercial poate fi de două feluri: general, când mandatul se dă pentru toate afacerile mandantului,
sau special, când mandatul se dă pentru o anumită afacere în particular a mandantului. Art. 375 alin. 3 C.com.
prevede că ,,mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire şi pentru toate actele necesare executării
lui chiar când nu ar fi anume arătate”. Puterile mandatarului nu sunt la fel de riguros delimitate în mandatul
comercial, acesta conferind mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi independenţă decât în cel civil,
libertate reclamată de natura şi cerinţele activităţii comerciale.
4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte: faţă de contractul de comision;
contractul individual de muncă; contractul de antrepriză; contractul de agent; contractul de management.
5. Condiţiile de valabilitate ale mandatului comercial
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respecte
condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a
contracta, obiectul determinat şi cauza licită. În cele ce urmează, vom evidenţia numai unele aspecte specifice.
a) Capacitatea părţilor. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege impune ca mandantul să aibă capacitatea
deplină de exerciţiu necesară încheierii de către el însuşi a actelor juridice (fapte de comerţ pentru mandant) ce
formează obiectul contractului, deci capacitatea de a încheia acte de comerţ, şi ca mandatarul să aibă capacitate
deplină de exerciţiu (pentru a-şi exprima un consimţământ valabil) în încheierea actelor de comerţ.
b) Consimţământul părţilor. Precum am menţionat mai sus, mandatul comercial se încheie prin acordul
de voinţă al ambelor părţi. Specific mandatului comercial este faptul că, potrivit art. 376 Cod comercial,
comerciantul care nu vrea să primească însărcinarea mandantului are obligaţia să înştiinţeze pe acesta de
refuzul său cât mai urgent posibil. Legea îl consideră mandatar chiar dacă nu a acceptat mandatul, obligându-l
să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le conserve pe cheltuiala mandantului, până când acesta va putea
să ia măsurile necesare.
c) Obiectul contractului. Acest aspect a fost tratat mai sus la punctul 3, a). Precizăm că actele juridice
care se încheie în baza mandatului privesc, cel mai adesea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri.
6. Efectele contractului de mandat comercial
Efectele contractului de mandat comercial ridică trei probleme: obligaţiile părţilor, privilegiul
mandatarului şi efectele pe care le produce executarea mandatului.
a) Obligaţiile părţilor. Întocmai ca orice contract, şi contractul de mandat comercial dă naştere la
obligaţii în sarcina părţilor contractante, obligaţii ce sunt atât cele prevăzute la contractul de mandat civil, cât şi
cele prevăzute de Codul comercial.
Obligaţiile mandatarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul; ii) obligaţia de a îşi îndeplini obligaţiile
izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; iii) obligaţia de a aduce la cunoştinţa
terţului cu care încheie actul împuternicirea în baza căreia acţionează (contemplatio domini); iv) obligaţia de a
face cunoscută mandantului executarea contractului; v) obligaţia de a plăti dobânzi la sumele cuvenite
mandantului.
Obligaţiile mandantului sunt: i) obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului toate mijloacele necesare
executării mandatului; ii) obligaţia de a plăti remuneraţia datorată mandatarului pentru executarea contractului;
iii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retenţie asupra lucrurilor mandantului pe care
mandatarul le deţine în vederea executării contractului, sau care se găsesc la dispoziţia sa, sau pentru care
poate proba prin posesiunea legitimă a poliţei de încărcare sau a celei de transport că i s-au expediat, este
prevăzut în art. 387 C.com., care prevede totodată că acest privilegiu persistă chiar în cazul vinderii lucrurilor,
purtând în continuare asupra preţului. Conform dispoziţiilor legale, creanţele amintite au precădere asupra
oricăror creanţe împotriva mandantului sau chiar vânzătorului care revendică, deşi plăţile şi cheltuielile au fost
făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia mandatarului. Valorificarea privilegiului de către
mandatar se face conform art. 388 C.com.

39
 c) Efectele executării mandatului. Încheierea de către mandatar a actelor juridice în baza contractului de
mandat comercial creează raporturi juridice între mandant şi terţ, dar numai în limita puterilor conferite
mandatarului sau a ratificării mandantului a celor făcute peste aceste limite.
7. Încetarea contractului de mandat comercial
Contractul încetează conform art. 1552 C.civ. şi art. 390 C.com., art. 391 C.com. reglementând şi situaţia
renunţării sau revocării contractului fără justă cauză, caz în care întreruperea executării contractului conduce la
răspundere pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese. Întrucât încrederea – care este baza mandatului – nu
se poate impune, singurul drept al mandatarului, când contractul este arbitrar retras, este o acţiune în daune, nu
în reintegrare. Art. 391 alin. 2 C.com. dispune că, în cazul încetării contractului prin moartea unei părţi,
retribuţia cuvenită mandatarului va fi determinată după ceea ce s-a executat, proporţional cu ceea ce s-ar fi
datorat pentru executarea integrală a mandatului.

CONTRACTUL DE COMISION

1. Consideraţii generale
În realizarea activităţii lor, comercianţii folosesc în multe ocazii un mandat special, fără reprezentare,
denumit contract de comision, acesta fiind specific dreptului comercial şi reglementat de art. 405-412 C.com.
2. Noţiune şi definiţie
Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în
socoteala comitentului”. Acest contract comercial presupune ca o persoană (comitentul) să dea altei persoane
(comisionarul), care acceptă, împuternicirea de a face un act sau o serie de acte comerciale în nume propriu,
dar în interesul acestui comitent. În aceste condiţii, comisionarul se află exclusiv în raporturi cu reprezentantul
(comitentul), în timp ce în relaţiile cu terţii acţionează în nume propriu, ca şi cum ar fi vorba despre acţiunea
comisionarului.
3. Natura juridică şi caracterele contractului de comision
Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definiţia de mai sus şi din dispoziţiile legale în
materie şi sunt, succint, următoarele: a) contract (sinalagmatic) bilateral; dă naştere la drepturi şi obligaţii în
sarcina ambelor părţi, atât a comisionarului, cât şi a comitentului; b) contract cu titlu oneros; prin încheierea
contractului, ambele părţi urmăresc procurarea unui avantaj patrimonial; c) contract consensual; se încheie
prin simplul acord de voinţă al părţilor.
4. Condiţiile de valabilitate ale comisionului
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de comision trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute pentru validitatea oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a
contracta, obiectul determinat şi cauza licită. Aspectele specifice sunt asemănătoare cu acelea de la contractul
de mandat, cu menţiunea expresă că pentru comisionar este necesară capacitatea sa deplină de exerciţiu
(pentru că încheie acte juridice proprio nomine), el dobândind astfel şi calitatea de comerciant.
5. Efectele contractului de comision
Se creează două categorii de raporturi juridice: între comitent şi comisionar şi între comisionar şi terţ
(comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi), fiindcă între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de
raporturi juridice. Obligaţiile comisionarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent;
ii) obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
iii) obligaţia de a da socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit. Obligaţiile comitentului
sunt: i) obligaţia de a plăti remuneraţia (comisionul) datorată comisionarului pentru executarea contractului; ii)
obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea contractului.
6. Efectele executării contractului de comision
Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, acţionând în baza împuternicirii primite şi, conform
art. 406 C.com., fiind parte contractantă cu terţul, are calitatea de debitor sau creditor faţă de terţ. În baza
contractului de comision, între comitent şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice, în cazul
nerespectării obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţinând părţii
contractante în culpă. În situaţia nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate cere comisionarului, în
temeiul contractului de comision, să intenteze acţiunea corespunzătoare împotriva terţului sau să-i cedeze lui
această acţiune. Menţionăm că legea dispune răspunderea comisionarului faţă de comitent numai pentru
încheierea actelor juridice, nu şi pentru executarea lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede
40
posibilitatea stabilirii de către părţi prin contract a unei obligaţii de garanţie a executării contractului, numită
provizionul star del credere sau pentru credit.
7. Încetarea contractului de comision
Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplică identitatea cauzelor de încetare a
comisionului cu cele ale mandatului, datorită naturii juridice a comisionului ca mandat fără reprezentare.

CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

1. Consideraţii generale
Codul comercial nu conţine nici o reglementare referitoare la „contractul de consignaţie”. S-a elaborat o
reglementare detaliată prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, „pentru contractul de consignaţie”, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 173/1934 şi modificată ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este şi în prezent în vigoare.
2. Noţiune şi definiţie
Art. 1 din Legea 178/1934 defineşte contractul de consignaţie ca fiind convenţia prin care una din părţi,
numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le
vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vânzare constă în interpunerea în raporturile
dintre proprietarul-furnizor şi cumpărător a consignatarului, care îndeplineşte funcţii de intermediar. Din
punctul de vedere arătat, consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, deoarece
cosignantul deţine, analogic vorbind, poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe baza
acestor elemente, contractul de consignaţie poate fi definit ca „acel contract prin care o parte, numită
consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în
nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a
remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut”.
3. Natura juridică şi caracterele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie, aşa cum este reglementat de Legea 178/1934, a fost caracterizat în doctrina
vremii ca fiind un contract consensual, oneros, sinalagmatic, de comandament, încheiat intuitu personae,
principal, comutativ şi, în sfârşit, comercial. Contractul de consignaţie se încheie în scris, deoarece, potrivit art.
2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisă. Deci, forma scrisă a contractului este cerută
ad probationem.
Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte: a) faţă de contractul de comision; b)
faţă de contractul de mandat comercial; c) faţă de contractul de depozit; d) faţă de contractul de vânzare sub
condiţie.
4. Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignaţie trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru
validitatea contractului de comision, cu observaţia că art. 1 din Legea nr. 178/1934 se referă numai la „mărfuri
sau obiecte mobile”.
5. Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante. Totodată, prin
încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
a) Obligaţiile părţilor. Între părţi se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de
mandat privitor la raporturile dintre mandant şi mandatar. În acest sens, pot fi invocate dispoziţiile art. 405
alin. 2 C.com., care, deşi se referă la contractul de comision, sunt aplicabile şi contractului de consignaţie.
Obligaţiile consignantului sunt: i) obligaţia de a preda consignatarului bunurile care urmează să fie vândute;
ii) obligaţia de a plăti remuneraţia datorată consignatarului pentru executarea contractului; iii) obligaţia de a restitui
cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Obligaţiile consignatarului sunt: i) obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea
bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); ii) obligaţia de a executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din
Lege); iii) obligaţia de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Sancţiuni
Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni până la 2 ani
şi cu amendă de la 10000 - 100000 lei, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care-şi va insuşi bunurile încredinţate în consignaţie, sau le va instrăina în alt mod sau în alte
condiţiuni decât acelea prevăzute în contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere.
41
 2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de
el, drept preţ al bunurilor vândute.
3. Care la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute la art. 13, al. 3 din
prezenta lege.
Art. 24. - Se va pedepsi cu închisoare de la o lună până la un an, fără a se putea acorda
circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care, cu rea credinţă, nu va face consignantului înştiinţările prevăzute la art. 18 din prezenta
lege.
Se consideră de rea credinţă consignatarul care, în termen de trei zile libere de la cererea scrisă a
consignantului, nu i-a facut înştiinţarea sus arătata.
2. Care, cu bună ştiinţă, va face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la situaţiunea
vânzărilor şi incasărilor făcute de el
3. Care nu va notifica consignantului orice urmărire indreptată asupra bunurilor încredinţate lui in
consignaţie sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de indată ce va fi avut cunoştinţă de acele
urmăriri.
4. Care va inlătura, va distruge, va deteriora sau va face să se inlăture, distrugă sau deterioreze
ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra
mărfurilor incredinţate în consignaţie.
5. Care va depozita sau muta mărfurile încredinţate lui în consignaţie în contra dispoziţiunilor
contractului
6. Care nu va pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de
consignaţie în cazul când contractul prevede ţinerea unor asemenea registre.

b) Efectele executării contractului de consignaţie. În cazul efectelor executării contractului de

consignaţie sunt aplicabile regulile comisionului. Prin intermediul reprezentării indirecte se realizează o
transmitere automată către reprezentat a drepturilor dobândite de către comisionar de la terţ. Nerespectarea
obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea părţii în culpă. Potrivit legii, această răspundere
este o răspundere civilă sau o răspundere penală.
6. Încetarea contractului de consignaţie
În privinţa încetării contractului de consignaţie, având în vedere natura sa juridică şi caracterul
intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.

CONTRACTUL DE CONT CURENT

1. Noţiunea contractului de cont curent

Instituţie tipică comerţului de bancă, contractul de cont curent reglementează creanţele reciproce în
afaceri. Sub aspect juridic, acest contract este cel prin care două persoane care se găsesc în raporturi de afaceri
(de regulă, o bancă şi clientul ei), denumiţi corentişti, se învoiesc ca în loc să-şi remită reciproc şi succesiv bani
sau alte valori izvorâte din prestaţiile făcute de una către alta, să le înscrie într-un cont, în partide de debit şi
credit, iar la închiderea contului, la un anumit termen, soldul creditor rezultat din compensare să fie achitat de
partea debitoare.
Prestaţiile sau transmisiunile de valori care se concretizează prin creanţe în favoarea uneia dintre părţi,
care sunt depuse în contul curent, se numesc remize sau rimese, care pot fi obligatorii sau facultative. După
trecerea rimesei în contul curent, aceasta ia denumirea de post, partidă sau articol.
Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373 C.com., care se referă la efectele pe care le
produce între părţile contractante, fiind menţionat şi în art. 6 C.com., care stabileşte că contractul de cont
curent este civil sau comercial, după calitatea persoanelor contractante şi cauza pentru care a fost încheiat.
Contractul de cont curent se deosebeşte de alte operaţiuni juridice sau contracte cu funcţiuni apropiate, cum ar
fi contractul de deschidere de credit sau de deschidere de credit în cont curent, contractul de depozit în cont
curent etc.
2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent: contract consensual: contract cu titlu oneros;
contract sinalagmatic (bilateral); contract neformal; contract de executare succesivă; contract accesoriu.
3. Efectele contractului de cont curent

42
 Contractul de cont curent produce efecte juridice principale (esenţiale) – transferul de proprietate,
novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia şi efecte juridice secundare – dobânzile, comisionul şi diverse
cheltuieli.
4. Încheierea contului curent
Încheierea contului curent spre a se constata care dintre corentişti este creditor şi pentru ce sumă (sold
creditor) se realizează la scadenţa termenelor stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie, în fiecare an.
5. Încetarea contractului de cont curent
Acest contract poate înceta de drept în cazurile expres prevăzute de lege şi la cererea unei părţi, conform
art. 373 C.com.

CONTRACTUL DE REPORT

1. Noţiunea contractului de report

Contractul de report este folosit în general în situaţia în care o persoană proprietară a unor titluri de credit
are nevoie de numerar. Conform art. 74 C.com., contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor
titluri de credit care circulă în comerţ şi revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Acest contract se dovedeşte a fi un contract juridic complex, o dublă
vânzare, cea de a doua fiind cu termen şi la un preţ determinat. Persoana care vinde (temporar) sau dă în report
se numeşte reportat, iar cea care cumpără – reportator. Reportatorul primeşte de la reportat o remuneraţie,
denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de reportat. Diferenţa dintre suma
dată şi cea încasată de reportator (profitul) poartă denumirea de report.
2. Condiţiile reportului: a) să existe acordul de voinţă al ambelor părţi; b) manifestările de voinţă să fie
simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane; c) vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care
circulă în comerţ.
3. Natura juridică a contractului de cont curent
Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-cumpărare prin faptul că necesită remiterea
materială a titlurilor de credit, operând un dublu transfer de proprietate între aceleaşi persoane şi la termene
diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie.
4. Efectele contractului de report
Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de proprietate asupra titlurilor de
credit şi fructele civile ale acestora. Dacă în privinţa efectului translativ de proprietate sunt aplicabile
dispoziţiile dreptului comun, referitor la fructele civile produse de titlurile de credit precizăm că acestea se
cuvin reportatorului (el a devenit proprietarul acestora) în lipsă de stipulaţie contrară între părţi în cadrul
contractului.

5. Încetarea contractului de report

Acest contract încetează ca urmare a producerii efectelor sale, părţile putând opta pentru
prelungirea contractului pentru unul sau mai multe termene succesive (art. 75 C.com)., dar cu păstrarea
condiţiilor iniţiale.

CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ

Contractul de garanţie reală mobiliară, cunoscut şi sub numele de contract de gaj, reprezintă un contract
numit, în baza căruia debitorul constituie în favoarea creditorului o garanţie asupra unui bun mobil corporal
sau încorporal în vederea garantării executării unei obligaţii civile sau comerciale.
Garanţia reală mobiliară este reglementată în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice („Legea”), care a abrogat în mod expres prevederile din Codul Comercial
referitoare la gaj şi are următoarele caractere juridice: a) este un contract solemn în sensul că este necesară
forma scrisă a acestuia ad validitatem; b) este un contract unilateral, creând obligaţii numai în sarcina
debitorului obligaţiei de garanţie; c) este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract
urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre părţile la acest contract; d) este un contract
constitutiv de drepturi reale; e) este un contract accesoriu contractului prin care se creează obligaţia principală;
f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.
Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garanţia reală mobiliară are următoarele
caracteristici: a) reprezintă un drept real creat în vederea garantării îndeplinirii unei obligaţii; b) garanţia se
poate constitui cu sau fără deposedarea proprietarului bunului respectiv; c) conferă creditorului garanţiei
dreptul de a urmări bunul respectiv în mâinile oricărei persoane s-ar afla respectivul bun; d) garanţia poate
43
avea ca obiect orice tip de obligaţie, inclusiv obligaţii viitoare sau sub condiţie, determinată sau determinabila;
e) garanţia astfel creată acoperă atât obligaţia garantată, cât şi accesoriile acesteia: dobânzi, penalităţi sau alte
costuri.
Obiectul garanţiei reale mobiliare îl constituie orice bun mobil corporal sau incorporal, conform art. 6
alin. 1 din Lege, ca şi bunurile enumerate în acest scop în art. 6 alin. 5, cum ar fi: stocurile de marfă, soldurile
creditoare ale conturilor bancare, certificate de depozit, acţiunile şi părţile sociale; drepturi de proprietate
intelectuală; instrumente negociabile, poliţele de asigurare, drepturile de creanţă garantate, fondul de comerţ
sau universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, inclusiv bunurile viitoare, echipamente, maşini agricole.
Împreună cu bunurile afectate garanţiei, legea consideră constituită garanţia şi asupra produselor obţinute din
valorificarea acestor bunuri.
Garanţia reală mobiliară se constituie de regulă printr-un înscris sub semnătură privată sau încheiat în
formă autentică. În cazul unor bunuri al căror regim juridic este în mod special reglementat de alte acte
normative, în afara formalităţilor precizate în Lege, este necesară şi îndeplinirea unor formalităţi specifice. De
exemplu, în cazul acţiunilor afectate unei obligaţii de garanţie, acestea vor fi indisponibilizate potrivit regulilor
pieţei pe care sunt tranzacţionate sau prin menţiune în registrul acţionarilor societăţii conform regulilor de
drept comun.
În principal, ca efect al contractului de garanţie, creditorul are dreptul să intre în posesia bunului, să îl
reţină şi să îl valorifice în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţiile astfel garantate la termen sau în
condiţiile agreate. Mai mult, creditorul are dreptul de a inspecta bunul pe durata contractului şi dreptul de a
trece la executarea garanţiei dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede că bunul este pus în pericol sau
plata este pe cale a fi împiedicată. Debitorul, având posesia bunului, are dreptul de a administra bunul pe toată
durata contractului şi de a dispune de acesta şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea unei
alte garanţii sau vânzarea acestuia.
Debitorul are obligaţia de a păstra bunul în cele mai bune condiţii şi de a evita orice degradare sau
depreciere a acestuia, să întreţină şi să folosească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să ţină o evidenţă
clară a bunului şi a produselor acestuia, dacă este cazul.
Contractul de garanţie încetează prin executarea obligaţiei al cărei accesoriu este, prin actul eliberator al
creditorului sau prin hotărâre judecătorească.
Legea stabileşte un anumit sistem specific de publicitate a garanţiilor reale mobiliare prin intermediul
Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.) – un sistem informatic de evidenţă a priorităţii
garanţiilor reale mobiliare structurat pe persoane şi bunuri.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei garantate, creditorul poate trece la
executarea garanţiei, Legea punând la dispoziţia sa două posibilităţi: fie procedura de executare
mobiliară reglementată de Codul de Procedură Civilă, fie procedura specială reglementată de Lege.

CONTRACTUL DE LEASING
Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite, pentru o
perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei
de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing este reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 51 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing aprobată în baza prevederilor Legii nr. 90/1998 şi modificată în baza prevederilor Legii
nr. 99/1999.
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract consensual, în sensul că forma
scrisă a acestuia nu este necesară ad validitatem; este un contract bilateral, creând obligaţii numai în sarcina
debitorului obligaţiei de garanţie; este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract
urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre părţile la acest contract; contractul este titlu
executoriu prin efectul legii în cazul în care utilizatorul nu predă bunurile la sfârşitul perioadei de leasing.
Obiect al contractului de leasing îl pot constitui bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de folosinţă
îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru,
manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Din punct de vedere al legislaţiei fiscale din România, sunt identificate două tipuri de contracte de
leasing, şi anume:
1. Contractul de leasing financiar, care reprezintă orice contract de leasing ce îndeplineşte cel puţin una
dintre următoarele condiţii: a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul când contractul de leasing produce efecte; b) contractul
de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către
utilizator la momentul expirării contractului; c) perioada de leasing depăşeşte 75% din durata normală de
44
utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.
2. Contractul de leasing operaţional – orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care nu
îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar. În calitate de utilizator poate figura orice persoană
fizică sau juridică română sau străină, iar în calitate de finanţator, orice societate de leasing persoană juridică
română sau străină care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în acest sens – obiectul de activitate al
societăţii este unic, activităţi de leasing, şi capitalul social este de minimum 500 milioane lei.
În conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicată, contractul de leasing trebuie să prevadă în mod
obligatoriu următoarele clauze: părţile, obiectul contractului, valoarea totală a contractului, valoarea ratelor de
leasing, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza privind obligaţia asigurării bunului.
În principal, în baza contractului de leasing, locatorul are obligaţia de a respecta dreptul utilizatorului de
a-şi alege furnizorul şi asigurătorul bunului, să încheie contractul de vânzare-cumpărare al bunului cu
furnizorul indicat de utilizator; să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului la încetarea contractului; să
garanteze folosinţa liniştită şi utilă a bunului. La rândul său, utilizatorul are obligaţia de a primi bunul obiect al
contractului de leasing, de a exploata bunul conform destinaţiei acestuia, de a achita ratele de leasing, să
suporte cheltuielile de întreţinere a bunului, să nu greveze bunul respectiv cu sarcini fără acordul
finanţatorului.
Răspunderea părţilor este reglementată în mod separat şi se referă atât la cauzele exprese de răspundere
stabilite de lege în sarcina finanţatorului, cât şi la cazurile de răspundere ale utilizatorului, atât în ceea ce
priveşte răspunderea contractuală, cât şi răspunderea pentru bunul obiect al contractului de leasing. În afară de
prevederile exprese ale legii în acest sens, părţile sunt libere să stabilească atât alte clauze adiţionale în cadrul
contractului de leasing, cât şi clauze de agravare a răspunderii acestora în ceea ce priveşte executarea
obligaţiilor decurgând din respectivul contract.
CAPITOLUL IV
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Despre titluri de valoare în general
1. Consideraţii generale
Titlurile de valoare sau de credit reprezintă înscrisuri care încorporează anumite valori patrimoniale şi
care constată existenţa unei obligaţii comerciale sau drept de creanţă pe care posesorul acestuia îl poate
executa după trecerea unui anumit interval de timp. Circulaţia acestor titluri care încorporează valori
patrimoniale nu este condiţionată de efectuarea unor formalităţi, cum ar fi cele prevăzute de legislaţia civilă
pentru cesiunea de creanţă, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se simplifică circulaţia acestora, iar
excepţiile personale ale debitorului faţă de titularul iniţial nu mai pot fi ridicate.
Emiterea şi circulaţia titlurilor de valoare sau a titlurilor de credit reprezintă fapte de comerţ obiective,
conform prevederilor art. 3 din Codul Comercial.
2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare:
a) caracter constitutiv – dreptul de creanţă este încorporat direct în titlul de valoare respectiv şi poate fi
exercitat numai în temeiul înscrisului respectiv;
b) caracter formal – înscrisul care constată dreptul respectiv trebuie să îmbrace o anumită formă şi să
conţină toate menţiunile prevăzute cu caracter obligatoriu de lege;
c) caracter literal – întinderea şi natura dreptului conţinut în titlu se pot determina numai în măsura şi în
condiţiile menţionate în înscrisul respectiv. Astfel, nu pot fi admise nici un fel de alte mijloace de probă în
vederea determinării cuprinsului sau întinderii obligaţiilor/drepturilor respective în afara titlului însuşi. Titlul
conferă posesorului legitim certitudinea dreptului său în condiţiile menţionate în acesta;
d) titlul conferă un caracter autonom creanţei respective – după emiterea titlului, emitentul acestuia nu
este obligat în virtutea raportului juridic originar (fundamental), ci exclusiv în virtutea semnării titlului. Mai
mult, în circulaţia titlului, fiecare nou posesor este considerat a avea un drept nou, originar propriu, autonom şi
nu un drept cedat. Deci, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent faţă de
dreptul transmiţătorului. Ca o consecinţă a acestui fapt, dobânditorului titlului nu se pot opune excepţiile care
puteau fi opuse transmiţătorului.
3. Utilitatea comercială a titlurilor de valoare: a) instrumente de plată – pot servi la stingerea unei
obligaţii băneşti; b) instrumente de credit – pot fi cedate înainte de scadenţă fie în proprietate, fie în garanţie,
pentru a se obţine un credit, mobilizând o creanţă bănească; c) instrumente de garanţie – având în vedere
caracterul constitutiv şi autonom al titlurilor de valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace alternative de
garantare a executării unor obligaţii comerciale, aceasta fiind funcţia cea mai des utilizată în practică pentru
titlurile de valoare.

45
 4. Clasificarea titlurilor de valoare:
a)După conţinutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la plata unei sume de bani – efecte de
comerţ, negociabile, care reprezintă şi titluri de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul; titluri care conferă
drepturi complexe patrimoniale şi nepatrimoniale – valorile mobiliare, în principal acţiunile şi obligaţiunile
emise de societăţile comerciale deţinute public; titluri de valoare care conferă dreptul la anumite cantităţi de
mărfuri – titluri reprezentative ale mărfurilor: conosamentul, recipisa de depozit, warantul. Conosamentul este
înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea
mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate
în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.). Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui
drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
b) După modul de circulaţie al acestora: titluri nominative, în cuprinsul cărora este menţionat numele
posesorului legitim. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Cesiunea constă în
înscrierea în titlu a numelui cesionarului şi predarea titlului; titlurile la ordin – titlurile care cuprind drepturi ce
pot fi exercitate numai de către o anumită persoană şi care se transmit prin gir – cambia şi biletul la ordin.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă dintr-o menţiune translativă de drepturi
făcută de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui dobânditorului; titlurile la purtător, care nu
determină persoana titularului drepturilor şi care se transmit prin simpla tradiţiune a titlului respectiv
(transmiterea materială a înscrisurilor).
c) După cauză: titlurile cauzale, care menţionează cauza obligaţiei – acţiunile, conosamentul;
titlurile abstracte, care încorporează dreptul respectiv, fără a menţiona cauza obligaţiei, având valoare
juridica prin ele însele – cambia, biletul la ordin, cecul.
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care înprumută anumite caracteristici ale
titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri
de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (metrou,
tranvai, troleibuz, autobuz, tren etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de
intrare la teatru etc.

CAMBIA
1. Consideraţii generale
Cambia este unul dintre titlurile de credit cu mare aplicabilitate în activitatea comercială.
Cambia este un titlu de valoare în baza căruia o persoană, numită trăgător, dă ordin unei alte persoane,
numită tras, să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani unei terţe persoane – beneficiar – sau la ordinul
acesteia. Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul (emitentul),
trasul şi beneficiarul. Trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească o
sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani
beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece ,,trage” titlul asupra
debitorului care este obligat să efectueze plata. Trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul)
de a plăti o sumă de bani. Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata către
tras.
Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui raport juridic fundamental izvorât
dintr-un contract comercial. În cadrul mecanismului cambial, un rol important este jucat nu numai de către
raportul fundamental în baza căruia cambia a fost emisă iniţial, dar şi de funcţia acesteia de titlu de valoare
formal şi complet. Astfel, în baza raportului fundamental, debitorul urmărit poate opune creditorului o excepţie
specifică raporturilor lor personale, dar fiecare semnatar ulterior al cambiei, în virtutea titlului însuşi, este ţinut
răspunzător de plata acestuia faţă de posesorul legitim al cambiei. Pe de altă parte, raportul juridic fundamental
în baza căruia cambia a fost emisă este exterior şi, de regulă, preexistent faţă de raportul juridic cambial. Prin
emiterea cambiei către beneficiar se sting, de fapt, două obligaţii: obligaţia trasului faţă de trăgător, ca şi
obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar. Beneficiarul poate stinge mai departe alte obligaţii ale sale prin
transmiterea cambiei prin gir în favoarea creditorului său, înscriind pe spatele acesteia ordinul de a se plăti
acea sumă de bani creditorului său.
Noul raport juridic de drept cambial nu antrenează desfiinţarea raportului fundamental, astfel că
posesorul cambiei acceptă un instrument de plată simplificat, dar nu renunţă la garanţiile suplimentare ce pot fi
ataşate raportului fundamental. În acest fel se poate explica faptul că obligaţia cambială, deşi este o obligaţie
abstractă, este nulă dacă este semnată fără cauză sau dacă se bazează pe o cauză ilicită.
Legislaţia aplicabilă în materie este Legea nr. 58/1934, care corespunde principiilor fundamentale
menţionate în Convenţia Internaţională referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin din 1930,
semnată la Geneva,cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de
46
către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 împreună cu reglementările specifice emise de către Banca Naţională
a României.
2. Caracterele juridice
Pe lângă caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia are şi următoarele caractere proprii:
a) titlu de credit utilizat ca efect de comerţ sau efect financiar datorită caracterului abstract şi literal al
înscrisului;
b) are ca obiect întotdeauna plata unei sume de bani;
c) este un titlu complet – în sensul că va trebui să cuprindă toate menţiunile necesare pentru identificarea
obligaţilor cambiali sau a sumelor de bani ce vor fi plătite; lipsa unor astfel de menţiuni nu poate fi suplinită cu
alte documente, iar calitatea obligatului cambial menţionată pe titlu nu poate fi contestată;
d) titlu la ordin , transmisibil prin gir. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de beneficiar sau de
persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza ,,la ordin” este subînţeleasă în orice cambie. Deci,
emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte şi la infinit. Legea
permite transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de creanţă. În acest scop, în cambie
trebuie să se facă menţiunea ,,nu la ordin”;
e) titlu abstract – în sensul că, odată emisă cambia, drepturile şi obligaţiile decurgând din aceasta devin
independente de raportul juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă;
f) creează obligaţii autonome, în sensul că obligaţiile create în baza raportului juridic cambial sunt
independente, fiecare semnătură pusă pe cambie fiind sursa unui nou raport juridic distinct;
g) creează obligaţii necondiţionale, în sensul că obligaţiile create în baza raportului juridic cambial nu pot
fi afectate de nici un fel de condiţie;
h) creează obligaţii juridice solidare – în sensul că, prin transmiterea cambiei pe calea girului, ultimul
posesor legitim al acesteia poate cere plata sumei de bani prevăzute în cambie de la oricare dintre semnatarii
acesteia, fără a exista o ordine prestabilită.
Funcţiile cambiei sunt următoarele:
a) instrument de schimb valutar. Cambia a apărut ca o necesitate impusă de nevoile existenţei unui
instrument juridic prin care să se realizeze schimbul valutar. Noţiunea de cambie este preluată din dreptul
italian şi are la bază cuvântul ,,cambio”, care înseamnă schimb. În dreptul francez se foloseşte expresia ,,lettre
de change”, care înseamnă ,,scrisoare de schimb”. Deci, cambia era menită să realizeze un schimb. La origine
era vorba de un schimb de monedă. Funcţia cambiei de instrument de schimb valutar are, în prezent, o valoare
istorică. Ea ar mai putea prezenta interes în raporturile comerciale internaţionale.
b) instrument de credit. Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr,
deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin
intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp determinat de acesta.
c) instrument de plată. Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare
funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.
3. Condiţiile de validitate ale cambiei
3.1. Condiţiile emiterii cambiei:
3.1.1. Condiţii de fond: sunt supuse legilor comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din Codul Comercial,
o faptă de comerţ. Trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil pentru validitatea actelor juridice:
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948 C.civ.). Astfel, condiţiile de fond ale cambiei sunt:
consimţământul şi cauza; capacitatea şi obiectul.
a) Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în vedere
caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a
dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.
b) Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea prevăzută de dispoiziţiile
Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor juridice. Într-adevăr, Codul comercial conţine dispoziţii
speciale pentru capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează nici o condiţie
de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.
c) Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale.
Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (trăgător,
tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile
reglementate în dreptul comun.
3.1.2. Condiţii de formă:
3.1.2.1. Forma scrisă.
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres condiţia formei scrise. Această condiţie este subînţeleasă
de vreme ce art. 1 din lege se referă la ,,textul înscrisului”, iar cambia trebuie semnată şi poate fi transmisă prin
gir tot prin semnătură. Cambia poate fi scrisă în limba română ori într-o limbă străină, indiferent dacă
persoanele implicate cunosc ori nu această limbă. O cambie trebuie scrisă doar într-o singură limbă (română
sau străină) pentru a nu crea confuzii. O cambie poate fi scrisă de mână, bătută la maşină ori tipărită. Se admit
47
şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile însă, semnătura trebuie să fie
manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.
3.1.2.2. Menţiunile obligatorii:
a) denumirea de cambie
Întrucât legea impune ca în înscris să fie inclusă menţiunea de cambie, înseamnă că nu sunt admise
expresii echivalente. În consecinţă, nu ar putea fi folosite noţiunile de ,,trată” sau ,,poliţă”, care erau folosite de
reglementările anterioare, chiar dacă în trecut erau larg cunoscute ; ordinul necondiţionat de plată a unei sume
de bani determinate. Ordinul de plată trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis (,,plătiţi”, ,,veţi plăti”
etc.) sau în altă formă ,,mai politicoasă”, ,,vă autorizez să plătiţi” etc. Dacă suma de bani a fost arătată în cifre
şi litere, în caz de necponcordanţă între ele prevalează suma arătată în litere (art. 6 din lege).
b) numele trasului
Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să execute plata, adică numele trasului.
Se are în vedere numele şi prenumele persoanei fizice sau, după caz, denumirea (firma) persoanei juridice. În
cazul neindicării trasului, cambia este lovită de nulitate. În calitate de tras poate fi indicată orice persoană fizică
sau juridică. Potrivit legii, în calitate de tras poate fi indicat însuşi trăgătorul (art. 3). Legea permite şi
posibilitatea indicării mai multor persoane în calitate de tras, dar în mod cumulativ, adică numai dacă fiecare
din aceste persoane acceptă plata întregii sume (obligaţie solidară); indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul
trebuie să indice scadenţa, adică data la care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate
cere plata sumei de bani menţionată în înscris. Scadenţa trebuie să fie unică. Legea interzice cambia cu plata în
rate. O cambie cu scadenţe succesive este lovită de nulitate (art. 36 din lege). Modalităţile de stabilire a
scadenţei sunt prevăzute de lege. Art. 36 din Legea nr. 58/1934 prevede că o cambie poate fi trasă: la vedere;
la un anume timp de la vedere; la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.
c) indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul (trasul) va
face plata. Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea, iar
nu domiciliul ori sediul debitorului. Deci, în cambie trebuie precizată localitatea unde se va face plata şi nu
adresa completă a debitorului (stradă, nr. etc.). Legea permite indicarea mai multor locuri de plată. În acest
caz, posesorul cambiei o poate prezenta pentru acceptare sau plată la oricare idntre aceste locuri (art. 2 alin. 5
din lege). În lipsa unei menţiuni privind locul unde trebuie făcută plata, legea prezumă ca loc al plăţii, locul
arătat lângă numele trasului, care este considerat şi loc al domiciliului trasului (art. 2 alin. 5 din lege).
d) numele celui căruia sau la ordinul căruia se va face plata
Potrivit legii, în cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata
trebuie făcută. În cambie pot fi indicaţi mai mulţi beneficiari, în mod cumulativ ori alternativ. De asemenea,
trăgătorul este îndreptăţit să se indice pe sine în calitate de beneficiar (art. 3 din lege).
e) data şi locul emiterii
Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către trăgător. Data se indică prin ziua, luna
şi anul emiterii cambiei. În cazul când în titlu nu figurează data de emisiune, cambia este lovită de nulitate.
Totodată, precizarea datei emiterii cambiei permite stabilirea capacităţii trăgătorului în momentul tragerii
cambiei. În cambie ttrebuie să se menţioneze locul emisiunii. Deci, înscrisul ntrebuie să cuprindă localitatea în
care a fost emisă cambia. Menţionarea locului emiterii cambiei prezintă interes pentru determinarea legii
aplicabile pentru formarea cambiei (locus regit actum).
f) semnătura trăgătorului
Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul
în cauză. De aceea, pentru a produce efecte, cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa semnăturii
trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio). Ea se compune
din numele şi prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui, respectiv firma trăgătorului (art. 8 din legea nr.
58/1934).
3.1.2.3. Menţiunile facultative
1) Clauze care influenţează obligaţia cambială. Legea permite menţionarea unor clauze care influenţează
obligaţia cambială.
a) clauza ,,nu la ordin”. O atare caluză are ca efect interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În acest caz,
cambia este transmisibilă numai în forma şi cu efectele unei cesiuni din dreptul comun (art. 13 alin. 2 din
lege).
b) clauza ,,fără cheltuieli” sau ,,fără protest”. Această clauză înscrisă în cambie scuteşte pe beneficiarul
cambiei de obligaţia de a aresa protestul de neacceptare sau neplată, care este cerut pentru exercitarea acţiunii
în regres (art. 51 din lege).
2) Clauze care nu influenţează obligaţia cambială.
a) clauza ,,fără procură”. Această caluză confirmă că posesorul cambiei pretinde suma menţionată în titlu
în virtutea unui drept propriu.
b) clauza ,,valoare dată în garanţie”. O asemenea menţiune atestă faptul că titlul a fost dat în scopul
garantării executării altei obligaţii. Deci, clauza arată cauza transmiterii titlului, dar nu are nici un efect asupra
obligaţiei cambiale.
48
 3) Clauze considerate nescrise. Legea interzice includerea în cambie a unor menţiuni. Dar, întrucât aceste
menţiuni nu sunt în contradicţie cu obligaţiunile cambiale, aceste menţiuni sunt considerate nescrise.
Clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată. Potrivit legii, trăgătorul răspunde de acceptarea
şi plata cambiei. El se poate descărca de răspunderea pentru acceptarea cambiei de către tras, nu însă şi de
răspunderea pentru plata cambiei. Orice clauză prin care trăgătorul se descarcă de răspunderea de plată a
cambiei se socoteşte nescrisă (art. 11 din lege).
4) Clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale. Unele clauze alterează natura obligaţiilor cambiale şi,
în consecinţă, ele conduc la nulitatea cambiei. Fac parte din această categorie: clauza prin care se stipulează o
condiţie a obligaţiei cambiale; clauza privind plata cambiei printr-o altă prestaţie în locul sumei de bani; clauza
privind completarea elementelor esenţiale ale cambiei prin alte înscrisuri etc.
Cambia în alb
Cambia poate fi emisă de trăîgător, în mod deliberat, făsă a cuprinde toate menţiunile obligatorii
prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către
primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). Di dispoziţiile legii rezultă că poate
fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii trăgătorului. Fără semnătura
trăgătorului nu poate exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată fie de primitorul ei, fie de
posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este dreptul de completare care se transmite
dobânditorului odată cu remiterea titlului. Acest drept poate fi exercitat în limitele înţelegerii dintre trăgător şi
primitorul cambiei (contract de completare). Înţelegerea de completare poate fi expresă ori tacită, în acest din
urmă caz înţelegerea poate rezulta din celelalte menţiuni ale cambiei ori din cuprindul raportului fundamental
care a determinat emiterea cambiei. Cambia în alb poate fi completată oricând, însă înainte de prezentarea ei la
plată. Dreptul de completare trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12 din lege).
După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul de completare.
4. Transmiterea cambiei – girul
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei persoane – giratar – printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este posesoarea titlului. Giratarul
poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată în raportul cambial
(trăgător, tras etc.). La fel cum emiterea cambiei se justifică prin existenţa prealabilă a unor raportri juridice
între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi juridice fundamentale), tot astfel şi girul are la bază un
raport juridic preexistent între girant şi giratar. Prin gir, beneficiarul ordonă trasului să plătească suma de bani
înscrisă pe titlu giratarului sau altei persoane desemnate la ordinul acestuia. Prin gir se creează un nou raport
juridic distinct prin care se garantează şi plata de către obligatul principal către giratar a sumei de bani înscrise
pe cambie. Între gir şi cesiune există importante deosebiri. Astfel, prin gir, giratarul dobândeşte un drept
propriu şi autonom, fără să i se poată opune excepţiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii,
cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul şi deci excepţiile pe care debitorul le putea invoca
cedentului pot fi opuse şi cesionarului. Apoi, prin gir, girantul garantează plata de către obligatul principal
(trasul) a sumei de bani faţă de giratar; în cesiunea de creanţă, cedentul garantează numai existenţa creanţei, iar
nu şi insolvabilitatea debitorului. Girul este trecut pe titlu, pe când în cazul cesiunii este necesară notificarea
către debitor sau acceptarea din partea acestuia.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, şi anume, trebuie scris pe
cambie sub forma unui ordin de plată a sumei de bani adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele: a) efectul translativ – ca efect al legii, prin gir se transmit toate
drepturile izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi accesorii acesteia; b) efectul de garanţie – în baza
girului, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea la plată a cambiei de către tras astfel fiind ţinut
personal pentru plata sumei de bani în cazul în care trasul refuză acceptarea la plată; c) efectul de legitimare –
ca efect al girului, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumelor menţionate în cambie şi este socotit
ca un posesor legitim al acesteia.
5. Acceptarea cambiei
Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a trasului în sensul asumării şi executării
la scadenţă a obligaţiei de a plăti suma de bani menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o
obligaţie facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentată de către posesorul ei legitim
la plată fără o acceptare prealabilă a acesteia. În cazul în care scadenţa cambiei este precizată ca fiind la un
anumit timp de la vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie. De asemenea, această
formalitate este obligatorie în cazul în care trăgătorul sau girantul au inserat în titlu o clauză specială în acest
sens.
Cambia se prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către tras până la data scadenţei, cu
excepţia cazurilor în care acceptarea este obligatorie. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul
trasului. Acceptarea se va înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă.

49
Simpla semnătură a trasului poate echivala cu acceptare. Acceptarea cambiei la plată trebuie să fie
necondiţionată.

6. Avalul cambiei
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze
obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Plata unei cambii poate fi garantată de către
un terţ, pentru întreaga sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea. Avalul este deci o garanţie înscrisă
pe cambie, asumată de un semnatar al cambiei sau de o terţă persoană de a plăti integral sau parţial suma
menţionată pe cambie, în aceleaşi condiţii ca şi cel garantat. Avalul reprezintă o garanţie pentru plata sumei de
bani, şi nu pentru persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al cărui scop principal este transmiterea cambiei
şi numai în subsidiar garantarea acceptării la plată, unicul scop al avalului îl reprezintă constituirea unei
garanţii. Prin aval se creează un nou raport juridic independent, de garantare a plăţii cambiei.
7. Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia
Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către posesorul legitim al titlului către tras, chiar
în cazul în care acesta a refuzat acceptarea cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori în regres dacă s-
au îndeplinit formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă, care este determinată de la emiterea
titlului sau determinabilă ulterior de către posesorul acesteia. Cambia trebuie prezentată la plată în ziua
scadenţei sau în maximum două zile lucrătoare după expirarea scadenţei acesteia. În cazul scadenţei la vedere,
cambia trebuie plătită la prezentare. Locul şi adresa plăţii sunt cele indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata
se face la locul şi adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă şi care nu a fost declarată în
faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii, făcută de către trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei
cambiale a trasului, ca şi a celor ale tuturor debitorilor cambiali.
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea dreptului
său prin mijloace cambiale – acţiunile cambiale sau prin mijloace extracambiale, care sunt de fapt acţiuni în
justiţie reglementate de dreptul comun (îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea cauzală formulată în baza
raportului juridic fundamental). Acţiunile cambiale pot fi acţiuni directe, îndreptate împotriva celor direct
obligaţi la plată, şi anume acceptantul la plată şi avalistul acestuia, sau acţiuni în regres, care sunt acţiuni contra
oricărui alt obligat cambial, adică împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora.
Având în vedere că, în temeiul legii, cambia reprezintă titlu executoriu, posesorul cambiei are la
îndemână executarea cambială ca o formă specifică de executare a obligaţiilor asumate în baza raportului
juridic cambial. În aceste condiţii, odată îndeplinite formalităţile pentru constituirea dreptului de regres,
cambia poate fi învestită cu formulă executorie de către judecătoria locului plăţii şi, pe baza cambiei astfel
investite, se poate trece direct la executarea silită a debitorului.
8. Excepţiile cambiale
Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin invocarea anumitor excepţii, limitate însă
de caracterul autonom al cambiei ca titlu de valoare. Excepţiile cambiale sunt de două tipuri: a) excepţii
cambiale obiective: absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor împotriva oricărui creditor
(prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei etc.) – sau relative – cele pe care numai anumiţi debitori le pot
invoca împotriva oricăror posesori ai cambiei (falsificarea semnăturilor, nevalabilitatea obligaţiei cambiale
etc.); b) excepţii cambiale subiective: absolute – pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor
posesori ai cambiei (lipsa de legitimare, incapacitatea posesorului cambiei etc.) – sau relative – care privesc un
anumit raport cambial şi pot fi invocate de un anumit debitor şi de un anumit posesor al cambiei (vicii de
consimţământ sau excepţii privind raportul juridic fundamental).
9. Prescripţia
Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data scadenţei cambiei. Acţiunile de regres
se prescriu în termen de un an de la data protestului de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de debitorii de
regres contra altor debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data plăţii cambiei sau de la data acţiunii
în regres împotriva respectivului debitor.
BILETUL LA ORDIN

1. Consideraţii generale
Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul (debitorul) se obligă să plătească beneficiarului sau la
ordinul beneficiarului o sumă de bani la locul şi scadenţa arătată în titlu. Biletul la ordin este un titlu de valoare
asemănător cambiei. De aceea, biletul la ordin este reglementat, ca şi cambia, de Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, împreună cu
reglementările specifice emise de către Banca Naţională a României, printr-un număr restrâns de articole – art.

50
104-107. În art. 106 se precizează în mod expres că, în măsura în care nu sunt incompatibile, toate dispoziţiile
relative la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin.
2. Condiţii de formă şi de executare
Condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute
pentru cambie, cu excepţia faptului că într-un bilet la ordin nu va figura numele trasului şi biletul la ordin nu
poate fi acceptat la plată.
Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin
Biletul la ordin trebuie să cuprindămenţiunile prevăzute de art. 104 din lege. Aceste menţiuni sunt
următoarele:
a) denumirea biletului la ordin
b) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată
c) indicarea scadenţei
d) locul unde trebuie făcută plata
e) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata
f) data şi locul emiterii biletului la ordin
g) semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului (manu proprio)

CECUL

1. Consideraţii generale
Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi bancare; prin intermediul lor, trăgătorul
(titularul de cont) dă ordin băncii la care are un disponibil bănesc, să plătească la prezentarea titlului o anumită
sumă de bani. În vederea emiterii unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să aibă disponibil în contul bancar
(acoperire). Suma de bani trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi asupra acesteia trăgătorul (emitentul) să
aibă dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără acoperire reprezintă infracţiune. Mai mult, între
trăgător şi bancă trebuie să existe o convenţie cu privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe formularele
special puse la dispoziţia sa de către bancă. Regimul juridic al cecului este reglementat de Legea nr. 59/1934
asupra cecului, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 şi normele speciale emise în
acest sens de către Banca Naţionala a României.
2. Condiţii de valabilitate şi executare
Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele special emise de către bănci în acest
sens şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea de cec, ordinul necondiţionat de plată a
unei sume de bani, numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data şi locul emiterii, semnătura
emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de către giratar. Dacă titlul conţine
clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi transmis prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul la purtător se
transmite prin simpla tradiţiune a titlului.
Avalul reprezintă o garanţie a plătii integrale sau parţiale a cecului. Nu se admite un aval din partea
băncii asupra căreia cecul este tras deoarece legea interzice în mod expres acceptarea de către bancă a cecului
tras asupra ei. Avalul trebuie dat în scris pe titlu prin cuvintele „pentru aval” sau alte expresii echivalente.
Avalistul este ţinut responsabil pentru plata cecului în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a dat avalul.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată, cecul fiind un instrument de plată
la vedere. Prezentarea cecului la plată se face la bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la emitere dacă
este plătibil în localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este plătibil în altă localitate decât
cea în care a fost emis. Termenele se calculează de la data menţionată pe cec ca şi dată a emiterii cecului. În
cazul în care cecul nu este plătit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are acţiune directă împotriva trasului,
adică a băncii la care trăgătorul îşi are deschise conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea acţiunilor în regres împotriva giranţilor,
trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de regres. Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la
plată în termenele prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să fie constatat printr-o declaraţie
oficială a băncii semnată şi datată pe cec. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului
de prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi mijloace ca şi în materie cambială
pentru a solicita executarea obligaţiilor asumate de către obligaţi în baza titlului.
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi pentru accesorii. Competentă
pentru învestirea cu formula executorie este judecătoria de la locul plăţii.

51
52