UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

A BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA TEHNOLOGIA PRODUSELOR AGROALIMENTARE

ANALIZA ŞI CONTROLUL CONTAMINANŢILOR

MINERALI ŞI RADIOACTIVI

Coordonator: Masterand:
Prof.Dr.Ing. RIVIŞ ADRIAN Dîmbean Cristina
Anul II

TIMISOARA 2010

1
2
 TEMĂ PROIECT
Contaminarea produselor cerealiere cu
molibden

CUPRINS

pag
Cap 1. Prezentare generală a molibdenului 3
1.1.Combinaţiile molibdenului 3
Capitolul 2. Surse de contaminare 7
2.1.Legislaţia privind metalele grele 10
3
2.2.Incidenţa metalelor grele în produsele vegetale 10
2.3.Mecanismul de absorbţie şi translocare a metalelor în plante 11
2.4.Toxicitatea metalelor 14
Capitolul 3. Limite admisibile 15
3.1. Molibdenul în sisteme enzimatice 15
3.2.Distribuţia molibdenului 15
3.3 Distribuţia molibdenului în sisteme vii 15
3.4.Comportarea chimică a molibdenului în soluţii apoase 16
3.5.Metabolism 18
3.6. Molibdenul şi alimentaţia umană 19
3.7.Toxicitate 20
Capitolul 4. Metode de determinare si dozare 22
4.1. Determinarea molibdenului (Mo) din produsele vegetale folosind metoda 22
colorimetrică
Capitolul 5.Metode de diminuare a contaminantului 25
Bibliografie 28

Capiolul 1. Prezentarea generală a molibdenului

Molibdenul se găseşte în natură mai ales sub formă de molibdenit (sulfura de

molibden, MoS2), şi wulfenit (molibdat de plumb, PbMoO4). Urme de molibden se
găsesc în toate plantele şi chiar în corpul animal.(7)
Molibdenul se extrage de obicei din molibdenit. Acesta se supune flotaţiei
pentru îmbogăţire, după care sulfura se transformă în oxid (prin prăjire). Oxidul se
reduce cu hidrogen la molibden metalic.
4
 Deoarece molibdenul are punctul de topire foarte înalt, metalul se obţine sub
formă de pulbere. Aceasta se presează în bastonaşe, care apoi sînt supuse unui
curent electric alternativ, în atmosferă de hidrogen ; prin încălzire până aproape de
topire, metalul devine compact.(7)
Molibdenul, sub formă compactă, este un metal cu luciu argintiu, dur, greu
fuzibil şi stabil la aer; la temperaturi ridicate se oxidează în curent de oxigen,
formînd oxidul de molibden, MoO3. De asemenea, reacţionează la temperatura
obişnuită cu fluorul, iar la temperatură înaltă cu clorul şi bromul; cu carbonul
formează carburi foarte dure(7)
Oxidul de carbon,sub presiune înaltă, reacţionează cu molibdenul în stare de
pulbere şi rezultă un hexacarbonil, Mo(CO)2. Acizii minerali diluaţi nu îl atacă;
acidul azotic şi acidul sulfuric concentrat II pasivizează. Este atacat de un amestec
de acid azotic şi acid fluorhidric
Molibdenul în stare pură este folosit pentru confecţionarea de anti-catozi în
tuburile pentru raze X şi de electrozi pentru susţinerea firelor de wolfam in
becurile electrice; înlocuieşte bine platina pentru contacte electrice.(7)
Aliajele molibdenului cu fierul, feromolibdennl, care se obţine în cuptor
electrice prin topirea oxidului de molibden cu oxid de fier şi cărbune, adăugat în
cantităţi mici oţelului îi conferă mare duritate şi rezistenţă; de aceea, el este folosit
pentru oţeluri speciale, pentru tunuri, blindaje, cupole precum şi la prepararea
oţelurilor rapide şi antiacide.(7)

1.1.Combinaţiile molibdenului

Deşi cunosc diferiţi oxizi ai molibdenului cuprinşi în seria MoO2-MoO3,

importanţă practică au trioxidul de molibden, MoO3, şi molibdaţii care derivă din
acesta.(7)
Trioxidul de molibden, MoO3, se obţine prin încălzirea la aer a
molibdenului, sulf urii de molibden sau a altor compuşi, mai ales a molibdatului de
amoniu. Este o pulbere albă care la încălzire devine galbenă. Reacţionarea bruscă
cu hidroxizii alcalini, cu hidroxidul de amoniu şi cu carbonaţii alcalini,rezultînd
molibdaţi. Cu apa reacţionează foarte puţin (solubilitatea în apă a MoO3 este
0,2%).
Trioxidul de molibden dihidratat, MoO3.2H2O, rezultă în timp, ca un
precipitat galben cristalin, la 1l de soluţie de molibdat de amoniu cu acid azotic.
Se cunoaşte şi MoO3.H2O. Aceste substanţe au fost considerate a fi acidul
molibdenic, dar nu s-a reuşit să se pună în evidenţă nici un compus cu compoziţia
MoO.(7)
Molibdaţii cei mai simpli au compoziţia corespunzătoare formulei .MoOn
adică conţin 1 mol MoO3 la 1 mol Mo ; majoritatea molibdaţilor conţin însă mai
mulţi moli MoO3 la 1 mol Mo, adică sînt polimolibdati.
După compoziţie poliacizii molibdenului sunt de două tipuri :1)
izopoliacizi, care conţin numai molibden, oxigen şi hidrogen şi 2) licteropoliacizi,
care conţin şi unul sau doi atomi de alt element alături de molibden, oxigen şi

5
hidrogen, se deosebesc: izopolimolibdaţi şi heteropolimolibdaţi.(7)
limolibdaţii rezultă la acidularea unei soluţii de molibdat, (alcalin )concentraţia
soluţiei de molibdat se potriveşte la circa 0, începe polimerizarea cu formare de
ion paramolibdal, [Mo7O21]6
Se mai cunosc şi alţi izopolimolibdaţi, de exemplu, metamolibdaţi,
MJ.4MOO3.MH20, care sînt tetramolibdaţi, cum şi octamolibdaţi, [Mo8026]6 etc.
Heteropolimolibdaţii rezultă la acidularea unei soluţii de molibdat care mai
conţine alţi oxoanioni . Acizii liberi respectivi şi sărurile sînt solubile în apă; ca şi
izopoliacizii sînt descompuşi de baze tari Se cunosc un număr mare de
5+ 5+ 4- 4-
heteropolimolibdaţi (cu P , As , Si , Ge etc).(7)
Combinaţii ale molibdenului în alte stări de oxidare. 1. Combinaţii cu oxigenul.
Oxizii molibdenului în stări de oxidare mai mici decât +6 sînt relativ puţin
importanţi. Pentoxidul de molibden, Mo2O5, o pulbere violetă, aproape neagră, se
formează prin încălzirea hidroxidului de molibdenil, MO(OH)3, într-un curent de-
gaz inert. Acest hidroxid se obţine sub forma unui precipitat ruginiu, prin tratarea
sărurilor de Mo, cu o soluţie de amoniac. Bioxidul de molibden, Mo02 o pulbere
brună-violetă, conducînd bine curentul electric, insolubilă în baze, se formează
prin reducerea trioxidului de molibden cu H2.(6)
Albastrul de molibden, care ia naştere la tratarea unei soluţii slab acide a
unui molibdat, cu un agent reducător ( hidrazină.,. glucoza etc.) şi dă, în apa,
soluţii coloide stabile, de culoare albastră, este un amestec de oxizi şi hidroxizi ai
molibdenului, corespunzând unor stări de oxidare de la + 4 la +6.
Combinaţiile molibdenului în starea de oxidare +6. 1. Trioxidul de
molibden, MoO3, este, în condiţiile normale, cel mai stabil dintre toţi oxizii
molibdenului, el fiind produsul,final de oxidare, la calcinarea în aer, atât a
molibdenului metalic, cît şi a multor combinaţii, de ex. a sulfurilor, în stare pură,
trioxidul de molibden se obţine prin calcinarea molibdatului de amoniu sau prin
fierberea repetată a acestei sări cu HNO3, pînă la evaporare. Se obţine astfel o
pulbere albă, ce, se colorează galben la încălzire şi începe să sublimeze înainte de
punctul de topire (790C). În apă şi în acizii diluaţi, trioxidul de molibden este
insolubil (afară de HF şi de H2SO4 concentrat), în hidroxizii şi în carbonaţii
alcalini, precum şi în soluţia de amoniac, se dizolvă însă uşor, formând molibdaţi
şi comportându-se deci ca anhidrida unui acid molibdenic.(6)
Molibdaţi. Din soluţia de MoO3 în amoniac se poate obţine molibdatul de
amoniu normal. Cînd nu se iau precauţii speciale, se formează însă
paramolibdatul de amoniu, (NH4)0Mo7O24 • 4 H2O. Această sare este componenta
principală, a molibdatului de amoniu obişnuit din comerţ;
Soluţia de molibdat de amoniu, acidulată cu mult acid azotic, este un
reactiv adesea întrebuinţat pentru recunoaşterea şi dozarea acidului fosforic, cu
care formează un precipitat galben de fosformolibdat de amoniu . Precipitate
similare formează şi acizii arsenic şi silicic. Despre sărurile acestor
heteropoliacizi. (6)
Molibdaţii nu au caracterul oxidant caracteristic cromaţilor.
Combinaţii halogenate. Hexafluorura de molibden, MoF6, este singura
halogenură binară a molibdenului în starea de oxidare -6. Se obţine direct din
6
elemente, ca o masă cristalină albă, volatilă şi higroscopică (p.t. 17,5°C, p.f. 35°C).
Cu fluorură de sodiu, formează fluoro-complexul Na2[MoF8].Oxi-fluorurile de
molibden (VI), MoOF4 şi MoOcF2, se obţin din MoF6 ,prin hidroliză, sau mai bine
prin fluorurarea metalului în prezenţă de oxigen.În soluţie apoasă formează
oxifluoromolibdati, cristalizaţi, de ex, K2[MoO2F4] • H2O.(6)
O hexaclorură de molibden nu a putut fi preparată, dar la clorurarea-
metalului în prezenţa oxigenului se obţine dioxidiclorura de molibden, MoO2Cl2l
care prin tratare cu clorură de tionil trece în oxitetraclorura de molibden, MoOCl4.
Aceasta se formează şi direct, din MoO3 şi SOCl2.
Trisulfura de molibden, MoS3, se depune, sub forma unui precipitat, brun
închis, la introducerea unui curent de H2S în soluţia unui molibdat,.acidulată cu
HC1. Trisulfura de molibden se dizolvă în sulfura de amoniur dînd sulfomolibdatul
de amoniu,. (NH4)2MoS4, uşor solubil în apă. Acesta se descomnune cu acizi. (6)
Combinaţii cu halogenii. Prin încălzirea molibdenului metalic în clor, se
formează pentaclorura de molibden, MoCl5, un compus negru, cu p.t. 194° şi p.f.
268°. în realitate, moleculele acestei substanţe sînt dimerizate în stare cristalină,
corespunzind formulei Mo2Cl10. în contact cu apa se hidrolizează.. Cu bioxidul de
sulf lichid reacţionează, formînd o oxiclorură, MoOCl3. Prin dizolvare în acid
clorhidric concentrat, MoCl5 sau MoOCl3 dau.oxicloromolidaţi(V) , care conţin
anionul [MoOCl5]2. Din soluţiile acestora se pot separa săruri cristalizate, de ex.
K2[MoOCl5].
Se cunosc şi cloruri ale molibdenului în stările de oxidare -1-2, +3 şi +4.(6)
Tetraclorura de molibden, MoCl4, brună, se formează din MoO2 şi clor
dizolvat în CCl. Triclorura de molibden, MoCl3, se obţine din MoCl5, prin
reducere cu H2; formează cristale roşii cu aspect asemănător fosforului roşu. Prin
încălzire, triclorura se disproporţionează în tetraclorură şi diclorură de molibden,
MoCl. Aceasta din urmă nu are structura corespunzând formulei simple MoCl, ci
conţine unităţi [Mo6Cl8]4+ 4 Cl în ionul [Mo6Cl8]4+ atomii Mo sînt orânduiţi
octaedric şi uniţi prin legături metal-metal
Sulfuri. În afară de trisulfura de molibden (vezi mai sus) şi de disulfura de
molibden naturală, MoS2, se mai cunoaşte o sulfura de molibden(III) , Mo2S3.
Aceasta din urmă se obţine, sub formă de cristale cenuşii, numai pe cale uscată. Ca
şi sulfurile, altor metale (Al, Cr) în starea de oxidare +3, Mo2S3 se hidrolizează
imediat ,cu apa.(6)
Combinaţii complexe. Printre complecşii molibdenului este interesant, prin
numărul său de coordinaţie mare, acidul octacianomolibdenic,
H4[MoIV(CN)8] • 6 H2O, stabil, obţinut prin acidularea sării de potasiu cores-
punzătoare. Aceasta se formează prin tratarea combinaţiilor molibdenului în stări
de oxidare +3 sau -1-2, cu un exces mare de KCN. Este un compus foarte stabil,
atît la hidroliză cât şi la oxidare. Cu agenţi oxidanţi foarte puternici (de ex. MnO4)
se obţine K3[Mov(CN)3].(6)
Hexacarbonilul de molibden,Mo(CO)6, se obţine în mod similar combinaţiei
corespunzătoare a cromului sau direct din pulbere de metal şi oxid de carbon, la
presiune ridicată.
Cel mai răspîndit mineral de molibden şi totodată singurul de interes tehnic
7
este molibdenita, MoS2. Molibdenul mai apare în natură, sub formă de molibdaţi,
în mineralele , PbMoO4, Ca(Mo,W)O4 şi feromolibdită, Fe2(MoO4)3 • 8 H2O.(6)
Pentru obţinerea metalului, molibdenita este supusă, după o concentrare
prealabilă prin flotaţie, unei prăjiri oxidante, în care se formează trioxidul de
molibden, MoO3. Acesta este apoi redus, la metal, cu hidrogen la temperaturi de
1000-1100°C. Din cauza punctului de topire ridicat , molibdenul astfel format se
prezintă ca o pulbere de culoare închisă. Pentru obţinerea metalului în formă
compactă, pulberea este sinterizată prin presare sau topită în vid, în cuptoare cu arc
electric.(6)
În industria metalurgică se utilizează, pentru fabricarea unor oţeluri
speciale, în loc de molibden curat, un aliaj al acestuia cu ferul, feromolibdenul,
care conţine 60-75 % Mo. Acesta se obţine prin reducerea unui amestec de MoO4
şi Fe2O3, cu Al şi Si. În absenţa siliciului reacţia este violentă, necontrolabilă.
Proporţia de Si este astfel aleasă încât căldura de reacţie să fie destul de mare
pentru a obţine aliajul în stare topită.(6)
În stare compactă, molibdenul este un metal alb-cenuşiu, lucios, ce poate fi
forjat şi sudat. La rece, molibdenul este rezistent faţă de oxigen şi de acizi (cu
excepţia acizilor oxidanţi, cum este HNO3,care îl dizolvă). Încălzit la roşu se
oxidează uşor, pînă la trioxid. De asemenea reacţionează cu florul la rece, cu clorul
şi bromul la cald (nu însă cu iodul). Cu carbonul formează o carbură interstiţială .
Din această cauză, molibdenul metalic nu se poate obţine prin reducerea cu
cărbune a trioxidului
Întrebuinţări. Cele mai mari cantităţi din molibdenul fabricat în prezent sunt
consumate de industria oţelurilor. Molibdenul, adăugat în oţeluri le măreşte
duritatea şi rezistenţa la solicitări mecanice şi coroziune. Din această cauză, se
introduce molibden în oţeluri de construcţie, pentru scule, oţeluri rezistente la
coroziune (care conţin, de obicei, şi Cr şi Ni) sau oţeluri pentru aplicaţii speciale
(blindaje, guri de foc etc).(6)
Catalizatori pe bază de molibden sunt folosiţi în industria petrolului, pentru
îndepărtarea sulfului, şi în industria chimică organică, în reacţii de oxidare.
Disulfura de molibden, MoS2, se foloseşte ca lubrefiant solid sau ca adaos în
uleiurile folosite pentru ungerea lagărelor supuse solicitărilor mecanice si termice
mari.

Capitolul 2. Surse de contaminare

Aşa cum se ştie, viaţa nu ar fi putut evolua fără intervenţia ionilor metalici
(Fe, Cu, Zn, etc), dar aceştia în concentraţii deveni toxici pentru organismul uman.
Din punct de vedere al rolului şi concentraţiei în organism ionii metalici se
clasifică în mai multe grupe (1)

8
 1. macroelemente, cum sunt Na, K, Ca, Mg, ce se găsesc în concentraţii mari,
esenţiale şi pe care, în mod normal, omul le poate menţine la nivele
fiziologice prin utilizarea sistemelor homeostazice;
2. microelemente esenţiale, ce se găsesc în organisme în concentraţii sub 0,01%
cuprinzând: Fe, Zn, Cu, Co, Ni, Cr, Mo, Mn, V, Se, I, Si, F, Al, Sn, Li.
3. Microelemente posibil esenţiale, cum sunt: Ba, Br, Rb, Sr, As, Ge, Ti.
4. Elemente toxice, cum sunt: Pb, Hg, Cd, U.
Aceste metale sunt larg şi uniform răspândite în mediul ambiant, astfel încât
asimilarea lor de către plante este inevitabilă.(1)
Sub noţiunea de metale grele, în studiile de biochimie şi biologie sunt
considerate elementele din tabelul periodic cu caracter metalic şi masă atomică
mare. Din cele 130 elemente ale tabelului periodic, metalele reprezintă ponderea cea
mai mare (80 respectiv 78%) urmate de nemetalele (16 respectiv 15%) şi metaloide
(7%). Din cele 80 de elemente cu caracter metalic 21 (26%) sunt în grupele
principale iar restul de 59 (74%) în grupele secundare, fiind cunoscute îndeosebi
sub numele de metale tranziţionale. Răspândirea lor în natură este foarte variată,
atât calitativ cât şi cantitativ, de la procent (%) la ppm sau chiar ppb. Majoritatea
din ele au fost identificate în sol, vegetaţie, animale sau corpul omenesc, multe din
ele mdeplinind funcţii biologice în metaloenzime. Deşi aproape toate cele 59 de
metale tranziţionale şi o bună parte din metalele din grupele principale, pot
declanşa efecte toxice de la o anumită concentraţie în organismul animal, numai 6
metale greele: Hg, Cd, Pb, Cu, Zn şi Sn sunt luate în consideraţie de legislaţia
românească ca potenţial toxice fiind urmărit conţinutul acestora în produsele
agroalimentare (1)
Din punct de vedere agrochimie, metalele grele reprezintă aceie elemente
chimice cu caracter electropozitiv care au, în stare elementară, densitatea mai mare
decât 5 g/cm3. Acestor metale: Fe, Mn, Cu, Zn, Pb, Cd, Cr, Co, Ni, etc, le este
asociată şi potenţiala toxicitate în plante. Cu excepţia Fe, care este prezent în sol în
cantităţi ridicate, restul elementelor sunt în sistemul apă-sol-plantă, în concentraţii
foarte mici (ppm şi ppb) .
Accesibilitatea metalelor grele pentru plante variază de la o specie la alta în
funcţie de soL, climă, tipul, timpul de alterare, procese de transport, sedimentare şi
activităţile de tip industrial care au loc în regiunea respectivă.
1. Moştenirea genetică din rocile şi materialele parentale pe care s-au format şi
evoluat solurile, având deci origine geogenă. Microelementele ajung în soluri
în urma unor procese geochiinice de alterare a rocilor şi mineralelor, de
transport şi depunere a elementelor chimice.
2. Tehnologiile agricole şi industriale, deci de origine antropogenă
Tehnologiile agricole pot fi surse de metale grele datorită mgrăşămintelor
minerale, pesticidelor, reziduurilor zootehnice, nămolurilor şi apelor uzate
provenite de la staţiile de epurare a apelor. Astfel mgrăşămintele cu fosfor sau azot
conţin o serie de microelemente provenite de la materia primă folosită la
prepararea lor. Pesticidele conţin o serie de microelemente ca urmare a utilizării în
fabricaţie a unor săruri ale acestora cu efect biocid. Reziduurile zootehnice au
conţinuturi diferite de microelemente în funcţie de natura animalelor de la care
9
provin şi de tipul de hrană al animalelor. Adăugarea de premixuri în hrana
animalelor, care conţin microelemente, conduce la creşterea conţinutului de metale
grele în gunoiul de grajd. Astfel conţinutul de Cu creşte de 40 de ori, iar cel de Zn
de 10 ori, la animalele hrănite cu premixuri comparativ cu animalele hrănite fără
astfel de produse. Aplicarea de nămoluri provenite de la apele uzate conduc la
creşterea conţinutului de metale grele în sol şi implicit în plantă, de aceea este
necesară calcularea dozelor de nămol administrate pentru a nu avea efecte negative
asupra plantelor.(1)
Tehnologiile industriale contribuie la acumularea de metale grele prin
emisiile de la: termocentrale, topitoriile minereurilor neferoase, industria chimică şi
transporturi. Uzinele metalurgice sunt surse importanet de poluare cu Zn, Pb, Ni sau
Cd. Emisiile auto constituie sursa de poluare majoră cu Pb, conţinutul acestuia în
plantele din apropierea şoselelor circulate fiind foarte mare.(1)
Cel mai cunoscut metal poluant este Pb, provenit mai ales din teraetilul de
plumb adăugat benzinei pentru a-i creşte cifra octanică şi coeficientul de rezistenţă
la autoaprindere, este eliberat în atmosferă în concentraţii foarte ridicate (32 g
plumb la un rezervor de benzină golit) (1)
Pb provoacă boala numită saturnism, care pentru muncitorii din industria
neferoaselor şi tipografiile vechi, poate fi considerată o boală profesională. Este de
asemenea un toxic cumulativ, intoxicaţiile cu plumb provocând înegrirea gingiilor,
durerii abdominale, perturbări ale sistemului nervos şi leziuni ale tubului digestiv.
Sursa cea mai răspândită o reprezintă gazele de eşapament iar pentru zona mai
restrânsă, perimetrul exploatăriloî miniere de neferoase şi a industriilor aferente
(metalurgia neferoaselor), instalaţiile de alimentare cu apă şi din industria chimică,
instalaţiile sanitare, ce utilizează conducte din plumb sau vase căptuşite cu Pb,
pigmenţi pe bază de Pb (mimul, galbenul de crom), aliaje uşor ruzibile(1)
Conform regulamentelor OMS-FAO, doza zilnică admisă pentru Pb este de
1 pprn.
Hg este larg folosit în industria chimică, electrotehnică, metrologie şi
agricultură (fungicid şi insecticid). Riscul ecologic provine din deversarea
accidentală sau continuă a apelor reziduale din industrie sau din introducerea în
alimentaţie a cerealelor conturând metilmercur drept insecticid. Proprietăţile
paradoxale a acestui metal în stare lichidă derivă din faptul că în timp ce metalul a
fost administrat pe cale orală încă din antichitate în cantităţi de 100-500 g pentru
tratarea ocluzilor intestinale, vaporii lui sunt toxici. De asemenea HgCl (calomel),
insolubilă se foloseşte ca medicament, în timp ce HgCk (sublimat) este o otravă
puternică cu DL 0,20 g (1)
Alt element chimic despre a cărui factor poluant se vorbeşte astăzi tot mai
mult este Al. Toxicitatea acestui element a fost recunoscută de lumea medicală de
abia în anul 1975 în urma unei encefalopatii mortale datorată încorporării în creier
a unei concentraţii mari de Al. Al determină decalcifiări osoase, leziuni hepatice şi
cardiace, anemii şi disfuncţii ale glandei tiroide. Sursele poluante ale Al provin din
faptul că acest element este al treilea element răspândit în litosferă (8,13%), intrând
sub formă de microcristale de aluminosilicaţi şi oxid de aluminiu provenite din
argilă şi caolin, în componenţa prafului mineral atmosferic. De asemenea larga
10
utilizare a acestui element în industrie (foi de ambalaj, vase, pastă de dinţi,
medicamente, vopsele) măresc aportul Al ca factor poluant.Cd se situează de
asemenea pe lista contaminanţilor chimici. Acest element, încă neclar dacă este util
organismului, are multiple aplicaţii industriale ca anticoroziv, tipografie, mase
plastice, materiale stomatologice, etc. Sursele de poluare sunt arderea
combustibililor fosili, lichizi şi solizi, gazele de eşapament ale motoarelor Diesel
îngrăşăminte, nămolurile staţiilor de epurare în special ale marilor oraşe sau oraşele
cu industrie electotehnică. în alimente mai poate ajunge din cutiile metalice
anticorosive pe bază de Cd, sudurile cu electrozi ce conţin Cd.
Poluarea cu Cd se realizează ca urmare a prelucrării materialelor în care
este încorporat, dar şi prin aport alimentar din cereale (0,06 mg), apă potabilă (1,10
mg/1).
Cu este un metal component al multor metaloenzime din corpul animalelor.
Cu toate acestea, pătrunderea lui în exces în organismul animal este foarte
periculoasă, putând provoca prin efecte cumulative tulburări ale diferitelor organe şi
în deosebi ale ficatului şi rinichilor în acre se acumulează, asemănător cadmiului.
Toleranţa organismelor animale faţă de Cu este variabilă; astfel cele mai sensibile
sunt ovinele iar cele mai rezistente sunt porcinele, în hrana cărora se şi introduce ca
stimulent de creştere. Sursele de poluare cu cupru sunt de asemenea emisiile
industriale din zonele de expluatări miniere de neferoase, unele fungicide
(criptogamice), vasele şi conductele din alamă sau pe bază de bronzuri, degradarea
conductorilor electrici din Cu, îngrăşămintele cu microelemente sau aditivii
alimentari excesiv.(1)
Zn deşi este ca şi Cu un metal indispensabil vieţii intrând în compoziţia a
numeroase metaloenzime, cantităţile excesive de Zn pot produce prin efecte
cumulative afecţiuni ale organelor în care se acumulează şi tulburări de nutriţie
nespecifice. Poluarea cu Zn poate proveni din emisiile industriale (metalurgică,
electrotehnică), deşeuri metalice galvanizate, fungicide şi unele medicamente
folosite abuziv. Deoarece Zn tehnice este de multe ori impurificat cu Cd, Pb, Hg,
folosirea vaselor, conductelor zincate pot provoca intoxicaţii şi afectarea îndeosebi
a sistemului excretor.(1)
Sn şi compuşii anorganici nu sunt consideraţii toxici pentru organismele
animale. Spre deosebire de aceştia, Sn-Li şi compuşii organo-stanici depildăl
Sn(CH3)4 sunt periculoşi pentru sistemul nervos. Această inerţie a Sn faţă de
organismul animal a făcut să fie pe larg utilizat în confecţionarea diferitelor utilaje
pentru industria alimentară sau farmaceutică. Se foloseşte la placarea şi acoperirea
tablei din conserve, a staniolului, serpentinelor distilatoarelor de la fabricarea
alcoolului, ahaje pentru lipit, în industria tipografică şi construcţii, în stomatologie
(aliaje de bază de Sn-Ag sau Sn-Au). Cu toate acestea trebuie urmărită prezenţa lui
în produselor agroalimentare deoarece prin efectele cumulative caracteristice şi
altor metale toxice care-1 pot însoţi, pot provoca delegrări ale metabolismului.

2.1.Legislaţia privind metalele grele

Tabel 43. Limite maxime de metale grele în legume şi fructe

11
Nr.cr t. Alimentul Cd Pb Zd Cu Sn Hg

0 1 2 3 4 5 6 7
1 Lapte 0.01 0.1 5.0 0.5 - 0.01
2 Brânzeturi 0.05 0.5 25 2.5 - 0.05
3 Brânzeturi topite 0.05 0.4 40 3.0 - 0.05
4 Carne 0.10 0.5 50 3.0 - 0.05

12
 5 Mezeluri, conserve şi 0.75 1.0 50 5.0 150 -
semiconserve din carne
6 Peşte 0.10 0.5 50 5.0 - 0.50
7 Conserve şi semiconserve din 0,10 1.0 50 6.0 100 0.50
peşte în ulei, sos tomat, oţet
8 Ouă 0.05 Î.O 20 3.0 - 0.05
9 Unt, margarina 0.05 0.5 5 0.5 - 0.05
10 Pâine şi produse de panificaţie 0.05 0.5 15 5.0 - 0.03
11 Bulion de roşii, sosuri picante 0.03 1.0 20 10 - 150
12 Pastă de roşii (SU min. 28-30%) 0.03 1.5 30 15 - 150
13 Fructe proaspete sau congelate 0.05 0.5 5 5 - 0.05
14 Compoturi, nectar, suc 0.05 0.5 - 5 - 0.05- 0.5
pasteurizat
15 Marmeladă, gemuri, dulceţuri 0.05 1.0 5,0 10 150 0.30
16 Suc concentrat şi pastă de fructe 0.30 3.0 30 30 - -
17 Must de struguri 0.01 0.5 10 10 - 0.50
18 Legume şi fructe deshiratate 0.50 5.0 50 50 - 0.03
19 Legume frunze 0.20 0.5 - - - 0.05
20 Legume proaspete sau congelate 0.10 0.5 15 5.0 - 0.05
21 Carton 0.10 0.3 10 3.0 - 0.05
22 Zahăr şi produse zaharoase 0.05 1.0 5 2.0 - -
23 Caramelaj, dropsuri, bomboane 0.01 1.0 151 10 25 -
24 Jeleuri, şerbeturi, rahat 0.01 1.0 15 5 25 -
25 Ciocolată şi produse de ciocolată 0.01 1.0 25 15 35 -
26 Produse de cofetărie 0.01 0.5 10 10 15
27 Halva 0.01 1.0 60 20 25 -
28 Cacao 0.01 1.0 70 50 25 -
29 Boia de ardei 0.01 1.0 50 10 - -
30 Sare 0.03 1.0 5.0 5.0 - 0.05
31 Oţet 0.10 1.0 2.5 2.5 - 0.05
32 Băuturi răcoritoare 0.02 0.1 5.0 1.0 - -
33 Vin, bere 0.01 0.3 5.0 1.0 - -
34 Băuturi alcoolice distilate natural 0.01 0.3 5 5 - -
35 Băuturi alcoolice industriale 0.01 0.01 5 1 - -
36 Grâu, faină, orez. porumb, ovăz 0,2 1 15 5 - 0,05
37 Pâine şi produse de panificaţie 0,1 0,5 15 3,0 - 0.05

2.2.Incidenţa metalelor grele în produsele vegetale

Acumularea de metale grele în plante se face diferit în fimcţie de specia plantei

şi de zona de creştere a acesteia. Astfel în vecinătatea minelor, a marilor autostrăzi
şi a topitoriilor de Pb, Zn, Cu cresc plante care acumulează concentraţi mari de Pb,
Cd, Zn. De asemenea există plante care s-au adaptat la aceste condiţii sau specii
tolerante. Plantele capabile de a acumula cantităţi mărite de metale grele se numesc
meîalofite sau hipet-acumulatori. Din punct de vedere al acumulării de metale grele
plantele se grupează în trei categorii:
- plante acumulatoare, care acumulează metale grele în părţile aeriene ale
plantei;
- plante indicatoare, la care concentraţia metalelor grele în părţile aeriene este
asemănătoare cu cantitatea regăsită în partea de mijloc a plantei;
- plante cu conţinut scăzut de metale grele, a căror concentraţie nu depinde de
cantitatea de metale grele existente în sol
- Acumularea de metale grele la plante creşte cu creşterea conţinutului de
metale grele din sol, stocarea acestora făcându-se preponderent în rădăcină,
capacitatea rădăcinii de a acumula metalele grele fiind considerată un mijloc de
protecţie pentru părţile aeriene ale plantei. Intensitatea absorbţiei şi transportul
metalelor grele prin xilem depinde de tipul de metal şi de acţiunea lui în reacţiile
biochimice, şi îndeosebi de capacitatea de a forma combinaţii complexe cu
13
componentele sevei xilemului. De exemplu Cu, cu componentele organice ale sevei
xilemului formează complecşi negativi, deoarece se micşorează interacţia cu
peretele molecular al celulei xilemului, stimulându-se astfel transportul ascendent
de Cu în plantă .Pb în schimb formează complecşi care au capacitatea de a se
absorbi pe pereţii celulelor xilemului, astfel încetinindu-se transportul Pb prin
plantă. Ni este absorbit intens de porumb, dar este slab transportat prin xilem, în
timp ce varza absoarbe slab Ni, dar îl transportă intens prin xilem, în organele
aeriene.
Distribuţia principalelor metale grele în unele fructe şi legume este redată în iar
distribuţia principalelor microelemente în legume şi fructe (1)
Concentraţia critică de metale grele în unele plante de cultură este prezentată
în
Concentraţia critică de metale grele în unele plante de cultură
Metal Concetraţie critică Concentraţia toxică (%g/g)
(%g/g)
Cd 5 10
Hg 2 5
Ti 20 30
Co 10 20
Cr 1 2
Cu 15 20
Ni 20 30
Pb 10 20
Zn 150 200
Mn 150 400

2.3.Mecanismul de absorbţie şi translocare a metalelor în

plante
Absorbţia metalelor de către plante se poate face fie din sol, prin intermediul
rădăcinilor, fie din atmosferă prin intermediul părţilor aeriene, în special prin
frunze.
Plantele rădăcinoase, fiind în contact direct cu solul, absorb metalele
dizolvate în sol. Absorbţia se realizează preponderent spre vârful rădăcinii (5-10
mm) unde se găsesc localizaţi perişorii absorbanţi care favorizează absorbţia.
Mecanismul de acţiune piantă-metal cuprinde trei etape principale:
1. Penetrarea metalelor în celula plantei;
2.Absorbţia metalelor de către plantă;
3. Translocarea metalelor în plante.
4.Penetrarea metalelor în celula plantei
Frunzele joaca un rol important în procesul de absorbţie, datorită suprafeţei
lor mari. Pătrunderea elementelor minerale în frunză se realizează prin intermediul
stomateîor deschise prin care elementele minerale aflate în formă gazoasă în
atmosferă pătrund direct. Pentru a se realiza absorbţia este necesar ca elementele
minerale să pătrundă în celulele plantei. Celula plantei este protejată de un perete
celular format din celuloză şi substanţe pectice. Moleculele de celuloză se găsesc
astfel împletite încât formează un sistem de microfibre în peretele celular,
împiedicând mobilitatea ionilor. Conţinutul celulei este protejat de o membrană
lipoproteică numită plasmalemă, selectiv permeabilă. Aceasta reprezintă bariera

14
care separă protoplasma vie de spaţiul liber exterior. Structura chimică a acestei
membrane influenţează absorbţia ionilor metalici din exterior. Studiile efectuate au
arătat că această membrană este formată dintr-un strat dublu de molecule lipidice
orientate cu extremităţile hidrofile spre exterior şi cu cele hidrofobe spre interiorul
membranei. Proteinele se găsesc sub forma unor insule înglobate în dublul strat
lipidic. Moleculele de proteine din jurul membranei formează pasaje de trecere
pentru ionii metalici. Permeabilitatea membranei este influenţată de prezenţa
enzimelor şi de compoziţia chimică a membranei.S-a constatat că natura acizilor
graşi din compoziţia celulei influenţează permeabilitatea membranei. Astfel, acizii
graşi saturaţi reduc permeabilitatea memranei, în timp ce catenele de acizi graşi
nesaturaţi cresc permeabilitatea membranei. Datorită structurii hidrofobe a stratului
lipidic, plasmalema nu permite o migrare liberă a ionilor minerali. Pătrunderea
ionilor în interiorul celulei se realizează cu ajutorul moleculelor purtătoare, care
asigură legarea ionilor metalici doar în anumite puncte ale plasmalemei. Rolul de
transportor al ionilor metalici în interiorul celulei il au moleculele proteice numit
eşi ionofori. Aceste molecule au la exterior un caracter lipofilic, iar în interior
caracter hidrofilic. Datorită caracterului lipofilic ionoforii pot foarte uşor să difuzeze
prin membrană realizând transportul ionilor spre faţa citoplasmatică a membranei.
(1)
2. Absorbţia metalelor de către plantă;
Odată pătrunşi în celula vegetală ionii metalici sunt absorbiţi de către aceasta
în mod activ sau pasiv. Absorbţia activă se referă la absorbţia ionilor în direcţie
inversă gradientului de concetraţie, adică de la concetraţii reduse la concetraţii
ridicate de ioni, în timp ce absorbţia pasivă se realizează în sens invers. Ambele
tipuri de absorbţie sunt influenţate de prezenţa ionilor de Ca din spaţiul extracelular.
In absenţa ionilor de calciu permeabilitatea plasmalemei este defectuoasă şi
membrana îşi pierde însuşirea de barieră osmotică. Acţiunea ionului de calciu
asupra permeabilităţii membranei se manifestă prin faptul că ionii de calciu au
capacitatea de a ataca scutul polarizat negativ al plasmalemei care respinge
absorbţia anionilor (1)
Factorii care influenţează absorbţia metalelor în plante
Absorbţia unor elemente, inclusiv metale toxice, de către plante prin rădăcini
sau frunze este influenţată de diverşi factori de mediu şi de către metabolismul
plantelor.
♦ T
emperatura creşte capacitatea de absorbţie a metalelor în intervalul 2-35°C. în
apropierea temperaturii de 0°C, absorbţia este mult mai scăzută.
♦ P
rezenţa oxigenului favorizează procesul de absorbţie. In condiţii anaerobe,
procesul de transport al ionilor metalici este influenţat negativ, deoarece
plasmalema îşi pierde permeabilitatea selectivă.
♦ p
H soluţiei din exterior influenţează gradul de absorbţie fie direct, prin modificarea
concentraţiei ionilor de H+ sau OH- constatându-se că absorbţia carionilor este
micşorată de prezenţa H+(la pH acid sub 5), în timp ce prezenţa OH" reduce
15
absorbţia de anioni (la pH mai mare de 6), fie indirect prin formarea de diferite
specii ionice ale elementelor respective.
♦Concentraţia ionilor. Creşterea concentraţiei ionilor conduce la creşterea
capacităţii de absorbţie până în momentul în care sistemul de transport este saturat.
♦ F
actorii climatici cum ar fi: lumina puternică, umiditatea scăzută, etc. care produc
închiderea stomatelor reducând pătrunderea aerului, împiedică pătrunderea
elementelor în frunze.
♦ M
etabolismul plantei Absorbţia activă a ionilor este dependentă de metabolismul
plantei, datorită energiei necesare moleculelor transportoare pentru învingerea
gradientului de concentraţie. Inhibitorii metabolici, ca de exemplu 2,4,
dinitrofenolul, împiedică producerea sau utilizarea ATP în diferite procese cum ar fi
unele sinteze (reacţia de fosforilare) sau cianura care acţionează prin inhibarea
sistemului citocromic.
♦ Efectul Hzosferel Mediul chimic la nivelul rizosferei este influenţat de
mediul chimic al solului. Astfel secreţiile rădăcinii afectează pH-ul rizosferei şi pot
elimina liganzii care solubilizează elementele minerale. Multe monocotiledonate
ca: orz, orez, ovăz, produc acid citric şi acizi poliaminici care mobilizează Fe în rizo
sferă în scopul unei absorbţii mai bune. De asemenea plantele care au sistemul
radicular bogat şi adânc absorb mai eficient metalele.(1)
3. Translocarea metalelor în plante
Acest proces se refera la migrarea metalelor dintr-o parte în alta. Mecanismul
de transport este acelaşi ca şi în cazul elementelor nutritive care pătrund în plantă.
în transportul carionilor metalelor grele inteivin procesele active de translocaţie,
care se desfăşoară cu consum energergetic, în prezenţa ATP. Transportul acestor
cationi se realizează fie liber, prin vasele lemnoase, fie complexate cu alte substanţe
prin vasele liberiene.
Deplasarea elementelor în plantă se realizează cu ajutorul unor sisteme de
pompare care depind de energia metabolică a plantei. Deplasarea metalelor se
realizează pasiv în sens ascendent din cauza presiunii exercitate de rădăcină. In
vasele lemnoase metalele şi ionii se deplasează în special sub forma unor
combinaţii organice complexe. Acestea previn hidroliza, sorbţia pe suprafeţele
structurale precum şi unele reacţii chimice nedorite. Elementele: Fe, Cu, Co, Mo,
Ni, Zn, se deplasează sub forma unor combinaţii organice de tip aminoacizi, în timp
ce Cd se deplasează sub forma unui complex C proteină.(1)
Fenomenul de translocare a metalelor grele este influenţat de factori
externi, climatici ca: lumina, temperatura, umiditatea, etc, cât şi de factori interni:
pH, concentraţia în săruri a sevei plantei, capacitatea fotosintetică a plantei, specia
plantei, etc.(1)

2.4.Toxicitatea metalelor

Marea reactivitate a ionilor metalici şi prezenţa lor continuă în mediul

16
înconjurător a obligat formele primitive ale vieţii să elaboreze difeite metode de
utilizare sau sisteme de detoxificare. Macroelementele sunt bine integrate în
mediul intern al organismelor astfel încât participă la reglarea unor procese
metabolice sau transmiterea conductibilitătii nervoase în stare liberă, ionizată,
elaborându-se mecanisme homeostazice multiple şi eficiente pentru menţinerea
concentraţiei lor libere în sânge în domenii restrânse fiziologice. Microelementele
în schimb, sunt foarte reactive şi pot realiza combinaţii complexe cu o mare
varietate de liganzi (aminoacizi, proteine, baze, etc.).Astfel capacitatea de legare a
ionilor metalici de diferite proteine face ca toxicitatea metalelor să nu fie aşa de
pregnantă. Această legare poate fi temporară, pentru transport sau puternică, de
natură covalentă, astfel încât noul complex metal-proteină capătă o funcţie diferită
de cea a componentelor (exemplu hemoglobina). Formarea combinaţiilor complexe
cu aminoacizii sau proteinele se realizează diferite în funcţie de natura metalului.
Stabilitatea combinaţiilor complexe la ionii microelementelor creşte în ordinea(1)
Mg 2+ < Mn2+ < Fe2+ < Co2+ < Ni2+ < Cu2+ < Zn2+

Concentraţiile unor microelemente în organismul uman şi în apa potabilă

Element Cantitatea Necesar zilnic (g) Concentraţie în
regăsită în apă (ppm)
organismul uman
(g)
Fe 3-5 0,012 0,3

Cu 0,1 0.002 1

Zn 2-3 0,003-0,008 5

Mn 0,02 0,003-0,09 0,05

Co 0,002 0,15- 10 0,01

Mo 0,005 0,001-0,002 0,04

Cr 0,006 0,0001-0,0004 0,05

V 0,003 0,001-0,002 0,05

Se 0,004 - 0,01

Si 0,02 - 0,05

Capitolul 3. Limite admisibile

3.1. Molibdenul în sisteme enzimatice

Până la descoperirea enzimelor care conţin wolfram, molibdenul era

singurul metal tranziţional greu (situat în a doua serie de tranziţie), cu rol de
microelement esenţial în sistemele vii şi de asemenea singurul dintre acestea cu o
răspândire mare în mediul înconjurător. El este un element esenţial în urme pentru
17
multe plante, animale superioare şi om, fiind în principal cunoscut pentru: rolul său
ca şi component al enzimelor flavoproteice participante la reacţiile redox cu
importanţă mare în sistemele biologice; ca şi component al nitrogenazei enzima
implicată în chimia biologică a azotului; factor determinant în buna funcţionare a
ţesutului conjunctiv şi în creşterea unor specii de mamifere.

3.2.Distribuţia molibdenului

Distribuţia molibdenului în apele mărilor este relativ mare, ~7moli/m3 dar

distribuţia sa în sol este extrem de diferită. De exemplu, în Marea Britanie există
suprafeţe unde solurile produc probleme agriculturii datorită unui deficit de
molibden şi alte suprafeţe unde molibdenul este în exces. Cele mai mari probleme
apar datorită excesului de molibden în soluri deoarece acesta cauzează deficienţe în
cupru la animalele care păşunează pe aceste suprafeţe de pământ. Dificultăţile apar
în metabolismul bacteriilor anaerobe din rumenul acestor animale. Una din
reacţiile molibdenului aflat sub formă de molibdat, în digestia anaerobă din rumen
este conversia molibdatului în tiomolibdat de către bacteria stomacală. Din
nefericire, tiomolibdatul este un foarte bun reactiv de precipitare pentru cupru(II) şi
astfel conţinutul de cupru din dietă este redus aproape proporţional cu excesul de
molibden. Aceasta face ca animalele să sufere prin slăbirea ţesutului conjunctiv în a
cărui funcţionare sunt implicate cupru-enzimele.

3.3 Distribuţia molibdenului în sisteme vii

În ţesuturile şi fluidele organismelor animalelor, molibdenul se găseşte în

concentraţii reduse, sub 9 mg total, inferioare manganului, independent de vârstă.
Cele mai ridicate cantităţi se găsesc în ficat şi rinichi.
În sânge, concentraţia este de 1,5 mg Mo/IOOml, cu o distribuţie uniformă în
plasmă şi hematii. La leucemici, concentraţia molibdenului în sângele integral şi în
eritrocite, dar nu şi în plasmă, este crescută. în anemii, conţinutul molibdenului în
sângele total, eritrocite şi mai ales în plasmă este substanţial redus, datorită
micşorării conţinutului său în fracţiunea proteică nehemoglobinică a celulelor.
Deoarece anemiile feriprive sau cele produse de cancer sunt însoţite şi de această
deficienţă în molibden, în tratamentul lor terapeutic se recomandă administrarea
unor preparate care conţin molibden şi crom, alături de fier. Menţionăm că
molibdenul se administrează de obicei, sub formă de molibdat de amoniu,
(NH4)2MoO4, sare uşor solubilă în apă.
Pe de altă parte, un conţinut ridicat în molibden în alimente de exemplu 10-
15mg Mo/zi, faţă de aportul zilnic normal de ~ 0,2mg Mo/zi, determină o creştere
anormală a activităţii xantinozidazei în ţesuturi şi ca atare a concentraţiei acidului
uric (xantina - acid uric), determinând înbolnăviri de gută.
Concentraţia molibdenului în organismele animale este influenţată în mare
măsură şi de un alt factor, prezenţa sulfaţilor şi fosfaţilor anorganici în alimentaţie,
deoarece ei prezintă, o comportare chimică asemănătoare cu ionul molibdat,

18
(sulful, fosforul şi molibdenul formează acelaşi tip de anioni.), Alături de aceşti
anioni este importantă prezenţa cupmlui(II) şi a unor reducători organici. în acest
sistem complex, ionul sulfat se reduce la sulfura şi are loc precipitarea cuprului(ll)
sub formă de CuS. Scăderea concentraţiei cuprului(ll) afectează sinteza
ceruloplasminei în plasmă şi funcţionarea ficatului.

3.4.Comportarea chimică a molibdenului în soluţii apoase

Molibdenul, elementul cu numărul de ordine 42, cu configuraţia electronică:
42
Mo[Kr]4d5 5s1, poate prezenta numerele de oxidare N.O.=2+, 3+, 4+, 5+ şi 6+
formând cationi simpli Mo2+, Mo3+, (Mo4+), iar peste N.O.>4+ oxospecii. Prezenţa
molibdenului în numere de oxidare de la 2+ până la 6+ este determinată de valorile
foarte apropiate ale potenţialelor redox ale acestora (figura 13.2).

Starea de oxidare (n)

Configuraţia electronică: 42Mo[Kr]4d5 5s1

Figura.2 Diagrama stărilor de oxidare (n) în funcţie de potenţialul de electrod (E)
pentru unele metale la pH = 7
În funcţie de pH, în mediul acid formează acid oxospecii cationice, de
molibdenil. Cationul molibdenil există sub forma a doi izomeri:

Se pare că un consum de 10 —15 mg Mo ar fi însoţit de o incidenţă ridicată

a gutei. Implicaţiile Mo în alimentaţia umană, în starea de sănătate sau de boală

19
sunt puţin cunoscute şi cercetate, concentraţia sa în organism este determinată de
conţinutul în sol, alimente şi apă. Aportul alimentar mediu este variabil, după unii
de aproape 200 mg/Mo/zi, iar alţii de numai 75 mg/Mo/zi. Retenţia Mo în
organismul uman poate fi dependent de aportul de proteine ; astfel la un aport
ridicat de proteine, aproximativ 2,5 g/kg corp, este scăzut şi creşte de aproape 5 ori
la un aport de 0,7 g proteine/kg corp.
Distribuţie. În ţesuturile şi fluidele organismelor animale Mo, se găseşte în
concentraţii reduse, sub 9 mg total, inferioare manganului, independent de vârstă.
Cele mai ridicate cantităţi se găsesc în ficat şi rinichi. Astfel, în organismul uman
adult, ficatul conţine 3,2 rinichii, 1,6, splina 0,20, plămânii 0,15, creierii 0,14,
muşchii 0,14 ppm substanţă uscată, sângele 1,5 mg/100 ml, cu o distribuţie
uniformă în plasmă şi hematii. La leucemici, concentraţia Mo în sîngele integral şi
în eritrocite, dar nu şi în plasmă, este crescută. În anemii conţinutul Mo în sângele
total, eritrocite şi mai ales în plasmă este substanţial redus. În anemiile
posthemoragice conţinutul Mo în sânge scade ; de altfel în anemii, conţinutul în
Mo al eritrocitelor este redus datorită micşorării conţinutului său în fracţiunea
proteică nehemoglobinică a celulelor. Deoarece anemiile feriprive sînt însoţite şi
de o deficienţă a Mo, în tratamentul lor terapeutic, ca şi în anemiile produse de
cancer, se recomandă administrarea unor preparate care conţin Mo şi Cr, alături de
fier.
Concentraţia Mo în ficatul animalelor care au primit o alimentaţie normală,
variază între 2—4 ppm, şi este independent de vârstă; în cursul sarcinii Mo nu este
depozitat, în mod normal, în ficatul fetal. În ficatul meilor nou născuţi, de la oi
care au beneficiat de aport alimentar de Mo ridicat, concentraţia sa este de 3—10
ori mai mare, ceea ce înseamnă că el traversează uşor bariera plancentară a oilor.
La ingerări suplimentare de Mo, concentraţia lui în ficatul oilor şi al vacilor poate
atinge 25—30 ppm ; la sistarea administrării suplimentare a Mo, aceste valori
revin uşor la normal.
Conţinutul Mo în organismele animale este influenţat, în mare măsură, de
acela al sulfaţilor anorganici existenţi în alimentaţie. în sîngele oilor şi viţeilor care
pasc pe terenuri cu conţinut normal de cupru, dar sărace în Mo, concentraţia
acestuia este în medie de 1 mg/100ml, sau chiar de 6 mg/100ml. Administrarea
suplimentară de molibdaţi, în cantităţi echivalente unui raport de 30 ppm Mo, este
însoţită de creşterea lui în sînge la 60—80 mg/100 ml la vitele tinere şi la 240—
340 (mg/100 ml la vitele gestante.
Creşterea aportului Mo în hrană este însoţită de creşterea lui în sînge, pînă
la o valoare constantă, dependentă de cantitatea de Mo ingerată zilnic. Astfel
după Dick şi col. concentraţia Mo în sânge creşte de la 2 mg Mo/100 ml sînge
integral, la 495 (mg/100 ml la o creştere zilnică a aportului Mo de la 0,4 mg la 96
mg.
Deşi conţinutul Mo în laptele diferitelor specii de animale, stadiul lactaţiei
etc, sînt contradictorii, chiar şi pentru cele hrănite cu aceeaşi alimentaţie,
principala cauză a diferenţelor semnalate este atribuită conţinutului în Mo şi sulfat
el hranei lor zilnice. Aşa de ex. conţinutul în Mo al laptelui variază mult cu aportul
lui alimentar la vaci, capre şi oi. Astfel, concentraţia în Mo a laptelui de vacă, care
20
variază între 18 — 120 (mg Mo/l, cu o medie de 73 mg, creşte la o medie de 371
mg/l, la administrarea zilnică în hrană a 500 mg Mo sub formă de molibdat de
amoniu.
La adăugarea în hrana zilnică a unei vaci a 50 mg sau a 100 mg molibdat
de sodiu, Hart şi col. a obţinut o creştere a Mo în laptele de vacă de la 20—30
mg/1 la peste 40 mg/1, respectiv la 60 mg Mo/l.
Conţinutul în Mo al laptelui oilor care au păscut pe păşuni avînd sub 1
ppm şi 13 ppm Mo a fost în medie sub 10 mg Mo/l, în primul caz şi a ajuns pînă la
980 mg/l în cel de al doilea caz.
Prezenţa sulfaţilor reduce simţitor conţinutul Mo în lapte. Astfel,
conţinutul Mo în lapte a scăzut de la 1 043 mg Mo/l la oile care au păscut pe
pajişti cu 25 ppm Mo, la 137 ±g Mo/l, la un aport zilnic de 23 g sulfat de sodiu .
În laptele de vacă Mo este legat de xantinoxidază, a cărei cantitate şi
activitate nu variază la creşterea Mo în lapte, după administrare orală de molibdat
(126 b). Activitatea xantinoxidazei din lapte scade îa ingerarea unor doze pînă la 6
g wolframat de sodiu la capră şi pînă la 20 g la vacă, în perioada precoce lactaţiei.
În lâna oilor conţinutul Mo este de 0,16 ppm. Conţinutul variabil al Mo în
alimentaţie este reflectat la oi prin modificări corespunzătoare, mai ales în ficat,
rinichi, oase, piele şi lînă.

3.5.Metabolism

Studii privind absorbţia şi eliminarea Mo, efectuate cu Mo stabil şi

radioactiv au arătat că molibdaţii solubili în apă, adică cei ai metalelor alcaline şi
de amoniu, sînt uşor şi rapid absorbiţi de animale . Absorbţia Mo sub formă de
compuşi mai greu solubili, ca MoO3, sau insolubili, CaMoO4 este dependentă de
specia animală. Astfel, iepurii şi cobaii absorb uşor Mo, administrat în doze
ridicate sub formă de MoO3 sau CaMoO4, dar nu şi sub formă de MoS2. În ceea ce
priveşte viteza de absorbţie, concentraţia maximă a Mo în sângele porcilor are loc
după 2—4 ore, iar la viţei după 96 ore . Peste 75% din Mo administrat oral sau i.v.
la porci este eliminat prin urină în 120 ore ; la vite, numai 15% se elimină prin
urină în 168 ore; Calea principală de eliminare are loc prin fecale. Absorbţia,
eliminarea şi toxicitatea Mo este influenţată mult de-conţinutul sulfaţilor
anorganici solubili ,care interferează Mo prin reducerea absorbţiei şi retenţiei
interstitiale şi creşterea excreţiei urinare şi chiar împiedică transportul lui prin
membrană la concentraţii suficiente. O acţiune similară o au şi sulfaţii endogeni
din care cauză, o hrană bogată în metionină sau cistină sau administrare de
tiosulfat de sodiu, acţionează în acelaşi mod, datorită oxidării S la sulfat. Efectul
produs de anionii sulfat este foarte specific la oi şi nu se în-j tîlneşte la wolframaţi,
silica ţi, fosfaţi, malonaţi, citraţi sau permanga-naţi. Micşorarea toxicităţii Mo la
şoareci, la administrare de sulfaţi alcalini, nu are loc la înlocuirea SOI cu citrat,
tartrat clorură, bromură sau azotat. Absorbţia intestinală a Mo nu este influenţată
de prezenţa cuprului, datorită formării unui complex care favorizează şi opreşte
întrebuinţarea Cu, din care cauză, activitatea ceruloplasminei scade mult.

21
 Aporturi mari de sulfat pot bloca sau antagoniza efectul limitativ al Mo
asupra retenţiei cuprului la oaie, chiar în prezenţa unor cantităţi corespunzătoare
de sulfat
În ceea ce priveşte efectele limitative ale Mo şi sulfatului asupra retenţiei
cuprului, în cadrul interacţiunii cupru—molibden—sulfat, se admit următoarele
ipoteze :
— ionul sulfat micşorează sau blochează permeabilitatea membrane pentru
Mo;
+
— fixarea ionului Cu în tractul digestiv sub formă de CuS, inso lubilă şi deci
neaccesibilă pentru absorbţie ;
—scăderea activităţii sulfuroxidazice însoţită de acumularea di sulfuri în
ţesuturi care produc precipitarea CuS, insolubilă
— formarea unui complex, la pH ~ 7 în care raportul Cu : Mo este de 4 : 3,
din care cuprul este inaccesibil pentru porci şi oi.
Administrarea simultană de molibden şi sulfat, reduce încorporare
radiocuprului şi concentraţia cuprului stabil, afectînd astfel sinteza ce
ruloplasminei şi reduce concentraţia cuprului stabil din ficat şi din frac ţiunea de
ceruloplasmină din plasmă.

3.6. Molibdenul şi alimentaţia umană

Cele mai bogate surse alimentare bogate în molibden sînt: legumele

cerealele (0,12—1,14) ppm, seminţele leguminoaselor (0,2—4,7) ppm ficatul şi
rinichii. Fructele, rădăcinoasele, produsele lactate şi muşchi de carne au cel mai
redus conţinut în Mo .Făina de grîu integrală conţine 0,30—0,60 ppm, cu o
medie de 0,48 ppm Mo, făina albă 0,25 ppm, şi este concentrat în mare măsură în
stratul lor exterior, care se îndepărtează în cea mai mare parte în cursul măcinării.
Cercetăiri efectuate pe şobolani cu o dietă carenţată în Mo, au arătat că 50
—100% din molibdenul total existent în alimentaţie este utilizat de xantinoxidaza
intestinală.
în ceea ce priveşte efectele favorabile exercitate de Mo asupra incidenţei şi
gravităţii cariei dentare cît şi al efectului fluorului, ele sînt contradictorii, cu toate
că din cercetările efectuate de către Buttner (40) rezultă că, la administrarea
combinată a 25 sau 50 ppm Mo şi 50 ppm fiu or în apă, incidenţa cariilor la
şobolani este semnificativ mai redusă,comparativ cu ingerarea apei numai cu 50
ppm fluor. Pe de altă parte, Malthus şi colegii nu găsesc nici o diferenţă
semnificativă între frecvenţa cariilor dentare la animalele cărora li s-au
administrat o ccmbinalie Mo şi NaF, faţă de martorii care au primit cantităţi echi-
valente de NaF.
Un raport al Comitetului de experţi ai O.M.S.-ului din 1974 semnalează
existenţa unei corelaţii extrem de ridicată a gutei la populaţia din Armenia
(U.R.S.S.) hrănită cu produse alimentare cultivate local şi concentraţia anormal de
ridicată a molibdenului în acele soluri şi plante, unde aportul zilnic în Mo este de
10—15 mg, faţă de 1—2 mg în regiunile învecinate, unde incidenţa gutei este

22
slabă.
Cercetări efectuate pe oameni şi vite din regiune au arătat că expunerea la
un aport ridicat de Mo este însoţită de o creştere anormală a concentraţiei acidului
uric în ser şi a activităţii xantin-oxidazei în ţesuturi. Experimentări pe şoareci au
arătat că pentru un interval larg de concentraţie a Mo alimentar, există o corelaţie
pozitivă între activitatea xantinoxidazei tisulare şi producerea acidului uric. în
opoziţie cu ceea ce re întîmplă la rumegătoare, concentraţii chiar ridicate de Mo
în alimente nu provoacă o carenţa „secundară" a cuprului.

3.7.Toxicitate

Toleranţa organismelor animale la aporturi alimentare crescute în Mo

depinde de specie şi vîrstă, cantitatea şi forma chimică de ingerare, conţinutul
cuprului în alimente şi consumul de cupru, conţinutul în sulfaţi anorganici,
metionină, cistină sau proteine capabile de a fi oxidate endogen la sulfaţi, precum
şi de concentraţia altor metale, inclusiv a zincului şi plumbului.La animalele
domestice toleranţa Mo scade de la bovine Ia ovine, caii şi porcii fiind foarte
rezistenţi. Toleranţa şobolanilor, iepurilor, cobailor şi păsărilor la cantităţi mari
de Mo, este inferioară porcilor, dar superioară vitelor. La toate speciile animale,
consumul ridicat în Mo este însoţit de o întîrziere în creştere şi o pierdere în
greutatea corporală ; la unele specii mai apare diareea (bovine), anemie, alopecie
şi dermatoza (animale de laborator), tulburări osoase
Intoxicaţia cu Mo, adică m o l i b d e n o z a , dependentă de conţinutul în
Mo, raportul lui cu cupru şi de prezenţa sulfatilor anorganici sau a unor ubstanţe
organice capabile de a fi oxidate endogen la sulfaţi, este însoţită la vite de diaree
rar întîlnită la şobolani şi neîntîlnită la iepuri şi cobai, de anemie şi alopecie .
Un conţinut de 80 ppm Mo sub formă de molibdat inhibă creşterea şi
induce mortalitatea şobolanilor tineri cu deficit în cupru al hranei lor. Adăugarea
a 35 ppm sulfat de cupru (II) în alimentaţie normalizează creşterea lor. Un
conţinut de 75 ppm cupru în alimentaţie este însoţită de o creştere redusă la
adăugarea de 500—1 000 ppm Mo sub formă de molibdat de sodiu ; creşterea
devine normală în prezenţa a 200 ppm cupru.
Prezenţa fierului, cobaltului şi zincului în cantităţi convenabile sînt
ineficienţi, în timp ce administrarea a 5% ficat uscat conferă o protecţie ridicată
pentru 400 ppm Mo.
În intoxicaţii cu molibden activitatea fosfatazei alcaline din ficatul
şobolanilor este scăzută şi crescută în rinichi şi intestin. Substanţial redusă este şi
activitatea sulfoxidazei hepatice, datorită, se pare, creşterii conţinutului de sulfura
endogenă, în timp ce aceea a cistein- desulfhidrazei şi arilsulfafazei renale sînt
nemodificate la animale
Toxicitatea Mo este afectată de raportul Mo : Cu şi de conţinutul -în sulfat
al alimentaţiei. Adiţia sulfatului este însoţită de o reducere însemnată a depozitelor
de cupru, ca urmare a formării Cu2S, insolubilă, care reduce absorbţia cuprului.
Experimental, s-a arătat că şobolanii cu rezerve mici în cupru, şi alimentaţi

23
cu diete sărace în cupru, prezintă simptome toxice la un aport redus de Mo, care se
intensifică la adăugare simultană de sulfat, în cazul în care atît rezervele de cupru
cît şi cuprul alimentar sînt satisfăcătoare, simptomele intoxicaţiei cu Mo apar
numai la îngerarea unor cantităţi mai mari de Mo ; ele nu apar la administrare
concomitentă de sulfat.

Capitolul 4. Metode de determinare si dozare

4.1. Determinarea molibdenului (Mo) din produsele vegetale

folosind metoda colorimetrică

Mod de lucru:
Se cântăresc l-5g probă fin mărunţită, conţinând sub 35mg molibdem, într-
un pahar înalt. La l,2-5g probă se adaugă 10, 15 sau 35ml acid azotic. Se utilizează
2 pahare identice pentru martor. Se acoperă paharul cu o sticlă de ceas şi se lasă sa
stea 15 minute; apoi se încălzeşte cu grijă pe baia de apă sau pe placa unui
tennostat la aproximativ 100°C având grijă ca spuma să nu depăşească partea
superioară a paharului. în cazul în care spuma ajunge la sticla de ceas se
îndepărtează paharul de pe placa de încălzire până la scăderea nivelului spumei,
continuând încălzirea. Se realizează oxidarea circa 2 ore până ce marea parte a
solidelor se dizolvă. Se răceşte la temperatura camerei. Dacă conţinutul ajunge la
sec se mai pun câţiva ml de acid azotic. Se adaugă 6ml HC1O 4 70-72%, se acoperă
paharul, se pune pe placa de încălzireşi se creşte gradat temperatura până când
conţinutul paharului fierbe energic. Se continuă încălzirea pentru completarea
reacţiei; lucru indicat de decolorarea lichidului sau obţinerea unei culori slab gălbui.
Dacă este necesar se adaugă repetat acid azotic şi HClO4 şi se continuă
mineralizarea până când carbonul este complet oxidat
După mineralizarea completă se retrage parţial sticla de acoperire şi se
evaporă până aproape la sec sau până când reziduul apare a fi uşor umed. Se
îndepărtează paharul de pe placa de încălzire şi se răceşte. Se spală pereţii interiori
ai paharului şi partea inferioară a sticlei de ceas cu câţiva ml apa redistilată, se

24
pune paharul pe placa de încălzire şi se fierbe câteva minute, după care se
îndepărtează, se răceşte şi se spală din nou cu apă redistilată paharul şi sticla de
ceas.
Se adaugă 2 picături de metilorange şi se neuralizează cu hiroxid de
amoniu. Se adaugă acid clorhidric în picături sub agitare până când soluţia devine
uşor acidă, apoi se introduc 8,2ml exces de acid clorhidric 6N pentru obţine o
concentraţie finală de aproximativ 3% acid clorhidric. Se adaugă 2ml soluţie
saturată de florură de sodiu şi lml soluţie de fier, dacă proba conţine mai puţin de
100 mg fier.
Se transferă soluţia într-o pâlnie de separare de 125ml şi se diluează la
50ml cu apă redistilată. Se adaugă 4ml soluţie KSCN 20%, se agită bine şi se
adaugă l,5ml soluţie clorură de staniu 20%. Se agită din nou şi se adaugă exact
15ml alcool izoamilic cu ajutorai unei biurete sau pipete. Se închide pâlnia se
separare şi se agită energic 1 minut, se lasă să se separe şi se îndepărtează stratul
apos. Extracţia se realizează rapid deoarece complexul colorat este relativ instalată
în soluţie apoasă.
Se adaugă 25 ml soluţie de spălare clorură de staniu 0,8% proaspăt
preparată şi se agită uşor 15 secunde. Se lasă să se separe fazele şi se îndepărtează
stratul apos. Se transferă soluţia în alcool izoamilic într-un tub de centrifugă şi se
centrifughează 5 minute la 2000 rot/minut pentru îndepărtarea picăturiloe de apă.
Dacă stratul alcoolic, nu este clar (limpede) se recentrifughează. Tuburile de
centrifugă se închid pentru a preveni evaporarea, dacă absorbanta nu poate fi
determinată imediat
Se citesc soluţiile necunoscute faţă de alcool izoamilic la 450 nm cu
ajutorul unui spectrofotometra şi se fac corecţii ale valorilor absorbantelor pentru
molibdem faţă de martori. Se obţine concentraţia de molibdem dintr-o curbă de
etalonare A = f(concentraţia de molibdem dintr-o serie de soluţii cunoscute).
Curba de etalonare se obţine astfel: se pun aucoturi din soluţia standard de
lucra de câte 0, 5, 10, 15, 20, 25, 30 şi 35pg molibdem în pahare înalte de 200 ml şi
se supun detenninărilor ca mai sus, pornind de la mineralizarea cu acid azotic şi
HCIO4. Se reprezintă A = f(concetraţia de molibdem).
Prepararea reactivilor:
a) Acool izoamilic(3-metil- 1-butanol), punct de fierbere 12&-132X;
b) Acid clorhidric diluat - (1) soluţie 20% (1+1,85); (2) soluţie acid clorhidric
6N. Se standardizează la a 2 zecimală;
c) Soluţie standard de fier - 100 j-tg/ml - se dizolvă 0,7022 g Fe(NH4)2-(SO-
i)2-6H20 în apă, se adaugă 1 ml acid sulfuric şi se diluează la 11;
d) Soluţii standard de molibden - (l) - soluţii Stock 100 mg/ml - se dizolvă
0,0920g (NH4)6Mo7O2<4H20 în apă şi se diluează la 500 ml; (2) soluţie de
lucra 5mg/ml. Se diluează 25 ml soluţie Stock la 500 ml;
e) Soluţie de tiocianat de potasiu 20% ~ se dizolvă 50g KSCN în apă şi se
diluează la 250 ml;
j) Soluţie saturată deflorură de sodiu - se adaugă 200 ml apă redistilată la
aproximativ 10g NaF, se agită până la saturare şi se filtrează;
g) Soluţii de clorură stanoasă (1) - soluţie 20% - se cântăresc 10g SnCl2-H20
25
într-un pahar, se adaugă 10 ml acid clorhidric 20% şi se încălzeşte până la
dizolvare completă. Se răceşte se adaugă granule de staniu metalic, se diluează la 50
ml cu apă redistilată şi se stochează în recipiente închise; (2) - soluţie de spălare
0,8% - se diluează 4ml soluţie20% la 100 ml cu apă.
Determinarea molibdenului
Identificare:
Hârtie impregnată ca difenilcarbazină (3% în etanol); la tratare cu 1-2
picături de soluţie de analizat şi expunere la valori de amoniac, se formează o pată
violetă.
Clorură de potasiu 10% şi sulfat de brucină, 2%: se adaugă câteva picături de
reactiv la soluţia de analizat, când apare un precipitat gălbui de iodomolibdat de
brucină;
S- hidroxichinonă, 1,5% în acid acetic, se adaugă câteva picături de reactiv la
soluţia de analizat în mediul neutru, când apare un precipitat galbcn-portocaliu de
oxinat de molibden.
Dozare
Metoda fotometrică
Molibdenul formează cu ditizona un complex roşu. Alte metale interferenţe
sunt eliminate prin extracţii excesive la pH-uri diferite şi prin adăugare de
complexanţi.
Reactivi
 Tampon citrat, răcind continuu, până la un pH de aproximativ 8,6 (viraj roşu
de fenol). Se aduce cu apă la 250 ml şi se demetalizează soluţia, agitând-o cu
porţiuni succesive de ditizonă, soluţie 0,05 în cloroform, până ce ditizona
rămâne verde. Se spală cu câte două porţiuni, de câte 10 ml cloroform. Se
adaugă 500 ml amoniac; aproximativ 10. Se dezvoltă 100 g acid citric în 30
ml apă şi se adaugă amoniac. în porţiuni mici.
 Ditizonă, soluţie 0,01 %, în cloroform;
 Acid azotic, d = 1,42, diluat 1:100;
 Soluţie de complexanţi. Se dizolvă 10g de tartarat de sodiu şi potasiu, în
250ml de apă. Se amestecă cu 250 ml de amoniac şi se adaugă 0,25 g cianură de
potasiu;
 Hidroxilamină hidroclorică, soluţie 10%, adusa la pil 8.6 cu amoniac şi
demelalizată cu soluţie de ditiloză ;
 Soluţie de spălare: în 500 ml hidioxid de sodiu, soluţie 2 N se adaugă 0,25
g cianură de potasiu şi 10 g tartarat de sodiu şi potasiu;
 Soluţie standard stoc: se dizolvă 0.2032 g clorură de cadmiu sau 0.2282 g
sulfat de cadmiu în 100 ml acid azotic diluat( 1:100);
 Soluţie etalon de lucru : se dizolvă soluţia standard cu apa. În proporţie de
1:1000.
Mod de lucru
Se trece lichidul de la mineralizare într-o pâlnie de separare şi se adaugă 25
ml tampon citrat şi 1 ml hidroxilamină. Se extrage cu porţiuni succesive, de 2-3 ml
dilizonă, până ce culoarea extrasului este violacee-albastruie. Extrasele

26
cloroformice se trec în a doua pâlnie de separare, în care s-au pus 25 ml acid azotic
1:100. Se agită minim un minut. Se elimină faza cloroformică şi se adaugă în faza
apoasă 5 ml soluţie de complexaţi şi 1 ml hidroxilamină.
Se extrage până la 2 ml soluţie, care trece în a treia pâlnie de separare, în
care s-au pus 25 ml soluţie de spălare şi 1 ml hidroxilamină.
Extragerea se face până ce culoarea fazei cloroformice este violetă palid,
apoi se adaugă cloroform până la completarea volumului fazei cloroformice, la
10 ml. Se agită eu soluţia de spălare 30 secunde şi după separare, se filtrează faza
cloroformică într-o eprubetă. În paralel se lucrează cu un martor, la fel cu
probele.
Se măsoară extincţia la spectrofotometru la, X - 500, în cuva de 1 cm, faţă
de martor.
Curba de etalonare se întocmeşte între 1 - 10 mg molibden, prin puncte
din 2 în 2, în condiţiile descrise mai sus.
Valorile obţinute pentru probe se raportează la curba de etalonare,
oblinându-se concentraţia C a molibdenului, în ug, în probă.
Calcul
Rezultatele se exprima în pg molibden/litru urină:
mg molibden/litru urină=100
în care: C- concentraţia molibdenului, în %g;
Vp- volumul probei luate în lucru, în ml.

Capitolul 5.Metode de diminuare a contaminantului

Denumirea molibdenului vine de la grecescul molybdos care se dă galenei

şi altor minerale de plumb. Până la mijlocul secolului XVIII molibdenitul, un
mineral cenuşiu cu strălucire metalică se confunda cu grafitul, cunoscut sub
denumirea de pumbago sau plumb negru.(8)
Este o componentă a două sisteme de enzime majore implicate în
reducerea nitraţilor a procesului de conversie a nitratului în amoniu.(9)
Excesul poate cauza decolorarea frunzelor depinzând de specia
plantelor.Această condiţie este rară dar apare din cauza acumulării prin aplicare
continuuă.Este folosit de plantă în cantităţi mici.Excesul de obicei nu afectează
planta dar consumarea în cantităţi mari de către animale poate produce probleme.
(9)Molibdenul contribuie la sinteza proteinelor vegetale, activează transmiterea
aminoacizilor proteinelor.Surplusul de molibden în organism poate provoca
uraturie şi gută.Lipsa molibdenului în sol micşorează conţinutul aminoacizilor şi
acidului ascorbic în plantă.(10)
Poluarea chimică prin ioni metalici reprezintă o problemă deosbită a
poluării mediului da şi a produselor alimentare . Aşa cum se ştie, viaţa nu ar fi
putut evolua fără intervenţia ionilor metalici (Fe ,Cu,Mo) dar în concentraţie mare
aceştea au numeroase efecte negative asupra plantelor .Deoarece multe metale
grele,precum molibdenul,sunt foarte toxice, nu numai ca element ,dar ca şi saruri
solubile , este important de a cuantifica acumuluarea in natura precum si in

27
produsele alimentare . Diverşi cationi metalici formeaza complecşi interni colorati
(complecşi chelaţi neutri)cu acid rubeanic.Formarea complexului depinde de
concentraţia ionilor de hidrogen.
Separarea si identificarea metalelor grele ca Cu ,Co,Mo,Ni,din produsele
alimentare prin CCS se pote realiza folosind urmatoul sistem cromatografic :
-ADSORBANT: placi de celuloză ,poligram –cel 300
-FAZA MOBILĂ: acetonă:HCL 18% (100:25,v/V);păstrat proaspăt
prin amestecarea a 10 ml acetonă cu 2,5 ml HCL
-TIMP DE DEVELOPARE: 13min
-VIZUALIZARE: acid rubeanic(sol 0,2% in etanol) şi tratare cu
vapori de amoniac 25%.Este important să se pastreze spoturile mici şi compacte la
aplicarea probei.În caz contrar se pot suprapune spoturile .După 13min de
developare separarea este compltă .
După uscare la aer se stropeşte placa cu 5 ml. acid rubeanic şi se usucă.Se
toarnă câţiva ml amoniac 25 % într-o placă Petri şi se ţine plăcuţa cromatografica
câteva minute deasupra plăcii Petri pentru a o trata cu amoniac. Astfel se obţine
cromatograma.
Este foarte importantă aplicarea soluţiei de probă în porţiuni.Spre deosebire
de alţi cationi spotul molibdenului va apărea după tratamentul cu vapori de
amoniac.După 30 min culoarea va dispărea.In timpul separării două zone de
substanţă au fost observate:una galbenă dată de complexul ( CuCl4) si una albastră
dată de (MoCl4) .S-a incercat varierea compoziţiei eluentului.

BIBLIOGRAFIE
1)Erlisia Alexa-„Contaminanţi în produsele vegetale” Eurobit ,Timişoara
2003-„Cromatografia pe strat subtire în analiza şi controlul produselor
28
agroalimentare”Eurbit , Timişoara 1998
2)Letiţia Ghizdavu-„Chimie bioorganică”Timişoara 2000
3)Gogoaşă Ioan-„Cercetări privind contaminarea legumelor şi fructelor cu
metale grele în zona de vest a României” teză de doctorat USAMVBT , Timişoara
2003
4)Nătărescu Ovidiu-„Metale în epoca actuală”,Albatros , Bucureşti 1982
5)Neamţu Maria –„Implicaţii biologice şi medicale ale chimiei
anorganice”,Junimea, Iaşi1982
6)Nenişescu Constantin-„Chimie generală”, Didactică si pedagogică
,Bucureşti1980
7)Edith Pascal-„Chimie anorganică”, Tehnică ,Bucureşti 1968

8)http://www.referatele.com/referate/chimie/online2/Descoperirea-
elementelor-din-sistemul-periodic-referatele-com.php

9)http://www.cannabisthc.com/forum/viewtopic.php?t=166

10)http://www.tratamente-naturiste.ro/minerale-oligoelemente-
suplimente/molibden.htm

29