Tenzin Gyatso, Sanctitatea Sa al XIV-lea Dalai Lama, s-a născut la 6 iulie

1935 în Tibet. Este liderul spiritual al poporului tibetan şi al budismului

tibetan. Călătoreşte mult, dăruind mesajul bunătăţii şi al compasiunii, al
înţelegerii interconfesionale, al respectului faţă de mediul înconjurător şi,
mai presus de toate, al păcii mondiale. În 1989, a primit Premiul Nobel
pentru Pace. Dalai Lama susţine cu pasiune o abordare laică universală
pentru cultivarea valorilor umane fundamentale. Trăieşte în Dharamsala,
India, sediul politic al administraţiei tibetane în exil. Este autorul a peste
şaptezeci de cărţi, dintre care la Editura Humanitas au apărut: Universul
într-un singur atom: Convergenţa ştiinţei şi spiritualităţii (2011), Arta de a
fi fericit într-o lume zbuciumată (2015, împreună cu Howard C. Cutler),
Arta fericirii: Manual de viaţă (2015, împreună cu Howard C. Cutler),
MinteŞtiinţă: Un dialog între Orient şi Occident (2017, împreună cu
Herbert Benson, Howard E. Gardner, Robert A. F. Thurman, Daniel
Goleman).
Desmond Mpilo Tutu, Arhiepiscop Emerit al Africii de Sud, s-a născut la 7
octombrie 1931 în Klerksdorp, Africa de Sud. A devenit un ilustru lider al
luptei pentru dreptate şi reconciliere rasială din ţara sa şi activist împotriva
apartheidului. În 1984, a primit Premiul Nobel pentru Pace. În 1994, a fost
numit preşedinte al Truth and Reconciliation Commission, în cadrul căreia
a creat noi posibilităţi de dezvoltare pentru ţările care au trecut printr-o
perioadă de conflicte civile şi de oprimare. Este unul dintre membrii
fondatori ai grupului The Elders, un grup de lideri globali care sprijină
pacea şi drepturile omului. Trăieşte în Cape Town, Africa de Sud.
Douglas Abrams este scriitor şi agent literar şi a lucrat ca editor la
University of California Press şi HarperSanFrancisco. A colaborat cu
numeroase personalităţi din domeniul ştiinţelor şi cu lideri spirituali de
prestigiu. Este coautorul şi editorul Arhiepiscopului Desmond Tutu de mai
bine de un deceniu. Trăieşte în Santa Cruz, California.
His Holiness the Dalai Lama and Archbishop Desmond Tutu, with Douglas
Abrams
The Book of Joy
Copyright © Dalai Lama, Desmond Tutu and Douglas Abrams, 2016
All rights reserved.
© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească (ediţia
digitală)
ISBN: 978-973-50-6472-3 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
Invitaţia la bucurie
Introducere
Sosirea: suntem nişte fiinţe fragile
PRIMA ZI. NATURA ADEVĂRATEI BUCURII
De ce nu eşti ursuz?
Nimic frumos nu se obţine fără suferinţă
Ai renunţat la plăcere?
Cea mai mare bucurie a noastră
Prânzul: întâlnirea dintre doi oameni năstruşnici este minunată
A DOUA ŞI A TREIA ZI. OBSTACOLELE DIN CALEA BUCURIEI
Eşti o capodoperă în curs de realizare
Teama, stresul şi anxietatea: de multe ori eram foarte nervos
Frustrarea şi mânia: de multe ori strigam
Tristeţea şi durerea: momentele de cumpănă ne apropie mai mult
Disperarea: e atâta zbucium în lume
Singurătatea: nu e nevoie de prezentare
Invidia: iar trece individul în Mercedes-Benz
Suferinţa şi necazurile: depăşirea dificultăţilor
Boala şi teama de moarte: prefer să merg în iad
Meditaţia: acum vă voi spune un secret
A PATRA ŞI A CINCEA ZI. CEI OPT STÂLPI AI BUCURIEI
1. Perspectiva: există multe unghiuri diferite
2. Umilitatea: am încercat să par umil şi modest
3. Umorul: e mult mai bine să râzi, să faci glume
4. Acceptarea: singurul loc de unde poate începe schimbarea
5. Iertarea: eliberându-ne de trecut
6. Recunoştinţa: sunt norocos că sunt în viaţă
7. Compasiunea: ceea ce vrem să devenim
8. Generozitatea: suntem plini de bucurie
Sărbătoarea: dansând pe străzile din Tibet
Plecarea: un ultim rămas-bun
PRACTICI ALE BUCURIEI
Dezvoltarea imunităţii mentale
 Stabilirea intenţiei dimineaţa
Depăşirea obstacolelor din calea bucuriei
Cultivarea celor opt stâlpi ai bucuriei
Bucuria de zi cu zi
Relaţiile şi comunitatea – cea mai mare bucurie
Mulţumiri
 Invitaţia la bucurie

Pentru a sărbători una dintre aniversările noastre speciale, ne-am întâlnit

vreme de o săptămână în Dharamsala ca să ne bucurăm de prietenia noastră
şi să creăm ceva care, sperăm, va fi un dar pentru aniversările altora. Poate
că nimic nu-ţi aduce atâta bucurie ca naşterea, şi totuşi viaţa e în aşa mare
măsură marcată de tristeţe, stres şi suferinţă. Sperăm că această cărticică va
fi o invitaţie la mai multă bucurie şi mai multă fericire.
Viitorul nostru nu poate fi hotărât de soarta potrivnică. Noi îl
determinăm. În fiecare zi şi în fiecare clipă, suntem capabili să ne creăm şi
recreăm vieţile şi calitatea vieţii oamenilor pe planeta noastră. Chiar
deţinem această putere.
Fericirea durabilă nu se obţine urmărind un scop sau o realizare. Nu
constă în avere sau în glorie. Se află în mintea şi în sufletul omului şi acolo
sperăm că o veţi găsi.
Coautorul nostru, Douglas Abrams, a acceptat cu amabilitate să ne ajute
în acest proiect şi a stat de vorbă cu noi timp de o săptămână în
Dharamsala. L-am rugat să ne unească vocile şi să ne dăruiască vocea sa ca
povestitor, astfel încât să vă putem împărtăşi nu numai părerile şi
experienţa, ci şi ce au descoperit oamenii de ştiinţă şi alţii despre sursele
bucuriei.
Nu-i nevoie să ne credeţi. De altfel, nimic din ceea ce spunem nu ar
trebui să fie considerat literă de lege.Vă împărtăşim lucruri pe care noi, doi
prieteni ce provin din lumi cât se poate de diferite, le-am văzut şi le-am
învăţat în lunga noastră viaţă. Sperăm că veţi afla dacă toate acestea sunt
adevărate aplicându-le în propria viaţă.
Fiecare zi este o nouă ocazie de a o lua de la capăt. Fiecare zi e cea în
care te-ai născut.
Fie ca această carte să fie o binecuvântare pentru toţi copiii Domnului –
inclusiv pentru dumneavoastră.
TENZIN GYATSO
SANCTITATEA SA DALAI LAMA
DESMOND TUTU
ARHIEPISCOP EMERIT AL AFRICII DE SUD
 Introducere
DE DOUGLAS ABRAMS

Am coborât din avion în micul aeroport, în huruitul asurzitor al

motoarelor cu reacţie; în spatele nostru se profilau Munţii Himalaya,
înzăpeziţi. Cei doi vechi prieteni s-au îmbrăţişat. Arhiepiscopul a atins uşor
obrajii lui Dalai Lama, iar Dalai Lama şi-a ţuguiat buzele ca şi când l-ar fi
sărutat pe Arhiepiscop. A fost un moment plin de afecţiune şi de prietenie.
În timpul pregătirilor pentru această vizită, care au durat un an, ne-am dat
seama cu toţii ce însemnătate avea pentru întreaga lume întâlnirea lor, dar
nu ne-am închipuit niciodată ce-ar însemna pentru ei doi o săptămână
petrecută împreună.
Rolul de a relata remarcabila săptămână de dialoguri care au avut loc în
Dharamsala, India, la reşedinţa din exil a lui Dalai Lama, a fost un deosebit
privilegiu şi o responsabilitate copleşitoare. În această carte am încercat să
vă împărtăşesc conversaţiile lor pline de un râs parcă necontenit şi presărate
cu multe momente emoţionante în care au fost evocate dragostea şi
pierderea.
Cu toate că se întâlniseră doar de şase ori, cei doi erau legaţi de o
prietenie care depăşea aceste vizite scurte şi fiecare îl considera pe celălalt
„un năstruşnic frate spiritual“. Poate că era singura dată când aveau şansa să
petreacă atât de mult timp împreună, profitând din plin de bucuria prieteniei
lor.
Umbra apăsătoare a morţii n-a fost niciodată departe de conversaţiile
noastre. A trebuit să ne modificăm de două ori itinerarul călătoriei pentru ca
Arhiepiscopul să poată să asiste la funeraliile unor semeni. De vreme ce
sănătatea şi politica globală au uneltit pentru a-i ţine departe unul de
celălalt, am recunoscut cu toţii că aceasta era, poate, ultima dată când
petreceau timp împreună.
 Timp de o săptămână, am fost învăluiţi de o lumină blândă, instalată cu
grijă, astfel încât să nu afecteze ochii sensibili ai lui Dalai Lama, în timp ce
cinci camere filmau în jurul nostru. Pe parcursul acestei călătorii pe urmele
bucuriei, am explorat multe dintre cele mai profunde subiecte ale vieţii. Am
căutat bucuria adevărată, care nu depinde de vicisitudini întâmplătoare.
Ştiam că trebuie să abordăm şi obstacolele din cauza cărora bucuria poate
adesea să devină inaccesibilă. În timpul dialogurilor ei au pus în evidenţă
opt stâlpi ai bucuriei – patru stâlpi ai minţii şi patru stâlpi ai inimii. Aceşti
doi mari lideri spirituali erau de acord în privinţa celor mai importante
principii, dar au prezentat şi diferenţe edificatoare, pe măsură ce am
încercat să reunim idei care ar putea să-i ajute pe cititori să găsească
fericirea durabilă într-o lume mereu în schimbare şi adesea în suferinţă.
În fiecare zi am avut ocazia să bem ceai Darjeeling cald, alături de
nelipsita lipie tibetană. Toţi cei care filmau interviurile erau invitaţi să ia
parte la ceaiurile şi prânzurile acestea zilnice. Într-o dimineaţă, în mod
excepţional, Dalai Lama chiar i-a prezentat Arhiepiscopului practica sa de
meditaţie la reşedinţa sa particulară, iar Arhiepiscopul i-a dat lui Dalai
Lama Comuniunea, ritual rezervat, în general, celor care aparţin credinţei
creştine.
În cele din urmă, la sfârşitul săptămânii, am sărbătorit ziua de naştere a
lui Dalai Lama în Satul Copiilor Tibetani, unul din internatele pentru copiii
care au fugit din Tibet, unde autorităţile chineze nu le-au permis să
primească o educaţie bazată pe cultura şi limba tibetană. Copiii sunt trimişi
de părinţii lor prin trecători montane, cu ghizi care promit să-i încredinţeze
uneia din şcolile coordonate de Dalai Lama. E greu să-ţi imaginezi durerea
sfâşietoare a părinţilor care îşi trimit copiii la studii ştiind că nu-i vor mai
vedea pentru mai bine de un deceniu, în cel mai bun caz.
În această şcoală plină de suferinţă, mai mult de două mii de elevi şi
profesori au ovaţionat în timp ce Dalai Lama, căruia jurămintele monastice
îi interzic să danseze, a încercat pentru prima dată să danseze, încurajat de
nestăpânitul dans al Arhiepiscopului.
Dalai Lama şi Arhiepiscopul sunt doi dintre marii maeştri spirituali ai
epocii noastre şi, în acelaşi timp, doi lideri morali care îşi depăşesc tradiţiile
şi vorbesc întotdeauna fiind preocupaţi de omenire în ansamblu. Curajul,
energia şi speranţa lor de nezdruncinat în omenire sunt o sursă de inspiraţie
pentru milioane de oameni, pentru că ei refuză să cedeze în faţa cinismului
la modă, care riscă să ne devoreze. E evident că bucuria lor nu e facilă sau
superficială, ci e şlefuită în focul ostilităţii, al oprimării şi al luptei. Dalai
Lama şi Arhiepiscopul ne aduc aminte că bucuria este, de fapt, dreptul pe
care l-am dobândit la naştere, un drept fundamental în mai mare măsură
decât este fericirea.
„Bucuria“, după cum a spus Arhiepiscopul în cursul acelei săptămâni,
„este mult mai importantă decât fericirea. În vreme ce fericirea depinde de
circumstanţe exterioare, cum se consideră adesea, bucuria nu depinde de
aşa ceva“. Această stare de spirit se apropie mai mult de modul în care
Dalai Lama şi Arhiepiscopul înţeleg ceea ce ne însufleţeşte vieţile şi duce,
în cele din urmă, la o viaţă plină de mulţumire şi sens.
Dialogurile s-au referit la ceea ce Dalai Lama numeşte „scopul vieţii“ –
ţelul de a evita suferinţa şi de a descoperi fericirea. Ne-au împărtăşit
înţelepciunea pe care au dobândit-o cu mari eforturi în legătură cu modul în
care poţi trăi cu bucurie confruntându-te cu suferinţele inevitabile ale vieţii.
Au explorat împreună modalitatea prin care putem să ne transformăm
bucuria dintr-o stare efemeră într-o trăsătură durabilă, dintr-un sentiment
trecător într-un fel de a fi pe termen lung.
Această carte a fost de la bun început concepută ca un tort cu trei straturi.
Primul strat constă în învăţăturile lui Dalai Lama şi ale Arhiepiscopului
Tutu despre bucurie: este oare, într-adevăr, posibil să fim bucuroşi chiar şi
atunci când ne confruntăm cu necazurile noastre zilnice – de la frustrarea
provocată de traficul de dimineaţă la temerile că nu vom putea să ne
întreţinem familia, de la mânia provocată de cei care ne-au jignit la durerea
în urma pierderii celor pe care îi iubim, de la necazurile aduse de boală la
prăpastia morţii? Cum acceptăm realitatea vieţii noastre fără a nega nimic,
dar depăşind durerea şi suferinţa inevitabile? Şi, chiar dacă ducem o viaţă
bună, cum trăim bucurându-ne în timp ce atât de mulţi suferă: în timp ce
sărăcia zdrobitoare distruge viitorul unor oameni, în timp ce pe străzi e plin
de violenţă şi teroare, iar dezastrul ecologic pune în pericol chiar
posibilitatea vieţii pe planeta noastră? Cartea de faţă este o încercare de a
răspunde la aceste întrebări şi la multe altele.
 Al doilea strat constă în informaţii ştiinţifice recente în legătură cu
bucuria şi, de asemenea, cu toate celelalte calităţi pe care cei doi le
consideră esenţiale pentru o fericire durabilă. Noile descoperiri din
domeniul neuroştiinţelor şi din cel al psihologiei experimentale oferă acum
multe perspective profunde asupra dezvoltării omului. Cu două luni înainte
de călătorie, am luat masa cu specialistul în neuroştiinţe Richard Davidson,
un pionier în cercetarea fericirii. A studiat în laboratorul său persoane care
meditează şi a descoperit că meditaţia reprezintă pentru creier o sursă de
beneficii cuantificabile. Am stat afară, pe terasa unui restaurant vietnamez
din San Francisco, iar vântul necontenit îi răvăşea părul grizonant, tuns
băieţeşte. În timp ce mâncam pacheţele de primăvară, Davidson mi-a spus
că Dalai Lama îi mărturisese odată că descoperirile ştiinţifice în legătură cu
meditaţia îl stimulează, mai ales în propriile meditaţii, făcute dimineaţa
devreme, imediat ce se dă jos din pat. Dacă ştiinţa îl ajută pe Dalai Lama,
pe noi, ceilalţi, ne poate ajuta şi mai mult.
Prea des vedem spiritualitatea şi ştiinţa ca pe nişte forţe antagoniste,
fiecare gata să sară la gâtul celeilalte. Totuşi, Arhiepiscopul Tutu şi-a
exprimat credinţa în importanţa a ceea ce el numeşte „adevărul care se
confirmă de la sine“ – când multe domenii diferite ale cunoaşterii indică
aceeaşi concluzie. În mod asemănător, Dalai Lama a insistat cu hotărâre că
este important să ne asigurăm că aceasta nu este o carte budistă sau creştină,
ci o carte universală, sprijinită nu numai de opinii sau de tradiţie, ci şi de
ştiinţă. (Mărturisire: sunt evreu, deşi mă socotesc un individ laic – seamănă
puţin cu un banc: un budist, un creştin şi un evreu intră într-un bar…)
Al treilea strat al tortului sunt povestirile despre momentele petrecute în
Dharamsala împreună cu Dalai Lama şi Arhiepiscopul pe parcursul întregii
săptămâni. Aceste capitole personale îi permit cititorului să se apropie de
protagoniştii lor şi să ia parte la călătorie de la prima îmbrăţişare la ultimul
rămas-bun.
Am inclus, la sfârşitul cărţii, şi o selecţie de practici ale bucuriei.
Amândoi maeştrii ne-au împărtăşit practicile lor zilnice, ancorele vieţii lor
emoţionale şi spirituale. În acest caz, scopul nu este să creăm o reţetă pentru
o viaţă plină de bucurie, ci să prezentăm o parte din tehnicile şi tradiţiile
care au fost folositoare pentru Dalai Lama, pentru Arhiepiscop şi pentru
nenumărate alte persoane de-a lungul mileniilor în culturile lor. Sperăm că
aceste exerciţii practice vă vor ajuta să încorporaţi învăţăturile, informaţiile
ştiinţifice şi povestirile în viaţa dumneavoastră cotidiană.
*

Am avut privilegiul de a lucra cu mulţi mari maeştri spirituali şi pionieri

în domeniul ştiinţei din epoca noastră, ajutându-i să le transmită altora
ideile lor despre sănătate şi fericire. (Mulţi dintre aceşti oameni de ştiinţă au
contribuit din plin la cartea de faţă prin cercetările lor.) Sunt sigur că
fascinaţia mea – bine, obsesia mea – faţă de bucurie a început în copilărie:
am crescut într-un cămin iubitor, care însă era umbrit de câinele negru al
depresiei. Văzând şi cunoscând o asemenea durere de când eram foarte mic,
ştiu că mare parte din suferinţa omenească se produce în mintea şi în inima
noastră. Săptămâna petrecută în Dharamsala a fost un fel de culme
extraordinară şi incitantă în această călătorie de-o viaţă pentru a înţelege
atât bucuria, cât şi suferinţa.
Ca ambasador al oamenilor obişnuiţi, am participat la cinci zile de
interviuri, privindu-i în ochi pe doi dintre oamenii cu cea mai mare
capacitate de compasiune de pe planetă. Sunt foarte sceptic în privinţa
senzaţiei magice asociate de unii cu momentele în care se află în prezenţa
maeştrilor spirituali, dar încă din prima zi am descoperit că începea să-mi
ţiuie capul. A fost surprinzător, dar poate că a fost pur şi simplu un exemplu
al modului în care neuronii mei oglindă, acele celule empatice, speciale, ale
creierului interiorizau ceea ce vedeam în ochii acelor doi oameni extrem de
iubitori.
Din fericire, nu am îndeplinit singur copleşitorul rol de mesager al
înţelepciunii lor. Thupten Jinpa, care este traducătorul principal al lui Dalai
Lama de mai mult de treizeci de ani şi un învăţat budist, m-a însoţit de la un
capăt la altul. A fost călugăr budist timp de mai mulţi ani, dar a renunţat la
această viaţă pentru a se căsători şi a-şi întemeia o familie în Canada,
devenind astfel partenerul perfect pentru a lucra ca traducător între lumi şi
limbi. Am stat împreună în timpul dialogurilor, dar Jinpa m-a ajutat să
pregătesc întrebările şi să interpretez răspunsurile. A devenit un colaborator
de încredere şi un prieten drag.
 Întrebările nu au fost formulate numai de noi. Am invitat şi alţi oameni să
pună întrebări despre bucurie şi, deşi am avut doar trei zile ca să le
strângem, am primit mai mult de o mie. Iar întrebarea adresată cel mai des
nu a fost cum am putea descoperi bucuria, ci cum am putea trăi bucurându-
ne într-o lume plină de suferinţă.
Pe parcursul săptămânii, s-a întâmplat adesea să-şi facă unul celuilalt
semn cu degetul, în glumă, pentru ca imediat să se ia de mână cu afecţiune.
În timpul primului prânz pe care l-am luat împreună, Arhiepiscopul ne-a
povestit despre o conferinţă pe care au ţinut-o împreună. În timp ce se
pregăteau să păşească pe scenă, Dalai Lama – simbolul mondial al
compasiunii şi al păcii – s-a făcut că-l sugrumă pe fratele său spiritual mai
în vârstă. Arhiepiscopul s-a întors spre Dalai Lama şi a spus: „Hei,
camerele sunt pe noi, poartă-te ca un om sfânt.“
Aceşti doi oameni ne aduc aminte că ceea ce contează e felul în care
alegem să ne purtăm în fiecare zi. Chiar şi oamenii sfinţi trebuie să se
poarte ca nişte oameni sfinţi. Totuşi, felul în care credem noi că se poartă
oamenii sfinţi, serios şi grav, pios şi reţinut, nu prea seamănă cu cel în care
salută lumea şi se salută unul pe celălalt aceşti doi oameni.
Arhiepiscopul nu a pretins niciodată că este un sfânt, iar Dalai Lama se
consideră un simplu călugăr. Ei ne oferă imaginea unor vieţi adevărate,
pline de durere şi de zbucium, în mijlocul cărora au putut să descopere
pacea, curajul şi bucuria la care putem să aspirăm şi noi în vieţile noastre.
Îşi doresc ca această carte să transmită nu numai înţelepciunea, ci şi
umanitatea lor. Suferinţa este inevitabilă, au spus ei, dar modul în care
reacţionăm la suferinţa aceasta este alegerea noastră. Nici măcar oprimarea
sau ocupaţia nu ne pot lua libertatea de a alege cum reacţionăm.
Nu am ştiut până în ultimul moment dacă medicii îi vor permite
Arhiepiscopului să călătorească. Cancerul lui de prostată recidivase şi de
data aceasta a durat mult până când tratamentul a început să-şi facă efectul.
Arhiepiscopul este supus acum unui protocol experimental pentru a se
vedea dacă tratamentul va ţine cancerul sub control. În timp ce aterizam la
Dharamsala, cel mai mult m-au surprins încântarea şi nerăbdarea
amestecate, poate, cu o oarecare nelinişte de pe chipul Arhiepiscopului,
vizibile în zâmbetul lui larg şi în ochii săi de un albastru cenuşiu,
scânteietori.
 Sosirea:
suntem nişte fiinţe fragile

— Suntem nişte fiinţe fragile, şi datorită, nu în pofida acestei slăbiciuni

descoperim posibilitatea bucuriei adevărate, a spus Arhiepiscopul, când îi
întindeam bastonul negru, lustruit, cu mânerul în formă de ogar cenuşiu.
Viaţa e plină de provocări şi de catastrofe, a continuat el. Teama este
inevitabilă, la fel ca durerea şi, în cele din urmă, moartea. De pildă cancerul
de prostată care a recidivat – e ceva ce nu-ţi mai iese din minte.
Unul dintre efectele secundare ale medicamentelor pe care le lua
Arhiepiscopul era oboseala, aşa că dormise aproape tot zborul spre India, cu
o pătură bej trasă peste cap. Plănuiserăm să stăm de vorbă în timpul
zborului, dar somnul era cel mai important, şi acum încerca să-şi
împărtăşească repede gândurile în timp ce ne apropiam de Dharamsala.
Ne opriserăm în Amritsar peste noapte, ca să se odihnească şi pentru că
aeroportul din Dharamsala era deschis doar câteva ore pe zi. În acea
dimineaţă vizitaserăm celebrul Harmandir Sahib, cel mai sfânt loc al religiei
Sikh. Etajele de sus sunt acoperite cu aur, de aici numele său popular,
Templul de Aur. După ce treci de patru uşi, ajungi în gurdwara, care
simbolizează deschiderea tradiţiei faţă de toţi oamenii şi toate religiile.
Părea un loc potrivit în care să ne reculegem, în timp ce ne pregăteam
pentru o întâlnire interconfesională ce urma să aprofundeze dialogul dintre
două mari religii ale lumii, creştinismul şi budismul.
Pe când ne cufundam în mulţimea celor o sută de mii de persoane care
vizitau zilnic templul, am primit un telefon. Dalai Lama hotărâse să-l
întâmpine pe Arhiepiscop la aeroport, o onoare rară, pe care o acordă numai
câtorva din şirul nesfârşit de demnitari care-l vizitează. Ni s-a spus că era pe
drum. Ne-am grăbit să ieşim din templu şi să ne întoarcem la aeroport,
împingând scaunul cu rotile al Arhiepiscopului. Cu capul chel acoperit de o
batistă portocalie, semn de respect impus în templu, semăna cu un pirat de
jucărie day-glo.
Furgoneta a încercat să-şi croiască drum pe străzile aglomerate din
Amritsar, într-o simfonie de claxoane, printre maşinile, pietonii, bicicletele,
scuterele şi animalele care se îmbulzeau să-şi facă loc. De-a lungul
drumurilor, clădirile de beton îşi întindeau armăturile într-o expansiune
niciodată terminată. Am ajuns, în cele din urmă, la aeroport şi în avion. Ne
doream ca zborul de douăzeci de minute să fie şi mai rapid, fiindcă ne
făceam griji că Dalai Lama ne aştepta deja pe pistă.
— Îmi pare rău să spun, a adăugat Arhiepiscopul când începeam
coborârea, dar descoperind mai multă bucurie nu scăpăm de nenorocirea şi
de durerea inevitabile. De fapt, poate că plângem mai uşor, dar vom şi râde
mai uşor. Poate că pur şi simplu ne simţim mai vii. Totuşi, descoperind mai
multă bucurie, înfruntăm suferinţa într-un fel care mai degrabă înnobilează
decât otrăveşte. Avem parte de nenorocire fără să devenim neîndurători.
Avem parte de durere copleşitoare fără să fim distruşi.
Fusesem de multe ori martorul lacrimilor şi râsului Arhiepiscopului.
Bine, la drept vorbind, îi văzusem mai mult râsul decât lacrimile, dar plânge
uşor şi des, pentru ce nu e încă mântuit, pentru ce nu e încă desăvârşit. Totul
contează pentru el, totul îl afectează profund. Rugăciunile lui, în care am
fost învăluit, cuprind lumea întreagă, îi cuprind pe toţi cei ce trăiesc în
sărăcie şi suferă. Unul din editorii săi avea un nepot bolnav, care era pe lista
foarte lungă de rugăciuni zilnice ale Arhiepiscopului. După câţiva ani,
editorul l-a întrebat dacă vrea să se roage iar pentru nepotul lui, pentru că
boala copilului recidivase. Arhiepiscopul i-a răspuns că nu încetase
niciodată să se roage pentru băiat.
Vedeam din avion munţii acoperiţi de zăpadă, care sunt fundalul de carte
poştală al casei unde trăieşte Dalai Lama în exil. După ce chinezii au
invadat Tibetul, Dalai Lama şi o sută de mii de alţi tibetani au fugit în India.
Aceşti refugiaţi se stabiliseră temporar în câmpiile din India, unde foarte
mulţi s-au îmbolnăvit din cauza căldurii şi a ţânţarilor. În cele din urmă,
guvernul Indiei a hotărât ca reşedinţa lui Dalai Lama să fie în Dharamsala,
iar Dalai Lama a fost deosebit de recunoscător pentru altitudinea mai mare
şi pentru vremea mai răcoroasă. De-a lungul timpului, mulţi tibetani au
venit şi s-au stabilit, la rândul lor, aici, ca şi când membrilor comunităţii li
se făcuse dor de peisajul de munte şi de altitudinea mare de acasă.
Bineînţeles, mai presus de toate, voiau să fie aproape de liderul lor spiritual
şi politic.
Dharamsala se află în statul Himachal Pradesh, din nordul Indiei; pe
vremea când conduceau India, şi englezii veneau aici ca să fugă de căldura
nemiloasă a verii indiene. Pe măsură ce ne apropiam de această fostă
staţiune montană britanică, lăsam în vale covorul verde de pini şi câmpurile.
Adesea, din cauza norilor denşi de furtună şi a ceţii, micul aeroport este
închis, aşa cum s-a întâmplat ultima dată când am venit aici. Totuşi, astăzi
cerul era albastru, iar munţii ţineau la distanţă mănunchiurile de nori. Am
coborât, pregătindu-ne pentru aterizarea abruptă.
*

— La baza existenţei noastre se află o întrebare fundamentală, spusese

Dalai Lama înainte de călătorie. Care este scopul vieţii? După ce am cugetat
mult, cred că scopul vieţii este să găsim fericirea. Nu are importanţă dacă
eşti budist, ca mine, sau creştin, ca Arhiepiscopul, dacă aparţii oricărei alte
religii sau nu aparţii nici unei religii. Din clipa în care se naşte, fiecare fiinţă
umană vrea să descopere fericirea şi să evite suferinţa. Nici o diferenţă de
cultură, de educaţie sau de religie dintre noi nu influenţează acest lucru. Pur
şi simplu ne dorim din adâncul fiinţei noastre bucuria şi mulţumirea. Totuşi,
atât de des sentimentele acestea sunt trecătoare şi greu de găsit, asemeni
unui fluture care se aşază pe noi şi-apoi îşi ia zborul. Sursa esenţială a
fericirii se află înăuntrul nostru. Nu constă în bani, în putere, în statut. Unii
dintre prietenii mei sunt miliardari, dar sunt nişte oameni tare nefericiţi.
Puterea şi banii nu ne aduc pacea interioară. Împlinirea exterioară nu ne va
aduce o bucurie interioară adevărată. Trebuie să privim înăuntru. Din
păcate, multe dintre lucrurile care ne subminează bucuria şi fericirea sunt
create de noi. Adesea sunt rezultatul tendinţelor negative ale minţii, al
felului în care reacţionăm din punct de vedere emoţional sau al incapacităţii
noastre de a aprecia şi de a folosi resursele care există înăuntrul nostru. Nu
putem controla suferinţa provocată de un dezastru natural, dar putem
controla suferinţa provocată de dezastrele noastre zilnice. Noi creăm cea
mai mare parte din suferinţa noastră, şi, prin urmare, ar trebui să fie logic că
avem şi capacitatea de a crea mai multă bucurie. Totul depinde pur şi
simplu de atitudinile, perspectiva şi reacţiile noastre în diferite situaţii şi în
relaţiile noastre cu alţi oameni. Putem face multe, ca indivizi, în privinţa
fericirii personale.
*

Când roţile au fost brusc înfrânate, ne-am aplecat în faţă, apoi avionul a
huruit şi s-a zgâlţâit, oprindu-se repede pe pista scurtă. Pe geamul hubloului
l-am zărit pe Dalai Lama stând pe pistă, cu o umbrelă galbenă, mare, care îl
apăra de soarele indian arzător. Purta roba lui maronie şi un şal roşu, dar pe
veşmântul lui fără mâneci se zărea o mică fâşie galbenă ca şofranul. De o
parte şi de alta se aflau câţiva însoţitori ai săi şi funcţionari ai aeroportului
îmbrăcaţi în costum. Nişte soldaţi indieni în uniforme kaki asigurau paza.
Ziariştii nu fuseseră primiţi în aeroport. Era o întâlnire particulară la care
doar fotograful personal al lui Dalai Lama făcea fotografii. Arhiepiscopul,
purtând sacoul lui albastru şi nelipsita şapcă pescărească, a coborât cu greu
scara abruptă, şi Dalai Lama i-a venit în întâmpinare.
Dalai Lama zâmbea, iar ochii îi licăreau în spatele ochelarilor cu rame
mari, pătrăţoase. S-a înclinat adânc şi-atunci Arhiepiscopul şi-a întins
braţele larg şi s-au îmbrăţişat. Apoi s-au despărţit şi şi-au pus mâinile unul
pe umerii celuilalt, privindu-se în ochi, de parcă încercau să se asigure că
într-adevăr sunt iar împreună.
— Nu te-am văzut de mult, a spus Arhiepiscopul atingând uşor obrazul
lui Dalai Lama cu vârfurile degetelor şi cercetându-l cu atenţie. Arăţi foarte
bine.
Dalai Lama, ţinându-şi în continuare mâinile pe umerii plăpânzi ai
Arhiepiscopului, şi-a ţuguiat buzele ca şi când i-ar fi dat un sărut.
Arhiepiscopul a ridicat mâna stângă, pe care strălucea verigheta de aur, şi a
apucat bărbia lui Dalai Lama, aşa cum îi faci unui nepot iubit. Apoi l-a
sărutat pe obraz. Dalai Lama, care nu e obişnuit să-l sărute nimeni, a
tresărit, dar a şi râs, încântat, făcându-l apoi şi pe Arhiepiscop să
chicotească.
— Nu-ţi place să fii sărutat, a spus acesta şi i-a mai dat un sărut pe
celălalt obraz.
M-am întrebat câte săruturi primise Dalai Lama în toată viaţa lui, după ce
fusese luat de lângă părinţii lui la vârsta de 2 ani şi fusese crescut într-un
tărâm rarefiat, departe de săruturi.
S-au oprit pentru a li se prezenta oficial khata (o eşarfă albă), un obicei
tibetan prin care saluţi şi îţi arăţi respectul. Dalai Lama s-a înclinat, cu
mâinile împreunate în dreptul inimii, gestul de bun-venit care e semnul
unităţii noastre. Arhiepiscopul şi-a scos şapca şi s-a înclinat la rândul său.
Apoi Dalai Lama a înfăşurat eşarfa lungă, de mătase albă, în jurul gâtului
Arhiepiscopului. Au vorbit unul cu altul în şoaptă, la ureche, încercând să
acopere zgomotul motorului care încă huruia în depărtare. Dalai Lama l-a
luat de mână pe Arhiepiscop; parcă aveau 8, nu 80 de ani, râzând şi
glumind împreună în timp ce se îndreptau spre terminal, la adăpostul
umbrelei galbene.
Cu toate că eşarfa albă a Arhiepiscopului era strânsă în jurul gâtului, tot
atârna de-a lungul trupului său mărunt. Dimensiunea unei khata oferite de
cineva este un semn al respectului pe care îl are acesta faţă de cel care o
primeşte; lama de rang înalt le primesc pe cele mai lungi. Această khata era
cea mai lungă pe care o văzusem. Arhiepiscopul a glumit toată săptămâna,
pe măsură ce în jurul gâtului îi era înfăşurată încă o khata şi încă una,
spunând că se simţea ca un cuier uman.
Am fost conduşi într-o săliţă unde erau două canapele maro speciale puse
acolo pentru ca Dalai Lama să-şi aştepte zborurile adesea întârziate sau
anulate când pleca din Dharamsala. Vedeam ziariştii adunaţi în afara
aeroportului, înşiraţi lângă peretele de sticlă, aşteptând şansa de a face o
fotografie sau de a pune o întrebare. Abia atunci mi-am adus aminte că
această călătorie istorică merita din plin să apară în presă. Mă cufundasem
cu atâta uşurinţă în probleme de logistică şi uitasem că momentele pe care
le petreceau împreună erau un eveniment important pentru lumea întreagă.
În salon, Arhiepiscopul s-a aşezat confortabil pe o canapea în timp ce
Dalai Lama stătea pe un scaun mare, lângă el. Alături de Arhiepiscop stătea
fiica lui, Mpho, îmbrăcată într-o rochie cu un imprimeu african verde şi
roşu, strălucitor, şi cu capul înfăşurat într-un material care se asorta. Era cea
mai mică din cei patru copii şi îl urmase pe tatăl său în rândul clerului, fiind
acum director executiv al Desmond and Leah Tutu Legacy Foundation. În
timpul călătoriei noastre, Mpho avea să se aşeze în genunchi şi să o ceară în
căsătorie pe prietena ei, Marceline van Furth. Călătoria a avut loc cu doar
două luni înainte ca Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale
Americii să pronunţe hotărârea istorică prin care legaliza căsătoriile între
homosexuali, dar Arhiepiscopul sprijinea drepturile homosexualilor de zeci
de ani. Spusese o frază celebră, potrivit căreia refuza să meargă într-un
paradis „homofob“. Mulţi – mai ales cei cărora li se adresează criticile sale
morale – uită că Arhiepiscopul condamnă orice formă de persecuţie sau de
discriminare, indiferent unde o descoperă. La puţin timp după căsătorie,
Mpho şi-a pierdut locul din rândul clerului, pentru că Biserica Anglicană
din Africa de Sud nu recunoaşte căsătoria între homosexuali.
— Abia aşteptam să vin la aniversarea ta, dar guvernul vostru a avut ceva
probleme. Ai rostit nişte cuvinte foarte dure atunci, a spus Dalai Lama
punând mâna pe braţul Arhiepiscopului. Şi am apreciat asta.
Cuvinte dure era un eufemism.
Ideea acestei săptămâni în Dharamsala pentru a sărbători ziua de naştere
a lui Dalai Lama apăruse cu patru ani înainte, când Arhiepiscopul Tutu îşi
sărbătorise a optzecea aniversare în Cape Town, Africa de Sud. Dalai Lama
fusese invitat ca oaspete de onoare, dar guvernul din Africa de Sud a cedat
în faţa presiunii exercitate de guvernul chinez şi a refuzat să-i acorde viza.
China este unul dintre clienţii importanţi care cumpără minerale şi materii
prime din Africa de Sud.
Înainte de aniversare, Arhiepiscopul a apărut în fiecare zi pe prima
pagină a ziarelor din Africa de Sud rostind invective la adresa guvernului
din cauza perfidiei şi duplicităţii acestuia. Chiar a comparat Congresul
Naţional African, aflat la putere – partidul ai cărui membri i-a apărat zeci de
ani, luptându-se să-i ajute să scape de exil şi de închisoare – cu atât de
detestatul guvern care susţinea apartheidul. A spus că erau chiar mai
periculoşi, pentru că măcar guvernul care susţinea apartheidul îşi arăta
ticăloşia pe faţă.
— Întotdeauna încerc să evit orice neplăcere, a spus Dalai Lama cu un
zâmbet larg, apoi a arătat spre Arhiepiscop, dar m-am bucurat că altcineva
voia să fie o sursă de neplăceri. M-am bucurat mult.
 — Ştiu, a spus Arhiepiscopul. Te foloseşti de mine. Ăsta e necazul. Mă
foloseşti şi eu nu mă învăţ minte.
Apoi Arhiepiscopul l-a luat pe Dalai Lama de mână cu duioşie.
— Pentru că cei din Africa de Sud au refuzat să te lase să vii când am
împlinit optzeci de ani, tot evenimentul a devenit şi mai spectaculos,
Google a difuzat conversaţia noastră şi interesul din partea presei a fost
mult mai mare decât ar fi putut să fie altfel. Dar nu contează – oriunde eşti
tu e mult interes. Nu sunt invidios. Ştii, mi-aduc aminte că atunci când eram
în Seattle organizatorii căutau un loc suficient de mare pentru cei care voiau
să vină să te vadă şi, până la urmă, au găsit un stadion de fotbal. Erau
şaptezeci de mii de persoane care voiau să vină să-l audă pe omul ăsta şi el
nici măcar nu vorbeşte engleză cum trebuie.
Dalai Lama a izbucnit într-un hohot de râs.
— Chiar nu-i frumos, a continuat Arhiepiscopul. Chiar trebuie să te rogi
să devin puţin mai popular, ca tine.
Tachinarea e un semn de intimitate şi de prietenie, arată că există un
rezervor de afecţiune din care bem cu toţii ca nişte oameni amuzanţi şi
imperfecţi ce suntem. Totuşi, fiecare din ei glumea în aceeaşi măsură pe
seama lui şi pe seama celuilalt, fără să-l denigreze niciodată pe celălalt, ci
consolidând tot mai mult legătura lor de prietenie.
Arhiepiscopul a vrut să-i prezinte pe toţi cei care făcuseră posibilă
călătoria şi să mulţumească fiecăruia. Le-a prezentat pe fiica lui, Mpho, pe
Pam Omidyar, filantroapă şi militantă pentru pace, pe mine, dar Dalai Lama
a spus că ne cunoştea deja pe toţi. Apoi i-a prezentat pe soţia mea, Rachel,
medicul său american; pe Pat Christian, unul dintre colegii lui Pam de la
Omidyar Group; şi pe cea care avea să fie în curând logodnica fiicei sale,
Marceline, medic pediatru şi profesor de epidemiologie în Olanda. Nu a fost
nevoie să-l prezinte pe ultimul membru al grupului nostru, Venerabilul
Lama Tenzin Dhonden, care era membru al Mănăstirii Namgyal, mănăstirea
lui Dalai Lama.
Acum Dalai Lama mângâia mâna Arhiepiscopului cu blândeţe, aşa cum
avea s-o facă pe parcursul întregii săptămâni. Vorbeau despre itinerarul
zborului şi despre popasul nostru în Amritsar.
— Foarte bine. Trebuie să te odihneşti, a spus Dalai Lama. Eu dorm
întotdeauna opt-nouă ore pe noapte.
— Dar te trezeşti foarte devreme, nu? a întrebat Arhiepiscopul.
— Exact. La 3.
— La 3?
— Întotdeauna.
— Şi te rogi cinci ore? a întrebat Arhiepiscopul ridicând cinci degete
pentru a sublinia acest lucru.
— Da.
Arhiepiscopul s-a uitat în sus şi a clătinat din cap:
— Nu, e prea mult.
— Uneori meditez la natura sinelui folosind ceea ce se numeşte „analiza
în şapte părţi“, a spus Dalai Lama.
Mai târziu, Jinpa a explicat că aceasta este o practică de contemplaţie
budistă în care cauţi adevărata natură a sinelui analizând relaţia dintre sine
şi aspectele fizice şi mentale ale corpului şi minţii noastre.
— De pildă, a continuat Dalai Lama, acum, când mă uit la tine şi
analizez, văd că acesta este dragul şi stimatul meu prieten, Episcopul Tutu.
Nu, acesta este corpul său, dar nu este el însuşi. Aceasta este mintea lui, dar
nu este el însuşi.
Dalai Lama s-a aplecat în faţă ca să sublinieze acest lucru, prezentând o
enigmă paradoxală la fel de veche ca budismul.
— Unde este sinele Episcopului Tutu? Nu putem să-l găsim, a continuat
el lovind în glumă braţul Arhiepiscopului.
Arhiepiscopul părea puţin contrariat şi puţin derutat.
— Chiar aşa?
— Acum, a încheiat Dalai Lama, în fizica cuantică există o viziune
asemănătoare. Orice lucru obiectiv nu există în realitate. În fond, nu există
nici un lucru pe care putem să-l găsim. La fel ca în meditaţia analitică.
Arhiepiscopul şi-a acoperit faţa cu mâinile, uluit.
— N-aş putea să fac aşa ceva.
Cu toate că Dalai Lama contesta existenţa Episcopului Tutu în esenţa sa,
în acelaşi timp exista o persoană, un prieten special pentru el într-un fel în
care, în ciuda prieteniei arătate de el tuturor oamenilor, era unic şi, în mod
evident, important pentru el. Am dezbătut cu Jinpa motivele pentru care
această relaţie conta atât de mult. Pentru amândoi era ceva rar să aibă un
prieten adevărat. În fond, clubul liderilor morali numără puţini membri.
Viaţa lor e plină de oameni care se raportează la ei ca la nişte icoane. Cu
siguranţă, e o uşurare să găseşti pe cineva care nu caută ocazia de a face o
fotografie cu tine. Bineînţeles, împărtăşesc, de asemenea, valori într-un
punct în care se întâlnesc esenţele tuturor religiilor şi, desigur, împărtăşesc
un simţ al umorului fantastic. Începeam să înţeleg rolul central pe care
prietenia, şi relaţia în general, îl ocupă în experienţa noastră în legătură cu
bucuria. O temă care avea să fie abordată de multe ori pe parcursul
săptămânii petrecute împreună.
— Le spun oamenilor, a zis Arhiepiscopul, că una din cele mai fascinante
calităţi ale tale este seninătatea. Spun: „Ei bine, să ştiţi că în fiecare zi
petrece cinci ore dimineaţa meditând“, şi asta arată cum reacţionezi la
lucruri chinuitoare – suferinţa din ţara ta, suferinţa din lume. Îţi spun, eu
încerc, dar cinci ore înseamnă prea mult.
Arhiepiscopul, de felul său umil şi modest, făcea abstracţie de cele trei
sau patru ore în care se ruga în fiecare zi. E adevărat, el doarme până la… 4.
De ce, m-am întrebat, liderii spirituali se trezesc întotdeauna devreme ca
să se roage şi ca să mediteze? E limpede că acest lucru influenţează mult
modul în care abordează ziua. Când am auzit prima dată că Dalai Lama se
trezeşte la ora 3 dimineaţa, credeam că o să aud altă poveste despre o
devoţiune supraomenească şi că o să aflu că doarme doar două sau trei ore
pe noapte. Am fost uşurat când am auzit că pur şi simplu se culcă foarte
devreme, de obicei înainte de ora 7 seara. (Nu e tocmai practic pentru un
cap de familie care are copii de hrănit şi de culcat, m-am gândit, dar poate
că e posibil să te duci la culcare cu o oră mai devreme şi să te trezeşti cu oră
mai devreme. Oare astfel ţi-ai desăvârşi dezvoltarea spirituală? Oare ţi-ar
aduce mai multă bucurie?)
Dalai Lama a ridicat mâna Arhiepiscopului până la faţa sa.
— Acum mergem la mine acasă.
Când am ieşit din aeroport, ziariştii s-au strâns în jurul celor doi lideri,
strigând întrebări despre călătoria Arhiepiscopului. Acesta s-a oprit să
răspundă şi s-a folosit de atenţia ziariştilor pentru a vorbi mai ales despre
nedreptate. În acest timp, clinchetele aparatelor îi punctau comentariile.
 — Sunt foarte fericit să mă aflu aici cu dragul meu prieten. Adesea
întâmplările şi oamenii încearcă să ne ţină departe unul de celălalt, dar
iubirea pe care ne-o purtăm şi bunătatea universului lui Dumnezeu fac
posibilă întâlnirea dintre noi. Prima dată când guvernul Africii de Sud a
refuzat să-i acorde viza – când urma să vină la cea de-a optzecea aniversare
a mea –, l-am întrebat: „Câte divizii sunt în armata ta? De ce se teme China
de tine?“ Iată ce mă suprinde – poate că au dreptate –, un lider spiritual ar
trebui să fie luat foarte în serios. Sperăm că lumea lui Dumnezeu va deveni
un loc mai bun, mai ospitalier pentru bunătate, mai ospitalier pentru
compasiune, mai ospitalier pentru generozitate, mai ospitalier pentru o viaţă
împreună, astfel încât să nu avem parte de ce se întâmplă acum între Rusia
şi Ucraina sau de ce se întâmplă cu ISIS sau de ce se întâmplă în Kenya sau
în Siria. Ei îl fac pe Dumnezeu să plângă.
Arhiepiscopul s-a întors ca să plece, dar apoi s-a oprit iar, când un alt
ziarist a întrebat care era scopul călătoriei sale.
— Suntem împreună doar ca să ne bucurăm de prietenia noastră şi ca să
vorbim despre bucurie.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama au dispărut în şirul de maşini care aşteptau.
Drumul până la reşedinţa lui Dalai Lama dura aproximativ trei sferturi de
oră. Străzile fuseseră blocate pentru ca Dalai Lama să poată merge la
aeroport şi de-a lungul lor stăteau înşiraţi tibetani, indieni şi câţiva turişti
care sperau să-i zărească pe el şi pe invitatul său special. Mi-am dat seama
de ce Dalai Lama merge atât de rar până la aeroport. E vorba de o
operaţiune logistică de amploare care blochează unul din drumurile
principale şi are impact asupra întregului oraş.
Ne aflam aici ca să vorbim despre bucurie în contextul provocărilor vieţii
şi peste tot în Dharamsala se găseau lucruri care aminteau că această
comunitate fusese traumatizată de oprimare şi de exil. Oraşul e străbătut de
drumuri care şerpuiesc pe versanţi, iar tarabele cu obiecte de artizanat
atârnă în buza stâncilor abrupte. La fel ca în cazul construcţiilor din India şi
din atât de multe locuri din lumea în curs de dezvoltare, codurile lucrărilor
de construcţie şi măsurile de securitate au fost trecute cu vederea pentru a
face loc populaţiei din ce în ce mai numeroase. M-am întrebat cum ar
rezista aceste structuri în cazul unui cutremur şi m-am temut că întreg
oraşul ar putea fi scuturat de pe spatele acestor munţi ca o frunză de pe un
animal care se trezeşte.
Coloana de maşini continua să urce, în timp ce şirurile de credincioşi se
îngroşau; unii ardeau tămâie, iar mulţi alţii purtau mărgele mala înfăşurate
în jurul mâinilor împreunate în rugăciune. Netibetanilor le este greu să
înţeleagă cât de mult înseamnă Dalai Lama pentru tibetani, în special pentru
această comunitate în exil. Este atât simbolul identităţii lor naţionale şi
politice, cât şi întruchiparea aspiraţiilor lor spirituale. Să fii întruchiparea lui
Bodhisattva al Compasiunii înseamnă, din multe puncte de vedere, să fii o
figură asemănătoare cu Hristos. Pot doar să-mi imaginez cât de greu este
pentru Dalai Lama să îndeplinească această responsabilitate, încercând, în
acelaşi timp, să sublinieze că „nu este deloc special“, că este doar unul din
cei şapte miliarde de oameni.
Străzile erau acum mai strâmte şi m-am întrebat cum puteau trece prin
mulţime maşinile noastre care mergeau cu viteză, dar părea că încetinim
doar când mai trecea câte o vacă sfântă care rătăcea pe stradă şi, poate,
pentru ca lumea să-i vadă mai bine pe cei doi oameni sfinţi.
M-am întrebat dacă ritmul tărăgănat ţinea de măsurile de securitate sau
de dorinţa de a redeschide drumurile, dar am presupus că era vorba mai
degrabă de prima variantă. Acest oraş, ca toate oraşele din India, este
format prin fricţiunea constantă a unor straturi tectonice de cultură, care se
deplasează şi interacţionează într-o demonstraţie vibrantă şi uneori
neplăcută de devoţiune şi de identitate.
Oraşul budist tibetan din vârful dealului, McLeod Ganj, cunoscut şi ca
Dharamsala de Sus, este încă un strat sedimentar deasupra oraşului hindus.
Dharamsala sau Dharamshala, cum se pronunţă în hindi, înseamnă „sălaş
spiritual“, combinând cuvântul dharma, sau învăţătură spirituală, cu shala,
care este un sălaş, şi tot numele înseamnă „adăpost sau casă de odihnă a
unui pelerin“. Este un nume potrivit pentru un oraş care astăzi a devenit loc
de pelerinaj.
Am trecut repede de porţile de metal simple ale complexului lui Dalai
Lama, unde se află birourile şi reşedinţa lui particulară. Am ajuns la aleea
semicirculară care înconjoară un strat plin de flori de primăvară. Venisem în
Dharamsala în ianuarie ca să mă întâlnesc cu personalul lui Dalai Lama
pentru a pregăti această călătorie. Atunci tot oraşul era învăluit în nori şi era
un frig năprasnic, dar acum soarele strălucea, florile erau nerăbdătoare să
înflorească, aşa cum par să fie întotdeauna în anotimpul scurt la altitudini
mai mari, cu viaţa lor întreruptă brusc, în care fiecare zi trece parcă mai
repede, fiind preţuită mai mult.
Pe măsură ce se apropia începutul dialogurilor, mi-am dat seama că eram
din ce în ce mai neliniştit, dar ştiam, de asemenea, că nu eram singurul care
simţea asta. În timpul uneia din aceste convorbiri premergătoare, mă
impresionase sinceritatea cu care Arhiepiscopul îşi exprimase preocuparea
în legătură cu confruntarea intelectuală cu Dalai Lama.
— El e mult mai cerebral, spusese, referindu-se la marea pasiune a lui
Dalai Lama pentru dezbatere, investigaţie intelectuală şi explorare
ştiinţifică. Eu sunt mai instinctual, spusese, şi mi-am adus aminte cum îmi
vorbise despre cunoaşterea viscerală profundă şi abandonul de sine în
rugăciune care-l călăuziseră în toate momentele de cotitură din viaţă şi în
lupta pe care o dusese pentru a pune capăt apartheidului. Presupun că şi
marii lideri spirituali devin neliniştiţi când se cufundă în necunoscut.
După o zi în care Arhiepiscopul avea să se odihnească, urma să începem
dialogurile despre natura adevăratei bucurii.
 PRIMA ZI
NATURA ADEVĂRATEI BUCURII
 De ce nu eşti ursuz?

Pentru început, l-am invitat pe Arhiepiscop să rostească o rugăciune,

pentru că, în tradiţia sa, aşa se începe o conversaţie importantă.
— Da, mulţumesc, a început Arhiepiscopul. Întotdeauna am nevoie de tot
ajutorul pe care îl pot primi.
— Să stăm nemişcaţi o clipă. Pogoară, Duhule Sfânt. Umple inimile
credincioşilor tăi şi aprinde-le cu focul iubirii tale. Trimite-ţi duhul şi ei vor
fi primeniţi şi Tu vei primeni faţa pământului. Amin.
— Amin, a adăugat Dalai Lama.
L-am rugat apoi pe Dalai Lama să ne împărtăşească speranţele sale în
legătură cu momentele petrecute împreună. S-a aşezat mai bine şi şi-a frecat
mâinile.
— Suntem în secolul XXI. Ameliorăm inovaţiile din secolul XX şi
continuăm să ameliorăm lumea noastră materială. Desigur, mai sunt încă
mulţi oameni săraci care nu au destulă mâncare, dar, în general, lumea este
acum foarte dezvoltată. Problema este că lumea noastră şi educaţia noastră
rămân concentrate exclusiv pe valori exterioare, materialiste. Nu suntem
suficient de preocupaţi de valorile noastre interioare. Cei care cresc primind
această educaţie duc o viaţă materialistă şi, în cele din urmă, întreaga
societate devine materialistă. Totuşi, această cultură nu este suficientă
pentru a aborda problemele noastre omeneşti. Adevărata problemă este aici,
a spus Dalai Lama, arătând spre cap.
Arhiepiscopul s-a bătut uşor în piept cu mâna pentru a pune accentul şi
pe inimă.
— Şi aici, a rostit Dalai Lama, ca un ecou. Mintea şi inima. Valorile
materialiste nu pot să ne aducă pacea minţii. Aşadar, chiar trebuie să ne
concentrăm pe valorile noastre interioare, pe adevărata noastră umanitate.
Doar aşa putem să avem parte de pacea inimii – şi de mai multă pace în
lume. Multe dintre problemele cu care ne confruntăm sunt creaţia noastră,
de exemplu războiul şi violenţa. Spre deosebire de un dezastru natural,
aceste probleme sunt create de noi, oamenii. Simt că există o mare
contradicţie, a continuat el. Sunt şapte miliarde de fiinţe umane şi nimeni nu
vrea să aibă parte de probleme sau de suferinţă, şi cu toate astea există
multe probleme şi multă suferinţă, majoritatea create de noi. De ce? – acum
vorbea direct cu Arhiepiscopul, care dădea din cap, aprobându-l. Lipseşte
ceva. Fiind una din cele şapte miliarde de fiinţe umane, cred că fiecare din
noi avem responsabilitatea de a dezvolta o lume mai fericită. În fond,
trebuie să ne preocupe mai mult starea de bine a celorlalţi. Cu alte cuvinte,
bunătatea sau compasiunea, care lipsesc acum. Trebuie să acordăm mai
multă atenţie valorilor noastre interioare. Trebuie să privim înăuntru.
S-a întors spre Arhiepiscop şi a ridicat mâinile, cu palmele lipite în semn
de respect.
— Acum tu, Părinte Arhiepiscop Tutu, vechiul meu prieten, i-a spus
întinzând mâna spre el, iar Arhiepiscopul i-a luat-o cu duioşie în mâinile
lui. Cred că ai un potenţial uriaş.
— Potenţial?! a răspuns Arhiepiscopul cu o indignare simulată,
retrăgându-şi mâna.
— Un potenţial uriaş, da. Vreau să spun un potenţial uriaş, înţelegi, de a
crea o omenire mai fericită.
Arhiepiscopul a dat capul pe spate, râzând.
— A, da.
— Când oamenii se uită la faţa ta, a continuat Dalai Lama, întotdeauna
râzi, întotdeauna eşti vesel. E un mesaj foarte pozitiv.
Dalai Lama s-a întins, a luat iar mâna Arhiepiscopului şi a mângâiat-o.
— Uneori, când vezi lideri politici sau lideri spirituali, au o faţă foarte
serioasă – s-a înălţat în scaunul lui încruntându-se şi luându-şi un aer foarte
aspru. Asta îi intimidează pe ceilalţi, dar când văd faţa ta...
— E vorba de nasul mare, a sugerat Arhiepiscopul, şi amândoi au
chicotit.
— Chiar mă bucur că ai venit să purtăm această conversaţie, a spus Dalai
Lama. Pentru a ne dezvolta mintea, trebuie să privim la un nivel mai
profund. Toată lumea caută fericirea, veselia, dar care provin din exterior –
din bani, din putere, dintr-o maşină mare, dintr-o casă mare. Majoritatea
oamenilor nu acordă niciodată prea multă atenţie sursei fundamentale a unei
vieţi fericite, care se află în interior, nu în exterior. Chiar sursa sănătăţii
fizice se află în interior, nu în exterior.
— Poate că sunt câteva diferenţe între noi. În general, tu pui accentul pe
credinţă. Eu, unul, sunt budist şi consider credinţa foarte importantă, dar în
acelaşi timp adevărul e că, din şapte miliarde de oameni care trăiesc pe
planetă, peste un miliard nu sunt credincioşi. Aşa că nu putem să-i
excludem. Un miliard este un număr destul de mare. Şi ei sunt fraţii şi
surorile noastre. Şi ei au dreptul să devină fiinţe umane mai fericite şi să fie
membri buni ai familiei umane. Aşadar, nu ar trebui să depindem de
credinţa religioasă pentru a ne educa valorile interioare.
— E foarte greu să urmăresc frazele tale foarte profunde, a început
Arhiepiscopul. Credeam că vei spune că, de fapt, când cauţi fericirea nu o
găseşti. E foarte, foarte alunecoasă. Nu o găseşti spunând: „Voi uita de toate
şi voi căuta pur şi simplu fericirea.“ Mi se pare că titlul unei cărţi de C.S.
Lewis, Surprins de Bucurie, exprimă cum stau lucrurile. Mulţi oameni te
privesc, a continuat el, şi se gândesc la toate lucrurile îngrozitoare care ţi s-
au întâmplat. Nimic nu poate fi mai devastator decât să fii exilat din casa ta,
plecând de lângă lucrurile care sunt cu adevărat preţioase pentru tine.
Totuşi, când oamenii vin la tine, se întâlnesc cu cineva care are o seninătate
minunată… o compasiune minunată… o năstruşnicie.
— Ăsta e cuvântul potrivit, a adăugat Dalai Lama. Nu-mi place să ne
formalizăm.
— Nu mă întrerupe, l-a înghiontit Arhiepiscopul.
— O! a râs Dalai Lama de dojana lui.
— E minunat să descoperim că, de fapt, nu fericirea ne-o dorim. De fapt,
nu despre asta aş vorbi. Aş vorbi despre bucurie. Bucuria subsumează
fericirea. Bucuria este un lucru mult mai însemnat. Gândeşte-te la o mamă
care urmează să nască. Aproape toţi vrem să scăpăm de durere. Şi mamele
ştiu că vor avea parte de durere, de durerea uriaşă din timpul naşterii. Dar o
acceptă. Şi chiar după cel mai chinuitor travaliu, când copilul s-a născut
bucuria mamei e nemăsurată. E incredibil că bucuria poate veni atât de
repede după suferinţă. O mamă poate să fie moartă de oboseală din cauza
muncii, şi din cauza tuturor lucrurilor care au făcut-o să se îngrijoreze. Şi
apoi copilul se îmbolnăveşte. Mama aceea nu îşi va aduce aminte că e
extenuată. Poate să stea la căpătâiul copilului ei bolnav toată noaptea şi,
când copilul se simte mai bine, bucuria reapare.
Ce este lucrul acesta numit bucurie şi cum poate să evoce o gamă atât de
vastă de sentimente? Cum poate experienţa bucuriei să cuprindă atâtea, de
la lacrimile de bucurie după o naştere la un hohot de râs nestăpânit stârnit
de o glumă sau la un zâmbet senin, mulţumit, în timpul meditaţiei? Bucuria
pare să acopere toată această întindere emoţională. Paul Ekman, celebrul
cercetător al emoţiilor, prieten vechi cu Dalai Lama, a scris că bucuria este
asociată cu sentimente precum:
plăcerea (celor cinci simţuri)
amuzamentul (de la un chicotit la un hohot de râs nestăvilit)
mulţumirea (o satisfacţie mai calmă)
entuziasmul (stârnit de ceva nou sau de o provocare)
uşurarea (care vine după altă emoţie, precum teama, neliniştea, chiar
plăcerea)
mirarea (în faţa unui lucru uimitor şi admirabil)
extazul sau desfătarea (care ne copleşeşte)
satisfacţia (adusă de îndeplinirea unei sarcini dificile sau temerare)
mândria radioasă (când copiii noştri obţin un premiu special)
jubilaţia nesănătoasă sau „Schadenfreude“ (desfătarea adusă de suferinţa
cuiva)
admiraţia înălţătoare (simţită după ce ai văzut o faptă bună, o dovadă de
generozitate sau de compasiune)
recunoştinţa (aprecierea unei fapte lipsite de egoism al cărei beneficiar
eşti).
În cartea sa despre fericire, Matthieu Ricard, învăţatul budist care a fost
mai întâi om de ştiinţă, a adăugat trei stări ale bucuriei exaltate:
bucuria altruistă (bucuria adusă de fericirea cuiva, ceea ce budiştii
numesc mudita)
încântarea (o mulţumire luminoasă)
 strălucirea spirituală (o bucurie senină care vine dintr-o stare de bine şi
dintr-o bunăvoinţă profundă).
Această cartografiere utilă a regatului bucuriei relevă complexitatea şi
subtilitatea acesteia. Bucuria poate cuprinde de la plăcerea adusă de norocul
altora, ceea ce budiştii numesc mudita, la plăcerea adusă de nenorocul
altora, ceea ce nemţii numesc Schadenfreude. E limpede că sentimentul
descris de Arhiepiscop e mai mult decât simpla plăcere şi se apropie de
uşurarea, de mirarea şi de extazul naşterii. Cu siguranţă, bucuria acoperă
toate aceste experienţe umane, dar bucuria durabilă – bucuria ca mod de a fi
–, cea pe care o observi în cazul Arhiepiscopului şi al lui Dalai Lama, se
apropie probabil cel mai mult de „mulţumirea luminoasă“ sau de
„strălucirea spirituală“, care vin dintr-o stare de bine şi dintr-o bunăvoinţă
profundă.
Ştiam că ne aflam aici pentru a descoperi această topografie complexă a
bucuriei. Cercetările întreprinse la Institute of Neuroscience and
Psychology de la University of Glasgow sugerează că, în realitate, există
doar patru emoţii fundamentale, dintre care trei sunt aşa-zise emoţii
negative: teama, mânia şi tristeţea. Singura emoţie pozitivă este bucuria sau
fericirea. Să explorezi bucuria înseamnă, de fapt, să explorezi sursele unei
experienţe umane satisfăcătoare.
— Bucuria este un sentiment care apare şi ne surprinde, sau este un mod
de a fi care depinde de alte lucruri? i-am întrebat. Pentru dumneavoastră
bucuria pare să fie ceva ce durează mult mai mult. Practica spirituală nu v-a
transformat în nişte persoane posace şi serioase. V-a făcut nişte oameni mai
veseli. Aşadar, cum pot oamenii să cultive acea bucurie ca mod de a fi, nu
doar ca sentiment temporar?
Arhiepiscopul şi Dalai Lama s-au uitat unul la celălalt, iar Arhiepiscopul
a făcut semn spre Dalai Lama. Dalai Lama a strâns mâna Arhiepiscopului şi
a început:
— Da, aşa e. Bucuria e ceva diferit de fericire. Când folosesc cuvântul
fericire, mă refer într-un anumit sens la satisfacţie. Uneori avem o
experienţă dureroasă, dar acea experienţă, aşa cum ai spus tu despre naştere,
poate să-ţi aducă o deosebită satisfacţie şi veselie.
 — Dă-mi voie să te întreb ceva, a intervenit Arhiepiscopul. De câţi ani
eşti în exil, cincizeci şi…?
— Cincizeci şi şase.
— De cincizeci şi şase de ani ai plecat dintr-o ţară pe care o iubeşti mai
mult ca orice. De ce nu eşti ursuz?
— Ursuz? a întrebat Dalai Lama, neînţelegând cuvântul.
În timp ce Jinpa s-a grăbit să-l traducă în tibetană, Arhiepiscopul a
explicat:
— Trist.
Dalai Lama a luat mâna Arhiepiscopului, parcă pentru a se linişti în urma
amintirii acelor întâmplări dureroase. Descoperirea gradată a lui Dalai
Lama ca reîncarnare a lui Dalai Lama a presupus ca la vârsta de 2 ani să fie
luat de acasă, dintr-un sat din provincia Amdo din estul Tibetului, şi dus în
Palatul Potala, palatul cu o mie de săli din capitala Lhasa. Acolo a fost
educat într-o izolare opulentă ca viitor lider spiritual şi politic al Tibetului şi
încarnare zeiască a lui Bodhisattva al Compasiunii. După ce chinezii au
invadat Tibetul în 1950, Dalai Lama a fost aruncat în politică. La vârsta de
15 ani, a devenit conducătorul a şase milioane de persoane şi s-a confruntat
cu un război deplin, teribil de dezechilibrat. Vreme de nouă ani a încercat să
negocieze cu China comunistă pentru bunăstarea poporului său şi a căutat
soluţii politice în timp ce ţara a fost anexată. În 1959, în timpul unei revolte
care ar fi putut duce la un masacru, Dalai Lama a hotărât, cu inima frântă,
să plece în exil.
Şansele de a evada cu succes în India erau înspăimântător de mici, dar,
pentru a evita o confruntare şi o baie de sânge, a plecat în timpul nopţii,
deghizat în paznic al palatului. A trebuit să-şi scoată ochelarii, din cauza
cărora putea fi recunoscut, şi cu siguranţă că vederea neclară i-a sporit
teama şi sentimentul de nesiguranţă în timp ce grupul care evada s-a
strecurat pe lângă garnizoanele Armatei de Eliberare a Poporului. Evadarea
a durat trei săptămâni, timp în care au îndurat furtuni de nisip şi furtuni de
zăpadă, escaladând munţii înalţi de peste 5700 de metri.
— Una din practicile mele vine de la un maestru indian de odinioară, a
început Dalai Lama să răspundă la întrebarea Arhiepiscopului. Spunea că
atunci când treci printr-o situaţie tragică trebuie să te gândeşti la ea. Dacă
nu există nici o modalitate de a evita tragedia, nu are rost să-ţi faci prea
multe griji. Prin urmare, aşa procedez.
Dalai Lama se referea la Shantideva, maestrul budist din secolul al VIII-
lea, care a scris: „Dacă se poate face ceva, ce rost are mâhnirea? Şi dacă nu
se poate face nimic, ce rost are să fii mâhnit?“
Arhiepiscopul a chicotit, poate pentru că părea de-a dreptul incredibil ca
o persoană să înceteze să-şi facă griji doar pentru că e inutil.
— Da, cred că oamenii îşi dau seama de asta în mintea lor. – Şi-a
îndreptat amândouă degetele arătătoare spre cap. Că nu ajută cu nimic să-ţi
faci griji. Dar tot îşi fac griji. Mulţi dintre noi am devenit refugiaţi, a
încercat Dalai Lama să explice, şi sunt multe probleme în ţara mea. Când
mă gândesc numai la lucrul acesta, a spus, împreunându-şi mâinile în forma
unui mic cerc, îmi fac griji. Apoi a întins mâinile, deschizând cercul. Dar
când mă gândesc la lumea întreagă, sunt multe probleme, chiar în Republica
Populară Chineză. De exemplu, comunitatea de musulmani Hui din China
are parte de multe probleme şi de suferinţă. În afara Chinei sunt şi mai
multe probleme şi e şi mai multă suferinţă. Când vedem aceste lucruri, ne
dăm seama că nu numai noi suferim, ci şi mulţi dintre fraţii şi surorile
noastre. Aşadar, când analizăm aceeaşi întâmplare dintr-o perspectivă mai
largă, ne vom îngrijora şi vom suferi mai puţin.
Am fost şocat de simplitatea şi profunzimea vorbelor lui Dalai Lama.
Această atitudine era departe de îndemnul „don’t worry, be happy“ [„nu-ţi
face griji, fii fericit“] din cunoscuta piesă a lui Bobby McFerrin. Nu era o
negare a durerii şi a suferinţei, ci o schimbare de perspectivă – de la tine
însuţi la alţii, de la chin la compasiune –, văzând că şi alţii suferă. Din
spusele lui Dalai Lama remarcabil era că, dându-ne seama de suferinţa
altora şi că nu suntem singuri, durerea noastră se diminuează.
Auzim adesea de tragedia cuiva şi astfel ne simţim mai bine gândindu-ne
la situaţia noastră. Cu totul altfel proceda Dalai Lama. Nu stabilea o
opoziţie între situaţia sa şi altele, ci îşi unea situaţia cu altele, extinzându-şi
identitatea şi dându-şi seama că el şi poporul tibetan nu erau singurii care
sufereau. Înţelegerea faptului că toţi suntem conectaţi – fie că suntem
budişti tibetani sau musulmani Hui – naşte empatia şi compasiunea.
M-am întrebat cum se leagă capacitatea lui Dalai Lama de a-şi schimba
perspectiva de adagiul „Durerea este inevitabilă; suferinţa este opţională“.
Oare chiar era posibil să suporţi durerea, fie durerea provocată de o rană, fie
cea provocată de un exil, fără să suferi? Există o Sutta, adică o învăţătură a
lui Buddha, numită Sallatha Sutta, care stabileşte o distincţie asemănătoare
între „sentimentele noastre de durere“ şi „suferinţa care este rezultatul
reacţiei noastre“ la durere: „Când are parte de o durere, persoana
neinstruită, obişnuită, plânge, se întristează şi se lamentează, se bate cu
pumnii în piept, o ia razna. Prin urmare, simte două dureri, fizică şi
mentală. Ca şi când cineva ar trage într-un om cu o săgeată şi, imediat după
aceea, ar mai trage cu o săgeată, ca să simtă durerea provocată de două
săgeţi.“ Dalai Lama părea să sugereze că trecând de la perspectiva noastră
la una mai amplă, plină de compasiune, putem evita grijile şi suferinţa care
reprezintă a doua săgeată.
— Mai e ceva, a continuat Dalai Lama. Fiecare întâmplare prezintă
diverse aspecte. De pildă, noi ne-am pierdut ţara şi am devenit refugiaţi, dar
aceeaşi experienţă ne-a oferit noi ocazii de a vedea mai multe lucruri.
Personal, am avut mai multe ocazii de a mă întâlni cu tot felul de persoane,
cu practicanţi spirituali, ca tine, şi cu oameni de ştiinţă. Această nouă
oportunitate s-a ivit pentru că am devenit refugiat. Dacă rămâneam în
Potala, în Lhasa, aş fi stat în ceea ce a fost adesea descris ca o colivie de
aur: aş fi fost Lama, sfântul Dalai Lama.
Acum stătea drept, aşa cum stătea odinioară, când era conducătorul
spiritual al Regatului Interzis.
— Aşa că prefer ultimele cinci decenii de viaţă de refugiat. Mă ajută mai
mult, am mai multe ocazii de a învăţa, de a cunoaşte viaţa. Prin urmare,
dacă priveşti totul dintr-un unghi, spui „o, ce rău, ce trist“. Dar dacă priveşti
aceeaşi tragedie, aceeaşi întâmplare, din alt unghi îţi dai seama că-mi oferă
noi oportunităţi. E minunat. Acesta e principalul motiv pentru care nu sunt
trist şi ursuz. Există o zicală tibetană: „Ţara ta e oriunde ai prieteni şi
căminul tău e oriunde primeşti dragoste.“
Lumea din sală a scos un murmur de uimire auzind această zicală
emoţionantă, care putea să diminueze, chiar să şteargă durerea dintr-o
jumătate de secol petrecută în exil.
— E foarte frumos, a spus Arhiepiscopul.
 — De asemenea, a continuat Dalai Lama, oricine îţi oferă iubire e ruda
ta. Aşa că pe tine te văd – cu toate că eşti doar cu patru ani mai în vârstă
decât mine – ca pe tatăl meu. Cred că n-ai fi putut niciodată să ai copii la
vârsta de 4 ani, aşa că nu eşti tatăl meu adevărat. Dar chiar te văd ca pe un
tată.
— Ai spus un lucru minunat, a început Arhiepiscopul, încă vizibil mişcat
de reacţia lui Dalai Lama în faţa exilului. Cred că îl voi completa spunându-
le surorilor şi fraţilor noştri: În multe privinţe, chinul şi tristeţea sunt lucruri
pe care nu poţi să le controlezi. Se întâmplă. Să presupunem că te loveşte
cineva. Durerea îţi provoacă un chin şi mânie, şi s-ar putea să-ţi doreşti să
ripostezi. Dar pe măsură ce evoluezi din punct de vedere spiritual, fie că eşti
budist, creştin sau aparţii altei tradiţii, poţi să accepţi tot ce ţi se întâmplă.
Accepţi totul nu ca pe rezultatul faptului că eşti păcătos, că meriţi să fii
condamnat pentru ce s-a întâmplat – face parte din temelia vieţii. Se va
întâmpla fie că-ţi place, fie că nu.Vei avea parte de lipsuri în viaţă.
Întrebarea nu este „Cum scap?“, ci „Cum pot folosi această întâmplare ca
pe ceva pozitiv?“ Aşa cum Sfinţia Voastră aţi explicat adineauri. Cred că
nimic nu poate fi mai devastator din multe puncte de vedere decât să fii
izgonit din ţara ta. O ţară nu este doar o ţară, ci e o parte din tine. Faci parte
din ea într-un fel pe care este greu să-l descrii altor oameni. Dalai Lama ar
avea toate motivele să fie o acritură.
Dalai Lama l-a rugat pe Jinpa să-i explice cuvântul.
Arhiepiscopul a hotărît să-l explice el însuşi:
— Eşti aşa când faci faţa asta. – Se referea la figura nedumerită a lui
Dalai Lama, care strângea din buze, ca şi când ar fi muşcat dintr-o lămâie.
Când faci faţa asta, chiar eşti o acritură.
Dalai Lama încă încerca să înţeleagă, iar Jinpa încă încerca să-i traducă
cuvântul.
— Şi-apoi, când zâmbeşti, ţi se luminează faţa, fiindcă într-o foarte mare
măsură ai transformat tot ceea ce ar fi fost negativ. Ai transformat totul în
bunătate. Pentru că n-ai spus: „Ei bine, cum pot să fiu fericit?“ Ai spus:
„Cum pot să fac să existe mai multă compasiune şi mai multă iubire?“ Şi
oamenii din toată lumea, chiar când nu înţeleg engleza pe care o vorbeşti,
vin şi umplu stadioane. Chiar nu sunt invidios. Vorbesc engleză mult mai
bine decât tine şi nu vin să mă asculte atâţia oameni câţi vin să te asculte pe
tine. Şi ştii ceva? Nu cred că vin ca să te asculte. Poate că te ascultă puţin.
Vin pentru că tu întruchipezi ceva, iar ei simt asta, fiindcă unele lucruri pe
care le spui sunt, într-un fel, evidente. Totuşi, nu e vorba de cuvinte. E
vorba de spiritul din spatele acelor cuvinte. De momentul în care stai şi le
spui oamenilor că suferinţa, lipsa nu determină ceea ce suntem. Că putem
folosi aceste lucruri care sunt, în aparenţă, negative, pentru un efect pozitiv.
— Şi sper că putem să le transmitem acelor copii ai Domnului cât de
iubiţi sunt. Cât de preţioşi sunt pentru acest Dumnezeu. Chiar şi refugiatul
dispreţuit al cărui nume pare să nu-l ştie nimeni. Mă uit adesea la fotografii
cu oameni fugind de violenţă. E atâta violenţă. Uitaţi-vă la copii. Spun că
Dumnezeu plânge, pentru că Dumnezeu nu a vrut să trăim aşa. Dar vedeţi,
chiar în aceste condiţii, există oameni care vin din alte părţi ale lumii pentru
a încerca să ajute, să îmbunătăţească situaţia. Şi Dumnezeu începe să
zâmbească printre lacrimi. Şi când Dumnezeu vede şi aude cum încerci să-i
ajuţi pe copiii Domnului, Dumnezeu zâmbeşte.
Arhiepiscopul radia de fericire şi a şoptit cuvântul zâmbeşte de parcă era
numele sfânt al lui Dumnezeu.
— Vrea să mai pună o întrebare, a spus Arhiepiscopul, văzând că mă
aplec în faţă.
Era extraordinar să aud cât de profund îi preocupă bucuria şi suferinţa,
dar, în ritmul în care înaintam, n-am fi reuşit să trecem nici printr-o zecime
din întrebările pe care trebuia să le punem.
Dalai Lama a lovit uşor mâna Arhiepiscopului şi a spus:
— Avem mai multe zile la dispoziţie, aşa că nu-i nici o problemă. Dacă
interviul nostru durează doar treizeci de minute sau o oră, va trebui să ne
scurtăm răspunsurile.
— Tu trebuie să-ţi scurtezi răspunsurile, a spus Arhiepiscopul. Eu sunt
concis.
— Să bem întâi nişte ceai, apoi voi fi concis.
 Nimic frumos nu se obţine fără suferinţă

— Părinte Arhiepiscop, vorbeaţi despre cum îndură Dalai Lama suferinţa

grea în timpul exilului. În timpul apartheidului, şi dumneavoastră, şi ţara
dumneavoastră aţi îndurat o suferinţă grea. Chiar în viaţa personală, v-aţi
confruntat cu cancerul de prostată – şi încă vă confruntaţi. Mulţi oameni,
când se îmbolnăvesc, nu sunt foarte veseli. Dar dumneavoastră v-aţi păstrat
acea bucurie în faţa suferinţei. Cum aţi reuşit?
— Ei bine, cu siguranţă am fost ajutat de multe persoane. E bine să
realizezi că nu eşti o celulă solitară. Faci parte dintr-o comunitate minunată.
Acest lucru m-a ajutat foarte mult. După cum spuneam, dacă-ţi propui să fii
vesel nu vei deveni vesel. Vei descoperi că te concentrezi asupra ta. Ca o
floare. Te deschizi, înfloreşti, datorită altor oameni. Şi cred că suferinţa,
chiar suferinţa intensă, este un ingredient necesar pentru viaţă, cu siguranţă
pentru dezvoltarea compasiunii. Ştii, când a fost închis, Nelson Mandela era
tânăr şi, s-ar putea spune, însetat de sânge. Era conducătorul aripii înarmate
a Congresului Naţional African, partidul său. A stat douăzeci şi şapte de ani
în închisoare; mulţi ar spune: „Douăzeci şi şapte de ani, Doamne, cât timp
pierdut!“ Şi cred că oamenii sunt surprinşi când eu le spun: „Ba nu, a fost
nevoie de cei douăzeci şi şapte de ani. A fost nevoie de lucrul acesta pentru
a face curăţenie. Suferinţa din închisoare l-a ajutat să devină mai generos,
dornic să asculte şi partea adversă. Să descopere că şi cei pe care-i
considera duşmani erau fiinţe umane care aveau temeri şi aşteptări. Şi
fuseseră modelaţi de societatea lor. Şi, uite-aşa, fără cei douăzeci şi şapte de
ani nu cred că l-am fi văzut pe acel Nelson Mandela capabil de compasiune,
de generozitate, în stare să se pună în locul celuilalt.“
În timp ce guvernul rasist din Africa de Sud i-a închis pe Nelson Mandela
şi pe atâţia alţi lideri politici, Arhiepiscopul a devenit ambasadorul de facto
al luptei împotriva apartheidului. Fiind protejat de veşmântul său anglican şi
de Premiul Nobel pe care l-a primit în 1984, a putut să lupte ca să pună
capăt oprimării negrilor şi altor persoane de culoare din Africa de Sud. În
acea luptă sângeroasă, a îngropat nenumăraţi bărbaţi, femei şi copii şi la
funeraliile lor a susţinut neobosit pacea şi iertarea.
După eliberarea lui Nelson Mandela şi alegerea sa ca primul preşedinte al
unei Africi de Sud libere, Arhiepiscopul a fost rugat să creeze celebra Truth
and Reconciliation Commission pentru a încerca să găsească o modalitate
paşnică de a analiza atrocităţile comise în timpul apartheidului şi să pună
bazele unui nou viitor, fără răzbunări şi pedepse.
— Şi, oarecum paradoxal, a continuat Arhiepiscopul, modul în care ne
confruntăm cu toate lucrurile ce par să fie negative în viaţa noastră
determină ce fel de persoane devenim. Considerând că toate acestea sunt
supărătoare, vom ajunge nişte oameni epuizaţi, rigizi, pur şi simplu
mânioşi, care vor să distrugă tot.
— Am vorbit despre mame şi despre naştere; mi se pare o metaforă
minunată, de fapt, că nimic frumos nu se obţine fără durere, supărare,
suferinţă. E în natura lucrurilor. Aşa a fost creat universul nostru.
Ulterior am fost uimit auzind de la Pathik Wadhwa, cercetător specializat
în studiul perioadei prenatale, că, într-adevăr, în aceste situaţii acţionează un
fel de lege biologică. Se dovedeşte că exact stresul şi opoziţia determină
dezvoltarea noastră in utero. Celulele noastre stem nu se diferenţiază şi nu
devin noi înşine dacă nu există destul stres biologic care să le încurajeze să
facă acest lucru. Fără stres şi opoziţie, o viaţă complexă ca a noastră nu s-ar
fi dezvoltat niciodată. Nu am fi venit niciodată pe lume.
— Dacă vrei să fii un scriitor bun, a încheiat Arhiepiscopul, nu vei reuşi
mergând întruna la cinema şi mâncând bomboane. Trebuie să te aşezi şi să
scrii, ceea ce poate fi foarte frustrant, dar altfel nu vei obţine acel rezultat
bun.
Cuvintele Arhiepiscopului conţineau un adevăr profund, şi totuşi voiam
să-i repet ceea ce-i spusese lui Dalai Lama. Una e să înţelegi valoarea
suferinţei şi alta să-ţi aduci aminte de lucrul acesta când eşti mânios, frustrat
sau când te doare ceva.
— Părinte Arhiepiscop, dacă ne luaţi la spital sau când mergeţi la medic,
care vă consultă şi vă examinează, e dureros şi neplăcut. Şi aşteptaţi, şi
durează mult. Ce faceţi pentru a nu fi mânios, pentru a nu vă plânge sau a
nu vă plânge de milă? Păreţi să spuneţi că poţi alege să fii vesel chiar şi
când te confrunţi cu acea problemă. Cum reuşiţi?
— Cred că nu ar trebui să-i facem pe oameni să se simtă vinovaţi când
ceva e dureros. Este dureros, dar trebuie să recunoşti că este dureros. De
fapt, chiar în miezul acelei dureri, simţi blândeţea asistentei care are grijă de
tine. Vezi îndemânarea chirurgului care te va opera. Totuşi, uneori durerea
poate fi atât de intensă, încât nu mai observi toate astea. Nu trebuie să te
simţi vinovat. Nu avem nici un control asupra sentimentelor noastre.
Emoţiile apar spontan.
Pe parcursul săptămânii Arhiepiscopul şi Dalai Lama aveau să-şi exprime
păreri diferite în această privinţă: cât control avem asupra emoţiilor
noastre? Arhiepiscopul spunea că avem foarte puţin control asupra lor.
Dalai Lama spunea că avem asupra lor mai mult control decât credem că
avem.
— La un moment dat, vei suferi, a continuat Arhiepiscopul. În tradiţia
creştină, ni se spune să ne oferim suferinţa ca pe o jertfă şi s-o unim cu
chinul şi durerea Mântuitorului nostru, folosind-o astfel pentru a face lumea
mai bună. Te ajută faptul că nu eşti prea egoist. Într-o anumită măsură, te
ajută să priveşti dincolo de tine. Şi astfel poţi să înduri mai uşor necazurile.
Nu e nevoie să ai vreo credinţă pentru a putea spune: „Chiar sunt
binecuvântat pentru că am parte de medici, de asistente profesioniste care
au grijă de mine şi pentru că pot să stau în spital! Poate că e momentul să nu
mai fiu atât de egoist şi să nu mă mai concentrez tot timpul doar asupra
mea.“ Începi să-ţi dai seama: „Hei, nu sunt singurul în situaţia asta. Uită-te
la mulţi alţii, s-ar putea să fie unii care suferă mai mult.“ E ca şi când ai fi
pus într-un cuptor aprins pentru a fi rafinat.
Dalai Lama a intervenit pentru a sublinia adevărul celor spuse de
Arhiepiscop:
— Sursa suferinţei este gândirea prea egoistă. Sursa fericirii este
preocuparea plină de compasiune faţă de starea de bine a celorlalţi. Nu am
avut parte de durerea fizică de care ai avut parte tu. Totuşi, într-o zi, eram în
Bodh Gaya, locul în care Buddha a atins iluminarea, pentru a începe o serie
de lecţii budiste însemnate. Bodh Gaya este cel mai sfânt loc de pelerinaj
pentru budişti. Erau acolo aproape o sută de mii de persoane care veniseră
să participe la lecţii şi, dintr-odată, am simţit o durere intensă în abdomen.
Nu au ştiut atunci că era vorba de vezica biliară, dar mi s-a spus că trebuie
să merg urgent la spital. Când am început să am dureri, erau atât de
crâncene, încât mă luaseră transpiraţiile. A trebuit să mergem cu maşina la
spitalul din Patna, capitala statului Bihar, care se afla la două ore distanţă.
Pe drum am trecut pe lângă multă sărăcie. Bihar este unul din cele mai
sărace state din India. Vedeam pe fereastră copiii desculţi şi ştiam că nu au
parte de o educaţie adecvată. Apoi, apropiindu-ne de Patna, sub o baracă am
văzut un bătrân care zăcea pe jos. Avea părul ciufulit şi hainele murdare şi
părea bolnav. Nu avea pe nimeni care să-l îngrijească. Chiar arăta de parcă
era pe moarte. Tot drumul spre spital, m-am gândit la bărbatul acela, am
simţit suferinţa lui şi am uitat complet de durerea mea. Pur şi simplu
concentrându-mă asupra altei persoane, aşa cum presupune compasiunea,
durerea mea s-a redus mult. Aşa acţionează compasiunea chiar din punct de
vedere fizic. Aşa cum ai spus pe bună dreptate, sursa problemelor este
atitudinea egoistă. Trebuie să avem grijă de noi fără egoism. Dacă nu avem
grijă de noi nu putem să supravieţuim. E necesar. Dar ar trebui să dăm
dovadă de un egoism înţelept mai degrabă decât de un egoism necugetat.
Egoismul necugetat înseamnă că te gândeşti numai la tine, nu te gândeşti la
alţii, îi terorizezi pe alţii, îi exploatezi pe alţii. De fapt, având grijă de alţii,
ajutându-i pe alţii, descoperi, în definitiv, bucuria şi duci o viaţă fericită.
Asta numesc eu egoism înţelept.
— Eşti înţelept, a spus Arhiepiscopul. N-aş spune un egoist înţelept. Pur
şi simplu înţelept.
Practica budistă a antrenării minţii, care se numeşte lojong în tibetană,
este o parte importantă din tradiţia lui Dalai Lama. Unul dintre mesajele
fundamentale ale textului original despre lojong, din secolul al XII-lea,
reflectă cele spuse de Dalai Lama şi de Arhiepiscop despre îndepărtarea de
sine: „Toate învăţăturile dharma sunt de acord într-o privinţă – diminuarea
iubirii de sine.“
Când ne concentrăm asupra noastră, explică textul, ne este menit să fim
nefericiţi: „Gândeşte-te la acest lucru, atâta timp cât te concentrezi prea
mult asupra importanţei pe care o ai şi te gândeşti prea mult dacă eşti bun
sau rău, vei avea parte de suferinţă. Obsesia de a primi ceea ce-ţi doreşti şi
de a evita ceea ce nu-ţi doreşti nu are ca rezultat fericirea.“ Textul include
îndemnul: „Păstrează-ţi întotdeauna mintea veselă.“
Ce este atunci această minte veselă? Jinpa, care a tradus şi a comentat
acest text venerat, ne-a explicat, în timp ce ne pregăteam de călătorie, că
bucuria este natura noastră fundamentală, un lucru pe care poate să-l obţină
toată lumea. Am putea spune că dorinţa noastră de a găsi fericirea este, într-
un fel, o încercare de a redescoperi starea de spirit pe care am avut-o la
început.
Budiştii cred, se pare, că bucuria este starea naturală, dar capacitatea de a
cunoaşte bucuria poate, de asemenea, să fie cultivată ca o abilitate. După
cum ni se spunea, atât de multe depind de lucrurile asupra cărora ne
concentrăm: suferinţa noastră sau a celorlalţi, separarea pe care o percepem
sau conexiunea indivizibilă în raport cu ceilalţi.
Capacitatea noastră de a cultiva bucuria nu a fost studiată din punct de
vedere ştiinţific la fel de temeinic precum capacitatea de a ne cultiva
fericirea. În 1978, psihologii Philip Brickman, Dan Coates şi Roannie
Janoff-Bulman au publicat un studiu de referinţă în care au descoperit că
persoanele care au câştigat la loterie nu erau cu mult mai fericite decât cele
care rămăseseră paralizate în urma unui accident. Acest studiu şi cercetările
ulterioare au condus la ideea că oamenii au un „dat“ care le determină
fericirea pe parcursul vieţii. Cu alte cuvinte, ne obişnuim cu orice situaţie
nouă şi, în mod inevitabil, ne întoarcem la starea noastră generală de
fericire.
Cu toate acestea, cercetări mai recente efectuate de psihologul Sonja
Lyubomirsky sugerează că, poate, doar 50% din fericirea noastră este
determinată de factori imuabili precum genele noastre sau temperamentul
nostru, acel „dat“. Cealaltă jumătate este determinată de o combinaţie
formată din circumstanţele vieţii noastre, asupra cărora putem să avem un
control limitat, şi de atitudinile şi acţiunile noastre, asupra cărora avem un
mare control. Potrivit Sonyei Lyubomirsky, cei trei factori care par să aibă
cea mai mare influenţă asupra fericirii noastre sunt capacitatea de a adopta
o atitudine pozitivă faţă de situaţia noastră, capacitatea de a ne arăta
recunoştinţa şi alegerea de a fi buni şi generoşi. Acestea erau exact
atitudinile şi acţiunile pe care le menţionaseră deja Dalai Lama şi
Arhiepiscopul şi la care aveau să revină, considerându-le stâlpii centrali ai
bucuriei.
 Ai renunţat la plăcere?

În majoritatea religiilor există convingerea profundă că nu putem

descoperi fericirea durabilă prin simţuri. Prin urmare, bucuria noastră
temporară poate să ne vină prin simţuri, dar este în mod inevitabil trecătoare
şi nu este sursa mulţumirii durabile. Există o zicală budistă potrivit căreia
încercarea de a căuta fericirea prin satisfacţie senzorială seamănă cu cea de
a-ţi potoli setea bând apă sărată. Dar care este relaţia dintre bucurie şi
plăcere şi dintre ceea ce Dalai Lama a numit fericire la nivel fizic şi fericire
la nivel mental?
— Mulţi cred că dumneavoastră, fiind un călugăr, aţi renunţat la plăcere
sau la desfătare.
— Şi la sex, a adăugat Dalai Lama, deşi nu despre asta voiam să vorbesc.
— Ce? a spus Arhiepiscopul.
— Sex, sex, a repetat Dalai Lama.
— Chiar ai spus asta? a întrebat Arhiepiscopul, neîncrezător.
— O, o, a spus Dalai Lama râzând, observând surpriza Arhiepiscopului,
apoi s-a întins ca să-l liniştească, lucru care l-a făcut pe Arhiepiscop să
izbucnească într-un chicotit zglobiu.
— Aşadar, pe lângă sex, am spus, încercând să revin la subiect, aţi
renunţat la plăcere şi la desfătare? Am stat lângă dumneavoastră la prânz şi
părea că într-adevăr vă place mâncarea minunată. Care este pentru
dumneavoastră rolul desfătării aduse de plăcerile vieţii?
— Îmi place mâncarea. Fără mâncare, corpul meu nu poate să
supravieţuiască. Nici tu, a spus, întorcându-se spre Arhiepiscop, nu poţi să
te gândeşti numai la Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu. Nu pot să mă
gândesc numai la compasiune, compasiune, compasiune. Compasiunea nu
îmi va umple stomacul. Dar vezi, odată cu fiecare masă trebuie să ne
dezvoltăm capacitatea de a mânca fără să ne ataşăm de mâncare.
 — Cum? a întrebat Arhiepiscopul, neînţelegând prea bine în ce sens
folosea Dalai Lama termenul budist ataşament şi probabil de asemenea,
neînţelegând prea bine cum poate cineva să nu fie ataşat de mâncarea lui.
— Să nu mănânci din lăcomie, a explicat Dalai Lama. Să mănânci doar
pentru supravieţuirea corpului. Trebuie să te gândeşti la valoarea mai
profundă pe care o are hrănirea corpului.
În timpul uneia din mesele noastre, Dalai Lama îmi arătase castronul său
cu orez tibetan şi cu budincă de iaurt şi spusese:
— Aceasta este mâncarea tipică a unui călugăr tibetan – îmi place.
Mânca cu poftă. Şi mă liniştea nespus să ştiu că sfinţenia nu presupune o
respingere a bucuriilor simple ale vieţii, de pildă o masă gustoasă, mai ales
o budincă.
Eram sigur că-i făcuse mare plăcere să mănânce acel desert. Era limpede
că avea parte de o anumită bucurie prin simţuri. M-am întrebat care e limita
dintre desfătare şi lăcomie. Lăcomia înseamnă oare să mănânci a doua sau a
treia porţie, prin urmare ţine de cât mănânci, sau contează mai degrabă
atitudinea faţă de fiecare înghiţitură? Jinpa mi-a împărtăşit o rugăciune
budistă tibetană foarte cunoscută care se spune adesea înaintea unei mese:
„Văzând această masă ca pe un medicament, mă voi bucura de ea fără
lăcomie sau mânie, nici din nesaţ, nici din mândrie, nu pentru a mă îngrăşa,
ci doar pentru a-mi hrăni corpul.“ Dalai Lama spunea probabil că dacă
mănânci pentru a-ţi hrăni corpul nu înseamnă că trebuie să negi desfătarea
şi satisfacţia aduse de această experienţă.
— Voi reveni la întrebarea ta, a spus Dalai Lama. Când vorbim despre
fericire, trebuie să ştim că există, de fapt, două tipuri diferite. Primul este
desfătarea obţinută prin simţuri. În acest caz, sexul, exemplul pe care l-am
menţionat, este o astfel de experienţă. Dar putem cunoaşte fericirea şi la un
nivel mai profund, prin mintea noastră, de exemplu prin iubire, compasiune
şi generozitate. La acest nivel mai profund, fericirea este caracterizată de
sentimentul de împlinire. În vreme ce bucuria adusă de simţuri este de
scurtă durată, bucuria la acest nivel mai profund durează mult mai mult.
Este o bucurie adevărată. Un credincios ajunge la nivelul acesta mai
profund al bucuriei prin credinţa în Dumnezeu, care îţi aduce o forţă
interioară, o pace interioară. Un necredincios sau un nonteist ca mine
trebuie să-şi dezvolte această bucurie mai profundă antrenându-şi mintea.
Acest tip de bucurie sau de fericire vine din interior. Astfel, plăcerile
simţurilor devin mai puţin importante. De mai mulţi ani încoace, discut cu
oameni de ştiinţă despre această distincţie dintre nivelul senzorial al plăcerii
şi al durerii şi nivelul mai profund al fericirii şi suferinţei mentale. Dacă ne
uităm la viaţa materialistă de astăzi vedem că oamenii par preocupaţi în
principal de experienţe senzoriale. Prin urmare, satisfacţia lor este foarte
limitată şi de scurtă durată, de vreme ce fericirea lor depinde atât de mult de
stimuli externi. De exemplu, atât timp cât se aude muzica, sunt fericiţi. – Şi-
a înclinat capul într-o parte, zâmbind de parcă ar fi apreciat muzica. – Când
se întâmplă un lucru plăcut, sunt fericiţi. Dacă au mâncare bună, sunt
fericiţi. Când aceste lucruri încetează, sunt plictisiţi, neliniştiţi şi nefericiţi.
Bineînţeles, nu e deloc ceva nou. Chiar pe vremea lui Buddha, oamenii
cădeau în capcana de a crede că experienţa senzorială le va aduce fericire.
Când bucuria apare la nivelul minţii, nu doar al simţurilor, poţi să menţii o
satisfacţie profundă pentru mult mai mult timp – chiar pentru o zi întreagă.
Le spun întotdeauna oamenilor că trebuie să acorde mai multă atenţie
nivelului mental al bucuriei şi al fericirii. Să nu existe doar plăcere fizică, ci
şi satisfacţie la nivelul minţii. Aceasta este adevărata bucurie. Când eşti
bucuros şi fericit la nivel mental, durerea fizică nu contează foarte mult.
Dar dacă nu există bucurie sau fericire la nivel mental, dacă există prea
multe griji, prea multă teamă, atunci nici măcar mângâierile şi plăcerea
fizică nu îţi vor alina disconfortul mental.
— Mulţi dintre cititorii noştri, am spus, vor înţelege ce este plăcerea
fizică sau dimensiunea fizică a bucuriei şi a fericirii. Ştiu cum îi face să se
simtă o masă gustoasă sau un cântec frumos. Dar ce este această fericire
mentală sau plăcere mentală despre care vorbiţi, care durează douăzeci şi
patru de ore?
— O iubire şi o afecţiune sinceră, a spus Dalai Lama.
— Vă treziţi cu această bucurie? am întrebat. Chiar înainte de cafea?
— Dacă te preocupă profund starea de bine a tuturor fiinţelor, în special a
tuturor fiinţelor umane, vei fi mai fericit dimineaţa, chiar înainte de cafea.
Aceasta este valoarea compasiunii, a sentimentelor de compasiune faţă de
ceilalţi. Meditând fie şi numai zece minute sau treizeci de minute asupra
compasiunii, asupra bunătăţii arătate celorlalţi, vei vedea efectele întreaga
zi. Aceasta este calea de a-ţi păstra mintea liniştită şi veselă. Tuturor ni s-a
întâmplat să fim într-o dispoziţie bună, dar să apară o problemă care totuşi
să nu ne afecteze prea mult. Însă când ai o stare foarte proastă, chiar dacă
vine prietenul tău cel mai apropiat, tot nefericit eşti.
— Aşa erai când am venit? a spus Arhiepiscopul, în glumă.
— Chiar de-asta am venit la aeroport să te întâmpin – ca să pot să fiu mai
nefericit… şi să-ţi creez probleme!
În ştiinţă există o expresie care arată că oamenii nu găsesc satisfacţie
urmărind doar plăcerea: vârtejul hedonist, inspirată de numele şcolii de
gândire greceşti ai cărei membri credeau că plăcerea este binele suprem.
De-a lungul istoriei, hedonismul a avut adepţii lui, încă de când a apărut
cultura scrisă. În Epopeea lui Ghilgameş, Siduri, divinitatea feminină a
fermentaţiei (altfel spus, alcoolul), atrage atenţia: „Umple-ţi stomacul.
Veseleşte-te zi şi noapte. Să-ţi fie zilele pline de bucurie. Dansează şi cântă
zi şi noapte… Doar cu aceste lucruri se îndeletnicesc oamenii.“ Chiar în
cultura profund spirituală a Indiei antice, sursa unei mari părţi din tradiţia
tibetană a lui Dalai Lama, a existat o şcoală hedonistă cunoscută sub
numele de Charvaka. În multe privinţe, hedonismul este filozofia majorităţii
oamenilor şi, cu siguranţă, a devenit viziunea dominantă a culturii de
consum sub semnul sloganului „cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi!“.
Totuşi, oamenii de ştiinţă au descoperit următorul lucru: cu cât avem
parte de mai multă plăcere de un anumit fel, cu atât devenim mai puţin
receptivi la efectele acesteia şi considerăm plăcerea ceva normal. Primul bol
cu îngheţată este sublim, al doilea bol este gustos, iar al treilea îţi provoacă
indigestie. E ca un drog care trebuie luat în cantităţi din ce în ce mai mari ca
să aibă acelaşi efect. Dar, potrivit studiilor, chiar se pare că există ceva ce
modifică decisiv şi durabil starea noastră de bine. Este vorba de ceea ce
recomandaseră Dalai Lama şi Arhiepiscopul în prima zi petrecută
împreună: relaţiile noastre şi, mai ales, exprimarea iubirii şi generozităţii
faţă de celelalte persoane din viaţa noastră.
Richard Davidson, specialistul în neuroştiinţe cu care luasem prânzul în
San Francisco, a integrat cercetarea în neuroimagistică într-o teorie
unificată despre creierul fericit. Eram atât de fascinat de ceea ce spunea,
încât nu am putut să fiu atent la pacheţelele de primăvară pe care le
mâncam, iar acele pacheţele de primăvară erau chiar bune, cel puţin la nivel
fizic.
Există patru circuite ale creierului independente care ne influenţează
starea de bine durabilă, mi-a explicat Davidson. Primul este „capacitatea
noastră de a menţine stări pozitive“. E logic, capacitatea de a menţine stări
pozitive sau emoţii pozitive are un impact direct asupra capacităţii de a
cunoaşte fericirea. Cei doi mari lideri spirituali spuneau că modalitatea de a
ajunge cel mai repede la starea aceasta este să începi prin a-ţi exprima
iubirea şi compasiunea.
Al doilea circuit este responsabil de „capacitatea noastră de a ne reveni în
urma unor stări negative“. Cel mai mult mă fascina faptul că aceste circuite
sunt total independente. Un individ poate să reuşească să-şi menţină stările
pozitive, dar să se prăbuşească uşor în prăpastia unei stări negative în urma
căreia şi-a revenit cu greu. Aşa se explicau multe din viaţa mea.
Al treilea circuit, de asemenea independent, dar esenţial pentru celelalte,
este „capacitatea noastră de a ne concentra şi de a nu lăsa să ne zboare
gândul“. Acesta este, desigur, circuitul pe care încearcă să-l dezvolte multe
tehnici de meditaţie. Fie că se concentrează pe respiraţie, pe o mantra sau pe
meditaţia analitică pe care o practică Dalai Lama în fiecare dimineaţă,
această capacitate de a-ţi concentra atenţia este fundamentală.
Al patrulea şi ultimul circuit este „ capacitatea noastră de a fi generoşi“.
Mi se părea uimitor că avem un întreg circuit al creierului, unul din patru,
consacrat generozităţii. Nu e de mirare că atunci când îi ajutăm pe alţii,
suntem ajutaţi de alţii sau doar vedem cum sunt ajutaţi alţii creierul nostru
cunoaşte o asemenea stare de bine, pe care Ekman o descrisese drept una
dintre dimensiunile bucuriei, admiraţia înălţătoare. Au fost efectuate
cercetări convingătoare şi captivante potrivit cărora venim pe lume echipaţi
pentru cooperare, compasiune şi generozitate.
John Bargh, unul dintre experţii de talie mondială în domeniul ştiinţei
inconştientului, îl descrie ca pe unul din trei obiective înnăscute (şi adesea
inconştiente): supravieţuirea, reproducerea şi cooperarea. În cadrul unor
experimente efectuate în laborator în care unor copii în vârstă de
optsprezece luni li s-au arătat păpuşi aşezate una în faţa alteia, aceştia au
cooperat mai mult decât cei cărora li s-au arătat păpuşi aşezate unele cu
spatele la altele. Acest mecanism elementar inconştient, care poate fi activat
sau dezactivat, susţine Bargh, este un exemplu interesant al existenţei
cooperării ca impuls profund încă din primele etape ale dezvoltării noastre.
Poate că acest obiectiv ne dă cel mai mult de gândit, dar ne-a programat
încă de la începuturi să cooperăm şi să fim mai buni cu cei ce par să fie
ocrotitorii noştri, cei care se presupune că s-au îngrijit să fim în siguranţă.
Suntem mai prevăzători în schimb în legătură cu cei care arată diferit:
acestea sunt rădăcinile inconştiente ale prejudecăţii. Empatia noastră nu
pare să se extindă asupra celor din afara „grupului“ nostru, de aceea, poate,
Arhiepiscopul şi Dalai Lama ne aduc aminte constant că suntem, de fapt, un
grup – omenirea. Totuşi, capacitatea şi dorinţa de a coopera şi de a fi
generos cu alţii se află în circuitele noastre neuronale şi pot fi exploatate din
punct de vedere personal, social şi global.
 Cea mai mare bucurie a noastră

I-am pus Arhiepiscopului următoarea întrebare:

— Bucuria despre care vorbiţi nu este doar un sentiment. Nu este ceva ce
pur şi simplu vine şi pleacă. Este ceva mult mai profund. Mi se pare că
spuneţi că bucuria este un mod de a aborda lumea. Mulţi oameni aşteaptă
fericirea sau bucuria. Când obţin o slujbă, când se îndrăgostesc, când se
îmbogăţesc, vor fi fericiţi, vor avea parte de bucurie. Vorbiţi despre ceva ce
e accesibil chiar acum, fără să aşteptăm nimic.
Arhiepiscopul a reflectat mult asupra răspunsului său:
— Vreau doar să spun că, în cele din urmă, bucuria noastră cea mai mare
este de a căuta să le facem bine altora.
Oare chiar să fie totul atât de simplu? Trebuie doar să ne stimulăm şi să
ne satisfacem circuitul din creier consacrat generozităţii? Anticipând, parcă,
scepticismul meu, Arhiepiscopul a continuat:
— Aşa suntem construiţi. Vreau să spun că suntem programaţi să simţim
compasiune.
De-a dreptul programaţi, m-am gândit, bazându-mă pe cercetarea
efectuată de Davidson.
— Suntem programaţi să avem grijă de ceilalţi şi să fim generoşi unii cu
alţii. Ne veştejim când nu putem să interacţionăm. Mi se pare că acesta este
unul dintre motivele pentru care carcera este o pedeapsă îngrozitoare.
Depindem de ceilalţi pentru a fi pe deplin cine suntem. Nu ştiam că voi
ajunge atât de repede la conceptul pe care îl avem acasă, conceptul de
Ubuntu. Acesta spune că o persoană e o persoană doar datorită altor
persoane. Ubuntu presupune că, dacă am o bucăţică de pâine, e spre binele
meu s-o împart cu tine. Pentru că, în fond, nici unul din noi nu a venit pe
lume singur. A fost nevoie de două persoane ca să venim pe lume. Şi Biblia
pe care noi, evreii şi creştinii, o avem în comun spune o poveste frumoasă.
Dumnezeu spune: „Nu e bine ca Adam să fie singur.“ Ei, ai putea răspunde:
„Nu, îmi pare rău, nu e singur. Există copaci, există animale, există păsări.
Cum poţi să spui că e singur?“ Şi îţi dai seama că e cât se poate de adevărat
că suntem definiţi de o complementaritate foarte profundă. Aceasta este
natura lucrurilor. Nu e nevoie să fii credincios. Vreau să spun că nu aş putea
să vorbesc cum vorbesc dacă nu aş fi învăţat acest lucru de la alte fiinţe
umane. Nu aş putea să merg ca o fiinţă umană. Nu aş putea să gândesc ca o
fiinţă umană decât învăţând acest lucru de la celelalte fiinţe umane.
Aparţinem acestei reţele delicate. De fapt, e un lucru foarte profund. Din
nefericire, în lumea noastră avem tendinţa să nu vedem conexiunea dintre
noi până când au loc mari dezastre. Descoperim că începe să ne pese de
oameni din Timbuktu, pe care nu i-am întâlnit niciodată, şi probabil că nu
ne vom confrunta niciodată cu această latură a morţii. Ne deschidem totuşi
larg inimile. Le oferim ajutor pentru că ne dăm seama că suntem legaţi unii
de alţii. Suntem legaţi unii de alţii şi putem fi oameni doar împreună.
Eram profund mişcat de ceea ce spunea Arhiepiscopul. Totuşi, intuiam
scepticismul pe care-l vor arăta unii cititori, scepticismul de care şi eu
dădusem dovadă. Majoritatea oamenilor nu se gândesc deloc cum ar putea
să-i ajute pe alţii. Fie că ne place sau nu, majoritatea oamenilor se trezesc
dimineaţa întrebându-se cum vor reuşi să-şi facă treaba, să strângă destui
bani ca să plătească facturile şi să aibă grijă de familiile lor şi de alte
responsabilităţi. „Oamenii cumsecade ajung ultimii“ este o frază care se
referă la ambivalenţa noastră profundă în legătură cu bunătatea şi
compasiunea în Occident. În societatea noastră, succesul se măsoară în
funcţie de bani, putere, glorie şi influenţă.
Aceşti doi oameni le aveau pe toate, în afară de bani, dar nici unuia din ei
nu avea să-i fie foame. Liderilor spirituali nu le pasă de bani, dar ce se
întâmplă cu cei care trăiesc şi mor în atotputernica piaţă? Majoritatea
oamenilor nu aspiră la măreţie sau iluminare spirituală, ci doar să plătească
educaţia copiilor lor şi să se descurce până la pensie fără să rămână fără
bani. Am chicotit aducându-mi aminte de o vizită la nişte prieteni care
locuiesc în afara oraşului Las Vegas. Aveau o casă frumoasă, care semăna,
de fapt, cu un palat persan, cu multe clădiri cu fântâni şi canale prin care
curgea apa. Amintea de marile construcţii din civilizaţia islamică. Eram
acolo pentru o discuţie despre moştenirea Arhiepiscopului şi, când sosise şi
văzuse frumuseţea şi măreţia locului, acesta zâmbise şi spusese cu
îndrăzneală: „M-am înşelat, vreau să fiu bogat.“
— După cum ai spus adineauri, a adăugat Dalai Lama, însufleţindu-se,
oamenii se gândesc la bani, la glorie sau la putere. Din perspectiva fericirii
personale, acestea sunt limitate. Aşa cum a spus Arhiepiscopul, în realitate
fiinţele umane sunt animale sociale. Un individ, oricât de puternic, oricât de
deştept ar fi, nu poate să supravieţuiască fără alte fiinţe umane. Aşadar, cea
mai bună cale de a-ţi îndeplini dorinţele, de a-ţi atinge obiectivele e să-i
ajuţi pe alţii, să-ţi faci mai mulţi prieteni. Cum ne facem mai mulţi prieteni?
a întrebat el retoric. Prin încredere. Cum dezvolţi încrederea? E simplu: îţi
manifeşti preocuparea sinceră faţă de starea lor de bine. Apoi va apărea
încrederea. Dar dacă în spatele unui zâmbet artificial sau al unui banchet
fastuos se află o atitudine egoistă adânc înrădăcinată în tine, nu va exista
niciodată încredere. Dacă te gândeşti cum să te foloseşti de ei, cum să obţii
avantaje de pe urma lor, nu vei dezvolta niciodată încrederea în alţii. Fără
încredere nu există prietenie. Noi, fiinţele umane, suntem animale sociale,
aşa cum am spus, şi avem nevoie de prieteni. De prieteni sinceri. Prietenii
pentru bani, prietenii pentru putere sunt prieteni artificiali.
Arhiepiscopul a intervenit:
— Dumnezeul acesta presupune comunitatea, comuniunea. Fiind creaţi
de Dumnezeul acesta, suntem creaţi pentru a ne dezvolta. Şi ne dezvoltăm
în comunitate. Când devenim egocentrici, concentrându-ne asupra noastră,
mai mult ca sigur într-o zi ne vom cufunda într-o frustrare profundă,
profundă, profundă.
Rămâne un paradox. Dacă unul din secretele fundamentale ale bucuriei
este depăşirea egocentrismului, dăm dovadă de un egoism necugetat (cum
ar spune Dalai Lama) şi sortit eşecului dacă ne concentrăm pe propria
bucurie şi fericire? Arhiepiscopul spusese deja că nu putem să urmărim
bucuria şi fericirea în sine. Atunci nu greşim dacă ne concentrăm pe ele?
Potrivit cercetărilor, cultivarea bucuriei şi fericirii proprii e benefică nu
numai pentru tine, ci şi pentru alte persoane din viaţa ta. Când putem să
trecem dincolo de durerea şi suferinţa noastră, suntem mai disponibili
pentru alţii; durerea ne face să fim extrem de egoişti. Fie că este fizică sau
mentală, durerea pare să absoarbă toată preocuparea noastră şi să lase foarte
puţină atenţie pentru alţii. În cartea sa de dialoguri cu Dalai Lama,
psihiatrul Howard Cutler a rezumat aceste descoperiri: „De fapt, studii peste
studii au arătat că oamenii nefericiţi au tendinţa să fie mai egoişti şi sunt
retraşi din punct de vedere social, uneltitori, chiar ostili. În antiteză cu
aceştia, oamenii fericiţi sunt, în general, mai sociabili, flexibili şi creativi şi
sunt capabili să tolereze lipsurile cotidiene ale vieţii mai uşor decât oamenii
nefericiţi. Şi, cel mai important, sunt mai iubitori şi iartă mai uşor decât
oamenii nefericiţi.“
Unii s-ar putea întreba totuşi ce legătură are bucuria noastră cu lupta
împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. Ce legătură are fericirea noastră cu
diminuarea suferinţei din lume? Pe scurt, cu cât ne vindecăm mai mult
durerea, cu atât putem să ne aplecăm mai mult asupra durerii altora. Dar,
surprinzător, Arhiepiscopul şi Dalai Lama spuneau că, de fapt, ne vindecăm
durerea aplecându-ne asupra durerii altora. E un cerc virtuos. Cu cât ne
întoarcem mai mult spre alţii, cu atât avem parte de mai multă bucurie, şi cu
cât avem parte de mai multă bucurie, cu atât mai mult putem să le aducem
bucurie altora. Obiectivul nu este numai să creăm bucurie pentru noi înşine,
ci, cu formularea poetică a Arhiepiscopului, „să fim un rezervor de bucurie,
o oază de pace, un iaz de seninătate care poate să se propage spre toţi cei
din jurul nostru“. După cum vom vedea, bucuria este, de fapt, contagioasă.
La fel ca iubirea, compasiunea şi generozitatea.
Aşadar, să fii mai vesel nu înseamnă numai să te distrezi mai mult. Ne
referim la o stare de spirit mai empatică, mai influentă, chiar mai spirituală
care este deplin implicată în lume. Când Arhiepiscopul şi cu mine lucram ca
să creăm un curs de formare pentru ambasadorii păcii şi activiştii care merg
în zone de conflict, mi-a explicat că pacea trebuie să vină din interior. Nu
putem aduce pacea dacă nu am obţinut pacea interioară. În mod asemănător,
nu putem spera că vom transforma lumea într-un loc mai bun, mai fericit
dacă nu aspirăm la acest lucru şi în vieţile noastre. Eram nerăbdător să aflu
cum facem faţă obstacolelor inevitabile din calea bucuriei, dar ştiam că
trebuie să aştept ziua următoare. Mai era timp doar pentru o întrebare scurtă
înainte de prânz.
L-am întrebat pe Dalai Lama cum e să te trezeşti cu bucurie şi mi-a
împărtăşit experienţa pe care o trăieşte în fiecare dimineaţă.
— Cred că, dacă eşti un adevărat credincios, imediat ce te trezeşti îi
mulţumeşti lui Dumnezeu pentru o nouă zi. Şi încerci să îndeplineşti voia
lui Dumnezeu. Eu, fiind budist, imediat ce mă trezesc mi-aduc aminte de
învăţătura lui Buddha, importanţa bunătăţii şi compasiunii, dorind să li se
întâmple un lucru bun altora sau, cel puţin, să aibă parte de mai puţină
suferinţă. Apoi mi-aduc aminte că toate sunt legate, învăţătura
interdependenţei. Apoi îmi stabilesc scopul pentru ziua respectivă: ca acea
zi să aibă sens. O zi cu sens înseamnă, dacă e posibil, o zi în care îi slujeşti
şi îi ajuţi pe alţii. Dacă nu este posibil, atunci cel puţin o zi în care să nu faci
rău altora. Aceasta este o zi cu sens.
 Prânzul: întâlnirea dintre doi oameni năstruşnici este
minunată

Sala în care Dalai Lama acorda audienţe fusese transformată în

sufragerie. La capătul îndepărtat se afla un Buddha auriu împodobit, aşezat
într-o cutie din lemn în culori vii. Pe pereţi atârnau thangka1, suluri de
mătase pictate în culori strălucitoare, pe care erau reprezentaţi Buddha şi
alte figuri budiste. În mod tradiţional, acestea erau atârnate pe zidurile
mănăstirilor pentru perioade scurte de timp, pentru a inspira practicarea
meditaţiei. Erau folosite pentru a-i încuraja pe practicanţi în drumul spre
iluminare.
1. Pictură religioasă tibetană realizată pe o ţesătură care se poate rula. Stimulează meditaţia sau
este folosită pentru a ilustra anumite predici (n. tr.).

Ferestrele erau acoperite cu perdele din dantelă albă şi masa era aranjată
pentru prânz cu coşuri cu pâine tibetană şi cutii de suc. Tot aranjamentul era
simplu, aproape ca pentru un picnic, iar masa consta în mâncare tibetană
tipică din bucătăria lui Dalai Lama: tăiţei, legume şi momo2, celebrele
găluşte tibetane, gătite la aburi.
2. Găluşcă umplută cu carne sau cu legume; poate fi gătită la aburi, prăjită sau fiartă în supă (n.
tr.).

Dalai Lama şi Arhiepiscopul Tutu erau aşezaţi faţă în faţă. Aşa cum
stăteam, lângă Dalai Lama, simţeam în postura şi în limbajul corpului său
puterea unui lider. Mi-am adus aminte cu câtă fermitate şi căldură îmi
strânsese mâna când ne întâlniserăm prima dată. Bunătatea lui nu-i diminua
în nici un fel puterea, evocare preţioasă a compasiunii ca dimensiune a
puterii, nu a slăbiciunii, un aspect pe care aveau să-l sublinieze şi el, şi
Arhiepiscopul pe parcursul conversaţiilor noastre.
 Când te salută, Dalai Lama îţi ia mâna şi o mângâie uşor, aşa cum ar
putea s-o mângâie un bunic. Te priveşte în ochi, simte profund ce simţi,
apoi îţi atinge fruntea cu fruntea lui. Indiferent ce sentiment e în inima ta şi
se reflectă pe chipul tău, exaltarea sau suferinţa, acesta se oglindeşte pe
chipul său. Dar apoi, când se întâlneşte cu următoarea persoană, aceste
emoţii dispar şi este pe deplin disponibil pentru următoarea întâlnire şi
următorul moment. Poate că asta înseamnă să fii cât se poate de prezent,
disponibil pentru fiecare moment şi fiecare persoană pe care o întâlneşti,
fără să fii legat de trecut prin amintiri răscolitoare şi ademenit de griji în
privinţa viitorului.
Când a început prânzul, am revenit la tema zilelor de naştere, îmbătrânirii
şi morţii.
— Am fost la un specialist german pentru genunchi, a spus Dalai Lama. I
s-a părut că am o condiţie fizică foarte bună. Apoi mi-a spus că problema e
la genunchi. Mi-a spus că nu am 18 ani, ci 80, aşa că nu se pot face prea
multe. Chiar am simţit că e o lecţie grozavă. E foarte important să te
gândeşti la efemeritate. Mi-aduce aminte că am 80 de ani. E minunat. Dar
tu, prietene, tu eşti şi mai bătrân decât mine.
— Te dai mare? a spus Arhiepiscopul.
— E făcută în bucătăria mea, a spus Dalai Lama, oferindu-i o bucată de
pâine cinstitului său oaspete.
— Atingi pâinea cu mâna şi crezi că ar trebui s-o mănânc? a răspuns
Arhiepiscopul. Mie asta-mi place, a spus el, înlocuind pâinea cu
multicereale cu cea albă şi i-a aruncat o privire medicului său american,
zâmbind.
— Ziariştii de la aeroport au zis: „Probabil că sunteţi foarte fericit să
primiţi vizita Arhiepiscopului Tutu“, a spus Dalai Lama. Le-am răspuns:
„Da, într-adevăr, sunt foarte fericit. Îl primesc pe unul dintre prietenii mei
foarte buni. În primul rând, din punct de vedere uman, este un om foarte
bun. În al doilea rând, este un lider religios, un practicant echilibrat care
respectă diferite tradiţii religioase. Apoi, în al treilea rând şi cel mai
important, este prietenul meu foarte, foarte apropiat.“
— Pur şi simplu mă flatezi.
— Apoi le-am spus că mă descrii adesea ca pe o persoană năstruşnică,
aşa că şi eu te consider o persoană năstruşnică. Întâlnirea dintre doi oameni
năstruşnici este minunată. Aşadar, e o reuniune foarte fericită.
Au râs amândoi. Arhiepiscopul şi-a făcut semnul crucii şi a spus o
rugăciune înainte să-şi mănânce pâinea.
— E totul în regulă? Temperatura e potrivită? a întrebat Dalai Lama.
Nu conta că este un mare lider spiritual, fostul conducător al naţiunii
tibetane şi reîncarnarea lui Bodhisattva al Compasiunii pentru cei evlavioşi;
acum era gazdă şi îl preocupa dacă oaspeţii săi sunt mulţumiţi de mâncare.
— Mulţumesc foarte mult, a spus Arhiepiscopul. Îţi mulţumesc pentru că
ne-ai întâmpinat, îţi mulţumesc pentru prânz şi îţi mulţumesc pentru că ai
înşirat toţi oamenii aceia de-a lungul drumului ca să ne întâmpine. – A râs.
– Supa e delicioasă.
Nu l-am văzut niciodată pe Arhiepiscopul Tutu pierzând ocazia de a
mulţumi cuiva sau de a aprecia ceva ce-a primit. Adesea oprea un întreg
spectacol sau un eveniment pentru a le mulţumi tuturor celor prezenţi.
— Supa asta chiar e minunată, a spus Arhiepiscopul, făcându-le semn să
plece călugărilor care încercau să-l servească oferindu-i mai multă mâncare.
Toţi ceilalţi mai aveau puţin şi terminau de mâncat, iar el încă îşi sorbea
supa.
— E delicioasă. Vă rog, vă rog, doar atât mănânc. Voi mânca mai târziu
desertul – adică salata de fructe.
Apoi, văzând că e servită îngheţata, a râs:
— Da, bine, poate mănânc puţină îngheţată.
Îşi legăna capul dintr-o parte în alta, punând în balanţă de o parte
sănătatea şi de cealaltă parte gustul pentru dulciuri. Arhiepiscopului îi place
mult îngheţata, mai ales cea cu stafide şi rom, şi când a stat acasă la Rachel
şi la mine biroul său a avut amabilitatea să ne spună ce mâncăruri şi băuturi
îi plac: puiul în loc de peşte, romul şi Coca-Cola – la care renunţase din
cauza păcătoaselor probleme de sănătate – şi îngheţata cu stafide şi rom.
Îngheţata cu stafide şi rom nu se găsea uşor în afara perioadei sărbătorilor
de iarnă, dar, în cele din urmă, am găsit o cutie de un galon3 în congelatorul
unui depozit de îngheţată. Arhiepiscopul a mâncat trei cupe, pe care le-a
savurat ca desert o dată, şi noi am mâncat restul vreme de o lună.
3. Unitate de măsură pentru capacitate; în Anglia un galon are 4,54 l, iar în SUA, 3,78 l (n. tr.).
 Conversaţia a continuat cu subiectul întâlnirii dintre cele două tradiţii
religioase pe care le reprezentau, marea problemă a conflictului religios şi
nevoia de toleranţă. Dalai Lama a spus întâi că nu toţi oamenii pot să fie
creştini sau budişti.
— Adepţii religiilor lumii nu au de ales, trebuie să accepte realitatea altor
credinţe. Trebuie să trăim împreună. Pentru a trăi în fericire, trebuie să
respectăm tradiţia altora. Chiar admir alte tradiţii. Kofi Annan, în ultimul
său an de viaţă, a înfiinţat o comisie, a adăugat Arhiepiscopul. I-au spus the
High Level Panel4, un titlu cam pompos. Eram reprezentanţi ai tuturor
tradiţiilor şi, în ciuda diversităţii noastre, am redactat un raport unanim. Am
ajuns la următoarea concluzie: „Nu credinţele, ci credincioşii reprezintă
problema.“
4. Comitetul de Nivel Înalt (n. tr.).

— E adevărat, e adevărat, a aprobat Dalai Lama.

Am întrebat ce trebuie să facem în privinţa intoleranţei şi fanatismului,
care se dezlănţuiau în toată lumea.
— Educaţia şi relaţiile cu mai mulţi oameni chiar sunt singurele soluţii, a
răspuns Dalai Lama. Am fost în pelerinaj la locuri sfinte din toată lumea –
de pildă, la Fátima în Portugalia, la Zidul Plângerii şi la Domul Stâncii din
Ierusalim. Odată am fost la Barcelona, în Spania, şi am întâlnit un călugăr
creştin care trăise cinci ani în munţi ca un sihastru – cu foarte puţine mese
calde. L-am întrebat care e practica lui şi mi-a spus că e practica iubirii.
Când a răspuns, în ochii lui era ceva cu totul deosebit. Aceasta chiar este
practica din centrul tuturor religiilor lumii – iubirea. Când m-am întâlnit cu
acest om sfânt, nu m-am gândit: „Din nefericire, nu este budist“ sau „Mare
păcat că e creştin“. Le spun adesea oamenilor: „Chiar crezi că…“, a început
Arhiepiscopul.
Dar Dalai Lama se întorsese spre unul dintre călugări, care servea
mâncarea. Arhiepiscopul s-a prefăcut că-l ceartă:
— Asculţi?
Dalai Lama, care nu auzise comentariul Arhiepiscopului, a încercat să
continue discuţia, spunând:
— Prin urmare, acest lucru arată, în realitate…
 Arhiepiscopul s-a prefăcut în continuare că e jignit:
— Vezi? Nu ascultă.
— Dacă nu foloseşti un băţ, nu o să ascult, a spus Dalai Lama, râzând.
— Credeam că eşti nonviolent!
— Acum te rog să vorbeşti tu mai mult. Eu ar trebui să mă concentrez pe
mâncare. Pentru mine, aceasta e ultima masă a zilei.
În tradiţia monastică budistă, Dalai Lama mănâncă doar două mese pe zi:
micul dejun şi prânzul.
— Bine. După cum spuneam, chiar crezi că atunci când – n-am spus
dacă; am spus când – Dalai Lama ajunge în rai Dumnezeul acela va spune:
„O, Dalai Lama, ai fost minunat. Ce păcat că nu eşti creştin! Va trebui să
mergi în locul mai cald“? Toată lumea îşi dă seama cât de ridicol este.
Arhiepiscopul s-a oprit, apoi, într-un moment foarte profund de prietenie,
a spus:
— Cred că unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat
vreodată a fost faptul că te-am întâlnit.
Dalai Lama a zâmbit şi a început să spună o altă poveste.
— Credeam că o să încerci să mănânci! a spus Arhiepiscopul.
Dalai Lama a chicotit şi s-a întors la desertul său.
— Da, ai avut o influenţă minunată în lume, a continuat Arhiepiscopul.
Ai ajutat mulţi, mulţi oameni să devină oameni buni, oameni care aparţin
unor religii diferite, oameni care aparţin unor credinţe diferite. Pot să
înţeleagă, pot să simtă – pentru că nu cred că este vorba de ceea ce spui,
deşi, da, ceea ce spui este în regulă… e, într-un fel, acceptabil. Şi oamenii
de ştiinţă cred că eşti deştept, dar, în realitate, e vorba de cine eşti. Cred că
oriunde te duci în lume oamenii îşi dau seama că eşti autentic. Nu te
prefaci. Trăieşti ceea ce predici şi ai ajutat foarte, foarte, foarte mulţi
oameni să-şi recapete credinţa religioasă şi, de asemenea, credinţa în
bunătate. Eşti popular nu numai în rândul celor în vârstă, ci şi în rândul
tinerilor. Am spus că tu şi Nelson Mandela sunteţi singurele persoane care
nu sunt vedete pop şi care pot să umple Central Park cum îl umpleţi voi.
Când oamenii ştiu că urmează să vii să vorbeşti, vin în număr mare. Aşadar,
ceea ce spui tu, că lumea noastră e o lume laică şi aşa mai departe, este doar
parţial adevărat.
 Dalai Lama a făcut un semn cu mâinile, parcă pentru a elimina din
discuţie rangul sau condiţia lui specială.
— Întotdeauna mă consider una din cele şapte miliarde de fiinţe umane.
Nu am nimic special. Prin urmare, la acel nivel, am încercat să le arăt
oamenilor că sursa fundamentală a fericirii sunt pur şi simplu un corp
sănătos şi un suflet bun.
În timp ce vorbea, m-am întrebat de ce ne e atât de greu să credem şi să
ne purtăm în consecinţă. Ar trebui să fie evident că suntem la fel, dar adesea
simţim că suntem diferiţi. Există atâta izolare şi alienare. Cu siguranţă,
crescusem simţindu-mă aşa în New York City, care pe atunci era cel mai
populat loc din lume.
— Toţi oamenii îşi doresc o viaţă fericită – şi viaţa noastră fericită
individuală depinde de o omenire fericită. Aşadar, trebuie să ne gândim la
omenire, să descoperim unitatea tuturor celor şapte miliarde de fiinţe
umane.
— Ceai sau cafea? a întrebat Dalai Lama, trecând iar de la statutul de
maestru spiritual la cel de gazdă.
— Am suc, mulţumesc, a răspuns Arhiepiscopul. Ai fost educat cu un
statut de-a dreptul special în Tibet. Cu siguranţă, ai ajuns să înţelegi această
unitate în timp.
— Da, am devenit mai înţelept datorită studiilor şi experienţei. Când am
fost prima dată în Pekin, Beijing în prezent, pentru a mă întâlni cu liderii
chinezi, şi în 1956, când am venit în India şi m-am întâlnit cu nişte lideri
indieni, totul era foarte protocolar, şi aveam emoţii. Aşa că acum, când mă
întâlnesc cu oamenii, mă plasez la un nivel uman, nu e deloc nevoie de
convenienţe. Chiar urăsc formalismul. Când ne naştem, nu există
formalism. Când murim, nu există formalism. Când intrăm în spital, nu
există formalism. Aşadar, formalismul este pur şi simplu artificial. Pur şi
simplu creează bariere în plus. Prin urmare, indiferent în ce credem, toţi
suntem fiinţe umane asemănătoare. Toţi ne dorim o viaţă fericită.
N-am putut să nu mă întreb dacă aversiunea lui Dalai Lama faţă de
formalism nu are legătură cu faptul că şi-a petrecut copilăria într-o colivie
de aur.
— Abia când aţi plecat în exil, am întrebat, s-a terminat cu formalismul?
 — Da, exact. De-asta spun uneori: „De când am devenit refugiat, am
scăpat din închisoarea formalismului.“ Aşa că m-am apropiat mai mult de
realitate. E mult mai bine. Adesea îi tachinez pe prietenii mei japonezi
spunându-le că e prea mult formalism în eticheta din cultura lor. Uneori,
când discutăm ceva, întotdeauna ei răspund aşa. – Şi a dat din cap cu
hotărâre. – Nu-mi dau seama dacă mă aprobă sau nu. Cele mai rele sunt
prânzurile oficiale. Întotdeauna îi tachinez spunându-le că masa arată ca o
decoraţiune, nu a mâncare. Totul este foarte frumos, dar porţiile sunt foarte
mici! Nu-mi pasă de formalism, aşa că le cer mai mult orez, mai mult orez.
E prea mult formalism şi rămâi cu o porţie foarte mică, bună, poate, pentru
o pasăre. – Îşi strângea ultimele înghiţituri de desert.
— Poate că toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, am sugerat, dar
problema e că mulţi nu ştiu cum. Spuneaţi că este important să fii bun la
suflet, dar mulţi oameni sunt timizi sau se deschid greu în faţa altora. Se
sperie. Le este teamă de respingere. Aţi spus că, dacă abordezi oamenii cu
încredere, le inspiri şi lor încredere.
— Aşa e. Prietenia sinceră se bazează în totalitate pe încredere, a explicat
Dalai Lama. Dacă te preocupă în realitate starea de bine a altora, va apărea
şi încrederea. Aceasta e temelia prieteniei. Suntem animale sociale. Avem
nevoie de prieteni. Cred că, de când ne naştem până când murim, prietenii
sunt foarte importanţi.
— Oamenii de ştiinţă au descoperit că avem nevoie de dragoste pentru a
supravieţui. Mamele noastre ne arată o dragoste şi o afecţiune imense când
ne naştem. Mulţi oameni de ştiinţă spun că după naştere sunt câteva
săptămâni în care atingerea fizică a mamei are un rol esenţial în dezvoltarea
normală a creierului. După naştere, dacă un copil este izolat, fără mamă sau
fără atingere fizică, acest lucru poate fi foarte dăunător. Nu are nici o
legătură cu religia. E vorba de biologie. Avem nevoie de dragoste.
Dalai Lama aflase despre această cercetare în anii ’80, de la biologul
(acum decedat) Robert Livingston, care a devenit mai târziu „tutorele“ său
în domeniul biologiei. Tallie Baram, specialistă în neurologia copilului şi în
neuroştiinţe, a coordonat unul dintre cele mai recente studii din acest
domeniu de cercetare. A descoperit că mângâierea mamei declanşează o
activitate care îmbunătăţeşte abilităţile cognitive şi rezistenţa la stres,
dezvoltând în acelaşi timp creierul bebeluşului. Atingerea mamei ar putea,
pur şi simplu, să prevină eliberarea hormonilor stresului, care, după cum s-a
demonstrat, determină dezintegrarea spinilor dendritici, structuri ramificate
ale neuronilor importante pentru trimiterea şi primirea mesajelor şi pentru
codificarea memoriei.
— Mama avea o soră geamănă, am spus. S-a născut prematur, cântărea
doar 1 kilogram şi 133 de grame, şi a fost ţinută în incubator două luni fără
să fie atinsă de nici un om.
— A afectat-o acest lucru? a întrebat Arhiepiscopul Tutu.
— Cred că a afectat-o foarte profund.
— Acum există – cum se numeşte? a spus Arhiepiscopul. Un marsupiu.
Soţia mea, Leah, şi cu mine suntem patronii unui spital de copii din Cape
Town şi într-o zi eram în vizită acolo. Un individ masiv căra un bebeluş
nespus de mic care era legat de pieptul lui în aşa fel încât bebeluşul să poată
simţi cum îi bate inima. Medicii au spus că s-a demonstrat că acei bebeluşi
se simt mult mai bine.
Mpho a întrebat dacă îmi mai aduc aminte cum arătau gemenele mele
chiar după ce s-au născut prematur, când erau în secţia de terapie intensivă
pentru nou-născuţi. Una din fiicele noastre prezenta prolabarea cordonului
ombilical, care o împiedica să coboare prin filiera genitală, iar bătăile inimii
şi nivelul oxigenului scădeau vertiginos. În timp ce încerca să folosească un
vacuum extractor pe capul fiicei noastre, medicul obstetrician îi spusese lui
Rachel că trebuie să mai împingă o dată pentru a naşte copilul, altfel erau
obligaţi să facă o cezariană de urgenţă. Eliana era deja în filiera genitală,
aşa că o cezariană nu era deloc garanţia unei naşteri sigure.
Fiind medic, Rachel ştia, aşa cum ştiam şi eu, că fiecare secundă conta,
de vreme ce nivelul oxigenului Elianei scădea periculos de mult. N-am
văzut niciodată ceva asemănător cu puterea de care a dat dovadă Rachel
când a înfruntat durerea şi şi-a smuls fiecare dram de voinţă maternă din
corp ca s-o nască pe fiica noastră. Când s-a născut, Eliana era albastră, fără
reacţii şi nu respira. A primit un punct – din zece – conform scorului Apgar,
ceea ce însemna că abia trăieşte.
A fost dusă repede la căruciorul cu care erau transportaţi bolnavii, unde
medicii au încercat s-o resusciteze şi i-au spus lui Rachel să stea de vorbă
cu bebeluşul ei, vocea mamei având un efect de vindecare aproape magic,
chiar în sala de operaţii cu grad mare de risc. Am aşteptat cele mai lungi
momente din viaţa noastră în timp ce medicii încercau s-o ţină în viaţă,
pregătindu-se s-o intubeze. Apoi, într-o clipă de bucurie şi uşurare care nu
se pot descrie, Eliana a scuipat, a tras prima oară aer în piept şi a început să
plângă, plină de viaţă. Noi, ceilalţi, inclusiv medicul obstetrician, plângeam
de bucurie.
După naşterea traumatizantă a Elianei, gemenele au fost duse la secţia de
terapie intensivă pentru nou-născuţi a spitalului. Când am intrat acolo, peste
puţin timp, stăteau una lângă cealaltă, ţinându-se de mână.
Importanţa iubirii pentru supravieţuirea noastră, pe care o descria Dalai
Lama, nu-mi era necunoscută, după ce văzusem dragostea maternă care i-a
salvat viaţa fiicei noastre şi care ne permite tuturor să supravieţuim.
— O, e minunat, a spus Arhiepiscopul, imaginându-şi scena.
— E vorba de biologie, a spus Dalai Lama. Toate mamiferele, inclusiv
oamenii, au o legătură specială cu mama lor. Fără grija mamei, puii vor
muri. Asta e realitatea.
— Chiar dacă nu mor, se pot transforma într-un fel de Hitler pentru că au
acest sentiment profund al lipsei de afecţiune, a spus Arhiepiscopul.
— Cred că şi Hitler, când era foarte mic, era la fel ca toţi ceilalţi copii, a
replicat Dalai Lama.
Pentru prima dată, cei doi nu erau de acord, fără să fie vorba de o joacă
năstruşnică.
— Cred că mama lui i-a arătat afecţiune, altfel ar fi murit.
Membrii familiei povestesc că, într-adevăr, Klara Hitler era o mamă
devotată, cu toate că, se pare, tatăl lui Hitler era abuziv.
— Prin urmare, a continuat Dalai Lama, şi astăzi teroriştii aceştia au
primit cât se poate de multă afecţiune de la mamele lor. Deci chiar şi
teroriştii, în adâncul sufletului…
— Cred că trebuie să te contrazic în această privinţă, a răspuns
Arhiepiscopul. Oamenii care ajung nişte fiinţe brutale sunt oameni care se
simt nespus de nesiguri, care vor să demonstreze că sunt cineva, adesea
pentru că nu au primit destulă dragoste.
— Cred că aşa e, circumstanţele, mediul, educaţia, toate contează, a
răspuns Dalai Lama. Mai ales astăzi. Nu se pune mare accent pe valorile
interioare în educaţie. Şi-atunci, în locul valorilor interne, devenim egoişti –
gândindu-ne întotdeauna: eu, eu, eu. O atitudine egoistă creează senzaţia de
nesiguranţă şi teama. Lipsa de încredere. Prea multă teamă provoacă
frustrare. Prea multă frustrare provoacă mânie. Aşa acţionează psihologia,
sistemul minţii, al emoţiei, care creează o reacţie în lanţ. Cu o atitudine
egoistă, te îndepărtezi de ceilalţi, urmează lipsa de încredere, apoi te simţi
nesigur, urmează teama, anxietatea, frustrarea, mânia, violenţa.
Era fascinant să-l auzi pe Dalai Lama descriind procesul mental care
duce la teamă, alienare şi, în cele din urmă, la violenţă. Am subliniat că în
Occident educaţia se concentrează prea mult pe copiii noştri şi doar pe
nevoile lor, în loc să-i ajute să înveţe să le pese de alţii. Dalai Lama a
răspuns:
— Da, e prea mult egoism şi în rândul părinţilor – „copiii mei, copiii
mei“. E o dragoste părtinitoare. Avem nevoie de o dragoste nepărtinitoare
faţă de toată omenirea, faţă de toate fiinţele, indiferent care este atitudinea
lor faţă de noi. Prin urmare, duşmanii noştri sunt tot oameni, fraţi şi surori,
aşa că şi ei merită dragostea noastră, respectul nostru, afecţiunea noastră.
Aceasta este dragostea nepărtinitoare. Poate că trebuie să te opui acţiunilor
duşmanilor tăi, dar poţi să-i iubeşti ca pe nişte fraţi şi surori. Doar noi,
fiinţele umane, putem să facem acest lucru cu inteligenţa noastră umană.
Alte animale nu pot face acest lucru.
De vreme ce am cunoscut dragostea pătimaşă şi unidirecţională de
părinte, m-am întrebat dacă e, într-adevăr, posibil să-i iubeşti pe alţii
arătându-le aceeaşi dragoste. Oare chiar am putea extinde acel cerc al grijii
la mulţi alţii, nu doar la familia noastră? Un călugăr ar putea să-şi
concentreze dragostea asupra întregii omeniri, dar un părinte are un copil de
crescut. Îmi imaginam că Dalai Lama exprima o aspiraţie pentru omenire,
dar era oare o aspiraţie realistă? Poate că nu am putea iubi alţi copii la fel de
mult pe cât îi iubim pe copiii noştri, dar am putea extinde acea dragoste
dincolo de frontierele ei tipice. Mă întrebam ce părere avea Arhiepiscopul,
care era şi tată, dar toată lumea terminase deja prânzul.
Aveam să revenim la flexibilitatea iubirii şi compasiunii mai târziu în
acea săptămână, dar a doua zi începeam să discutăm despre obstacolele din
calea bucuriei, de la stres şi anxietate la necazuri şi boală, şi despre cum am
putea să avem parte de bucurie chiar confruntându-ne cu aceste provocări
inevitabile.
 A DOUA ŞI A TREIA ZI
OBSTACOLELE DIN CALEA BUCURIEI
 Eşti o capodoperă în curs de realizare

— E foarte simplu, a început Dalai Lama. Toată lumea ştie că durerea

fizică este neplăcută şi încearcă s-o evite. Facem asta nu numai vindecând
boli, ci şi încercând să le prevenim şi să ne menţinem imunitatea fizică.
Durerea mentală este la fel de neplăcută, aşa că ar trebui să încercăm s-o
alinăm şi pe aceasta. Putem face acest lucru dezvoltându-ne imunitatea
mentală.
Începuserăm a doua zi de dialoguri şi abordam obstacolele din calea
bucuriei. Subiectul dialogurilor era întrebarea cum putem descoperi bucuria
când ne confruntăm cu suferinţa, şi ştiam că avem nevoie de două zile
întregi pentru a discuta despre toate tipurile de suferinţă. După cum spusese
Dalai Lama cu o zi înainte, o mare parte din nefericirea noastră este
determinată de mintea şi inima noastră – de felul în care reacţionăm în
raport cu întâmplările din viaţa noastră.
— Imunitatea mentală, a explicat Dalai Lama, presupune pur şi simplu să
înveţi să eviţi emoţiile distructive şi să le dezvolţi pe cele pozitive. În
primul rând, trebuie să înţelegem mintea – există atâtea stări de spirit
diferite –, gândurile şi emoţiile diverse pe care le trăim zilnic. Unele dintre
aceste gânduri şi emoţii sunt dăunătoare, chiar toxice, în timp ce altele sunt
sănătoase şi vindecătoare. Cele dintâi ne tulbură mintea şi ne provoacă
multă durere mentală. Celelalte ne aduc adevărata veselie. Când înţelegem
această realitate, ne este mult mai uşor să ne folosim mintea şi să ne luăm
măsuri de precauţie. Astfel ne dezvoltăm imunitatea mentală. Şi aşa cum un
sistem imunitar sănătos şi o constituţie sănătoasă îţi protejează corpul de
virusurile şi bacteriile potenţial periculoase, imunitatea mentală creează o
dispoziţie a minţii sănătoasă, astfel încât aceasta va fi mai puţin susceptibilă
să cadă pradă unor gânduri şi sentimente negative. Să ne gândim şi altfel.
Dacă ai o stare de sănătate bună, în momentul în care vin, virusurile n-o să
te facă să te îmbolnăveşti. Dacă ai o stare de sănătate proastă, chiar şi un
virus slab va fi foarte periculos. În mod asemănător, dacă ai o stare de
sănătate mentală intactă, în momentul în care apar frământările vei suferi
puţin, dar îţi vei reveni repede. Dacă nu ai o sănătate bună, atunci micile
frământări, micile probleme îţi vor provoca multă durere şi suferinţă. Vei
avea parte de multă teamă şi de multe griji, de multă tristeţe şi disperare, de
multă mânie şi de multe necazuri. Oamenilor le-ar plăcea să existe un
medicament care să le alunge teama şi anxietatea şi să-i facă să se
liniştească imediat. E imposibil. Trebuie să-ţi dezvolţi mintea în timp şi să-
ţi cultivi imunitatea mentală. Adesea oamenii mă întreabă care este cea mai
rapidă şi mai bună soluţie a unei probleme. Alt lucru imposibil. Poţi să
găseşti soluţia cea mai rapidă sau cea mai bună, dar nu poţi să le ai pe
amândouă. Cea mai bună soluţie pentru suferinţă este imunitatea mentală,
dar durează până când ţi-o dezvolţi. Odată stăteam de vorbă cu Al Gore,
vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii. Spunea că are multe probleme,
multe dificultăţi, din cauza cărora era foarte neliniştit. I-am spus că noi,
oamenii, avem capacitatea de a face o distincţie între nivelul raţional şi
nivelul emoţional. La nivel raţional, acceptăm că este o problemă gravă
căreia trebuie să-i facem faţă, dar la nivelul mai profund, emoţional, putem
să ne păstrăm calmul. Asemeni oceanului, care are multe valuri la suprafaţă,
dar în adânc este destul de liniştit. Acest lucru este posibil dacă ştim să
dezvoltăm imunitatea mentală.
— Da, a spus Arhiepiscopul, ai răspuns foarte bine. Întotdeauna răspunzi
bine, dar de data aceasta ai răspuns foarte bine. Cred numai că oamenii se
supără foarte rău pe ei înşişi fără să fie nevoie, mai ales când au gânduri şi
sentimente care chiar sunt de-a dreptul fireşti. În fond, cred că trebuie să ne
acceptăm aşa cum suntem. Apoi să sperăm că ne dezvoltăm în sensul pe
care l-a descris Dalai Lama, adică ajungând să ştim care sunt lucrurile care
ne motivează. Acestea sunt lucruri pe care poţi să le formezi, poţi să le
schimbi, dar nu ar trebui să ne fie ruşine de noi înşine. Suntem oameni şi
uneori e bine să recunoaştem că avem emoţii umane. Întrebarea e când se
cuvine să facem asta.
Pe parcursul săptămânii de dialoguri, Arhiepiscopul a spus de multe ori
că nu ar trebui să ne reproşăm gândurile şi emoţiile negative, că sunt fireşti
şi inevitabile. Susţinea că acestea devin şi mai intense din cauza vinii şi
ruşinii când ne gândim că nu ar trebui să le avem. Dalai Lama era de acord
cu faptul că emoţiile umane sunt fireşti, dar punea sub semnul întrebării
caracterul lor inevitabil. Imunitatea mentală, a explicat el, este modalitatea
de a le evita.
Luni întregi după perioada petrecută în Dharamsala m-am frământat din
cauza acestui dezacord aparent: Oare este într-adevăr posibil să prevenim
gândurile şi emoţiile negative, să dezvoltăm ceea ce Dalai Lama numea
„imunitatea mentală“? Sau aceste gânduri şi emoţii sunt inevitabile şi ar
trebui, aşa cum sugera Arhiepiscopul, pur şi simplu să le acceptăm şi să ne
iertăm pentru că le avem?
În cele din urmă, după multe discuţii cu specialişti în psihologie, a
devenit limpede că fiecare punct de vedere e valid şi reflectă doar un stadiu
diferit în ciclul vieţii emoţionale. Prin introspecţie şi meditaţie, putem să
descoperim natura minţii noastre şi să învăţăm să ne stăpânim reacţiile
emoţionale. Vom deveni astfel mai puţin vulnerabili în faţa emoţiilor şi
modelelor de gândire distructive care ne provoacă atâta suferinţă. Acesta
este procesul prin care se dezvoltă imunitatea mentală.
Arhiepiscopul ne amintea pur şi simplu că, şi dacă dobândim această
imunitate, vor fi momente în care vom avea emoţii negative sau distructive,
iar în astfel de momente ultimul lucru pe care vrem să-l facem este să ne
judecăm cu asprime.
Cu alte cuvinte, Dalai Lama spunea că, dacă ne hrănim sănătos, ne luăm
vitaminele şi ne odihnim suficient de mult, putem să rămânem sănătoşi, iar
Arhiepiscopul spunea: „Da, dar ni se va întâmpla şi să răcim, şi nu ar trebui
să agravăm situaţia criticându-ne singuri.“
Prin urmare, cum facem faţă acestor obstacole din calea bucuriei –
sursele inevitabile ale suferinţei, atât interne, cât şi externe – care ne
provoacă atâta durere şi chin în viaţă, când apar? Ele sunt de multe feluri,
de la problemele zilnice provocate de stres, frustrare şi griji la confruntările
existenţiale definitorii cu nenorocirea, boala şi, în cele din urmă, cu
moartea. Nu putem controla caracterul inevitabil al acestor întâmplări, dar
atât Dalai Lama, cât şi Arhiepiscopul au recunoscut că putem să influenţăm
efectul lor asupra vieţii noastre ajustându-ne atitudinea în privinţa lor.
 Primul pas este să acceptăm realitatea suferinţei. Buddha a spus, se pare:
„Am oferit o singură lecţie, una singură: suferinţa şi încetarea suferinţei.“
Primul Adevăr Nobil al budismului este că viaţa e plină de suferinţă.
Cuvântul sanscrit pentru suferinţă este dukkha (nu trebuie confundat cu
condimentul egiptean pe bază de nuci, foarte gustos, dukka).
Dukkha se poate traduce prin „stres“, „anxietate“, „suferinţă“ sau
„nemulţumire“. Este o stare adesea descrisă ca suferinţa fizică şi mentală pe
care o presupun viaţa, boala şi îmbătrânirea. De asemenea, este descrisă ca
anxietatea care decurge din încercarea de a controla ceea ce este
fundamental efemer şi nu poate fi controlat. Încercăm să controlăm
momentul, rezultatul fiind că simţim că nu ar trebui să se întâmple ceea ce
se întâmplă. O mare parte din durerea noastră este provocată de faptul că
dorim ca lucrurile să fie altfel de cum sunt.
— Cred că, în multe cazuri, te cuprinde un fel de nefericire, de
nemulţumire care duce la frustrare şi la mânie, a explicat Dalai Lama.
Stresul şi frustrarea pot părea nişte probleme sau supărări superficiale,
dar Buddha a descoperit că se află în centrul unei mari părţi din suferinţa
noastră nenecesară sau creată. Mi-am adus aminte de ceea ce spusese Dalai
Lama în prima zi petrecută împreună: nu putem pune capăt dezastrelor
naturale sau suferinţei pe care o provoacă, dar putem pune capăt unei mari
părţi din restul suferinţei noastre.
Dukkha sau suferinţa este opusul lui sukha, care înseamnă fericire, linişte
sau confort. Se spune că ambele cuvinte provin de la arienii din Antichitate,
care au adus limba sanscrită în India. Aceşti arieni erau un popor nomad
care se deplasa în căruţe trase de cai sau de boi şi sensul literal al cuvintelor
este „a avea o osie proastă (sau bună)“. Era un drum denivelat (dukkha) sau
un drum lin (sukha)? Nu e rea această metaforă care se referă la viaţă. Ce
este oare suferinţa, dacă nu un drum denivelat? Fiecare viaţă este brăzdată
cu făgaşe şi nimeni nu poate să ocolească unele denivelări inevitabile, dar
atât de multe sunt determinate de percepţia noastră asupra drumului. Mintea
noastră este osia care stabileşte dacă drumul ni se pare denivelat sau lin.
Am înţeles pe deplin acest lucru aproape la propriu când am fost la
Dharamsala în ianuarie, cu mai multe luni înainte de aceste dialoguri,
împreună cu Peggy Callahan. Peggy era responsabilă cu filmarea
săptămânii petrecute în Dharamsala şi am mers acolo ca să pregătim vizita
din aprilie. Zborul nostru de întoarcere de pe aeroportul acoperit de nori din
Dharamsala a fost anulat, aşa că am pornit într-o expediţie pe un drum
denivelat şi şerpuit spre cel mai apropiat aeroport, ţinându-ne bine de
centurile din maşină în timp ce săream în sus şi-n jos şi eram aruncaţi dintr-
o parte în alta. Ne-am străduit să nu ni se facă rău de maşină şi ne-am gândit
la altceva, spunându-ne povestiri amuzante din timpul călătoriilor noastre –
lungind fiecare poveste cât mai mult posibil în timpul zguduitoarei noastre
călătorii de şase ore.
— Avem anumite percepţii asupra experienţei noastre şi le judecăm
astfel: „E bine“, „E rău“, „E neutru“, a explicat Dalai Lama. Apoi avem
reacţii: teamă, frustrare, mânie. Ne dăm seama că acestea sunt pur şi simplu
diferite aspecte ale minţii. Nu reprezintă realitatea propriu-zisă. În mod
asemănător, curajul, bunătatea, iubirea şi iertarea sunt, de asemenea, aspecte
ale minţii. Este foarte folositor să cunoşti sistemul emoţiilor şi să înţelegi
cum funcţionează mintea noastră. Când apar teama sau frustrarea, trebuie să
ne întrebăm: care este cauza? În majoritatea situaţiilor, teama este pur şi
simplu o proiecţie mentală. În Palatul Potala, unde locuiam, exista o zonă
foarte întunecoasă şi circulau poveşti despre fantomele de acolo. Aşa că
atunci când treceam prin zona aceea simţeam ceva. Era numai o proiecţie
mentală.
— Ba nu, a spus Arhiepiscopul, cu o figură înspăimântată. Chiar erau
fantome.
Dalai Lama a râs şi a răspuns:
— Când un câine turbat se apropie, lătrând şi scrâşnind din dinţi, ai
nevoie de teamă. Nu e o proiecţie mentală. Astfel că trebuie să analizezi
cauzele temerii. În cazul frustrării, adesea vezi pe cineva şi ai o proiecţie
mentală, chiar dacă faţa lui sau a ei este neutră. În mod asemănător, când
vezi acţiunile cuiva ai o proiecţie mentală, deşi purtarea acelei persoane este
neutră. Aşa că trebuie să te întrebi dacă frustrarea ta se bazează pe ceva
real. Chiar dacă cineva te critică sau te atacă, trebuie să te gândeşti: De ce s-
a întâmplat asta? Omul acela nu este duşmanul tău de când s-a născut.
Anumite circumstanţe l-au determinat să aibă o atitudine negativă faţă de
tine. Pot fi multe cauze, dar, de obicei, atitudinea ta este un factor
important, imposibil de ignorat. Îţi dai seama că asta s-a întâmplat fiindcă ai
făcut cândva ceva ce nu a fost pe placul respectivei persoane. Prin urmare,
când îţi dai seama cum ai contribuit la faptul că acea persoană te-a criticat
sau te-a atacat, intensitatea frustrării şi mâniei tale scade automat. Apoi îţi
dai seama, de asemenea, că în esenţă natura umană este bună, plină de
compasiune, şi că acea persoană nu vrea să-ţi facă rău. Aşadar, înţelegi că
emoţia ei se datorează unei neînţelegeri sau unei dezinformări. Înţelegi că
acţiunile ei sunt cauzate de emoţiile ei distructive. Poate să te îngrijoreze, să
simţi compasiune, poate chiar îţi pare rău pentru durerea şi suferinţa ei: ce
trist e că această persoană nu se controlează sau că are un sentiment atât de
negativ. În loc de frustrare şi de mânie, îţi pare rău şi îţi faci griji pentru ea.
Am dat din cap şi am spus:
— Dar uneori frustrarea noastră nu depinde de alte persoane, ci de
circumstanţe pe care nu putem să le controlăm. De exemplu, nu putem să
controlăm zborurile anulate.
— Când eram tânăr şi foarte nerăbdător să merg să fac ceva, a spus Dalai
Lama, anunţau că zborul are întârziere sau că a fost anulat şi eram mânios,
uneori eram mânios pe pilot sau pe compania aeriană. Înainte să existe
curse de la Dharamsala la Delhi, mergeam în oraşul Jammu, la vreo patru
ore de drum cu maşina, ca să iau avionul. Într-o dimineaţă, toţi pasagerii
erau în avion, când s-a anunţat că zborul se anulează şi că toată lumea este
rugată să coboare. Mai târziu mi s-a spus că pilotul nu a venit pentru că
băuse prea mult cu o seară înainte. Aşa că toată lumea îşi arăta
nemulţumirea, iar eu eram la rându-mi frustrat. Acum, când se anunţă că
zborul meu este anulat sau amânat, ceea ce se întâmplă destul de des aici,
consider că e o bună ocazie să mă aşez şi să-mi practic meditaţia. Aşa că
acum simt mai puţină frustrare.
Mi-am adus aminte de o călătorie cu avionul spre Hawaii împreună cu
Rachel, cu fiul nostru, Jesse, care pe atunci avea 2 ani, şi cu mama. Nu
aveam foarte mulţi bani şi rezervaserăm locuri la cea mai ieftină companie
aeriană pe care am găsit-o. Compania avea doar două avioane şi făcea
drumuri dus şi întors spre Hawaii şi spre alte destinaţii de vacanţă. Eram pe
la jumătatea drumului din California spre Oahu, deasupra Pacificului, când
am simţit o izbitură bruscă, de parcă ar fi împins cineva avionul dintr-o
parte. Apoi avionul s-a rotit iute şi peste puţin timp echipajul a anunţat că
ne întoarcem la San Francisco. Mi-aduc aminte că am fost foarte mânios şi
frustrat.
Trebuia să aşteptăm toată ziua alt avion, aşa că am încercat să ne începem
vacanţa în California, ducându-l pe Jesse la grădina zoologică. Ne-am
distrat, dar eram mânios pentru că vacanţa noastră în Hawaii era scurtată.
Când ne-am întors, în cele din urmă, la aeroport şi ne pregăteam de
îmbarcare, am auzit din întâmplare cum pilotul îi mărturisea unui alt
membru al echipajului motivul întoarcerii.
Se pare că un pivot de la un motor se slăbise. Pilotul a menţionat cu
nonşalanţă, asemeni celor obişnuiţi să se descurce cu calm în situaţii cu risc
crescut, că, dacă nu ar fi oprit motorul când l-au oprit, s-ar fi desprins, iar
avionul s-ar fi prăbuşit în ocean. Deodată, un zbor întârziat şi o zi la grădina
zoologică nu mai erau atât de neplăcute, în fond.
— Eram foarte frustrat şi mânios, a spus Arhiepiscopul, când ne grăbeam
să ajungem la o întâlnire foarte importantă şi eram blocaţi în trafic pentru că
avusese loc un accident mai în faţă. Scrâşneai din dinţi şi îţi venea să baţi pe
cineva. Dar, îmbătrânind, mi-am spus: „Ei bine, e o ocazie să taci. Apoi
încerci să le ridici moralul tuturor celor implicaţi. Nu poţi să faci foarte
multe, aşa că, dacă scrâşneşti din dinţi şi te aprinzi, nu rezolvi nimic. Atunci
de ce să nu foloseşti vechile metode despre care spune lumea? Numără până
la zece. Unu, doi, trei… ah!
Arhiepiscopul s-a prefăcut că-şi iese din fire cu toate că încerca să
numere până la zece.
— Cred că durează până înveţi să fii relaxat, a continuat. Ştii, nu e ceva
ce primeşti pe tavă de-a gata. Nimeni nu ar trebui să fie supărat pe sine
însuşi. Astfel pur şi simplu frustrarea devine mai mare. Suntem fiinţe
umane, fiinţe umane supuse greşelilor. Şi, aşa cum subliniază Dalai Lama, a
fost o vreme când… Acum îl vedem senin şi liniştit. Totuşi, a avut şi el
momente de supărare şi poate că încă mai are. La fel ca muşchii care trebuie
exersaţi pentru a fi puternici. Uneori devenim prea mânioşi pe noi înşine,
gândindu-ne că ar trebui să fim perfecţi de când pornim în lume. Dar în
această perioadă pe care o petrecem pe pământ ar trebui să învăţăm să fim
buni, să învăţăm să fim mai iubitori, să învăţăm să avem mai multă
compasiune. Şi înveţi, nu doar teoretic. – Arhiepiscopul a făcut semn cu
degetele arătătoare spre cap. – Înveţi când se întâmplă ceva care te pune la
încercare. – Apoi s-a prefăcut că vorbeşte aşa cum ar putea vorbi
Dumnezeu. – „Hei, ai spus că vrei să ai mai multă compasiune.“ „Hei, voiai
să fii puţin mai relaxat.“ Devenim foarte mânioşi pe noi înşine. Credem că
ar trebui să fim superbărbaţi şi superfemei de la bun început. Seninătatea lui
Dalai Lama nu a apărut pe deplin formată. Bunătatea, compasiunea au
crescut prin practicarea rugăciunii şi meditaţiei, prin răbdare şi acceptare –
în nişte limite rezonabile. Acceptarea circumstanţelor aşa cum sunt, pentru
că, dacă există nişte circumstanţe pe care nu poţi să le schimbi, nu are nici
un rost să te dai cu capul de pereţi; aşa te alegi doar cu o durere de cap.
Aceasta este o vale a creşterii şi a dezvoltării.
M-a surprins expresia „o vale a creşterii şi a dezvoltării“, care părea să
fie un ecou al faimoasei imagini creştine a vieţii ca vale a plângerii, din care
suntem eliberaţi doar când ajungem în rai. Se spune adesea că această
expresie vine din Psalmul 84:6, care conţine frumoasa formulare „Când
străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare“. Într-
adevăr, putem să ne folosim lacrimile, stresul şi frustrarea ca pe un izvor din
care putem lua apele dătătoare de viaţă ale creşterii noastre emoţionale şi
spirituale.
— Seamănă cu felul în care învăţăm să fim părinţi, a spus Arhiepiscopul,
formulând concluziile discuţiei noastre. Înveţi cum să reacţionezi în faţa
unui copil care te scoate din sărite. Te descurci mai bine cu al treilea copil
decât te-ai descurcat cu primul. Aşa că le-aş spune tuturor: „Eşti creat
pentru perfecţiune, dar încă nu eşti perfect. Eşti o capodoperă în curs de
realizare.“
Teama, stresul şi anxietatea: de multe ori eram foarte
nervos

— Toţi avem temeri, a explicat Arhiepiscopul. Teama şi anxietatea sunt

mecanisme care ne-au ajutat să supravieţuim. Ştii, dacă nu ţi-ar fi teamă
când ai vedea un leu şi ai trece pur şi simplu zglobiu pe lângă el, în doi
timpi şi trei mişcări nu ai mai exista. Dumnezeu ne-a dăruit aceste lucruri
pentru că Dumnezeu ştie că avem nevoie de ele. Altfel, am fi curajoşi, dar
am fi şi foarte proşti şi nu am mai trăi foarte mult. Problema apare când
teama este exagerată sau când este provocată de un lucru care chiar este
foarte neînsemnat.
Când l-am întrebat pe Arhiepiscop cum învinsese teama în timpul
perioadei întunecate a apartheidului, când primise multe ameninţări cu
moartea, a spus:
— Ei, nu făceai lucruri stupide, stând, de pildă, în faţa unei ferestre
luminate noaptea, dar trebuia să-i spui lui Dumnezeu: „Te slujesc, aşa că ai
face bine să mă aperi.“
Întotdeauna m-a impresionat modul în care Arhiepiscopul e dispus să-şi
recunoască temerile şi slăbiciunile. Auzim atât de rar despre îndoielile,
temerile şi grijile liderilor, pentru că rolul de lider în sine pare să presupună
un aer de încredere care rareori permite recunoaşterea slăbiciunii sau
vulnerabilităţii. Cândva, fostul redactor al revistei Time Rick Stengel, care a
colaborat cu Nelson Mandela la autobiografia acestuia, Long Walk to
Freedom, mi-a spus o poveste uimitoare. Mandela zbura într-un mic avion
cu elice, împreună cu bodyguardul său, Mike. Marele lider era ascuns în
spatele ziarului de dimineaţă, când a observat că o elice nu funcţiona. S-a
aplecat în faţă şi i-a spus liniştit lui Mike, care i-a informat pe piloţi.
Aceştia cunoşteau problema şi au explicat că fuseseră demarate procedurile
de aterizare de urgenţă. Când Mike i-a explicat situaţia lui Mandela, el a dat
din cap liniştit şi a început să citească iar ziarul. Se pare că Mike, un tip dur,
tremura de teamă, dar s-a liniştit doar văzându-l pe Mandela, care părea
netulburat că ar putea în orice clipă să se prăbuşească. Când s-au suit în
partea din spate a BMW-ului blindat care i-a aşteptat la aeroport, Stengel l-a
întrebat cum a fost zborul. Atunci Mandela s-a aplecat, cu ochii larg
deschişi, şi a spus: „Ştii, am fost îngrozit acolo sus.“ Chiar dacă rolul de
lider presupune a da dovadă de putere în momente de criză, ca oameni
suntem definiţi în egală măsură, sau poate şi mai mult, de slăbiciunea şi de
vulnerabilitatea noastră, lucru care, spune adesea Arhiepiscopul, ne aduce
aminte că avem nevoie unii de alţii.
Unul dintre citatele mele preferate pe care le-am inclus în cartea despre
Mandela Notes on the Future se referă la curaj: „Uite ce am învăţat: curajul
nu înseamnă absenţa temerii, ci înfrângerea ei. Mi-a fost teamă de mai
multe ori decât pot să-mi aduc aminte, dar am ascuns acest lucru în spatele
unei măşti a curajului. Omul curajos nu este cel care nu se teme, ci cel care-
şi învinge teama.“ Arhiepiscopul Tutu a spus ceva foarte asemănător când
lucram la God Has a Dream. A spus: „Curajul nu este absenţa temerii, ci
capacitatea de a acţiona în pofida ei.“ Cuvântul englezesc courage vine din
cuvântul franţuzesc cœur sau inimă; într-adevăr, curajul este triumful
dragostei şi devotamentului inimii noastre în faţa freamătului raţional al
minţii care are rolul de a ne proteja.
Aşa cum spusese Arhiepiscopul, când teama firească devine exagerată
cunoaştem stresul, grijile şi anxietatea. Mulţi dintre noi suferim din cauza
acestei stări generale de nelinişte, în timpul căreia suntem cuprinşi de
temeri şi de griji care planează asupra oricărei experienţe sau relaţii. E
foarte greu să fii vesel când eşti cuprins de stres şi de anxietate; avem tot
timpul senzaţia că suntem copleşiţi şi că nu putem să facem faţă
îndatoririlor de la serviciu, îndatoririlor familiale sau dispozitivelor digitale
care ne aduc aminte constant de toate lucrurile pe care le pierdem. Jonglând
cu atât de multe lucruri în acelaşi timp, putem avea senzaţia că rămânem
întotdeauna cu un pas în urmă.
Jinpa a remarcat că societatea modernă a transformat independenţa într-o
prioritate în asemenea măsură încât rămânem pe cont propriu, încercând să
ne gestionăm viaţa care ne scapă tot mai mult de sub control. A vorbit
despre viaţa pe care o duceau Dalai Lama şi poporul său în Tibet înainte de
invazia chineză. În îndepărtatul sat Taktser, din provincia Amdo, casa
familiei lui Dalai Lama, asemeni celorlalte case din sat, se afla pe un platou
şi dădea spre câmpuri cu iarbă unduitoare, pline de nomazi şi de iaci. Dalai
Lama s-a născut într-o familie cu şaisprezece copii, din care nouă au murit
când erau mici. Cel mai apropiat oraş se afla la o distanţă de trei ore de
mers călare pe catâr. Băiatul, care atunci se numea Lhamo Thondup,
dormea în bucătărie, cât mai aproape de sobă. Probabil că el şi familia lui
nu duceau o viaţă prea uşoară, aşa că a fost o surpriză pentru mine când
Jinpa a explicat că viaţa ar fi fost mult mai puţin stresantă într-un sat
tradiţional.
Omenirea, în mare parte din istoria ei, fie în Tibet, în Africa sau oriunde
altundeva, a trăit temeri şi griji, unele dintre ele majore. De exemplu,
oamenii se întrebau dacă vor avea destulă mâncare în timpul iernii. Dar
stăpâneau mai uşor aceste frământări trăind aproape unii de alţii şi ajutându-
se reciproc. Cu siguranţă, supravieţuirea este factorul care provoacă cel mai
mare stres – iar reacţia noastră la stres a evoluat din acest motiv –, dar
presiunile şi constrângerile constante din viaţa modernă sunt diferite. Deşi,
fără îndoială, oamenii treceau prin momente de mare stres şi anxietate când
îşi pierdeau recolta sau chiar un copil, ritmurile cotidiene nu erau atât de
turbate şi de haotice.
— S-a pierdut o anumită înţelepciune, a spus Jinpa. Avem mult mai
multe oportunităţi acum, dar şi mult mai multe nelinişti.
M-am gândit la călătoria fizică şi psihologică în care pornise Jinpa: de la
viaţa într-o mănăstire budistă care în mare era neschimbată de mii de ani la
viaţa de familie pe care o duce acum în Montreal.
Dar dacă stresul şi anxietatea sunt inevitabile în viaţa modernă, cum
putem începe să înfruntăm aceste surse de supărare omniprezente? Cum
putem să facem ca drumul să fie mai lin? Cum reducem la minimum grijile?
— Adesea stresul şi anxietatea sunt determinate de prea multe aşteptări şi
de prea multe ambiţii, a spus Dalai Lama. Când nu îndeplinim acele
aşteptări sau ambiţii, devenim frustraţi. Încă de la bun început, este vorba de
o atitudine egoistă: „vreau lucrul acesta, vreau lucrul celălalt“. Adesea nu
suntem realişti în legătură cu competenţa noastră sau cu realitatea obiectivă.
Când suntem conştienţi de capacităţile noastre, putem să ne apreciem realist
şi efortul. Atunci avem şanse mult mai mari de a ne atinge obiectivele. Dar
efortul nerealist aduce doar dezastre. Prin urmare, în multe cazuri stresul
nostru este provocat de propriile aşteptări şi ambiţii.
Ce înseamnă prea multă ambiţie? m-am întrebat. Fiind educat în
America, unde ambiţia e o virtute în sine, uniunea dintre iniţiativă şi
perseverenţă, am fost uimit de răspunsul său. Să fie oare nevoia permanentă
de a obţine ceva, principala noastră ambiţie în viaţa modernă, un drum
greşit? Iar convingerea că e bine să ai din ce în ce mai multe ar putea să fie
o reţetă pentru stres şi frustrare şi, în cele din urmă, pentru nemulţumire?
Poate că e vorba de priorităţi. Ce lucruri merită într-adevăr să obţinem?
Care sunt lucrurile de care chiar avem nevoie? Potrivit Arhiepiscopului şi
lui Dalai Lama, când înţelegem de cât de puţine lucruri avem într-adevăr
nevoie – de dragoste şi de comuniune – această nevoie de a obţine tot mai
multe, care ni se părea esenţială pentru starea noastră de bine, capătă locul
pe care îl merită şi nu mai devine centrul de interes sau obsesia vieţii
noastre. Trebuie să încercăm să fim conştienţi de modul în care trăim şi să
nu ne lăsăm copleşiţi de transa lumii moderne, de marşul neîncetat, de
acceleratorul anxietăţii. Dalai Lama ne îndemna să fim mai realişti, astfel
încât să putem atinge un fel de pace interioară acum în loc să alergăm
întotdeauna pentru a ne îndeplini aşteptările şi ambiţiile legate de viitor.
Simptomele stresului cronic sunt senzaţiile de împrăştiere şi de fugă după
timp – incapacitatea de a fi prezent. Căutăm un fel de a fi aşezaţi, veseli şi
trebuie să facem loc pentru acest fel de a fi. Odată Arhiepiscopul mi-a spus
că adesea oamenii cred că el are nevoie de timp ca să se roage şi să
reflecteze, pentru că este un lider religios. Dar că oamenii nevoiţi să trăiască
pe piaţa muncii – oamenii de afaceri, specialiştii şi muncitorii – au şi mai
multă nevoie de lucrul acesta.
În vreme ce stresul cronic devine o epidemie globală, reacţia noastră la
stres este studiată intensiv pentru a i se afla misterele. S-a dovedit că
perspectiva pe care o abordăm influenţează surprinzător de mult reacţia
corpului la stres. Când transformăm o ameninţare într-o provocare, corpul
nostru reacţionează foarte diferit.
Psihologul Elissa Epel este unul dintre cei mai buni specialişti în
studierea stresului şi mi-a explicat cum acţionează acesta. Reacţia noastră la
stres a evoluat pentru a ne salva de atacuri sau de pericole precum un leu
înfometat sau o avalanşă. Cortizolul şi adrenalina se răspândesc în sânge.
Acest lucru face ca pupilele să ni se dilate, astfel încât putem să vedem mai
bine, ca inima şi respiraţia să o ia la goană, astfel încât putem să reacţionăm
mai repede, şi ca sângele să se deplaseze din organe în muşchii mari, astfel
încât putem să ne luptăm sau să fugim. Această reacţie la stres a evoluat ca
o experienţă rară şi temporară, dar, în lumea noastră modernă, la multe
persoane se activează constant. Epel şi colega ei Elizabeth Blackburn,
specialistă în biologie moleculară şi laureată a Premiului Nobel, au
descoperit că stresul constant chiar ne uzează telomerii, „capacele“ din
ADN care ne apără celulele de boală şi de îmbătrânire. Nu numai stresul, ci
şi modelele de gândire, în general, au un impact asupra telomerilor, lucru
care le-a determinat pe Epel şi Blackburn să conchidă că celulele noastre
chiar „ne ascultă gândurile“.
Problema nu este existenţa factorilor de stres, care nu pot fi evitaţi;
stresul este pur şi simplu modul prin care creierul semnalează că un lucru
este important. Problema – sau, poate, oportunitatea – este modul în care
reacţionăm la stres.
Epel şi Blackburn explică faptul că nu numai stresul ne distruge
telomerii. Reacţia noastră la stres este cea mai importantă. Ne încurajează
să ne dezvoltăm rezistenţa la stres. Aceasta presupune să transformăm ceea
ce se numeşte „stres ameninţare“ sau percepţia potrivit căreia un eveniment
stresant este o ameninţare care ne va face rău în ceea ce se numeşte „stres
provocare“ sau percepţia potrivit căreia un eveniment stresant este o
provocare care ne va ajuta să ne dezvoltăm. Remediul pe care îl oferă este
cât se poate de simplu. Pur şi simplu observi în corpul tău reacţia la stres de
tipul „luptă-te sau fugi!“ – inima care bate tare, sângele care pulsează sau
furnicăturile din mâini sau faţă, respiraţia rapidă – şi îţi aduci aminte că
acestea sunt reacţii fireşti la stres; corpul doar se pregăteşte să facă faţă
provocării.
De ce considerăm că un lucru sau o persoană este o ameninţare?
Arhiepiscopul şi Dalai Lama spuneau că stresul nostru depinde în mare
măsură de faptul că ne considerăm separaţi de ceilalţi, ceea ce înseamnă,
poate, pierderea sentimentului legăturii colective, Ubuntu. Îl întrebasem
odată pe Arhiepiscop cum suportă grijile şi insomnia şi mi-a spus că se
gândeşte la oamenii din toată lumea care sunt, de asemenea, treji şi nu pot
să doarmă. Gândindu-se la alţii şi aducându-şi aminte că nu e singur, suferă
mai puţin şi îşi face mai puţine griji, în timp ce spune o rugăciune pentru ei.
— Când eram tânăr, dădeam lecţii, a explicat Dalai Lama, descriind una
dintre experienţele care-l făceau să cunoască stresul şi anxietatea. Eram
foarte neliniştit, pentru că nu consideram că sunt la fel ca oamenii din
public. Apoi, după 1959, când am plecat din Tibet, am început să mă
gândesc: „Oamenii aceştia sunt exact ca mine, tot fiinţe umane. Dacă ne
gândim că suntem speciali sau că nu suntem destul de speciali, atunci apar
teama, nervozitatea, stresul şi anxietatea. Suntem la fel.“
— Dalai Lama şi cu mine, a adăugat Arhiepiscopul, vă propunem o
modalitate de a vă suporta grijile: gândindu-vă la alţii. Puteţi să vă gândiţi
la alţii care se află într-o situaţie asemănătoare sau, poate, chiar într-o
situaţie mai grea, dar care au supravieţuit, chiar au prosperat. Te ajută foarte
mult să te vezi ca o parte dintr-un întreg mai mare.
Încă o dată, calea bucuriei era conexiunea, iar calea durerii era separarea.
Când îi vedem pe ceilalţi ca fiinţe separate, ei devin o ameninţare. Când îi
vedem ca o parte din noi, ca fiinţe conectate, ca fiinţe interdependente,
atunci nu mai există nici o provocare pe care să n-o putem înfrunta –
împreună.
— Când mă întâlnesc cu cineva, a spus Dalai Lama, revenind la o temă
care devenea importantă, încerc întotdeauna să mă raportez la acea persoană
la nivel uman, elementar. La acel nivel, ştiu că, la fel ca mine, vrea să
găsească fericirea, să aibă mai puţine probleme şi mai puţine greutăţi în
viaţă. Fie că vorbesc cu o persoană, fie că ţin o conferinţă în faţa unui grup
mare de oameni, întotdeauna mă văd în primul rând doar ca pe o fiinţă
umană obişnuită. Şi asta, de fapt, spune totul.
Dacă, pe de altă parte, mă raportez la ceilalţi din perspectiva cuiva diferit
– un budist, un tibetan şi aşa mai departe –, voi ridica ziduri care mă despart
de ei. Şi dacă mă raportez la ceilalţi gândindu-mă că sunt Dalai Lama, de-
aici vor porni separarea şi singurătatea mea. În fond, există un singur Dalai
Lama în toată lumea. În schimb, dacă mă văd în primul rând ca pe o fiinţă
umană, atunci vor fi mai mult de şapte miliarde de oameni de care mă voi
simţi profund legat. Minunat, nu-i aşa? De ce să te temi sau să-ţi faci griji,
când şapte miliarde de oameni sunt alături de tine?
 Frustrarea şi mânia: de multe ori strigam

Cu mai bine de un deceniu înainte de a veni în Dharamsala, eram în

maşină cu Arhiepiscopul, în Jacksonville, Florida, şi stăteam în trafic. S-ar
putea spune că aceasta era, de fapt, una dintre principalele mele motivaţii ca
să lucrez cu el: să înţeleg cum conduce maşina un lider profund spiritual şi
moral atunci când traficul e aglomerat?
Plecaserăm de acasă, unde înregistraserăm un interviu stând pe malul
lacului cu aligatori şi legănându-ne picioarele periculos de aproape de apa
înfometată. Ne-am oprit la lanţul de restaurante Boston Market ca să
mâncăm repede de prânz, şi Arhiepiscopul s-a abătut din drum ca să-i salute
pe toţi angajaţii, cuprinşi de respect şi admiraţie în faţa clientului lor celebru
care comanda pui şi piure de cartofi. Ne îndreptam spre universitatea unde
era invitat pentru a ţine o conferinţă, iar eu îi puneam întrebări, încercând să
folosesc fiecare moment preţios din timpul petrecut împreună pentru a
aduna perlele lui de înţelepciune. Vorbeam despre multe filozofii şi teologii
înălţătoare, dar voiam să ştiu mai ales cum influenţau practica şi
convingerile lui spirituale interacţiunile sale zilnice, de exemplu condusul
în trafic.
Deodată o maşină a trecut de pe o bandă pe alta în faţa noastră şi
Arhiepiscopul a trebuit să iasă de pe drum ca să n-o lovească.
— Unii şoferi sunt ceva de groază! a spus el exasperat, chicotind şi
scuturând din cap.
L-am întrebat la ce se gândeşte în asemenea momente şi a spus că poate
şoferul se ducea la spital pentru că soţia lui urma să nască sau o rudă era
bolnavă.
Chiar aşa. Reacţiona cu surprinderea inevitabilă şi incontrolabilă, unul
dintre răspunsurile noastre instinctive, dar, în loc s-o ia pe calea întunecată a
mâniei, o lua pe calea luminoasă a umorului, acceptării, chiar a
compasiunii. Şi gata: fără furie, fără frustrare care nu se mai termină, fără
tensiune arterială crescută.
Ne gândim adesea la teamă şi la mânie ca la două emoţii complet
separate, aşa că am fost surprins să aud că Dalai Lama le pune în legătură.
— Acolo unde există teamă, apare şi frustrarea. Frustrarea declanşează
mânia. Prin urmare, vezi, teama şi mânia sunt foarte apropiate.
Perspectiva lui Dalai Lama, am aflat mai târziu, este susţinută de biologia
noastră elementară. Teama şi mânia sunt doi poli ai reacţiei noastre fireşti,
în timp ce ne pregătim să fugim (teama) sau să ne luptăm (mânia).
Dalai Lama îi răspundea unuia dintre elevii din Satul Copiilor Tibetani,
unde am mers mai târziu în acea săptămână pentru a-i sărbători ziua de
naştere. Unul dintre elevii din clasele mai mari întrebase:
— Sanctitatea Voastră, cum vă controlaţi mânia în viaţa cotidiană?
Arhiepiscopul a început să chicotească – nu doar râzând, ci pur şi simplu
îndoindu-se de râs, distrându-se, poate, pe cinste pe seama provocării pe
care o reprezintă mânia chiar şi pentru oamenii sfinţi.
— Când eram mânios, de multe ori strigam, a spus Dalai Lama,
recunoscând că până şi Bodhisattva al Compasiunii poate să-şi piardă
calmul. – Şi copiii râdeau. – Să vă spun o poveste: Prin 1956 sau 1957,
când abia împlinisem 20 de ani, aveam o maşină veche, care i-a aparţinut
celui de-al treisprezecelea Dalai Lama. Era una din foarte puţinele maşini
din Lhasa pe-atunci şi fusese transportată pe bucăţi în capitală şi
reasamblată, pentru că în Tibet nu erau drumuri pe care se putea merge cu
maşina, ci doar trasee scurte în oraşul Lhasa şi în împrejurimi. Unul din cei
care conduceau maşina o şi repara când se defecta, ceea ce se întâmpla
foarte des. Într-o zi, când am trecut pe-acolo să-l vizitez, era sub maşină şi o
repara. Când ieşea de sub maşină, s-a lovit cu capul de aripă, lucru care l-a
făcut să-şi iasă din fire. Era atât de supărat, încât s-a lovit cu capul de
maşină iar şi iar. Poc, poc, poc. – Dalai Lama s-a prefăcut că dă cu capul în
aripa imaginară, spre încântarea copiilor. – Aceasta e mânia. Ce rost are?
Şi-a ieşit din minţi tocmai pentru că s-a lovit la cap, şi-apoi se izbeşte
intenţionat cu capul, provocându-şi şi mai multă durere. E o nebunie. Când
apare mânia, gândiţi-vă: care este cauza? Apoi gândiţi-vă, de asemenea: ce
rezultat va avea mânia mea, faţa mea mânioasă sau strigătul meu? Atunci o
să vă daţi seama că mânia nu e folositoare.
Neuropsihiatrul Daniel Siegel explică următorul lucru: când ne mâniem
foarte rău, putem să explodăm, ca să zic aşa, pierzând beneficiul gândirii
critice. În consecinţă, cortexul prefrontal, care este important pentru
reglarea emoţiei şi pentru judecata morală, îşi pierde capacitatea de a
controla sistemul nostru limbic emoţional. Şoferul lui Dalai Lama
explodase, urmarea fiind că s-a purtat destul de prosteşte, provocându-şi şi
mai multă durere. Această scenă este comică pentru că este atât de
familiară. Tuturor ni s-a întâmplat aşa ceva. Ce putem face în loc să „ne
ieşim din fire“?
Apoi Dalai Lama a făcut subtila şi profunda legătură între teamă şi
mânie, explicând că teama se află la baza mâniei. În general, frustrarea şi
mânia apar când eşti rănit. Şoferul care se lovea cu capul de maşină era un
exemplu evident. Pe lângă durere fizică, putem simţi şi durere emoţională,
care poate fi şi mai obişnuită. Ne dorim un lucru pe care nu l-am primit, de
pildă respect sau bunătate, sau primim un lucru pe care nu ni l-am dorit, de
pildă lipsă de respect sau critici. La baza acestei mânii, spunea Dalai Lama,
se află teama că nu vom primi lucrul de care avem nevoie, că nu suntem
iubiţi, că nu suntem respectaţi, că nu vom fi integraţi.
Aşadar, o modalitate de a ne elibera de mânie este să ne întrebăm: ce
suferinţă ne-a provocat mânia, de ce ne temem? Adesea psihologii spun că
mânia este o emoţie secundară, pentru că apare ca o cale de a te apăra când
te simţi ameninţat. Dacă putem să recunoaştem şi să exprimăm teama – cum
ne simţim ameninţaţi –, adesea suntem capabili să potolim mânia.
Dar trebuie să fim dispuşi să ne acceptăm vulnerabilitatea. Adesea ne
este ruşine de temeri şi suferinţe, gândindu-ne că, dacă am fi invulnerabili,
nu am simţi niciodată durerea, dar acest lucru, aşa cum a spus
Arhiepiscopul, nu este natural pentru un om. Dacă avem compasiune faţă de
noi înşine şi recunoaştem că ne este teamă, că suferim sau că ne simţim
ameninţaţi, putem să avem compasiune şi faţă de alţii – chiar faţă de cei
care ne-au provocat mânie.
— Când îţi stabileşti obiective şi întâlneşti obstacole, în mod firesc te vei
simţi frustrat, a spus Arhiepiscopul. Sau când încerci să faci tot ce poţi şi
cei cu care lucrezi sau cu care ar trebui să lucrezi nu colaborează aşa cum
sperai sau când eşti acasă, cu familia ta, şi faci ceva ce e interpretat greşit,
toate acestea duc inevitabil la frustrare şi mânie. Când oamenii îţi contestă
intenţiile şi tu ştii că ai intenţii nobile. Chiar e foarte dureros. Scrâşneşti din
dinţi şi spui: „Iar încep.“ Sau, la o scară mai mare, acasă, când eram
implicaţi în lupta împotriva apartheidului şi printre noi erau cei ce foloseau
metode inacceptabile, precum „colierul de cauciuc“, când dădeau foc unei
persoane punându-i în jurul gâtului un cauciuc de maşină umplut cu benzină
şi o omorau, şi-ţi venea să spui: „Nu avem nevoie de asta, aşa le e mai uşor
să ne critice pe noi şi mişcarea noastră.“ Sau, din punct de vedere personal,
când trebuie să suporţi dureri fizice şi îţi doreşti, poate, să ai mult mai multă
energie decât ai. Îţi aduci aminte că eşti un om fragil.
— Odată eram la Ierusalim, a spus Dalai Lama, şi m-am întâlnit cu un
profesor care le spunea elevilor lui: când sunteţi nervoşi sau mânioşi din
cauza cuiva, ar trebui să vă aduceţi aminte că acea persoană este creată
după chipul lui Dumnezeu. Unii elevi din clasă erau palestinieni şi erau
nevoiţi să treacă prin puncte de control israeliene. I-au spus că atunci când
erau agitaţi şi nervoşi se gândeau că soldaţii aceia sunt creaţi după chipul lui
Dumnezeu şi se relaxau şi se simţeau mai bine. Din punct de vedere fizic,
trebuie să te porţi cum se cuvine, dar din punct de vedere mental poţi să
rămâi calm şi relaxat. Aşa îţi antrenezi mintea.
Totuşi, cu siguranţă, mânia trebuie să aibă locul ei, m-am gândit. Uneori
are rolul de a ne proteja pe noi sau pe alţii de suferinţă sau de necazuri. Care
e rolul mâniei îndreptăţite? m-am întrebat. În timpul crimelor care au
distrus adesea protestele paşnice împotriva apartheidului, Arhiepiscopul
înălţa adesea pumnul şi rostea o diatribă, chemând focul şi pucioasa
împotriva răufăcătorilor care comiteau nedreptăţi. Biografia lui, scrisă de
John Allen, care e de mult timp agentul său de presă, poartă titlul Rabble-
Rouser for Peace, care descrie succint paradoxul luptei pentru libertate duse
de Arhiepiscop. Nu se temea de mânie şi de indignarea îndreptăţită în
căutarea păcii, dreptăţii şi egalităţii în ţara lui natală.
Arhiepiscopul a explicat simplu şi succint puterea şi limitele acestui mod
de a folosi mânia.
— În general, mânia îndreptăţită nu are legătură cu tine însuţi. Are
legătură cu cei pe care, când vezi că au necazuri, vrei să-i ajuţi. Pe scurt,
mânia îndreptăţită este mai degrabă un instrument al dreptăţii, o coasă a
compasiunii decât o emoţie care apare ca o reacţie. Cu toate că este, poate,
adânc înrădăcinată în dorinţa noastră de tipul „luptă-te sau fugi!“ de a-i
apăra pe cei din familia noastră sau din grupul nostru care sunt ameninţaţi,
este un răspuns pe care-l alegem, nu pur şi simplu o reacţie incontrolabilă.
Şi nu are legătură cu imaginea de sine atacată sau cu sentimentul de
separare, ci cu responsabilitatea ta colectivă şi cu sentimentul tău de
conexiune profundă, motivantă.
— Acum, a continuat Dalai Lama, cercetătorii în domeniul medicinei
spun că teama constantă, mânia constantă, ura constantă ne afectează
sistemul imunitar. Toţi oamenii încearcă să aibă grijă de sănătatea lor. Prin
urmare, au nevoie atât de un corp sănătos, cât şi de o minte sănătoasă. O
minte sănătoasă este o minte liniştită. Teama şi mânia distrug mintea
liniştită. Apoi îţi dai seama că mânia nu te ajută deloc să rezolvi probleme.
Nu te va ajuta. Provoacă şi mai multe probleme. Apoi, în cele din urmă,
antrenându-ne mintea – şi folosindu-ne raţiunea –, putem să ne transformăm
emoţiile.
Dalai Lama a adăugat:
— Putem face curat, uite-aşa, de parcă teama şi mânia, aceste
componente fundamentale ale experienţei umane, care dau naştere atâtor
emoţii negative, atâtor suferinţe, ar fi alungate de un val trimis de mintea
raţională.
Ştiam că descrie o practică elaborată pe tot parcursul vieţii, în care
trebuie să ne luptăm încontinuu cu teama şi cu mânia, mecanisme ale
creierului nostru de mamifere. Altfel riscăm să ne ieşim din fire mai des
decât am vrea să recunoaştem.
Paul Ekman mi-a spus într-o seară, la cină, o poveste uluitoare despre
felul în care Dalai Lama l-a vindecat de mânie. Ekman nu este budist şi nu
era prea interesat să-l întâlnească pe Dalai Lama, dar fiica lui era o
admiratoare a lui şi, când Ekman a auzit că oamenii de ştiinţă invitaţi la
conferinţa bianuală Mind and Life cu Dalai Lama puteau să vină cu un
invitat, a acceptat să participe.
Ekman a explicat că pe vremuri era un copil foarte timid şi tăcut, dar a
devenit ceea ce se numeşte „un individ furios“ după ce a cunoscut
agresivitatea şi violenţa tatălui său şi după sinuciderea mamei sale. Ekman
trecea prin ceea ce el şi alţi cercetători în domeniul emoţiilor numesc
„incidente regretabile“, fiind cuprins de furie de mai multe ori pe
săptămână. Când l-a vizitat pe Dalai Lama s-a întâmplat ceva foarte ciudat.
Dalai Lama a luat mâinile lui Ekman într-ale sale, s-a uitat în ochii lui cu
duioşie şi, deodată, a spus Ekman, a avut senzaţia că toată mânia s-a scurs
din corpul lui. Nu a mai trecut printr-un alt incident regretabil mai mult de
şase luni şi, cu toate că acestea au revenit, au fost mult mai puţin frecvente.
Ekman nu ştie ce i s-a întâmplat, dar a spus că, poate, compasiunea
profundă a lui Dalai Lama a contribuit la vindecarea acelei suferinţe
persistente şi a reacţiilor sale emoţionale. Dalai Lama l-a rugat pe Ekman să
cartografieze peisajul emoţional, pentru a-i ajuta pe alţii să evite terenul
stâncos al emoţiilor negative şi să găsească mai uşor drumul spre tărâmul
făgăduit al compasiunii şi mulţumirii.
Dalai Lama spusese mai devreme că dacă putem descoperi ce rol am avut
în crearea situaţiilor care ne-au produs supărare suntem capabili să simţim
mai puţină frustrare şi mânie. De asemenea, când reuşim să recunoaştem că
şi cealaltă persoană are temerile şi suferinţele sale, perspectiva sa fragilă şi
omenească, avem şansa să ne eliberăm de reflexul normal al mâniei.
— Aşadar, în cele din urmă, uneori este o problemă de sincronizare, a
spus Dalai Lama, încheind prima noastră sesiune de dimineaţă, după care
urma o pauză pentru ceai. Prea multă oboseală poate să ne facă să simţim
frustrare şi mânie. În cazul meu, când mă confrunt cu o situaţie dificilă
dimineaţa, mintea mea este liniştită şi mi-e mult mai uşor. Când aceeaşi
situaţie are loc seara târziu şi sunt puţin obosit, mă supăr. Prin urmare,
condiţia fizică modifică situaţia, dacă ai corpul odihnit, dacă ai mintea
odihnită. Acest lucru arată, de asemenea, cât de multe depind de percepţia
ta şi de perspectiva ta subiectivă, limitată.
Planificaserăm să vorbim în continuare despre tristeţe şi durere,
sentimente pe care atât de mulţi încearcă să le evite. Am fost foarte surprins
auzind cum explică cei doi modul în care calea regală spre bucurie trece
chiar prin aceste emoţii.
 Tristeţea şi durerea: momentele de cumpănă ne
apropie mai mult

— În prima zi când s-a reunit Truth and Reconciliation Commission, a

început Arhiepiscopul, când unul dintre martori a venit să ne povestească
experienţele sale – la capătul unei zile lungi şi istovitoare – şi încerca să ne
spună cum îl torturaseră, la un moment dat, când încerca să-şi aducă aminte
ce-i făcuseră, i-a fost greu să vorbească. Ajunsese să aibă tulburări de
vorbire. Nu ştiu despre ce era vorba, despre amintiri sau despre tulburarea
de vorbire, dar martorul nu a putut să continue. Şi a început o propoziţie,
apoi şi-a dus mâna la ochi şi a început să plângă. Şi eu am făcut acelaşi
lucru. La sfârşit, le-am spus colegilor mei: „V-am zis că nu sunt potrivit ca
să prezidez aceste reuniuni. Iată, aveam dreptate. M-am dat în spectacol.“
Sunt un plângăcios. Plâng uşor… Presupun că şi iubesc uşor. Aşadar, cred
că nu ar trebui să ne considerăm superfemei şi superbărbaţi. Nu e înţelept să
ne stăpânim emoţiile într-un mediu controlat, ca să zic aşa. Vă sfătuiesc să
le daţi frâu liber şi, poate, chiar să vă strigaţi tristeţea şi durerea. Acest lucru
poate să vă ajute să vă reveniţi. Dacă le zăvorâţi şi pretindeţi că nu sunt
acolo, încep să supureze şi se transformă într-o rană. Nu am citit asta într-o
carte. Pur şi simplu aşa le-am făcut eu faţă.
Se pare că tristeţea este cea mai directă ameninţare pentru bucurie, dar,
aşa cum susţinea Arhiepiscopul cu hotărâre, adesea ne conduce mai repede
la empatie şi la compasiune şi ne ajută să recunoaştem că avem nevoie unii
de alţii.
Tristeţea este o emoţie foarte puternică şi persistentă. Un studiu a
demonstrat că tristeţea durează mult mai mult decât emoţii mai trecătoare
precum teama şi mânia. În timp ce teama durează în medie treizeci de
minute, tristeţea durează adesea până la o sută douăzeci de ore sau aproape
cinci zile. În timp ce valoarea evolutivă a reacţiilor noastre de tipul „luptă-te
(mânie) sau fugi (teamă)“ este clară, valoarea tristeţii pare mai greu de
înţeles.
Studii recente coordonate de Joseph Forgas, cercetător în domeniul
psihologiei, arată că tristeţea moderată poate, de fapt, să aducă o serie de
beneficii care ar putea să-i reflecte valoarea. În experimentele sale,
persoanele triste gândeau mai bine şi aveau o memorie mai bună, erau mai
motivate, mai sensibile la normele sociale şi mai generoase decât grupul de
control, format din persoane mai fericite. Persoanele cuprinse de o aşa-
numită stare negativă de tristeţe aveau mai mult discernământ în privinţa
situaţiei lor, puteau să-şi amintească mai bine detaliile şi erau mai motivate
să-şi schimbe situaţia. E deosebit de semnificativ că tristeţea de scurtă
durată poate să genereze mai multă empatie sau generozitate. Participanţii
la studiu au jucat un joc, din care o parte presupunea să decidă câţi bani
păstrează pentru ei şi câţi bani le dau altora. Participanţii trişti le-au dat
mult mai mulţi bani celorlalţi participanţi.
În vreme ce, cu siguranţă, depresia restrânge cercul preocupării, tristeţea
care se manifestă periodic ar putea să-l lărgească. Forgas a formulat
concluzia că tristeţea poate să ne aducă beneficii în viaţă, şi de aceea, poate,
oamenii sunt atraşi de muzica, arta şi literatura care-i întristează. El ne
îndeamnă să ne îmbrăţişăm toate emoţiile, pentru că, fără îndoială, au un rol
necesar în viaţa noastră.
În multe privinţe, tristeţea este emoţia care ne face să cerem ajutorul unii
altora, căutând sprijin şi solidaritate. Arhiepiscopul a explicat acest lucru
într-un mod de-a dreptul minunat:
— Nu ne apropiem cu adevărat de alţii dacă relaţia noastră este formată
din nesfârşite momente în care totul merge ca pe roate. Momentele de
cumpănă, momentele dureroase, tristeţea şi durerea ne apropie mai mult.
Poate că o înmormântare este cel mai evident exemplu pentru consolidarea
relaţiilor noastre şi a comunităţii, dar chiar şi lacrimile sunt un semnal
pentru alţii că avem nevoie de alinare şi de bunătate, că suntem vulnerabili
şi că avem nevoie de ajutor.
Ne străduim atât de mult să aşezăm bucuria şi suferinţa în căsuţele lor
separate, dar Arhiepiscopul şi Dalai Lama ne spun că sunt inevitabil legate.
Nici unul din ei nu recomandă acea fericire trecătoare, adesea numită
fericire hedonistă, care presupune doar stări pozitive şi trimite într-un exil
emoţional sentimente precum tristeţea. Fericirea pe care o descriu ei se
numeşte adesea fericire eudemonică şi e caracterizată de înţelegerea sinelui,
sens, evoluţie şi acceptare, inclusiv a suferinţei, tristeţii şi durerii inevitabile
în viaţă.
— Primesc adesea întrebări, a spus Dalai Lama, de la persoane cărora le-
a murit un prieten drag, un părinte sau chiar un copil. Mă întreabă: „Ce ar
trebui să fac?“ Atunci le împărtăşesc experienţa mea. Maestrul meu iubit,
care m-a ordonat călugăr, a murit şi am fost copleşit de durere. Cât timp era
în viaţă am avut întotdeauna senzaţia că e în spatele meu ca o stâncă solidă
pe care mă puteam sprijini. Am fost chiar foarte, foarte trist şi am suferit
mult când s-a stins. Tristeţea şi durerea provocate de o mare pierdere pot fi
depăşite dacă le folosim ca motivaţie şi ca sursă a unui sentiment de
responsabilitate mai profund. Când s-a stins profesorul meu, mă gândeam
adesea că acum am o responsabilitate şi mai mare de a-i împlini dorinţele,
prin urmare tristeţea mea s-a transformat într-un entuziasm mai mare, în
mai multă hotărâre. Le-am spus celor care-şi pierduseră prietenul drag sau
un membru al familiei: „E foarte trist, dar această tristeţe ar trebui să se
transforme într-o determinare mai mare de a le împlini dorinţele. Dacă ar
putea să te vadă cel pe care l-ai pierdut, dacă eşti hotărât şi plin de speranţă,
ar fi fericit. Cu marea tristeţe a pierderii, poţi să duci o viaţă care are şi mai
mult sens.“ Tristeţea şi durerea sunt, desigur, reacţii umane fireşti în faţa
pierderii, dar dacă te concentrezi numai pe omul iubit pe care tocmai l-ai
pierdut posibilitatea ca experienţa să te ducă la disperare scade. În schimb,
dacă, în timp ce suferi, te concentrezi mai mult pe tine însuţi – „Ce voi face
acum? Cum pot să fac faţă?“ – pericolul de a coborî pe panta disperării şi
depresiei este mai mare. Prin urmare, iarăşi spun, atât de multe depind de
felul în care reacţionăm în faţa pierderii şi tristeţii pe care le trăim.
Dalai Lama a menţionat celebra povestire budistă despre femeia care îşi
pierduse copilul şi nu putea să-şi aline durerea în timp ce-şi căra copilul
mort peste tot, implorând s-o ajute cineva vindecându-l. Când a ajuns la
Buddha, l-a implorat s-o ajute. El i-a spus că putea s-o ajute dacă voia să
adune seminţe de muştar pentru medicament. Ea a acceptat imediat, dar
Buddha i-a explicat că era nevoie ca seminţele de muştar să vină dintr-o
casă care nu fusese atinsă de moarte. Când femeia a mers în fiecare casă în
căutarea seminţelor de muştar care puteau să-i vindece băiatul, a descoperit
că nu era nici o casă care să nu fi suferit pierderea unui părinte, a unui soţ
sau a unui copil. Văzând că suferinţa ei nu era unică, a putut să-şi îngroape
copilul în pădure şi să-şi exprime durerea.
Prietenul meu Gordon Wheeler, psiholog, a explicat că durerea este cea
care ne aduce aminte de profunzimea iubirii noastre. Fără iubire, nu există
durere. Prin urmare, când simţim durere, indiferent cât de neplăcută şi de
chinuitoare ar fi, aceasta ne aduce aminte, de fapt, de frumuseţea acelei
iubiri, acum pierdută. Nu voi uita niciodată că l-am sunat odată pe Gordon
când eram plecat şi l-am auzit spunând că ieşise să mănânce singur după
pierderea unui prieten drag, „ca să poată simţi durerea“. Ştia că în lumea
trepidantă şi tumultuoasă în care trăim e atât de simplu să ştergem trecutul
şi să trecem la momentul următor. Zăbovind asupra nostalgiei, pierderii,
dorului, putem simţi ţesătura bogată şi brodată a vieţii, vălul străveziu al
lumii noastre care e sfâşiat şi reţesut la nesfârşit.
 Disperarea: e atâta zbucium în lume

Era momentul să pun întrebarea pe care oamenii din toată lumea îşi
doreau cel mai mult să o pun, o întrebare nu despre bucurie, ci despre
durere, nu despre durerea lor, ci despre durerea altora.
— Oamenii de pretutindeni voiau să ştie cum ar putea trăi cu bucurie
într-o lume plină de durere şi suferinţă. O femeie pe nume Dawn, care a
trimis o întrebare, a formulat-o astfel: „E atâta zbucium în lume – război,
foamete, terorism, poluare, genocid. Sufăr din cauza acestor lucruri. Cum
găsesc bucurie în mijlocul unor probleme mondiale atât de grave?“
— Tu eşti mai în vârstă decât mine, a spus Dalai Lama, arătând spre
Arhiepiscop.
— Îţi arăţi umanitatea, a început Arhiepiscopul, văzându-te nu separat de
ceilalţi, ci în conexiune cu ei. Am plâns des din cauza unor lucruri precum
cele pe care le-ai menţionat. Dumnezeu ne-a creat şi a spus: „Acum du-te,
fiule. Ai libertate.“ Şi Dumnezeu are un respect incredibil faţă de această
libertate, astfel încât ar prefera să mergem de bunăvoie în iad în loc să ne
oblige să venim în rai. Da, suntem capabili de nişte atrocităţi îngrozitoare.
Am putea să facem un catalog. Şi Dumnezeu plânge până când apar cei care
spun: „Vreau să încerc să fac ceva.“ De asemenea, e bine să ne amintim că
avem o capacitate fantastică de a fi buni. Şi apoi te uiţi iar în jur. Şi-i vezi
pe medicii şi asistentele medicale din alte părţi ale lumii care merg în acele
locuri. Te gândeşti, să zicem, la Medicii Fără Frontiere. De ce se duc acolo?
Ar putea să stea în Franţa sau oriunde altundeva şi să-şi facă meseria în cele
mai bune condiţii, dar nu fac asta. Pleacă în unele dintre locurile lovite cel
mai profund de sărăcie. Aţi văzut ce s-a întâmplat cu Ebola. Oamenii intră
într-o situaţie nespus de periculoasă. Venind din ţări unde nu există Ebola.
Şi n-au nici un motiv să se ducă în Sierra Leone sau în altă parte. Ne arată
pur şi simplu cum putem fi cu toţii. Şi, prin procură, ne legăm de astfel de
oameni şi încercăm cât putem de mult să devenim cine suntem: oameni
capabili de compasiune. Ce poţi face pentru a contribui la schimbarea acelei
situaţii? Poate că nu prea multe, dar începi din locul unde eşti şi faci ce poţi
acolo unde eşti. Şi da, cutremuraţi-vă. Ar fi îngrozitor dacă ne-am uita la
toate acele lucruri cumplite şi am spune: „Ei, nu prea contează.“ E minunat
că putem fi îndureraţi. Ţine de măreţia noastră – să fim îndureraţi din cauza
cuiva care nu face parte, formal, din familia noastră. Totuşi, ne provoacă
aceeaşi durere. E incredibil că oamenii pot fi capabili de atâta compasiune
şi generozitate. Când are loc un dezastru precum cel din 11 septembrie, ne
dăm seama că formăm o familie. Suntem o familie. Oamenii aceia din
Turnurile Gemene sunt surorile şi fraţii noştri. Ba încă şi mai uimitor:
oamenii care au deturnat avioanele acelea sunt surorile şi fraţii noştri. Are
loc un tsunami; aţi văzut revărsarea de iubire, de compasiune şi de
afecţiune? Deşi nu le cunoşteau deloc pe victime, oamenii pur şi simplu au
dăruit cât au putut mai mult. Pentru că aşa suntem în realitate. După 11
septembrie te-ai fi aşteptat ca aceia care urăsc America să nu mai poată de
bucurie, dar foarte, foarte, foarte puţini oameni s-au purtat aşa. Lumea era
profund, profund îndurerată. Dacă preşedintele american nu ar fi ripostat,
am fi putut avea o lume diferită. Vom avea o lume diferită, în cele din urmă.
Dar uitaţi-vă la orice tragedie. Când nişte mineri rămân blocaţi într-o mină
din Rusia, oamenii nu spun: „Nu vorbesc ruseşte“ sau „Nici măcar nu ştiu
unde este locul ăla pe hartă“. Compasiunea lor iese imediat la iveală.
Convingerea Arhiepiscopului şi a lui Dalai Lama că, în cele din urmă,
vom avea o lume diferită era surprinzătoare. Peste câteva luni, după
interviuri, eram în vizită cu Arhiepiscopul în Africa de Sud, când au avut
loc atacuri teroriste la Paris. Atât de mulţi oameni erau disperaţi din cauza
evidentei inumanităţi a umanităţii. Când l-am întrebat ce le-ar spune celor
care erau cuprinşi de o asemenea disperare, a răspuns:
— Da, trăim şi eşecuri, dar trebuie să vă păstraţi simţul proporţiilor.
Lumea devine mai bună. Gândiţi-vă la drepturile femeilor sau la faptul că,
în urmă cu câteva sute de ani, se considera că sclavia este justificată din
punct de vedere moral. Durează. Evoluăm şi învăţăm cum să dăm dovadă
de compasiune, cum să fim afectuoşi, cum să fim umani.
Peste aproape o lună, liderii lumii s-au reunit la Paris şi au ratificat
acordurile privind schimbarea climatică, acorduri care au depăşit diferenţele
naţionale şi lăcomia economică pentru a da lumii noastre mai multe şanse
de supravieţuire. Arhiepiscopului îi plăcea să-l citeze adesea pe unul din
eroii săi, Martin Luther King Jr, care, la rândul său, îl cita pe unul din eroii
săi, un ministru aboliţionist pe nume Theodore Parker, care a spus: „Arcul
universului moral este lung, dar se îndoaie spre dreptate.“
— Aici v-aş putea împărtăşi ceva din experienţa mea, a spus Dalai Lama.
10 martie 2008. În fiecare an, pe 10 martie, comunitatea tibetană din exil
comemorează Ziua Revoltei Tibetane, amintind de protestul din 1959
împotriva ocupaţiei chineze, care a condus, în cele din urmă, la represaliile
împotriva mişcării de eliberare tibetane şi la fuga lui Dalai Lama în exil. În
2008, înaintea Jocurilor Olimpice de la Beijing, acea zi devenise violentă,
după ce mişcările au început în capitala tibetană Lhasa şi s-au extins în
Tibet şi în oraşe din toată lumea. Ca de obicei, ne adunaserăm pentru a
comemora ziua de 10 martie. După ce s-a terminat reuniunea, am primit un
mesaj din Lhasa: unii localnici începuseră să organizeze demonstraţii. Când
am auzit acest lucru am fost foarte îngrijorat. Nu puteam să fac nimic. Mă
simţeam neajutorat. Ştiam că, dacă organizau, într-adevăr, demonstraţii, n-
aveau să obţină decât şi mai multă suferinţă, mai multe probleme. Şi exact
asta s-a întâmplat, cu represaliile violente şi moartea şi întemniţarea atâtor
tibetani care participaseră la proteste. În următoarele câteva zile, pe când
meditam, am văzut în minte, cu adevărat, câteva dintre autorităţile locale
chineze şi am recurs la una din practicile noastre, numită tonglen, care
înseamnă literal „a lua şi a da“. Am încercat să preiau toată teama, mânia,
suspiciunea lor şi să le dau iubirea mea, iertarea mea. Desigur, acest lucru
nu urma să aibă nici un efect fizic la faţa locului. Nu avea să schimbe
situaţia. Dar vedeţi, din punct de vedere mental, m-a ajutat mult să-mi
păstrez mintea liniştită. A fost o ocazie bună de a practica iertarea şi
compasiunea. Prin urmare, cred că fiecare persoană are acest tip de ocazie,
această capacitate.
— Uneori devin foarte mânios pe Dumnezeu, a adăugat atunci
Arhiepiscopul, râzând.
— Unii prieteni de-ai mei, a spus Dalai Lama, când au într-adevăr un
necaz, uneori se plâng din cauza lui Buddha – o idee atât de asemănătoare.
 — Da, a continuat Arhiepiscopul. De obicei, dacă mă supăra într-adevăr
ceva, mă duceam în capela mea. Îl dojeneam pe Dumnezeu. Profetul
Ieremia îi spunea lui Dumnezeu: „M-ai îndrumat greşit. M-ai chemat sa fiu
profet, iar eu ţi-am spus că nu vreau să fiu profet. Şi mi-ai spus: Nu, voi fi
cu tine. M-ai făcut numai să-i condamn pe aceşti oameni – oameni pe care-i
iubesc foarte mult.“ Da, aşa fac. Ieremia este profetul meu preferat din
Biblie tocmai datorită sincerităţii lui. Poţi să te duci în faţa lui Dumnezeu şi
să-i spui tot ce vrei, eliberându-te pur şi simplu.
M-am întrebat de câte ori Arhiepiscopul, asemeni lui Ieremia, îi spusese
lui Dumnezeu că nu voia să fie profet.
— Plâng când se întâmplă un lucru în privinţa căruia nu pot să fiu de
ajutor. Când îmi dau seama că nu prea am ce să fac. Mi-aduc aminte de un
moment în care am fost disperat. Chris Hani era unul dintre extraordinarii
noştri lideri tineri. Nu ne îndoiam că avea să devină succesorul lui Nelson
Mandela. Dar a fost asasinat chiar înainte de Paşte, consecinţa fiind primele
noastre alegeri democratice. Eram în catedrala din Cape Town când am
auzit. Am rămas stupefiat, la fel ca majoritatea sud-africanilor. M-am întors
acasă, la Episcopie. Leah mi-a spus că primisem multe telefoane în legătură
cu Chris Hani. Am izbucnit în plâns şi Leah m-a ţinut în braţe, ca pe un
copil. Cred că acest lucru m-a ajutat, pentru că mai târziu a trebuit să mă
duc şi să ţin o predică la înmormântarea lui. Venise o mulţime uriaşă de
oameni care erau foarte, foarte mânioşi. Ştiam cum se simt, pentru că şi eu
trecusem prin aceeaşi stare. Şi am putut să le vorbesc nu dintr-o poziţie
superioară, ci din poziţia cuiva care era alături de ei şi care trăise acelaşi
chin şi aceeaşi durere. De asemenea, e bine să recunoaştem – vorbind din
perspectiva luptei noastre împotriva apartheidului – că oamenii au o nobleţe
incredibilă. Ştiţi că fiinţele umane sunt în esenţă bune. Ştiţi că de aici
trebuie să începem. Că orice altceva e o aberaţie. Orice se îndepărtează de
asta e excepţia – chiar dacă, din când în când, oamenii pot fi foarte
enervanţi. Oamenii sunt remarcabil, remarcabil, remarcabil de buni,
incredibili prin generozitatea lor. Şi am avut ocazia să văd acest lucru mai
ales când s-a reunit Truth and Reconciliation Commission în Africa de Sud.
A fost uimitor să ascultăm oameni care suferiseră, nu numai negri, ştiţi – şi
albi. Nu numai sud-africani, ci şi americani. Era acolo o familie care-şi
pierduse fiica – fusese omorâtă, omorâtă cu brutalitate. Au venit şi au spus
că sprijineau acordarea amnistiei celor care le omorâseră fiica într-un mod
atât de înspăimântător. Părinţii înfiinţaseră chiar o organizaţie nonprofit
pentru a-i ajuta pe oamenii din oraşul în care fiica lor fusese ucisă şi chiar îi
angajaseră pe bărbaţii care o omorâseră pe fiica lor şi a căror amnistie o
sprijiniseră. Întotdeauna trebuie să recunoaştem că, în ciuda aberaţiilor,
caracteristica fundamentală a umanităţii, a omenirii, a oamenilor este faptul
că sunt buni, că au fost creaţi buni şi că vor într-adevăr să fie buni. Da, se
întâmplă multe, multe lucruri care pot să ne deprime. Dar există, de
asemenea, foarte multe lucruri fantastice în lumea noastră. Din nefericire,
ziariştii nu vorbesc despre ele, pentru că nu sunt considerate ştiri.
— Cred că ai dreptate, a spus Dalai Lama. Când se întâmplă lucruri
neplăcute, acestea ajung ştiri, şi ne dau cu uşurinţă senzaţia că esenţa naturii
noastre umane este să omorâm, să violăm sau să fim corupţi. Atunci se
poate să ni se pară că nu există prea multe speranţe în legătură cu viitorul
nostru. Toate aceste lucruri se întâmplă, dar sunt neobişnuite, de aceea
ajung ştiri. Există milioane şi milioane de copii care sunt iubiţi de părinţii
lor în fiecare zi. Apoi, la şcoală, profesorii au grijă de ei. Bine, poate că
există profesori răi, dar majoritatea sunt cu adevărat buni şi afectuoşi. În
spital, în fiecare zi milioane de oameni primesc îngrijiri deosebite. Dar
aceste lucruri sunt atât de banale, încât nici unul nu ajunge ştire. Ni se pare
că sunt de la sine înţelese. Când ne uităm la ştiri, trebuie să păstrăm această
perspectivă mai cuprinzătoare. Da, se întâmplă lucruri îngrozitoare. Fără
îndoială, există lucruri foarte grave, dar, în acelaşi timp, se întâmplă mult
mai multe lucruri pozitive în lumea noastră. Trebuie să ne păstrăm simţul
proporţiilor şi să avem o perspectivă mai largă. Astfel, nu vom fi cuprinşi
de disperare când vedem aceste lucruri triste.
Nici unul din cei doi nu ne cerea să privim lumea prin ochelari roz sau să
nu avem asupra lumii o perspectivă dureros de sinceră. Arhiepiscopul chiar
îi descuraja pe oameni să fie optimişti.
— Aţi vorbit foarte convingător, părinte Arhiepiscop, despre faptul că
speranţa nu este acelaşi lucru cu optimismul. Aţi putea să ne spuneţi câteva
lucruri despre această distincţie?
— Speranţa, a spus Arhiepiscopul, e foarte diferită de optimism, care e
mai superficial şi poate deveni mai uşor pesimism când se schimbă situaţia.
Speranţa este ceva mult mai profund. Am vorbit mai devreme despre Chris
Hani, asasinat într-un moment critic în negocierile pentru o Africă de Sud
nouă, democratică. Eram pe marginea unei prăpăstii. Situaţia era atât de
gravă, încât preşedintele din acea perioadă, preşedintele alb al Africii de
Sud, F.W. de Klerk, l-a rugat pe Nelson Mandela să vorbească în faţa
naţiunii. Acel incident ar fi putut să provoace colapsul negocierilor, dar
până la urmă nu s-a întâmplat aşa. Am fost norocoşi să avem pe cineva ca
Nelson Mandela. Cineva optimist ar fi spus: „Odată cu asasinarea lui Chris
Hani se termină, într-adevăr, totul.“ Nu optimismul i-a făcut pe oameni să-şi
dorească să meargă mai departe – să reziste cu orice preţ –, ci speranţa
perseverentă, indestructibilă. Le spun oamenilor că eu nu sunt un optimist,
pentru că, într-un anumit sens, optimismul depinde mai mult de sentimente
decât de realitatea propriu-zisă. Ne simţim optimişti sau ne simţim
pesimişti. Speranţa este diferită, pentru că nu se bazează pe efemeritatea
sentimentelor, ci pe terenul solid al convingerii. Cred cu tărie că nu se poate
niciodată să existe o situaţie care este pe deplin lipsită de speranţă. Speranţa
este mai profundă şi este aproape de nezdruncinat. O ai în coşul pieptului,
nu în cap. E toată aici, a spus el, arătând spre abdomen. Disperarea poată să
vină dintr-o durere profundă, dar poate să fie şi o apărare împotriva
riscurilor unei dezamăgiri amare sau unei dureri zdrobitoare. Resemnarea şi
cinismul sunt atitudini mai uşoare, mai liniştitoare, care nu presupun
vulnerabilitatea pură şi riscul tragic al speranţei. Alegând speranţa păşeşti
cu hotărâre în faţa vântului şuierător, cu pieptul dezgolit în faţa naturii,
ştiind că furtuna va trece, cu timpul.
Aşa cum explica Arhiepiscopul, speranţa este antidotul pentru disperare.
Totuşi, speranţa presupune credinţă, chiar dacă acea credinţă e în natura
umană sau este stăruinţa vieţii de a găsi o soluţie. Speranţa este, de
asemenea, hrănită de relaţiile cu ceilalţi, de comunitate, fie că aceasta este
una reală sau una construită din îndelungata memorie a eforturilor umane,
care-i include pe Gandhi, King, Mandela şi pe nenumăraţi alţii. Disperarea
ne face să ne închidem în noi înşine. Speranţa ne trimite în braţele altora.
Atunci Arhiepiscopul s-a întors spre mine şi a dat o explicaţie atât de
personală şi totuşi atât de universală:
 — În multe privinţe e la fel ca dragostea. De ce ai cerut-o în căsătorie pe
Rachel? Ce te-a făcut să crezi că o să dureze? Ştii că nu aveai dovezi. Mulţi
oameni au fost îndrăgostiţi până peste cap, aşa cum ai fost tu îndrăgostit de
ea, la început. Şi, peste câţiva ani, au divorţat. Dar tu ştiai, în adâncul
sufletului, „ea e aleasa mea“, aşa cum şi ea a spus „el e alesul meu“. Ei
bine, a zis el râzând, s-a dovedit că aţi avut dreptate.
 Singurătatea: nu e nevoie de prezentare

— În societatea de astăzi sunt mulţi oameni care se simt foarte singuri, a

spus Dalai Lama când ne începeam discuţia după ceai.
Vorbeam despre singurătate şi alienare şi despre nişte statistici recente
tulburătoare. Un studiu realizat de sociologul Lynn Smith-Lovin a
descoperit că numărul de prieteni apropiaţi pe care spun oamenii că-i au a
scăzut de la trei la doi. În timp ce avem, poate, sute de prieteni pe
Facebook, prietenii noştri apropiaţi, adevăraţi sunt din ce în ce mai puţini.
Poate că cel mai îngrijorător este că un om din zece a spus că nu are nici un
prieten apropiat.
— Într-adevăr, a continuat Dalai Lama, în America şi, de asemenea, în
India locuitorii din marile oraşe sunt foarte ocupaţi şi, cu toate că se
întâlnesc sau chiar se cunosc de mulţi ani, practic nu au nici o conexiune
umană. Astfel, când se întâmplă ceva, oamenii se simt singuri, pentru că nu
au cui să ceară ajutorul sau sprijinul.
Crescând în Manhattan, înconjurat de şapte milioane de new-yorkezi,
ştiam exact despre ce vorbea Dalai Lama. În copilărie, nu m-am întâlnit
niciodată de-adevăratelea cu oamenii care locuiau la etajul nostru. Uneori
auzeam uşile lor, care se închideau cu un zăngănit metalic sec, şi
încuietorile care se răsuceau în urma lor. Dacă ne întâlneam când aşteptam
liftul, spuneam câteva cuvinte şi ne feream privirile. M-a mirat întotdeauna
cum încercam voit să ne evităm şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că
era, cu siguranţă, un mod de a ne apăra de aglomeraţia atâtor oameni
înghesuiţi.
— În zonele rurale, fermierii au dintotdeauna un sentiment al comunităţii
mai dezvoltat, a explicat Dalai Lama. Astfel, când o persoană sau o familie
are o problemă, simţi că poţi să-i rogi pe vecinii tăi să te ajute. Chiar în
oraşele mari, cu milioane de locuitori, încă suntem responsabili unii faţă de
alţii, fie că ne cunoaştem între noi, fie că nu.
M-am gândit la uşile încuiate de la etajul nostru. Cum puteam să fim
responsabili faţă de persoane pe care nici măcar nu le cunoşteam? Uşile
acelea închise şi persoanele nevăzute din spatele lor păreau să-mi aducă
aminte constant că nu eram conectaţi. În timp ce Dalai Lama vorbea, m-am
întrebat dacă, în copilăria mea, privirile pe care şi le fereau cei ce aşteptau
liftul sau cei din metrou nu erau, poate, semnul ruşinii că sunt apropiaţi fizic
şi distanţi emoţional.
— Suntem cu toţii fiinţe umane, a spus Dalai Lama, întorcându-se la una
dintre cele mai profunde învăţături ale sale. Acelaşi chip uman, când ne
vedem unul pe altul ştim imediat că omul din faţa noastră este un frate sau o
soră. Fie că-l cunoşti sau nu, poţi să-i zâmbeşti şi să-l saluţi.
M-am gândit la momentele în care zâmbisem şi-i vorbisem frumos
persoanei care aştepta liftul sau stătea în picioare lângă mine în metrou. Da,
uneori încercarea mea de a stabili o conexiune umană era primită cu
stânjeneală, pentru că nu corespundea aşteptării sociale, dar de cele mai
multe ori apărea un zâmbet de uşurare, de parcă am fi ieşit dintr-o transă şi
recunoşteam din nou legătura noastră umană.
— Toată societatea noastră are o cultură materialistă, a spus Dalai Lama.
În viaţa materialistă, nu există conceptul de prietenie, nu există conceptul de
dragoste, există doar munca, douăzeci şi patru de ore pe zi, ca o maşină.
Aşadar, în societatea modernă, în cele din urmă, devenim şi noi o parte din
acea mare maşină care se mişcă.
Dalai Lama se referea la o durere adâncă înrădăcinată în viaţa modernă,
dar o durere care era atât de obişnuită, încât am uitat că nu e normală. M-am
gândit la ce spusese Arhiepiscopul despre Ubuntu, despre faptul că suntem
cine suntem prin ceilalţi, că umanitatea noastră este strâns legată de ceilalţi.
Dalai Lama explicase că în budism există recunoaşterea interdependenţei
noastre la fiecare nivel – social, personal, subatomic. Dalai Lama subliniase
adesea că ne naştem şi murim depinzând în totalitate de alţii, că
independenţa de care credem că avem parte între naştere şi moarte este un
mit.
— Dacă punem accent pe nivelul secundar al diferenţelor – naţiunea
mea, religia mea, culoarea mea –, observăm diferenţele. Aşa cum se
întâmplă în acest moment în Africa, unde se insistă prea mult pe o naţiune
sau pe alta. Ar trebui să se gândească la faptul că suntem toţi africani. Mai
mult, că suntem toţi fiinţe umane. Acelaşi lucru se întâmplă cu religia: şiiţi
şi suniţi sau creştini şi musulmani. Suntem cu toţii fiinţe umane. Aceste
diferenţe între religii sunt chestiuni personale. Când ne raportăm la alţii din
perspectiva compasiunii ne plasăm la primul nivel, la nivelul uman, nu la
nivelul secundar al diferenţei. Atunci poţi simţi compasiune chiar şi faţă de
duşmanul tău. Prin urmare, toţi avem acelaşi potenţial pentru afecţiune.
Acum oamenii de ştiinţă descoperă că, în esenţă, natura noastră umană este
caracterizată de compasiune. Problema e următoarea: copiii merg la şcoli
unde nu sunt învăţaţi să hrănească aceste valori umane mai profunde, iar
potenţialul lor uman esenţial devine latent.
— Poate că sinagogile noastre, templele noastre şi bisericile noastre, a
adăugat Arhiepiscopul Tutu, nu sunt aşa de primitoare cum ar trebui să fie.
Chiar cred că aceste confrerii trebuie să facă mult mai mult pentru a-i
determina pe cei care sunt singuratici să vină şi să împartă cu ceilalţi. Nu
într-un mod agresiv sau pentru a căpăta mai mulţi adepţi, ci arătând într-
adevăr un interes deosebit faţă de o persoană care vine şi primeşte ceea ce
nu a mai primit – căldură şi amabilitate. Există programe care îşi propun să
alunge singurătatea.
Adesea suntem singuri fără să ne simţim singuri şi ne simţim singuri
când nu suntem singuri, ca atunci când ne aflăm într-o mulţime de străini
sau la o petrecere cu oameni pe care nu-i cunoaştem. Evident, singurătatea
ca experienţă psihologică e foarte diferită de singurătatea ca experienţă
fizică. Putem să simţim bucurie când suntem singuri, dar nu când ne simţim
singuri. După pauza de ceai, dialogul nostru a revenit la acest subiect.
— Sanctitatea Voastră, am terminat ultima sesiune vorbind despre
singurătate şi voiam să mă întorc la acest subiect punându-vă încă o
întrebare. Călugării petrec mult timp singuri. Care este atunci diferenţa între
a fi singur şi a te simţi singur?
Dalai Lama s-a întors spre Arhiepiscop ca să vadă dacă vrea să răspundă.
— Nu, n-am fost călugăr, prietene. Începe tu.
— Călugării se despart de lumea materială, nu numai din punct de vedere
fizic, ci şi din punct de vedere mental. Potrivit religiei lui, a spus el, arătând
spre Arhiepiscop, călugării creştini se gândesc întotdeauna că sunt în
lumina lui Dumnezeu, dedicaţi să-l slujească pe Dumnezeu. Nu-l putem
atinge pe Dumnezeu direct, prin urmare îl putem atinge doar slujindu-i pe
copiii Domnului, umanitatea. Aşa se face că, în realitate, nu ne simţim
niciodată singuri. Depinde mult de atitudinea ta. Dacă eşti plin de judecăţi
negative şi de mânie, vei simţi că eşti separat de ceilalţi oameni. Te vei
simţi singur. Dar dacă ai inima deschisă şi eşti plin de încredere şi de
prietenie, chiar dacă eşti singur din punct de vedere fizic, chiar trăind o
viaţă de pustnic, nu te vei simţi niciodată singur.
— E ironic, nu-i aşa? am sugerat, aducându-mi aminte de Lama Tenzin,
care ne-a spus, când cumpăram gogoşi pe drumul spre Dharamsala, că voia
să trăiască într-o peşteră pentru perioada tradiţională de peste trei ani. Poţi
să stai trei ani, trei luni şi trei zile într-o peşteră şi să nu te simţi singur, dar
poţi să te simţi singur în mijlocul unei mulţimi.
— Aşa e, a răspuns Dalai Lama. Sunt cel puţin şapte miliarde de oameni
şi nenumărate făpturi. Dacă te gândeşti întotdeauna la cele şapte miliarde de
oameni, nu vei cunoaşte niciodată singurătatea. Singurele lucruri care aduc
fericirea sunt afecţiunea şi căldura sufletească. Acestea chiar îţi dau forţă
interioară şi încredere în sine, diminuează teama, îţi dau încredere, iar
încrederea creează prietenie. Suntem animale sociale şi avem nevoie de
cooperare ca să supravieţuim, dar cooperarea se bazează în totalitate pe
încredere. Când există încredere, oamenii sunt aduşi laolaltă – naţiunile sunt
aduse laolaltă. Dacă ai o minte capabilă de mai multă compasiune şi cultivi
căldura sufletească, toată atmosfera din jurul tău devine mai pozitivă şi mai
prietenoasă. Vezi prieteni pretutindeni. Dacă ţi-e teamă şi nu ai încredere,
ceilalţi se vor îndepărta. De asemenea, vor fi precauţi, bănuitori şi
neîncrezători. Aşa apare sentimentul că eşti singur. Când o persoană are un
suflet cald, este întotdeauna complet relaxată. Dacă trăieşti cu teamă şi te
consideri o persoană specială, atunci automat, din punct de vedere
emoţional, te îndepărtezi de ceilalţi. Astfel apare sentimentul de alienare de
ceilalţi şi de singurătate. Prin urmare, nu mă gândesc niciodată, când
vorbesc în faţa unei mulţimi mari, că sunt o persoană specială, că sunt
„Sanctitatea Sa Dalai Lama“, a spus el, ridiculizând statutul său venerat.
Întotdeauna subliniez acest lucru când mă întâlnesc cu diferiţi oameni, toţi
suntem fiinţe umane asemenea. O mie de oameni – aceeaşi fiinţă umană.
Zece mii sau o sută de mii – aceeaşi fiinţă umană, din punct de vedere
mental, emoţional şi fizic. Înţelegi, atunci nu mai există nici o barieră.
Atunci mintea mea rămâne pe deplin calmă şi relaxată. Dacă pun prea mult
accent pe mine însumi şi încep să mă gândesc că sunt o persoană specială,
sunt mai neliniştit, mai agitat. Paradoxul e că, deşi pornirea care determină
egocentrismul excesiv e cea de a căuta o fericire mai intensă pentru tine
însuţi, rezultatul este exact opus. Dacă te concentrezi prea mult pe tine
însuţi, te desprinzi şi te înstrăinezi de ceilalţi. În cele din urmă, te înstrăinezi
şi de tine însuţi, pentru că nevoia de a stabili o conexiune cu ceilalţi este o
componentă fundamentală a noastră ca fiinţe umane. Acest egocentrism
excesiv este dăunător şi pentru sănătate. Dacă te laşi stăpânit de teamă şi
neîncredere, dacă te concentrezi prea mult pe tine însuţi nu obţii decât stres
şi tensiune arterială crescută. Cu mulţi ani în urmă, eram la o reuniune a
oamenilor de ştiinţă şi cercetătorilor în domeniul medicinei, la Columbia
University din New York. Unul dintre cercetătorii în domeniul medicinei a
spus în prezentarea lui că persoanele care folosesc în mod disproporţionat
pronumele la persoana întâi – eu, eu, eu, mie, mie, mie şi al meu, al meu, al
meu – prezintă un risc mult mai mare de a suferi un atac de cord. Nu a
explicat de ce, dar am simţit că este, cu siguranţă, adevărat. E o perspectivă
profundă. Dacă te concentrezi prea mult pe tine însuţi, perspectiva ţi se
îngustează şi astfel chiar şi o problemă măruntă pare disproporţionată şi
insuportabilă. De asemenea, când te concentrezi prea mult pe tine însuţi
apar şi teama şi neîncrederea. Acest lucru te va face întotdeauna să rămâi
despărţit de ceilalţi oameni, de fraţii şi surorile tale. Va duce la singurătate
şi la comunicarea dificilă cu alţi oameni. La urma urmei, faci parte din
comunitate, aşa că trebuie să ai relaţii cu ei. Interesele tale şi viitorul tău
depind de ceilalţi oameni. Dacă te izolezi de ei, cum poţi să fii o persoană
fericită? Pur şi simplu ai mai multe griji şi mai mult stres. Uneori spun că
prea mult egocentrism închide uşa noastră interioară şi ne împiedică să
comunicăm cu alţi oameni. În schimb, dacă ne preocupă bunăstarea altor
fiinţe umane, acea uşă interioară se deschide şi putem să comunicăm foarte
uşor cu ceilalţi.
Dalai Lama spunea că un om care se gândeşte la ceilalţi cu bunătate şi
compasiune nu se simte niciodată singur. O inimă deschisă – un suflet cald
– este antidotul pentru singurătate. Întotdeauna m-a uimit faptul că într-o zi
pot să merg pe stradă judecându-i şi criticându-i pe ceilalţi şi mă simt izolat
şi singur, iar a doua zi pot merge pe aceeaşi stradă dând dovadă de o
acceptare mai tolerantă şi de compasiune şi deodată toată lumea mi se pare
binevoitoare şi prietenoasă. Ca şi când starea mea mentală şi de spirit ar
transforma complet lumea fizică şi socială din jurul meu.
Acest accent pus pe importanţa căldurii sufleteşti evocă studiul
psihologilor Chen-Bo Zhong şi Shira Gabriel, care au descoperit că oamenii
care se simt singuri sau respinşi din punct de vedere social caută la propriu
căldura, de exemplu să mănânce o supă fierbinte. Dalai Lama şi
Arhiepiscopul voiau să spună că putem crea această căldură pur şi simplu
deschizându-ne sufletul şi concentrându-ne atenţia şi grija asupra celorlalţi.
— Părinte Arhiepiscop, voiaţi să adăugaţi ceva? Ştiu că nu aţi fost
călugăr, dar aţi petrecut mult timp rugându-vă şi meditând în singurătate.
— Cu siguranţă, în cazul rugăciunii noastre, a explicat Arhiepiscopul,
niciodată cei singuri nu le vorbesc celor singuri. Pentru noi Dumnezeu este
un Dumnezeu care este unul, dar care este şi o confrerie, o comunitate,
Treimea. Şi suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu. Când devii
creştin, eşti integrat într-o confrerie. Prin urmare, chiar când te retragi din
lume, nu eşti singur.
— Seamănă cu ceea ce spune Dalai Lama, am zis eu. Dacă stabileşti o
conexiune, chiar dacă acea confrerie este formată din şapte miliarde de
oameni, nu te simţi singur.
—Da, da, a răspuns Arhiepiscopul. E un fel de oximoron să te simţi
singur. Dar pot să înţeleg foarte bine pe cineva care simte că s-a înstrăinat,
sau că nu e pe aceeaşi lungime de undă cu ceilalţi, ca să spunem aşa. Şi
oricine îşi doreşte să capete simţul solidarităţii. Nu cred că-i ajutăm pe
oameni făcându-i să se simtă vinovaţi. Vrem să încercăm să fim cât mai
binevoitori şi spunem că experienţa lor e una pe care o au mulţi alţi oameni.
Nu ne simţim singuri în mod deliberat. Nu cred că ţi-ai propus să spui:
„Vreau să mă simt singur.“ Pur şi simplu aşa simţi. Se întâmplă, din foarte
multe motive. Încerci să-l faci pe omul acela să se simtă chiar aşa cum e,
special. Şi acceptat aşa cum este. Şi să-l ajuţi să se deschidă. Pot înţelege
foarte bine chinul şi durerea incredibile pe care le simte, cu siguranţă, un
om care stă închis într-o cameră pentru că se teme să iasă şi să fie respins.
Şi pur şi simplu speri şi te rogi să găsească o comunitate care-l va îmbrăţişa
şi-l va primi cu căldură. E minunat să vezi oameni care erau închişi în ei
înşişi deschizându-se ca o floare frumoasă datorită căldurii şi acceptării
celor din jurul lor.
Am învăţat din dialogul nostru că nu trebuie să aşteptăm ca alţii să-şi
deschidă sufletul în faţa noastră. Deschizându-ne sufletul în faţa lor, am
putea să simţim legăturile care ne leagă de ei, fie că ne aflăm în vârful unui
munte, fie că ne aflăm în centrul Manhattanului.
 Invidia: iar trece individul în Mercedes-Benz

— Nu te trezeşti dimineaţa şi îţi spui: „Acum o să fiu invidios.“ Invidia

apare pur şi simplu spontan, a început Arhiepiscopul, continuându-şi
pledoaria pentru naturaleţea emoţiilor noastre şi pentru compasiunea de
sine. Te trezeşti şi încerci să fii un om bun şi iar trece individul acela, a treia
oară săptămâna aceasta, în Mercedes-Benz sau în altă maşină foarte
arătoasă. Ai tot încercat să nu fii gelos de fiecare dată când trece în maşina
lui, dar pur şi simplu asta simţi.
Comparaţia stă, într-adevăr, în natura umană – ba chiar şi dincolo de ea;
este ceva natural în toată lumea animală. Aşa cum avea să arate Dalai
Lama, chiar şi câinii care mănâncă împreună în pace pot deodată să înceapă
să compare mărimea porţiei lor cu mărimea porţiei celorlalţi şi poate să
înceapă o luptă cu lătrături şi dinţi scrâşniţi. Dar în cazul oamenilor invidia
poate să devină o sursă de mare nemulţumire. Potrivit unei învăţături
budiste tibetane, lucrurile care ne provoacă suferinţă în viaţă sunt un model
general al modului în care ne raportăm la alţii: „Invidie faţă de cei care sunt
mai presus de noi, concurenţă cu cei care ne sunt egali şi dispreţ faţă de cei
care sunt mai prejos de noi.“
Imparţialitatea pare să fie înscrisă în genele noastre, prin urmare nu ne
convine deloc inegalitatea de orice fel. Primatologul Frans de Waal are un
film cu un experiment cu maimuţe capucin, rudele noastre îndepărtate care
sunt folosite în teste psihologice ca substitut pentru oameni. În acest film,
care a avut foarte multe vizualizări, una dintre maimuţele cenuşii cu cap
mic şi membre lungi îi dă celui care face experimentul o piatră şi primeşte
recompensă o felie de castravete. Maimuţa este foarte fericită să facă asta
iar şi iar, până când vede că vecina ei îndeplineşte aceeaşi sarcină dând o
piatră, dar primeşte un ciorchine de struguri. În lumea maimuţelor capucin,
strugurii sunt o mâncare mai bună, mai dulce decât castraveţii. Poate că şi
pentru oameni e la fel. După ce prima maimuţă vede că vecina ei primeşte
un ciorchine de struguri, îndeplineşte iar sarcina de a da o piatră, şi de data
aceasta este şi mai zeloasă, acum înălţând capul în aşteptarea recompensei.
Totuşi, aşa cum presupune acest experiment cu privire la comparaţiile
sociale, persoana care face experimentul îi dă primei maimuţe încă un
castravete, în loc de ciorchinele de struguri.
Maimuţa capucin se uită la castravete, dând capul pe spate ca şi când nu
i-ar veni să creadă, apoi îi aruncă înapoi castravetele celui care face
experimentul. Cuprinsă de o furie de nestăpânit, maimuţa apucă zăbrelele
cuştii şi le zgâlţâie. Acest film a devenit popular în timpul protestelor de pe
Wall Street din Statele Unite ale Americii, pentru că a dezvăluit atât de
succint şi de emoţionant cum funcţionează instinctele noastre fundamentale
privind imparţialitatea şi de ce inegalitatea este stresantă şi dăunătoare
pentru o societate.
În timpul săptămânii de dialoguri, Arhiepiscopul şi Dalai Lama au vorbit
frecvent despre nevoia de a rezolva problema inegalităţii sociale. Totuşi,
oricât de mult ne-am strădui să rezolvăm aceste mari dezechilibre globale,
aşa cum sublinia Arhiepiscopul, întotdeauna vor fi oameni care au mai mult
decât avem noi sau care au mai mult succes sau care sunt mai talentaţi ori
mai inteligenţi sau care arată mai bine.
În realitate, de obicei nu ne comparăm cu miliardarii, cu oamenii de
ştiinţă geniali sau cu modelele de top. Avem tendinţa să ne comparăm cu cei
care fac parte din cercul nostru social. După cum spune o veche zicală:
„Dacă vrei să fii sărac, găseşte-ţi nişte prieteni bogaţi. Dacă vrei să fii
bogat, găseşte-ţi nişte prieteni săraci.“ Nu se pune problema să ţii pasul
decât cu persoane care îţi seamănă.
Jinpa mi-a spus că în anii ’90 Statele Unite ale Americii au acordat
permise de muncă pentru aproximativ o mie de tibetani din India în cadrul
unui program special pentru refugiaţi. Când aceşti tibetani au început să le
trimită dolari familiilor lor de acasă, vecinii lor au început să fie geloşi,
pentru că deodată acele familii aveau mai mulţi bani şi puteau să-şi
renoveze casele sau să le cumpere copiilor lor motociclete. Nu se poate
spune că familiile care nu aveau pe nimeni în Statele Unite deveniseră mai
sărace, ci vecinii lor care aveau pe cineva din familie plecat în Statele Unite
deveniseră deodată mai bogaţi.
Potrivit cercetărilor asupra fericirii, „comparaţiile cu cei care sunt mai
sus“ sunt foarte dăunătoare pentru starea noastră de bine. Invidia nu lasă loc
pentru bucurie. Cuvântul tibetan pentru invidie este trakdok, care înseamnă
„umeri grei sau strânşi“; într-adevăr, invidia te lasă pradă unui sentiment
acut de nemulţumire şi indignare, amestecat cu vină. Budismul consideră că
invidia este atât de dăunătoare, încât o compară cu un şarpe veninos care ne
otrăveşte. În tradiţia iudeo-creştină, una din cele Zece Porunci îţi interzice
„să râvneşti“ casa vecinului.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama aveau păreri diferite în privinţa modului în
care ar trebui să reacţionăm în faţa invidiei, Arhiepiscopul susţinând
acceptarea şi iertarea de sine.
— Vreau să spun că nu prea poţi să controlezi invidia. Cred că de mult
prea multe ori suntem duri cu noi înşine. Uităm că multe dintre aceste
lucruri ne afectează pe toţi, la nivel universal. Sper că putem să-i ajutăm pe
oameni să scape de vina spre care au, de asemenea, o înclinaţie, pentru că
aproape toţi, când sunt invidioşi, simt şi vină. Aş spune că asta vrem să le
transmitem copiilor Domnului: „N-avem ce face, ni se întâmplă lucruri pe
care nu le controlăm.“
Apoi Arhiepiscopul a continuat sugerând un remediu puternic pentru
invidie: recunoştinţa.
— Cred că una din cele mai bune metode prin care poţi să începi s-o
contracarezi este aceea veche, să te gândeşti la toate lucrurile cu care ai fost
binecuvântat. Poate că pare veche, veche, veche, veche, veche de tot, de pe
vremuri, dar chiar te ajută. Poate că nu ai o casă la fel de mare ca alţii, dar
ştii ceva? Nu locuieşti într-o cocioabă. Prin urmare, chiar poate să te ajute
dacă eşti recunoscător pentru lucrurile pe care le ai, de fapt.
Apoi a mai sugerat un remediu: motivaţia.
— Cu siguranţă, invidia poate să fie şi un îndemn, ştii? Poate să te ajute
să spui: „Nu am o maşină sau o casă ca individul acela, de ce să nu muncesc
şi să încerc să le obţin?“
După cum spuseseră Arhiepiscopul şi Dalai Lama, aceste obiective
exterioare nu ne vor aduce bucurie adevărată sau fericire durabilă, dar
motivaţia de a ne îmbunătăţi situaţia este, cu siguranţă, mai bună decât
invidia provocată de situaţia altuia.
Apoi Arhiepiscopul a sugerat ultimul şi cel mai eficient remediu:
schimbarea de perspectivă.
— Cel mai bun lucru este să poţi să te întrebi: „De ce vreau să am o casă
cu şapte camere, când suntem doar doi sau trei? De ce vreau să am aşa
ceva?“ Apoi, poţi să răstorni perspectiva şi să te gândeşti cât de rău am
ajuns odată cu schimbarea climatică cauzată de consumul nostru galopant,
care a fost de-a dreptul dezastruos pentru mediu. Prin urmare, cumperi în
schimb o maşină electrică mică şi-ţi spui: „Nu am nevoie de maşina aceea
mare, luxoasă, sau n-o vreau.“ Astfel, în loc să fie duşmanul tău, acum e
aliatul tău.
Jinpa a tradus pentru Dalai Lama ceea ce spusese Arhiepiscopul.
— Exact asta am spus, a zis Arhiepiscopul şi a râs.
— Din fericire, nu înţelegi tibetana, a replicat Dalai Lama cu un zâmbet
scurt.
Apoi l-am văzut făcând ceva ce fiecare din ei l-a făcut pe parcursul
dialogurilor când nu erau de acord într-o privinţă: subliniau iar prietenia
dintre ei şi îşi făceau complimente unul celuilalt. M-am gândit la o
observaţie a cercetătorilor în domeniul relaţiilor John Gottman şi Julie
Schwartz Gottman, potrivit căreia într-un conflict reuşit există „un început
blând“ sau o intrare delicată în subiectul dezacordului.
— Cred că explicaţia fratelui meu spiritual este minunată, minunată.
Vedeţi, în momentul în care apare invidia sau gelozia nu mai poţi să-ţi
păstrezi pacea minţii. Prin urmare, gelozia îţi distruge, de fapt, pacea minţii.
Apoi acea gelozie poate să erodeze relaţia. Chiar şi atunci când e vorba de
prietenul tău bun, dacă începi să simţi un fel de gelozie aceasta va fi foarte
dăunătoare pentru prietenia voastră. Chiar şi atunci când e vorba de soţ şi
soţie, dacă apare un fel de gelozie aceasta va fi foarte nocivă pentru
căsnicie. Aşa se întâmplă, după cum vedem, atunci când mai mulţi câini
mănâncă în pace împreună, dar unul devine gelos pe ceea ce au ceilalţi –
apare un conflict, o luptă. E important să cultivăm orice emoţie care ne
aduce veselie şi pacea minţii. Şi trebuie să învăţăm să evităm încă de la bun
început orice emoţie care tulbură această fericire şi pace a minţii. Cred că e
greşit să considerăm, pur şi simplu, că toate emoţiile negative, precum
mânia sau gelozia, sunt părţi fireşti ale minţii noastre, în privinţa cărora nu
putem face cine ştie ce. Prea multe emoţii negative ne distrug pacea minţii,
sănătatea şi ne creează probleme în relaţia cu familia, cu prietenii şi în
comunitatea noastră. Adesea invidia apare pentru că ne concentrăm prea
mult pe posesiuni materiale, nu pe adevăratele noastre valori, cele
interioare. Când ne concentrăm pe experienţă sau pe cunoaştere, există mult
mai puţină invidie, dar cel mai mult contează să ne dezvoltăm preocuparea
faţă de starea de bine a celorlalţi. Dacă ai în suflet bunătate sau compasiune
sinceră, când o persoană obţine ceva sau are mai mult succes eşti capabil să
te bucuri de norocul ei. Dacă eşti hotărât să practici compasiunea şi să dai
dovadă de preocupare sinceră faţă de starea de bine a celorlalţi, te vei
bucura de norocul lor, pentru că vei fi fericit că obţin lucrurile la care
aspiră.
Dalai Lama descria conceptul budist de mudita, care se traduce adesea
prin „bucurie altruistă“ şi este descris ca antidotul pentru invidie. Mudita
este un concept atât de important în budism, încât este considerat una din
cele Patru Virtuţi Inestimabile, pe care putem să le cultivăm la infinit.
Celelalte trei sunt bunătatea iubitoare, compasiunea şi seninătatea.
Jinpa explicase cum funcţionează mudita: Dacă un om are un lucru pe
care ni-l dorim, o casă mai mare, să spunem, putem să ne bucurăm în mod
conştient de norocul lui, spunându-ne: „Bravo lui. La fel ca mine, şi el vrea
să fie fericit. Şi el vrea să aibă succes. Şi el vrea să-şi întreţină familia. Să
fie fericit. Îl felicit şi îi doresc să aibă mai mult succes.“ Mudita recunoaşte
că viaţa nu este un joc cu sumă nulă, că nu există doar o felie de tort din
care, dacă ia cineva mai mult, noi primim mai puţin. Mudita consideră că
bucuria este nelimitată.
După cum am menţionat, mudita este, de asemenea, sentimentul opus
celui de Schadenfreude, cuvântul german pentru sentimentul de satisfacţie
sau de plăcere când afli despre nefericirea cuiva. Schadenfreude ne vede
într-o luptă constantă a unuia împotriva tuturor celorlalţi şi dacă cineva
reuşeşte sau îndeplineşte ceva suntem cumva diminuaţi, avem mai puţin
succes, suntem mai puţin acceptabili, merităm mai puţină iubire.
Schadenfreude este rezultatul firesc al invidiei. Mudita este rezultatul firesc
al compasiunii.
 Mudita se bazează pe recunoaşterea interdependenţei noastre sau a
conceptului de Ubuntu. Arhiepiscopul spune că în satele africane atunci
când salutai pe cineva întrebai: „Ce facem?“ Această înţelegere presupune
că împlinirile sau fericirea cuiva sunt într-un mod cât se poate de real şi ale
noastre. Arhiepiscopul se minunează des în faţa frumuseţii şi talentului de
necrezut pe care le avem noi, oamenii.
— Uitaţi-vă ce frumoşi sunteţi toţi, are el obiceiul să spună în faţa unei
mulţimi.
Totuşi, din nefericire, majoritatea dintre noi vrem să-i reducem pe alţii la
dimensiunea noastră, aşa cum o percepem noi, şi ne vedem îngrozitor de
mici şi de neputincioşi. Când ne aducem aminte de interdependenţa noastră,
descoperim că suntem incredibil de mari şi de puternici.
— Există o poveste străveche de pe vremea lui Buddha, a spus Dalai
Lama. Într-o zi, un rege i-a invitat la prânz pe Buddha şi pe călugării săi. În
drum spre palat, Buddha a trecut pe lângă un cerşetor care îl lăuda pe rege
şi zâmbea când vorbea despre frumuseţea palatului. După ce slujitorii
regelui le-au servit lui Buddha şi grupului său de călugări un prânz
îmbelşugat, cu multe feluri de mâncare, a sosit momentul rugăciunii de
mulţumire. Buddha a rostit o rugăciune pentru a lăuda meritul sau karma
bună a mesei. Totuşi, în loc să laude meritul gazdei, regele care oferise cu
generozitate masa pentru Buddha şi însoţitorii săi, după cum era obiceiul,
Buddha l-a ales pe cerşetorul care stătea în picioare afară. Şocat, unul din
călugării mai în vârstă l-a întrebat de ce l-a ales pe cerşetor pentru
rugăciunea sa de mulţumire. Buddha a răspuns că regele era plin de mândrie
lăudându-se cu regatul său, pe când cerşetorul, care nu avea nimic, era
capabil să se bucure de norocul regelui. Din acest motiv cerşetorul era mai
demn de laudă decât regele. Chiar şi astăzi, în Thailanda se păstrează
această tradiţie a rugăciunii de mulţumire pentru oferirea unei mese. Când
am fost acolo, la începutul anilor ’70, am avut onoarea să particip la un
asemenea prânz, la care unul din călugării mai în vârstă a rostit rugăciunea
de mulţumire. Prin urmare, chiar ai multe beneficii dacă te bucuri de
norocul altora.
— Cum cultivă oamenii mudita? l-am întrebat pe Dalai Lama.
— În primul rând, ar trebui să recunoaştem umanitatea pe care o
împărtăşim. Aceşti oameni sunt fraţii şi surorile noastre, care au toţi acelaşi
drept şi aceeaşi dorinţă de a duce o viaţă fericită. Nu e vorba de ceva
spiritual. Ţine pur şi simplu de bunul-simţ. Facem parte din aceeaşi
societate. Facem parte din omenire. Dacă omenirea e fericită, şi noi vom fi
fericiţi. Dacă omenirea trăieşte în pace, şi noi trăim în pace. Dacă familia ta
este fericită, şi tu te simţi mai bine.
— Dacă simţi puternic opoziţia „eu şi ei“, e greu să practici mudita.
Trebuie să ne dezvoltăm simţul lui „noi“. Când eşti capabil să dezvolţi acel
simţ al umanităţii comune şi al unităţii dintre oameni, în mod natural îţi vei
dori ca toţi ceilalţi să se elibereze de suferinţă şi să se bucure de fericire.
Dorinţa de fericire este un instinct natural împărtăşit de toată lumea. Este
pur şi simplu un simţ al preocupării faţă de starea de bine a celorlalţi.
— Evident, invidia nu e o virtute, a spus Arhiepiscopul, din nou
îngrijorat că dezvoltarea noastră ar putea să ducă la reproşuri pe care ni le
facem singuri. Sper, totuşi, că nu am face pe cineva să se simtă vinovat, cel
puţin la început, în legătură cu ceva ce se întâmplă spontan. Nu poţi face
foarte multe în privinţa acelui sentiment, dar poţi să-l contracarezi.
— La fel se întâmplă în cazul bolii fizice, a insistat Dalai Lama. Măsurile
preventive sunt cea mai bună metodă. Dar dacă o boală a început deja să se
manifeste, nu ai de ales, trebuie să iei medicamente. În mod asemănător,
odată ce o persoană dezvoltă o emoţie negativă puternică, precum mânia
sau gelozia, este foarte greu s-o contracarezi în orice moment. Prin urmare,
cel mai bine este să-ţi cultivi mintea prin practică, astfel încât să înveţi să
previi apariţia ei de la bun început. De exemplu, sursele principale ale
mâniei sunt frustrarea şi nemulţumirea. În momentul în care o emoţie
precum mânia se manifestă intens, chiar dacă încercăm să ne folosim
experienţa şi cunoştinţele pentru a o diminua, vom descoperi că este foarte
greu s-o oprim. În acel punct seamănă cu o viitură. În timpul sezonului
musonic, este prea târziu s-o oprim. Trebuie să începem primăvara
devreme, să vedem ce provoacă viitura şi să încercăm să construim diguri
pentru a preveni dezastrul. La fel şi pentru sănătatea noastră mentală, cu cât
recurgem mai devreme la măsuri preventive, cu atât mai accesibile şi
eficiente sunt. Când ne-am îmbolnăvit deja, e greu să ne aducem aminte
sfatul medicului. Cred că nici un medic nu ar spune: „Dacă eşti mai mânios,
vei fi mai sănătos.“ Medicul tău spune aşa ceva?
— Nu, i-a dat dreptate Arhiepiscopul.
— Medicii ne recomandă întotdeauna să ne relaxăm. Relaxarea
presupune o minte liniştită. Nu prea multă agitaţie, care îţi va distruge
relaxarea. Şi un ataşament prea mare îţi va distruge pacea minţii, a spus
Dalai Lama, revenind la subiectul invidiei şi geloziei. Poţi să ai o casă
frumoasă cu un dormitor frumos şi o baie frumoasă, să asculţi muzică
frumoasă, dar, dacă eşti plin de mânie, plin de gelozie, plin de ataşament, nu
vei putea niciodată să te relaxezi. În schimb, poţi să stai pe o piatră, să nu ai
nimic, dar dacă mintea îţi este pe deplin liniştită poţi să fii relaxat.
Jinpa mi-a spus că într-un binecunoscut text tibetan al primului Panchen
Lama există un vers memorabil. E o rugăciune frumoasă pe care Jinpa o
foloseşte pentru a cultiva mudita:
Nici cea mai mică suferinţă n-o doresc;
nicicând nu-s mulţumit cu fericirea mea.
Astfel, nu-i nici o diferenţă între alţii şi mine.
Binecuvântează-mă ca să mă pot bucura de fericirea altora.
 Suferinţa şi necazurile: depăşirea dificultăţilor

— O zicală tibetană spune că necazurile pot să se transforme în

oportunităţi, a explicat Dalai Lama răspunzând la întrebarea mea despre
cum poţi să ai parte de bucurie chiar în momente marcate de suferinţă şi
nenorociri. Chiar şi o situaţie tragică poate deveni o oportunitate. Altă
zicală tibetană spune că, de fapt, experienţele dureroase pun în lumină
natura fericirii. Pun în evidenţă experienţele plăcute. Acest lucru e vizibil la
o întreagă generaţie care a cunoscut dificultăţi mari, ca tine, Părinte
Arhiepiscop, a spus Dalai Lama. Când v-aţi obţinut libertatea, chiar v-aţi
bucurat. Acum, noua generaţie, cei care s-au născut ulterior, nu cunosc
adevărata bucurie a libertăţii şi se plâng mai mult.
Mi-aduc aminte când am văzut cozile de oameni care au aşteptat ore în
şir ca să voteze la primele alegeri democratice din Africa de Sud, în 1994.
Cozile se întindeau şerpuitoare pe kilometri întregi. Îmi amintesc că m-am
întrebat atunci, când rata de prezenţă la vot în Statele Unite era mai mică de
40%, cât vor dura bucuria şi preţuirea dreptului la vot şi dacă exista vreo
metodă de a le reînnoi în America, printre cei cărora nu li se luase niciodată
dreptul la vot.
— Cred că şi în Europa, a continuat Dalai Lama, generaţia mai în vârstă
chiar a trecut prin nişte necazuri mari. S-au călit şi au devenit mai puternici
în urma acelor experienţe dureroase. Asta arată că zicala tibetană chiar este
adevărată. Suferinţa este cea care te face să preţuieşti bucuria.
În timp ce vorbea Dalai Lama, nu am putut să nu mă gândesc cât de mult
încercăm, cu instinctul nostru natural de părinţi, să ne ferim copiii de durere
şi de suferinţă, dar făcând acest lucru îi privăm de abilitatea de a creşte şi de
a învăţa din necazuri. Mi-am adus aminte că psihologul Edith Eva Eger,
care a supravieţuit lagărului de la Auschwitz, spunea că primii care au murit
la Auschwitz au fost copiii răsfăţaţi şi alintaţi. Au tot aşteptat să vină alţii
să-i salveze şi, pentru că nu a venit nimeni, s-au dat bătuţi. Nu învăţaseră
cum să se salveze singuri.
— Mulţi oameni se gândesc la suferinţă ca la o problemă, a spus Dalai
Lama. De fapt, este o oportunitate pe care ţi-a dat-o destinul. În ciuda
dificultăţilor şi suferinţei, poţi să rămâi pe poziţii şi să-ţi păstrezi stăpânirea
de sine.
Înţelegeam ce spunea Dalai Lama, dar cum ne acceptăm în realitate
suferinţa, văzând-o ca pe o oportunitate, când o trăim din plin? Cu
siguranţă, era mai uşor de zis decât de făcut. Jinpa spusese că în învăţătura
spirituală tibetană cunoscută drept Cultivarea Minţii în Şapte Puncte, trei
categorii de persoane sunt identificate drept centre de interes speciale,
pentru că pun cele mai mari probleme: membrii familiei tale, profesorii tăi
şi duşmanii tăi. „Trei centre de interes, trei otrăvuri, trei rădăcini ale
virtuţii.“ Jinpa a explicat sensul acestei fraze enigmatice şi fascinante:
— Adesea interacţiunea noastră cotidiană cu aceste trei centre de interes
dă naştere celor trei otrăvuri ale ataşamentului, mâniei şi deziluziei, care
provoacă atâta suferinţă. Prin cultivare spirituală avem ocazia să
transformăm angajamentul faţă de familia noastră, de profesorii noştri şi de
adversarii noştri pentru a dezvolta cele trei rădăcini ale virtuţii –
nonataşamentul, compasiunea şi înţelepciunea.
— Mulţi tibetani, a spus Dalai Lama, au stat ani de zile în gulagul chinez,
în lagăre de muncă silnică unde au fost torturaţi şi obligaţi să execute munci
grele. Unii dintre ei mi-au spus că a fost o perioadă în care le-au fost testate
adevărata persoană şi forţa interioară. Unii şi-au pierdut speranţa, alţii au
rezistat. Educaţia a influenţat foarte puţin numărul celor care au
supravieţuit. În cele din urmă, starea lor interioară sau căldura sufletească a
fost cea care-a contat cu adevărat.
Mă aşteptasem ca Dalai Lama să spună că dârzenia înverşunată şi
hotărârea lor contaseră. Era fascinant să auzi că, de fapt, ceea ce numea el
stare interioară sau căldură sufletească îi ajutase pe unii să îndure
nenorocirile din gulag.
Arhiepiscopul i-a răspuns lui Dalai Lama cu o întrebare, ecou al celei pe
care o pusesem la începutul discuţiei noastre. Stabiliserăm de la bun început
că această carte avea să vorbească despre bucurie în faţa suferinţei
inevitabile în viaţă, nu să fie o teorie abstractă sau pompoasă despre
bucurie. Ne doream ca cititorii să ştie cum să-şi păstreze bucuria în cele mai
grele momente din viaţă, nu numai când totul merge, ca să-l citez pe
Arhiepiscop, „ca pe roate“.
— El întreabă: „Cum îi ajutăm pe cei care chiar vor să fie veseli, care
chiar vor să vadă că lumea devine un loc mai bun?“ Privesc lumea şi văd
câte probleme îngrozitoare există. Şi se confruntă în viaţa lor cu catastrofe
ieşite din comun. De ce eşti vesel chiar când vezi aceste probleme şi după
ce ai trecut prin asemenea încercări? În lume există foarte, foarte mulţi
oameni care vor să fie buni, care vor să fie veseli, care vor să fie ca tine.
Cum ajung să-şi păstreze liniştea chiar în mijlocul tuturor acestor lucruri?
Da, cred că tu eşti cea mai elocventă demonstraţie. Dar ei vor acum ca noi
să traducem această demonstraţie într-o limbă pe care pot s-o înţeleagă.
Apoi, ca şi când ar fi fost inspirat să răspundă la propria lui întrebare,
Arhiepiscopul a continuat:
— Asta vrem să le spunem. Credem că veţi fi surprinşi de bucurie în
clipa în care încetaţi să fiţi prea egoişti. Desigur, trebuie să fiţi puţin egoişti,
pentru că Dumnezeul pe care îl urmez a spus – citând din Biblie – „iubeşte-
ţi aproapele ca pe...“
— Tine, a spus Dalai Lama, continuând celebra învăţătură.
— Da, a spus Arhiepiscopul. Tine însuţi. Iubeşte-i pe alţii aşa cum te
iubeşti pe tine.
— Da, da, a încuviinţat Dalai Lama.
Arhiepiscopul a tradus formularea din Biblie pe înţelesul
contemporanilor:
— Trebuie să-ţi doreşti ce e mai bun pentru celălalt aşa cum îţi doreşti ce
e mai bun pentru tine.
— Aşa e, a spus Dalai Lama.
— Ei se uită la tine şi te văd ca pe un minunat guru sau profesor, nu
numai un profesor, ci o întruchipare. Şi îşi doresc să poată avea aceeaşi
linişte şi bucurie, chiar când au multe, multe, multe frustrări, precum cele
de care ai avut tu parte.
— Cred că acest subiect merită să fie discutat, a spus Dalai Lama. Ştii, în
realitate, asemeni corpului nostru, în cazul căruia creşterea ia timp, şi
dezvoltarea noastră mentală ia timp – minut după minut, zi după zi, lună
după lună, an după an, deceniu după deceniu. Poate că vă voi împărtăşi o
poveste din viaţa mea. Când aveam 16 ani, mi-am pierdut libertatea din
două puncte de vedere. Dalai Lama dinaintea mea nu-şi asumase
responsabilităţi politice până când a împlinit 18 ani, dar mie oamenii mi-au
cerut să devin şeful guvernului devreme, pentru că situaţia era foarte gravă,
căci militarii chinezi invadaseră deja partea estică a Tibetului. Când
autorităţile chineze au ajuns în Lhasa, situaţia a devenit şi mai delicată şi
mi-am pierdut libertatea din al doilea punct de vedere, pentru că mi-au
limitat mult acţiunile. Această responsabilitate politică mi-a afectat mult şi
studiile. În timp ce susţineam examenele geshe la universităţile monastice
importante din apropiere de Lhasa, în centrul Tibetului, a fost nevoie ca
soldaţii tibetani să stea de pază pe coasta muntelui. Apoi examenul meu
final trebuia să aibă loc în curtea templului central din Lhasa. Existau
motive de îngrijorare din cauza militarilor chinezi şi unii funcţionari
tibetani voiau să schimbe locul, pentru că li se părea că este prea periculos,
dar am spus că nu mi se pare că e nevoie. Dar în timpul dezbaterii am fost
foarte neliniştit şi îngrijorat, nu numai pentru siguranţa mea, ci şi pentru cea
a oamenilor mei. Apoi, în martie 1959, la vârsta de 24 de ani, când am fugit
în India, mi-am pierdut ţara. Într-un fel, acest lucru m-a întristat foarte mult,
mai ales când mă gândesc la problema serioasă a posibilităţii ca naţiunea
tibetană, cu moştenirea sa culturală unică, să supravieţuiască. Civilizaţia
tibetană există de zece mii de ani şi în unele zone ale podişului tibetan au
existat locuinţe umane vreme de treizeci de mii de ani. Astăzi Tibetul trece
prin cea mai mare criză din toată istoria naţiunii. În timpul Revoluţiei
Culturale, unii funcţionari chinezi au făcut un pact ca în cincisprezece ani
limba tibetană să fie eliminată. Prin urmare, au ars cărţi, precum cele trei
sute de volume din canonul tibetan al scripturilor traduse din India şi câteva
mii de volume scrise de tibetani. Cărţile, mi s-a spus, aveau să ardă o
săptămână sau două. Statuile noastre şi mănăstirile noastre au fost distruse.
Prin urmare, situaţia era foarte, foarte gravă. Şi în 1959, când am venit în
India ca refugiaţi, eram străini într-un loc nou. După cum spune zicala
tibetană: „Singurele lucruri care ne erau familiare erau cerul şi pământul.“
Dar am primit un ajutor imens de la guvernul indian şi de la unele
organizaţii internaţionale, inclusiv de la unele organizaţii creştine, care au
reconstruit comunitatea tibetană astfel încât să putem să ne păstrăm vii
cultura, limba şi cunoştinţele. Prin urmare, multe dificultăţi, multe
probleme, dar când munceşti, cu cât te confrunţi cu mai multe dificultăţi,
când vezi unele rezultate, cu atât mai mare este bucuria. Nu-i aşa?
Acum Dalai Lama se întorcea spre Arhiepiscop pentru confirmare.
— Da, a spus Arhiepiscopul, evident încă afectat de suferinţa de care
avusese parte prietenul lui.
— Vezi, dacă nu întâmpini dificultăţi şi eşti întotdeauna relaxat, te plângi
mai mult, a spus Dalai Lama, râzând acum de ironia faptului că putem avea
parte de mai multă bucurie când ne confruntăm cu mari necazuri decât când
viaţa pare să fie uşoară şi liniştită.
Şi Arhiepiscopul râdea. Bucuria părea să fie o alchimie stranie a minţii în
raport cu materia. Calea spre bucurie, la fel ca în cazul tristeţii, nu ocolea
suferinţa şi necazurile, ci trecea prin ele. După cum spusese Arhiepiscopul,
nimic frumos nu apare fără suferinţă. Jinpa ne-a mărturisit că adesea Dalai
Lama îşi vedea exilul ca pe o oportunitate.
— Sanctitatea Sa spune adesea că atunci când devii refugiat te apropii de
viaţă, a spus Jinpa, vorbind, fără îndoială, şi din perspectiva experienţei lui,
pentru că nu mai poţi să ridici pretenţii. Astfel, te apropii de adevăr.
— Părinte Arhiepiscop, am spus, am putea să revenim puţin la
dumneavoastră? Dalai Lama spune că, de fapt, te bucuri mai mult după ce
ai reuşit în condiţii potrivnice…
M-am oprit văzând că Arhiepiscopul îl privea pe Dalai Lama cu un fel de
uimire.
— Chiar sunt copleşit de umilitate ascultându-l pe Sanctitatea Sa, a spus
Arhiepiscopul, pentru că le-am vorbit frecvent oamenilor despre
seninătatea, liniştea şi veselia sa. Probabil că noi am fi spus că a ajuns la
acestea „în ciuda“ catastrofei, dar se pare că el spune „datorită“ necazurilor.
Arhiepiscopul îl ţinea de mână pe Dalai Lama, lovindu-i uşor palma şi
mângâind-o cu afecţiune.
— Pur şi simplu astfel admiraţia mea faţă de el creşte. Pare aproape
pervers, dar îţi vine să spui „slavă Domnului că au invadat chinezii
Tibetul“. Da, pentru că nu cred că între noi s-ar fi născut aceeaşi legătură.
Cu siguranţă nu am fi avut aceeaşi prietenie.
Apoi, dându-şi seama de umorul ironic al istoriei, Arhiepiscopul a
început să râdă înfundat:
— Probabil că n-ai fi primit nici Premiul Nobel pentru Pace.
Dalai Lama râdea şi el acum, când făceau haz de aceste premii apreciate,
parcă pentru a spune că nu putem niciodată să ştim care vor fi, la sfârşit,
urmările suferinţei şi necazurilor de care avem parte, ce e bine şi ce e rău.
Cu siguranţă, nu spunea că Premiul pentru Pace sau prietenia lor ar
justifica în vreun fel suferinţa pe care o provocase invazia chineză pentru
milioane de oameni, dar, în mod ciudat, chiar pervers, aşa cum spusese
Arhiepiscopul, Dalai Lama nu ar fi devenit niciodată un lider spiritual
global dacă nu ar fi fost alungat din regatul său izolat.
Mi-am amintit celebra povestire chineză despre fermierul al cărui cal
fuge. Vecinii comentează repede că a avut ghinion. Fermierul spune că
nimeni nu poate şti ce e bine şi ce e rău. Când calul se întoarce cu un
armăsar sălbatic, vecinii comentează repede, de data aceasta vorbind despre
norocul fermierului. Fermierul răspunde iar că nimeni nu poate şti ce e bine
şi ce e rău. Când fiul fermierului îşi rupe piciorul încercând să îmblânzească
armăsarul sălbatic, vecinii sunt siguri că fermierul are ghinion. Fermierul
spune iar că nimeni nu ştie. Când izbucneşte războiul, toţi tinerii valizi sunt
recrutaţi pentru luptă, în afară de fiul fermierului, care a fost scutit din
cauza piciorului rupt.
— Dar, ca să revin la întrebarea ta, a spus Arhiepiscopul, când vorbea
Dalai Lama mă gândeam la ceva personal, dar ai putea să extrapolezi la un
nivel mai general. Mă gândeam la Nelson Mandela. După cum am spus,
Nelson Mandela, când a intrat în închisoare, era un bărbat tânăr, sau încă
tânăr, foarte mânios. Era comandantul-şef al aripii militare din ANC5, după
cum spuneam. Credea cu tărie că duşmanul trebuie să fie decimat, iar el şi
camarazii lui au fost găsiţi vinovaţi într-un simulacru de proces. Aşa era
individul care a intrat în închisoare, agresiv şi mânios. Ajunge în Robben
Island şi este maltratat, aşa cum au fost majoritatea. Astăzi, când oamenii se
duc să viziteze celula lui, acolo se află un pat. Nu aveau pat. Dormeau pe
podea, fără saltea, aveau doar ceva subţire.
5. ANC, African National Congress – Congresul Naţional African (n. tr.).
 Arhiepiscopul strângea degetul mare şi degetul arătător ca să sublinieze
neplăcerea, durerea şi suferinţa pe care le îndura, chiar şi în somn.
— Erau oameni sofisticaţi, educaţi. Dar ce fac? Ce sunt puşi să facă?
Sunt puşi să se ducă şi să sape într-o carieră de piatră. Şi poartă haine foarte
nepotrivite. Nelson Mandela şi toţi ceilalţi purtau pantaloni scurţi, chiar şi
iarna. Au fost puşi să execute munci aproape absurde, să spargă pietre şi să
coasă sacoşe pentru poştă. El era un avocat cu o înaltă calificare. Stătea
acolo şi cosea.
În timpul unei vizite în Robben Island, Ahmed Kathrada, unul dintre
colegii şi tovarăşii de închisoare ai lui Mandela, ne-a arătat la cantină
diferitele porţii care li se dădeau prizonierilor – în funcţie de rasa lor –, o
amintire zilnică a obsesivului fascism rasist împotriva căruia luptau: „Şase
uncii de carne pentru cei de culoare/asiatici şi cinci uncii pentru cei din
bantustane (negri); o uncie de gem sau de sirop pentru cei de
culoare/asiatici şi nici una pentru cei din bantustane.“
— Probabil că a devenit nespus de frustrat, foarte, foarte mânios.
Dumnezeu a fost bun şi a spus: „Vei sta aici douăzeci şi şapte de ani.“ Şi
după acei douăzeci şi şapte de ani iese ca o persoană foarte generoasă,
pentru că, în chip extraordinar, suferinţa l-a ajutat să evolueze. Ei au crezut
că-l va distruge, dar l-a ajutat. L-a ajutat să vadă punctul de vedere al
celuilalt. Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, iese bun, binevoitor, pregătit
să aibă încredere în duşmanul său de odinioară.
— Cum a reuşit? am întrebat. De ce credeţi că a putut să-şi vadă suferinţa
mai degrabă ca pe ceva care te înnobilează decât ca pe ceva care te
otrăveşte?
— Nu a văzut nimic. Pur şi simplu s-a întâmplat.
— De ce i s-a întâmplat lui? Pentru că altora nu li s-a întâmplat.
— Da, desigur, pe unii oameni i-ar înrăi.
Arhiepiscopul îmi explicase cândva că suferinţa fie ne otrăveşte, fie ne
înnobilează, şi contează dacă suntem capabili să găsim sens în suferinţa
noastră. Fără sens, când suferinţa pare absurdă, putem deveni repede nişte
oameni înrăiţi. Dar când putem găsi o fărâmă de sens sau izbăvire în
suferinţa noastră aceasta poate să ne înnobileze, aşa cum s-a întâmplat în
cazul lui Nelson Mandela.
 — În foarte multe situaţii, a continuat el, înveţi că, pentru a deveni mai
generoşi, trebuie să ne lipsească într-un fel ceva, să avem o frustrare. Poate
că nu te gândeşti întotdeauna că lucrurile stau aşa. Sunt foarte puţine vieţi
care se derulează lin de la început până la sfârşit. Trebuie să fie rafinate.
— Ce trebuie să fie rafinat?
— Reacţia noastră aproape naturală e: „dacă sunt lovit, lovesc şi eu“.
Când te-ai rafinat, vrei să afli ce l-a determinat pe celălalt să facă ceea ce a
făcut. Şi te pui în locul lui. Prin urmare, este aproape o axiomă că spiritul
generos pare să presupună că ai avut parte de eşecuri pentru a îndepărta
impurităţile. Îndepărtând impurităţile, a continuat Arhiepiscopul, şi
învăţând, da, să te pui în locul celuilalt. Se pare că aproape întotdeauna
spiritul generos presupune că am avut parte de suferinţă sau măcar de
frustrări, lucruri care par să ne împiedice să ne îndreptăm în direcţia pe care
am ales-o. Nu înaintezi aşa uşor, direct. Sunt lucruri care te abat din cale şi
trebuie să te întorci.
Arhiepiscopul făcea semne cu mâna lui dreaptă, delicată şi fragilă, care
fusese paralizată de poliomielită când era copil, un exemplu viu al suferinţei
de care avusese parte când era foarte mic.
— Probabil că seamănă cu muşchii tăi, a încheiat el. Ştii, dacă vrei să ai o
musculatură bine tonifiată, te lupţi cu ea, îi opui rezistenţă şi se va dezvolta.
Dacă eşti fără vlagă, nu se va dezvolta. Nu poţi să-ţi măreşti volumul
pieptului doar stând jos. Trebuie să urci pe munte. E un fel de a te lupta cu
propria natură, ca să zic aşa. E normal să-ţi doreşti să stai nemişcat. Dar
dacă faci asta şi ajungi să leneveşti tot timpul pe canapea, o să se vadă. Prin
urmare, în chip extraordinar, ceea ce e adevărat din punct de vedere fizic e
adevărat şi din punct de vedere spiritual. În adâncul nostru devenim mai
buni când bunătatea noastră este pusă la încercare.
— Absolut, absolut, aproba Dalai Lama, legănându-se înainte şi înapoi,
de la stânga la dreapta, uitându-se în jos, stând pe gânduri, cu vârfurile
degetelor împreunate. Asta îmi aduce aminte de prietenul meu care mi-a
povestit cum a fost trimis într-un lagăr din China în perioada în care am
fugit eu din Tibet. În noaptea în care am fugit din Palatul Norbulingka, m-
am dus la capelă să mă închin, ştiind că era, poate, ultima oară când o
vedeam. Prietenul meu, care era deja călugăr de rang înalt la mănăstirea
Namgyal, era acolo, în capelă. Lopon-la, cum îi spun cu afecţiune ceilalţi
călugări, nu ştia că sunt acolo, pentru că vizita mea era secretă şi nu am
putut să-i spun. Apoi, imediat după ce am părăsit palatul, a început
bombardamentul chinez. Au arestat mulţi oameni şi aproape o sută treizeci
au fost trimişi într-o zonă foarte îndepărtată, ca în timpul regimului lui
Stalin, când oamenii erau trimişi în Siberia. După optsprezece ani de muncă
silnică, Lopon-la a putut să vină în India şi mi-a povestit ce s-a întâmplat în
perioada pe care a petrecut-o în lagărul de muncă silnică. Nu aveau pantofi,
nici chiar în cele mai reci zile. Uneori era atât de frig, încât, când scuipai,
scuipatul ateriza sub formă de gheaţă. Le era mereu foame. Într-o zi, îi era
atât de foame, încât a încercat să mănânce din cadavrul unuia din prizonierii
care muriseră, dar carnea celui mort era îngheţată şi prea tare ca să muşte
din ea. În tot acest timp prizonierii erau torturaţi. Există o tortură de tip
sovietic, o tortură de tip japonez şi o tortură de tip chinez, iar în lagărul
acela le combinau pe toate sub forma unei torturi crunte. Când a părăsit el
lagărul, doar douăzeci de oameni supravieţuiseră. Mi-a spus că în cei
optsprezece ani s-a confruntat cu mari pericole. Bineînţeles că m-am gândit
că se referea la lucrurile care-i puseseră viaţa în pericol. Dar el mi-a
mărturisit că a fost în pericol să-şi piardă… compasiunea faţă de paznicii
chinezi.
Lumea din sală a scos un murmur de uimire auzind această declaraţie
extraordinară, că pentru acest om cel mai mare pericol fusese riscul să-şi
piardă compasiunea, să-şi piardă sufletul, să-şi piardă umanitatea.
— Acum e încă în viaţă, are 97 de ani şi mintea lui e încă într-o formă
foarte bună, ageră şi sănătoasă. Prin urmare, aşa cum ai spus, spiritualitatea
şi experienţa i-au consolidat capacitatea de a avea compasiune, calităţile
umane. Câţiva tibetani care au făcut mulţi ani de muncă silnică în lagăre din
China mi-au spus că pentru ei a fost cea mai bună perioadă din punct de
vedere spiritual, în care şi-au dezvoltat răbdarea şi compasiunea. Unul din
medicii care au grijă de mine, dr. Tenzin Choedrak, care a reuşit să vină în
India peste mai mulţi ani, era foarte deştept. În gulag, i s-a interzis să
păstreze rozariul şi a fost obligat să citească din Cartea Roşie a
Conducătorului Mao. Prin urmare, folosea silabele cuvintelor ca pe rozariul
său şi recita rugăciuni budiste, dar în ochii paznicilor chinezi el studia foarte
conştiincios cartea lui Mao! La fel ca în cazul lui Nelson Mandela, când eşti
în închisoare, aşa cum ai spus, este normal să te confrunţi cu dificultăţi
mari. Dar, dacă gândeşti cum trebuie, aceste dificultăţi pot să te ajute să
capeţi o forţă interioară deosebită. Cred că e ceva foarte folositor, mai ales
când trecem prin dificultăţi.
Am fost foarte uimit să aud expresia lui Dalai Lama „trecem prin
dificultăţi“. Adesea simţim că suferinţa ne va înghiţi sau că suferinţa nu se
va termina niciodată, dar dacă putem să ne dăm seama că şi ea va trece sau,
după cum spun budiştii, că este efemeră, reuşim să-i supravieţuim şi, poate,
să preţuim faptul că trebuie să învăţăm din ea, să descoperim că are sens,
astfel încât să nu ieşim otrăviţi, ci înnobilaţi. Profunzimea suferinţei noastre
poate să ne aducă mai multă bucurie.
Shantideva, călugărul şi învăţatul budist, a descris virtuţile suferinţei. Din
cauza şocului pe care ni-l provoacă suferinţa, aroganţa noastră se risipeşte.
Suferinţa dă naştere, de asemenea, compasiunii faţă de toţi cei care suferă
şi, din cauza suferinţei prin care am trecut, evităm acţiuni care le aduc
suferinţă altora. Cu siguranţă, Lopon-la şi dr. Choedrak cunoşteau aceste
învăţături ale lui Shantideva şi poate că au găsit un sprijin în ele în timpul
anilor cu încercări şi suferinţă care părea fără sfârşit, descoperind sens în
ceea ce probabil că uneori părea o agonie fără sens.
Dalai Lama şi Arhiepiscopul subliniau că un anumit grad de toleranţă şi
de acceptare e esenţial, aşa cum e esenţial să înţelegem că toţi oamenii trec
prin asemenea suferinţe, nu numai noi şi nu pentru că am făcut ceva greşit.
Cu un an înainte de dialogurile noastre, tata a căzut de pe o scară şi a suferit
un traumatism cranian sever. Medicii au explicat că în cazul unui os rupt
ştim exact cât va dura ca să se vindece, dar în cazul creierului nu ştim
niciodată cum o să se vindece şi dacă o să se vindece complet. A stat în
secţia de terapie intensivă şi de recuperare neurologică mai mult de o lună,
trecând prin diferite stadii de delir, în timp ce noi ne făceam griji dacă va
mai fi vreodată ca înainte, cu o minte şi o inimă extraordinare. Nu voi uita
niciodată primul telefon pe care mi l-a dat de la spital, pentru că noi nu
ştiam dacă va mai putea să comunice conştient vreodată. Când fratele meu
s-a dus să-l vadă, i-a spus: „Îmi pare atât de rău că ai trecut prin nenorocirea
asta.“ Tata i-a răspuns: „O, nu, nici vorbă. Totul face parte din programul
meu de învăţare.“
 Boala şi teama de moarte: prefer să merg în iad

Călătoria a fost întreruptă de nişte înmormântări. A trebuit să schimbăm

itinerarul de zbor spre India şi înapoi de două ori, pentru că nişte prieteni
dragi ai Arhiepiscopului Tutu muriseră. Cu toate că erau înmormântările
unor oameni ale căror vieţi fuseseră lungi şi frumoase, acest lucru ne-a adus
aminte de moarte şi de timpul limitat pe care îl avem fiecare dintre noi. Cu
siguranţă, boala şi moartea sunt două din marile adevăruri şi surse de
suferinţă din vieţile noastre.
— Ai grijă – mulţi prieteni de-ai mei mor, a spus Arhiepiscopul când de-
abia ajunseserăm la aeroport, scuturând un deget spre Dalai Lama.
Apoi a continuat spunând ce om extraordinar fusese Philip Potter, unul
din cei decedaţi.
— A fost primul secretar general de culoare al World Council of
Churches, a explicat el.
Dar, pentru Arhiepiscop, sfinţenia şi frivolitatea, moartea şi viaţa erau
feţe ale aceleiaşi monede şi, chiar când îşi elogia prietenul, a început să ne
spună o glumă:
— A fost un om formidabil, mult mai înalt decât tine şi decât mine. Ieri
mă uitam la sicriul său. Era foarte mare. Am fi încăput amândoi acolo. Şi eu
aş fi mers în rai, tu unde ai fi mers?
— Cel mai probabil în iad, a răspuns Dalai Lama.
Conversaţia despre moarte şi despre cine mergea în rai, cine în iad a fost
una dintre glumele pe care le-au făcut pe parcursul întregii săptămâni,
râzând pe seama tradiţiilor lor şi ritualurilor lor religioase divergente.
I-am rugat să vorbească despre boală şi moarte într-un fel mai personal.
— Cum vă gândiţi la propria moarte? Amândoi aveţi mai mult de 80 de
ani şi aceasta este o realitate sau cel puţin o posibilitate – într-un viitor,
sperăm, cât mai îndepărtat.
 — Foarte politicos, a spus Dalai Lama şi a râs.
— Ei, lui nu prea îi pasă, a intervenit Arhiepiscopul, arătând spre Dalai
Lama, pentru că pentru el există reîncarnare.
— În privinţa reîncarnării, a răspuns Dalai Lama, nu sunt tocmai sigur
unde mă voi naşte, este atâta nesiguranţă. Dar tu eşti cât se poate de sigur că
vei merge în rai.
— Chinezii spun că ei hotărăsc unde te vei reîncarna, a răspuns
Arhiepiscopul, aşa că trebuie să te porţi frumos cu ei.
Apoi s-a uitat în jos, concentrându-se, parcă în interior, pe seriozitatea
întrebării – natura sa muritoare.
— Ar trebui să spun că multă vreme gândul morţii a fost ceva ce mi-a
provocat o mare nelinişte. Ştiu că am suferit de câteva boli aproape fatale.
În copilărie am avut poliomielită, şi lumea spune că tata s-a dus să cumpere
lemnul ca să-mi facă sicriu, iar mama s-a dus să-şi cumpere haine negre,
pentru că ei credeau că aveam să mor. În adolescenţă am făcut tuberculoză
şi m-am dus la un spital pentru bolnavii de TBC, unde am observat că
aproape toţi bolnavii care începeau să aibă hemoragie, tuşind cu sânge, în
cele din urmă erau scoşi afară pe un cărucior şi duşi la morgă. Pe la vreo 15
ani am început să tuşesc cu sânge. Stăteam jos cu recipientul acesta în faţa
mea şi, de fiecare dată când tuşeam, ieşea sânge. Am spus: „Doamne, dacă
asta vrei, dacă acesta e sfârşitul pentru mine, asta e.“ Trebuie să recunosc că
am fost surprins de liniştea şi de pacea care m-au învăluit. Desigur, ştiţi că
nu m-au scos afară pe un cărucior şi nu m-au dus la morgă. Mulţi ani mai
târziu, m-am întâlnit cu Arhiepiscopul Trevor Huddleston, care venea când
eram în spital şi m-a vizitat în fiecare săptămână, luni în şir. Astfel, mulţi
ani mai târziu, când eram amândoi arhiepiscopi, a spus că medicul îi zisese:
„Tânărul tău prieten – referindu-se la mine – nu va mai trăi mult.“ Ei bine,
se pare că am mai trăit ceva de-atunci.
M-am gândit adesea la puterea pe care a căpătat-o Arhiepiscopul
confruntându-se cu boala şi cu moartea atât de devreme. Boala este una din
cele mai obişnuite surse de suferinţă şi de nenorocire cu care se confruntă
oamenii şi, chiar în această situaţie, la fel ca în cazul tatălui meu, ei pot să
descopere că are sens şi că, prin ea, pot evolua din punct de vedere spiritual.
În multe privinţe, probabil că este cea mai obişnuită motivaţie pentru a-ţi
reevalua şi transforma viaţa. E aproape un clişeu că persoanele cu boli
grave sau care le pun viaţa în pericol încep să se bucure de fiecare clipă şi
să trăiască mai intens. Cu mulţi ani în urmă am scris o carte împreună cu un
medic care se ocupa de pacienţi grav bolnavi şi pe moarte. El a stabilit o
distincţie semnificativă între însănătoşire şi vindecare: vindecarea
presupune să alungi boala, dar nu este întotdeauna posibilă. Însănătoşirea,
spunea el, se produce la nivel global şi se poate întâmpla chiar dacă boala se
vindecă sau nu.
Arhiepiscopul a explicat că are de gând să ceară să fie incinerat, pentru a
face economie de spaţiu, şi că vrea o înmormântare simplă, pentru a-i
încuraja pe alţii din ţara sa să evite sicriele scumpe şi ceremoniile
tradiţionale. Chiar şi prin moarte, liderii morali oferă lecţii prin alegerile lor.
Apoi Arhiepiscopul s-a uitat la mine şi a spus pe un ton ferm, înţelept:
— Moartea e o realitate a vieţii. Veţi muri, cu siguranţă. De fapt, e
minunat să faci ce se numeşte un testament din timpul vieţii, în care dai
instrucţiuni pentru momentul când vine sfârşitul. Nu e morbid. Te gândeşti
că e o realitate a vieţii. Am slujit eu însumi la mai multe înmormântări şi
am ajuns în faza în care spun: „Apropo, tot într-acolo mergeţi. Aţi putea să
urmaţi.“ Da, desigur, există o nostalgie pentru lucrurile pe care le-aţi avut şi
care vă vor lipsi. Îmi va lipsi familia mea. Îmi va lipsi persoana care a fost
partenera mea în ultimii şaizeci de ani. Sunt multe lucruri care îmi vor lipsi.
Dar în tradiţia aceasta creştină căreia îi aparţin voi începe o viaţă împlinită.
E minunat. Imaginaţi-vă că nu am muri. Biata noastră lume nu ar putea să
ducă povara. Nu poate să ducă povara celor şapte miliarde de oameni din
prezent. Am avut un început, un mijloc şi voi avea un sfârşit. Există o
simetrie splendidă. Simetrie. – A zăbovit asupra cuvântului şi îl repeta
râzând. – Dacă nu am muri, imaginaţi-vă câţi oameni ar fi acum pe lume.
Sper că lucrurile pe care le cred în legătură cu raiul chiar sunt adevărate: că
mă voi întâlni cu cei dragi, cu părinţii mei, cu fratele meu mai mare, pe care
nu l-am cunoscut, pentru că a murit când era mic. Mă voi întâlni cu mulţi
oameni destoinici. Vreau să mă întâlnesc cu sfântul Augustin. Vreau să mă
întâlnesc cu sfântul Toma d’Aquino şi cu cei care ne-au învăţat atât de
multe despre rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu e infinit, pentru că nici unul din noi, care suntem fiinţe create,
nu va pătrunde niciodată infinitul care este Dumnezeu, raiul va fi
întotdeauna un loc de noi descoperiri. – Ochii Arhiepiscopului erau
încremeniţi, privirea lui era distantă. – Voi spune: „O, Doamne, eşti atât de
frumos!“ Şi voi striga, voi striga: „Veniţi, veniţi să vedeţi!“ Şi altul va
spune: „Ai văzut cât de frumos e Dumnezeu?“
Arhiepiscopul a tăcut.
Poate că moartea şi teama de moarte chiar sunt cea mai mare provocare
pentru bucurie. Ei, după ce murim, de fapt nu contează, dar teama de
apropierea morţii, teama de suferinţa care o precedă şi, în cele din urmă,
teama de uitare şi de pierderea personalităţii noastre ne copleşesc. Mulţi
psihologi spun că teama de moarte se află în spatele tuturor celorlalte temeri
şi mulţi istorici ai religiei susţin că religia a apărut pentru a încerca să
rezolve misterul morţii. Viaţa modernă ţine la distanţă această teamă, pentru
că nu interacţionăm cu cei foarte bătrâni sau cu cei foarte bolnavi, iar boala,
slăbiciunea şi moartea sunt ascunse în spatele zidurilor instituţionale din
viaţa noastră cotidiană.
După câteva clipe Dalai Lama a început să explice.
— Cred că, de mii de ani, mintea umană e curioasă în privinţa morţii şi
multe tradiţii au multe idei şi concepte în legătură cu ce se va întâmpla în
continuare. Raiul, aşa cum ai spus, este un mod minunat de a înţelege acest
lucru. Şi în şintoismul din Japonia există ideea că după moarte mergi
automat în rai, unde trăiesc toţi strămoşii tăi. Multor oameni le este foarte,
foarte teamă când se gândesc la moarte. De obicei, le spun că ar trebui să
accepte că moartea face parte din viaţa noastră. Există un început şi există
un sfârşit, aşa cum ai spus şi tu. Prin urmare, după ce acceptăm că este ceva
normal şi că va veni, mai devreme sau mai târziu, ne schimbăm atitudinea.
Unii oameni sunt stânjeniţi când sunt întrebaţi ce vârstă au sau pretind că
sunt încă tineri. E o prostie – te amăgeşti singur. Ar trebui să fim realişti.
— Da, da, a aprobat Arhiepiscopul.
— Dacă eşti bolnav, a spus Dalai Lama, e mult mai bine să accepţi că ai o
boală şi să primeşti tratament medical în loc să spui că nu-i nici o problemă
şi să te amăgeşti.
În timp ce Arhiepiscopul era în Dharamsala am făcut în aşa fel încât să
fie consultat de Yeshi Dhonden, unul din medicii lui Dalai Lama. Rachel e
medic generalist şi voia să ştie dacă acest tămăduitor respectat ar putea să
aibă recomandări folositoare pentru Arhiepiscop, al cărui cancer de prostată
recidivase.
Printr-o coincidenţă uimitoare, dr. Dhonden o ajutase pe mama să se
vindece de leucemie, în timpul unei călătorii la New York, cu mulţi ani
înainte, când eu eram încă la liceu. În ianuarie, când am fost în Dharamsala
pentru a pregăti vizita, mi s-a spus că dr. Dhonden murise, dar tocmai
aflasem că era încă în viaţă, având aproape 90 de ani. Eram nerăbdător să
mă întâlnesc cu el, să-i mulţumesc că-i salvase viaţa mamei şi să văd dacă
putea să-l ajute şi pe Arhiepiscop.
La hotel, a intrat în dormitorul Arhiepiscopului; capul chel şi urechile
mari îl făceau să semene puţin cu Yoda din Războiul Stelelor, doar ceva mai
înalt. Faţa îi era imperturbabilă, iar mâinile aveau o delicateţe viguroasă în
timp ce-i lua pulsul Arhiepiscopului. Acesta stătea întins pe patul dublu. Pe
fereastră se zăreau văile din Dharamsala cufundându-se în coastele abrupte
ale dealurilor acoperite cu stejari şi cu plante perene şi, la orizont, câmpiile
vaste de la poalele lor.
Cu ajutorul unui traducător, dr. Dhonden a început să descrie probleme de
sănătate cu care Arhiepiscopul se confruntase cu zeci de ani înainte şi care
duseseră la cancerul de prostată din prezent. Arhiepiscopul a părut surprins
când Rachel, care cunoştea multe sisteme medicale tradiţionale, a explicat
ce spunea dr. Dhonden într-un fel care avea sens şi din perspectiva medicală
modernă asupra corpului.
După o consultaţie de 15-20 de minute, dr. Dhonden a arătat cutia de
Coca-Cola Zero de pe noptieră. Arhiepiscopul renunţase la rom şi la Coca-
Cola, care îi plăceau, dar tot se dă în vânt după Coca-Cola Zero, după ce a
fost de acord să bea sucuri neîndulcite, ca să consume mai puţin zahăr.
Potrivit dr. Dhonden, nici Coca-Cola Zero nu era benefică pentru sănătatea
lui şi trebuia s-o elimine din dietă.
Când i s-a tradus acest lucru, Arhiepiscopul s-a dat jos din pat destul de
vioi şi a dat din mâini în glumă, spunând:
— Cred că e timpul să plecaţi.
Rachel l-a liniştit, spunându-i că, deşi de ani de zile ea tot încerca să-l
facă să renunţe la obiceiul de a bea Coca-Cola Zero, la 84 de ani avea voie
să mănânce şi să bea ce-i place. Dr. Dhonden a mai făcut nişte recomandări,
s-au făcut fotografii cu celebrul medic şi celebrul pacient, apoi bunul medic
a plecat.
— În calitate de budist practicant, a spus Dalai Lama, iau în serios
reflecţia asupra primei învăţături a lui Buddha, despre caracterul inevitabil
al suferinţei şi efemerităţii existenţei noastre. Şi ultima învăţătură a lui
Buddha în momentul morţii se termină cu adevărul vremelniciei, aducându-
ne aminte că e firesc ca toate lucrurile care încep să existe să aibă şi un
sfârşit. Buddha a spus că nimic nu durează. Prin urmare, e important ca în
meditaţia pe care o practicăm în fiecare zi să continuăm să ne gândim la
natura noastră muritoare. Există două niveluri ale efemerităţii. La nivelul de
suprafaţă, viaţa se tot schimbă şi lucrurile încetează să existe, inclusiv noi.
La nivelul mai subtil, în fiecare clipă totul se schimbă, iar ştiinţa poate să ne
arate că acest lucru se întâmplă, chiar şi la nivel atomic şi subatomic.
Corpul nostru se schimbă constant, aşa cum se schimbă şi mintea noastră.
Totul este într-o stare constantă de schimbare – nimic nu rămâne static şi
nimic nu rămâne permanent. De fapt, aşa cum ne aduce aminte Buddha,
chiar cauzele care au dat naştere unui lucru, de exemplu vieţii noastre, au
creat mecanismul sau sămânţa pentru sfârşitul acelui lucru. Recunoaşterea
acestui adevăr este o parte importantă din reflecţia asupra efemerităţii. Apoi
întreb de ce există efemeritatea. Cauza este interdependenţa – nimic nu
există independent. Prin urmare, acest tip de reflecţie face parte din
meditaţia obişnuită pe care o practic în fiecare zi. Această practică are, de
fapt, rolul de a te pregăti pentru moarte, starea intermediară, apoi pentru
renaştere. Prin urmare, pentru a îndeplini practica eficient, ar trebui să
reflectaţi asupra acestor lucruri şi să vizualizaţi procesul morţii. În sfârşit,
cred că ai mai spus că noi, cei bătrâni, ar trebui să ne pregătim pentru
moarte şi este important să facem loc pentru viitor, pentru generaţiile mai
tinere. E important să ne aducem aminte că mai devreme sau mai târziu
moartea vine şi ar trebui să dăm un sens vieţii cât timp suntem în viaţă.
Cred că durata maximă a vieţii este de aproximativ o sută de ani. În
comparaţie cu istoria omenirii, o sută de ani este o perioadă foarte scurtă.
Prin urmare, dacă am folosi această perioadă scurtă pentru a crea mai multe
probleme pe această planetă, viaţa noastră ar fi lipsită de sens. Dacă am trăi
un milion de ani, atunci poate că ar merita să creăm nişte probleme. Dar
viaţa noastră e scurtă. Vedeţi, suntem oaspeţi pe această planetă, vizitatori
care au venit pentru scurt timp. Aşadar, trebuie să ne folosim cu
înţelepciune zilele pentru a face din lumea noastră un loc puţin mai bun
pentru toată lumea.
Jinpa a explicat că există o învăţătură profundă a unui maestru tibetan:
Adevărata măsură a dezvoltării spirituale este modul în care omul se
confruntă cu natura sa muritoare. Cea mai bună cale este să poţi să te
apropii de moarte cu bucurie; a doua cale bună este fără teamă; a treia cale
bună este măcar fără să ai regrete.
— Mai devreme vă vorbeam despre noaptea în care am fugit din
Norbulingka, a spus Dalai Lama, revenind acum la momentele în care s-a
confruntat cu teama de moarte. Pentru mine, aceea a fost cea mai
înspăimântătoare noapte din viaţa mea, noaptea de 17 martie 1959. Viaţa
mea chiar a fost în mare pericol atunci. Mi-aduc aminte cât de neliniştit
eram când am ieşit din Palatul Norbulingka deghizat, îmbrăcat în hainele
unui tibetan de rând. Toate eforturile mele de a calma situaţia în Lhasa
eşuaseră. În afara Palatului se adunase o mulţime uriaşă formată din tibetani
care voiau să blocheze orice încercări ale militarilor chinezi de a mă lua de-
acolo. Am făcut tot ce-am putut, dar ambele tabere, chinezii şi tibetanii,
erau de neclintit. Bine-nţeles, tabăra tibetană îmi era profund devotată şi
încerca să mă apere.
Dalai Lama a făcut o pauză şi a rămas pe gânduri aducându-şi aminte de
devotamentul oamenilor săi şi de felul în care s-au sacrificat pentru
siguranţa sa.
Această adunare spontană a tibetanilor în afara Palatului Norbulingka a
fost punctul culminant al zilelor de revoltă a poporului tibetan împotriva
ocupaţiei comuniste chineze, revoltă care a început pe 10 martie 1959. De
data aceasta publicul venise pentru a împiedica autorităţile chineze să-l ia
pe Dalai Lama din Palatul Norbulingka, pretinzând că scopul era siguranţa
lui personală. Trebuia să se întâmple ceva. Situaţia era explozivă şi Dalai
Lama ştia că rezultatul putea fi numai un masacru.
— Prin urmare, în acea noapte, pe 17 martie 1959, a fost pus în aplicare
planul evadării mele. Am pornit noaptea, deghizaţi, pe un drum de-a lungul
unui râu. De cealaltă parte a râului erau cazărmile chinezilor. Vedeam
gărzile. Nimeni din grupul nostru nu avea dreptul să folosească lanterne şi
am încercat să atenuăm sunetul potcoavelor cailor. Dar tot era periculos.
Dacă ne vedeau şi deschideau focul, eram terminaţi. Totuşi, ca budist
practicant, m-am gândit la sfatul cam aspru al lui Shantideva: Dacă există o
cale de a depăşi o situaţie, în loc să fii cuprins de prea multă tristeţe, de prea
multă teamă sau de prea multă mânie, străduieşte-te să schimbi situaţia.
Dacă nu poţi face nimic pentru a depăşi situaţia, teama, tristeţea sau mânia
nu-şi au rostul. Aşa că în acea clipă mi-am spus că, şi dacă urmează să mi
se întâmple ceva, îmi va fi bine. Te confrunţi cu adevărul, cu realitatea. Şi
încercarea de a evada a fost cea mai bună reacţie în confruntarea cu acea
realitate. De fapt, teama face parte din natura umană. Este o reacţie naturală
care apare în faţa unui pericol. Dar având curaj, când vin adevărate pericole
poţi să fii mai puţin temător, mai realist. Pe de altă parte, dacă îţi laşi
imaginaţia să zburde, exacerbezi situaţia şi teama ta creşte. Mulţi oameni de
pe planeta aceasta îşi fac griji gândindu-se că vor merge în iad, dar asta nu-i
prea ajută. Nu trebuie să-ţi fie frică. Cât timp ne petrecem viaţa pe pământ
făcându-ne griji în legătură cu iadul, cu moartea, cu toate lucrurile care ar
putea merge prost, vom avea multe nelinişti şi nu vom găsi niciodată
bucuria şi fericirea. Dacă ţi-e foarte frică de iad, trebuie să-ţi trăieşti viaţa
având un scop, mai ales ajutându-i pe alţii. Aşa că prefer să merg în iad, nu
în rai, a spus Dalai Lama în cele din urmă, lovindu-l uşor cu mâna pe
Arhiepiscop peste încheietură, în joacă. Pot să rezolv mai multe probleme în
iad. Pot să ajut mai mulţi oameni.
 Meditaţia: acum vă voi spune un secret

Am ajuns la complexul unde locuia Dalai Lama dimineaţa devreme, când

răsărea soarele. Am trecut de paza vigilentă, care ne-a adus aminte că nu
toţi oamenii erau faţă de Dalai Lama la fel de afectuoşi pe cât era el faţă de
ei. Mă hotărâsem să consider lovitura uşoară cu mâna, asemănătoare cu cele
de care avem adesea parte în aeroporturi, mai degrabă ca pe un masaj scurt
decât ca pe o intruziune în spaţiul meu personal sau ca pe o penalizare
pentru potenţialul pericol pe care-l reprezentam. Învăţam deja cât de mult îţi
modelează realitatea perspectiva pe care o adopţi.
Am străbătut scurtul drum până la reşedinţa particulară a lui Dalai Lama.
Mai târziu ni s-a spus că unii oameni care lucrau cu Dalai Lama de treizeci
de ani nu fuseseră niciodată înăuntru. Acesta era refugiul său, unul din cele
câteva locuri unde această persoană foarte celebră putea să aibă parte de
singurătate, şi era un mare privilegiu să fii primit în sanctuarul său.
La exterior, casa lui Dalai Lama este o structură din beton vopsită în
galben, cu acoperişul verde, ca multe case din Dharamsala. Uşile duble şi
pereţii au suficientă sticlă pentru a lăsa să intre lumina puternică de la
înălţime. Pe acoperiş este o terasă unde Dalai Lama poate să facă o
plimbare de dimineaţă şi să se uite la sera lui dragă, plină de nemţişori
purpurii, roz şi albi şi de gălbenele, care ţâşnesc ca nişte mici sori. În
depărtare, poate să privească panorama câmpiilor indiene verzi, luxuriante,
iar în cealaltă direcţie, semeţii munţi glaciari Dhauladhar, înveşmântaţi tot
anul în zăpadă sclipitoare. Deşi este mult mai puţin grandioasă decât Palatul
Potala din tinereţea lui, reşedinţa aceasta are o eleganţă modestă şi o căldură
pe care, cu siguranţă, palatul nesfârşit, cu o mie de săli, cu camere goale,
bântuite de fantome, nu le avea.
I-am urmat pe Dalai Lama şi pe Arhiepiscop în casă, în timp ce lumina
din ce în ce mai puternică se revărsa prin ferestrele de sticlă. Draperiile erau
prinse cu şnururi, iar plafonul era pictat cu negru şi cu roşu. Pe coridor erau
atârnate thangka viu colorate, iar holul era strâmtat de rafturile pline până
sus de cărţi cu coperte aurii, care conţineau texte sacre.
— Aceasta este – cum se spune – sufrageria mea, o cameră de rugăciune,
a explicat Dalai Lama.
Era firesc ca sufrageria să fie camera în care se ruga, de vreme ce îşi
petrece atât de mult timp din viaţă rugându-se şi meditând. La intrarea în
cameră, am văzut un altar mare, acoperit cu sticlă, cu o statuie a unui
Buddha emaciat. De-a lungul pereţilor vitrinei erau texte sacre tibetane
tradiţionale, care semănau cu nişte blocuri de hârtie rectangulare. Acest
altar semăna cu bufetul dintr-o casă occidentală, care poate fi umplut cu
obiecte din argint sau din porţelan. Pe o poliţă se afla o tabletă pe care
apărea ecranul unui ceas care bătea orele.
În cameră am văzut un altar mult mai mare, de asemenea înconjurat de
sticlă.
— Uite, a spus Dalai Lama arătându-i Arhiepiscopului acel Buddha în
picioare din centru, statuia aceasta este din secolul al VII-lea. Am dreptate?
a întrebat întorcându-se spre Jinpa.
— Da, secolul al VII-lea, a confirmat Jinpa.
— A fost un membru al mănăstirii unde se afla cândva statuia aceasta, a
spus Dalai Lama, arătând spre Jinpa.
Cunoscută drept „Kyirong Jowo“, literal „fratele din Kyirong“, această
statuie a lui Buddha este venerată ca una dintre cele mai mari comori
religioase ale poporului tibetan. Buddha poartă un veşmânt tibetan
tradiţional, iar pe cap are o cunună din aur, cu pietre preţioase. Statuia era
înconjurată de mai multe statui mai mici ale lui Buddha şi ale altor figuri
sacre şi era încadrată de orhidee albe şi purpurii. Era sculptată frumos din
lemn de santal şi avea chipul pictat cu auriu. Avea ochii larg deschişi,
sprâncenele subţiri, buzele rotunjite, tot chipul senin. Mâna dreaptă era
întinsă cu palma în sus, un gest blând în semn de bun venit, plin de toleranţă
şi de generozitate.
— Minunat, a spus Arhiepiscopul.
— Iniţial erau două statui asemănătoare, amândouă sculptate din aceeaşi
bucată de lemn de santal. Şi de pe vremea celui de-al cincilea Dalai Lama
una din ele se află în Palatul din Potala, a explicat Dalai Lama.
Al Cincilea Dalai Lama, cum i se spune adesea, a trăit în secolul al VII-
lea şi a unit Tibetul central, punând capăt numeroaselor războaie civile. El
este Carol cel Mare al Tibetului – ei, poate că e Carol cel Mare şi Papa în
acelaşi timp.
— O statuie era în Palatul Potala, a spus el, iar statuia aceasta era în
Tibetul de vest. Erau ca doi fraţi gemeni. În cele din urmă, când armata
chineză a distrus Palatul Potala, acela a fost omorât.
Putea fi un cuvânt pronunţat greşit, dar felul în care personifica statuia şi
moartea acesteia mi s-a părut foarte emoţionant.
— Apoi călugării din Tibetul de vest au scos-o ilegal pe aceasta din
Tibet, aducând-o în India. S-a pus problema dacă ar trebui să plece cu
călugării din acea mănăstire din sudul Indiei, unde s-au mutat ei, sau să
rămână aici, cu mine. Am făcut nişte investigaţii folosind metoda
misterioasă – divinaţiile – pe care cred c-o aveţi şi voi în cultura africană. Şi
statuia aceasta, cum se spune…?
A vorbit în tibetană cu Jinpa, care apoi a tradus:
— Divinaţia a dezvăluit că statuia a preferat să stea cu cel care este mai
celebru.
Toată lumea a râs.
— Acum vă voi spune un secret, ceva de-a dreptul unic. Vedeţi, în fiecare
dimineaţă mă rog în faţa acestei statui. Apoi văd că expresia de pe chipul ei
se schimbă.
Dalai Lama avea o privire năstruşnică şi era greu să-ţi dai seama dacă îl
păcăleşte pe Arhiepiscop.
— Chiar aşa? a spus Arhiepiscopul, încercând să nu pară prea sceptic.
Dalai Lama a dat din cap dintr-o parte în alta parcă pentru a spune: Poate
că da, poate că nu. Apoi Arhiepiscopul a întrebat:
— Şi zâmbeşte?
— Da, chiar zâmbeşte ca tine, a spus Dalai Lama, aplecându-se şi
atingând cu fruntea fruntea Arhiepiscopului. Apoi, scuturând un deget spre
el, a adăugat repede: O, dar nu ca ochii tăi, atât de mari şi de rotunzi.
Dalai Lama a făcut ochii mari, având o expresie care putea exprima
surpriza, teama sau mânia.
 — Bine, acum să trecem la discuţia noastră.
Dar îndreptându-se spre scaunul său s-a oprit în faţa altui altar din centrul
camerei. Pe masa rotundă se afla un crucifix foarte realist, sculptat din
marmură albă, cu nişte cuie negre care ieşeau din palmele mâinilor. Era
acolo şi o statuie a Madonei.
— Aceasta e o Madonă neagră din Mexic.
Era o statuie a Mariei care purta un veşmânt şi o coroană din aur şi ţinea
un glob pământesc din aur. Îl ţinea în poală pe pruncul Isus.
— Maria e simbolul dragostei, a spus Dalai Lama, arătând spre statuie cu
palma deschisă, ca acel Buddha din lemn de santal. E minunată.
Mai era acolo un glob albastru-închis fixat pe un soclu din aur, poate un
simbol sacru de alt fel şi un simbol al modului în care budiştii înţeleg
interdependenţa. La fel ca în cazul Arhiepiscopului, rugăciunea practicată
de Dalai Lama şi grija lui învăluiau întreaga lume.
Dalai Lama l-a condus pe Arhiepiscop până la un scaun bej capitonat, cu
mânere înalte. Arhiepiscopul purta o cămaşă tibetană bleumarin cu
nasturele în colţ, lângă umăr; cămaşa semăna cu un săculeţ în care fusese
aşezat ca să stea comod. Tatăl lui Lama Tenzin, un croitor talentat, o croise
special pentru el şi i-o dăruise. Arhiepiscopul s-a aşezat şi trupul lui mărunt
practic a dispărut în scaunul mare.
Noi, ceilalţi, ne-am aşezat pe podea şi Dalai Lama a întrebat dacă vrem
scaune, dar am spus că stăm foarte bine aşa.
— Înainte, şi eu stăteam pe podea, a spus Dalai Lama. Dar am început să
am problema aceasta cu genunchii. Aşa că acum prefer asta.
A arătat un scaun mare, acoperit de un material catifelat, roşu. Şi-a ridicat
puţin tunica şi s-a aşezat. În spatele lui, pe perete, atârna o thangka cu
galben, roşu şi verde. În faţa lui era o masă joasă, de lemn, cu un teanc de
texte budiste sub forma unor blocuri de hârtie orizontale. Două lămpi lungi,
subţiri, ca două santinele de o parte şi de alta a mesei, luminau probabil
masa şi lungile scripturi tibetane dimineaţa devreme, când Dalai Lama îşi
începe rugăciunea. Un ghiveci cu lalele roz şi un bol colorat în auriu pentru
orezul care era aruncat în timpul ceremoniilor adăugau puţină culoare. În
sfârşit, pe masa plină mai erau două tablete, una care indica vremea şi una
la care se ascultau ştirile de la BBC.
 — Din cauza programului nostru, astăzi mi-am început meditaţia la 2:30.
— Hm, a spus Arhiepiscopul, încă minunându-se, poate, de ora foarte
matinală de trezire.
— Apoi, ca de obicei, am făcut duş şi mi-am continuat meditaţia. Spune-
mi, te simţi bine? Temperatura e potrivită?
Dalai Lama şi-a întins mâinile, preocupat. Arhiepiscopul a zâmbit şi i-a
făcut semn că totul e-n regulă.
— Mulţumesc, a spus el după ce s-au aşezat unul lângă altul.
— Această parte e o lumină intensă din meditaţia asupra morţii, a spus
Dalai Lama, de parcă urma să ne călăuzească într-o meditaţie care se
concentra pe respiraţie, nu pe îndepărtarea formei corpului nostru. Ne
pregătim mintea, trecând printr-un proces foarte amănunţit, pentru ce vom
simţi în momentul morţii.
— Mmmm, a spus Arhiepiscopul, făcând ochii mari, de parcă tocmai
fusese invitat să facă o încălzire pentru Olimpiada spirituală cu un maraton
scurt.
— Potrivit psihologiei budiste Vajrayana, există diverse niveluri ale
conştiinţei, a spus Dalai Lama, referindu-se la tradiţia budistă ezoterică, al
cărei scop este să-l ajute pe practicant să descopere adevărul suprem. Există
o disoluţie care are loc în timp ce nivelurile mai superficiale ale stărilor
noastre corporale şi mentale se sfârşesc şi devin manifeste niveluri din ce în
ce mai subtile. Apoi, la nivelul cel mai adânc sau mai subtil, această stare
de lumină intensă apare în momentul în care murim. Nu al morţii. Când
murim. Sentimentul fizic încetează complet. Respiraţia încetează. Inima
încetează să mai bată. Şi creierul încetează să funcţioneze. Totuşi, rămân
nişte niveluri subtile, foarte subtile ale conştiinţei, care se pregătesc pentru
o altă destinaţie a vieţii.
Conştiinţa din momentul morţii pe care o descria Dalai Lama este
eliberată de dualitate şi conţinut şi rămâne sub forma unei luminozităţi pure.
(Într-o binecunoscută comedie filmată la Hollywood, Caddyshack6, e o
scenă în care personajul interpretat de Bill Murray, Carl, spune o poveste
absurdă despre cum a cărat crose de golf pentru al Doisprezecelea Dalai
Lama pe un gheţar. După joc, Carl a cerut un bacşiş, şi se spune că Dalai
Lama i-a răspuns: „O, nu vei primi deloc bani, dar, când vei muri, pe patul
de moarte, vei primi conştiinţa totală.“ Poate că scenariştii ştiau ei ce ştiau
şi aveau informaţii despre lumina intensă din meditaţia asupra morţii.)
6. Păşunea snobilor, film regizat de Harold Ramis (1980).

— Astfel, în gândirea budistă, a explicat Dalai Lama, vorbim despre

moarte, despre starea intermediară şi despre renaştere. Eu practic acest tip
de meditaţie de cinci ori pe zi, aşa că într-un fel trec zilnic prin moarte şi
renaştere – de cinci ori plec şi de cinci ori mă întorc. Prin urmare, presupun
că atunci când voi muri în realitate ar trebui să fiu bine pregătit! – Spunând
aceste cuvinte, ochii lui scânteietori şi zâmbetul lui năstruşnic au devenit
gânditoare şi blajine. – Dar nu ştiu. Când va veni moartea propriu-zisă, sper
că voi fi capabil să aplic eficient această practică. Nu ştiu. De aceea, am
nevoie de rugăciunile tale.
— Chinezii spun că nu vei hotărî cine va fi reîncarnarea ta, a spus
Arhiepiscopul, revenind la o sursă de umor de pe parcursul întregii
săptămâni.
Arhiepiscopul credea că nimeni nu trebuie să scape vreo ocazie de a lega
rugăciunea de politică şi meditaţia de activism – sau de o glumă bună. Bine-
nţeles, afirmaţia potrivit căreia guvernul chinez (care nu aprobă şi nu
acceptă religia) avea să aleagă următoarea reîncarnare a lui Dalai Lama a
stârnit alte râsete.
— Prefer ca după ce mor tu să cauţi reîncarnarea mea, tu să conduci
investigaţia, nu un guvern comunist antireligios, ateu, a spus Dalai Lama
râzând.
— Da, a răspuns Arhiepiscopul după ce a făcut o pauză, întrebându-se,
poate, cum avea să conducă investigaţia pentru a-l găsi pe următorul Dalai
Lama.
— De obicei – a continuat Dalai Lama, pe jumătate în glumă, pe jumătate
serios – spun că Partidul Comunist Chinez ar trebui să accepte teoria
renaşterii, apoi ar trebui să recunoască reîncarnarea Conducătorului Mao
Zedong, apoi reîncarnarea lui Deng Xiaoping, şi abia apoi are dreptul să
intervină în cazul reîncarnării lui Dalai Lama.
— Da, a spus Arhiepiscopul, căzând pe gânduri. M-a interesat mult,
pentru că pretind că sunt atei şi aşa mai departe, dar spun că ei vor hotărî
dacă te vei reîncarna. Ce chestie!
Arhiepiscopul râdea înfundat şi clătina din cap, fiindcă i se părea absurdă
ideea ca guvernul chinez să încerce să limiteze mişcările lui Dalai Lama şi
în viaţa de apoi.
Apoi cuvintele s-au stins, iar dialogul şi glumele s-au transformat într-o
contemplaţie tăcută.
Dalai Lama şi-a scos ochelarii. Chipul lui frumos era atât de familiar,
totuşi deodată foarte diferit. Faţa lui părea prelungă şi ovală, de la scalpul
mare, chel, peste sprâncenele triunghiulare şi ochii întredeschişi, până la
nasul drept, lat şi obrajii traşi care acum păreau sculptaţi şi bătuţi de vânt
asemeni stâncii unui vârf din Himalaya, până la buzele drepte şi ţuguiate,
terminând cu bărbia moale, rotunjită. Privea în jos, de parcă ar fi tras
jaluzelele peste minte şi acum îl preocupa doar călătoria interioară.
Dalai Lama şi-a scărpinat tâmpla, simţindu-se uşurat că nu e un ascet
auster care îşi neagă mâncărimile şi durerile. Şi-a înfăşurat mai bine tunica
în jurul umerilor şi s-a cufundat în tăcere, odihnindu-şi mâinile în poală.
La început, îmi treceau tot felul de lucruri prin minte şi mi-era greu să
rămân concentrat, gândindu-mă la întrebările pe care voiam să le pun, la
camera de filmat, la celelalte persoane din încăpere şi dacă totul era cum
trebuie şi toţi aveau ce le trebuie. Apoi, uitându-mă la chipul lui Dalai
Lama, sistemul neuronilor mei oglindă a părut că rezonează cu starea
mentală pe care o observam. Neuronii-oglindă ne permit să-i imităm pe alţii
şi să le împrumutăm stările. Prin urmare, pot să aibă un rol important în
empatie. Am început să simt un ţiuit în frunte, apoi o accentuare a
concentrării în timp ce diferite părţi din creier au început să se liniştească,
de parcă activitatea a început să se axeze pe ceea ce maeştrii spirituali au
numit al treilea ochi, iar specialiştii în neuroştiinţe numesc cortexul
prefrontal median.
Daniel Siegel îmi explicase că integrarea neuronală creată de această
zonă esenţială din creier leagă multe zone disparate şi este locul geometric
al tuturor proceselor, de la reglarea emoţională la moralitate. Meditaţia, au
afirmat el şi alţi oameni de ştiinţă, ajută aceste procese. El a explicat că
fibrele integrative ale cortexului prefrontal median care stabileşte distincţii
par să ajungă până la structurile emoţionale mai sensibile din creier şi le
liniştesc. Am moştenit sensibilitatea acestei părţi din creierul nostru, mai
ales amigdala, de la strămoşii noştri care-şi duceau viaţa conform
principiului „luptă sau fugi“. Totuşi, călătoria interioară înseamnă mai ales
că ne eliberăm de această reacţie evolutivă, astfel încât să nu ne pierdem
uzul raţiunii când ne confruntăm cu situaţii stresante.
Poate că adevăratul secret al libertăţii este, pur şi simplu, extinderea
intervalului scurt dintre stimul şi răspuns. Meditaţia pare să prelungească
această pauză şi ne ajută să ne dezvoltăm capacitatea de a alege ce răspuns
dăm. De exemplu, putem să prelungim pauza temporară dintre cuvintele pe
care le spune la supărare partenerul nostru şi reacţia noastră marcată de
mânie sau de jignire? Oare putem schimba canalul din sistemul de
transmitere mentală trecând de la o indignare plină de autoîndreptăţire –
cum îndrăzneşte să-mi vorbească aşa? – la o înţelegere plină de compasiune
– cu siguranţă, este foarte obosit. Nu voi uita niciodată că l-am văzut pe
Arhiepiscop făcând exact acest lucru – s-a oprit şi s-a gândit la răspunsul
său –, acum câţiva ani, când îl provocasem intenţionat.
Avuseserăm două zile pline, extenuante, cu interviuri, sperând că vom
crea un proiect care urma să continue munca sa de pionierat la Truth and
Reconciliation Commission în Africa de Sud. Am discutat multe ore cu o
echipă de filmare şi era clar că e obosit şi puţin ţâfnos, ca să spun sincer. Nu
era uşor să încerci să descrii sistematic procesul adevărului, al iertării şi al
reconcilierii pe care îl folosise cu atâta eficienţă, dar adesea instinctiv,
pentru a-şi vindeca ţara.
Într-un moment deosebit de tensionat, îl întrebasem despre hotărârea de a
se întoarce în Africa de Sud din Anglia, o întâmplare care a avut implicaţii
profunde pentru mişcarea anti-apartheid şi pentru eliberarea ţării sale, dar şi
consecinţe foarte dureroase pentru soţia lui, Leah, şi pentru copiii lor. Nu
numai că părăseau o ţară unde erau cetăţeni liberi şi cu drepturi egale pentru
a se întoarce într-o societate opresivă şi rasistă, dar alegeau şi ca familia lor
să se despartă. Guvernul care susţinea apartheidul crease educaţia din
bantustane pentru negri şi alte persoane care nu erau albe, sistem de
educaţie al cărui scop specific era educarea elevilor pentru muncile de jos.
Era subjugarea mentală intenţionată a unor generaţii întregi de elevi.
Arhiepiscopul şi Leah n-ar fi putut niciodată să tolereze aşa ceva şi ştiau că
trebuie să-şi trimită copiii la un internat din Swaziland.
Acesta fusese unul din cele mai dificile momente din căsnicia lor şi
aproape îi distrusese. Cu siguranţă, îi provocase o durere enormă lui Leah.
După ce am spus că puţine dispute conjugale sunt justificate de istorie, l-am
întrebat pe Arhiepiscop dacă îi ceruse vreodată iertare lui Leah pentru
durerea pe care i-o provocase hotărârea lui. Şi-a apărat hotărârea, bazându-
se pe faptul că era o cauză bună şi, poate, şi pe îndreptăţirea pe care şi-o
arogau bărbaţii din generaţia lui. Am forţat nota întrebându-l de ce nu-şi
ceruse iertare pentru chinul pe care i-l provocase lui Leah hotărârea lui,
chiar dacă aceasta fusese cea corectă.
În timp ce asaltul meu verbal devenea tot mai înfocat şi tulburător, am
văzut că dă capul pe spate, încercând să răspundă şi, poate, să se apere într-
un fel. Cei mai mulţi dintre noi şi-ar fi susţinut, probabil, punctul de vedere
cu mai multă hotărâre sau ar fi contraatacat într-o asemenea dispută, dar –
într-o pauză de o fracţiune de secundă – mi s-a părut că-l văd pe
Arhiepiscop cum îşi adună conştiinţa, se gândeşte la opţiunile sale şi îşi
alege răspunsul, unul bine gândit şi implicat, nu o ripostă şi o respingere. A
fost unul din cele mai convingătoare exemple pentru ceea ce poate să ne
ofere o viaţă plină de rugăciune şi de meditaţie – acea pauză, libertatea de a
răspunde în loc de a reacţiona. Peste câteva săptămâni mi-a scris că vorbise
cu Leah despre acea experienţă şi îi ceruse iertare. Ea i-a spus că-l iertase cu
mult timp în urmă. Căsniciile, chiar şi cele mai bune – poate mai ales cele
mai bune – sunt un proces continuu de iertare spusă şi nespusă.
Arhiepiscopul şi-a aşezat uşor mâna dreaptă în cea stângă. Şi-a plecat
capul, concentrându-se. Scopul era meditaţia, dar n-am ştiut niciodată sigur
unde se termină meditaţia şi unde începe rugăciunea sau unde se termină
rugăciunea şi unde începe meditaţia. Auzisem că se spune că rugăciunea are
loc când îi vorbim lui Dumnezeu, iar meditaţia, când Dumnezeu răspunde.
Nu sunt sigur că pentru mine conta dacă răspundea Dumnezeu sau o parte
mai înţeleaptă a inteligenţei noastre, pentru că încercam numai să potolesc
vuietul lăuntric şi să ascult prin tăcerea densă şi învăluitoare.
După ce Dalai Lama a terminat meditaţia, a venit rândul Arhiepiscopului
să ne împărtăşească experienţa lui spirituală. Arhiepiscopul îşi începe ziua
rugându-se şi meditând în capela micuţă, cât un birou, de la etajul casei sale
din Cape Town. Înainte de a deveni arhiepiscop al oraşului Cape Town, a
locuit cu familia în Soweto, fostul oraş cu populaţie neagră din afara
Johannesburgului care a avut un rol central în lupta anti-apartheid şi a fost
locul Revoltei din Soweto. Acolo avea o capelă puţin mai mare,
semidecomandată, cu un vitraliu şi cu strane adevărate. Era un refugiu
minunat şi petrecuserăm acolo împreună câteva momente de tăcere
frumoase. Aveai senzaţia că te afli în centrul spiritual al luptei anti-
apartheid, unde Arhiepiscopul se întorsese de atâtea ori spre Dumnezeu,
măcinat de nelinişte şi de nesiguranţă, şi găsise drumul cel bun.
În timp ce Arhiepiscopul şi Mpho pregăteau pâinea şi vinul, Dalai Lama
a spus:
— Un călugăr budist nu bea vin sau alt fel de alcool – cel puţin în
principiu. Dar astăzi, cu voi, o să beau puţin. Şi a adăugat: Nu vă faceţi
griji, puteţi să staţi liniştiţi, n-o să mă îmbăt.
— Tot n-o să te las să te urci la volan după ce ai băut, a răspuns
Arhiepiscopul.
— E prima dată când ne rugăm împreună, a spus Dalai Lama. Un budist,
un creştin, fraţi. V-am spus că din 1975 merg în pelerinaj în locuri cu
diferite tradiţii religioase. Uneori, doar în cazul unui dezastru major adepţii
tuturor confesiunilor diferite se adună şi văd că suntem toţi la fel, fraţi şi
surori. Consider că întâlnirea noastră face parte dintr-un astfel de pelerinaj.
Când mă uit la statuia aceasta a lui Isus Hristos, chiar sunt emoţionat. Cred
că acest învăţător a inspirat nespus de mult milioane de oameni. Acum e
timpul pentru meditaţia ta.
Arhiepiscopul şi Mpho ne-au împărţit cărticelele de rugăciuni şi au rostit
Euharistia, care se mai numeşte şi Sfânta Comuniune. Acest ritual este
considerat o reluare a Cinei celei de Taină, care era o celebrare a mesei din
timpul Paştelui Evreiesc. Se crede că Isus a spus că adepţii săi ar trebui să
mănânce pâinea şi să bea vinul pentru a-şi aduce aminte de El, şi pentru
mulţi creştini pâinea este transformată în trupul lui Isus, iar vinul, în sângele
Lui. Euharistia celebrează modul în care s-a sacrificat Isus. Mă alăturasem
de multe ori Arhiepiscopului în timpul Euharistiei, fiind, de obicei, singurul
evreu, un aspect pe care Arhiepiscopul îl sublinia cu plăcere, adăugând
adesea că mă aflam acolo ca să mă asigur că Euharistia era „cuşer“. Nefiind
creştin, nu primisem propriu-zis Comuniunea, aşa că am fost surprins să
văd că Arhiepiscopul şi Dalai Lama nu respectă convenţia în ambele lor
tradiţii.
Multe confesiuni creştine le interzic celor care nu sunt creştini sau chiar
altor creştini care nu aparţin confesiunii lor (celor cu care nu sunt în
comuniune) să participe la Euharistie. Cu alte cuvinte, ca atât de multe
tradiţii, aceasta defineşte cine face parte din grup şi cine nu. Aceasta este
una din cele mai mari probleme cu care se confruntă omenirea: nevoia de a
îndepărta barierele dintre cei pe care-i considerăm „noi“ şi cei pe care-i
considerăm „alţii“. Potrivit ultimelor cercetări, scanarea cerebrală sugerează
că avem o înţelegere oarecum binară a sinelui şi a celuilalt şi că circuitele
noastre pentru empatie nu se activează dacă nu considerăm că cealaltă
persoană face parte din grupul nostru. S-au dus atâtea războaie şi au fost
comise atâtea nedreptăţi pentru că i-am alungat pe alţii din grupul nostru şi,
prin urmare, din cercul preocupării noastre. Mi-aduc aminte că
Arhiepiscopul a subliniat cu hotărâre acest lucru în timpul Războiului din
Irak, când evidenţa pierderilor suferite de americani şi de irakieni a fost
raportată şi evaluată diferit de presa din Statele Unite ale Americii. În
evidenţa Arhiepiscopului, aceştia erau cu toţii copiii Domnului, de
nedespărţit şi bucurându-se de aceeaşi preţuire.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama sunt, într-adevăr, două dintre cele mai
tolerante personalităţi religioase din lume şi pe parcursul întregii săptămâni
principalele teme ale învăţăturilor lor au fost depăşirea definiţiilor noastre
înguste şi descoperirea iubirii şi compasiunii pentru toată omenirea.
Împărtăşirea tradiţiilor în care am fost implicaţi în dimineaţa aceea ne
aducea aminte că ar trebui să lăsăm deoparte convingerile noastre înguste în
legătură cu noi înşine şi cu ceilalţi, cu ce este al nostru şi ce este al lor,
creştin şi budist, hindus şi evreu, credincios şi ateu. Pe tărâmul lui Gandhi,
unde ne aflam, m-am gândit la cuvintele lui totemice când a fost întrebat
dacă e hindus:
— Da, sunt hindus. Sunt, de asemenea creştin, musulman, budist şi
evreu.
Căutam adevărul uman şi beam din cupa de înţelepciune, indiferent care
era sursa acesteia.
 — E în engleză? a întrebat Dalai Lama, luând cărticica.
— În engleză, da. Vrei să citeşti în xhosa? a spus Arhiepiscopul,
referindu-se la limba lui maternă şi îngânând cuvântul.
— Pe asta n-o ştiu.
— De dragul tău vom folosi engleza.
— Mulţumesc, mulţumesc, a spus Dalai Lama.
— Dar limba vorbită în rai e xhosa. Când ajungi acolo, vor găsi ei un
traducător pentru tine.
— Există o legătură, a spus Dalai Lama. Vedeţi, istoricii spun că primele
fiinţe umane au venit din Africa – adevăraţii noştri strămoşi. Prin urmare,
creaţia lui Dumnezeu a început în Africa.
— Nu foarte departe de casa mea, a răspuns Arhiepiscopul, în locul
despre care se spune că este Leagănul Omenirii. Deci, deşi arăţi cum arăţi,
eşti african!
— Europeanul, asiaticul, arabul, americanul… a început Dalai Lama.
— Toţi sunt africani, a încheiat Arhiepiscopul. Toţi suntem africani. Unii
dintre noi au fost mai departe de căldură şi culoarea pielii lor s-a schimbat.
Acum vrem să tăcem.
— Da. În primul rând, tu ar trebui să taci. Apoi vom face şi noi acelaşi
lucru, a spus Dalai Lama – o ultimă tachinare înainte să se pogoare
sfinţenia, cu toate că de multe ori mi se părea că pentru aceşti doi oameni
sfinţenia şi voioşia sunt de nedespărţit.
Acum Dalai Lama stătea cu buzele ţuguiate în semn de respect. Când a
început slujba, a înclinat capul, concentrându-se. După ce ne-am ridicat în
picioare, el s-a îndreptat şi şi-a înfăşurat veşmântul stacojiu în jurul
trupului. Avea mâinile împreunate şi degetele împletite. Ştiam că fiecare
lider e obişnuit să fie reprezentantul întregii sale tradiţii, iar Dalai Lama
încerca să-şi arate respectul reprezentând comunitatea tuturor budiştilor
tibetani – poate a tuturor budiştilor.
Mpho Tutu purta o rochie de un roşu strălucitor şi pe cap o eşarfă roşie,
asortată, şi o pelerină neagră. A început cu o rugăciune pentru toate locurile
unde există nedreptate, unde există conflicte şi a continuat să rostească
rugăciuni de vindecare pentru toţi cei aflaţi în nevoie. A încheiat
binecuvântând munca pe care o făceam împreună.
 Am încheiat rugăciunile şi frazele din Euharistie rostind cuvintele: „Pace
vouă. Pacea Domnului fie cu voi.“ Apoi ne-am sărutat şi ne-am îmbrăţişat
cu toţii. Dalai Lama se afla în spatele mesei la care îşi făcea meditaţia. Mă
gândeam la cât de puţine îmbrăţişări primea şi m-am dus acolo ca să-l salut.
Mpho a făcut acelaşi lucru. Apoi şi Arhiepiscopul. S-au luat de mână şi
fiecare a făcut o plecăciune în faţa celuilalt.
Acum era momentul pentru Comuniune. Arhiepiscopul a luat o bucăţică
de pâine albă tibetană şi a pus-o în gura lui Dalai Lama. Am zărit brăţara
din mărgele U-B-U-N-T-U în jurul încheieturii mâinii Arhiepiscopului, care
exprima conexiunea şi interdependenţa noastră. Era un semn care ne aducea
aminte că putem să fim în comuniune cu toată lumea. Apoi Mpho s-a
apropiat cu un pahar de vin roşu. Dalai Lama şi-a cufundat în pahar inelarul
de la mâna stângă, apoi a luat în gură o picătură cât se poate de mică.
După ce le-a dat tuturor Comuniunea, Arhiepiscopul a strâns cu degetul
toate firimiturile, ca să nu fie aruncată nici o fărâmă din trupul simbolic,
apoi a turnat toate picăturile rămase în paharul de vin diluat cu apă şi le-a
băut.
Arhiepiscopul a încheiat cu o binecuvântare în xhosa, îngânând repetat în
poezia cu sunete frumoase a limbii lui materne, s-a închinat, apoi a făcut
semnul crucii peste semenii adunaţi acolo.
— Vă trimit în lume, mergeţi în lume. Mergeţi în pace ca să-l iubiţi şi să-
l slujiţi pe Dumnezeu. Aleluia. Aleluia. În numele Domnului. Amin.
Aleluia. Aleluia.
Înainte să plecăm, Dalai Lama s-a oprit să ia nişte medicamente, care, ne-
a explicat, erau leacuri tibetane. Le-a mestecat, strâmbându-se din cauza
gustului lor amar.
— De-asta arăţi atât de bine, a spus Arhiepiscopul.
— Datorită harului Domnului, a răspuns Dalai Lama.
Apoi Rachel a adăugat:
— Harul Domnului trimite medicul tibetan.
— În privinţa forţei fizice, Dumnezeu îl iubeşte pe necredincios mai mult
decât pe credincios! a spus Dalai Lama, râzând.
Şi Arhiepiscopul a început să râdă înfundat, luându-şi bastonul şi
îndepărtându-se, apoi s-a întors:
 — Nu râde de propriile glume, omule.
— Tu m-ai învăţat să fac asta.
Apoi Dalai Lama s-a ridicat, şi-a înfăşurat tunica în jurul umerilor şi l-a
luat de braţ pe Arhiepiscop.
— Mulţumesc foarte mult, a spus, referindu-se la slujbă. Foarte
impresionant.
— Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, a răspuns Arhiepiscopul.
Au ieşit şi au luat-o înapoi pe coridorul întunecos, mărginit de thangka.
Lumina intensă se revărsa înăuntru prin ferestrele de la capătul coridorului.
Ajunşi afară, au coborât treptele de ciment; Arhiepiscopul se mişca încet,
sprijinindu-se de balustradă.
Îi aştepta o maşină, dar Arhiepiscopul şi Dalai Lama au hotărât să urce
împreună, pe jos, poteca spre sala de conferinţe unde erau filmate
interviurile.
Dalai Lama a luat mâna Arhiepiscopului, cea în care ţinea bastonul.
Mergeau împreună cu pas destul de sprinten.
— Ai avut probleme cu securitatea aici? a întrebat Arhiepiscopul.
— Nu, nu, a spus Dalai Lama.
— Mă mir, a răspuns Arhiepiscopul.
— Nu, a spus iar Dalai Lama, confirmând că era în siguranţă. De obicei,
mă descriu ca fiind cel mai vechi oaspete al guvernului indian, de cincizeci
şi şase de ani.
— Cincizeci şi şase? Dar chiar n-a fost nici un intrus? N-au fost indivizi
care au vrut să vină aici şi să te atace?
Fără-ndoială, se gândea la ameninţările cu moartea la adresa lui şi la
planul propriu-zis de asasinat. Acesta a fost dejucat de îmbrăţişarea unui
mulţimi de oameni care-l înconjuraseră la aeroport şi l-au împiedicat pe
potenţialul asasin să se apropie suficient de mult.
— Nu, nu. Douăzeci şi patru de ore pe zi. India oferă protecţie.
— Uimitor. Totuşi, intruşii pot să fie foarte deştepţi. Se pot infiltra în
sistemul de securitate, tu crezi că e cineva care vine să te apere şi se
dovedeşte…
— Chiar şi la Casa Albă, a spus Dalai Lama, a intrat cineva pe
neaşteptate.
— E minunat că poţi să fii în siguranţă aici.
— Singurul pericol, a spus Dalai Lama, e un cutremur.
 A PATRA ŞI A CINCEA ZI
CEI OPT STÂLPI AI BUCURIEI
 1. Perspectiva: există multe unghiuri diferite

— După cum am spus chiar de la început, bucuria este un produs

secundar, a început Arhiepiscopul. Dacă îţi propui şi-ţi spui: „Vreau să fiu
fericit“, încleştându-ţi dinţii cu hotărâre, asta e cea mai rapidă cale de a
pierde trenul.
Prin urmare, dacă bucuria şi fericirea sunt produse secundare, ce fel de
produse secundare sunt? Era momentul să aprofundăm calităţile minţii şi
inimii de care avem nevoie pentru a prinde trenul.
— Până acum am vorbit despre natura bucuriei adevărate şi despre
obstacolele în calea bucuriei, am spus când începeam a patra zi de
dialoguri. Acum suntem pregătiţi să abordăm calităţile care ne permit să
avem parte de mai multă bucurie.
Discutaserăm despre rolul pe care îl are imunitatea mentală în diminuarea
temerii, mâniei şi altor obstacole din calea bucuriei, dar Dalai Lama
explicase că imunitatea mentală presupune şi să ne umplem mintea şi inima
cu gânduri şi sentimente pozitive. Pe măsură ce dialogul nostru înainta, am
identificat opt stâlpi ai bucuriei. Patru erau calităţi ale minţii: perspectiva,
umilitatea, umorul şi acceptarea. Patru erau calităţi ale inimii: iertarea,
recunoştinţa, compasiunea şi generozitatea.
În prima zi, Arhiepiscopul îşi dusese mâna dreaptă la inimă pentru a
sublinia rolul central al acesteia. În cele din urmă, aveam să ajungem la
compasiune şi la generozitate şi, într-adevăr, amândoi aveau să insiste că
aceste două calităţi au, poate, un rol esenţial în obţinerea fericirii durabile.
Trebuia totuşi să începem cu nişte calităţi fundamentale ale minţii care
urmau să ne permită să adoptăm mai uşor şi mai frecvent reacţia plină de
compasiune şi generozitate în faţa vieţii. După cum spusese Dalai Lama la
începutul dialogurilor noastre, noi creăm cea mai mare parte din suferinţa
noastră, prin urmare ar trebui să putem crea şi mai multă bucurie. Soluţia,
explicase el, constă în perspectiva noastră şi în gândurile, sentimentele şi
acţiunile care sunt rezultatul acesteia.
O bună parte din dialogul care s-a desfăşurat pe parcursul săptămânii s-a
sprijinit şi pe cercetările ştiinţifice. Psihologul Sonja Lyubomirsky a
descoperit că factorii care au cea mai mare influenţă asupra fericirii noastre
au legătură cu unii dintre cei opt stâlpi. Primul se referea la perspectiva
noastră faţă de viaţă sau, aşa cum a descris-o Lyubomirsky, la abilitatea de a
adopta faţă de situaţia noastră o atitudine pozitivă. Ceilalţi erau capacitatea
de a ne manifesta recunoştinţa şi alegerea de a fi buni şi generoşi.
O perspectivă sănătoasă chiar este baza bucuriei şi a fericirii, pentru că
modul în care vedem lumea este modul în care ne raportăm la lume. La
rândul său, schimbarea modului în care vedem lumea schimbă modul în
care simţim şi modul în care acţionăm, care schimbă însăşi lumea. Or, aşa
cum spune Buddha în Dhammapada, „Cu mintea ne creăm propria lume“.
— Pentru fiecare întâmplare din viaţă, a spus Dalai Lama, există multe
unghiuri diferite. Când priveşti aceeaşi întâmplare dintr-o perspectivă mai
amplă, grijile şi neliniştea se diminuează şi ai parte de mai multă bucurie.
Dalai Lama pomenise despre importanţa unei perspective mai ample
când ne vorbea despre cum a putut să vadă ca pe o oportunitate catastrofa
pierderii patriei. Era uluitor să auzi „cum adoptă o atitudine pozitivă“ faţă
de ultima jumătate de secol de exil. Fusese capabil să vadă nu numai ce
pierduse, ci şi ce câştigase: contacte cu mai multe persoane şi relaţii noi,
mai puţin formalism şi mai multă libertate de a descoperi lumea şi de a
învăţa de la alţii. Ajunsese la următoarea concluzie:
— Prin urmare, dacă priveşti dintr-un anumit unghi, simţi: „O, ce păcat,
ce trist.“ Dar, dacă priveşti din alt unghi aceeaşi tragedie, aceeaşi
întâmplare, îţi dai seama că îţi oferă noi oportunităţi.
Edith Eva Eger povesteşte cum a vizitat în aceeaşi zi doi soldaţi la
William Beaumont Army Medical Center, la Fort Bliss. Amândoi erau
paraplegici, după ce, în urma războiului, ajunseseră să nu-şi mai poată
folosi picioarele. Primiseră acelaşi diagnostic şi acelaşi pronostic. Primul
veteran, Tom, zăcea în patul lui, ghemuit într-o poziţie fetală, rostind
invective la adresa vieţii şi dând vina pe destinul lui. Al doilea, Chuck, se
dăduse jos din pat, era în scaunul cu rotile şi spunea că simte că i s-a dat a
doua şansă în viaţă. Când era împins în cărucior prin grădină, se bucura că e
mai aproape de flori şi că poate să se uite direct în ochii copiilor lui.
Eger îl citează adesea pe Viktor Frankl, supravieţuitor, ca şi ea, al
lagărului de la Auschwitz, care a spus că perspectiva noastră asupra vieţii
este libertatea noastră finală şi definitivă. Ea spune că perspectiva pe care o
adoptăm chiar are puterea de a ne ţine în viaţă sau de a ne provoca moartea.
Una dintre colegele ei de celulă din lagărul de la Auschwitz era îngrozitor
de bolnavă şi de slabă, iar alte colege o întrebau cum rezistă. Prizoniera a
spus că auzise că vor fi eliberate înainte de Crăciun. Femeia a trăit, deşi nu
avea şanse deloc, dar a murit în ziua de Crăciun, pentru că nu au fost
eliberate. Nu e de mirare că în timpul săptămânii Dalai Lama spusese că
unele gânduri şi sentimente sunt toxice, chiar otrăvitoare.
Jinpa a explicat că e greu să ne schimbăm emoţiile, dar schimbarea
perspectivei noastre e destul de uşoară. Face parte din mintea noastră,
asupra căreia avem influenţă. Modul în care vezi lumea, sensul pe care-l
acorzi lucrurilor pe care le vezi îţi schimbă starea. Poate să fie primul pas
dintr-o „călătorie spirituală şi neuronală în urma căreia obţinem tot mai
multă stăpânire de sine şi devenim din ce în ce mai veseli“, după cum a
spus psihologul şi scriitorul Daniel Goleman. Perspectiva, susţinea Jinpa,
chiar e cheia universală pentru toate încuietorile temniţei în care stă închisă
fericirea noastră. În ce constă această schimbare de perspectivă cu o
asemenea putere? Care este perspectiva sănătoasă exprimată de Dalai Lama
şi de Arhiepiscop, care le permite să salute viaţa cu atât de multă bucurie
când se confruntă cu atât de multă durere?
Dalai Lama a folosit termenii perspectivă mai amplă şi perspectivă mai
largă. Aceştia presupun că trebuie să facem un pas înapoi, în minte, ca să
ne uităm la imaginea de ansamblu şi ca să trecem dincolo de conştiinţa
noastră de sine limitată şi de egoismul nostru limitat. Fiecare situaţie cu
care ne confruntăm în viaţă este rezultatul convergenţei mai multor factori.
Dalai Lama explicase:
— Trebuie să privim fiecare situaţie sau problemă care apare din faţă şi
din spate, de pe fiecare latură în parte, de sus şi de jos, prin urmare din cel
puţin şase unghiuri diferite. Astfel obţinem o perspectivă completă asupra ei
şi, prin urmare, reacţia noastră va fi mai constructivă.
 Suferim de miopie perspectivală. Rezultatul e că rămânem miopi,
incapabili să ne privim experienţa în ansamblu. Când ne confruntăm cu o
problemă, adesea reacţionăm cu teamă şi cu mânie. Din cauza stresului,
poate să ne fie greu să facem un pas înapoi şi să vedem alte perspective şi
alte soluţii. E ceva firesc, a subliniat Arhiepiscopul pe parcursul întregii
săptămâni. Dar, dacă încercăm, putem să scăpăm într-o oarecare măsură de
închistare şi de ataşament – ca să folosim termenul budist –, şi să găsim
metode mai ingenioase pentru a face faţă situaţiei. Vedem că în
circumstanţe care par să ne limiteze cel mai mult putem să alegem şi avem
libertate, chiar dacă, în ultimă instanţă, acea libertate este atitudinea pe care
o vom adopta. Cum poate o traumă să determine creşterea şi transformarea?
Cum poate o întâmplare negativă să devină într-adevăr pozitivă? Eram
invitaţi să vedem binecuvântarea în blestem, bucuria în suferinţă. Jinpa ne-a
propus un experiment de gândire pozitivă pentru schimbarea perspectivei
noastre limitate: Luaţi o întâmplare neplăcută din trecut, apoi gândiţi-vă la
toate lucrurile bune care au rezultat în urma ei.
Dar este oare vorba pur şi simplu de principiul Pollyanna? Vedem lumea
mai puţin clar când o privim prin aceşti ochelari roz? Nu cred că l-ar acuza
cineva pe Dalai Lama sau pe Arhiepiscopul Tutu că nu vede profund luptele
prin care a trecut sau ororile lumii noastre. Ei ne aduc aminte că, adesea,
ceea ce credem că este realitatea este doar o parte din imaginea de
ansamblu. Ne uităm la catastrofele din lumea noastră, aşa cum sugera
Arhiepiscopul, apoi ne uităm iar şi îi vedem pe toţi cei care-i ajută să se
vindece pe cei răniţi. Aceasta este abilitatea de a adopta o atitudine pozitivă
faţă de viaţă bazându-te pe o perspectivă mai vastă, mai bogată, mai
nuanţată.
Adoptând o perspectivă mai amplă, putem să privim situaţia noastră şi pe
toţi cei implicaţi într-un context mai larg şi dintr-o poziţie mai neutră.
Văzând numeroasele condiţii şi circumstanţe care au dus la această
întâmplare, putem să recunoaştem că perspectiva noastră limitată nu
reprezintă adevărul. După cum a spus Dalai Lama, putem chiar să ne dăm
seama de rolul nostru în orice conflict sau neînţelegere.
Făcând un pas înapoi, putem, de asemenea, să privim pe termen lung şi
să ne înţelegem mai bine acţiunile şi problemele în cadrul mai larg al vieţii
noastre. Acest lucru ne permite să vedem că, deşi situaţia noastră pare
dificilă acum, peste o lună, un an sau un deceniu dificultăţile vor părea mult
mai uşor de gestionat. Când Arhiepiscopului i s-a decernat the Templeton
Prize la Londra, am avut ocazia să mă întâlnesc cu astronomul regal al
Regatului Unit al Marii Britanii, Sir Martin Rees, care mi-a explicat că
Pământul va exista tot atât cât a durat trecerea de la organismele unicelulare
la fiinţele umane – cu alte cuvinte, suntem doar la jumătatea drumului
evoluţiei noastre pe această planetă. Într-adevăr, perspectiva pe termen lung
presupune să ne gândim la problemele lumii noastre în cadrul acestei
deveniri îndelungate a istoriei planetei. Astfel, preocupările noastre zilnice
sunt plasate într-o perspectivă mult mai vastă.
Această perspectivă mai amplă ne ajută, de asemenea, să ne depăşim
egoismul. Egocentrismul reprezintă cea mai mare parte din perspectiva pe
care o adoptăm în general. Vine în mod cât se poate de natural din faptul că
suntem centrul lumii noastre. Dar, aşa cum demonstrează atât de
convingător Dalai Lama şi Arhiepiscopul, avem şi capacitatea de a adopta
perspectiva altora.
Mi-am adus aminte că Arhiepiscopul se întreba dacă bărbatul care-i
tăiase calea în trafic nu se grăbea cumva să ajungă la spital pentru că soţia
lui năştea sau pentru că un om drag era pe moarte.
— Uneori le-am zis oamenilor, a spus Arhiepiscopul, următorul lucru:
„Când sunteţi blocaţi în trafic, puteţi să reacţionaţi în două moduri: fie lăsaţi
frustrarea să vă devoreze de-a dreptul, fie vă uitaţi în jur la ceilalţi şoferi şi
vedeţi că unul dintre ei are, poate, o soţie bolnavă de cancer pancreatic. Nu
contează dacă nu ştiţi exact ce probleme ar putea să aibă, dar ştiţi că toţi
suferă, având griji şi temeri, pentru că sunt oameni. Şi puteţi să le ridicaţi
moralul şi să-i binecuvântaţi. Puteţi să spuneţi „Te rog, Doamne, dă-i
fiecăruia din ei lucrurile de care are nevoie“. Simplul fapt de a nu te gândi
la propria frustrare şi durere are un efect, nu ştiu de ce. Dar te va face să te
simţi mult mai bine. Şi cred că are consecinţe terapeutice pentru propria
sănătate, fizică şi spirituală. Dar la ce e bună frustrarea? Simţi în coşul
pieptului mânia. Pur şi simplu devii mai mânios şi, după o vreme, vei
ajunge să faci ulcer la stomac din cauză că te-ai enervat pentru că ai stat
blocat în trafic.
 Văzând totul din „perspectiva lui Dumnezeu“, aşa cum ar spune
Arhiepiscopul, putem să ne depăşim identitatea limitată şi egoismul limitat.
Nu trebuie să crezi în Dumnezeu ca să cunoşti această răscolitoare
schimbare de perspectivă. Celebrul Efect al Privirii de Ansamblu este,
poate, cel mai profund exemplu. Mulţi astronauţi au povestit că, după ce au
zărit Pământul din spaţiu – o minge mică, albastră, care pluteşte în
întinderea vastă, fără frontierele create de noi, oamenii –, nu s-au mai
raportat niciodată la interesele lor personale sau la cele naţionale în acelaşi
fel. Au văzut unitatea vieţii terestre şi cât de important este căminul nostru
planetar.
În fond, Dalai Lama şi Arhiepiscopul încercau să ne facă să ne schimbăm
perspectiva: în loc să ne concentrăm pe eu, mie, al meu, să ne concentrăm
pe noi, nouă, al nostru. În prima parte a săptămânii, Dalai Lama se referise
la un studiu clasic care a sugerat că folosirea constantă a pronumelor
personale duce la un risc mai mare de atac de cord. Într-un studiu
experimental asupra bolilor coronariene de inimă, realizat în mai multe
centre, cercetătorul în domeniul sănătăţii Larry Scherwitz a descoperit că
persoanele care spuneau mai des eu, mie, al meu prezentau un risc mai mare
de a suferi un atac de cord şi un risc mai mare ca atacul de cord să le fie
fatal. Scherwitz a descoperit că acest aşa-zis „egocentrism“ era un indicator
care anticipa moartea cu mai multă acurateţe decât fumatul, colesterolul
crescut sau tensiunea arterială crescută. Un studiu mai recent coordonat de
cercetătorul Johannes Zimmerman a descoperit că persoanele care folosesc
mai des cuvinte la persoana întâi singular – eu şi mie – sunt mai predispuse
la depresie decât cele care folosesc mai des persoana întâi plural – noi şi
nouă. Aceasta era o dovadă interesantă că preocuparea prea mare faţă de
noi înşine chiar ne face nefericiţi.
Când avem o perspectivă mai amplă, suntem, de asemenea, mai puţin
predispuşi să ne petrecem timpul pierduţi în gânduri doar despre persoana
noastră, rumegându-le neîncetat. Jinpa ne-a prezentat un alt experiment de
gândire menit să ne scape de preocuparea exclusivă pentru noi înşine, un
experiment pe care, a spus Arhiepiscopul, l-a folosit când era în spital şi era
tratat de cancer la prostată, iar Dalai Lama l-a folosit când se îndoia de
durere din cauza unei infecţii la vezica biliară. Gândeşte-te care este
suferinţa din viaţa ta, apoi gândeşte-te la toţi ceilalţi oameni care se află
într-o situaţie asemănătoare. Poate că aşa se naşte, de fapt, compasiunea,
care înseamnă „suferinţă împreună cu“. Lucrul incredibil, subliniau Dalai
Lama şi Arhiepiscopul, e că această „suferinţă împreună cu“ alţii ne aduce
aminte că nu suntem singuri şi chiar ne diminuează durerea. Această
recunoaştere a interdependenţei noastre începe să îmblânzească modul rigid
în care ne raportăm la noi înşine, frontierele care ne despart de alţii. Dalai
Lama spusese în prima parte a săptămânii:
— Dacă, pe de altă parte, mă raportez la alţii din perspectiva mea ca
persoană diferită – un budist, un tibetan şi aşa mai departe –, voi crea ziduri
care mă despart de alţii.
Reveniserăm la conversaţia de la începutul săptămânii, când abia
coborâserăm din avion şi stăteam în salonul din aeroport. Dalai Lama
întrebase:
— Unde este sinele Episcopului Tutu? Nu putem să-l găsim.
Recurgând la un raţionament tipic budist, tot el a răspuns:
— Acesta e corpul lui, dar nu e el însuşi. Aceasta e mintea lui, dar nu e el
însuşi.
Budiştii continuă această serie de interogaţii pentru a ne diminua
ataşamentul faţă de identitatea noastră: cu cât suntem mai puţin ataşaţi, cu
atât mai puţin defensivi şi predispuşi să reacţionăm emoţional vom fi şi cu
atât mai eficienţi şi mai pricepuţi putem să fim.
După cum au explicat Dalai Lama şi Arhiepiscopul, perspectiva mai
amplă duce la seninătate şi stăpânire de sine. Nu înseamnă că nu avem forţa
de a face faţă unei probleme, ci că putem să-i facem faţă cu creativitate şi
compasiune, nu cu rigiditate şi reacţionând emoţional. Când abordăm
perspectiva altora, putem înţelege ce simt ei. Începi să vezi interdependenţa
care ne învăluie pe toţi, ceea ce demonstrează că modul în care ne purtăm
cu alţii este, în definitiv, modul în care ne purtăm cu noi înşine. De
asemenea, putem să recunoaştem că nu controlăm toate aspectele unei
situaţii. Ajungem astfel să avem mai multă umilitate, mai mult umor şi mai
multă toleranţă.
 2. Umilitatea: am încercat să par umil şi modest

— Vreau să mă refer la comentariul tău în legătură cu prezenţa la acea

înmormântare, a spus Dalai Lama, evocând povestirea Arhiepiscopului
despre predica ţinută la înmormântarea lui Chris Hani. Ai spus că atunci
când ai vorbit la înmormântare nu ai considerat că eşti superior, erai doar
unul dintre ei. E un lucru foarte, foarte important. Şi eu simt întotdeauna
acelaşi lucru când ţin un discurs. Consider că sunt pur şi simplu o persoană,
asemeni celor din public, tot o fiinţă umană. Prin urmare, sunt doar o fiinţă
umană care vorbeşte cu alte fiinţe umane. În mod asemănător, ei ar trebui să
mă considere tot o fiinţă umană, cu acelaşi potenţial pentru emoţii
constructive şi emoţii distructive. Când ne întâlnim cu cineva, întâi de toate
trebuie să ne aducem aminte că şi acea persoană îşi doreşte să aibă o zi
fericită, o lună fericită, o viaţă fericită. Oricine are dreptul să obţină acest
lucru. Şi-atunci, vedeţi, discursul meu poate să le dăruiască ceva relevant,
dar dacă eu consider că sunt o persoană specială sau dacă şi ei consideră că
sunt o persoană diferită şi specială, atunci experienţa mea nu va fi de mare
ajutor. Prin urmare, e minunat că în tine, Părinte Arhiepiscop, am găsit un
tovarăş care împărtăşeşte întru totul acest punct de vedere.
Pe Dalai Lama şi pe Arhiepiscop nu-i interesau deloc statutul şi
superioritatea. Dalai Lama a început să spună o poveste care ne aducea
aminte, tulburător, că în lumea religioasă nu toţi împărtăşeau punctul lor de
vedere.
— Ai zis că sunt o persoană năstruşnică, a spus el, arătând spre
Arhiepiscop. Într-o zi, la o mare reuniune interconfesională în Delhi, un
lider spiritual indian stătea lângă mine aşa. – S-a îndreptat de spate şi a
făcut o figură ţepoasă, încruntată. – A spus că scaunul lui ar trebui să fie
mai înalt decât celelalte. Cum se numeşte partea asta? a întrebat Dalai
Lama, lovind uşor baza scaunului său.
 — Picioarele, a sugerat Arhiepiscopul.
— Da, picioarele nu erau destul de lungi, aşa că organizatorii au trebuit
să aducă nişte cărămizi ca să înalţe scaunul acestui lider spiritual. Cât timp
am stat lângă el, el a rămas nemişcat ca o statuie. Atunci m-am gândit:
„Dacă s-ar mişca una din cărămizi şi el s-ar prăbuşi, oare ce s-ar întâmpla?“
— Ai mişcat cărămida? a întrebat Arhiepiscopul.
— Dacă aş fi mişcat-o…
— Nu te cred.
— Poate că vei vedea cum o forţă misterioasă mişcă acea cărămidă
pentru că-l rog pe Dumnezeu: „Te rog, răstoarnă scaunul.“ Atunci liderul
spiritual s-ar purta ca o fiinţă umană adevărată.
Dalai Lama şi Arhiepiscopul râdeau pe înfundate.
— Aşa cum am spus mai devreme, de multe ori deveneam agitat, a
continuat Dalai Lama. Când eram tânăr şi trebuia să ţin cursuri, pentru că
nu mă gândeam că suntem toţi la fel, eram cuprins de nelinişte. Uitam că
pur şi simplu vorbesc ca o fiinţă umană unor fiinţe umane care sunt semenii
mei. Credeam că sunt o persoană specială şi acel mod de gândire mă făcea
să mă simt izolat. Sentimentul separării ne izolează de alţi oameni. De fapt,
acest mod de gândire arogant creează senzaţia de singurătate, apoi
neliniştea.
— În 1954, imediat după ce am ajuns la Beijing într-o vizită oficială,
ambasadorul indian a venit să mă vadă. Se găseau acolo şi nişte demnitari
chinezi. Demnitarii comunişti chinezi erau toţi ca nişte statui, erau aşa –
foarte serioşi şi reţinuţi. Apoi s-a întâmplat ceva şi un castron cu fructe de
pe masă s-a răsturnat. Nu ştiu ce s-a întamplat. Atunci demnitarii aceia
chinezi cu figuri aspre s-au aşezat în genunchi ca să caute şi să ridice
fructele. Vedeţi? Când lucrurile merg bine, putem să pretindem că suntem
nişte persoane speciale. Dar se întâmplă ceva, ceva neaşteptat, şi suntem
obligaţi să ne purtăm ca nişte fiinţe umane obişnuite.
Tocmai mă pregăteam să pun altă întrebare, când Dalai Lama s-a uitat la
un ceas care arăta greşit ora şi a întrebat dacă e timpul să facem o pauză de
ceai. Le-am explicat că mai avem încă o jumătate de oră, dar, pentru că
urmăream cu toţii îndeaproape dispoziţia Arhiepiscopului, l-am întrebat
dacă are nevoie de o pauză.
 — Nu.
— Vă simţiţi bine? am întrebat iar, conştient că ar fi putut să se forţeze
mai mult decât era bine pentru sănătatea lui.
— Se simte foarte bine, a spus Arhiepiscopul, referindu-se la Dalai
Lama. Se poartă ca o fiinţă umană.
— Spui că sunt o persoană năstruşnică, a răspuns Dalai Lama, tot în
glumă. Când particip la o reuniune religioasă sau formală, chiar mă gândesc
că aş vrea să apară o problemă. Acum oamenii vor şti că atunci când Dalai
Lama intră într-o cameră, stând, poate, alături de preşedinţi, se uită în jur şi
speră c-o să se rupă un scaun. De aceea, a continuat să explice Dalai Lama,
când m-am întâlnit prima dată cu preşedintele Bush, ne-am împrietenit
imediat la nivel uman – nu la nivel oficial, la nivel uman. Stăteam împreună
când ni s-au servit nişte prăjituri. Atunci am întrebat: „Care e cea mai
bună?“ Şi el a spus imediat, arătând spre una din ele: „Aceasta e foarte
bună.“ S-a purtat ca o fiinţă umană normală, aşa că am devenit foarte
apropiaţi. Cu alţi lideri, când ne întâlnim prima oară există o oarecare
distanţă. Apoi a doua oară suntem puţin mai apropiaţi, a treia oară, încă
puţin mai apropiaţi. – La fiecare „oară“ îşi apropia capul puţin mai mult de
al Arhiepiscopului. – Când eram foarte tânăr, în Lhasa, primeam exemplare
din revista americană Life. Într-un număr apărea o fotografie cu prinţesa
Elisabeta, viitoarea regină, la un eveniment oficial foarte important.
Prinţesa citea un mesaj, iar prinţul Philip era alături de ea. Vântul îi ridicase
fusta Majestăţii Sale aşa. – Şi-a umflat şi el veşmintele ca să ne arate. – Şi
prinţesa Elisabeta, şi prinţul Philip s-au purtat ca şi când nu se întâmplase
nimic, dar un fotograf american a făcut fotografia. Când am văzut acea
fotografie, am râs. Chiar mi s-a părut foarte amuzantă. Uneori, mai ales în
situaţii oficiale, oamenii se poartă de parcă sunt diferiţi şi speciali. Dar ştim
cu toţii că suntem la fel, fiinţe umane obişnuite.
— Puteţi să ne explicaţi care este rolul umilităţii în cultivarea bucuriei? i-
am întrebat, când Arhiepiscopul a început să râdă.
— Există o poveste despre un episcop, a început, care era pe cale să
hirotonească nişte candidaţi la preoţie. Vorbeau despre virtuţi, inclusiv
despre virtutea umilităţii. Unul dintre candidaţi a venit în faţa episcopului şi
a spus: „Părinte, am căutat în bibliotecă o carte despre umilitate.“ Episcopul
a spus: „Da, eu am scris cea mai bună carte despre acest subiect.“
M-am gândit că ar putea să ne împărtăşească şi gluma despre cei trei
episcopi, pe care o spune adesea: Cei trei prelaţi stăteau în faţa altarului,
bătându-se cu mâinile în piept cu mare umilitate şi spunând că nu sunt
nimic în faţa lui Dumnezeu. Peste puţin timp, unul dintre dascălii de rând
din biserică s-a apropiat şi a început să se bată cu mâinile în piept, susţinând
că nici el nu e nimic. Când l-au auzit cei trei episcopi, unul dintre ei i-a
făcut semn cu cotul altuia şi a spus: „Uite cine crede că nu e nimic.“
Aceste povestiri despre falsa modestie sunt amuzante, fiindcă nimeni nu
poate pretinde că are umilitate. Din acest motiv cred că râdea Arhiepiscopul
auzind întrebarea, chiar înainte s-o închei. Nu voia să pretindă că este
expert în umilitate. Totuşi, el şi Dalai Lama spuneau că umilitatea este
esenţială pentru o viaţă plină de bucurie. Şi chiar datorită ei cei doi sunt atât
de binevoitori, atât de legaţi de ceilalţi oameni şi atât de eficienţi în lucrarea
lor în lume.
— Există o rugăciune tibetană, a spus Dalai Lama, care face parte din
învăţăturile pentru antrenarea minţii. Un maestru tibetan spune: „Fie să nu
mă simt niciodată superior când văd pe cineva. Din adâncul inimii, îmi
doresc să pot preţui într-adevăr persoana din faţa mea.“ Apoi s-a întors spre
Arhiepiscop şi a spus: Uneori îmi spui să mă port…
— Ca un om sfânt, a terminat fraza Arhiepiscopul.
— Da, ca un om sfânt, a spus Dalai Lama, râzând de parcă faptul că era
un om sfânt era cel mai amuzant lucru pe care-l auzise vreodată.
— Da, da, a spus Arhiepiscopul. Oamenii se aşteaptă ca tu să ai o
anumită prestanţă şi să te porţi cum se cuvine. Nu să-mi iei şapca şi să ţi-o
pui pe cap. Oamenii nu se aşteaptă la aşa ceva din partea unui om sfânt.
Dar, dacă tu crezi că eşti doar o persoană obişnuită – una din cele şapte
miliarde de fiinţe umane –, îţi dai seama că nu ai de ce să fii surprins sau să
ai senzaţia că sunt o persoană specială. Prin urmare, de fiecare dată când
sunt cu regine, regi, preşedinţi, prim-miniştri sau cerşetori, întotdeauna mi-
aduc aminte că toţi suntem la fel.
— Prin urmare, când oamenii se poartă cu dumneavoastră cu atâta
respect, numindu-vă Sanctitatea Voastră, vă este greu să vă păstraţi
umilitatea? am întrebat.
 — Nu, nu îmi pasă de formalităţi sau de protocol. Acestea sunt artificiale.
Chiar aşa. Părinte Arhiepiscop, te-ai născut exact la fel cum se nasc toţi
oamenii. Episcopii nu se nasc într-un fel special. Şi cred că atunci când va
veni sfârşitul vei muri tot ca o fiinţă umană obişnuită.
— Da, a spus Arhiepiscopul, dar când oamenii sunt în prezenţa ta nu se
poartă aşa cum se poartă în prezenţa mea.
— Asta se întâmplă, cred, pentru că vin dintr-un ţinut misterios, din
Tibet. Unii oameni numesc Tibetul Shangri-La, aşa că o persoană care a stat
mulţi ani în Potala e probabil misterioasă. Vedeţi, cred, că în prezent
conservatorii chinezi dogmatici mă tot critică. Astfel, se face mai multă
publicitate. Prin urmare, toate astea – Dalai Lama râdea de caracterul său
misterios şi de celebritatea sa globală.
Arhiepiscopul l-a întrerupt:
— Vezi, exact la asta mă refer. Râzi de ceea ce, în mod normal, ar fi o
sursă de suferinţă. Şi oamenii spun: „Sper că atunci când voi avea parte de
suferinţă în viaţă voi putea să reacţionez aşa cum am văzut că a reacţionat
Dalai Lama faţă de modul în care s-au purtat cu el chinezii.“ Cum poţi să
cultivi atitudinea asta? Cum ai cultivat-o? Nu te-ai născut aşa.
— Aşa e, am cultivat-o prin educaţie şi, de asemenea, datorită norocului
de a fi primit dragostea mamei mele. Când eram tânăr, nu am văzut
niciodată mânie pe chipul mamei. Era foarte, foarte blândă. Dar tata îşi
ieşea foarte repede din fire. De câteva ori mi-a dat şi binecuvântarea lui. –
A făcut un gest ca şi când era lovit. – Când eram tânăr, a continuat, mă
purtam ca tata, rămânând un om care îşi ieşea repede din fire. Dar când am
mai crescut puţin am început să mă port ca mama. Aşa am îndeplinit
aşteptările ambilor părinţi!
Şi Dalai Lama, şi Arhiepiscopul insistau asupra faptului că umilitatea e
esenţială pentru orice posibilitate de bucurie. Când avem o perspectivă mai
amplă, înţelegem natural care ne este locul în marea întindere a tot ceea ce a
fost, este şi va fi. Ajungem astfel natural să avem umilitate şi să
recunoaştem că, fiind oameni, nu putem să rezolvăm totul sau să controlăm
toate aspectele vieţii. Avem nevoie de ceilalţi. Arhiepiscopul a spus într-un
mod emoţionant că vulnerabilităţile, slăbiciunile şi limitele noastre ne aduc
aminte că avem nevoie unii de alţii: nu suntem creaţi pentru independenţă
sau înfumurare, ci pentru interdependenţă şi sprijin reciproc. Dalai Lama
spunea că toţi ne naştem şi murim în acelaşi fel şi că în aceste două
momente suntem complet dependenţi de ceilalţi, fie că suntem Dalai Lama
sau un cerşetor, fie că suntem un Arhiepiscop sau un refugiat.
Cu înţelegerea profundă a unui vechi prieten şi colaborator, Daniel
Goleman a caracterizat atitudinea lui Dalai Lama faţă de viaţă în felul
următor: „Dalai Lama pare amuzat de tot ce se întâmplă în jurul său,
bucurându-se de tot ce se întâmplă, dar fără să ia nimic prea personal, fără
să-şi facă griji sau să se simtă jignit din cauza vreunei întâmplări.“ Pe
parcursul săptămânii, Dalai Lama ne-a adus aminte să nu confundăm
rolurile. Şi, într-adevăr, aroganţa este confuzia dintre rolurile noastre
temporare şi identitatea noastră fundamentală. Când Juan, tehnicianul
nostru de sunet, i-a conectat microfonul portabil, Dalai Lama l-a tras în
glumă pe Juan de barba ca de Don Quijote, ceea ce i-a făcut pe toţi, mai
ales pe Dalai Lama, să râdă. Spunea:
— Astăzi tu eşti tehnicianul de sunet şi eu sunt Dalai Lama, poate că data
viitoare rolurile vor fi inversate. Data viitoare ar putea fi în alt an sau în altă
viaţă, după cum ideea de reîncarnare ne aduce aminte că toate rolurile
noastre sunt temporare.
De fapt, cuvântul umilitate vine din cuvântul latinesc pentru pământ sau
sol, humus – care seamănă mult, dar nu ar trebui să fie confundat cu pasta
de năut, simplă, dar atât de gustoasă, din Orientul Mijlociu, humusul.
Umilitatea chiar ne aduce înapoi cu picioarele pe pământ, uneori cu o
bufnitură. Arhiepiscopul povesteşte cum zbura de la Durban la
Johannesburg în timpul luptei anti-apartheid. O însoţitoare de zbor a spus că
unul dintre pasageri o rugase să-l întrebe dacă vrea să dea un autograf pe o
carte. El şi-a amintit: „Am încercat să par umil şi modest, deşi în sinea mea
mă gândeam că sunt oameni care recunosc un lucru bun când îl văd.“ Dar,
când femeia i-a întins cartea şi el şi-a scos stiloul, ea a spus: „Sunteţi
Episcopul Muzorewa, nu-i aşa?“
Nici un om nu e imun în faţa caracteristicilor prea omeneşti care sunt
mânia sau egoul, dar adevărata aroganţă vine, de fapt, din nesiguranţă.
Nevoia de a simţi că suntem mai mari decât ceilalţi vine din teama
supărătoare de a nu fi mai mici decât ei. De fiecare dată când simte acest
pericol, Dalai Lama se uită la o insectă sau la altă vietate şi îşi aduce aminte
că, în unele privinţe, această fiinţă este mai bună decât noi, pentru că este
nevinovată şi lipsită de răutate.
— Când ne dăm seama că toţi suntem copiii Domnului, a explicat
Arhiepiscopul, şi că avem o valoare egală şi intrinsecă, nu mai simţim că
suntem mai buni sau mai răi decât ceilalţi. Nimeni nu este un accident
divin. Poate că nu suntem speciali, dar suntem esenţiali. Nimeni în afară de
noi nu poate îndeplini rolul nostru în planul divin sau în desfăşurarea
karmică. Uneori confundăm umilitatea cu timiditatea, a mai explicat el.
Aceasta nu îl slăveşte pe deplin pe cel care ne-a dăruit talentele. Umilitatea
este recunoaşterea faptului că talentele tale vin de la Dumnezeu şi astfel
înţelegi că nu trebuie să te mândreşti cu acele talente. Umilitatea ne permite
să celebrăm darurile celorlalţi, dar nu înseamnă că trebuie să-ţi negi
talentele sau să te abţii să le foloseşti. Dumnezeu ne foloseşte pe fiecare
dintre noi în felul nostru şi, chiar dacă nu eşti cel mai bun, ai putea să fii cel
de care este nevoie sau cel care este acolo.
Mi-am adus aminte cum în noaptea dinaintea începerii interviurilor mă
tot răsucisem în pat, fiind foarte nesigur şi agitat. Urma să iau interviuri
acestor doi mari maeştri spirituali şi trebuia să mă asigur că pun întrebările
potrivite. Aveam o singură ocazie de a face acest lucru cum trebuie – o
singură ocazie de a surprinde această întâlnire şi serie de dialoguri istorice
pentru lume. Nu eram prezentator de ştiri sau jurnalist. Cu siguranţă, s-ar fi
găsit mulţi alţii mai calificaţi să coordoneze interviurile. Încercam să fac
ceva ce nu mai făcusem niciodată şi, oricând vrem să ne autodepăşim,
teama şi îndoiala sunt inevitabile. Nu sunt sigur că vom învinge vreodată
aceste voci. Oricând simţim că priceperea şi experienţa ne sunt limitate,
acestea ne şoptesc întotdeauna la ureche vorbele lor îngrijorate. Am ajuns
să înţeleg că, de fapt, aceste voci încearcă să ne protejeze avertizându-ne în
privinţa lucrurilor nefamiliare şi necunoscute, dar pumnalele îndoielii de
sine pe care le înfig nu provoacă astfel mai puţină durere. Am putut, în
sfârşit, să adorm când mi-am dat seama că nu era vorba de mine sau de
limitele mele. Eram doar ambasadorul care punea întrebări în numele celor
ce voiau să beneficieze de pe urma înţelepciunii Arhiepiscopului şi a lui
Dalai Lama – şi nu aveam să fiu singur în timpul interviurilor şi pe
parcursul scrierii acestei cărţi. Aşa cum spusese Arhiepiscopul, fie că eram
sau nu cel mai bun, eram cel care se afla la faţa locului.
— Avem o întrebare pusă de un băiat care se numeşte Emory, am spus. E
adresată Sanctităţii Voastre. Scrie: „Frazele dumneavoastră îmi ridică
întotdeauna moralul şi mă motivează când sunt deprimat. Care e cea mai
bună metodă de a păstra o atitudine pozitivă când lucrurile nu merg cum îţi
doreşti?“ Iată un băiat care e deprimat, aşa cum ni se întâmplă tuturor. Cum
putem face faţă vocilor autocritice pe care le auzim cu toţii?
— Atâtor oameni, a spus Dalai Lama, pare să le fie greu să fie buni cu ei
înşişi. E de-a dreptul trist. Vedeţi, dacă nu ai iubire şi bunătate faţă de tine
însuţi, cum poţi să le ai faţă de ceilalţi? Trebuie să le aducem aminte
oamenilor, după cum a spus Arhiepiscopul, că în esenţă natura umană este
bună, pozitivă. Prin urmare, acest lucru poate să ne dea curaj şi încredere în
sine. După cum am spus, concentrându-te prea mult pe tine însuţi ajungi să
fii cuprins de teamă, de nesiguranţă şi de nelinişte. Adu-ţi aminte că nu eşti
singur. Faci parte dintr-o generaţie întreagă care e viitorul umanităţii. Aşa
vei începe să ai curaj şi un scop în viaţă. Ar trebui, de asemenea, să ne dăm
seama că recunoaşterea propriilor limite şi slăbiciuni poate să aibă un rol
pozitiv. Rezultatul poate fi înţelepciunea. Dacă îţi dai seama că eşti cumva
inadaptat, faci eforturi. Dacă te gândeşti: e totul în regulă, mă simt bine
doar aşa cum sunt, nu vei mai încerca să te dezvolţi. O zicală tibetană spune
că înţelepciunea e ca apa de ploaie – amândouă se strâng în locuri joase. O
altă zicală spune: când înfloreşte totul primăvara, unde începe înflorirea?
Începe pe culmile dealurilor sau jos, în văi? Creşterea începe în locurile
joase. Prin urmare, într-un mod asemănător, dacă rămâi umil ai posibilitatea
să continui să înveţi. Aşa că le spun adesea oamenilor că, deşi am 80 de ani,
consider că sunt încă un învăţăcel.
— Chiar aşa? a spus Arhiepiscopul, zâmbind neîncrezător.
— Chiar aşa. În fiecare zi învăţ, învăţ.
— Da, eşti minunat.
— O, a râs Dalai Lama. Mă aştept la un asemenea comentariu din partea
ta.
Şi Arhiepiscopul a râs, încercând să rămână umil. Când suntem umili,
putem să râdem de noi înşine. A fost surprinzător să-i aud pe Arhiepiscop şi
pe Dalai Lama descriind importanţa simţului umorului şi mai ales a
capacităţii de a râde de cusururile noastre, esenţiale pentru cultivarea
bucuriei.
 3. Umorul: e mult mai bine să râzi, să faci glume

Unul din cele mai uluitoare aspecte ale săptămânii a fost faptul că am râs
atât de mult. Uneori, Dalai Lama şi Arhiepiscopul păreau să fie, în aceeaşi
măsură, un duet dintr-o comedie şi doi venerabili maeştri spirituali. Pe bună
dreptate, capacitatea lor de a glumi, de a râde şi de a face haz de predicile
moralizatoare obişnuite nu corespunde aşteptărilor. Când Dalai Lama şi un
Arhiepiscop intră într-un bar, nu te aştepţi ca ei să fie cei care fac glume.
După ce am colaborat cu mulţi lideri spirituali, sunt tentat să consider că
râsul şi simţul umorului sunt un indicator universal al dezvoltării spirituale.
Cu siguranţă, Arhiepiscopul şi Dalai Lama dovedeau din plin acest lucru,
trecând peste impostură, statut, nedreptate şi rău datorită puterii umorului.
Ei şi toţi cei din jurul lor au râs în hohote, au chicotit, s-au hlizit şi au murit
de râs pe tot parcursul săptămânii, iar momentele de amuzament s-au
îmbinat cu momentele de profunzime şi de sfinţenie. Adesea prima lor
reacţie faţă de orice subiect, oricât de dureros părea, a fost râsul.
Era limpede că umorul are un rol central în felul lor vesel de a fi, dar de
ce era atât de important râsul?
— Am colaborat odată cu un şaman mexican, am spus, făcând
introducerea subiectului. Spunea că râsul şi plânsul sunt acelaşi lucru, dar
pur şi simplu te simţi mai bine când râzi. E limpede că râsul are un rol
central în felul în care trăieşti în lume. Şi Arhiepiscopul spunea adineauri,
Sanctitatea Voastră, că râdeţi de ceva ce în mod obişnuit ar putea fi o sursă
de suferinţă.
— Aşa e. Aşa e.
— Puteţi să ne vorbiţi despre rolul râsului şi al umorului în cultivarea
bucuriei?
— E mult mai bine când nu e prea multă seriozitate, a răspuns Dalai
Lama. E mult mai bine să râzi, să faci glume. Aşa putem să ne relaxăm
complet. În Japonia m-am întâlnit cu nişte oameni de ştiinţă care explicau
că râsul din toată inima – nu râsul artificial – e foarte bun pentru inimă şi
pentru sănătate în general.
Când a spus „râsul artificial“, s-a făcut că zâmbeşte şi a chicotit forţat.
Stabilea o conexiune între râsul din toată inima şi o inimă caldă, care, cum
spusese deja, e cheia fericirii.
Cândva am auzit că râsul e cea mai directă legătură între doi oameni şi,
cu siguranţă, Dalai Lama şi Arhiepiscopul foloseau umorul pentru a înlătura
barierele sociale care ne despart. Umor, la fel ca umilitate, vine din
cuvântul-rădăcină pentru umanitate: humus. Pământul supus, care ne
sprijină, este sursa celor trei cuvinte. Oare e o surpriză faptul că trebuie să
fim capabili de umilitate ca să putem râde de noi înşine şi că râzând de noi
înşine ne aducem aminte de umanitatea pe care o împărtăşim?
— Cred că oamenii de ştiinţă au dreptate, a încheiat Dalai Lama.
Oamenii care râd întotdeauna sunt capabili să se destindă şi să se relaxeze.
Sunt mai puţin predispuşi să facă atac de cord decât oamenii care sunt cât se
poate de serioşi şi care stabilesc greu legături cu ceilalţi. Oamenii serioşi
sunt în mare pericol.
— Acasă, am descoperit… a adăugat Arhiepiscopul, cu ochii plecaţi, pe
gânduri, aducându-şi aminte de vremurile acelea dureroase, când oficiam
funeraliile celor care fuseseră omorâţi de poliţie, sute şi sute de oameni
asistau la funeralii. Era o stare de urgenţă – nu ţi se permitea să participi la
alte adunări – şi înmormântările s-au transformat în mitinguri politice. Am
descoperit că una din cele mai bune metode ca să-i ajutăm pe oamenii noştri
să-şi îndrepte energiile în direcţii pozitive e râsul. Spunând glume, chiar şi
pe seama noastră, dădeam un bobârnac minunat moralului nostru. Desigur,
unele dintre lucrurile care se întâmplau erau pur şi simplu groaznice. După
cum spuneam ieri, vorbind despre Chris Hani, umorul ne-a ajutat să
dezamorsăm o situaţie foarte, foarte tensionată, spunând povestiri care-i
făceau pe oameni să râdă, mai ales să râdă de ei înşişi. Oamenii erau
mânioşi, iar poliţia stătea nu departe – era o situaţie explozivă. Totul ar fi
putut s-o ia razna. Aproape întotdeauna, arsenalul meu, dacă poţi să-i spui
aşa, era umorul, mai ales umorul autodepreciativ, când râzi de tine însuţi.
Am ajuns într-un oraş în afara Johannesburgului, unde forţele care susţineau
apartheidul le dăduseră arme membrilor unui grup şi omorâseră un număr
mare de oameni. În apropiere avea loc o reuniune a episcopilor, iar eu
făceam parte dintre cei care oficiau funeraliile victimelor acelui masacru.
Era evident că oamenii erau extrem de mânioşi şi am amintit o poveste
potrivit căreia la începutul creaţiei Dumnezeu ne-a plămădit din lut, apoi
ne-a pus într-un cuptor, aşa cum faci cu nişte cărămizi. Dumnezeu a pus
înăuntru un rând, apoi s-a luat cu alte treburi şi a uitat de cei pe care-i
pusese în cuptor. După o vreme, şi-a adus aminte şi s-a dus repede la cuptor,
unde tot rândul se făcuse scrum. Se spune că aşa au venit pe lume oamenii
negri. Toată lumea a râs puţin. Apoi am spus: „După aceea Dumnezeu a pus
înăuntru al doilea rând, de data aceasta a fost peste măsură de neliniştit şi a
deschis cuptorul prea repede şi acest al doilea rând care a venit pe lume era
nefăcut. Aşa au venit pe lume oamenii albi.“
Arhiepiscopul a încheiat râzând puţin, apoi a început să chicotească tot
mai zgomotos, fără să se abţină.
— Avem tendinţa să ne umflăm în pene, ne lăudăm pentru că majoritatea
dintre noi n-am avut o imagine de sine prea bună. Când eşti într-o situaţie
precum cea din Africa de Sud, unde erai discriminat, ajungi foarte uşor să
nu mai ştii cine eşti, iar umorul pare să-i ajute pe oameni. Cu siguranţă,
umorul făcea un lucru bun: te aducea cu picioarele pe pământ, dezamorsa o
situaţie deosebit de tensionată.
Arhiepiscopul vizitase Rwanda la puţin timp după genocid şi a fost rugat
să ţină un discurs pentru Hutu şi pentru Tutsi7. Cum vorbeşti despre o rană
care este încă deschisă în sufletul unui popor? Soluţia Arhiepiscopului, aşa
cum se întâmplă atât de des, a fost să le spună adevărul celor care deţin
puterea – prin umor. A început să spună o poveste despre oamenii cu nasul
mare şi oamenii cu nasul mic, despre cum oamenii cu nasul mare îi
excludeau pe oamenii cu nasul mic. Cei din public râdeau şi, râzând, brusc
şi-au dat seama despre ce vorbea: caracterul ridicol al prejudecăţii şi al urii,
fie că era vorba de ţara lui, fie că era vorba de ţara lor. Umorul era, aşa cum
spunea, o armă foarte puternică.
7. Hutu şi Tutsi sunt principalele grupuri etnice din Rwanda, care s-au confruntat în timpul
genocidului din aprilie–iulie 1994, când mai mulţi extremişti din populaţia majoritară Hutu au atacat
populaţia Tutsi (n. tr.).
 Dalai Lama a vizitat oraşul Belfast din Irlanda de Nord după aşa-
numitele Troubles. A fost invitat să ia parte la o reuniune particulară la care
erau prezente victimele şi cei care comiseseră acte de violenţă. Atmosfera
era foarte tensionată, pentru că suferinţa se simţea în aer. Când a început
reuniunea, un fost militant protestant a spus că, în perioada sa de formare,
alţi loialişti i-au spus că lucrurile pe care le-au făcut opunându-se catolicilor
erau justificate pentru că Isus era protestant, nu catolic. Ştiind că Isus era,
desigur, evreu, Dalai Lama a râs atât de tare, încât a schimbat complet
atmosfera. Fiind capabili să râdă de caracterul absurd al prejudecăţilor şi
urii noastre, toţi au reuşit să comunice unii cu alţii cu mai multă sinceritate
şi compasiune.
— Când învăţăm să nu ne mai luăm atât de în serios, a continuat
Arhiepiscopul, acest lucru ne ajută foarte mult. Putem să ne dăm seama de
ridicolul din noi. M-a ajutat faptul că proveneam dintr-o familie de oameni
cărora le plăcea să-i ia peste picior pe alţii şi să sublinieze ridicolul, mai
ales când cineva era puţin înfumurat. Şi aveau un mod de a-ţi ironiza
autosuficienţa. Bine-nţeles că nu se poate râde pe seama faptului că nu ştii
cum îţi vei câştiga pâinea în continuare. Nu se poate râde pe seama faptului
că te trezeşti dimineaţa şi n-ai un loc de muncă. Totuşi, aceia erau oamenii
care adesea veneau în număr mare la mitinguri politice, la înmormântări. Şi
ei erau capabili să râdă de ei înşişi. Apoi râdeau de alţii într-un mod mai
puţin răutăcios. Nu erau tocmai fruntaşi în grădina Domnului, dar erau
capabili să râdă de viaţă şi de toată cruzimea şi nesiguranţa ei. Umorul chiar
este harul salvator. M-a ajutat soţia mea, Leah, care se pricepea – se pricepe
– foarte bine să mă facă să rămân umil. Odată, eram amândoi în maşină şi
am observat că era puţin mai mulţumită de sine decât este în mod normal.
Atunci, când m-am uitat iar la maşina din faţa noastră, am văzut un abţibild
pe care scria: „Orice femeie care vrea să fie egală cu un bărbat nu are deloc
ambiţie.“
— Părinte Arhiepiscop, am spus, umorul poate fi şi foarte crud. Dar
umorul dumneavoastră, după cum am văzut de-a lungul anilor, are rolul de
a ne aduce împreună, nu de a ne separa sau de a denigra pe cineva – poate
cu excepţia lui Dalai Lama. Dar în majoritatea timpului are rolul de a ne
uni. Puteţi să ne spuneţi amândoi câteva cuvinte despre modurile în care
umorul poate să ne aducă împreună şi să ne arate ridicolul nostru, al
tuturor?
— Ei bine, da, dacă îţi doreşti mult să aduci oamenii împreună, nu vei
reuşi fiind sever. Ştii, e atât de bine să vezi ridicolul în noi toţi, serios. Cred
că aşa ajungem să privim umanitatea noastră comună în multe moduri. În
definitiv, cred că trebuie să fii capabil să râzi de tine însuţi şi să nu te iei
prea în serios. Nu e vorba de umorul umilitor care-i denigrează pe ceilalţi şi
te pune pe tine în valoare, ci de a-i aduce pe oameni pe un teritoriu comun.
Dacă reuşeşti să te ironizezi, dacă eşti în stare să râzi de tine însuţi şi să-i
faci pe alţii să râdă de tine fără să se simtă vinovaţi că râd de tine. Umorul
care nu înjoseşte este o invitaţie adresată tuturor de a se alătura râsului.
Chiar dacă râd de tine, ţi se alătură printr-un râs care e salvator.
— Când dumneavoastră şi Dalai Lama vă tachinaţi unul pe celălalt, am
adăugat, umorul acesta nu e deloc înjositor.
— Da, Dalai Lama şi cu mine ne tachinăm unul pe celălalt, dar aceasta
este o afirmare a încrederii din relaţia noastră. Arată că există un rezervor
de bunăvoinţă suficient de mare încât să spui într-adevăr: „Am încredere în
tine. Şi tu ai încredere în mine că eu ştiu că nu mă vei înjosi şi că nu vei fi
jignit de mine.“ Mă gândesc doar că avem o asemenea capacitate de a umili
pentru că suntem foarte nesiguri de noi înşine şi credem că metoda cea mai
bună de a afirma cine suntem este denigrarea celuilalt, în timp ce acest tip
de umor spune: „Vino şi stai lângă mine şi hai să râdem împreună de mine,
apoi putem să râdem împreună de tine.“ Nu-l umileşte pe nici unul din noi,
ci ne înalţă, ne permite să recunoaştem şi să luăm în râs umanitatea pe care
o împărtăşim, vulnerabilităţile pe care le împărtăşim, slăbiciunile pe care le
împărtăşim. Viaţa e grea, ştiţi, dar prin râs putem suporta toate ironiile,
dovezile de cruzime şi momentele de nesiguranţă cu care ne confruntăm.
Cercetările despre umor sunt destul de limitate, dar se pare că râsul şi
umorul au un rol în evoluţia noastră, în gestionarea neliniştii şi stresului
provocate de necunoscut. Glumele sunt amuzante tocmai pentru că nu
corespund aşteptărilor noastre şi ne ajută să acceptăm ceea ce este
neaşteptat. Ceilalţi sunt una din cele mai mari surse de nesiguranţă din
vieţile noastre, prin urmare nu este surprinzător că, de multe ori, folosim
umorul pentru a gestiona şi a face mai uşoare aceste întâlniri. Arhiepiscopul
şi Dalai Lama sunt maeştri ai folosirii umorului pentru a-i lega şi a-i uni pe
oameni când se întâlnesc cu ceilalţi.
Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care râdeau atât de mult
când îşi petreceau timpul împreună. Cu toată bucuria pe care o simţeau când
erau împreună, experienţa de a petrece împreună o săptămână în
Dharamsala nu avea precedent şi, fără îndoială, era marcată de nesiguranţă.
Se întâlniseră doar de şase ori, în general în ocazii scurte şi oficiale. Liderii
globali au programul încărcat şi momentele pe care le petrec împreună sunt
planificate în amănunt, prin urmare aveau extrem de rar ocazia să
glumească şi să fie ei înşişi.
— Ce-i sfătuiţi pe oamenii care spun că nu sunt amuzanţi sau că nu au un
simţ al umorului dezvoltat? l-am întrebat pe Arhiepiscop.
— Mi se pare că mulţi oameni cred că trebuie să fie sobri pentru că asta
le conferă solemnitate şi simt că au mai multe şanse să fie respectaţi dacă
sunt serioşi. Dar cred cu deosebită tărie că o bună metodă de a pătrunde în
inimile oamenilor este capacitatea de a-i face să râdă. Dacă eşti capabil să
râzi de tine însuţi, atunci toată lumea ştie că nu eşti pompos. În plus, nu
prea poţi să dărâmi o persoană care se dărâmă singură. Ai puţine şanse să
distrugi o persoană dacă s-a autodistrus deja, ca să zicem aşa. Nu cred că m-
am trezit şi imediat am fost amuzant. Cred că e ceva ce poţi să cultivi. O
abilitate. Da, te ajută dacă ai o înclinaţie, mai ales dacă poţi să râzi de tine
însuţi, aşa că învaţă să râzi de tine însuţi. E cel mai uşor să începi aşa. E
vorba de umilitate. Încearcă să râzi de tine însuţi şi să nu mai fii atât de
pompos şi de serios. Dacă începi să cauţi umorul în viaţă, îl vei găsi. Nu te
vei mai întreba: „De ce eu?“ şi vei începe să recunoşti că viaţa ni se
întâmplă tuturor. Astfel, totul devine mai uşor, inclusiv capacitatea ta de a-i
accepta pe ceilalţi şi de a accepta tot ce-ţi va aduce viaţa.
 4. Acceptarea: singurul loc de unde poate începe
schimbarea

Când vizitaserăm Satul Copiilor Tibetani, în ianuarie, pe un zid am

observat un citat la care Dalai Lama făcea referire în dialoguri. Erau
celebrele întrebări ale lui Shantideva pe care le menţionase Sanctitatea Sa,
dar într-o traducere puţin diferită: „De ce să fii nefericit din cauza unui
lucru care poate fi remediat? Şi ce rost are să fii nefericit dacă nu poate fi
remediat?“ În această scurtă învăţătură se află esenţa profundă a modului în
care abordează viaţa Dalai Lama. Stătea la baza capacităţii sale uimitoare
de a accepta realitatea exilului fără a fi, aşa cum spunea Arhiepiscopul,
ursuz.
Odată ce reuşim să privim viaţa în perspectiva ei mai amplă, odată ce
suntem capabili să înţelegem, cu umilitate, care este rolul nostru în drama
acesteia, odată ce suntem capabili să râdem de noi înşine, dobândim a patra
şi ultima calitate a minţii, care este capacitatea de a ne accepta viaţa cu toată
durerea, imperfecţiunea şi frumuseţea ei.
Acceptarea, trebuie să subliniem, este opusul resemnării şi al înfrângerii.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama sunt doi dintre cei mai neobosiţi activişti
pentru crearea unei lumi mai bune pentru toţi locuitorii ei, dar activismul lor
vine dintr-o acceptare profundă a toate câte există. Arhiepiscopul nu
accepta caracterul inevitabil al apartheidului, dar accepta realitatea acestuia.
— Ne e sortit să trăim în bucurie, a explicat Arhiepiscopul. Asta nu
înseamnă că viaţa va fi uşoară sau lipsită de durere. Înseamnă că putem să
ne întoarcem faţa spre vânt şi să acceptăm că aceasta este furtuna prin care
trebuie să trecem. Nu putem reuşi negând ceea ce există. Acceptarea
realităţii e singurul loc de unde poate începe schimbarea.
Arhiepiscopul spusese că atunci când evoluezi din punct de vedere
spiritual „eşti capabil să accepţi tot ce ţi se întâmplă“. Accepţi că frustrările
şi încercările inevitabile stau la temelia vieţii. Întrebarea, spusese, nu e:
Cum scăpăm? Întrebarea e: Cum putem folosi acest lucru ca pe ceva
pozitiv?
Practica de rugăciune a Arhiepiscopului implică atât citirea unor
fragmente din Scriptură, cât şi citirea unor fraze ale sfinţilor şi maeştrilor
spirituali din istorie. Unul din autorii săi preferaţi e mistica creştină Julian
of Norwich; se consideră că volumul său Revelations of Divine Love, scris
la puţin timp după ce şi-a revenit după o boală care i-a pus viaţa în pericol
în 1373, este prima carte scrisă de o femeie în engleză. Ea scrie în această
carte:
...se petrec fapte care ne par atât de rele şi oamenii îndură rele groaznice,
de nu pare că va ieşi vreodată ceva bun din ele; şi ne gândim la toate
acestea, chinuindu-ne şi pătimind din pricina lor, astfel încât nu putem
găsi pacea în contemplarea Domnului aşa cum s-ar cuveni; iată de ce:
puterile gândirii noastre sunt atât de oarbe, de umile şi de simple, încât nu
putem cunoaşte marea înţelepciune minunată, puterea şi bunătatea Sfintei
Treimi. Şi de fapt asta vrea să spună când spune: „Tu însuţi vei vedea că
în toate privinţele va fi bine“, de parcă ar spune „Fiţi cu băgare de seamă
la acest lucru acum, cu credinţă şi încredere, şi la sfârşitul vremurilor îl
veţi vedea cu adevărat în deplinătatea bucuriei.“
Acceptarea – fie că noi credem sau nu în Dumnezeu – ne permite să
pătrundem în deplinătatea bucuriei. Ne permite să primim viaţa acceptându-
i condiţiile în loc să ne răzvrătim din cauza faptului că viaţa nu este aşa cum
ne-am dori. Ne permite să nu luptăm împotriva cursului de zi cu zi. Dalai
Lama ne spusese că stresul şi neliniştea au drept cauză aşteptările noastre în
privinţa vieţii. Când putem să acceptăm viaţa aşa cum este, nu aşa cum
credem că ar trebui să fie, putem să îmblânzim călătoria, să trecem de la
drumul cu denivelări (dukkha), cu suferinţa, stresul, neliniştea şi
nemulţumirea lui, la drumul lin (sukha), care vine cu mai multă relaxare, cu
mai mult confort şi cu mai multă fericire.
Atât de multe cauze ale suferinţei sunt determinate de modul în care
reacţionăm în faţa oamenilor, locurilor, lucrurilor şi situaţiilor din viaţa
noastră, în loc să le acceptăm. Când reacţionăm, rămânem zăvorâţi în
judecată şi critică, în nelinişte şi disperare, chiar în negare sau dependenţă.
E imposibil să avem parte de bucurie când suntem blocaţi astfel. Acceptarea
este sabia care străpunge toată această rezistenţă, permiţându-ne să ne
relaxăm, să vedem limpede şi să reacţionăm cum se cuvine.
O mare parte din practica budistă tradiţională vizează capacitatea de a
vedea viaţa cu acurateţe, dincolo de toate aşteptările, proiecţiile şi
distorsiunile pe care i le adăugăm în general. Practicarea meditaţiei ne
permite să potolim gândurile şi sentimentele tulburătoare, astfel încât să
putem percepe realitatea şi să reacţionăm cu mai multă dibăcie în faţa ei.
Capacitatea de a fi prezent în fiecare clipă nu e nici mai mult, nici mai puţin
decât capacitatea de a accepta vulnerabilitatea, disconfortul şi neliniştea din
viaţa cotidiană.
— Având o înţelegere mai profundă a realităţii, a explicat Dalai Lama,
poţi să treci dincolo de aparenţe şi să te raportezi la lume mult mai potrivit,
mai eficient şi mai realist. Întotdeauna dau ca exemplu modul în care ar
trebui să ne raportăm la vecinii noştri. Imaginează-ţi că stai lângă un vecin
dificil. Poţi să-l judeci şi să-l critici. Poţi să trăieşti în neliniştea şi
disperarea că nu vei avea niciodată o relaţie bună cu el. Poţi să negi
problema sau să pretinzi că nu ai o relaţie dificilă cu vecinul tău. Nici una
din aceste metode nu te ajută prea mult. Sau poţi să accepţi că relaţia cu
vecinul tău este dificilă şi că ţi-ar plăcea s-o îmbunătăţeşti. Poţi să reuşeşti
sau nu, dar trebuie să încerci. Pe vecinul tău nu poţi să-l controlezi, dar ai
un oarecare control asupra gândurilor şi sentimentelor tale. În loc de mânie,
în loc de ură, în loc de teamă, poţi să cultivi compasiunea faţă de el, poţi să
cultivi bunătatea faţă de el, poţi să cultivi bunăvoinţa faţă de el. Aceasta e
singura şansă de a îmbunătăţi relaţia. Poate, cu timpul, va deveni mai puţin
dificil. Sau poate că nu. Nu poţi să controlezi acest lucru, dar mintea ta va fi
liniştită. Vei fi vesel şi fericit fie că vecinul tău devine mai puţin dificil sau
nu.
Revenim la începutul discuţiei noastre şi la întrebările lui Shantideva.
Acceptarea pe care o susţineau Dalai Lama şi Arhiepiscopul nu este pasivă.
E puternică. Nu neagă faptul că e important să iei viaţa în serios şi să te
străduieşti să schimbi ceea ce trebuie schimbat, să reabilitezi ceea ce trebuie
reabilitat.
 — Nu trebuie să-i urăşti pe cei care fac rău, a explicat Dalai Lama. Poţi
să-ţi arăţi compasiunea făcând ceea ce-ţi stă în putinţă pentru a-i opri –
pentru că-şi fac rău şi lor înşişi, şi celor care suferă din cauza acţiunilor lor.
Unul dintre paradoxurile esenţiale în budism este faptul că avem nevoie
de scopuri pentru a fi inspiraţi, pentru a evolua, pentru a ne dezvolta, chiar
pentru a obţine iluminarea, dar în acelaşi timp aceste aspiraţii nu trebuie să
ne obsedeze sau să ne preocupe prea mult. Dacă scopul este nobil,
angajamentul tău faţă de scop nu ar trebui să depindă de capacitatea de a-l
atinge şi, urmărindu-ne scopul, ar trebui să renunţăm la presupunerile rigide
în legătură cu modul în care trebuie să-l atingem. Pacea şi calmul vin când
nu mai suntem atât de preocupaţi de scop şi de metodă. Aceasta este esenţa
acceptării.
Reflectând asupra acestui aparent paradox, de a urmări un scop fără a fi
prea preocupaţi de rezultatul său, Jinpa mi-a explicat că aceasta e o
perspectivă importantă. E o recunoaştere profundă a faptului că, deşi fiecare
dintre noi ar trebui să facă tot ce poate pentru a îndeplini scopul pe care-l
urmăreşte, succesul sau insuccesul nostru depind adesea de mulţi factori pe
care nu putem să-i controlăm. Prin urmare, responsabilitatea noastră este să
urmărim scopul cu toată dăruirea de care suntem capabili, să facem tot ce
putem, dar să nu devenim obsedaţi de o imagine preconcepută a
rezultatului. Uneori, foarte des, de fapt, eforturile noastre duc la un rezultat
neaşteptat, care ar putea fi chiar mai bun decât cel la care ne gândeam
iniţial.
M-am gândit la comentariul Arhiepiscopului potrivit căruia procesul prin
care ne construim capacitatea spirituală durează.
— La fel ca muşchii care trebuie exersaţi pentru a fi întăriţi. Uneori
suntem prea mânioşi pe noi înşine, gândindu-ne că ar trebui să fim perfecţi
de când ni se spune mergi. Dar în această perioadă pe care o petrecem pe
pământ ar trebui să învăţăm să fim buni, să învăţăm să fim mai iubitori, să
învăţăm să avem mai multă compasiune. Şi înveţi, nu teoretic. Înveţi când
se întâmplă ceva ce te pune la încercare.
Viaţa este mereu imprevizibilă, incontrolabilă şi adesea pune probleme
foarte mari. Edith Eva Eger a explicat că viaţa într-un lagăr de concentrare
era o nesfârşită selecţie în care nu ştiai niciodată dacă vei trăi sau vei muri.
Singurul lucru care te ţinea în viaţă era acceptarea realităţii existenţei tale şi
încercarea de a reacţiona cât de bine puteai. Curiozitatea în legătură cu ce
urma să se întâmple, chiar când a fost lăsată într-un morman de trupuri,
pentru că ei credeau că e moartă, a fost adesea singurul imbold ca să facă
eforturi pentru a continua să respire. Dacă acceptăm ce se întâmplă acum,
putem fi curioşi în legătură cu ce se va întâmpla în continuare.
Acceptarea era ultimul stâlp al minţii şi ne conducea la primul stâlp al
inimii: iertarea. Dacă acceptăm prezentul, putem să iertăm şi să nu ne mai
dorim un trecut diferit.
 5. Iertarea: eliberându-ne de trecut

— Am văzut cazuri remarcabile de iertare acordată de persoane care,

credeam, nu ar fi putut s-o acorde, a început Arhiepiscopul. Într-un caz,
când făceam parte din Truth and Reconciliation Commision, au venit mame
ale unor tineri care fuseseră ademeniţi de cei care colaborau cu sistemul
pentru apartheid într-o capcană cu explozibil ascuns şi fuseseră ucişi. Una
dintre mame a spus că a deschis televizorul şi a văzut cum era târât trupul
fiului ei. Şi pe lângă suferinţa provocată de moartea fiului ei simţea o mânie
foarte, foarte adâncă, pentru că se purtau cu trupul lui de parcă era carcasa
unui animal. Ştiţi, când aceste mame au venit în faţa comisiei au fost de-a
dreptul uimitoare, pentru că nimeni nu le-a cerut să-i ierte pe oamenii aceia
– le spuneau askaris – care făcuseră parte din African National Congress,
care apoi şi-au schimbat atitudinea şi au sprijinit forţele guvernamentale.
Cel care i-a trădat pe tineri a venit în faţa mamelor lor şi le-a rugat să-l ierte.
Când mama tânărului care fusese târât pe străzi l-a văzut pe trădător, şi-a
scos pantoful şi l-a aruncat în el, a spus Arhiepiscopul, râzând şi făcându-se
că aruncă un pantof cu mâna stângă. A trebuit să ne oprim, dar apoi, în
timpul pauzei, a fost un moment fantastic când stăteau acolo şi purtătorul
lor de cuvânt a spus… – Arhiepiscopul a închis ochii, aducându-şi aminte
de puterea incredibilă a cuvintelor ei. – „Copilul meu“, i-a spus „copilul
meu“ acestui om care fusese responsabil pentru moartea copiilor lor. A
spus: „Copilul meu, te iertăm.“ Când am întrebat-o despre amnistie, a
răspuns: „Cu ce ne ajută dacă trebuie să meargă la închisoare? Asta nu ne
va aduce înapoi copiii.“ E vorba de o nobleţe şi o forţă incredibile. Da, e
dificil, dar aşa s-a întâmplat. Am vorbit despre Nelson Mandela, dar aceste
mame şi mulţi alţii care nu erau celebri au dat dovadă de aceeaşi
generozitate. În acest grup de mame, cea care vorbea în numele lor s-a
ridicat şi a traversat camera spre individul vinovat de uciderea fiilor lor, l-a
îmbrăţişat şi i-a spus „copilul meu“. Chiar de curând am primit un mesaj
despre o femeie albă pe nume Beth, care a fost grav mutilată într-un atac cu
bombă comis de una dintre mişcările de eliberare şi care încă avea şrapnel
în corp. Mulţi dintre prietenii ei au fost ucişi şi mulţi au fost, de asemenea,
mutilaţi. Trebuia să fie ajutată de copiii ei ca să mănânce, ca să se spele.
Beth a fost… sunt copleşit… – Arhiepiscopul a trebuit să facă o mică
pauză. – Beth a spus… Beth a spus… despre vinovat… „Îl iert şi sper să mă
ierte şi el.“
Apoi Arhiepiscopul a spus povestea celebră a lui Amy Biehl, cu care
fusesem coleg la universitate, care, după absolvire, plecase în Africa de Sud
ca să încerce să fie de ajutor. A fost omorâtă cu brutalitate când ducea cu
maşina o prietenă într-un oraş.
— Părinţii ei au venit în Africa de Sud tocmai din California pentru a
susţine acordarea amnistiei răufăcătorilor care fuseseră condamnaţi la ani
grei de închisoare. Au spus: „Vrem să participăm la procesul de vindecare
din Africa de Sud. Suntem siguri că fiica noastră ne-ar sprijini spunând că
vrem să li se acorde amnistia ucigaşilor.“ Mai mult, au înfiinţat o fundaţie
care poartă numele fiicei lor şi i-au angajat pe oamenii care le uciseseră
fiica, cu scopul de a-i ajuta pe locuitorii din acel oraş. Nu susţin că aşa ceva
e uşor de făcut, dar noi, oamenii, chiar avem o nobleţe a spiritului. Am
vorbit despre Nelson Mandela ca despre un simbol uimitor al iertării, a spus
Arhiepiscopul, dar tu şi tu şi tu şi tu aveţi potenţialul de a fi instrumente ale
unei compasiuni şi ale unei iertări incredibile. Nu putem spune despre
absolut nici o persoană că e complet incapabilă să ierte. Cred că toţi avem
potenţialul latent, aşa cum subliniază Sanctitatea Sa, să simţim părere de rău
pentru cei care îşi desfigurează umanitatea în acest fel. Într-adevăr, nimeni
nu este incapabil să ierte şi nu există nici un om pe care nu poţi să-l ierţi.
— Vreau să-l pomenesc, a spus Dalai Lama, pe unul dintre prietenii mei
din Irlanda de Nord, Richard Moore. Povestea lui este foarte, foarte
emoţionantă. Avea vreo 9 sau 10 ani în timpul conflictelor din Irlanda de
Nord, când, în drum spre şcoală, un soldat britanic l-a împuşcat cu un glonţ
de cauciuc. – Ne-a arătat locul dintre ochi unde îl nimerise glonţul de
cauciuc. – A leşinat şi când şi-a revenit era la spital. Îşi pierduse amândoi
ochii. Şi-a dat seama că nu va mai putea să vadă chipul mamei sale. A
continuat să înveţe şi, în cele din urmă, s-a căsătorit şi a avut două fiice.
Apoi l-a găsit pe soldatul britanic care îl împuşcase în cap, pentru a-i putea
spune că l-a iertat. Au devenit prieteni buni şi, la un moment dat, la invitaţia
mea personală, au venit amândoi la Dharamsala. Voiam ca Richard să le
împărtăşească povestea sa profund emoţionantă tibetanilor, mai ales elevilor
din Satul Copiilor Tibetani. Prezentându-l pe Richard Moore elevilor şi
profesorilor de acolo, le-am spus că el e eroul meu. Apoi Richard m-a
invitat să vizitez Irlanda de Nord şi acolo, când l-am văzut cu familia lui, l-
am tachinat: „Soţia ta e foarte frumoasă. Şi cele două fiice ale tale sunt
foarte frumoase. Dar tu nu poţi să vezi. Eu pot, aşa că pot să mă bucur de
frumuseţea lor.“ Spun că el e adevăratul meu erou. Chiar e un om deosebit.
— Sanctitatea Voastră, ajungem astfel la o întrebare pusă de un băiat pe
nume Jack, care scrie: „Sanctitatea Voastră, vă urez din toată inima La mulţi
ani! la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sper că anul care vine va fi pentru
dumneavoastră plin de bucurie, succese şi multe lucruri frumoase. Am un
deosebit respect faţă de dumneavoastră şi poporul dumneavoastră şi pentru
nemuritorul mesaj de bunătate şi de iertare pe care îl transmiteţi. Mă întreb
totuşi, puteţi să iertaţi China, să-i iertaţi pe cei care v-au făcut atât de mult
rău şi v-au produs atâta durere dumneavoastră şi poporului dumneavoastră?
Merită ei acest lucru? Vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră, şi vă doresc să
aveţi o aniversare minunată.“
Mâinile lui Dalai Lama erau împreunate ca pentru rugăciune când a
început:
— Deunăzi, am menţionat data de 10 martie 2008, când s-au declanşat
proteste spontane în Tibet. Am încercat în mod deliberat să-mi păstrez
compasiunea şi preocuparea faţă de conservatorii chinezi dogmatici. Am
încercat să strâng în mine mânia lor, teama lor şi să le dăruiesc iubirea mea,
iertarea mea. Aceasta este practica noastră de a lua şi a da, tonglen. Chiar
m-a ajutat foarte mult să-mi păstrez mintea liniştită. În lupta noastră,
încercăm în mod deliberat să nu mai lăsăm mânia sau ura să se dezvolte.
Bine-nţeles, chinezii sunt un popor minunat. Dar chiar şi în privinţa
conservatorilor dogmatici, în privinţa autorităţilor, am încercat în mod
deliberat să ne păstrăm compasiunea, preocuparea faţă de starea lor de bine.
Apoi Dalai Lama a vorbit în tibetană şi Jinpa a tradus.
 — În general, când vorbim despre cultivarea compasiunii faţă de cineva,
e vorba de cineva care trece într-adevăr printr-o suferinţă şi o durere adâncă.
Dar poţi să simţi compasiune şi faţă de cineva care, poate, nu trece acum
printr-o durere sau suferinţă adâncă, dar care îşi creează condiţiile pentru
viitoarea suferinţă. Prin urmare, vedeţi, oamenii aceştia comit nişte acţiuni
atât de nocive, comit fapte dăunătoare care le produc altora multă durere. În
tradiţia creştină, nu spuneţi că vor merge în iad?
Arhiepiscopul a încuviinţat dând din cap şi ascultând.
— Şi noi considerăm că astfel de oameni care comit atrocităţi, inclusiv
crime, creează o karma cu consecinţe deosebit de grave. Avem, prin urmare,
multe motive să fim cu adevărat preocupaţi de starea lor de bine. Când eşti
preocupat de starea lor de bine, mânia şi ura nu mai au loc să crească.
Iertarea, a continuat Dalai Lama, nu înseamnă că uităm. Ar trebui să-ţi
aduci aminte întâmplarea nefericită, dar, pentru că e posibil să simţi ură, nu
trebuie să te laşi purtat în această direcţie – alegem iertarea.
Şi Arhiepiscopul a spus limpede lucrul acesta: iertarea nu înseamnă că
uiţi ce a făcut cineva, în pofida zicalei „iartă şi uită“. Faptul că nu
reacţionezi având o atitudine negativă sau că nu te laşi pradă emoţiilor
negative nu înseamnă că nu răspunzi acelor fapte sau că-ţi permiţi să fii
rănit din nou. Iertarea nu înseamnă că nu cauţi să ţi se facă dreptate sau că
răufăcătorul nu este pedepsit.
Dalai Lama a ales să nu reacţioneze mânat de furie şi de ură, dar asta nu
înseamnă că nu va protesta faţă de ocupaţia chineză şi faţă de ceea ce fac
chinezii în Tibet până când poporul tibetan va putea trăi demn şi în libertate.
— Aş vrea să adaug, a spus Dalai Lama, că există o diferenţă
semnificativă între a ierta şi a le permite pur şi simplu celorlalţi să facă rău.
Uneori oamenii înţeleg greşit şi cred că iertarea înseamnă că accepţi sau să
aprobi faptele rele. Nu, nu aşa se pune problema. Trebuie să subliniem că
există o diferenţă semnificativă – Dalai Lama vorbea cu emfază, lovindu-şi
o mână de cealaltă: Făptaşul şi fapta sau persoana şi ce a făcut aceasta.
Când e vorba de fapta rea, poate fi necesar să te împotriveşti cum se cuvine
pentru a o împiedica. Totuşi, când e vorba de făptaş sau de persoană, poţi
alege să nu simţi mânie şi ură. În asta constă puterea iertării – să nu pierzi
din vedere umanitatea persoanei, reacţionând totodată în faţa răului cu
luciditate şi hotărâre. Ne opunem cu hotărâre în faţa răului nu numai pentru
a-i proteja pe cei care sunt răniţi, ci şi pentru a proteja persoana care-i
răneşte pe ceilalţi, deoarece, în cele din urmă, şi ea va suferi. Prin urmare,
preocuparea faţă de starea ei de bine pe termen lung ne face să punem capăt
faptelor rele pe care le comite. Exact asta facem noi. Nu permitem să se
dezvolte mânia şi sentimentele negative faţă de conservatorii chinezi
dogmatici, dar între timp ne opunem cu fermitate acţiunilor lor.
— Iertarea, a adăugat Arhiepiscopul, este singura metodă de a ne vindeca
şi de a ne elibera de trecut. Aşa cum au explicat el şi Mpho în The Book of
Forgiving [Cartea iertării], „Fără iertare, rămânem legaţi de persoana care
ne-a rănit. Suntem înconjuraţi de lanţurile amărăciunii, legaţi unul de
celălalt, prinşi în capcană. Până când putem ierta persoana care ne-a rănit,
acea persoană deţine cheile fericirii noastre, acea persoană e temnicerul
nostru. Când iertăm, recăpătăm controlul asupra destinului nostru şi asupra
sentimentelor noastre. Devenim propriul nostru eliberator.“
— Prin urmare, l-am întrebat pe Dalai Lama, ce le spuneţi oamenilor care
cred că iertarea pare o slăbiciune, iar răzbunarea pare o forţă?
— Anumite persoane reacţionează aşa gândind cu mintea animală. Când
cineva le loveşte, vor să lovească şi ele, plătind cu aceeaşi monedă. – Dalai
Lama a strâns pumnul şi s-a prefăcut că se loveşte singur. – Cu creierul
nostru uman, putem să ne gândim: „Dacă lovesc şi eu, cum îmi va folosi pe
termen scurt sau pe termen lung?“ De asemenea, putem să înţelegem că
nimeni nu s-a născut pentru a fi nemilos, pentru a ne răni, dar, din cauza
anumitor circumstanţe, cineva nu mă place, aşa că mă loveşte. Poate că
purtarea sau atitudinea mea, sau chiar expresia de pe chipul meu au făcut ca
această persoană să devină duşmanul meu. Prin urmare, şi eu am fost
implicat. Cine e de vină? Astfel, stând şi gândindu-te la diferitele cauze şi
condiţii, îţi dai seama că, dacă suntem într-adevăr mânioşi, trebuie să fim
mânioşi din pricina cauzelor şi condiţiilor – în ultimă instanţă, mânia lor,
opacitatea lor, limitarea lor. Aşa ajungem să fim preocupaţi şi poate să ne
pară rău pentru aceşti oameni. Astfel, e complet greşit, a spus el cu emfază,
străpungând iute aerul cu mâna, să spui că practicarea toleranţei şi
practicarea iertării sunt semne de slăbiciune. Complet greşit. Sută la sută
greşit. O mie la sută greşit. Iertarea este un semn de forţă. Nu-i aşa? a
întrebat Dalai Lama, întorcându-se spre Arhiepiscop.
— Absolut, da, a răspuns Arhiepiscopul, râzând. Tocmai voiam să spun
că oamenii care spun că iertarea e un semn de slăbiciune nu au iertat.
Reacţia naturală când te loveşte cineva, a continuat el, e să vrei să loveşti şi
tu. Dar de ce-i admirăm pe cei care nu aleg răzbunarea? Recunoaştem că,
da, există cei care cred că o atitudine de tipul „ochi pentru ochi“ te va
mulţumi. Dar în cele din urmă descoperi că din cauza atitudinii de tipul
„ochi pentru ochi“ lumea întreagă va orbi. Avem un instinct pentru
răzbunare, dar şi pentru iertare.
Într-adevăr, se pare că atât impulsurile, cât şi abilităţile oamenilor au
evoluat atât pentru răzbunare, cât şi pentru iertare. Psihologii Martin Daly şi
Margo Wilson, care au studiat şaizeci de culturi diferite din toată lumea, au
descoperit că 95% aveau o formă de răzbunare violentă. Psihologul Michael
McCullough, care a analizat şi el aceleaşi culturi, a descoperit că 93%
dintre ele prezentau şi exemple de iertare sau reconciliere. De fapt, iertarea
poate fi atât de obişnuită, încât este considerată ceva normal în restul de
7%.
Primatologul Frans de Waal crede că asemenea activităţi de reconciliere
sunt extrem de comune în regnul animal. Cimpanzeii se sărută şi se împacă
şi se pare că multe alte specii fac acelaşi lucru. Nu numai maimuţele, ci şi
oile, caprele, hienele şi delfinii. Dintre toate speciile care au fost studiate,
doar pisicile domestice nu au manifestat un comportament care să sugereze
împăcarea după conflicte. (Acest lucru nu-i va surprinde pe cei care au
pisici.)
În The Book of Forgiving, Arhiepiscopul şi Mpho pun în evidenţă două
cicluri: ciclul răzbunării şi ciclul iertării. Când cineva ne răneşte sau ne face
rău, putem să alegem între a răni la rândul nostru sau a ne vindeca. Dacă
alegem să plătim cu aceeaşi monedă sau să ripostăm, ciclul răzbunării şi al
vătămării continuă la nesfârşit, dar dacă alegem să iertăm întrerupem ciclul
şi ne putem vindeca, înnoind sau abandonând la acea relaţie.
O atitudine neiertătoare duce la resentimente neîncetate, la mânie,
ostilitate şi ură, care pot fi extrem de distructive. Chiar accesele de scurtă
durată ale acestora pot să aibă efecte fizice semnificative. Într-un studiu,
psihologul Charlotte vanOyen Witvliet i-a rugat pe participanţi să se
gândească la o persoană care-i rănise, se purtase urât cu ei sau îi jignise. Le-
a monitorizat ritmul cardiac, muşchii faciali şi glandele sudoripare.
Când participanţii şi-au adus aminte de motivele lor de ranchiună, au
prezentat semne de răspuns la stres – tensiunea lor arterială şi ritmul cardiac
au crescut; au început să transpire. Erau trişti, mânioşi, aspri şi mai puţin
stăpâni pe ei înşişi. Când au fost rugaţi să arate empatie faţă de cei care-i
jigniseră şi să-şi imagineze că-i iartă, nu au mai prezentat semne de răspuns
la stres. Ca animale sociale, suntem foarte stresaţi, asemeni întregului grup,
când are loc o ruptură în relaţiile care ne leagă.
Într-un raport privind cercetarea asupra iertării şi sănătăţii, Everett L.
Worthington Jr. şi Michael Scherer au descoperit că o atitudine neiertătoare
pare să compromită sistemul imunitar în mai multe moduri, inclusiv
perturbând producerea hormonilor importanţi şi modul în care celulele
noastre se luptă cu infecţiile.
— Vreau să revin la dumneavoastră, Părinte Arhiepiscop, adresându-vă
ultima întrebare înainte de ceai, am spus. Adesea cel mai greu ne este să-i
iertăm pe oamenii care ne sunt cei mai apropiaţi.
— Da, da.
— Mi-aţi spus că a fost foarte greu şi dureros să-l iertaţi pe tatăl
dumneavoastră pentru unele lucruri pe care i le-a făcut mamei
dumneavoastră. Şi mă întreb, dacă ar fi aici cu noi, cum i-aţi spune cum v-a
afectat acest lucru şi cum i-aţi spune că l-aţi iertat? Ce aţi spune?
— Ei, cu siguranţă i-aş spune că am suferit mult din cauza felului în care
se purta cu mama când era beat. – Apoi Arhiepiscopul a închis ochii şi a
vorbit foarte încet şi rar, călătorind înapoi în timp. – Eram foarte mânios pe
mine însumi pentru că eram prea mic ca să-l bat. Ştii, când era treaz, era un
om minunat. Dar mama era... pur şi simplu o adoram pe mama... ea era pur
şi simplu o fiinţă incredibilă, o persoană foarte blândă. Şi acest lucru pur şi
simplu a agravat situaţia. Iar fiul era prea mic ca să intervină când ea era
bruscată. Trebuie să-ţi spun ce mare regret am. Duceam copiii la internat în
Swaziland, parcurgând de fiecare dată aproape 500 de kilometri, şi pe drum
înnoptam acasă la părinţii noştri, pentru că nu existau multe moteluri unde
puteau să stea negrii. Odată, când ne întorceam din Swaziland, urma să
dormim acasă la Leah, cu mama ei, care nu stătea în acelaşi oraş unde trăiau
părinţii mei. Veniserăm la părinţii mei ca să le spunem noapte bună şi să ne
luăm la revedere de la ei, pentru că urma să plecăm devreme spre Cape,
unde lucram. Şi tocmai atunci, când eram mort de oboseală, tata a spus că
vrea să-mi vorbească. Voia să-mi spună ceva. Eram prea obosit, mă durea
capul şi am spus: „Nu. Putem să stăm de vorbă mâine?“ Şi am plecat acasă
la Leah. Doar că, aşa cum se întâmplă uneori numai în romane, dimineaţa
devreme ne-a trezit nepoata mea, care ne-a spus că tata murise cu o seară
înainte. Şi aşa n-am mai aflat niciodată ce voia să-mi spună. Am un regret
foarte adânc. Uneori plâng puţin. Sper că, poate, avea o presimţire în
legătură cu moartea lui şi voia să-mi spună cât de rău îi părea pentru felul în
care se purtase cu mama. Şi regret asta… Pot doar să spun că sper că se
odihneşte în pace. Trebuie să accept că am ratat o ocazie… care nu mai
avea să revină. În realitate, nici unul dintre noi nu ştim când e acel moment
în care poate, de fapt, să se întâmple un lucru esenţial şi noi îi întoarcem
spatele. Şi da, încerc să-mi alin vina, dar n-are cum să dispară de tot.
Adevărul e că el a luat iniţiativa şi, indiferent care a fost justificarea mea, e
o iniţiativă pe care am respins-o. Şi e o povară pe inima mea şi pe sufletul
meu. Şi pot doar să sper că mă va fi iertat… ah…
Am tăcut câteva minute lungi, fiind pur şi simplu alături de durerea şi
regretul Arhiepiscopului. Se uita în gol, cu ochii umezi, aducându-şi aminte
de tatăl lui. Apoi a închis ochii, spunând, poate, o rugăciune. Parcă ne
rugam împreună, primind şi împărtăşind durerea şi pierderea sa.
Dalai Lama a vorbit primul, întorcându-se în cele din urmă spre Jinpa şi
vorbind în tibetană.
— Dalai Lama spune, Părinte Arhiepiscop, că aţi amintit ce om minunat
era tatăl dumneavoastră când era treaz, a tradus Jinpa. Doar când era beat se
întâmplau aceste lucruri. Atunci, de fapt, alcoolul e de vină.
— Prin urmare, a adăugat Dalai Lama, cred că el era un om foarte, foarte
blând, iar când era beat nu era omul adevărat.
— Mulţumesc, a spus Arhiepiscopul.
 6. Recunoştinţa: sunt norocos că sunt în viaţă

În fiecare zi, când te trezeşti, gândeşte-te: „Sunt norocos că sunt în viaţă.

Am o viaţă omenească preţioasă. Nu o voi irosi“, a spus adesea Dalai Lama.
Subiectul era recunoştinţa şi era fascinant să vezi cât de des Arhiepiscopul
şi Dalai Lama se opreau ca să-şi exprime recunoştinţa unul faţă de celălalt,
faţă de toţi cei datorită cărora puteau să petreacă timp împreună şi pentru
fiecare lucru pe care-l vedeau. Observasem că Arhiepiscopul întâmpină
aproape fiecare experienţă nouă pronunţând cuvântul minunat şi într-adevăr
capacitatea de a vedea minunea, surpriza, potenţialul din fiecare experienţă
şi fiecare întâlnire e un aspect esenţial al bucuriei.
— Poţi să fii ajutat să priveşti lumea şi s-o vezi dintr-o perspectivă
diferită, a spus Arhiepiscopul. Acolo unde unii oameni văd o ceaşcă pe
jumătate goală, tu poţi s-o vezi pe jumătate plină. Poate că oamenii vor fi
mişcaţi văzând că în lume sunt astăzi foarte, foarte, foarte multe persoane
care nu au mâncat un mic dejun aşa cum ai mâncat tu. Multe, multe
milioane de oameni din lume astăzi sunt flămânzi. Nu e vina ta, dar tu te-ai
trezit într-un pat cald, ai putut să faci un duş, ţi-ai pus haine curate şi stai
într-o casă încălzită iarna. Acum gândeşte-te numai cât de mulţi refugiaţi se
trezesc dimineaţa şi nu prea sunt apăraţi de ploaia care cade cu găleata.
Poate că nu au căldură sau mâncare sau nici măcar apă. Ce vreau să spun e
că ar trebui să ţii seama de toate lucrurile cu care eşti binecuvântat.
Nici Arhiepiscopul, nici Dalai Lama nu au vorbit prea mult despre
desfătare, poate pentru că amândouă tradiţiile lor sunt sceptice în privinţa
descoperirii fericirii durabile prin delectarea obţinută prin simţuri, dar am
descoperit cu bucurie că nici unul din ei nu se opune plăcerilor permise în
viaţa spirituală, fie că e vorba de budinca de orez tibetană sau de îngheţata
cu stafide. Recunoştinţa este înălţarea desfătării, înnobilarea desfătării.
Recunoştinţa este una dintre dimensiunile esenţiale pe care Ekman le
enumeră în definiţia bucuriei.
Recunoştinţa este recunoaşterea a tot ceea ce ne ţine în ţesătura vieţii şi a
tot ceea ce a făcut posibil ca noi să avem viaţa pe care o avem şi momentul
pe care-l trăim. Exprimarea mulţumirii este o reacţie firească în faţa vieţii şi
poate fi singurul mod prin care o savurăm. Atât tradiţia creştină, cât şi cea
budistă, poate că toate tradiţiile spirituale, recunosc importanţa
recunoştinţei. Aceasta ne permite să ne schimbăm perspectiva, aşa cum ne-
au îndemnat Dalai Lama şi Arhiepiscopul, faţă de tot ce ni s-a dat şi tot ce
avem. Ne îndepărtează de accentul limitat pus pe vină şi pe lipsă şi ne
îndreaptă spre perspectiva mai amplă a bunăstării şi abundenţei.
Fratele David Steindl-Rast, un călugăr catolic benedictin şi învăţat care a
studiat multă vreme dialogul interconfesional dintre creştinism şi budism,
explica:
— Nu fericirea ne face să fim recunoscători. Recunoştinţa ne face fericiţi.
Fiecare moment e un dar. Nu există nici o certitudine că vei avea parte de
un alt moment, cu toate ocaziile pe care le conţine. Darul din fiecare dar e
ocazia pe care ne-o oferă. Cel mai adesea e ocazia de a ne bucura de el, dar
uneori ni se dă un dar dificil şi acela poate fi o ocazie de a face faţă
provocării.
Capacitatea lui Dalai Lama de a fi recunoscător pentru ocaziile care
există chiar şi în exil a fost o schimbare profundă de perspectivă, care i-a
permis nu numai să accepte realitatea circumstanţelor sale, ci şi să vadă
ocazia din fiecare experienţă. Acceptarea înseamnă să nu te lupţi cu
realitatea. Recunoştinţa înseamnă să îmbrăţişezi realitatea. Înseamnă să
renunţi să-ţi contabilizezi greutăţile, ţinând seama de lucrurile cu care eşti
binecuvântat, după cum recomandase Arhiepiscopul, atât ca antidot la
invidie, cât şi ca o reţetă pentru a ne preţui viaţa.
— Am avut posibilitatea de a mă întâlni cu mulţi lideri spirituali ca tine,
a spus Dalai Lama, când Arhiepiscopul se arătase uluit de capacitatea lui de
a găsi motive de recunoştinţă chiar în cincizeci de ani de pierderi prin care
trecuseră el şi poporul său. E mult mai benefică, mult mai folositoare. Chiar
suferinţa te ajută să ai empatie şi compasiune faţă de alţii. Exilul m-a
apropiat mai mult de realitate. Când te afli în situaţii dificile, nu poţi să ai
pretenţii. Când întâmpini greutăţi sau tragedii, trebuie să te confrunţi cu
realitatea aşa cum este. Când eşti refugiat, când ţi-ai pierdut ţara, nu poţi să
ai pretenţii sau să te ascunzi în spatele rolului tău. Când te confrunţi cu
realitatea suferinţei, toată viaţa ta e dezgolită. Când suferă, nici chiar un
rege nu poate să pretindă că e o persoană specială. E doar o fiinţă umană
care suferă asemeni tuturor celorlalţi oameni. În budism, poţi să fii
recunoscător chiar şi pentru duşmanii tăi, maeştrii noştri spirituali cei mai
preţioşi, după cum li se spune adesea, pentru că ne ajută să ne dezvoltăm
practica spirituală şi să ne cultivăm seninătatea inclusiv în faţa greutăţilor.
Povestea lui Dalai Lama despre prietenul său care se temea să nu-şi piardă
compasiunea faţă de cei care îl torturau în gulagul chinez era un exemplu
emoţionant.
Arhiepiscopul descrisese în acea săptămână cum se schimbase Nelson
Mandela în închisoare. Mandela şi ceilalţi prizonieri politici folosiseră
perioada petrecută în închisoare pentru a-şi dezvolta mintea şi caracterul
astfel încât să fie într-o zi pregătiţi să conducă ţara. O consideraseră o
universitate neoficială. Aceste povestiri despre închisoare mi-au adus
aminte de un fost deţinut pe care am avut privilegiul să-l cunosc.
Anthony Ray Hinton a stat treizeci de ani în închisoare fiind condamnat
la moarte pentru o crimă pe care nu a comis-o. Lucra într-o fabrică încuiată
în momentul când a fost comisă crima de care era acuzat. Când a fost
arestat, în statul Alabama din America, ofiţerii de poliţie i-au spus că merge
la închisoare pentru că e negru. A stat treizeci de ani într-o celulă de un
metru şi jumătate pe doi, în regim de carceră, dându-i-se voie să stea afară
doar o oră pe zi. În perioada în care şi-a aşteptat condamnarea la moarte,
Hinton a devenit un sfătuitor şi prieten nu numai pentru ceilalţi deţinuţi, din
care cincizeci şi patru au fost executaţi, ci şi pentru paznicii celor
condamnaţi la moarte, dintre care mulţi l-au implorat pe avocatul lui Hinton
să-l elibereze.
Până la urmă, Tribunalul Suprem a dat în unanimitate verdictul să fie
eliberat, şi a putut, în sfârşit, să plece.
— Nu cunoşti valoarea libertăţii până când nu ţi se ia libertatea, mi-a
spus. Oamenii fug de ploaie. Eu fug în ploaie. Cum poate un lucru care cade
din rai să nu fie preţios? După atâţia ani în care mi-a lipsit ploaia, sunt atât
de recunoscător pentru fiecare picătură. Doar pentru că pot să o simt pe faţă.
 Un ziarist de la emisiunea 60 Minutes care i-a luat interviu l-a întrebat
dacă e mânios pe cei care l-au trimis la închisoare. Hinton a răspuns că-i
iertase pe toţi cei care-l trimiseseră la închisoare. Atunci ziaristul,
nevenindu-i să creadă, l-a întrebat:
— Dar ţi-au luat treizeci de ani din viaţă. Cum poţi să nu fii mânios?
Hinton a răspuns:
— Dacă sunt mânios şi neiertător, îmi vor lua şi restul vieţii.
Atitudinea neiertătoare ne răpeşte capacitatea de a ne bucura şi de a ne
preţui viaţa, pentru că suntem prinşi în capcana unui trecut plin de mânie şi
de amărăciune. Iertarea ne permite să depăşim trecutul şi să preţuim
prezentul, inclusiv picăturile de ploaie care ne cad pe faţă.
— Indiferent ce-ţi dă viaţa, explică fratele Steindl-Rast, poţi să
reacţionezi cu bucurie. Bucuria este fericirea care nu depinde de ceea ce se
întâmplă. Este răspunsul recunoscător la ocazia pe care ţi-o oferă viaţa în
acest moment.
Hinton este un exemplu convingător al capacităţii de a reacţiona cu
bucurie în ciuda unor situaţii de-a dreptul îngrozitoare. Când eram într-un
taxi în New York, mi-a spus:
— Nu lumea ţi-a dat bucuria, şi ca atare nu poate să ţi-o ia. Poţi lăsa
oamenii să intre în viaţa ta şi s-o distrugă, dar am refuzat să las pe cineva
să-mi ia bucuria. Mă trezesc dimineaţa şi nu am nevoie de nimeni ca să mă
facă să râd. O să râd singur, pentru că am fost binecuvântat să văd încă o zi
şi când eşti binecuvântat să vezi încă o zi acest lucru ar trebui să-ţi aducă
automat bucurie. Nu mă plâng: „N-am nici un dolar în buzunar.“ Nu-mi
pasă dacă am un dolar în buzunar, îmi pasă că am fost binecuvântat să văd
cum răsare soarele. Ştii câţi oameni aveau bani, dar nu s-au mai trezit azi-
dimineaţă? Prin urmare, cum e mai bine – să ai un miliard de dolari şi să nu
te trezeşti, sau să fii lefter şi să te trezeşti? Prefer să fiu lefter şi să mă
trezesc în orice zi a săptămânii. I-am spus ziaristei de la CNN care mi-a luat
un interviu în iunie că aveam trei dolari şi cincizeci de cenţi în buzunar şi,
din întâmplare, în acea zi am fost mai fericit ca niciodată. Ea a spus: „Cu
trei dolari şi cincizeci de cenţi?“ Iar eu am spus: „Ştii, mama nu ne-a învăţat
să ieşim în lume şi să facem cât mai mulţi bani. Mama ne-a vorbit despre
adevărata fericire. Ne-a spus că atunci când eşti fericit oamenii se strâng în
jurul tău şi devin fericiţi.“ Pur şi simplu mă uit la oamenii care au atât de
multe lucruri, dar nu sunt fericiţi. Da, am stat treizeci de ani lungi, zi după
zi, într-o celulă de un metru şi jumătate pe doi şi vezi unii oameni care n-au
fost niciodată în închisoare, n-au stat acolo nici o zi, nici o oră sau nici un
minut, dar nu sunt fericiţi. Mă-ntreb: „Ce-nseamnă asta?“ Nu pot să-ţi spun
de ce ei nu sunt fericiţi, dar pot să-ţi spun că eu sunt fericit pentru că aleg să
fiu fericit.
— Când eşti recunoscător, a explicat fratele Steindl-Rast, nu te temi, iar
când nu te temi, nu eşti violent. Când eşti recunoscător, ai sentimentul că ai
destule, nu sentimentul că ai prea puţine, şi eşti dispus să împarţi. Dacă eşti
recunoscător, te bucuri de diferenţele dintre oameni şi eşti respectuos faţă
de toţi oamenii. O lume recunoscătoare este o lume cu oameni veseli.
Oamenii recunoscători sunt oameni veseli. O lume recunoscătoare este o
lume fericită.
Recunoştinţa ne leagă pe toţi. Când suntem recunoscători pentru o masă,
putem să fim recunoscători pentru mâncarea pe care o mâncăm şi faţă de
toţi cei datorită cărora masa a fost posibilă – fermierii, băcanii şi bucătarii.
Când Arhiepiscopul mulţumeşte, ne poartă adesea într-o călătorie spre
Ubuntu, recunoscând toate conexiunile care ne leagă şi de care depindem cu
toţii. Euharistia pe care i-a dat-o Arhiepiscopul lui Dalai Lama vine, literal,
de la cuvântul grecesc care înseamnă exprimarea mulţumirii, iar exprimarea
mulţumirii pentru ceea ce ni s-a dat este o practică importantă în tradiţia
iudeo-creştină.
*

Bucuria altruistă este unul dintre cele „şapte membre“8 care fac parte din
practica spirituală zilnică în tradiţiile budiste indiană şi tibetană. Când ne
bucurăm altruist, celebrăm norocul nostru şi norocul celorlalţi. Celebrăm
faptele noastre bune şi faptele bune ale celorlalţi. Bucurându-te altruist, ai
mai puţin tendinţa de a considera că viaţa ţi se cuvine şi poţi să afirmi şi să
preţuieşti tot ce ai şi tot ce ai făcut. Jinpa mi-a spus că există un fragment
celebru scris de Tsongkhapa, maestrul tibetan din secolul al XIV-lea, ale
cărui cugetări şi scrieri au avut un rol important în educaţia oficială a lui
Dalai Lama. „Ni se spune că pentru a crea o karma bună cu cât mai puţin
efort cea mai bună metodă este să te bucuri de faptele tale bune şi de faptele
bune ale celorlalţi.“ Bucuria altruistă ne predispune să repetăm acele fapte
bune în viitor.
8. Practici de purificare care sprijină meditaţia. Celelalte „membre“ sunt: respectul, dăruirea,
mărturisirea, implorarea învăţătorilor spirituali să nu părăsească această lume, implorarea
învăţătorilor spirituali să continue descoperirea învăţăturilor, dedicarea (n. tr.).

Oamenii de ştiinţă ştiu de mult timp: creierul nostru a căpătat prin

evoluţie o înclinaţie negativă. Fără îndoială, a fost avantajos pentru
supravieţuirea noastră să ne concentrăm pe ceea ce era greşit sau periculos.
Recunoştinţa acţionează asupra acestui mod automat de funcţionare a
minţii. Ne permite să vedem şi ceea ce e bine şi corect, nu numai ceea ce e
rău şi greşit.
Poate că din cauza acestei înclinaţii oamenii sunt adesea sceptici în
privinţa recunoştinţei şi se întreabă dacă nu este un punct de vedere naiv sau
dacă nu va duce la autosuficienţă ori chiar la nedreptate. Oare dacă suntem
recunoscători pentru ceea ce este vom fi mai puţin dispuşi să muncim
pentru lucrurile de care mai avem nevoie? Oare dacă Dalai Lama poate să
găsească în exilul său lucruri pentru care este recunoscător îşi va dori mai
puţin să se opună ocupaţiei chineze a Tibetului?
Profesorul Robert Emmons, de la University of California, studiază
recunoştinţa de peste un deceniu. Într-un studiu pe care l-a realizat
împreună cu colegii săi Michael McCullough şi Jo-Ann Tsang, a descoperit
că oamenii recunoscători nu par să ignore sau să nege aspectele negative ale
vieţii; pur şi simplu aleg să preţuiască şi ceea ce este pozitiv: „Persoanele
care au o predispoziţie pentru recunoştinţă au capacitatea de a fi empatice şi
de a aborda perspectiva celorlalţi. Sunt considerate mai generoase şi mai de
ajutor de către persoanele care fac parte din reţeaua lor socială.“ De
asemenea, sunt mai mari şansele ca acestea să fi ajutat pe cineva să rezolve
o problemă personală sau să le fi oferit sprijin emoţional altora.
Emmons şi McCullough au descoperit şi că oamenii care se concentrează
pe recunoştinţă, ţinând seama de lucrurile pentru care sunt recunoscători,
făceau mai mult sport, prezentau mai puţine simptome fizice, erau mai
mulţumiţi de viaţa lor şi erau mai optimişti în privinţa săptămânii care-i
aştepta decât cei care înregistrau certuri sau întâmplări de viaţă neutre. În
mod asemănător, cei care se concentrau pe recunoştinţă aveau şanse mai
mari să facă progrese în privinţa obiectivelor lor personale importante. Prin
urmare, se pare că recunoştinţa este motivantă, nu demotivantă. Oamenii
recunoscători susţin că au mai multe emoţii pozitive, mai multă vitalitate şi
mai mult optimism, sunt mai mulţumiţi de viaţă şi au un nivel al stresului şi
al deprimării mai scăzut.
Recunoştinţa poate stimula hipotalamusul, care e implicat în reglarea
stresului în creier, precum şi aria tegmentală ventrală, care face parte din
circuitele de recompensă care produc plăcerea în creier. Cercetările au arătat
că simplul fapt de a zâmbi fie şi numai douăzeci de secunde poate să
declanşeze emoţii pozitive, generând bucurie şi fericire. Zâmbetul
stimulează eliberarea neuropeptidelor, care au un rol în alungarea stresului
şi revarsă un cocktail benefic alcătuit din neurotransmiţătorii serotonină,
dopamină şi endorfine. Serotonina acţionează ca un antidepresiv natural,
dopamina stimulează centrii de recompensă din creier, iar endorfinele sunt
calmante naturale. Se pare că zâmbetul recompensează şi creierul celor care
ne văd zâmbind, făcându-i şi pe ei să se simtă mai bine. Zâmbetul este
contagios, stimulându-i pe ceilalţi să zâmbească inconştient, acest lucru
având, la rândul său, efecte pozitive. Oare Dalai Lama şi Arhiepiscopul
zâmbeau pentru că erau fericiţi, sau erau fericiţi pentru că zâmbeau?
Întrebarea semăna puţin cu un koan Zen. Se pare că ambele variante erau
adevărate. Fie că ne încruntăm în semn de nemulţumire, fie că zâmbim în
semn de apreciere, avem o putere uriaşă asupra emoţiilor noastre şi asupra
experienţei noastre de viaţă.
Efemeritatea, ne aduce aminte Dalai Lama, este natura vieţii. Toate
lucrurile se sting şi e într-adevăr periculos să ne irosim preţioasa viaţă.
Recunoştinţa ne ajută să ţinem evidenţe, să celebrăm şi să ne bucurăm de
fiecare zi şi de fiecare clipă înainte ca acestea să alunece prin clepsidra
fragilă a experienţei.
Poate că pentru Sonja Lyubomirsky n-a fost o surpriză faptul că
recunoştinţa este un factor care pare să influenţeze fericirea împreună cu
capacitatea noastră de a converti întâmplările negative în unele pozitive. Cel
din urmă factor pe care l-a descoperit e capacitatea noastră de a fi buni şi
generoşi cu ceilalţi; despre aceeaşi capacitate vorbesc Dalai Lama şi
Arhiepiscopul vorbind despre doi stâlpi separaţi, dar conectaţi:
compasiunea şi generozitatea. Când recunoaştem tot ceea ce ni s-a dat,
reacţia noastră firească este să ne dorim să avem grijă de ceilalţi, fiind
generoşi cu ei.
 7. Compasiunea: ceea ce vrem să devenim

„Sursa suferinţei este gândirea prea egoistă. Sursa fericirii este

preocuparea plină de compasiune faţă de starea de bine a celorlalţi“,
spusese Dalai Lama în acea săptămână. Îşi freca mâinile împreunate, pe
gânduri, revenind la subiectul compasiunii. „Pe planeta aceasta s-au
dezvoltat diferite tradiţii religioase în ultimii trei mii de ani. Toate transmit
acelaşi mesaj: mesajul iubirii. Aşadar, scopul acestor tradiţii diferite este
promovarea şi consolidarea valorii iubirii, compasiunii. Medicamentul e
diferit, dar scopul e acelaşi: să ne vindece durerea, boala. După cum am
spus, chiar şi oamenii de ştiinţă sunt acum de părere că în esenţă natura
umană este plină de compasiune.“ Şi el, şi Arhiepiscopul subliniaseră că
această preocupare plină de compasiune faţă de ceilalţi este instinctivă şi că
suntem programaţi încă de la începuturi să stabilim legături cu ceilalţi şi să
ne pese de ei. Totuşi, aşa cum a explicat Arhiepiscopul în acea săptămână,
„acest proces durează. Creştem şi învăţăm să fim plini de compasiune, să
fim afectuoşi, să fim umani“. Se presupune că Buddha a spus: „Care e
lucrul datorită căruia, când îl ai, ai toate celelalte virtuţi? Compasiunea.“
Merită să zăbovim o clipă ca să ne gândim ce înseamnă, de fapt,
compasiunea, de vreme ce este un termen adesea înţeles greşit. Jinpa, cu
ajutorul colegilor lui, a înfiinţat Compassion Cultivation Training9 la Center
for Compassion and Altruism Research and Education10 de la Stanford
University School of Medicine. În minunata carte A Fearless Heart: How
the Courage to Be Compassionate Can Transform Our Lives [O inimă
neînfricată: cum ne poate transforma viaţa curajul de a avea compasiune],
el explică următorul lucru: „Compasiunea e o preocupare care survine când
ne confruntăm cu suferinţa altuia şi ne simţim motivaţi să vedem că acea
suferinţă este alinată.“ Şi adaugă: „Compasiunea este cea care stabileşte
legătura dintre sentimentul de empatie şi dovezile de bunătate, generozitate
şi alte expresii ale tendinţelor altruiste.“ Cuvântul ebraic biblic pentru
compasiune, rachamim, vine de la cuvântul rădăcină pentru pântece,
rechem, şi Dalai Lama spune adesea că învăţăm compasiunea din hrana
primită de la mama noastră. El spune şi că mama lui a fost primul maestru
care l-a învăţat ce este compasiunea. Fiind hrăniţi şi hrănindu-ne, la rândul
nostru, copiii, descoperim natura compasiunii. În multe privinţe,
compasiunea extinde acest instinct matern care a avut un rol crucial în
supravieţuirea speciei noastre.
9. Formarea pentru Cultivarea Compasiunii (n. tr.).

10. Centrul pentru Cercetare şi Educaţie în Domeniul Compasiunii şi Altruismului (n. tr.).

Dalai Lama povesteşte cum a zburat într-o noapte din Japonia la San
Francisco. Lângă el stătea un cuplu cu doi copii, un băiat foarte
neastâmpărat, de vreo 3 ani, şi un bebeluş. La început, tatăl părea să aibă şi
el grijă de copii, plimbându-se adesea cu băieţelul, care tot alerga pe
culoare. La miezul nopţii, Dalai Lama a aruncat o privire şi a văzut că tatăl
dormea adânc, iar mama fusese lăsată să aibă grijă singură de cei doi copii
obosiţi şi zvăpăiaţi. Dalai Lama i-a întins băiatului o bomboană, observând
ochii umflaţi şi oboseala mamei. „Vorbesc serios“, a spus el mai târziu. „M-
am gândit la asta şi nu cred că aş fi avut asemenea răbdare.“ Comentariul
lui Dalai Lama mi-a evocat un subiect pe care-l discutasem cu câteva
persoane preocupate de religie şi cu câţiva preoţi: probabil că e nevoie de
mulţi ani de practică monastică pentru a ajunge la dezvoltarea spirituală
adusă de o noapte albă în care ai grijă de un copil bolnav.
Deşi toţi avem ceea ce Dalai Lama numeşte „sămânţa compasiunii“ în
urma experienţei noastre de a fi hrăniţi de alţii, în realitate compasiunea este
o abilitate pe care o putem cultiva. Putem să învăţăm s-o dezvoltăm, apoi s-
o folosim pentru a ne extinde cercul preocupării dincolo de familia noastră,
la ceilalţi. Foarte utilă în acest sens este recunoaşterea umanităţii pe care o
împărtăşim.
— Părinte Arhiepiscop, Sanctitatea Voastră, în această săptămână aţi
vorbit atât de mult despre compasiune, încât m-am gândit că am putea să
schimbăm numele colaborării dumneavoastră în The Book of Compassion.
Sper că în această sesiune putem să explorăm şi mai mult compasiunea.
Deşi toată lumea recunoaşte că a fi plin de compasiune e un obiectiv
admirabil, multor oameni le e greu să înţeleagă şi să pună în practică acest
lucru. A avea compasiune, după cum am spus, înseamnă literal „a suferi
împreună cu“. Prin urmare, ce i-aţi spune persoanei care se plânge astfel:
„Am destule probleme. De ce ar trebui să mă preocupe să am mai multă
compasiune şi să mă gândesc la alţii care suferă?“
— După cum am spus deja, a început Dalai Lama, suntem animale
sociale. Chiar în cazul regilor, reginelor sau liderilor spirituali,
supravieţuirea lor depinde de restul comunităţii. De aceea, dacă vrei să ai o
viaţă fericită şi mai puţine probleme, trebuie să dezvolţi o preocupare
profundă faţă de starea de bine a celorlalţi. Astfel, când o persoană trece
printr-o perioadă grea sau prin situaţii grele, va apărea automat o
preocupare faţă de starea ei de bine. Şi dacă ai posibilitatea de a ajuta,
atunci poţi ajuta. Dacă nu ai posibilitatea de a ajuta, poţi pur şi simplu să te
rogi sau să-i doreşti să-i fie bine. Chiar şi alte animale sociale au tipul
acesta de preocupare faţă de celălalt. Cred că deunăzi am menţionat şi că
oamenii de ştiinţă au descoperit că atunci când doi şoareci sunt împreună,
dacă unul din ei e rănit, celălalt îl linge. Şoarecele rănit care e lins de
celălalt şoarece se va vindeca mult mai repede decât un şoarece care e
singur. Această preocupare faţă de ceilalţi e un lucru foarte preţios. Noi,
oamenii, avem un creier special, dar acest creier produce multă suferinţă
pentru că gândeşte întotdeauna „eu, eu, eu, eu“. Cu cât petreci mai mult
timp gândindu-te la tine însuţi, cu atât vei avea parte de mai multă suferinţă.
E incredibil că, atunci când ne gândim să alinăm suferinţa altor oameni,
propria noastră suferinţă se diminuează. Acesta e adevăratul secret al
fericirii. Prin urmare, e un lucru foarte practic. De fapt, e vorba de bun-simţ.
— Aşadar, şi şoarecele care îl linge pe celălalt va avea de câştigat? am
întrebat.
Dalai Lama a vorbit în tibetană şi Jinpa a tradus:
— Ai putea afirma că şoarecele care îl linge pe celălalt e într-o formă mai
bună şi e mai liniştit.
Arhiepiscopul a râs de toată discuţia aceasta despre şoareci şi de nevoia
de justificări ştiinţifice pentru ceea ce lui i se pare că se află în mod evident
în centrul umanităţii noastre.
 — Aş spune că unul din modurile de a arăta că vrem să dăm dovadă de
compasiune e chiar faptul că-i admirăm pe oamenii plini de compasiune.
Ştiţi, nu admiri – sau foarte, foarte puţini dintre noi admiră – o persoană
răzbunătoare. De ce vin să-l asculte pe Dalai Lama? Mai ales pentru ce a
devenit el. Sunt atraşi de el datorită prestanţei lui spirituale. O prestanţă
care a fost creată de grija lui faţă de ceilalţi, chiar în timp ce el însuşi
suferea, suferea pentru că era în exil.
— Totuşi, Părinte Arhiepiscop, mulţi oameni se gândesc că au oricum
atât de multe probleme. Poate că vă admiră pe amândoi şi spun: „E
minunat, sunt nişte oameni sfinţi. Dar eu trebuie să le dau de mâncare
copiilor mei.“ Şi „trebuie să muncesc“. Şi „nu am destui bani“. Sau spun:
„Dacă sunt plin de compasiune alţii vor profita de mine, pentru că e o lume
în care lupii se mănâncă între ei.“ Aşadar, de ce e compasiunea în interesul
lor, cum contribuie la celelalte scopuri pe care le au în viaţă?
— Da, sper că încearcă să vadă cum e, pentru că e foarte greu să vorbeşti,
pur şi simplu, despre ea din punct de vedere teoretic. E ceva ce trebuie
revolvat în viaţa reală. Încearcă să fii binevoitor când mergi pe stradă şi le
spui bună dimineaţa oamenilor pe lângă care treci sau să zâmbeşti chiar
când nu ai chef. Fac pariu cu tine pe ultimul dolar că în foarte scurt timp
vălul acesta de egoism, care e un egoism rău, se ridică. E un fenomen
universal. Când încerci să vezi cum e, de ce funcţionează? Chiar suntem
programaţi să avem grijă de ceilalţi. Şi dacă nu respectăm această lege
fundamentală a fiinţei noastre, fie că ne place sau nu, asta va avea
consecinţe grave pentru noi.
— Dacă spui numai „eu, eu, eu, eu“, aşa cum a subliniat Sanctitatea Sa, o
s-o dai în bară. Dar dacă spui: „Cum pot fi de ajutor?“, chiar şi atunci când
suferi amarnic, există o alchimie care îţi transformă durerea. Poate că n-o
alungă. Dar devine într-un fel suportabilă, mai suportabilă decât era atunci
când spuneai doar „bietul de mine“, gândindu-te doar la tine însuţi. Când
sună soneria şi deschid, fiind creştin, aş face semnul crucii deasupra oricui e
acolo, ceea ce înseamnă pur şi simplu că-l binecuvântez. Poate că n-are o
nevoie disperată de nimic. Dar ar putea să aibă. Şi te afli într-un proces prin
care eşti ajutat să nu mai fii atât de egoist, să nu mai fii încontinuu conştient
de chinul tău. Aşa cum ai zis, da, compasiunea e absolut esenţială. E ca
oxigenul.
— E adevărat, e adevărat, a spus Dalai Lama. Dacă te gândeşti „eu, eu,
eu“, automat vei fi cuprins de teamă, de un sentiment de nesiguranţă şi de
neîncredere. O astfel de persoană nu va fi niciodată o persoană fericită. Şi la
sfârşitul vieţii vecinul ei va fi fericit că acea persoană a murit. Da?
— Ai mare dreptate, da, a spus Arhiepiscopul.
— Dacă ai grijă de alţii, mai ales de cei aflaţi în nevoie, când ai nişte
probleme sunt o mulţime de oameni cărora poţi să le ceri ajutorul. Apoi, la
sfârşit, mulţi oameni vor simţi că au pierdut, într-adevăr, o persoană
minunată. Prin urmare, e vorba pur şi simplu de bun-simţ, a încheiat Dalai
Lama, arătând spre frunte. Şi mai vreau să spun ceva, a adăugat el, pătimaş
şi dornic să-i convingă pe sceptici: uitaţi-vă la fotografia lui Stalin sau la
fotografia lui Hitler, apoi comparaţi-o cu chipul lui Mahatma Gandhi şi
uitaţi-vă şi la chipul acestei persoane. – Arăta spre Arhiepiscop. – Se vede
clar că persoana care deţine toată puterea, dar care e lipsită de compasiune,
care se gândeşte numai la control nu poate fi niciodată fericită. Cred că
noaptea nu doarme bine. Întotdeauna îi e teamă. Mulţi dictatori dorm în
fiecare noapte în alt loc. Prin urmare, acel fel de teamă e creat de modul în
care gândeşte, de mintea ei. Chipul lui Mahatma Gandhi era întotdeauna
zâmbitor. Şi, într-o anumită măsură, cred că aşa era şi cel al lui Nelson
Mandela; mulţi îşi aduc aminte de el pentru că a urmat calea non-violenţei
şi pentru că nu era obsedat de putere. Dacă ar fi devenit un dictator, nimeni
nu ar fi plâns la moartea lui. Acesta e punctul meu de vedere. Foarte simplu.
Îi presam cu întrebări pe Dalai Lama şi pe Arhiepiscop pentru că nu
voiam să las compasiunea în tărâmul măreţ unde stau sfinţii şi lama. Ştiam
că ei sugerează că e un stâlp al bucuriei pentru noi, ceilalţi, şi voiam să
înţeleg de ce pentru cultura noastră modernă fusese atât de greu să-l
cinstească.
— Aşadar, acelaşi cinic ar putea să spună: „Dacă e atât de naturală
compasiunea şi în multe privinţe e rădăcina etică a tuturor religiilor şi
oamenii propovăduiesc compasiunea şi transmit învăţături despre ea, de ce
există o asemenea lipsă de compasiune în lume?“
— Natura noastră umană a fost deformată, a început Arhiepiscopul.
Chiar suntem nişte fiinţe de-a dreptul remarcabile, asta vreau să spun. În
religiile noastre eu sunt creat după chipul lui Dumnezeu. Sunt un mesager al
lui Dumnezeu. E fantastic. Trebuie să-mi dezvolt calităţile care amintesc de
divinitate, grija faţă de celălalt. Ştiu că de fiecare dată când m-am purtat cu
compasiune am cunoscut o bucurie pe care n-o mai găsesc în nimic altceva.
Chiar şi cinicul va trebui să admită că aşa suntem programaţi. Suntem
programaţi să ne preocupe ceilalţi. Ne veştejim dacă nu există altcineva.
Chiar e un lucru splendid. Când spui: „O să-mi pese numai de mine“, în
chip extraordinar acel mine se veştejeşte şi devine tot mai mic. Iar
mulţumirea şi bucuria ţi se par din ce în ce mai inaccesibile. Apoi vrei să
înşfaci şi să încerci şi lucrul acesta, şi lucrul acela, dar în cele din urmă nu
ai parte de mulţumire.
Lumea modernă este suspicioasă în privinţa compasiunii pentru că am
acceptat credinţa potrivit căreia natura e necruţătoare şi suntem făcuţi să
concurăm cu oricine şi cu orice. Potrivit acestei perspective, în viaţa noastră
axată pe câştig şi cheltuire compasiunea este, în cel mai bun caz, un lux sau,
în cel mai rău caz, o nebunie autodistructivă a celor slabi. Totuşi, ştiinţa
care studiază evoluţia a ajuns să considere cooperarea şi emoţiile sale
esenţiale, empatia, compasiunea şi generozitatea, ca fiind fundamentale
pentru supravieţuirea speciei noastre. Ceea ce descria Dalai Lama – vorbind
despre compasiunea care este în interesul nostru – a fost numit de biologii
care studiază evoluţia „altruism reciproc“. Te scarpin azi pe spate, mâine o
să mă scarpini tu pe spate.
Această convenţie a avut un rol fundamental pentru supravieţuirea
noastră, în asemenea măsură, încât, după cum s-a demonstrat, nişte copii
care au doar şase luni preferă în mod clar jocurile care reflectă ajutorul faţă
de cele care reflectă piedicile. Când îi ajutăm pe ceilalţi, avem adesea parte
de ceea ce s-a numit „extazul celui care ajută“, pentru că în creierul nostru
sunt eliberate endorfine, care determină o stare euforică. Aceiaşi centri ai
recompensei din creier par să se activeze când dăm dovadă de compasiune
şi când ne gândim la ciocolată. Mulţumirea pe care o simţim când îi ajutăm
pe ceilalţi vine din eliberarea oxitocinei, acelaşi hormon eliberat atunci când
o mamă alăptează. Acest hormon pare să aibă beneficii pentru sănătate,
precum reducerea inflamaţiei din sistemul cardiovascular. Compasiunea
chiar ne face inima sănătoasă şi fericită.
 De asemenea, compasiunea pare să fie contagioasă. Când vedem că alţii
arată compasiune, suntem mai dispuşi să dăm şi noi dovadă de compasiune.
Consecinţa este admiraţia înălţătoare, unul dintre aspectele bucuriei pe care
le identificase Paul Ekman. Cercetarea recentă efectuată de sociologii
Nicholas Christakis şi James Fowler sugerează că acest efect de propagare
poate să se extindă la două sau chiar trei grade de separare. Cu alte cuvinte,
experimentele cu multe persoane arată că, dacă eşti bun la suflet şi plin de
compasiune, prietenii tăi, prietenii prietenilor tăi şi chiar prietenii prietenilor
prietenilor tăi sunt mai dispuşi să fie buni la suflet şi plini de compasiune.
Ne temem de compasiune pentru că ne temem să cunoaştem suferinţa,
vulnerabilitatea şi neajutorarea care par să fie consecinţele unei inimi
deschise. Psihologul Paul Gilbert a descoperit că mulţi oameni se tem că
dacă arată compasiune ceilalţi vor profita de ei, că vor deveni dependenţi de
ei şi că nu vor mai putea să suporte suferinţa celorlalţi.
Una dintre diferenţele dintre empatie şi compasiune este faptul că, în
timp ce empatia presupune doar trăirea emoţiei altei persoane, compasiunea
e o stare mult mai profundă, datorită căreia vrem ce e mai bine pentru
cealaltă persoană. Aşa cum a explicat Dalai Lama, dacă vedem o persoană
care e strivită de o stâncă, scopul nu e să intrăm sub stâncă şi să simţim ce
simte ea, ci s-o ajutăm să înlăture stânca.
Multor oameni le este, de asemenea, teamă de a primi compasiune de la
ceilalţi pentru că le e teamă că aceştia vor vrea ceva în schimb sau că se vor
simţi cel puţin îndatoraţi. În sfârşit, mulţi oameni se tem chiar să aibă
compasiune faţă de ei înşişi, pentru că se tem că vor deveni slabi, că nu vor
mai munci la fel de mult sau că vor fi copleşiţi de tristeţe şi de durere.
Gilbert spune: „Compasiunea poate izvorî în chip firesc când înţelegem
care ne sunt temerile, blocajele şi rezistenţa pe care i le opunem şi ne
străduim să le înlăturăm. Compasiunea este una dintre cele mai anevoioase
şi curajoase motivaţii ale noastre, dar este şi cea mai tămăduitoare şi
înălţătoare.“
Autocompătimirea se află în strânsă legătură cu acceptarea de sine,
despre care am discutat într-un capitol anterior, dar înseamnă şi mai mult
decât acceptarea de sine. Înseamnă, de fapt, să avem compasiune faţă de
slăbiciunile noastre omeneşti şi să recunoaştem că suntem vulnerabili şi
limitaţi, asemeni tuturor oamenilor. În consecinţă, este temelia pentru
dezvoltarea compasiunii faţă de ceilalţi. După cum au subliniat atât Dalai
Lama, cât şi Arhiepiscopul, e greu să-i iubeşti pe ceilalţi aşa cum te iubeşti
pe tine însuţi dacă nu te iubeşti pe tine însuţi.
Dalai Lama menţionase în cursul săptămânii că a fost şocat să afle de la
psihologii occidentali cât de mulţi dintre pacienţii lor se confruntă cu
probleme provocate de ura de sine. Autoconservarea, iubirea de sine şi grija
faţă de sine sunt fundamentale pentru natura noastră, susţinuse el. Această
ipoteză e fundamentală în practica budistă, astfel că era şocant să audă că
oamenii trebuie să înveţe să-şi exprime compasiunea nu numai faţă de
ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi.
Cultura modernă ne împiedică în mare măsură să arătăm compasiune faţă
de noi înşine. Petrecem atât de mult timp din viaţă escaladând o piramidă a
realizărilor în care suntem evaluaţi şi judecaţi constant şi adesea se
dovedeşte că nu obţinem notă de trecere. Interiorizăm vocile părinţilor, ale
profesorilor şi, la scară mai mare, ale societăţii. Consecinţa e că oamenii nu
au prea multă compasiune faţă de ei înşişi. Nu se odihnesc când sunt obosiţi
şi îşi neglijează nevoile primare, somnul, hrana, mişcarea, străduindu-se tot
mai mult. După cum a spus Dalai Lama, se poartă cu ei înşişi ca şi când ar
face parte din maşinărie. Oamenii au tendinţa să fie neliniştiţi şi deprimaţi
pentru că se aşteaptă să aibă tot mai multe lucruri, să fie importanţi, să
realizeze mai multe. Chiar şi atunci când au succes şi trag toate lozurile
mari, se simt adesea ca nişte rataţi sau nişte impostori, aşteptând pur şi
simplu să cadă din carusel. Jinpa explică: „Lipsa de compasiune se
manifestă printr-o relaţie neînduplecată şi severă cu noi înşine. Mulţi
oameni cred că dacă nu sunt critici şi exigenţi vor ajunge nişte rataţi, care
nu sunt demni de recunoaştere şi nu merită să fie iubiţi.“
Psihologul Kristin Neff a identificat o serie de modalităţi prin care ne
putem exprima autocompătimirea: Când ne purtăm cu compasiune faţă de
noi înşine, acceptăm că s-ar putea ca personalitatea noastră să aibă unele
părţi de care nu suntem mulţumiţi, dar nu ne subapreciem încercând să le
îndreptăm. Când avem o perioadă dificilă, suntem afectuoşi şi buni cu noi
înşine, aşa cum am fi cu un prieten sau cu o rudă. Când ne simţim
incompetenţi, ne aducem aminte că toţi oamenii au aceste sentimente sau
limite. Când ne e greu, recunoaştem că toţi oamenii au probleme
asemănătoare. Şi, în cele din urmă, când suntem deprimaţi încercăm să
înţelegem acest sentiment cu acceptare şi curiozitate, nu cu respingere sau
judecându-ne cu asprime.
Pe parcursul săptămânii, Arhiepiscopul şi Dalai Lama dezvăluiseră unul
din paradoxurile esenţiale ale fericirii: suntem mai veseli când ne
concentrăm pe ceilalţi, nu pe noi înşine. Pe scurt, aducându-le bucurie
celorlalţi ajungi cel mai repede să ai parte tu însuţi de bucurie. După cum
spusese Dalai Lama, fie şi doar zece minute de meditaţie asupra stării de
bine a celorlalţi pot să ne ajute să fim veseli toată ziua – chiar înainte să ne
bem cafeaua. Dacă ne închidem inima, nu putem fi veseli. În schimb, dacă
avem curajul să trăim cu inima deschisă, putem simţi durerea noastră şi
durerea celorlalţi, dar putem, de asemenea, să avem parte de mai multă
bucurie. Cu cât inima ne e mai mare şi mai caldă, cu atât mai vii şi mai
energici ne simţim.
Desigur că după ce a fost condamnat la moarte după un proces care a fost
ceea ce se poate numi doar un simulacru de justiţie Anthony Ray Hinton a
fost mânios şi devastat de modul în care îl dezamăgise sistemul de justiţie
american.
— Când nu crede nimeni nici o vorbă din ce spui, în cele din urmă
încetezi să mai spui ceva. Nu spuneam „bună dimineaţa“. Nu spuneam
„bună seara“. Nu spuneam nimănui „ce mai faci?“. Dacă paznicii îmi
cereau o informaţie, o scriam pe o hârtie. Eram mânios. Dar, în al patrulea
an, am auzit un bărbat care plângea în celula de alături. Iubirea şi
compasiunea pe care le primisem de la mama au vorbit prin mine şi l-am
întrebat ce se întâmplase. A spus că tocmai aflase că mama lui murise. I-am
spus: „Gândeşte-te aşa: acum ai în rai pe cineva care îţi va apăra cauza în
faţa lui Dumnezeu.“ Apoi i-am spus o glumă şi a râs. Deodată mi-au revenit
vocea şi simţul umorului. Vreme de douăzeci şi şase de ani după acea
noapte, am încercat să mă concentrez pe problemele celorlalţi şi în fiecare
zi în care am făcut acest lucru la sfârşitul zilei îmi dădeam seama că nu mă
concentrasem pe problemele mele.
Hinton a reuşit să aducă dragostea şi compasiunea într-un loc lipsit de
dragoste şi a putut astfel să-şi păstreze bucuria într-unul din locurile cele
mai lipsite de bucurie de pe planetă.
Când era în închisoare, a văzut cincizeci şi patru de oameni, cincizeci şi
trei de bărbaţi şi o femeie, trecând pe lângă celula lui în drum spre sala de
execuţie. I-a îndemnat pe ceilalţi deţinuţi să înceapă să zgâlţâie gratiile de la
celulele lor cu cinci minute înaintea execuţiilor.
— Când eram condamnat la moarte, am descoperit că ceilalţi deţinuţi nu
avuseseră parte de dragostea necondiţionată pe care o primisem eu de la
mama. Am devenit o familie; nu ştiam dacă aveau acolo alţi membri ai
familiei şi prieteni, aşa că zgâlţâiam gratiile ca să le spunem celor care
aveau să fie executaţi: „Suntem alături de voi, vă iubim până în ultima
clipă.“
 8. Generozitatea: suntem plini de bucurie

Cred că aproape toţi suntem surprinşi de bucuria noastră tot mai mare
atunci când facem pe cineva fericit. De exemplu, te duci în oraş, pleci să
faci nişte cumpărături şi când te întorci acasă aduci un buchet de flori
pentru Rachel. Nu se aştepta, iar strălucirea de pe chipul ei şi bucuria pe
care o simţi pentru că ai înveselit pe cineva sunt inestimabile.
— Prin urmare, a spus Arhiepiscopul râzând, cartea noastră spune că
numai dăruind primim la rându-ne daruri. Prin urmare, sper că oamenii ar
putea recunoaşte în sinea lor că atunci când ne închidem în noi înşine avem
tendinţa să fim deprimaţi. Vreau să spun că, în mod remarcabil, când uităm
tot mai mult de noi înşine descoperim că suntem plini de bucurie. Câteodată
glumeam spunând că Dumnezeu nu ştie prea multă matematică, pentru că
atunci când dăruieşti altora ar trebui să împarţi din tine. Totuşi, în chip
extraordinar – cu siguranţă, am descoperit că aşa stau lucrurile de atâtea ori
–, dăruieşti şi apoi se pare că, de fapt, faci mai mult loc pentru a primi mai
mult. Şi există un exemplu cât se poate de concret. Marea Moartă, din
Orientul Mijlociu, primeşte apă proaspătă, dar nu are nici o gură de vărsare,
prin urmare nu trimite apa mai departe. Primeşte apă frumoasă din fluvii şi
apa devine rece şi stătută. Pur şi simplu se strică. De-asta e Marea Moartă.
Primeşte şi nu dă mai departe. Cam aşa suntem şi noi. Primim şi trebuie să
dăruim. În cele din urmă, generozitatea e cel mai bun mod de a deveni mult,
mult, mult mai veseli.
Ajunseserăm la al optulea (ultimul) stâlp al bucuriei.
Adesea, generozitatea e o consecinţă firească a compasiunii, cu toate că
poate fi dificil să tragi linie între cele două. După cum a subliniat Jinpa, nu
e nevoie să aşteptăm să apară compasiunea ca să alegem să fim generoşi.
Adesea, învăţăm să ne bucurăm de generozitate practicând-o. Probabil din
acest motiv aproape toate tradiţiile religioase recomandă milostenia. E unul
din cei cinci stâlpi în islam, numit zaakat. În iudaism, se numeşte tzedakah,
care literal înseamnă „dreptate“. În hinduism şi în budism, se numeşte dana.
Iar în creştinism e vorba de milostenie.
Generozitatea are un rol atât de însemnat în toate religiile lumii pentru că,
fără îndoială, exprimă un aspect fundamental al interdependenţei şi al
nevoii noastre de ceilalţi. Generozitatea a fost atât de importantă în
supravieţuirea noastră, încât, atunci când dăruim, centrii recompensei din
creierul nostru devin la fel de activi ca atunci când primim, uneori chiar mai
activi. După cum am spus, Richard Davidson şi colegii săi au observat că
generozitatea e unul din cele patru circuite fundamentale din creier care se
asociază cu starea de bine pe termen lung. În World Happiness Report din
2015, Davidson şi Brianna Schuyler au explicat că unul din factorii care
anticipează cu acurateţe starea de bine la nivel mondial e calitatea relaţiilor
noastre. Purtarea generoasă, în folosul societăţii pare să consolideze aceste
relaţii în toate culturile. Generozitatea e chiar asociată cu o sănătate mai
bună şi cu o speranţă de viaţă mai mare. Generozitatea pare să ne
influenţeze atât de mult, încât, potrivit cercetătorilor McClelland şi Carol
Kirshnit, doar gândindu-ne la ea „ne creşte semnificativ nivelul de
imunoglobulină A, o proteină din salivă cu rol protector, care produce
anticorpi şi e folosită de sistemul imunitar“.
Prin urmare, se pare că banii pot aduce fericirea, dacă-i cheltuim
ajutându-i pe alţii. Cercetătoarea Elizabeth Dunn şi colegii ei au descoperit
că oamenii au parte de mai multă fericire când cheltuie bani pentru a-i ajuta
pe alţii decât când îi cheltuie pentru ei înşişi. Dunn a descoperit şi că
adulţilor mai în vârstă care suferă de hipertensiune le scade tensiunea
arterială când li se recomandă să cheltuie bani ajutându-i pe alţii, nu pentru
ei înşişi. După cum explicase Arhiepiscopul, numai dăruind primim la
rându-ne.
Auzisem o poveste uimitoare care susţinea spusele Arhiepiscopului.
Când l-am întâlnit pe James Doty, era fondator şi director al Center for
Compassion and Altruism Research and Education de la Stanford şi
conducea Dalai Lama Foundation. Jim lucra şi ca neurochirurg cu normă
întreagă. Cu ani în urmă, făcuse avere ca antreprenor în domeniul
tehnologiei medicale şi promisese că va acorda acţiuni în valoare de 30 de
milioane de dolari pentru acţiuni caritabile. Pe atunci venitul lui net era de
peste 75 de milioane de dolari. Totuşi, când bursa s-a prăbuşit, a pierdut tot,
descoperind că dăduse faliment. Nu-i mai rămăseseră decât acţiunile pe care
promisese că le va acorda pentru acţiuni caritabile. Avocaţii lui i-au spus că
poate să renunţe la contribuţiile caritabile şi că toată lumea va înţelege că
situaţia lui s-a schimbat.
— Unul din miturile perpetuate în societatea noastră, a explicat Jim, este
acela că banii te fac fericit. Cum în copilărie eram sărac, credeam că banii
îmi vor da tot ce nu aveam: control, putere, dragoste. Când, în cele din
urmă, am avut toţi banii la care nu visasem niciodată, am descoperit că nu
mă făcuseră fericit. Iar când i-am pierdut pe toţi, toţi prietenii mei falşi au
dispărut.
Jim a hotărât să continue contribuţiile caritabile.
— Atunci mi-am dat seama că banii pot să-ţi aducă fericirea doar dacă-i
dăruieşti.
Generozitatea nu se referă numai la banii pe care-i dăruim. Se referă şi la
modul în care ne dăruim timpul. În studiile despre fericire există multe
cercetări despre importanţa unui scop în viaţă. Acesta are legătură cu modul
în care putem să contribuim şi să fim generoşi cu ceilalţi, cu modul în care
simţim că suntem utili şi avem valoare pentru ceilalţi. O amplă metaanaliză
realizată de cardiologul Randy Cohen la Mount Sinai St. Luke’s Medical
Center a descoperit că există o legătură între stabilirea scopului în viaţă şi
reducerea cu 23% a riscului de deces, indiferent de cauză. Într-un alt studiu,
efectuat de neuropsihologul Patricia Boyle şi colegii ei şi prezentat în JAMA
Psychiatry, persoanele care aveau un scop în viaţă prezentau un risc de
două ori mai mic de a se îmbolnăvi de Alzheimer după şapte ani. Aşadar, nu
e surprinzător că, fiind generoşi cu timpul nostru, ne influenţăm la fel de
mult sănătatea. O metaanaliză amplă realizată de Morris Okun şi de colegii
săi a descoperit că voluntariatul reduce cu 24% riscul de deces.
Compasiunea şi generozitatea nu sunt doar nişte virtuţi înălţătoare – ele
se află în centrul umanităţii noastre, ne înveselesc viaţa şi-i conferă sens.
— Da, există multe, multe, multe lucruri urâte, a explicat Arhiepiscopul.
Dar în lumea noastră există şi lucruri incredibil de frumoase. Oraşele pentru
negri din Africa de Sud sunt pline de mizerie şi, din cauza disperării şi bolii,
inclusiv a virusului HIV, copiii rămân orfani. Într-unul din aceste oraşe am
întâlnit o mamă care strânsese aceşti copii abandonaţi de pe străzi. Nu are
deloc resurse. Dar în momentul în care a început să facă acest lucru a
început să primească ajutoare pentru a-şi continua munca plină de
compasiune. Noi, oamenii, suntem în esenţă buni. Excepţia nu e omul bun;
excepţia e omul rău. Ne naştem pentru a fi buni. Iar când primim
oportunităţi în general răspundem cu generozitate. Ea nu are nimic, dar asta
n-a oprit-o. Şi găzduia aproximativ o sută de copii pe care i-a adunat de pe
străzi într-o casă cu trei camere. Nu a trecut mult şi oamenii care au aflat au
spus: „Bine, dăm o mână de ajutor. Vom construi un mic dormitor pentru
ei.“ Alţii au spus: „Vă vom da mâncare.“ Şi aşa, imediat, ea a avut o casă.
Şi devine o figură legendară. Dar nu a fost mânată de faimă sau de ceva de
genul acesta. Pur şi simplu a văzut copiii şi instinctul ei matern a spus: „Nu,
aşa nu mai merge.“ Da, vreau să spun că n-ar trebui să le ceri oamenilor să
nu fie copleşiţi de sentimentul de neputinţă, ci să faci ceea ce poţi acolo
unde poţi.
La împlinirea vârstei de 80 de ani, Rachel şi cu mine ne-am dus cu
Arhiepiscopul şi cu familia lui să vizităm orfelinatul şi să-l serbăm cu un
tort uriaş. Camera era plină de zeci de copii, iar unii stăteau la noi în braţe
pe podea, îţi venea să-i adopţi pe toţi. Copiii mai mari îi ţineau în braţe pe
cei mai mici: toţi îşi legaseră vieţile în refugiul compasiunii şi generozităţii
mamei care îi primise. Mi-am adus aminte că Arhiepiscopul spunea că
atunci când mergea din oraş în oraş chiar şi oamenii care nu aveau nimic,
absolut nimic, îşi deschideau casele şi inimile în faţa celorlalţi.
Generozitatea este atât de adânc înrădăcinată în noi.
— Şi eşti surprins, a continuat Arhiepiscopul, când te duci la o mănăstire
unde oamenii trăiesc foarte, foarte simplu şi trebuie pur şi simplu să accepţi
că au o pace care nouă, celor care ne dorim tot mai multe, ni se pare greu de
atins. Dacă, bineînţeles, ne detaşăm complet de averea noastră şi de statutul
nostru, putem fi generoşi, pentru că am devenit, într-adevăr, simpli
trezorieri ai acestor posesiuni şi ai acestor poziţii. Şi nu mai ţinem cu dinţii
de ele. Prin urmare, nu averea şi statutul contează. Acestea au un rol neutru.
Atitudinea noastră contează. Ceea ce facem cu ele este important. Am spus
asta încă din prima zi: când devii atât de preocupat de tine însuţi, atât de
egoist, ajungi o fiinţă umană veştejită.
Există modalităţi de a dărui chiar mai mult decât timp şi bani. Jinpa a
explicat că în învăţăturile budiste există trei feluri de generozitate: cea
materială, cea care eliberează de teamă (care implică protecţie, consiliere
sau consolare) şi cea spirituală, prin care dăruieşti înţelepciune, învăţături
morale şi etice şi ajuţi oamenii să fie mai mulţumiţi şi mai fericiţi. Aceasta
era, desigur, cea pe care Dalai Lama şi Arhiepiscopul o practicau toată
săptămâna.
— E acolo, în faţa ochilor, a spus Arhiepiscopul. Noi am văzut-o. Cei pe
care îi admirăm sunt cei care au grijă de ceilalţi. Cei care, chiar dacă au
mult de lucru şi aşa mai departe, când vrei să vorbeşti cu ei te fac să simţi
că, în acel moment, trebuie să se ocupe de tine, care eşti cel mai important.
Nu e nevoie să aducem vorba despre religie. E ceva laic. Companiile cărora
le pasă de angajaţii lor au mai mult succes. E drept că ar putea spune: „Ei, îi
plătim atât de bine! Aici se termină preocuparea noastră faţă de ei.“ Da,
bine. Faceţi aşa. Numai că angajaţii voştri vor spune: „Îmi fac tura de la ora
X la ora Y şi termin.“ Dar dacă văd că vă pasă de ei ca oameni – vă
interesaţi cum se simt, vă interesaţi cum se simt membrii familiei lor sau cel
puţin aveţi în companie o persoană care se interesează de situaţia lor ca
fiinţe umane – vor da mai mult randament. Nu ştiu de ce dovezi mai avem
nevoie ca să ne arate că aproape întotdeauna corporaţia preocupată de
angajaţi, persoana preocupată de ceilalţi sunt cele mai performante. De fapt,
foarte, foarte performante. Şi opusul este adevărat.
— Chiar aşa, chiar aşa, a adăugat Dalai Lama. E evident. Multe companii
japoneze au mare succes datorită relaţiei dintre angajat şi angajator.
Angajaţii au sentimentul că „aceasta e compania mea“. Aşa că muncesc din
toată inima. În cazul angajatorului căruia îi pasă doar de profit, angajaţii se
vor gândi întotdeauna la pauza de masă sau la cea de ceai, fără să se
gândească niciodată la companie. Dacă pui în practică adevăratul concept al
cooperării şi oamenii împart profitul, apare adevărata armonie. Acesta e,
într-adevăr, lucrul de care avem nevoie acum. Armonia între cele şapte
miliarde de fiinţe umane.
Dalai Lama îşi împletea mâinile, de parcă putea înfăptui armonia
populaţiei lumii cu degetele lui delicate.
 — Vreau să revin la ceea ce spuneaţi, Părinte Arhiepiscop, în legătură cu
faptul că simţiţi că natura noastră umană a fost deformată. Ce anume din
viaţa noastră modernă deformează simţul nostru înnăscut al compasiunii şi
al generozităţii?
— Am fost educaţi astfel încât să ne gândim că trebuie să respectăm
legile junglei. Mănâncă sau eşti mâncat. Avem un spirit de competiţie
necruţător. În asemenea măsură, încât acum ulcerul la stomac este un
simbol al statutului. Arată pur şi simplu cât de mult muncim. Muncim mult
nu numai pentru a îndeplini nevoile noastre şi ale familiei noastre, ci şi
pentru a-i întrece pe ceilalţi. Am minimalizat faptul că, în realitate, ne-am
născut pentru a fi complementari. Am devenit dezumanizaţi şi degradaţi.
După cum a spus Martin Luther King Jr: „Trebuie să învăţăm să trăim
împreună ca fraţi şi surori, sau vom pieri împreună ca nişte nebuni.“ Sper că
datorită unor cărţi precum aceasta se va retrezi în noi acel simţ al
umanităţii. Şi ne vom da seama cât de obscen e să cheltuim miliarde sau
zeci de miliarde pe ceea ce numim buget pentru apărare. În timp ce o
fracţiune foarte mică din acel buget ne-ar permite să… Zilnic mor copii,
mor pentru că nu au apă potabilă. Asta nu ar trebui să se întâmple, dacă am
fi conştienţi că suntem interconectaţi. Şi nici o naţiune nu va putea să
prospere singură. Nu poate. Nu ne-am născut aşa. Am fost programaţi
pentru această complementaritate, această comuniune, acest sentiment de
familie. Şi chiar dacă vi se pare că e sentimental, nu e sentimental. E
adevărat. Când produci mult, dar nu te gândeşti „există oameni cărora le e
foame“ şi distrugi surplusul – crezând că totul va fi bine –, nu poate să fie
bine, pentru că ai încălcat legile fundamentale ale universului. Şi situaţia va
deveni îngrozitoare. Nu ai nevoie de învăţături religioase sau inspirate de
Scriptură. Acesta e pur şi simplu adevărul: nu poţi să supravieţuieşti pe cont
propriu. Dacă spui că vei fi complet egoist, imediat persoana care e complet
egoistă se prăbuşeşte. Ai nevoie de ceilalţi pentru a fi uman. De aceea când
vor să te pedepsească te condamnă la carceră. Pentru că nu poţi să te
dezvolţi fără alte fiinţe umane. Acestea îţi dăruiesc lucruri pe care nu poţi să
ţi le dăruieşti singur, oricât de mulţi bani ai. Şi aşa ajungem să vorbim
despre Ubuntu. O persoană e o persoană doar datorită altor persoane. Şi, cu
siguranţă, au existat oameni care au spus: „O, ce gândire primitivă!“ E
legea fundamentală a existenţei noastre. Dacă o dispreţuim, o dispreţuim
asumându-ne riscul de a fi în pericol.
Arhiepiscopul avea privirea transfigurată şi vorbea cu pasiunea şi forţa
unui profet din Vechiul Testament care încerca să salveze oamenii de la
distrugere. Ştiam că e epuizant să te opui autorităţilor, aşa cum făcea el
întotdeauna. Nu părea totuşi istovit. Poate că-i dădea putere rolul său de
bătrân al satului global, de a cărui voce morală oamenii încă aveau o nevoie
disperată. Voiam, totuşi, să am grijă să-i menajez puterile.
— Părinte Arhiepiscop, vreau să am grijă de energia dumneavoastră. Mai
avem o ultimă întrebare legată de subiectul acesta. Cum vă simţiţi?
— Nu, nu, mă simt bine.
— Vă mai pun o întrebare?
— Poţi să ne pui câte întrebări vrei.
— Întrebarea aceasta e pusă de Micah, din Africa de Sud. Ea întreabă:
„Cum poţi să fii de ajutor pentru oameni, natură şi cauze umanitare fără să
fii copleşit de mentalitatea că lumea e în criză? Cum putem ajuta lumea să
se vindece, continuând să găsim bucurie în viaţa noastră?“
— Fratele meu mai mic, vorbeşte întâi tu, a spus Arhiepiscopul.
— Cred că tu te pricepi mai bine.
Arhiepiscopul a râs.
— Te rog să observi că e prima dată când a spus că eu mă pricep mai
bine.
— Întrebarea se referă la Africa? a întrebat Dalai Lama.
— Nu, se referă la întreaga lume.
— Bine, a spus Dalai Lama, pregătindu-se să răspundă. Le împărtăşesc
întotdeauna oamenilor că e foarte greu să rezolvi problemele cu care ne
confruntăm astăzi. O întreagă generaţie a fost educată cu o anumită
mentalitate, cu un anumit fel de viaţă. Prin urmare, când ne gândim la viitor,
la modul în care putem să clădim o umanitate sănătoasă, chiar trebuie să ne
gândim cum să creăm o nouă generaţie de cetăţeni care au o mentalitate
diferită. În această privinţă educaţia e, într-adevăr, cheia. Creştinismul are
învăţături minunate, budismul, la fel, dar aceste învăţături şi abordări nu
sunt suficiente. Acum educaţia laică e universală. De aceea, trebuie să
includem în educaţia oficială a tinerilor noştri lecţii despre compasiune şi
despre bazele eticii, nu despre bazele credinţei religioase, ci despre bazele
descoperirilor ştiinţifice, bunul nostru simţ şi experienţa noastră universală.
Nu prea ne ajută dacă doar ne plângem de situaţia prezentă. E foarte greu să
gestionăm crizele actuale ale lumii, din cauza mentalităţii noastre
fundamentale. După cum ai spus, tatăl tău era de obicei un om foarte bun,
dar când era beat se purta urât. Cred că astăzi multe fiinţe umane sunt bete.
Au prea multe emoţii negative, precum lăcomia, teama şi mânia, care le
domină mintea. Aşa că se poartă ca nişte oameni beţi. Singura metodă de a
ieşi din această letargie de om beat este să ne educăm copiii învăţându-i
valoarea compasiunii şi valoarea efortului concertat al minţii noastre. Avem
nevoie de un demers pe termen lung bazat pe o viziune prin care abordăm
problemele noastre colective globale. Acesta ar presupune o schimbare
fundamentală a conştiinţei umane, pe care doar educaţia e în măsură s-o
producă. Timpul nu aşteaptă niciodată. Prin urmare, cred că este foarte
important să începem acum. Poate că astfel membrii noii generaţii vor avea
capacitatea de a rezolva aceste probleme globale în timpul vieţii. Noi,
generaţia mai în vârstă, am creat multe probleme în secolul XX. Generaţiile
din secolul XXI vor trebui să găsească soluţii pentru acestea. Vreau să spun
că, în esenţă, oamenii sunt plini de compasiune, a spus Arhiepiscopul,
revenind asupra unuia dintre subiectele sale preferate.
Dalai Lama a intervenit:
— Da. Pe asta se bazează speranţa noastră.
— Eu vorbesc, a ripostat Arhiepiscopul, în glumă.
Dalai Lama a râs.
— Chiar şi cea mai egoistă persoană, a continuat Arhiepiscopul, are, cu
siguranţă, un strop de compasiune faţă de familia ei. Aşadar, nu vorbim
despre un sentiment străin. Spunem că am descoperit că suntem
interdependenţi.
— De fapt, Părinte Arhiepiscop, am spus, încercând să atrag din nou
atenţia asupra subiectului, această întrebare este pentru cei care simt
profund interdependenţa şi au atât de multă compasiune, încât suferă adânc
din cauza ei. Această persoană vrea să ştie cum poate să găsească în viaţa ei
bucurie când există atâţia oameni care suferă.
— Da. Foarte bine, a spus el, uitându-se în jos şi gândindu-se la
întrebare. Fiind un om bătrân, pot să spun: începe de-acolo unde eşti şi
înţelege că nu eşti menit să rezolvi singur toate aceste probleme mari. Fă ce
poţi. Pare atât de evident. Şi vei fi surprins că, într-adevăr, acest lucru
ajunge să fie contagios. Sunt foarte, foarte mulţi oameni – ştiţi, îmi saltă
inima de bucurie când descopăr cât de mulţi – cărora le pasă. Câţi oameni
au participat la marşuri pentru mediu în New York City? A fost incredibil.
Nimeni nu urma să-i plătească. Dar erau în număr foarte mare. Sunt mulţi,
mulţi oameni cărora le pasă. Şi vei fi surprins când începi să spui: „Uite,
mi-ar plăcea să fac ceva pentru persoanele în vârstă.“ Vei fi surprins de cât
de mulţi oameni vin şi vor să te ajute. De ce există atâtea ONG-uri? E vorba
de persoane care spun: „Vrem să facem o lume mai bună. Nu trebuie să fim
atât de pesimişti.“ Adu-ţi aminte că nu eşti singur şi că nu trebuie să termini
munca. Durează, dar învăţăm, evoluăm, devenim persoanele care ne dorim
să fim. Nu ajută pe nimeni dacă îţi sacrifici bucuria pentru că alţii suferă.
Noi, cei cărora ne pasă, trebuie să fim carismatici, trebuie să fim plini de
bucurie, astfel încât alţii să recunoască faptul că grija, ajutorul şi
generozitatea nu sunt o povară, ci o bucurie. Dăruieşte lumii dragostea ta,
sprijinul tău, vindecarea ta, dar poţi să-i dăruieşti şi bucuria ta. Şi acesta
este un dar minunat.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama descriau un tip special de generozitate:
generozitatea spiritului. Calitatea pe care o au amândoi, poate mai mult
decât oricine altcineva, e această generozitate a spiritului. Sunt altruişti,
mărinimoşi, toleranţi, deschişi la minte, răbdători, iertători şi buni la suflet.
Poate că această generozitate a spiritului este expresia autentică a
dezvoltării spirituale, un proces care durează, după cum spusese
Arhiepiscopul.
Arhiepiscopul folosise o frază frumoasă pentru a descrie acest fel de a fi
în lume: „Să devenim o oază de pace, un iaz de seninătate care poate să se
propage spre toţi cei din jurul nostru.“ Când avem un spirit generos,
oamenii se simt bine în preajma noastră. Radiem fericire şi chiar compania
noastră poate să aducă bucurie altora. Fără îndoială, acest lucru se asociază,
aşa cum subliniase Arhiepiscopul în repetate rânduri, cu capacitatea de a fi
mai puţin egoişti, mai puţin preocupaţi de noi înşine şi de a uita mai mult de
noi înşine. Atunci suntem mai puţin copleşiţi de propriul program: nu avem
nimic de demonstrat. Nu trebuie să fim văzuţi într-un anumit mod. Putem să
avem mai puţine pretenţii şi să fim mai deschişi, mai sinceri. În mod firesc
asta îi ajută să se relaxeze şi pe cei din jurul nostru; de vreme ce ne-am
acceptat pe noi înşine, cu slăbiciunile noastre şi umanitatea noastră, putem
să acceptăm umanitatea celorlalţi. Putem să avem compasiune faţă de
defectele noastre şi să avem compasiune faţă de cele ale altora. Putem să
fim generoşi şi să le dăruim celorlalţi bucuria noastră. În multe privinţe,
acest lucru seamănă cu practica budistă tonglen, pe care Dalai Lama o
folosise în ziua în care aflase de revolta şi represaliile brutale din Tibet.
Putem să înţelegem suferinţa celorlalţi şi să le dăruim în schimb bucuria
noastră.
Când practicăm generozitatea spiritului, în multe privinţe practicăm toţi
ceilalţi stâlpi ai bucuriei. În generozitate există o perspectivă mai amplă,
prin care ne dăm seama de conexiunea dintre noi şi ceilalţi. Există o
umilitate care ne ajută să ne recunoaştem locul în lume şi să acceptăm că
într-un anumit moment am putea fi cei care au nevoie de ajutor, fie că acel
ajutor este material, emoţional sau spiritual. Există un simţ al umorului şi o
capacitate de a râde de noi înşine astfel încât să nu ne luăm prea în serios.
Există o acceptare a vieţii, în care nu forţăm viaţa să fie altfel decât este.
Există o iertare faţă de ceilalţi şi o renunţare la ce ar fi putut fi. Există o
recunoştinţă pentru tot ceea ce ni s-a dat. În cele din urmă, îi vedem pe
ceilalţi cu o compasiune profundă şi cu dorinţa de a-i ajuta pe cei care au
nevoie. Şi din toate acestea vine o generozitate care e „egoistă în mod
înţelept“, o generozitate care recunoaşte ajutorul pe care-l dăm celorlalţi,
precum şi ajutorul pe care ni-l dăm nouă. După cum a spus Dalai Lama:
„De fapt, având grijă de ceilalţi, ajutându-i pe ceilalţi, ne descoperim, în
cele din urmă, propria bucurie şi avem o viaţă fericită.“
Era momentul unei „mici“ petreceri-surpriză în Satul Copiilor Tibetani,
unde 1750 de copii, 300 de profesori şi membri ai personalului şi alţi 700 de
adulţi invitaţi din partea comunităţii tibetane aşteptau cu nerăbdare să
serbeze cea de-a optzecea aniversare a lui Dalai Lama. La fel ca în cazul
tuturor lucrurilor pe care tocmai le spuseserăm despre generozitate, noi, cei
care eram acolo – şi cei care urmăreau totul în direct în întreaga lume –,
aveam să primim mult mai multe asistând la acest eveniment extraordinar
pe care speram să i-l dăruim lui Dalai Lama.
 Sărbătoarea: dansând pe străzile din Tibet

Apropiindu-ne de Satul Copiilor Tibetani, simţeam încântarea copiilor

chiar înainte să le vedem chipurile. Dalai Lama avea rar ocazia să viziteze
şcoala, astfel că acest eveniment a devenit un moment de referinţă în istoria
şcolii, pentru că-l aducea acolo pe onoratul său oaspete.
În ianuarie, când veniserăm să planificăm călătoria, întrebaserăm dacă
am putea organiza o mică petrecere pentru aniversarea lui Dalai Lama. Ne
întâlniserăm cu doi directori ai Satelor Copiilor Tibetani, Tsewang Yeshi şi
Ngodup Wangdu Lingpa, care erau atât administratori, cât şi părinţi-surogat
ai copiilor, la fel ca toţi profesorii. Voiau ca nici un copil să nu piardă
această ocazie, aşa că în curând mica adunare s-a transformat într-un grup
format din peste 2000 de persoane. Se oferiseră cu amabilitate să facă tortul
(nu eram siguri dacă puteam să aducem în bagaje tort pentru 2000 de
persoane). Am stabilit că vom aduce noi lumânări de tort din America.
Copiii învăţaseră vreme de multe luni despre cum pot găsi bucuria şi
fericirea când se confruntă cu necazuri, explorându-le în viaţa lor.
Scriseseră despre călătoriile lor chinuitoare, după ce plecaseră de lângă
familiile lor din Tibet, mulţi dintre ei pe când aveau doar 5 ani. Mulţi
călătoriseră săptămâni întregi cu rude sau cu vreun străin prin trecători de
munte acoperite de zăpadă pentru a ieşi din Tibet, aceeaşi călătorie
periculoasă pe care Dalai Lama o făcuse în urmă cu jumătate de secol.
Deoarece educaţia bazată pe limba şi pe cultura tibetană e interzisă sau în
mare măsură limitată în multe părţi ale ţării, părinţii lor, adesea ei înşişi
fermieri săraci şi analfabeţi, îşi trimiseseră copiii să fie educaţi de Dalai
Lama. După ce i-au lăsat în siguranţă acolo, rudele şi călăuzele trebuiau să
se întoarcă în Tibet. Adesea aceşti copii nu mai ajungeau să-şi vadă iar
familiile decât când deveneau adulţi. Dacă le mai vedeau vreodată.
Pe măsură ce se apropia coloana noastră de maşini, auzeam vocile
răsunătoare ale copiilor, cântecul lor de bun venit, strident şi tânguitor, dar
nedomolit şi voios. Era un cântec pe care-l compuseseră pentru a optzecea
aniversare a lui Dalai Lama. Membrii corului şi cei din personalul şcolii
erau înşiraţi de-a lungul drumului. De jur împrejurul lor stăteau grupuri de
elevi în uniforme şcolare. Fetele purtau bluză albă, pulover cu anchior şi
fustă verde, iar băieţii, pantaloni albaştri şi tradiţionala tunică cenuşie peste
cămaşa tibetană, asemănătoare cu cea croită pentru Arhiepiscop.
SUV-ul bej în care se aflau Dalai Lama şi Arhiepiscopul a străbătut
mulţimea, intrând sub cortul alb, mare şi circular, care fusese ridicat pentru
a-i apăra, pe ei şi pe copii, de soarele de amiază. În cele din urmă, maşina a
ajuns la bibliotecă, în timp ce copiii continuau să cânte din rărunchi.
Imediat după ce Arhiepiscopul şi Dalai Lama au fost ajutaţi să coboare din
maşină, Arhiepiscopului i s-au pus în jurul gâtului nişte khata lungi, eşarfe
albe de ceremonie. Apoi au fost conduşi spre o cutie roşie de ceremonie
plină într-o parte cu făină de orz amestecată cu zahăr şi unt şi în cealaltă cu
boabe de orz. Orzul, care poate să crească la altitudini mari, e recolta cea
mai importantă din Tibet. Făina, sau tsampa, care e măcinată din orz copt e
un element de bază al dietei tibetane. Din cutie se înălţau fire de orz pline
de culoare. O tânără şi un tânăr bogat înveşmântaţi în haine tibetane
tradiţionale stăteau lângă cutie, fiecare din ei având părul negru, lung,
împletit în cununi; pe piept le atârnau nişte coliere galbene, mari. Tânăra
ţinea un castron de metal plin cu lapte, mai degrabă lapte de vacă sau de
capră decât cel tradiţional, de iac.
Dalai Lama i-a arătat Arhiepiscopului cum să arunce făina de orz în aer,
apoi să-şi cufunde inelarul în lapte, participând la ceremonia ofrandei. În
apropiere ardeau beţişoare lungi de tămâie, galbene, verzi şi roşii. Mulţimea
formată din reporteri, fotografi, agenţi de pază, călugări şi oficialităţi,
inclusiv cel care ţinea umbrela galbenă, s-a strâns în jur. Apoi am fost
conduşi în bibliotecă, unde bibliotecarii i-au pus mai multe eşarfe
Arhiepiscopului, care devenea tot mai mic sub straturile de ţesături albe. Mi
se spusese că un bibliotecar lustruise trei ore podeaua pregătind-o pentru
vizită.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama au trecut pe lângă copiii care fuseseră
selectaţi pentru a-şi spune poveştile. Copiii se înclinau cu respect, ţinând
eşarfe înfăşurate în jurul mâinilor. Dalai Lama s-a oprit în faţa unuia dintre
copiii mai mici, care avea o cicatrice pornind de la nas peste obraz. A atins-
o cu blândeţe şi l-a întrebat cum o căpătase, apoi i-a arătat băiatului o
cicatrice pe care-o avea el însuşi pe cap.
După ce Arhiepiscopul şi Dalai Lama s-au aşezat la locurile lor, o tânără
a păşit în faţă. Avea un aer foarte studios şi elegant cu ochelarii ei metalici,
roz.
— Vă spun bună ziua din toată inima, Sanctitatea Voastră şi Părinte
Arhiepiscop Desmond Tutu. Mă numesc Tenzin Dolma şi sunt în clasa a
douăsprezecea. Azi vă voi povesti experienţa călătoriei mele din Tibet spre
India. M-am născut într-un sătuc numit Karze, din provincia Kham din
Tibet. Sunt cea mai mică din familia mea. Surorile mele şi cu mine am fost
crescute de mama, care e fermier. Cea mai veche amintire a mea e cea
legată de unchiul meu, care se ascundea în casa noastră pentru că-l căutau
chinezii. În 2002, când aveam 5 ani, mama mi-a spus să plec în India cu
bunica. Am fost foarte fericită, pentru că-mi plăcea să stau cu bunica.
Călătoria spre India a fost foarte lungă, cu multe obstacole. A trebuit să ne
ascundem de poliţia chine… aşa că buni…
A izbucnit în lacrimi, a început să plângă şi nu a mai putut să continue.
Mpho Tutu a păşit în faţă şi a îmbrăţişat-o pe fată, ca s-o aline.
În timp ce ea plângea, Dalai Lama a spus:
— Aproape fiecare familie tibetană are pe cineva ucis, arestat sau
torturat.
După câteva minute, fata îşi revenise şi a putut să continue.
— Bunica şi cu mine ne ascundeam sub bagaje sau sub locul din autobuz.
La graniţa cu Nepalul, poliţia chineză a împins-o pe bunica. Am fost
blocate la graniţa cu Nepalul o săptămână. Într-o noapte, bunica mi-a spus
să mă duc cu un bărbat nepalez în Nepal. Mi-era foarte teamă, dar m-am
dus cu străinul acela. A doua zi, m-am reîntâlnit cu bunica. Când am ajuns
în India, ne-am dus întâi la Bodh Gaya pentru Kalachakra.
— Kalachakra, a explicat Dalai Lama, este o mare ceremonie budistă.
— Apoi am venit la Dharamsala, a continuat ea. Bunica a început să
plângă când l-a văzut pe Sanctitatea Sa, el ne-a binecuvântat pe amândouă
şi atunci bunica mi-a spus cine e. Am intrat în Satul Copiilor Tibetani, iar
bunica s-a întors în Tibet. Eu nu m-am mai întors în Tibet şi… sunt
treisprezece ani de când mi-am văzut ultima oară familia.
Tenzin plângea iar, dar tot încerca să vorbească. În timp ce ea plângea,
am observat că Jinpa plângea la rându-i, fiind, fără-ndoială, mişcat de
lacrimile ei, dar aducându-şi, poate, aminte de primele zile pe care le
petrecuse el însuşi la un internat tibetan, departe de familia lui. Dalai Lama
îşi ţinea palmele împreunate în dreptul inimii.
— Mi-a părut rău să plec de lângă familia mea, dar am descoperit multe
lucruri care mi-au adus bucurie. Am mulţi prieteni şi am profesori minunaţi
şi îl am pe Maestrul Lobsang – care e exact ca tata.
Tenzin vorbea tot printre lacrimi, neputându-şi stăpâni durerea, şi am
observat că Ngodup Wangdu, directorul şcolii, îşi ştergea ochii cu marginea
tunicii cenuşii pe care-o purta.
— Şi acum, în ultimul meu an de şcoală, mi-aduc aminte şi le mulţumesc
tuturor celor ce au lucrat împreună şi m-au transformat în persoana care
sunt astăzi. Fără sprijinul Sanctităţii Sale Dalai Lama, nu ar exista Satul
Copiilor Tibetani. Aşa că vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră, din tot
sufletul. Vă mulţumesc.
Tenzin vorbea fără sfială, deşi plângea. Apoi s-a retras şi următorul elev,
o fată mai mică, a păşit în faţă.
— Tashi delek, Sanctitatea Voastră. Tashi delek, Desmond Tutu, a început
ea, rostind salutul tibetan tradiţional. Mai întâi, aş vrea să spun că mă
numesc Yongzin Lhamo şi sunt în clasa a opta. Am venit în India în 2007.
Am venit astăzi aici ca să vă povestesc despre călătoria mea. Călătoria mea
spre India a început din Tawo, din provincia Kham din Tibet. Aveam doar 5
ani şi a trebuit să plec de lângă familia mea. Durerea pe care am simţit-o
când mi-am părăsit familia…
Yongzin Lhamo s-a oprit şi a izbucnit în lacrimi, neputând nici măcar să-
şi înceapă povestea; faptul că a trebuit să-şi părăsească familia era tot ce
conta în realitate. Mpho a venit iar şi a îmbrăţişat-o pe fetiţă, ca s-o aline.
După câteva minute în care a asistat la lacrimile fetei, Dalai Lama, pe al
cărui chip se citea îngrijorarea, a început să-i vorbească. Era limpede că era
prea copleşită ca să continue, aşa că şi-a intrat în rolul de director onorific şi
de patron al şcolii.
 — Uite, ar trebui să te gândeşti că aici ai libertate deplină şi ai ocazia să
studiezi – nu numai educaţia modernă, ci şi cultura noastră antică, veche de
o mie de ani. Dacă te gândeşti aşa la situaţia ta, te vei simţi bine. Noi,
tibetanii, avem o populaţie destul de mică, aproximativ şase milioane, dar
avem o istorie îndelungată, limba noastră, vasta noastră tradiţie scrisă, aşa
că ar trebui să fiţi mândri. Aşa puteţi fi fericiţi. Da, puteţi privi dincolo de
aceste experienţe triste şi chinuitoare. Ar trebui să învăţaţi bine, pentru că
această generaţie are responsabilitatea de a reconstrui Tibetul. Atunci veţi fi
fericiţi.
Dalai Lama încerca s-o ajute să-şi lege durerea de destinul mai amplu al
poporului tibetan, astfel încât să poată găsi sens şi alinare dincolo de trauma
ei.
— Vă mulţumesc, a spus fetiţa, apoi s-a întors la profesorii ei, care au
îmbrăţişat-o.
A păşit în faţă un băieţel îmbrăcat cu tunică cenuşie şi pantaloni albaştri.
— Mă numesc Tenzin Tsering şi sunt în clasa a şaptea. Acum vă voi
povesti cum am fugit din Tibet cu tata. Se făcuse dimineaţă, iar luna era
încă pe cer. A venit mama şi mi-a spus să învăţ bine şi să fiu un băiat
curajos. Imediat ce s-a îndepărtat de mine, mama a început să plângă. Tata a
venit lângă mine şi m-a bătut uşor pe spate, semn că era timpul să-mi iau la
revedere. Plângeam cât puteam de tare, pentru că nu voiam să plec, dar
mama a insistat să plec, cu lacrimi în ochi. Peste puţin timp, când aşteptam
în faţa casei, a venit autobuzul. Am părăsit casa cu inima grea şi m-am tot
uitat pe fereastra autobuzului strângând în inimă toate ţinuturile frumoase şi
toţi oamenii, astfel încât să pot să-mi aduc aminte de toate acestea oricând
mi-era dor de casă. Zăpada începea să acopere drumul, dar prietenii mei şi
cu mine nu ne-am dat bătuţi. Mergeam pe spatele iacului, iar cei mai în
vârstă mergeau pe jos prin zăpada înaltă din ţinutul nostru. Purtam ochelari
de soare ca să ne protejăm ochii. Am văzut un pod care aştepta să venim şi
să-l traversăm. Îmi bătea inima atât de tare. În timpul zilei am dormit, iar
noaptea am trecut pe lângă soldaţii chinezi. Sora mea avea dureri
nemaipomenite când mergeam pe jos. Am mers pe jos şi ne-am ascuns toată
ziua. Durerea pe care am simţit-o venind spre India nu a însemnat nimic în
comparaţie cu durerea de a fi plecat de lângă familia mea. De când mi-am
părăsit familia, n-am mai găsit bucurie în nimic din ce am făcut. Nu mă mai
bucuram nici când cântam în autobuz, nici când vedeam florile care se
deschideau, curcubeul – mi-a fost luată libertatea interioară. Simţeam că
sunt îngropat într-o suferinţă adâncă, fără nici o speranţă de supravieţuire.
Muream încet pe dinăuntru. Călătoria spre India a fost cea mai
înfricoşătoare şi mai chinuitoare călătorie pe care o făcusem vreodată. Tata
şi cu mine am venit la Dharamsala, a mers cu mine la cumpărături şi m-a
lăsat la şcoală, spunând că va veni a doua zi, dar m-a minţit. L-am aşteptat
plin de nelinişte, plângând în fiecare oră care trecea. Curând mi-am făcut
mulţi prieteni, aveam o şcoală în care eram iubiţi, aveam profesori afectuoşi
şi am primit binecuvântarea Sanctităţii Sale. Am simţit un strop de bucurie
înăuntrul meu şi am început să mă bucur de viaţa pe care o duceam aici, în
exil. Acum găsesc bucurie în toate, în colegii iubitori, participând la ore.
Cumva, simt că sunt iar eu însumi, dar îmi doresc mult să-mi văd mama şi
să stau împreună cu ea în ţara mea – aceasta ar fi cea mai mare bucurie din
viaţa mea. Vă mulţumesc.
Băiatul a făcut o plecăciune şi s-a dus înapoi lângă ceilalţi elevi. S-a lăsat
o tăcere îndelungată, în timp ce noi eram pătrunşi de forţa şi durerea din
povestirile copiilor. În cele din urmă, Dalai Lama s-a întors spre
Arhiepiscop şi a spus:
— Trebuie să-i feliciţi. Engleza lor e mai bună decât a mea?
— Trebuie să am grijă, a spus Arhiepiscopul. Dar da, vorbesc foarte,
foarte, foarte, foarte bine. Frumos. Frumos. Toţi, chiar şi tinerele, cu toată
durerea lor.
Arhiepiscopul a spus mulţumesc în engleză şi în tibetană. Apoi Dalai
Lama l-a condus pe Arhiepiscop până la nişte afişe unde copiii îşi
expuseseră desenele şi povestirile despre bucurie. Primul se intitula
„Bucuria în familie“; mai erau unele despre „Bucuria în muzică“ şi
„Bucuria în natură“.
— „Vreau să-mi îmbrăţişez părinţii“, a citit Dalai Lama pe unul dintre
afişe. „Există bucurie şi dragoste adâncă într-o îmbrăţişare.“ Foarte bine.
Minunat. „Voi avea grijă de părinţii mei când îmbătrânesc. Nu-i voi părăsi
niciodată.“ Foarte frumos.
În desenele cu ceea ce le aducea bucurie, majoritatea copiilor vorbeau
despre familia sau prietenii şi profesorii de la şcoală, care deveniseră o a
doua familie. Mai mult ca orice oamenii pe care-i iubeau erau principala lor
sursă de bucurie.
În partea de jos a unui afiş era un citat: „Adevărata fericire vine din
bucuria acţiunilor duse la bun sfârşit, mulţumirea de a crea lucruri noi.“ Era
un citat din Antoine de Saint-Exupéry, autorul Micului prinţ, o poveste
despre un alt băieţel care era departe de casă.
Când ieşeam din bibliotecă, corul de fete a început să cânte iar La mulţi
ani!, de data aceasta fiind acompaniate de o lăută tibetană.
Arhiepiscopul şi Dalai Lama au fost conduşi spre două scaune din centrul
cortului uriaş, care aveau deasupra nodul infinit şi alte simboluri tibetane. În
jurul cortului atârnau ciucuri roşii, verzi şi galbeni, iar pe margini erau
înşirate steaguri de rugăciune roşii, verzi, galbene, albe şi albastre.
Cei aproape două mii de copii, care aşteptaseră răbdători, au fost atunci
invitaţi să se ridice în picioare şi să cânte versiunea tibetană a cântecului If
You’re Happy and You Know It, care presupunea să dea din cap, să bată din
palme, să-şi legene şoldurile şi să bată din picioare.
În jurul lui Dalai Lama şi Arhiepiscopului s-a format un covor de copii
care stăteau în floare de lotus. Aveau vârste cuprinse între 5 şi 18 ani, de la
grădiniţă la clasa a douăsprezecea. În spatele lor era un grup de adulţi care
aflaseră de eveniment – unul dintre ei flutura cu patriotism un steag al
Africii de Sud.
Apoi Dalai Lama a luat microfonul şi a început să le vorbească elevilor,
dar s-a întors spre prietenul său şi a spus:
— Pentru că spui adesea că nu vorbesc bine în engleză, acum voi vorbi în
tibetană.
Dalai Lama a lovit braţul Arhiepiscopului în glumă şi Arhiepiscopul s-a
făcut că-şi freacă braţul ca şi când ar fi fost rănit. Copiii se hlizeau, în timp
ce cei doi adulţi, care se împăcaseră, s-au luat de mână.
— Arhiepiscopul Desmond Tutu e unul din cei mai buni prieteni ai mei
pe acest pământ, a început Dalai Lama. De asemenea, Arhiepiscopul a
sprijinit cu hotărâre cauza tibetană. Formaţi o generaţie ai cărei părinţi au
suferit; şi voi aţi suferit ca să puteţi veni aici. Şi pe noi, ca tibetani, guvernul
indian ne-a sprijinit de când a început exilul nostru. Alte organizaţii din
toate părţile lumii ne-au ajutat şi datorită amabilităţii şi compasiunii lor
aveţi ocazia de a studia aici. Prin urmare, chiar ar trebui să învăţaţi bine,
continuându-vă studiile. Trecem printr-o perioadă foarte dificilă din istoria
noastră, dar avem o cultură şi o limbă atât de bogate. Fie că sunteţi călugări
sau mireni, ar trebui să vă preocupe mult păstrarea şi promovarea acestei
culturi prin educaţie. Cultura noastră nu ar trebui să stea într-un muzeu. În
toată lumea oamenii se confruntă cu multe probleme şi cultura noastră poate
să ajute lumea. Astăzi, oaspetele principal e Arhiepiscopul Tutu, nu eu.
Arhiepiscopul şi-a pus căştile cu microfon, care aveau un cablu mic ce-i
trecea peste obraz şi stătea strâns în jurul urechilor.
— Semăn cu Bono, nu-i aşa? a spus el râzând în timp ce-i era fixat
microfonul.
— Sanctitatea Voastră şi voi toţi, copii foarte, foarte frumoşi. Unii dintre
voi nu sunteţi, de fapt, copii. E o deosebită, deosebită onoare şi e un
privilegiu să fiu aici. Toţi suntem foarte, foarte, foarte, foarte mândri şi ne
simţim privilegiaţi să fim aici, în Dharamsala. Arhiepiscopul s-a întors spre
Dalai Lama şi a spus: Eşti foarte iubit în toată lumea. Apoi s-a întors spre
chipurile atente ale copiilor. Şi vrem să vă spunem, mai ales vouă, care
sunteţi tineri, că pare, poate, imposibil să vă întoarceţi într-o zi într-un Tibet
liber. În Africa de Sud noi am trăit mulţi, mulţi ani într-un sistem bazat pe
injustiţie şi oprimare. Şi mulţi dintre liderii şi oamenii noştri, dintre tinerii
noştri au plecat în exil. Părea că lanţurile oprimării nu vor fi rupte niciodată,
că liderii noştri, care se aflau pe Insula Robben, în închisoare, nu vor veni
niciodată acasă în viaţă. Dar – ha!
Publicul a râs când Arhiepiscopul a scos un strigăt urmat de un chiot
triumfător.
— Dar s-a întâmplat. S-a întâmplat. În 1990, îndrăgitul nostru Nelson
Mandela şi alţii au fost eliberaţi din închisoare. Şi exilaţii s-au întors acasă.
Arhiepiscopul a întins braţele ca şi când i-ar fi îmbrăţişat în semn de bun
venit acasă. Apoi a vorbit ca un drept şi s-a transformat în profetul care
fusese în Africa de Sud, care prezicea viitorul, plăsmuindu-l prin cuvintele
sale. Într-o zi şi voi, voi toţi, veţi vedea Tibetul vostru iubit. Veţi fi liberi de
oprimarea care v-a alungat aici. Guvernul chinez va descoperi că, în
realitate, libertatea e mai ieftină decât oprimarea.
 Copiii au început să aplaude.
— Sunt profund onorat să fiu prietenul lui Dalai Lama. Mă laud când
sunt în alte locuri. Pretind că sunt modest şi nu le spun prea multor oameni
că, de fapt, e un prieten foarte, foarte bun. Spun numai, ştiţi, că e năstruşnic.
E poznaş. Când port şapca, mi-o ia de pe cap şi şi-o pune el pe cap. Ştiţi
ceva? Lumea vă sprijină. Lumea îl iubeşte pe Dalai Lama. Vreau, de
asemenea, să mulţumesc guvernului indian, poporului indian, care şi-au
deschis braţele ca să vă întâmpine, deoarece ei au păstrat pentru noi o mare
comoară. Au păstrat pentru noi o mare comoară care altfel s-ar fi pierdut.
Aşa că vreau să vă spun, să vă spun tuturor… o, uite ce frumoşi sunteţi! Ah,
o, o, o, o! Ah, ah! Într-o zi veţi dansa şi veţi cânta pe străzile din Tibet, ţara
voastră natală. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Acum copiii ovaţionau şi mai tare. Încercau să fie politicoşi şi
respectuoşi, dar vedeai că-şi recăpătaseră speranţa. Le-am privit cu atenţie
chipurile, de la băieţii şi fetele mai mari, care erau, de fapt, aproape nişte
tineri şi tinere, următoarea generaţie de lideri tibetani, până la copiii foarte
mici, ale căror amintiri legate de faptul că şi-au părăsit familiile sunt, cu
siguranţă, încă proaspete, rănile provocate de despărţire fiind încă în curs de
vindecare. Parcă aveam inima în gât. Mi-au dat lacrimile aducându-mi
aminte suferinţa pe care tocmai o văzuserăm în bibliotecă, imaginându-mi
că părinţii copiilor erau la fel de răniţi. Nu era greu să-ţi imaginezi ce avea
să însemne pentru ei să danseze pe străzile din Tibet – când aveau să-şi
reîntâlnească familiile. Totul.
După câteva întrebări puse de elevii din clasele mai mari, a fost adus pe
scenă un tort uriaş, cu mai multe straturi, pe care ardeau lumânările aduse
de noi. În acelaşi timp profesorii au început să le împartă tuturor copiilor
bucăţele pătrăţoase de tort. Era un mod ingenios de a-l împărţi, pentru că
am fi stat toată ziua acolo dacă ar fi trebuit să tăiem câte o felie pentru
fiecare copil.
Un grup de copii mai mari a urcat pe scenă – de data aceasta o trupă de
băieţi cânta la chitare şi la tobe, în timp ce corul de fete a început să cânte
We are the World. Curând toată şcoala cânta împreună cu ele: „We are the
world, we are the children. We are the ones who make a brighter day. So
let’s start giving.“
 Şi-au legănat braţele deasupra capetelor laolaltă în timp ce Arhiepiscopul
s-a ridicat ca să execute nestăpânitul lui boogie, fluturându-şi coatele. L-a
încurajat pe Dalai Lama să se ridice şi el să danseze. Fiind un călugăr budist
tibetan, lui Dalai Lama îi e interzis să danseze, dar atunci s-a ridicat şi a
dansat pentru prima dată în viaţă. A început să-şi legene mâinile înainte şi
înapoi. Întâi la fel de stânjenit ca un elev de gimnaziu pe ringul de dans,
Dalai Lama a început apoi să zâmbească şi să râdă în timp ce Arhiepiscopul
îl încuraja. S-au luat de mână şi s-au mişcat după muzică, sărbătorind
adevărata bucurie a prieteniei, adevărata bucurie a legăturii indestructibile
dintre noi, adevărata bucurie a lumii care se reunea ca întreg.
În spatele lor erau cusute de cort două noduri infinite tibetane,
simbolurile efemerităţii, ale interdependenţei tuturor celor vii şi ale uniunii
dintre înţelepciune şi compasiune. Între noduri se afla imaginea a doi
peştişori aurii cu ochi mari, care reprezintă fiinţele străbătând oceanul
existenţei cu privirea pătrunzătoare adusă de înţelepciune, precum şi
neînfricarea datorită căreia nu te îneci în oceanul suferinţei.
Cântecul s-a terminat şi atunci Arhiepiscopul a început să cânte,
forţându-şi vocea lui obişnuită de tenor să devină o voce de bas, adâncă şi
răsunătoare: „La mulţi ani… la mulţi ani… la mulţi ani, Sanctitatea
Voastră… la mulţi ani…“
Acest cântec a fost urmat de La mulţi ani! cântat în tibetană în timp ce
Dalai Lama încerca să stingă lumânările, care arseseră atât de mult, încât
tortul începea să se aprindă.
— Aşteaptă, aşteaptă, a spus Arhiepiscopul, încurajându-l să nu stingă
focul mic care începea să ardă deasupra tortului, ci să sufle în el cum se
cuvine. Ar putea să ne ajute un copil sau doi să suflăm în lumânări? Haideţi.
Două fetiţe, una în uniformă de şcoală şi una mai mică şi mai slăbuţă, cu
codiţe, purtând o rochie verde, au fost ridicate pe scenă între ei.
— Unu, doi, trei.
Au suflat în lumânări, şi atunci lumânările s-au reaprins. Arhiepiscopul a
râs înfundat şi au suflat din nou, iar flăcările au reapărut. Dar a treia oară, în
timp ce Arhiepiscopul râdea, Dalai Lama şi fetiţele au tot suflat, până când,
în cele din urmă, au stins lumânările.
Copiii au fost îndemnaţi să spună o rugăciune de mulţumire în timp ce
ţineau bucăţile de tort sus, cu ambele mâini, mulţumindu-le profesorilor
pentru învăţăturile pe care le primeau şi comunităţii lor – şi, poate, pentru
ocazia de a-şi revedea familiile cândva.
 Plecarea: un ultim rămas-bun

A doua zi dimineaţă am avut o scurtă sesiune finală de dialog. Trebuia să

ne ducem la aeroport devreme ca să-l însoţim pe Arhiepiscop la
înmormântarea unui alt prieten drag de-al său. Atât de multe personalităţi
ne părăseau.
Ne-am aşezat iar în şuvoiul de lumină caldă care ne învăluise toată
săptămâna şi ne-am conectat microfoanele. M-am gândit la faptul că
Arhiepiscopul avea peste 80 de ani şi Dalai Lama i se alătura, intrând în al
nouălea deceniu de viaţă. Toţi ne gândeam la aniversarea lui pe care o
sărbătoriserăm cu o zi înainte la şcoală şi la felul în care aceşti doi veterani
le împărtăşiseră elevilor înţelepciunea lor obţinută prin eforturi şi găseau
speranţă în generaţia viitoare. Toţi primim un mesaj din partea modelelor şi
mentorilor noştri şi îl transmitem mai departe celor ce vin după noi. Acesta
era obiectivul proiectului nostru comun.
Stăteam în faţa Arhiepiscopului şi mă uitam la chipul lui frumos, iubitor,
care îmi devenise atât de familiar în ultimul deceniu de colaborare şi
prietenie. Devenise un al doilea tată şi un mentor îndrăgit. M-am gândit la
lupta lui cu cancerul de prostată şi la cât de încet reacţionase cancerul la
ultima cură cu medicamente experimentale. Ne întrebam îngrijoraţi cât timp
urma să-l mai avem printre noi, nu numai toţi cei care-l cunoşteau şi-l
iubeau, ci lumea care avea încă nevoie de el şi de vocea lui morală.
Libertatea de a călători a Arhiepiscopului era mult limitată de tratamente,
şi la un moment dat el spusese că nu va mai călători în afara Africii de Sud.
Din acest motiv, hotărârea sa de a veni la Dharamsala era extraordinară, iar
şansele să se repete erau foarte mici. Deoarece guvernul Africii de Sud nu
voia să-i acorde viză lui Dalai Lama, ştiam cu toţii – mai ales ei doi – că
această călătorie putea fi ultima dată când petreceau timp împreună.
Moartea, după cum ne amintise Arhiepiscopul, este inevitabilă. Aşa ar
trebui să fie viaţa. Un început. Un mijloc. Şi un sfârşit. Datorită acestui
ciclu viaţa e preţioasă şi frumoasă. Totuşi, asta nu diminuează deloc
suferinţa celor ce pierd o persoană pe care o iubesc.
— De ce eşti atât de solemn? m-a întrebat Arhiepiscopul.
— Mă gândesc, am spus, că perioada petrecută împreună se apropie de
sfârşit.
— Totul are un sfârşit.
După rugăciunea obişnuită a Arhiepiscopului, am început ultima noastră
discuţie.
— Părinte Arhiepiscop, Sanctitatea Voastră, ce bucurie incredibilă am
simţit şi ce privilegiu am avut participând alături de dumneavoastră la
conversaţia aceasta pentru a pregăti Cartea bucuriei. Azi vă voi pune doar
câteva întrebări finale. Una dintre întrebările pe care le-am primit a fost:
„De ce credeţi că este important să scrieţi Cartea bucuriei acum şi ce rol
speraţi că va avea pentru cititorii din toată lumea?“
— Evident, speri, a spus Arhiepiscopul, vorbind despre el la persoana a
doua, cum făcea adesea, că poţi fi un intermediar care-i ajută pe copiii
Domnului să intre în posesia moştenirii lor, astfel încât să fie mai împliniţi
şi să poată deveni tot ceea ce sunt meniţi să fie. Şi speri că-şi vor da seama
că acest lucru se va întâmpla mai ales dacă sunt generoşi, dacă sunt plini de
compasiune, dacă sunt afectuoşi. Dacă ajuţi fără să stai pe gânduri pe
cineva care o duce mai puţin bine, dacă eşti bun cu cineva şi faci lucruri
care le ridică moralul celorlalţi, ajungi să fii vesel.
Cu o zi înainte, în Satul Copiilor Tibetani, Arhiepiscopul răspunsese
uneia dintre întrebările copiilor spunând:
— Dacă ne gândim că vrem să obţinem bucurie pentru noi înşine, ne dăm
seama că este foarte limitată, trecătoare. Bucuria chiar e recompensa
faptului că încerci să le faci altora o bucurie. Când dai dovadă de
compasiune, când eşti afectuos, când le oferi iubire celorlalţi, când faci ceva
pentru ceilalţi, ca o minune, ai parte de o bucurie profundă pe care nu poţi
s-o primeşti altfel. Nu poţi s-o cumperi cu bani. Poţi să fii cel mai bogat om
de pe pământ, dacă îţi pasă doar de tine însuţi fac pariu cu tine pe ultimul
dolar că nu vei fi fericit şi vesel. Dar când eşti afectuos, plin de compasiune,
când te preocupă mai mult starea de bine a celorlalţi decât a ta, în chip
minunat, minunat, deodată simţi o lumină caldă în suflet, pentru că, de fapt,
ai şters lacrimile din ochii celorlalţi.
— De ce acum? a continuat, abordând a doua parte a întrebării. Cred că
sunt atâtea lucruri care dor. Aproape că nu-ţi vine să citeşti ziarele sau să te
uiţi la televizor, când, dacă te uiţi la televizor, vezi cum copilul cuiva e
decapitat. Când vezi câţi refugiaţi, câte mame fug de o sursă de violenţă şi
îşi târăsc după ele copiii. Chiar dacă trăieşti liniştit, ţi se strânge inima. E
foarte… foarte deprimant. Mai ales când ne gândim că în timpul luptei
împotriva apartheidului oamenii noştri au trebuit să se refugieze şi să se
exileze şi au fost bineveniţi în ţări africane care erau mult mai sărace decât
Africa de Sud. Doar dacă eşti foarte nepăsător nu te întristezi. Parcă suntem
hotărâţi să ne luăm la întrecere până în pânzele albe ca să arătăm cine va fi
cel mai nemilos. Cred că Dumnezeu vrea să fim veseli oricând, dar chiar
acum cred că Dumnezeu plânge mult. – Arhiepiscopul îi făcea semn lui
Dalai Lama: Acum e rândul tău.
— E ultima noastră discuţie, aşa că iată ce am de spus. M-am născut în
provincia Amdo, din Tibetul de nord-est, într-un stat foarte, foarte mic, în
1935. Prin urmare, pe-atunci, conflictul sino–japonez era pe punctul să
izbucnească. Peste puţin timp a început al Doilea Război Mondial. Apoi
Războiul din Coreea. Apoi Războiul din Vietnam. Din cauza acestor
războaie, violenţa a fost imensă. Pe-atunci mintea omenească sau cel puţin
cei care erau responsabili de război credeau că folosirea forţei e cea mai
bună metodă pentru rezolvarea disensiunilor. De exemplu, în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, când o naţiune declara război alteia, cetăţenii
ţării se alăturau cu mândrie războiului fără să-şi pună nici o întrebare. Dar
de la Războiul din Vietnam încoace gândim altfel. Acum din ce în ce mai
multă lume se opune războiului; am văzut această opoziţie faţă de război în
Kosovo, în Irak. Mulţi oameni au fost împotriva acestor războaie şi, din
Australia până în America, au protestat deschis faţă de ele. Acesta chiar e
un semn de speranţă. Cred că atâta timp cât noi, ca fiinţe umane, rămânem
aici, întotdeauna va exista violenţă într-o anumită măsură, aşa cum se
întâmplă în cazul tuturor animalelor. Dar putem elimina violenţa
îngrozitoare, masacrul, războiul, dacă avem o viziune şi o metodă adecvate.
Chiar cred că putem să construim o lume în care nu e atâta suferinţă.
 În Satul Copiilor Tibetani, la întrebarea dacă bucuria poate fi sursa
supremă de pace în lume, Dalai Lama răspunsese:
— Aşa cred. Cred că oamenii ar trebui în primul rând să înţeleagă bine ce
înseamnă bucuria. Vedeţi, poate că simţi pe moment bucurie dacă-ţi omori
duşmanul sau maltratezi pe cineva. Poate că ai o satisfacţie temporară. Dar
adevărata bucurie apare când îi ajuţi pe ceilalţi. Ai o satisfacţie mult mai
mare astfel. Prin urmare, bucuria văzută astfel are, într-adevăr, un rol
important în construirea unei societăţi fericite, unei societăţi care trăieşte în
pace. Pentru a crea o familie care trăieşte în pace, ar trebui ca întâi individul
să creeze pace, bucurie înăuntrul său. Apoi să împărtăşească aceste lucruri
cu alţi membri ai familiei. La fel cu o familie, cu zece familii, cu o sută de
familii. Astfel putem să facem o schimbare şi să creăm o comunitate mai
fericită, o societate mai fericită, o omenire mai fericită. Şapte miliarde de
fiinţe umane, toţi avem aceeaşi dorinţă, acelaşi drept de a dobândi o viaţă
fericită.
Apoi Dalai Lama a revenit la subiect, spunând de ce voia să scrie Cartea
bucuriei şi de ce voia acest lucru acum:
— Învăţăm. În 1996, am fost în audienţă la Regina Mamă. Pe atunci avea
96 de ani. Încă din copilărie văzusem fotografii cu chipul ei rotund, prin
urmare îmi era foarte familiară şi chiar aşteptam cu nerăbdare întâlnirea.
Am întrebat-o: „Aţi fost martora întregului secol XX aproape, simţiţi că
lumea devine mai bună, mai rea sau rămâne la fel?“ A răspuns, fără ezitare:
„Mai bună.“ Când era tânără, a spus, nu existau drepturile omului şi dreptul
la autodeterminare. Acum lucrurile acestea au devenit universale. Mi-a dat
aceste două exemple pentru a arăta că lumea devine mai bună. Bănuiesc că
majoritatea oamenilor de pretutindeni cred că vărsarea de sânge nu e bună
şi doresc pacea. Cam în perioada întâlnirii mele cu Regina Mamă, am avut
şi o discuţie cu celebrul fizician în domeniul fizicii cuantice Carl Friedrich
von Weizsäcker, care era fratele preşedintelui Germaniei de Vest. Şi von
Weizsäcker a susţinut că lumea devenea mai bună. De pildă, a spus că în
trecut fiecare german simţea că francezii erau duşmanii săi şi fiecare
francez simţea că germanii erau duşmanii săi. Acum aceşti străvechi
duşmani s-au unit şi au format forţa unificată franco-germană. De
asemenea, au avut roluri esenţiale în formarea Uniunii Europene. Nu e
vorba de perfecţiune, dar e un progres. Apoi, în cele din urmă, Zidul
Berlinului a dispărut nu cu forţa, ci datorită mişcării populare, aşadar vedeţi
schimbarea. Acum şi China se schimbă. Şi Cuba se schimbă. Poate că doar
Coreea de Nord nu s-a schimbat – încă. Prin urmare, toate acestea sunt
semne pozitive. Fiinţele umane, prin contacte mai ample şi prin mai multă
educaţie, se maturizează. E un proces care durează şi trebuie să avem o
perspectivă pe termen lung. Când ne uităm la lumea noastră gândind totul în
funcţie de o perioadă mai lungă, o sută de ani, să zicem, putem să ne
imaginăm o lume foarte diferită. O lume mai bună, mai afectuoasă, mai
echitabilă, mai veselă. Dar trebuie să începem procesul acestei schimbări
acum, nu să aşteptăm un moment ideal. Momentul ideal este acum.
Dalai Lama susţinea această perspectivă pe termen mai lung şi nu puteam
să nu mă gândesc la comentariul lui Sir Martin Rees, potrivit căruia eram
doar la jumătatea drumului în evoluţia noastră ca specie pe această planetă.
Când te gândeşti la drumul lung străbătut de omenire, e de-a dreptul
extraordinar să-ţi imaginezi ce putem deveni într-un secol, într-un mileniu
sau în mai mult timp.
— După ce m-am întâlnit cu atât de mulţi oameni, gânditori, oameni de
ştiinţă, profesori, cadre medicale, asistenţi sociali şi activişti, a continuat
Dalai Lama, e limpede că singurul mod de a schimba, într-adevăr, lumea
noastră este să-i învăţăm pe oameni ce înseamnă compasiunea. Societatea
noastră nu realizează cum se cuvine rolul compasiunii, al bunătăţii şi al
preocupării sincere pentru starea de bine a celorlalţi. De aceea, mulţi, foarte
mulţi oameni care se gândesc cu seriozitate la omenire au toţi aceeaşi
viziune, a continuat el, ducându-şi ambele degete spre tâmplă pentru a
sublinia logica acestei concluzii. Trebuie să promovăm valori umane
elementare, valorile interioare care sunt esenţa existenţei noastre umane.
Religia nu este suficientă. Religia a fost foarte importantă în istoria omenirii
şi poate că va continua să aducă beneficii omenirii timp de încă o mie de
ani.
Dalai Lama ştia că face o afirmaţie controversată punând în discuţie
valoarea religiilor pe termen lung şi îl luase de mână pe Arhiepiscop ca să-l
liniştească şi să sublinieze din nou că în nici un caz nu avea de gând să
elimine rolul lor în viitorul apropiat.
 — Aşadar, acum trebuie să ne gândim bine. Nu e suficient doar să te rogi
sau să te bazezi pe credinţa religioasă. Va rămâne o sursă de inspiraţie, dar
pentru şapte miliarde de fiinţe umane nu este suficientă. Chiar dacă e
excelentă, nici o religie nu poate fi universală. Prin urmare, trebuie să ne
gândim la o altă modalitate de promovare a acestor valori. Cred că, într-
adevăr, singura soluţie e, aşa cum am spus, educaţia. Educaţia e universală.
Trebuie să-i învăţăm pe oameni, mai ales pe tinerii noştri, care este sursa
fericirii şi satisfacţiei. Trebuie să-i învăţăm că sursa supremă a fericirii se
găseşte înăuntrul lor. Nu în maşini. Nu în tehnologie. Nu în bani. Nu în
putere. Nu vorbim despre rai, iad, natura lui Buddha sau mântuire; acestea
sunt prea departe, a spus râzând. Aşadar, cartea noastră face parte din acest
proces important de a răspândi mesajul că sursele bucuriei şi fericirii sunt
dragostea, bunătatea şi afecţiunea. După cum ai explicat deja, natura noastră
umană este în esenţă bună, e pozitivă, astfel că poate să fie o bază a
curajului şi încrederii în sine. De aceea petrecem mult timp discutând
despre toate acestea. Trebuie să existe un scop şi un rezultat concret real,
altfel mai bine dormim.
Dalai Lama s-a prefăcut că se apleacă spre Arhiepiscop, de parcă ar fi
adormit, apoi a râs.
M-am întors spre Arhiepiscopul Tutu şi am spus:
— Aş vrea să vă invit, Părinte Arhiepiscop, să vă adresaţi direct
cititorilor dumneavoastră şi să-i binecuvântaţi.
Atunci s-a uitat spre camera de filmat şi a început să vorbească.
— Dragi copii ai Domnului, sunteţi iubiţi cu o dragoste pe care nimic nu
o poate zdruncina, o dragoste care vă învăluia cu mult timp înainte să fiţi
creaţi, o dragoste care va fi acolo mult timp după ce totul va dispărea.
Sunteţi valoroşi, aveţi o valoare complet inestimabilă. Şi Dumnezeu vrea să
fiţi asemenea lui Dumnezeu. Plini de viaţă, de bunătate şi de râsete – şi de
bucurie. Dumnezeu, care revarsă dintotdeauna întreaga fiinţă a lui
Dumnezeu din toată eternitatea, vrea să înfloriţi. Dumnezeu vrea să fiţi plini
de bucurie, de încântare şi mereu dornici să găsiţi ceea ce e atât de frumos
în creaţia lui Dumnezeu: compasiunea atâtor oameni, afecţiunea, dăruirea.
Şi Dumnezeu spune: „Te rog, fiule, ajută-mă. Ajută-mă să dăruiesc
dragoste, râsete, bucurie şi compasiune. Şi ştii ceva, fiule? În timp ce faci
acest lucru – chiar imediat – descoperi bucuria. Bucuria, pe care n-ai căutat-
o, vine ca darul, aproape ca recompensa acestei afecţiuni lipsite de egoism
faţă de ceilalţi.“
— Vă mulţumesc. Sanctitatea Voastră, ce cuvinte aţi vrea să-i spuneţi
acum, la sfârşit, cititorului astfel încât să aibă parte de mai multă bucurie şi
să aducă mai multă bucurie în lumea noastră?
— Sper că această carte vă va aduce mai multă speranţă şi un simţ mai
profund al responsabilităţii înrădăcinate într-o preocupare sinceră pentru
starea de bine a celorlalţi. Vedeţi, pentru a deveni persoane fericite, trebuie
să trăim bazându-ne mai mult pe partea plină de compasiune a naturii
noastre şi să avem simţul responsabilităţii faţă de ceilalţi şi faţă de lumea în
care trăim. În acest secol, dacă încercăm, făcând eforturi realiste şi având o
viziune clară, poate în ultima parte a secolului vom reuşi, într-adevăr, să
creăm o lume mai fericită. O lume în care e mai multă pace. O lume mai
bună, în care e mai multă compasiune. Aşadar, sper că această carte poate
contribui la crearea unei omeniri mai fericite. Nimeni nu se aşteaptă ca doar
această carte să schimbe lumea. Nu, e imposibil, dar acţionând din diferite
puncte cardinale, cu un efort comun şi o viziune asupra întregii omeniri,
putem să obţinem unitatea şi armonia recunoscând fraternitatea, omenirea
ca întreg. Şi cred că, în cele din urmă, vom rezolva toate aceste probleme
mici care apar ici şi colo, dar trebuie să abordăm şi problemele mai mari.
Când vor fi abordate şi problemele mai mari ale sistemului, problemele mai
mici vor fi la rându-le rezolvate foarte uşor. Prin urmare, noi toţi, fraţi şi
surori din punct de vedere spiritual, avem o responsabilitate specială, un rol
special de a explica faptul că sursa supremă a unei vieţi pline de sens se află
înăuntrul nostru. Dacă trăieşti astfel, vei fi o persoană fericită, fericită până
la ultima suflare. Aceasta e menirea vieţii omeneşti – să trăieşti cu bucurie
şi având un scop.
Terminaserăm interviurile, dar înainte să încheiem sesiunea
Arhiepiscopul le-a mulţumit tuturor celor care fuseseră implicaţi, mai ales
prietenului său.
— Vreau să-i mulţumesc foarte mult lui Dalai Lama pentru generozitatea
şi ospitalitatea cu care ne-a primit aici. Îţi mulţumesc foarte, foarte mult
pentru că ţi-ai deschis casa ca noi să venim, să fim bine primiţi şi să
realizăm acest proiect foarte important. Ai putea, te rog, să le spui celor din
anturajul tău şi membrilor personalului că le suntem profund îndatoraţi?
Apoi s-a întors spre mine:
— Acum e rândul tău să spui ce ai de spus.
— De fapt, cred că aţi exprimat totul minunat, mulţumind fiecăruia
pentru munca incredibilă care a făcut posibile aceste dialoguri, dar, ca
reprezentant al tuturor celor ce vor beneficia de această muncă, vreau să vă
mulţumesc amândurora din suflet pentru cuvintele care ne însufleţesc şi ne
schimbă viaţa. Sper ca această carte să fie de folos tuturor copiilor
Domnului şi tuturor făpturilor.
*

Când ne pregăteam de plecare, Dalai Lama a spus:

— Am fost foarte trist pentru că am lipsit de la ziua ta de naştere. Când
am aflat că ai putea veni aici, chiar am fost surprins. Ştiam că ai probleme
de sănătate şi că eşti foarte bătrân, şi nu e uşor să ajungi aici.
— Da, a spus Arhiepiscopul, e cât se poate de adevărat.
— Dar, a continuat Dalai Lama, când am auzit că totul a fost finalizat şi
că se apropiau data şi ora, am fost nespus de fericit şi încântat. Chiar
preţuiesc prietenia ta şi simţul tău al responsabilităţii de a face tot ce poţi
pentru o omenire mai bună.
În prima parte a săptămânii, Arhiepiscopul şi Dalai Lama se gândiseră,
cu umorul lor caracteristic, de ce e deosebită prietenia dintre ei.
— Întotdeauna mă tachinează, a spus Arhiepiscopul râzând. Aproape de
prima dată când ne-am întâlnit – ţi-aduci aminte? Poate că prima dată ai fost
puţin reţinut, dar a doua oară îmi luai şapca de pe cap. Nu ştiu dacă te
trezeşti dimineaţa şi spui: „Mă voi împrieteni cu Dalai Lama.“ Pur şi simplu
se întâmplă. Mai târziu, oamenii de ştiinţă vor analiza acest lucru. Dar cred
că nici el nu s-a trezit – la trei – şi a spus: „Cred că o să fiu prieten cu
negrul ăla cu nasul mare, din Africa.“ Cred că a fost vorba de o comunicare
între inimi. Când tăceam, inimile noastre au descoperit că suntem suflete
înrudite. Îl admir enorm. O, o să fie mândru. Dar întotdeauna le spun
oamenilor: „După ce a stat în exil peste cincizeci de ani, câţi ar da dovadă
de aceeaşi seninătate, aceeaşi bucurie şi de zelul de a împărtăşi bunătatea şi
compasiunea în lume?“ Cred că eu aş fi foarte posac şi o parte din mine ar
fi întotdeauna tristă, şi asta mi s-ar citi pe faţă. În cazul lui nu e aşa. Spun
doar că el e pentru noi ca o călăuză care ne spune că poţi, de fapt, să
depăşeşti situaţii oribile şi să ieşi din ele fără să fii distrus. Prin urmare el e
un dar foarte preţios pentru lume. Şi, poate, chinezii, fără să aibă această
intenţie, au făcut lumii un dar minunat.
— Mulţumesc, a spus încet Dalai Lama, smerit, poate, de laudă.
— Plăteşte-mă, plăteşte-mă, a spus Arhiepiscopul, întinzând mâna.
— Voi plăti. Voi plăti prin câteva cuvinte frumoase. La prima noastră
întâlnire, l-am observat pe omul acesta. Întotdeauna mă uit la oameni întâi
din punct de vedere uman, prin urmare nu ţin cont de importanţa gradului
sau statutului lor social. Astfel, la nivel uman, omul acesta era amabil, umil,
foarte, foarte, foarte vesel, cred. – Îl ţinea de braţ pe Arhiepiscop. – Apoi,
ştii, odată ce stabileşti o legătură la nivel uman, deveniţi prieteni buni şi
acea prietenie nu se schimbă niciodată. Dar, la un alt nivel, omul acesta e un
om foarte nostim, a spus el lovind în glumă braţul Arhiepiscopului. Îmi
place asta. Întotdeauna mă tachinează şi întotdeauna îl tachinez. Aşa am
ajuns să avem, într-adevăr, o relaţie specială. Şi, în cele din urmă, încă de la
început ai vorbit întotdeauna despre adevărul şi dreptatea cauzei tibetane.
Ca tibetan, apreciez foarte mult acest lucru. Oricând participă el la
reuniunile Laureaţilor Premiului Nobel pentru Pace, acestea sunt pline de
bucurie. Atmosfera este într-un fel diferită. Apoi, în anii din urmă, din
cauza vârstei şi condiţiei sale fizice, ştii, n-a putut să participe. Bineînţeles,
mai sunt mulţi alţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace şi mulţi alţi
laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace sunt nişte doamne minunate.
— Eşti călugăr, ţi-aduci aminte? l-a certat Arhiepiscopul.
— Dar când nu eşti şi tu acolo lipseşte ceva. Chiar aşa, chiar aşa. Cred că
şi ceilalţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace simt acest lucru. Aşadar,
relaţia este unică şi specială.
— Mulţumesc. L-am plătit, a spus Arhiepiscopul, ca şi când ar fi fost un
sufleor.
Dalai Lama a izbucnit într-un râs năvalnic, apoi a început să arate spre
Arhiepiscop.
— Faţa lui, faţa lui, a spus, arătând spre capul chel al Arhiepiscopului.
Acum arată a călugăr, nu-i aşa? – Apoi Dalai Lama şi-a strâns mâna în
forma unui ochi. – Când îţi văd ochii – apoi a strâmbat din nas în glumă –
şi, bineînţeles, nasul.
Arhiepiscopul nu s-a putut abţine să nu chicotească auzind că e menţionat
nasul lui, pe seama căruia se făceau multe glume.
În continuare, tonul glumeţ al lui Dalai Lama s-a schimbat în timp ce
arăta cu afecţiune spre faţa Arhiepiscopului.
— Imaginea aceasta, imaginea aceasta specială. – Apoi a făcut o pauză
lungă. – Cred că atunci când voi muri… Cuvântul moarte atârna în aer ca o
profeţie… Îmi voi aduce aminte de tine.
Am auzit cum toată lumea din cameră, chiar şi operatorii, trag adânc aer
în piept, toţi eram atât de emoţionaţi.
Arhiepiscopul şi-a plecat ochii şi a murmurat, profund şi în mod evident
impresionat de cuvintele lui Dalai Lama. Oare ar putea exista un semn de
dragoste mai adevărat decât să vezi chipul cuiva în momentul morţii?
— Mulţumesc, mulţumesc! – doar atât a putut spune Arhiepiscopul, doar
atât se putea spune.
— Poate, a spus Dalai Lama, potrivit tradiţiei tale religioase, avem ocazia
să ne întâlnim în rai în faţa lui Dumnezeu. Fiind un bun creştin practicant,
tu vei ajunge primul. – Acum Arhiepiscopul a chicotit din toată inima şi
camera parcă a respirat din nou. – Poate mă ajuţi şi ne întâlnim.
Am râs imaginându-ni-l pe Arhiepiscop care negocia cu Sfântul Petru în
faţa porţilor încrustate cu perle, încercând să obţină un permis special
pentru Dalai Lama.
— Dar potrivit perspectivei budiste, a continuat Dalai Lama, odată ce
într-o viaţă stabileşti o legătură specială, ea va continua vieţi la rând.
Aceasta e perspectiva budistă. Aşadar, poate ne întâlnim chiar atunci. Dar
acum aştept cu nerăbdare ocazia să te văd din nou, numai Dumnezeu ştie
unde.
După ce au fost făcute ultimele fotografii, a trebuit să ne grăbim spre
aeroport. Acum, când Arhiepiscopul se sprijinea în baston, mergând, poate,
mai încet decât înainte, şi vârsta i se vedea puţin mai mult decât se văzuse
în prima parte a săptămânii. Am văzut cum fruntea lui Dalai Lama se
încreţea din cauza preocupării şi grijilor. Spusese că doar Dumnezeu ştie
unde aveau să se întâlnească din nou şi se gândea, poate, dacă Dumnezeu le
va mai da o ocazie în această viaţă.
Pe parcursul săptămânii, cei doi lideri ne spuseseră că nu există bucurie
fără suferinţă, că, de fapt, durerea, suferinţa ne permit să avem parte de
bucurie şi s-o preţuim. Într-adevăr, cu cât ne întoarcem mai mult spre
suferinţă, a noastră şi a celorlalţi, cu atât putem să ne întoarcem mai mult
spre bucurie. Le acceptăm pe amândouă, dând mai tare sonorul vieţii, sau
întoarcem spatele vieţii, devenind incapabili să-i auzim muzica. De
asemenea, ne spuseseră şi demonstraseră că adevărata bucurie este un mod
de a fi, nu o emoţie trecătoare. Ei cultivaseră în lunga lor viaţă acea veselie
permanentă. Ne atrăseseră atenţia că nu putem să căutăm bucuria ca scop în
sine, pentru că aşa pierdem trenul. Bucuria vine mai degrabă din gânduri,
sentimente şi acţiuni cotidiene. Şi ne spuseseră în mod repetat ce trebuie să
facem ca să nu pierdem trenul: să le aducem bucurie celorlalţi.
La maşină, cei doi prieteni bătrâni şi năstruşnici glumeau şi râdeau iar.
Dalai Lama mângâia mâna Arhiepiscopului prin fereastra deschisă a
maşinii. Încă vedeam semnele îngrijorării, sau poate că era doar tristeţea
provocată de faptul că-şi luau rămas-bun. În timp ce motorul a început să
huruie, Dalai Lama l-a privit pe Arhiepiscop, care era în maşină, rămânând
alături de el până în ultimele minute ale vizitei lui. Şi-a împreunat palmele
şi şi-a plecat capul în semn de profund respect şi de prietenie.
Coloana de maşini care mergeau la aeroport s-a pus în mişcare şi Dalai
Lama a rămas în picioare, puţin aplecat în faţă, cu ochii scânteietori,
fluturându-şi degetele în semn de rămas-bun, aşa cum fac copiii. Când ne
îndepărtam, Arhiepiscopul s-a uitat în spate prin fereastra SUV-ului şi a
zâmbit pentru ultima oară spre incredibilul şi nepreţuitul său prieten.
A doua zi, restul echipei de filmare a plecat cu avionul de pe aeroportul
din Dharamsala. Era o zi frumoasă. La patruzeci şi cinci de secunde după ce
avionul lor a decolat, în Nepal s-a produs un cutremur foarte puternic, cu
magnitudinea 7,8.
Dezastrul a fost uriaş şi undele de şoc s-au simţit până în Dharamsala.
Ne-am gândit la toţi cei din regiune pe care-i cunoşteam şi la care ţineam şi
am plâns miile de oameni care muriseră. Am văzut cum oameni din toată
lumea s-au grăbit să-i ajute pe sinistraţi, să-i ajute pe cei în suferinţă şi să
vindece miile de răniţi. Nu am putut să nu ne gândim la comentariul făcut
de Dalai Lama în prima zi de dialoguri, când spusese că nu putem pune
capăt suferinţei provocate de dezastrele naturale, dar putem pune capăt unei
mari părţi din restul suferinţei noastre. Necazurile, boala şi moartea sunt
reale şi inevitabile. Noi alegem dacă agravăm aceste întâmplări inevitabile
ale vieţii prin suferinţa pe care o creăm în mintea şi în inima noastră, prin
suferinţa pe care o alegem. Cu cât facem o alegere diferită pentru a ne
vindeca suferinţa, cu atât putem să ne întoarcem mai mult spre ceilalţi şi să
le vindecăm suferinţa cu ochii inimii udaţi de lacrimi şi plini de râsete. Şi cu
cât ne îndepărtăm mai mult de egoismul nostru pentru a şterge lacrimile
vărsate de ochii celorlalţi – e incredibil – cu atât putem să îndurăm mai
multe, să ne vindecăm mai uşor şi să ne depăşim propria suferinţă. Acesta
era adevăratul lor secret pentru a dobândi bucuria.
 PRACTICI ALE BUCURIEI

DEZVOLTAREA IMUNITĂŢII MENTALE

Pe parcursul săptămânii, Dalai Lama şi Arhiepiscopul făcuseră glume
despre cine se trezea prea devreme şi cine se ruga şi medita prea mult, era
limpede că amândoi cred cu tărie că practicile spirituale sunt baza existenţei
lor, care îi menţine şi îi sprijină în viaţă.
Momentele zilnice de rugăciune şi de meditaţie îi ajută pe amândoi să-şi
păstreze spiritul viu. M-am gândit la ceea ce spusese Arhiepiscopul despre
importanţa şi mai mare a acestor practici pentru cei care nu sunt maeştri
spirituali, dar care trebuie să trăiască şi să moară în vuietul lumii
zbuciumate. Pe parcursul săptămânii, avuseserăm ocazia să discutăm despre
unele practici spirituale care contribuie la cultivarea şi menţinerea bucuriei.
Prezentăm aici nişte practici simple care ne pot ajuta să depăşim
obstacolele din calea bucuriei şi susţin cei opt stâlpi ai bucuriei. Am
încheiat această ultimă secţiune a cărţii cu practici pe care călugării budişti
tibetani le folosesc în mod obişnuit la începutul şi la sfârşitul fiecărei zile.
Celelalte practici pot fi folosite regulat sau doar atunci când sunt necesare.
Asemeni exerciţiilor fizice, practicile spirituale nu sunt scopuri în sine.
Există pentru a ne păstra sănătatea mentală şi imunitatea mentală. Cu cât le
folosim mai mult, cu atât avem mai multe beneficii. Nu există nici o
competiţie spirituală. Ca să obţineţi cât mai multe beneficii, faceţi tot ce e
necesar pentru a le adapta la propria viaţă. (Aduceţi-vă aminte că Dalai
Lama îşi adaptează practica de dimineaţă la genunchii săi care
îmbătrânesc.)
După cum a spus, Dalai Lama crede că ştiinţa este foarte motivantă când
el încearcă să se hotărască dacă se trezeşte sau opreşte ceasul deşteptător.
Am menţionat mai devreme explicaţia dată de Daniel Siegel despre
activitatea creierului în timpul meditaţiei. Se pare că într-adevăr ne folosim
atenţia şi concentrarea pentru a stabili reţele de activare neuronală care ajută
creierul să evite reacţiile emoţionale distructive despre care Dalai Lama a
spus că sunt atât de toxice pentru sănătatea noastră mentală şi fizică. Multe
dintre aceste practici par să confere armonie creierului, astfel încât să putem
reacţiona la provocările inevitabile ale vieţii mai coerent, cu mai puţină
teamă şi mânie şi cu mai multă relaxare şi bucurie.
În epoca noastră definită de recompensarea imediată, orice informaţie
poate fi căutată pe Google în câteva secunde, dar durează până când ajungi
la cunoaştere şi înţelepciune adevărată. Aceste practici te recompensează şi
se aprofundează printr-un efort continuu. De obicei, când începem să
medităm sau să ne rugăm, putem simţi ceea ce Arhiepiscopul a numit
„dulceaţa spirituală“ sau emoţia plăcută şi alinarea care sunt consecinţa
faptului că începem să fim atenţi la viaţa noastră interioară. Asemeni
dulciurilor, acestea sunt gustoase, dar avem parte de adevăratele beneficii
abia atunci când creăm un recipient temporal în care putem să ne vărsăm
inima şi sufletul în timp ce avem parte de bucuriile şi suferinţele vieţii.
Viaţa contemplativă este, prin natura sa, cât se poate de personală şi nu
toate practicile funcţionează pentru toţi oamenii. Găsiţi ce vi se potriveşte.
Aici sunt prezentate doar exemple de practici, inclusiv multe din cele pe
care le folosesc Dalai Lama şi Arhiepiscopul. Sper că vă vor inspira să vă
găsiţi propria practică.

STABILIREA INTENŢIEI DIMINEAŢA

Fiecare acţiune conştientă începe cu o intenţie, care pur şi simplu
stabileşte obiective. Mulţi călugări tibetani fac acest lucru în fiecare
dimineaţă pentru a-şi pregăti mintea şi inima să facă faţă zilei. De
asemenea, îşi stabilesc regulat intenţiile, când se pregătesc să mediteze sau
când efectuează orice sarcină importantă. Alt mod de a determina ce intenţii
aveţi este citirea unor mesaje scurte care vă pot inspira, în armonie cu cele
mai înalte idealuri ale dumneavoastră. Arhiepiscopul celebrează în fiecare
dimineaţă Euharistia, citind fragmente biblice şi reflectând asupra lor. El
respectă slujbele zilei (rugăciunea de dimineaţă, cea de prânz şi cea de
seară), pentru fiecare existând anumite pasaje de citit. De asemenea, îi place
să citească fragmente din marii mistici, care-i călăuzesc inima şi mintea.
1. Aşezaţi-vă comod, fie pe un scaun, ţinând tălpile pe pământ, fie în
floare de lotus. Puteţi face acest exerciţiu şi când încă staţi întins în pat
înainte să vă sculaţi dimineaţa – după ce se opreşte alarma şi înainte să
înceapă goana zilei. Puteţi ţine mâinile pe picioare sau pe abdomen.
2. Închideţi ochii şi respiraţi adânc de câteva ori. Încercaţi să simţiţi cum
se ridică şi coboară stomacul în timp ce respiraţi prin diafragmă.
3. Acum întrebaţi-vă: „Ce-şi doreşte inima mea? Ce-mi doresc pentru
mine, pentru cei dragi şi pentru lume?“ De obicei, dorinţele noastre cele
mai profunde depăşesc poftele şi nevoile noastre temporare. Presupun,
probabil, să trăim cu valori umane profunde care ne fac nespus de fericiţi,
redându-ne locul în ţesătura vieţii. Dalai Lama recurge la o modalitate
simplă de testare a intenţiilor noastre: „Lucrul acesta e doar pentru mine sau
pentru alţii? În beneficiul câtorva oameni sau al celor mulţi? Pentru acum
sau pentru viitor?“ Experimentul acesta poate să funcţioneze ca o hârtie de
turnesol, călăuzindu-ne spre ceea ce ne dorim într-adevăr.
4. Apoi formulaţi-vă intenţia pentru acea zi. De exemplu: „Fie ca azi să-i
întâmpin pe toţi cu dragostea din inima mea.“ Sau „Fie ca azi să-i judec mai
puţin pe ceilalţi“. Sau „Fie ca azi să fiu răbdător şi iubitor cu copiii mei“.
Poate fi o intenţie specifică sau o intenţie generală. Dacă nu ştiţi ce intenţie
aveţi, puteţi repeta următoarele patru rânduri adaptate din rugăciunea
tibetană tradiţională a celor Patru Calităţi Inestimabile, care i-a călăuzit pe
mulţi în călătoria lor spre mai multă compasiune şi o fericire mai mare.
„Fie ca toate fiinţele să dobândească fericirea.
Fie ca toate fiinţele să se elibereze de suferinţă.
Fie ca toate fiinţele să nu fie niciodată despărţite de bucurie.
Fie ca toate fiinţele să sălăşluiască în linişte.“

DEPĂŞIREA OBSTACOLELOR DIN CALEA BUCURIEI

Concentrarea şi eliberarea de stres – o practică de respiraţie
Respiraţia are un rol deosebit de important, fiind centrul practicii
spirituale din multe tradiţii religioase, pentru că reprezintă conexiunea
dintre sinele nostru şi lume. Respiraţia este internă, dar şi externă.
Respiraţia e atât voluntară, cât şi involuntară. Prin urmare, e o cale ideală
prin care ne putem cultiva sinele. Concentrarea, după cum vă amintiţi poate,
e atât de importantă, încât specialistul în neuroştiinţe Richard Davidson a
descoperit că unul din cele patru circuite neuronale ale stării de bine e
dedicat capacităţii noastre de a ne concentra mintea. Simpla respectare a
momentelor de linişte, pe care Arhiepiscopul le păstrează înaintea zorilor,
după-amiaza şi seara, este o altă modalitate de a ne concentra mintea, de a
ne elibera de stres şi de a ne apleca asupra lucrurilor care contează cel mai
mult.
1. Găsiţi un loc liniştit în care puteţi să meditaţi constant. În acest mod
spaţiul fizic – o cameră, un colţ, o pernă – va atrage corpului atenţia că e
timpul să meditaţi.
2. Aşezaţi-vă comod. Dacă staţi pe o pernă sau pe un scaun, încercaţi să
vă aplecaţi puţin înainte, îndepărtându-vă de spătarul scaunului astfel încât
spatele să fie drept. Dacă aveţi dureri cronice de spate, potriviţi postura
după cum e necesar.
3. Închideţi ochii sau ţineţi-i întredeschişi, ca şi când v-aţi odihni.
4. Aşezaţi-vă uşor mâinile pe genunchi sau în poală.
5. Concentraţi-vă atenţia pe respiraţie.
6. Inspiraţi adânc pe nas în timp ce stomacul îşi măreşte volumul.
Asemeni unui ulcior de apă care se umple începând de la fund, şi plămânii
ar trebui să se umple începând de la fund.
7. Expiraţi încet.
8. Puteţi să număraţi fiecare respiraţie după fiecare expiraţie.
9. Puteţi să număraţi de la cinci la zece respiraţii, apoi să repetaţi. Dacă
nu mai puteţi să vă concentraţi şi mintea începe să hoinărească, aşa cum
face mintea uneori, încercaţi, pur şi simplu, să vă concentraţi iar pe
respiraţie. Puteţi începe făcând acest lucru vreme de cinci până la zece
minute şi să prelungiţi intervalul pe măsură ce vă dezvoltaţi practica.
10. Dacă vă simţiţi deosebit de stresat, puteţi să vă imaginaţi că fiecare
respiraţie aduce înăuntru aer rece şi-l răspândeşte prin corp. Apoi, expirând,
puteţi să vă imaginaţi că stresul părăseşte corpul pornind de la gât, umeri,
spate, burtă sau orice loc în care aveţi tendinţa să acumulaţi stres.

Meditaţia în timpul plimbării sau sportul practicat dimineaţa

Arhiepiscopul face în fiecare dimineaţă o plimbare în timpul căreia
meditează şi a continuat acest obicei pe tot parcursul luptei anti-apartheid,
chiar când a primit ameninţări cu moartea. Am avut ocazia să-l însoţesc în
timpul unei plimbări în care medita pe când lucram împreună în Florida. Ne
plimbam în tăcere de jumătate de oră, când cărarea s-a terminat brusc în
faţa unui zid. Nu voi uita niciodată cum a mers până la capătul cărării, chiar
până la zid, astfel încât practic l-a atins cu nasul. În acel moment l-am văzut
pe omul care era gata să facă înconjurul lumii pentru a pune capăt
apartheidului, fără scurtături, fără întoarceri, mergând până la capăt, până la
capăt. Plimbarea, alergarea sau orice alt tip de mişcare poate să fie
transformată într-o experienţă meditativă. Secretul e să evitaţi toate
elementele exterioare care pot să vă distragă atenţia, de exemplu discuţiile,
muzica sau televizorul. Scopul este să ascultaţi doar înţelepciunea spiritului
care vine adesea prin înţelepciunea corpului.

Teama, mânia şi tristeţea – o meditaţie analitică

După cum a spus Dalai Lama, teama, mânia şi tristeţea sunt reacţii
omeneşti fireşti. Teama şi mânia sunt reacţii fireşti la stres şi aceste emoţii
ne transmit informaţii importante. Şi tristeţea poate să ne arate că suntem
nefericiţi din cauza unui lucru din viaţa noastră. Fără îndoială, aceste trei
emoţii au evoluat pentru a ne motiva să ne schimbăm situaţia. După cum a
spus Arhiepiscopul, să fii om înseamnă să simţi, iar aceste emoţii apar
uneori, indiferent de nivelul spiritual la care am ajuns. Totuşi, reacţionând la
o situaţie în mod constant cu teamă, mânie sau tristeţe avem tendinţa să
acumulăm energie negativă. Componentele iraţionale şi obsesive ale acestor
emoţii sunt distructive. Cu ajutorul meditaţiei ne putem dezvolta capacitatea
de a ne elibera de reflexul de tipul „luptă-te sau fugi!“ şi de a mări pauza
dintre stimul şi reacţie pentru a acţiona având o intenţie, în loc să
reacţionăm pur şi simplu emoţional.
— Cuvântul „meditaţie“ are foarte multe implicaţii, a explicat Dalai
Lama. De pildă, o formă de meditaţie implică absenţa gândurilor. Când dau
la o parte draperiile dimineaţa şi văd porumbeii de pe marginea ferestrei,
chiar mă gândesc că acei porumbei practică un fel de meditaţie. Nu dorm,
dar nu au gânduri. Există şi o meditaţie care presupune concentrarea
atenţiei. De pildă, pentru credincioşi, concentrarea unidirecţională asupra
lui Dumnezeu este o modalitate foarte eficientă de a medita şi de a-şi linişti
mintea. În general, practic meditaţia analitică. E o formă de investigaţie
mentală prin care poţi să-ţi vezi gândurile exact ca pe nişte gânduri şi înveţi
cum să te eliberezi de ele, cum să nu te identifici cu ele. Ajungi să recunoşti
că aceste gânduri nu reflectă neapărat adevărul. În meditaţia analitică, te
întrebi constant: „Ce e realitatea? Ce e sinele sau eul la care ţinem atât de
mult şi care ne preocupă atât de mult?“ În meditaţia analitică, reflectăm
asupra efemerităţii şi asupra naturii trecătoare a existenţei noastre. Unele
forme de meditaţie sunt menite pur şi simplu să creeze o stare de absenţă a
gândurilor. Funcţionează ca un calmant, datorită căruia teama şi mânia
dispar pentru o clipă, apoi revin când se termină meditaţia. Datorită
meditaţiei analitice, putem ajunge la cauza temerii sau mâniei. Putem
descoperi, de exemplu, că 90% din mânia noastră e o proiecţie mentală.
Putem descoperi că vorbele mânioase din trecut nu mai există decât în
memoria noastră. Când te gândeşti la toate aceste lucruri, intensitatea
mâniei scade şi îţi dezvolţi imunitatea mentală, astfel încât mânia apare mai
rar. Mulţi oameni cred că meditaţia înseamnă pur şi simplu că stai şi închizi
ochii, a continuat Dalai Lama, închizând ochii şi adoptând o postură rigidă.
Până şi pisica mea poate să practice acest tip de meditaţie. Stă acolo torcând
foarte liniştită. Dacă apare un şobolan, nu-şi face deloc griji. Noi, tibetanii,
recităm multe mantre, de exemplu Om Mani Padme Hum, o mantra care
invocă numele lui Buddha al Compasiunii, dar uităm astfel să investigăm cu
adevărat cauzele suferinţei noastre. Poate că pisica mea, când toarce, recită,
de fapt, Om Mani Padme Hum.
Dalai Lama a râs în hohote la gândul pisicii lui budiste pioase. Nimic,
nici măcar una din cele mai sacre fraze din tradiţia budistă, nu era mai
presus de investigaţiile lui analitice şi de simţul umorului. Pe Dalai Lama îl
interesa adevărul, indiferent unde se găsea el, şi meditaţia analitică era unul
dintre instrumentele cele mai eficiente pentru a-l găsi.
1. Aşezaţi-vă comod.
 2. Puteţi închide ochii sau puteţi să-i ţineţi deschişi. Dacă îi ţineţi
deschişi, menţineţi o privire relaxată şi continuaţi să vă concentraţi asupra
interiorului. Când Dalai Lama meditează, ochii lui rămân deschişi, dar
privirea lui e puţin plecată în jos, fără să se uite la nimic în mod deosebit.
3. Alegeţi acum un subiect sau o experienţă care vă tulbură sau pur şi
simplu priviţi cum apar gândurile şi sentimentele şi recunoaşteţi că sunt
temporare, fără să le judecaţi sau să vă identificaţi cu ele. Unele vor fi
luminoase şi plăcute, altele vor fi întunecate şi frământate, dar toate trec, cu
timpul. Lăsaţi-le să plutească prin minte asemeni norilor de pe cer.
4. Acum întrebaţi-vă: „E adevărat gândul meu? Cum ştiu sigur? Mă
ajută în situaţia aceasta? Pot să mă gândesc la situaţia aceasta sau s-o
abordez printr-o altă metodă mai bună?“ Să vedem cum am putea analiza
cele trei emoţii umane negative fundamentale, adesea provocatoare.
Pentru teamă, poate fi de ajutor să vă confruntaţi direct cu teama. Puteţi
să vă gândiţi la cel mai rău lucru care s-ar întâmpla dacă teama se
adevereşte. Aţi supravieţui dacă într-adevăr s-ar întâmpla? Oare acest lucru
ar putea fi, de fapt, benefic pentru dumneavoastră sau cei dragi? Ce aţi
putea să învăţaţi sau ce ar putea să înveţe ei dacă s-ar întâmpla acest lucru?
Cum ar putea acest lucru să vă permită dumneavoastră sau lor să vă
dezvoltaţi şi să deveniţi mai profunzi? De exemplu, poate că vă faceţi griji
pentru copilul dumneavoastră care are probleme la şcoală şi vă temeţi că
acest lucru ar avea consecinţe neplăcute. Întrebaţi-vă: „E adevărat că aceste
consecinţe se vor produce cu siguranţă? Cum ştiu sigur? Grijile mele
îmbunătăţesc situaţia? Cum aş putea să privesc sau să abordez mai bine
această situaţie? Ce ar putea să înveţe copilul meu din această experienţă?
Cum ar putea să evolueze şi să se dezvolte ca persoană?“ Când ne
întoarcem şi ne confruntăm cu lucrurile de care ne temem, acestea îşi pierd
puterea de a ne înspăimânta. Nu mai e nevoie să ne opunem, ci putem să le
facem faţă.
Pentru mânie, puteţi să vă întrebaţi ce rost are. Poate fi util să vă gândiţi
la povestirea lui Dalai Lama despre şoferul său, care era atât de mânios
pentru că s-a lovit cu capul de aripa maşinii, încât s-a dat voit cu capul de
aripa maşinii. Adesea, mânia presupune o dezamăgire sau o aşteptare
frustrată. Întrebaţi-vă: „Ce aşteptare aveam? Pot să mă eliberez de ea şi să
accept situaţia sau cum sunt alţii, în loc să mă gândesc cum ar trebui să fie?
Pot, de asemenea, să înţeleg rolul meu în conflict? Pot să înţeleg contribuţia
mea la situaţia din cauza căreia sunt mânios? Dacă sunt mânios din cauza a
ceea ce s-a spus, pot să înţeleg că acestea sunt doar cuvinte care nu mai
există, care, asemeni tuturor lucrurilor, sunt efemere? Oare mânia mea va
ajuta pe cineva, inclusiv pe mine?“ Puteţi, de asemenea, să vă gândiţi şi la
faptul că mânia, dacă nu e stăpânită, determină acţiuni distructive – de la
rostirea unor vorbe care rănesc la violenţă cruntă – pe care mai târziu le
regretăm. Gândiţi-vă cum poate mânia să distrugă relaţii, să vă îndepărteze
de ceilalţi şi să vă răpească pacea.
Pentru tristeţe, puteţi să căutaţi alinare sau să ţineţi seama de lucrurile cu
care sunteţi binecuvântaţi. După cum am văzut, tristeţea este o emoţie care
exprimă nevoia noastră de celălalt şi suferinţele noastre se reduc la jumătate
când sunt împărtăşite. Putem, de asemenea, să recunoaştem că, deşi durează
mai mult decât alte emoţii, şi tristeţea va trece. Toată viaţa, inclusiv tristeţea
şi suferinţa, este trecătoare şi se va sfârşi. Întotdeauna vor fi suişuri şi
coborâşuri în orice viaţă, în orice an, în orice zi. Starea noastră de spirit
depinde atât de mult de lucrurile asupra cărora ne concentrăm. Putem alege
să ne concentrăm asupra lucrurilor care ne merg bine şi care le merg bine
oamenilor din viaţa noastră. După cum a spus Arhiepiscopul, trebuie să
ţinem seama de lucrurile cu care suntem binecuvântaţi. Concentrându-ne
atenţia asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători, putem să
reducem timpul pe care-l petrecem cuprinşi de tristeţe şi să ne întoarcem
repede la bucurie. Capacitatea lui Dalai Lama de a se concentra asupra
modului în care l-a îmbogăţit viaţa în exil, nu asupra tuturor lucrurilor pe
care le-a pierdut, i-a permis să depăşească tristeţea, durerea, chiar
disperarea.

Frustrarea şi mânia – o rugăciune

În timpul apartheidului, Arhiepiscopul se ruga în fiecare zi pentru
funcţionarii guvernului care menţineau sistemul de oprimare. Se ruga
pentru ca ei să-şi transforme inimile şi să schimbe sistemul rasist pe care l-
au creat, dar se ruga sincer şi pentru starea lor de bine. Îl ajuta mai mult să-i
iubească decât să-i urască şi în cele din urmă acest lucru a făcut posibilă
colaborarea cu ei ca să faciliteze tranziţia ţării spre democraţie.
1. Închideţi ochii şi concentraţi-vă atenţia asupra interiorului.
2. Gândiţi-vă la persoana care vă supără şi spuneţi o rugăciune pentru
ea. Rugaţi-vă pentru bucuria şi fericirea ei. Doriţi-i sincer să-i fie bine.
Priviţi-o ca pe un copil al Domnului care merită dragostea lui Dumnezeu
sau ca pe altă fiinţă umană care împărtăşeşte dorinţa dumneavoastră de a fi
fericit şi de a evita suferinţa.
3. Încercaţi să faceţi acest lucru în fiecare zi timp de două săptămâni.
Vedeţi cum se schimbă relaţia cu acea persoană.

Singurătatea – o practică de recunoaştere a umanităţii comune

Dalai Lama vorbeşte constant despre umanitatea noastră comună la
„primul nivel“. Lucrurile care ne despart (originea etnică, rasa,
naţionalitatea, chiar genul) sunt mult mai puţin însemnate decât lucrurile
care ne unesc: umanitatea noastră comună, emoţiile noastre omeneşti şi
dorinţa noastră fundamentală de a fi fericiţi şi de a evita suferinţa. Pentru că
fiecare din noi avem un corp uman, un creier uman şi o inimă umană,
fiecare din noi avem aceleaşi năzuinţe omeneşti şi, aşa cum subliniază
adesea Arhiepiscopul, aceleaşi slăbiciuni şi vulnerabilităţi omeneşti.
Practica de recunoaştere a umanităţii comune ne aduce aminte că, în ciuda
aparenţelor şi temerilor noastre de a nu fi respinşi, suntem, într-adevăr,
profund conectaţi, chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru.
Arhiepiscopul s-a născut la mică distanţă de Leagănul Omenirii, locul
unde, se presupune, îşi are originea specia noastră. În numai o mie de ani
ne-am răspândit în toată lumea. După cum a spus Arhiepiscopul: „Chiar
suntem toţi veri, poate doar îndepărtaţi de câteva mii de ori.“
1. Gândiţi-vă la o fiinţă pe care o iubiţi – un copil, un părinte, un prieten
bun sau chiar un animal de companie pe care îl îndrăgiţi. Gândiţi-vă la ea
şi lăsaţi-vă cuprins de dragostea pe care o simţiţi faţă de ea. Observaţi
senzaţia de căldură şi de deschidere pe care v-o dă dragostea faţă de ea.
2. Imaginaţi-vă dorinţa ei de a fi fericită şi de a evita suferinţa. Gândiţi-
vă cum trăieşte pentru a-şi împlini aceste aspiraţii.
3. Gândiţi-vă la o persoană pe care o cunoaşteţi, dar nu o cunoaşteţi
bine. Aţi putea să vă gândiţi la un coleg de serviciu, un coleg de la şcoală
sau cineva care lucrează la unul din magazinele unde faceţi cumpărături.
Încercaţi să vedeţi care e diferenţa dintre sentimentele dumneavoastră faţă
de persoana aceasta şi sentimentele faţă de persoana la care tocmai v-aţi
gândit mai înainte. Adesea, nu simţim empatie sau conexiune faţă de cei pe
care-i considerăm străini. Poate că simţiţi indiferenţă, poate o senzaţie de
separare, poate chiar o judecaţi. Acum încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi
această persoană. Imaginaţi-vă viaţa ei, speranţele ei, visurile ei, temerile ei,
dezamăgirile ei şi suferinţa ei. Recunoaşteţi că, la fel ca dumneavoastră,
vrea să dobândească fericirea şi să evite chiar şi cea mai mică suferinţă.
Lăsaţi-vă mintea să zăbovească asupra acestui lucru şi înţelegeţi că de fapt
cunoaşteţi foarte bine persoana respectivă, pentru că împărtăşiţi deja
legătura cea mai însemnată – umanitatea comună. Poate că se simte la fel de
singură ca dumneavoastră şi încercând să vă apropiaţi de ea aţi putea să-i
faceţi un dar.
4. Folosiţi această înţelegere şi faţă de restul lumii. Începeţi să trăiţi
pornind de la conexiunea aceasta abia descoperită deschizându-vă inima în
faţa celor din jurul dumneavoastră. Puteţi începe zâmbind sau privindu-i cu
căldură şi înclinând capul. Modul de a te raporta la prezenţa unei persoane
este diferit de la o cultură la alta, dar găsiţi ceea ce se cuvine în situaţia
dumneavoastră şi începeţi să-i salutaţi pe ceilalţi membri ai familiei umane.
Nu vă descurajaţi dacă unii suferă din cauza propriei singurătăţi şi izolări şi
par să nu vă vadă. Puteţi să vă apropiaţi de ei datorită singurătăţii pe care aţi
cunoscut-o chiar dumneavoastră. Salutaţi lumea cu mai multă încredere,
bunătate şi compasiune, iar lumea vă va saluta cu mai multă încredere,
bunătate şi compasiune. Când zâmbiţi lumii, lumea are tendinţa să vă
răspundă cu un zâmbet.

Invidia – o practică Mudita

Când suntem invidioşi, avem un sentiment agasant de nemulţumire care
şterge bucuria, pentru că vedem doar ce nu avem, nu ceea ce avem. Invidia
e o otravă amestecată cu vină şi autocritică. Ne distruge fericirea şi goleşte
lumea de bogăţii şi minunăţii. La fel ca în cazul practicii de recunoaştere a
umanităţii comune, budismul are un exerciţiu care rupe lanţurile izolării şi
geloziei care ne despart: se numeşte mudita, practica prin care te bucuri de
norocul celorlalţi. Aşa cum un părinte poate să se bucure de norocul
copilului său, putem să ne bucurăm de norocul celorlalţi când ne extindem
identitatea pentru a-i include în ea şi când ne deschidem inima pentru a
simţi bucuria lor ca şi când ar fi a noastră.
1. Imaginaţi-vă persoana care are un lucru pentru care o invidiaţi.
2. Recunoaşteţi umanitatea pe care o împărtăşiţi. Puteţi să vă raportaţi la
experienţa anterioară sau să vă concentraţi, pur şi simplu, asupra
speranţelor, visurilor, temerilor, dezamăgirilor şi suferinţei persoanei pe
care o invidiaţi. Recunoaşteţi că, asemeni dumneavoastră, persoana pe care
o invidiaţi vrea să dobândească fericirea şi să evite chiar şi cea mai mică
suferinţă.
3. Imaginaţi-vă cât de fericită o face lucrul pe care-l are. Gândiţi-vă ce
înseamnă pentru ea şi familia ei acest lucru pentru care o invidiaţi. Maşina,
casa sau funcţia poate fi o sursă de deosebită satisfacţie. Încercaţi să vă
lărgiţi inima pentru a o include împreună cu norocul ei. Bucuraţi-vă de
norocul ei. Bucuraţi-vă că nu are nevoie s-o ajutaţi, pentru că s-a ajutat
singură.

Suferinţa, necazurile şi boala – o practică Lojong

O premisă fundamentală a formării tibetane a minţii, lojong, presupune
să incluzi în practica ta spirituală orice suferinţă şi nenorocire de care ai
parte şi să le foloseşti pentru a te dezvolta şi a evolua. Să spunem că aveţi
un şef care e o persoană dificilă. Puteţi vedea acest lucru ca pe o provocare
de a deveni mai responsabil, mai rezistent şi mai tenace. Dacă aveţi un
accident de maşină şi maşina dumneavoastră a fost distrusă, în loc să vă
concentraţi pe maşina pierdută aţi putea fi recunoscător pentru că nu aţi fost
rănit. Dacă treceţi printr-o criză financiară sau chiar daţi faliment, puteţi să
vedeţi experienţa ca pe o ocazie de a avea empatie faţă de alţi oameni cu
probleme asemănătoare şi de a vă dezvolta capacitatea de empatie şi de
compasiune. După cum spunea Arhiepiscopul, unele aspecte ale empatiei şi
compasiunii pot fi descoperite doar prin suferinţă.
1. Gândiţi-vă la motivele pentru care suferiţi sau treceţi prin dificultăţi.
 2. Gândiţi-vă la alţii care se află în aceeaşi situaţie. Puteţi să vă gândiţi
la alţii care ar putea fi într-o situaţie asemănătoare sau care sunt, poate, într-
o situaţie şi mai grea? Simţiţi empatie şi compasiune faţă de ei?
3. Cum ar putea să vă ajute această situaţie? Ce aţi putea câştiga din
această experienţă? Ce lecţii pot fi învăţate? Cum ar putea această situaţie
să vă ajute să vă dezvoltaţi şi să vă maturizaţi ca persoană?
4. Încercaţi să fiţi recunoscător pentru ocazia pe care v-au dat-o
suferinţa şi necazurile.
5. Încercaţi să spuneţi: „Fie ca suferinţa mea să-i scutească pe alţii de o
suferinţă asemănătoare.“ Cum puteţi să vă folosiţi suferinţa pentru a alina
suferinţa altora? Pot acţiunile dumneavoastră să-i ajute pe alţii să nu mai
treacă printr-o suferinţă asemănătoare sau să contribuie la diminuarea
suferinţei altora?

Suferinţa, necazurile şi boala celorlalţi –

o practică Tonglen
Celebra practică Tonglen ne permite să fim receptivi şi să-i ajutăm pe
ceilalţi când suferă, confruntându-se cu necazuri sau cu boli. Această
practică e punctul culminant al Formării în domeniul Cultivării
Compasiunii şi se bazează pe o practică budistă răspândită şi eficientă. În
cadrul acestei practici, preluăm suferinţa celorlalţi şi le dăruim dragostea
noastră, curajul nostru, puterea noastră şi bucuria noastră. În A Fearless
Heart, Jinpa spune o poveste emoţionantă despre Tonglen: O persoană care
a participat la Formarea în domeniul Cultivării Compasiunii, consilier la un
spital, a povestit cum practica o ajutase când a fost chemată în sala unde
erau primite urgenţele din cauza unui accident în care se înecase un copil.
„Am simţit cum mi se strânge inima de tot, fiindcă ştiam cât e de gravă o
asemenea situaţie – pentru toţi cei implicaţi cel mai greu e când e vorba de
un copil. În timp ce mergeam spre sala unde sunt primite urgenţele, m-am
rugat să am forţă. Asistenta mi-a spus că, de fapt, era vorba de doi copii,
fraţi, şi că medicii efectuau resuscitarea cardio-pulmonară, dar lucrurile nu
stăteau deloc bine. Când am intrat în sală şi am văzut-o pe tânăra mamă
care stătea aplecată şi plângea amarnic, am simţit cum mi se crispează tot
corpul… Am fost copleşită, de parcă urma să mă prăbuşesc sub greutatea
suferinţei şi din cauza sarcinii pe care o aveam de îndeplinit. Cum puteam
s-o ajut? Apoi mi-am adus aminte de Tonglen, tehnica prin care dăruieşti şi
primeşti… Aşa că am inspirat suferinţa de parcă ar fi fost un nor întunecat
şi am expirat lumină aurie din inima mea în sală şi spre toţi cei cu care mă
întâlneam. S-a produs o integrare la un nivel complet nou. Am putut să mă
deschid faţă de experienţa suferinţei şi am găsit un lucru necesar şi preţios
pe care puteam să mă sprijin. Suferinţa a devenit fluidă odată cu fiecare
respiraţie şi m-a acoperit, astfel încât am început să mă deblochez. Am
început să mă simt liberă, pentru că nu eram încătuşată în experienţa
suferinţei, libertatea pe care am primit-o a fost un rezultat al faptului că mă
implicasem activ în ea.“
Practica Tonglen poate fi folosită şi pentru a ne diminua suferinţa
eliberându-ne de egoismul nostru excesiv şi concentrându-ne asupra
celorlalţi. Jinpa mai spune o poveste, despre muzicianul tibetan Nawang
Khechog, care a suferit un accident de maşină îngrozitor şi a trebuit să fie
supus mai multor operaţii pentru a i se salva viaţa. Practica Tonglen l-a
ajutat în timpul săptămânilor când suferea şi nu ştia dacă va trăi. Stătea ore
întregi în pat gândindu-se la alţi oameni care aveau parte de durere fizică şi
psihică. Inspira suferinţa lor şi expira compasiune şi preocupare faţă de
recuperarea lor. Khechog s-a vindecat complet şi a putut să cânte iar.
Practica Tonglen poate să ne permită să devenim oaze de pace şi de
vindecare. Dalai Lama a folosit această practică pentru a transforma nu
numai suferinţa protestatarilor tibetani care erau răniţi în timpul
demonstraţiilor din Tibet în 2008, ci şi mânia şi ura soldaţilor chinezi care
se purtau violent cu protestatarii. După cum explica Dalai Lama, fie că i-a
ajutat sau nu pe cei de acolo, această practică a transformat relaţia lui cu
suferinţa şi i-a permis să reacţioneze mai eficient.
1. Începeţi liniştindu-vă mintea, respirând adânc de mai multe ori.
2. Gândiţi-vă la o persoană care suferă. Puteţi alege o persoană dragă,
un prieten sau chiar un întreg grup de persoane, de exemplu un grup de
refugiaţi.
3. Gândiţi-vă că, asemeni dumneavoastră, vor să depăşească suferinţa şi
să fie vesele. Încercaţi să simţiţi preocupare faţă de starea de bine a
persoanei sau persoanelor asupra căreia sau cărora vă concentraţi. Simţiţi în
adâncul inimii dorinţa ca ea sau ele să se elibereze de suferinţă.
4. Preluaţi suferinţa lor. Când inspiraţi, imaginaţi-vă durerea care e
extrasă din corpul lor şi se risipeşte când întâlneşte căldura şi lumina
strălucitoare din inima dumneavoastră plină de compasiune. Puteţi vedea
durerea lor ca pe nişte nori întunecaţi care se risipesc când întâlnesc lumina
strălucitoare din inima dumneavoastră. Dacă ideea de a prelua suferinţa
altora vă preocupă sau vă tulbură, puteţi să vă imaginaţi că suferinţa lor se
dizolvă într-o sferă strălucitoare de lumină din faţa dumneavoastră, care
radiază din inima dumneavoastră plină de compasiune.
5. Dăruiţi bucurie. Când expiraţi, imaginaţi-vă că trimiteţi acelei sau
acelor persoane raze de lumină pline de dragostea şi de compasiunea
dumneavoastră, de curajul şi de încrederea dumneavoastră, de forţa şi de
bucuria dumneavoastră.
6. Repetaţi această practică prin care preluaţi suferinţa şi o transformaţi
dăruind bucurie. Dacă aţi folosit această practică pentru o persoană sau
pentru o fiinţă dragă, o puteţi extinde la alţii care suferă în toată lumea.
Dacă preluaţi suferinţa unei persoane care e rănită de ceilalţi, puteţi să luaţi
cruzimea şi ura care provoacă răul şi să dăruiţi dragostea şi bunătatea
dumneavoastră. Dacă vă simţiţi în stare, puteţi exersa preluând suferinţa
tuturor persoanelor şi dăruindu-le compasiunea şi bucuria dumneavoastră.
Staţi liniştit şi lăsaţi dragostea şi bucuria să radieze din inima
dumneavoastră.

Retragerea în tăcere
O dată sau de două ori pe an, Arhiepiscopul se retrage între şapte şi zece
zile în tăcere. E îndrumat de un mentor spiritual care elaborează un program
corespunzător nevoilor sale. Pentru Arhiepiscop, retragerea în tăcere e o
perioadă netulburată, intensă, de rugăciune, reflecţie, introspecţie şi odihnă
profundă. Izolarea ocupă un loc important şi în viaţa lui Dalai Lama. Pe
lângă mai multe perioade scurte de izolare la reşedinţa sa, se retrage, de
asemenea, o lună în timpul verii musonice, în general în Ladakh. În
zbuciumul aprig din viaţa noastră, aceste perioade de izolare sunt mai
importante decât oricând. Nu trebuie să fii un lider spiritual cunoscut de
întreaga lume ca să ai nevoie de o astfel de izolare.
 Meditaţia asupra morţii
Toate tradiţiile spirituale ne aduc aminte că moartea e o parte inevitabilă
din viaţa noastră, iar meditaţia asupra efemerităţii noastre ne poate ajuta să
ne stabilim priorităţile, să privim în perspectivă şi să fim recunoscători.
Sfântul Benedict a spus faimoasa frază: „Păstrează moartea în faţa ochilor.“
Asemeni tuturor temerilor, teama de moarte creşte din umbră. Moartea e
semnul suprem al vremelniciei şi efemerităţii oricărei vieţi. Ne poate ajuta
să ne aducem aminte că nu trebuie să irosim nici o zi şi că fiecare moment
contează. Această meditaţie asupra morţii e mult mai puţin intensă decât
cea pe care a descris-o Dalai Lama, dar are acelaşi scop: cel de a folosi
moartea ca semn care ne ajută să trăim cu adevărat.
1. Reflectaţi asupra cuvintelor: „Tot ce are o naştere are şi o moarte, iar
eu nu sunt o excepţie.“
2. Gândiţi-vă la lucrul acesta: „Există multe condiţii care pot provoca
moartea. Moartea nu poate fi oprită niciodată. Nimic nu poate împiedica
inevitabilul.“
3. Acum imaginaţi-vă că sunteţi pe patul de moarte. Puneţi-vă
următoarele întrebări: „I-am iubit pe ceilalţi? Le-am adus bucurie celorlalţi?
Le-am arătat compasiune? A contat viaţa mea pentru ceilalţi?“
4. Imaginaţi-vă înmormântarea dumneavoastră. Imaginaţi-vă că oamenii
dragi fac pregătiri pentru înmormântarea dumneavoastră şi vorbesc despre
dumneavoastră spunând „răposatul cutare“.
5. Gândiţi-vă ce ar spune oamenii despre dumneavoastră. Sunteţi
mulţumit de ceea ce ar putea spune? Ce aţi putea schimba acum pentru a
schimba ceea ce se va spune atunci?
6. Încheiaţi luând următoarea hotărâre: „Întotdeauna voi trăi având un
scop în viaţă. Timpul nu se opreşte niciodată şi depinde de mine să-mi
folosesc timpul într-un mod cât mai semnificativ. Voi trăi în armonie cu cele
mai profunde aspiraţii ale mele, astfel încât, atunci când îmi vine ceasul, să
pot pleca împăcat şi fără remuşcări.“

CULTIVAREA CELOR OPT STÂLPI AI BUCURIEI

 Perspectiva – o practică a distanţării de sine
Multe dintre practicile prezentate deja contribuie la cultivarea
perspectivei. Practicile de meditaţie ne ajută să trecem de la reacţiile
emoţionale la reflecţie, activând centri neuronali mai evoluaţi. Putem să
dobândim o „perspectivă mai amplă“, cum o numeşte Dalai Lama,
îndepărtându-ne de situaţia noastră pentru a vedea imaginea de ansamblu.
Oamenii de ştiinţă au numit această practică „distanţarea de sine“; ea ne
permite să ne gândim cu mai multă luciditate la problemele noastre, precum
şi să ne diminuăm reacţia la stres şi emoţiile negative. Această perspectivă
mai largă ne permite, de asemenea, să ne depăşim egoismul limitat şi
imediat şi să căpătăm o perspectivă care ţine cont de interesele celorlalţi.
După cum spune Arhiepiscopul, adoptarea acestei perspective asemănătoare
cu cea a lui Dumnezeu ne permite să vedem ce-i ajută pe toţi copiii
Domnului. Capacitatea de a ne depăşi egoismul e esenţială pentru orice
lider bun, al unei naţiuni, al unei organizaţii sau al unei familii.
1. Gândiţi-vă la o problemă sau la o situaţie cu care vă confruntaţi.
2. Descrieţi problema ca şi când i s-ar întâmpla altcuiva – folosind
numele dumneavoastră în locul cuvintelor eu, mie sau al meu.
3. Imaginaţi-vă problema din perspectiva unei săptămâni, a unui an sau
chiar a unui deceniu din acest moment. Această situaţie sau întâmplare va
mai avea impact asupra dumneavoastră? Vă veţi mai aduce aminte de ea?
Ce veţi fi învăţat din această experienţă?
4. Observaţi-vă viaţa dintr-o perspectivă asemănătoare cu cea a lui
Dumnezeu sau dintr-o perspectivă universală. Priviţi-vă temerile şi
frustrările din acest punct de vedere. Acum priviţi-i pe toţi ceilalţi oameni
implicaţi ca şi când au o valoare egală şi merită dragoste şi respect. Apoi
întrebaţi-vă ce va fi de folos întregului.

Umilitatea – o practică Lojong

Umilitatea ne ajută să ne aducem aminte de legătura noastră comună cu
ceilalţi. Ne ajută să evităm izolarea, judecăţile categorice şi indiferenţa. Ne
ajută să ne aducem aminte că toţi suntem copii pe care Dumnezeu îi iubeşte
la fel, după cum spunea Arhiepiscopul, şi că suntem doar unul din cei şapte
miliarde de oameni de pe planetă. Ne ajută să ne aducem aminte că toţi
suntem în aceeaşi situaţie.
1. Gândiţi-vă la toţi oamenii care sunt responsabili pentru viaţa
dumneavoastră. Gândiţi-vă la părinţii dumneavoastră, care v-au dat viaţă, la
profesorii dumneavoastră, care v-au format, la cei care au cultivat hrana
dumneavoastră şi care au făcut hainele dumneavoastră, la ceilalţi,
nenumăraţi, care sunt responsabili pentru că dumneavoastră aveţi viaţa pe
care o aveţi în fiecare zi. Acum gândiţi-vă la toţi cei care au descoperit şi
creat toate lucrurile care, ni se pare, se înţeleg de la sine, locuinţa, recoltele
şi medicamentele. Gândiţi-vă la toţi strămoşii care au trăit şi au supravieţuit
pentru ca dumneavoastră să vă naşteţi, care s-au confruntat cu greutăţi
uriaşe pentru ca dumneavoastră să aveţi viaţa de acum. Acum gândiţi-vă la
membrii familiei şi la prietenii care dau sens şi scop vieţii dumneavoastră.
2. Lăsaţi-vă inima să se deschidă şi să simtă dragoste şi apreciere pentru
toţi aceşti oameni. Simţiţi bucuria şi aprecierea uriaşe care apar când aveţi
parte de tot ceea ce vi s-a dăruit, înţelegând cât de mult depindem de
ceilalţi, cât de slabi suntem când suntem despărţiţi şi cât de puternici
suntem împreună.

Să râdem de noi înşine pentru a ne dezvolta umorul

Umorul pare un lucru spontan şi firesc, care nu poate fi cultivat, dar
capacitatea de a râde de noi înşine şi de a vedea ironiile pline de sens şi
realităţile amuzante din viaţa noastră este, de fapt, asemeni perspectivei,
ceva ce putem să învăţăm în timp.
1. Gândiţi-vă la una din limitele, imperfecţiunile sau slăbiciunile
dumneavoastră omeneşti. Dacă puteţi să vă distanţaţi puţin, gândiţi-vă la un
lucru în legătură cu persoana dumneavoastră care chiar este foarte amuzant.
Dalai Lama poate să râdă de engleza sa limitată. Arhiepiscopul poate să
râdă de nasul lui mare. Care e lucrul pe seama căruia puteţi să râdeţi în
legătură cu dumneavoastră? Când puteţi râde de dumneavoastră înşivă, veţi
putea să le permiteţi celorlalţi să se simtă mai apropiaţi de dumneavoastră şi
să-i inspiraţi să-şi accepte propriile limite, imperfecţiuni şi slăbiciuni.
2. Râdeţi de dumneavoastră înşivă. Data viitoare când sunteţi într-o
situaţie în care vă purtaţi într-un fel amuzant sau spuneţi ceva amuzant sau
pur şi simplu nu sunteţi perfect, chicotiţi pe seama dumneavoastră sau
transformaţi situaţia într-o glumă. Umorul este una dintre cele mai bune
modalităţi de a pune capăt conflictului, mai ales când puteţi să vă amuzaţi
chiar de dumneavoastră sau să recunoaşteţi că reacţionaţi exagerat sau
stupid.
3. Râdeţi de viaţă. Data viitoare când ceva vă întârzie sau ceva nu merge
aşa cum vă doriţi, încercaţi să fiţi amuzat de situaţie în loc să vă mâniaţi sau
să vă enervaţi. Veţi observa cum amuzamentul dumneavoastră îi face pe
ceilalţi să se relaxeze şi, adesea, poate să îmbunătăţească situaţia. În mod
asemănător, când vă confruntaţi cu anumite ironii în viaţa dumneavoastră de
zi cu zi, încercaţi să vedeţi umorul.

Acceptarea – o meditaţie
Orice posibilitate de bucurie presupune acceptarea realităţii. După cum
explicau şi Arhiepiscopul, şi Dalai Lama, acesta este singurul loc de unde
poţi începe să determini schimbarea, personală sau globală. Meditaţia este
un exerciţiu care ne permite să ne acceptăm viaţa clipă de clipă fără să
formulăm judecăţi categorice şi fără să ne aşteptăm ca viaţa să fie altfel
decât e.
1. Aşezaţi-vă comod, fie pe un scaun, ţinând tălpile pe pământ, fie în
floare de lotus. Puteţi să vă ţineţi mâinile pe picioare sau în poală.
2. Închideţi ochii şi respiraţi adânc de mai multe ori. Încercaţi să simţiţi
cum se ridică şi coboară stomacul în timp ce inspiraţi aer.
3. Fiţi atenţi la ceea ce auziţi în jur. Observaţi cum e însufleţită lumea de
sunete. Pe măsură ce apar gândurile legate de aceste zgomote – judecăţi,
evaluări, enervări –, lăsaţi observaţiile şi evaluările să se îndepărteze.
4. Nu vă mai concentraţi pe respiraţie şi, rămânând în momentul prezent,
observaţi orice alte gânduri sau sentimente care apar. Poate că veţi observa
un disconfort în corp sau va apărea un sentiment sau aţi putea avea un gând
legat de un lucru pe care trebuie să-l realizaţi sau pe care-l aveţi de făcut.
5. Pe măsură ce apar gândurile, lăsaţi-le să plutească fără să le judecaţi
sau să fiţi prins în mrejele lor. Începeţi să vedeţi gândurile doar ca pe nişte
gânduri, fără să vă identificaţi cu ele. Observaţi, pur şi simplu, fiecare
moment fără să formulaţi judecăţi.
6. Gândiţi-vă la o situaţie pe care vă vine greu s-o acceptaţi. Poate că
aveţi probleme să vă găsiţi un loc de muncă sau un partener de viaţă ori
poate că e vorba de boala unui prieten sau de o realitate colectivă –
războiul, de exemplu.
7. Aduceţi-vă aminte că aceasta e natura realităţii. Aceste realităţi
dureroase chiar ni se întâmplă nouă, li se întâmplă celor pe care-i iubim şi
se întâmplă în lumea noastră.
8. Recunoaşteţi că nu puteţi identifica toţi factorii care au determinat
această întâmplare.
9. Acceptaţi că ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat deja. Nu puteţi face
nimic pentru a schimba trecutul.
10. Aduceţi-vă aminte: „Pentru a obţine tot ce e mai bun din această
situaţie, trebuie să accept realitatea existenţei ei.“
11. Mai puteţi să recitaţi sau să reflectaţi asupra unuia din următoarele
două fragmente, unul din tradiţia budistă, celălalt din tradiţia creştină:
„Dacă se poate face ceva,
ce rost are mâhnirea?
Şi dacă nu se poate face nimic,
ce rost are să fii mâhnit?“
— Shantideva, Calea lui Bodhisattva
„Doamne, dă-ne harul de a accepta cu seninătate
lucrurile care nu pot fi schimbate,
curajul de a schimba
lucrurile care ar trebui schimbate
şi înţelepciunea de a face deosebirea
dintre cele două.“
— Reinhold Niebuhr, Rugăciunea pentru seninătate

Cei patru paşi pe calea iertării

Arhiepiscopul a devenit cel mai respectat mesager al iertării în lume când
a fost rugat de Nelson Mandela, preşedintele de atunci, să prezideze Truth
and Reconciliation Commission în Africa de Sud. În numeroasele decenii
care au trecut de la acel efort de pionierat de a folosi adevărul, iertarea şi
reconcilierea pentru depăşirea conflictelor violente, Arhiepiscopul a fost
întrebat: „Cum anume iertăm?“ În vreme ce majoritatea liderilor spirituali,
inclusiv Arhiepiscopul şi Dalai Lama, susţin cu hotărâre importanţa iertării,
foarte puţini oameni vorbesc despre procesul propriu-zis al iertării. În The
Book of Forgiving, Arhiepiscopul şi fiica lui, Mpho Tutu, au prezentat cei
patru paşi pe calea universală a iertării. Acest proces gradat a fost făcut
public în cadrul Global Forgiveness Challenge (forgivenesschallenge.com)
şi până acum a fost folosit de oameni din peste 170 de ţări. Iertarea poate fi
un proces destul de intens şi aceste două resurse le vor fi de folos celor care
se străduiesc să ierte surse majore de durere şi de traumă. Resursele prezintă
şi cum putem să ne cerem iertare şi să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine.
Aceştia sunt paşii de bază pe calea iertării, combinaţi cu rezultate ale celor
mai recente cercetări în domeniul neuroştiinţei.
1. Spuneţi-vă povestea. Orice iertare trebuie să înceapă prin confruntarea
cu adevărul. Puteţi s-o scrieţi într-un jurnal sau să-i povestiţi ce s-a
întâmplat unui prieten în care aveţi încredere. Spunându-vă povestea, veţi
integra amintirile în conştiinţa dumneavoastră şi veţi dezamorsa o parte din
reacţiile emoţionale. Pentru ca amintirile să se vindece şi pentru a evita să
retrăiţi trauma, vă ajută să vă imaginaţi că priviţi cum are loc întâmplarea
într-un film. Astfel puteţi reduce posibilitatea de declanşare a reacţiei la
stres. Un protocol ştiinţific stabilit de Ethan Kross şi de colegii săi
sugerează să vă evocaţi experienţa în acest mod: Închideţi ochii. Întoarceţi-
vă în momentul şi în locul experienţei emoţionale şi priviţi scena cu ochii
minţii. Acum faceţi câţiva paşi înapoi. Îndepărtaţi-vă de situaţie până într-
un punct din care puteţi să priviţi de la distanţă cum se derulează
întâmplarea şi să vă vedeţi implicat în întâmplare prin ipostaza
dumneavoastră aflată la distanţă. Priviţi cum se derulează experienţa de
parcă i s-ar întâmpla iar şi iar ipostazei dumneavoastră aflate la distanţă.
Observaţi sinele dumneavoastră aflat la distanţă.
2. Verbalizarea durerii. Faptele sunt fapte, dar aceste experienţe au
provocat emoţii puternice şi durere, pe care e important să le verbalizaţi. În
timp ce priviţi cum situaţia se derulează în jurul sinelui dumneavoastră
aflat la distanţă, încercaţi să-i înţelegeţi sentimentele. De ce avea acele
sentimente? Care au fost cauzele şi motivele sentimentelor? Dacă rana e
proaspătă, întrebaţi-vă: „Această situaţie mă va afecta peste zece ani?“
Dacă rana e veche, întrebaţi-vă dacă vreţi să continuaţi să înduraţi această
durere sau vreţi să vă eliberaţi de durere şi de suferinţă.
3. Acordarea iertării. Dobândim capacitatea de a ierta recunoscând
umanitatea pe care o împărtăşim şi admiţând că, inevitabil, pentru că
suntem oameni, rănim şi suntem răniţi unii de alţii. Puteţi accepta
umanitatea persoanei care v-a rănit şi faptul că, probabil, v-a rănit din cauza
propriei suferinţe? Dacă puteţi accepta umanitatea pe care o împărtăşim,
puteţi să renunţaţi la presupusul drept la răzbunare şi să vă îndreptaţi spre
vindecare, nu spre răspunsul cu aceeaşi monedă. Recunoaştem, de
asemenea, că mai ales între persoanele apropiate există multe momente în
care ne rănim şi adesea trebuie să iertăm şi în acelaşi timp să ne cerem
iertare, acceptându-ne rolul pe scena lumii.
4. Reînnoirea relaţiei sau renunţarea la aceasta. După ce aţi iertat pe
cineva, trebuie să luaţi o hotărâre importantă: vreţi să reînnoiţi relaţia sau să
renunţaţi la ea? Dacă trauma este semnificativă, nu vă puteţi întoarce la
relaţia pe care aţi avut-o, dar există ocazia unei noi relaţii. Când reînnoim
relaţia, putem să beneficiem de vindecarea familiei sau comunităţii noastre.
Când renunţăm la relaţie, putem merge mai departe, mai ales dacă dorim
sincer tot ce e mai bun pentru persoana care ne-a rănit şi recunoaştem că şi
ea, la fel ca noi, vrea doar să evite suferinţa şi să fie fericită în viaţă.

Jurnalul recunoştinţei
Recunoştinţa, după cum am văzut, este o componentă extrem de
importantă a bucuriei, pentru că ne permite să savurăm viaţa şi să
recunoaştem că norocul nostru în viaţă li se datorează în cea mai mare
măsură celorlalţi. Practica recunoştinţei este foarte simplă. Pentru a o
extinde, puteţi să reveniţi la practica umilităţii, care implică, de asemenea,
recunoştinţă şi apreciere faţă de toţi cei datorită cărora sunteţi cel care
sunteţi. Practica recunoştinţei prezentată mai jos poate fi exersată în fiecare
zi şi vă ajută să preţuiţi lucrurile însemnate şi mărunte cu care sunteţi
binecuvântat. Această practică poate fi exersată şi la sfârşitul zilei, când vă
gândiţi dacă v-aţi îndeplinit intenţiile stabilite dimineaţă. Puteţi exersa
această practică şi împreună cu soţul/soţia sau cu un prieten.
1. Închideţi ochii şi aduceţi-vă aminte trei lucruri de peste zi pentru care
sunteţi recunoscător. Poate fi vorba de orice, de la bunătatea şi
generozitatea unui prieten până la o masă gustoasă, căldura soarelui,
frumuseţea cerului de noapte. Încercaţi să vă aduceţi aminte cât mai bine
motivele pentru care sunteţi recunoscător.
2. Notaţi aceste trei lucruri într-un jurnal. Puteţi face acest exerciţiu în
minte, dar s-a demonstrat că alcătuirea unui liste cu lucrurile pentru care
sunteţi recunoscător are, în timp, numeroase beneficii fizice şi emoţionale.
De fiecare dată când scrieţi în jurnal, încercaţi să notaţi trei lucruri diferite.
Variaţia este cheia unui jurnal al recunoştinţei eficient.

Meditaţia asupra compasiunii

Probabil că nu există nici un cuvânt pe care Dalai Lama şi Arhiepiscopul
îl folosesc mai mult decât cuvântul compasiune atunci când descriu
calităţile care merită cultivate. Pe scurt, Dalai Lama simte că educarea
copiilor noştri în aşa fel încât să aibă mai multă compasiune este cel mai
important lucru pe care putem să-l facem pentru a transforma lumea
noastră, dar nu trebuie să aşteptăm să crească generaţia următoare pentru a
începe să ne bucurăm de beneficiile compasiunii. Într-adevăr, cultivarea
compasiunii chiar şi timp de zece minute pe zi, a spus Dalai Lama, poate să
aducă douăzeci şi patru de ore de bucurie. Extinderea cercului preocupării e
esenţială şi pentru starea noastră de bine, şi pentru starea de bine a lumii
noastre. Următoarea practică este adaptată din programul de Formare în
domeniul Cultivării Compasiunii. O serie mai amplă de practici ale
compasiunii poate fi găsită în cartea lui Jinpa A Fearless Heart.
1. Aşezaţi-vă într-o poziţie comodă.
2. Respiraţi adânc de mai multe ori, apoi, timp de un minut sau două
minute, practicaţi o meditaţie pentru reglarea respiraţiei.
3. Gândiţi-vă la o fiinţă pe care o iubiţi foarte mult, o rudă, un prieten
sau chiar un animal de companie. Încercaţi fie să-i vedeţi chipul cu ochii
minţii, fie să-i simţiţi prezenţa şi să observaţi ce simţiţi când vă gândiţi la
ea.
4. Lăsaţi-vă cuprins de fiecare sentiment care apare. Dacă simţiţi
căldură, duioşie sau afecţiune, păstraţi aceste sentimente. Dacă nu, păstraţi
doar gândul inspirat de fiinţa pe care o iubiţi.
5. Spuneţi în gând următoarele fraze:
„Să te eliberezi de suferinţă.
Să fii sănătos.
Să fii fericit.
Să găseşti pacea şi bucuria.“
6. Inspiraţi şi, în timp ce expiraţi, imaginaţi-vă o lumină caldă care vine
din centrul inimii, ducând dragostea dumneavoastră spre fiinţa pe care o
iubiţi şi aducându-i pace şi bucurie.
7. Bucuraţi-vă timp de un minut sau de mai multe minute la gândul că
fiinţa pe care o iubiţi e fericită.
8. Aduceţi-vă aminte de momentele în care această fiinţă a avut
probleme.
9. Observaţi cum e când îi simţiţi durerea. Vă doare inima? Aveţi o
senzaţie neplăcută în stomac? Sau vă doriţi s-o ajutaţi? Pur şi simplu
observaţi sentimentele şi păstraţi-le.
10. Spuneţi în gând următoarele fraze:
„Să te eliberezi de suferinţă.
Să fii sănătos.
Să fii fericit.
Să găseşti pacea şi bucuria.“
11. Imaginaţi-vă că o lumină caldă izvorăşte din centrul inimii şi atinge
persoana la care vă gândiţi, alinându-i suferinţa. În sfârşit, doriţi-vă sincer
ca acea persoană să se elibereze de suferinţă.
12. Gândiţi-vă la o perioadă în care aţi avut probleme mari şi aţi suferit
– în copilărie, poate chiar acum.
13. Puneţi-vă mâna pe inimă şi observaţi căldura, duioşia şi grija faţă de
dumneavoastră înşivă.
14. Gândiţi-vă că, asemeni tuturor oamenilor, vreţi să fiţi fericit şi să vă
eliberaţi de suferinţă.
15. Spuneţi în gând următoarele fraze:
 „Să mă eliberez de suferinţă.
Să fiu sănătos.
Să fiu fericit.
Să găsesc pacea şi bucuria.“
16. Imaginaţi-vă o persoană care nici nu vă place, nici nu vă e
antipatică, o persoană pe care o vedeţi, poate, adesea la serviciu, la magazin
sau la sala de sport, dar faţă de care nu aveţi sentimente pozitive sau
negative.
17. Gândiţi-vă la faptul că, asemeni tuturor oamenilor, această persoană
vrea să fie fericită şi să se elibereze de suferinţă.
18. Imaginaţi-vă că această persoană se confruntă cu suferinţa – că are
un conflict cu un om drag sau că are parte de disperare sau durere. Lăsaţi-
vă inima să simtă căldură, duioşie şi grijă faţă de persoana aceasta şi
imboldul de a o ajuta.
19. Acum spuneţi în gând următoarele fraze:
„Să te eliberezi de suferinţă.
Să fii sănătos.
Să fii fericit.
Să găseşti pacea şi bucuria.“
20. Gândiţi-vă că orice om de pe planetă are dorinţa fundamentală de a
fi fericit şi de a se elibera de suferinţă.
21. Umpleţi-vă inima de dorinţa ca toţi oamenii să se elibereze de
suferinţă, poate chiar cineva cu care aveţi o relaţie dificilă, şi repetaţi în
gând aceste fraze:
„Fie ca toate fiinţele să se elibereze de suferinţă.
Fie ca toate fiinţele să fie sănătoase.
Fie ca toate fiinţele să fie fericite.
Fie ca toate fiinţele să găsească pacea şi bucuria.“
22. Lăsaţi sentimentele de compasiune şi de preocupare să vă umple
inima şi simţiţi căldura, duioşia şi grija. Răspândiţi acest sentiment de
compasiune spre lume.

Compasiunea – o rugăciune
Arhiepiscopul are adesea o listă lungă de rugăciuni pentru cei în nevoie.
Le rosteşte în timpul liturghiilor şi când se roagă singur. Această capacitate
de a ne deschide mintea şi inima faţă de alţi oameni care suferă, fie că le
ştim numele sau îi ştim numai de la ştiri, ne ajută să ne reorientăm inima
dinspre inevitabila preocupare faţă de noi înşine spre compasiune. Puteţi să-
l rugaţi pe Dumnezeu să-i ajute sau doar să vă rugaţi să li se dea lucrurile de
care au nevoie. Puteţi să-l rugaţi pe Dumnezeu să-i binecuvânteze sau să-i
binecuvântaţi să fie împliniţi şi fericiţi.

Compasiunea – postul
Arhiepiscopul posteşte în fiecare săptămână. Postul ne ajută nu numai să
căpătăm disciplină şi autocontrol, ci şi să ne dezvoltăm compasiunea,
pentru că, atunci când postim, cunoaştem foamea celor care nu o aleg, ci
sunt obligaţi s-o îndure. Renunţând să ne concentrăm asupra hranei, care e o
preocupare pentru atât de mulţi oameni, putem să avem mai mult timp liber
pentru reflecţie şi rugăciune. Pe măsură ce Arhiepiscopul a îmbătrânit,
medicii lui l-au încurajat să bea lichide în timpul postului, aşa că a început
să ţină „posturi cu ciocolată caldă“. Puteţi alege să postiţi într-un mod
potrivit pentru corpul, mintea şi inima dumneavoastră.

Practici ale generozităţii

Compasiunea, după cum am discutat, e necesară, dar nu suficientă. Este
imboldul de a-i ajuta pe ceilalţi, dar acţiunea care e consecinţa acelei
dorinţe e generozitatea. Practicile generozităţii sunt atât de importante, încât
sunt detaliate şi chiar recomandate în multe religii ale lumii. Am prezentat
aici trei forme de dăruire indicate în budism, care implică dăruirea
materială, dăruirea eliberării de teamă şi dăruirea spirituală. Mulţi creştini
dau o parte din venitul lor, dăruind o zecime din ce câştigă, şi alţii extind
acest dar la o zecime din timp, talent şi posesiuni. Datorită acestei
preocupări constante faţă de ceilalţi avem parte de cea mai mare bucurie.
1. Dăruirea materială. Contribuţia la diminuarea inegalităţii şi
nedreptăţii, nişte caracteristici atât de persistente ale lumii noastre, nu poate
fi înlocuită de nimic. Când oferiţi dana, acesta e începutul unei practici
săptămânale, chiar zilnice, prin care vă gândiţi cum puteţi fi generos cu
ceilalţi.
2. Dăruirea eliberării de teamă. Aceasta poate presupune că oferiţi
protecţie, sfaturi sau consolare. Aşa reuşim să le dăruim celorlalţi timpul şi
atenţia noastră. Cine are nevoie de prezenţa dumneavoastră astăzi? Copiii,
soţul, părinţii, colegii, prietenii sau chiar străinul de pe stradă au nevoie de
compasiunea şi de grija dumneavoastră? La cine puteţi apela ca să vă
sprijine?
3. Dăruirea spirituală. Nu trebuie să fiţi un om sfânt sau un maestru
spiritual pentru a dărui în acest mod. Dăruirea spirituală poate presupune că
le oferiţi înţelepciune şi învăţături celor care pot avea nevoie de ele, dar
poate presupune şi că-i ajutaţi pe ceilalţi să fie mai veseli prin generozitatea
spiritului dumneavoastră. Încercaţi ca, trăind, să fiţi o oază de grijă şi de
preocupare. Simplul fapt de a le zâmbi celorlalţi când mergeţi pe stradă
poate să influenţeze nespus de mult calitatea interacţiunii umane în
comunitatea dumneavoastră. Şi această interacţiune este responsabilă în cea
mai mare măsură de calitatea vieţii umane pe planeta noastră din ce în ce
mai aglomerată, pe care oamenii se simt tot mai singuri, în lumea noastră
îmbelşugată, totuşi sărăcită.

Meditaţia asupra bucuriei – Cei opt stâlpi

Aceasta e o meditaţie care vă permite să vă amintiţi cei opt stâlpi ai
bucuriei şi să-i folosiţi când vă confruntaţi cu o problemă, cu durerea sau cu
suferinţa, fie că acestea sunt probleme mari în viaţă sau nemulţumiri zilnice
(dukkha). Această meditaţie e menită să vă uşureze călătoria pe drumul cu
denivelări al vieţii. Se sprijină pe meditaţiile prezentate anterior, dar poate fi
folosită şi independent. Cei opt stâlpi sunt practicile care aduc mai multă
pace interioară şi mai multă bucurie.
1. Aşezaţi-vă comod. Puteţi să vă aşezaţi pe un scaun, ţinând tălpile pe
pământ, sau în floare de lotus. Puneţi-vă mâinile comod pe picioare sau în
poală.
2. Respiraţi adânc de mai multe ori. Lăsaţi-vă corpul să înceapă să se
relaxeze. Gândiţi-vă la fiecare dintre cei opt stâlpi şi observaţi cum corpul
se relaxează şi mai mult, iar inima se simte mai uşoară.
 3. Lăsaţi problema să vă vină în minte. Gândiţi-vă la situaţia, persoana
sau problema care vă provoacă durere sau suferinţă.
4. Perspectiva. Priviţi-vă şi priviţi-vă problema dintr-o perspectivă mai
largă. Încercaţi să vă îndepărtaţi de dumneavoastră înşivă şi de problema
dumnevoastră. Priviţi-vă şi priviţi-vă frământarea ca şi când v-aţi uita la un
film despre propria viaţă. Acum gândiţi-vă la această problemă plasându-vă
în viitor, peste un an sau un deceniu. Recunoaşteţi că problema va trece.
Vedeţi cum se diminuează ea în timp ce o priviţi în contextul mai larg al
vieţii dumneavoastră.
5. Umilitatea. Acum priviţi-vă ca pe unul dintre cei şapte miliarde de
oameni şi priviţi-vă problema ca pe o parte din durerea şi suferinţa trăite de
atâtea fiinţe umane. Puteţi să vedeţi problema ca o parte din ţesătura vieţii
care se derulează pe planeta noastră şi în care toţi suntem conectaţi, şi chiar
să vă priviţi din spaţiu sau dintr-o perspectivă asemănătoare cu cea a lui
Dumnezeu. Vedeţi cât de profund suntem legaţi unii de alţii. Faceţi parte
din înflorirea universului în locul şi în momentul în care vă aflaţi.
Conexiunea dumneavoastră cu ceilalţi vă face mult mai puternic şi mai
capabil să vă rezolvaţi problema. Permiteţi-vă să simţiţi dragoste şi
apreciere faţă de toţi cei care au contribuit la devenirea dumneavoastră şi
care vă sprijină în viaţă.
6. Umorul. Zâmbiţi şi vedeţi dacă vă puteţi amuza pe seama problemei,
defectelor, slăbiciunilor dumneavoastră. Încercaţi să găsiţi umorul din
situaţia dificilă. Chiar dacă e vorba de o situaţie foarte gravă sau critică,
adesea se poate găsi o sursă de umor în ea. Drama omenească e adesea o
comedie, iar râsul e harul salvator. Capacitatea aceasta de a râde ne permite
să acceptăm viaţa aşa cum e, plină de frământări şi imperfectă, chiar dacă
aspirăm la o viaţă mai bună şi la o lume mai bună.
7. Acceptarea. Acceptaţi că vă frământaţi şi acceptaţi că aveţi limite
omeneşti. Aduceţi-vă aminte că aceste realităţi dureroase sunt inevitabile, şi
pentru noi, şi pentru cei pe care-i iubim, şi se întâmplă în lumea noastră.
Înţelegeţi că nu puteţi cunoaşte toţi factorii care au determinat această
întâmplare. Acceptaţi că ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat deja şi că nu
puteţi face nimic pentru a schimba trecutul. Acum aduceţi-vă aminte:
„Pentru a obţine tot ce e mai bun din această situaţie, trebuie să accept
realitatea existenţei sale.“
8. Iertarea. Puneţi mâna pe inimă şi iertaţi-vă pentru rolul pe care l-aţi
avut în crearea acestei probleme sau acestei situaţii. Recunoaşteţi că sunteţi
doar un om şi că inevitabil nu vă veţi îndeplini toate aspiraţiile. Îi veţi răni
pe ceilalţi şi veţi fi rănit de ceilalţi. Vedeţi umanitatea tuturor celor care sunt
implicaţi şi iertaţi-i pentru rolul pe care l-au avut şi pentru limitele lor
omeneşti.
9. Recunoştinţa. Gândiţi-vă la trei sau mai multe persoane sau lucruri faţă
de care sunteţi recunoscător în cazul acestei probleme sau în viaţa
dumneavoastră chiar acum. Puteţi găsi moduri în care, de fapt, problema
dumneavoastră contribuie la viaţa şi la dezvoltarea dumneavoastră? Există
persoane sau lucruri care vă sprijină în confruntarea cu această provocare?
10. Compasiunea. Puneţi mâna pe inimă sau puneţi palmele împreunate
pe inimă. Simţiţi compasiune faţă de dumneavoastră înşivă şi faţă de
frământările prin care treceţi. Aduceţi-vă aminte că dezvoltarea şi învăţarea
durează. Nu sunteţi menit să fiţi perfect. Suferinţa e inevitabilă. Face parte
din ţesătura vieţii. În orice viaţă vor exista frustrări. Scopul e să le folosim
drept ceva pozitiv. Simţiţi cum străluceşte lumina bunătăţii iubitoare
pornind din inima dumneavoastră şi împrăştiindu-se în tot corpul. Acum
transmiteţi-vă compasiunea către cei dragi, către orice persoană cu care
aveţi conflicte şi către toţi cei ce au nevoie de dragoste şi de compasiune.
11. Generozitatea. Simţiţi generozitatea profundă din inima
dumneavoastră. Imaginaţi-vă că radiaţi această generozitate a spiritului
către toţi cei din jur. Cum puteţi dărui ce aveţi de dăruit? Cum puteţi să vă
transformaţi problema într-o ocazie de a fi generos cu ceilalţi? Când reuşim
să le dăruim bucurie celorlalţi avem parte noi înşine de bucurie.

BUCURIA DE ZI CU ZI
Felul în care încheiem ziua şi pregătirea pentru somn au un rol important
în practica noastră. Atât călugării budişti, cât şi cei creştini, asemeni
oamenilor din numeroase tradiţii, au o practică de reflecţie asupra zilei.
Sfântul Ignaţiu de Loyola o numea Examinarea Zilnică. Călugării budişti îi
spun Dedicaţia. Practica are diferite aspecte, dar toate presupun reflecţia
asupra întâmplărilor de peste zi ca o modalitate de a observa dacă v-aţi
îndeplinit intenţiile, de a fi recunoscător pentru lucrurile cu care sunteţi
binecuvântat şi de a vă gândi la următoarea zi din călătoria vieţii. Practica
descrisă în continuare e o practică împărtăşită de cele două tradiţii, care
reflectă caracteristicile lor majore. Dacă sunteţi credincios, o puteţi adapta
sub forma unei practici de rugăciune în care staţi de vorbă cu divinitatea.
Dacă nu sunteţi credincios, puteţi să vă concentraţi asupra celei mai nobile
şi mai bune părţi a dumneavoastră.
1. Reflectaţi asupra zilei. Înainte să mergeţi la culcare sau când staţi în
pat, reflectaţi timp de câteva minute asupra zilei care a trecut. Gândiţi-vă la
experienţele, conversaţiile, emoţiile şi gândurile importante, cu toate că nu
trebuie să vă concentraţi prea mult asupra a ceea ce aţi făcut sau nu aţi
făcut. Scopul este, pur şi simplu, să remarcaţi momentele esenţiale ale zilei
şi să vă gândiţi dacă ziua a corespuns intenţiilor pe care vi le-aţi stabilit de
dimineaţă.
2. Acordaţi atenţie emoţiilor dumneavoastră şi acceptaţi-vă experienţa.
Reflectaţi asupra emoţiilor pe care le-aţi avut în timpul zilei. Dacă apar
gânduri sau sentimente negative, acceptaţi-le pur şi simplu. Nu încercaţi să
respingeţi lucrurile negative sau să le căutaţi cu orice preţ pe cele pozitive.
Luaţi aminte pur şi simplu la tot ce s-a întâmplat. Dacă sunteţi dezamăgit de
felul în care aţi acţionat, puneţi mâna pe inimă şi spuneţi: „Mă accept aşa
cum sunt, imperfect şi uman, ca toată lumea.“ Observaţi de ce nu v-aţi
îndeplinit intenţia, pentru că astfel veţi reuşi să vă dezvoltaţi şi să învăţaţi.
Dacă în timpul zilei vi s-a întâmplat ceva dureros, puteţi să recunoaşteţi
acest lucru cu blândeţe, spunând: „A fost dureros. Nu sunt singur. Toţi
suferim uneori.“
3. Fiţi recunoscător. Cea mai importantă calitate pe care ar trebui s-o
aveţi atunci când vă analizaţi ziua e recunoştinţa faţă de experienţele trăite,
chiar faţă de ceea ce a fost dificil, dar v-a permis să învăţaţi şi să vă
dezvoltaţi. Dacă ţineţi un jurnal al lucrurilor pentru care sunteţi
recunoscător, poate vă doriţi să le notaţi acum.
4. Bucuraţi-vă zi de zi. Alegeţi un lucru de care sunteţi mulţumit dintre
cele ce s-au întâmplat în timpul zilei – aţi ajutat pe cineva, v-aţi păstrat
calmul în timpul unui conflict. Dacă nu puteţi să vă gândiţi la nimic, vă
puteţi bucura măcar că faceţi acest exerciţiu. Acum dedicaţi meritul zilei şi
rostiţi o binecuvântare pentru toată lumea.
5. Gândiţi-vă la ziua de mâine. Puteţi încheia mutându-vă atenţia asupra
zilei următoare şi stabilind cum doriţi să vă confruntaţi cu problemele care
pot apărea. Aveţi încredere că vă veţi descurca indiferent ce se poate
întâmpla a doua zi şi renunţaţi la griji când vă pregătiţi de culcare.

RELAŢIILE ŞI COMUNITATEA – CEA MAI MARE BUCURIE

Pentru aproape toate practicile prezentate mai sus este nevoie într-o
anumită măsură de singurătate, dar nu am înţelege principalul mesaj
transmis de învăţăturile lui Dalai Lama şi ale Arhiepiscopului dacă nu am
sublinia faptul că sursa adevăratei bucurii, după cum au arătat pe parcursul
săptămânii şi al întregii lor vieţi, se află în relaţiile noastre cu ceilalţi
oameni. Ambele personalităţi sunt profund implicate în comunităţi
spirituale pe care le-au inspirat şi în sânul cărora au găsit inspiraţie. Căutaţi-
vă propriile comunităţi în care să vă arătaţi dragostea şi să puneţi în practică
învăţăturile despre bucurie. Poate fi vorba de comunitatea dumneavoastră
religioasă sau poate fi o comunitate la a cărei creare contribuiţi, chiar dacă
acea comunitate înseamnă pur şi simplu un prieten, o rudă sau un grup
împreună cu care puteţi citi şi reflecta asupra acestei cărţi sau asupra altor
cărţi. Dacă-i invitaţi pe alţii să exerseze aceste practici ale bucuriei, veţi
avea parte de mult mai multă bucurie decât dacă le exersaţi singur. Relaţia
este adevărata temelie a spiritualităţii. În ultimă instanţă, bucuria nu se
învaţă, ci se trăieşte. Şi avem parte de cea mai mare bucurie atunci când
construim relaţii profunde, afectuoase şi generoase cu ceilalţi.
Pentru mai multe informaţii despre această carte şi despre filmările din
timpul săptămânii petrecute la Dharamsala, vă rugăm să consultaţi
bookofjoy.org.
 Mulţumiri

Am vrea să-i mulţumim mai întâi fostului preşedinte al Dalai Lama

Foundation, dr. James Doty, care a avut ideea scrierii acestei cărţi, la
petrecerea organizată când Leah Tutu a împlinit 80 de ani. Subiectul s-a
conturat imediat: bucuria. Cartea şi timpul pe care l-am petrecut împreună
în Dharamsala au fost, cu adevărat, o mare bucurie şi vrem să le mulţumim
tuturor celor care au făcut-o posibilă.
Le mulţumim editorilor noştri extraordinari, care răspândesc bucuria în
lume şi muncesc neobosit pentru a publica cărţi ce vor transforma lumea
noastră în locul care, ştim cu toţii, poate fi: Mauro Palermo, Vanda
Ohnisková, Tiiu Kraut, Pernille Follmann Ballebye, Henrikki Timgren,
Patrice Hoffman, Florent Massot, Ulrich Genzler, Jakob Mallmann, Adam
Halmos, Artem Stepanov, Paolo Zaninoni, Talia Markus, Julia Kwon,
Heleen Buth, Halfdan Freihow, Knut Ola Ulvestad, Damian Warszawski,
Anastasia Gameza, Marija Petrovic, Martin Vydra, Laura Alvarez, Carlos
Martinez, Claes Eriksson, Yunyi Wu, Yingyi Yeh, Alex Hsu, Jocasta
Hamilton, Susan Sandon, Megan Newman, Brianna Flaherty, Andrea Ho,
Justin Thrift şi Caroline Sutton. Am vrea să-i mulţumim mai ales lui
Caroline, care a lucrat la multe variante ale manuscrisului pentru a se
asigura că această carte transmite într-adevăr nu numai cuvintele, ci şi
inimile noastre.
Vrem să le mulţumim şi agenţilor noştri literari devotaţi şi talentaţi, care
au muncit atât de mult pentru a se asigura că această carte ajunge la editorii
potriviţi: Chandler Crawford, Jo Grossman, Mary Clemmey, Peter Fritz,
Erica Berla, Zoe Hsu, Gray Tan, Trine Licht, Kristin Olson, Maribel Luque,
Maru de Montserrat, Jennifer Hoge, Ludmila Sushkova a Sushkova,
Vladimir Chernyshov, Sue Yang, Jackie Yang, Efrat Lev, Deborah Harris,
Eliane Benisti, Filip Wojciechowski, Marcin Biegaj şi dragii noastre Lynn
Franklin, de care ne e tare dor. Am dori să le mulţumim mai ales
traducătorilor noştri talentaţi.
Am mai dori să le mulţumim lui Tenzin Taklha, Chhime Rigzing, Kaydor
Aukatsang şi lui Ken Norwick de la Biroul Sanctităţii Sale Dalai Lama şi de
la Dalai Lama Trust pentru ajutorul pe care ni l-au acordat pentru crearea
acestui proiect şi pentru a pregăti cu atâta măiestrie perioada pe care am
petrecut-o în Dharamsala. Extraordinarul lor simţ al responsabilităţii şi
eforturile pe care le-au făcut pentru noi au contribuit esenţial la succesul
acestui proiect.
Am vrea să le mulţumim şi lui Tsewang Yeshi, Ngodup Wangdu Lingpa
şi colegilor lor de la Satele Copiilor Tibetani pentru că au găzduit a
optzecea aniversare a lui Dalai Lama şi pentru tot ce fac pentru atâţia copii
care au nevoie de dragoste şi de învăţătură.
Am vrea să le mulţumim celor din echipa de filmare şi asistenţilor care
au făcut posibil dialogul nostru în Dharamsala şi care l-au înregistrat astfel
încât să putem să-l împărtăşim altora: Tenzin Choejor, Chemey Tenzin,
Tenzin Phuntsok, Lobsang Tsering, Ven. Lobsang Kunga, Don Eisenberg,
Jason Eksuzian, Juan Cammarano, Zachary Savitz, Miranda Penn Turin,
Andrew Mumm, Michael Matkin, Lara Love Hardin, Siby Veliath, Satbir
Singh, Jesse Abrams, Lama Tenzin, Michele Bohana, Pat Christen, Shannon
Sedgwick Davis, John şi Ann Montgomery, Scott şi Joanie Kriens, Joe
Lombardo, Matt Grey, Don Kendall, Rudolph Lohmeyer, Niko von Huetz şi
Lloyd Sutton. Am vrea să-i mulţumim mai ales lui Peggy Callahan, care a
fost producătorul evenimentului şi pregăteşte transformarea filmului într-un
documentar. A avut grijă nu numai ca totul să funcţioneze ceas, nu numai ca
membrii echipei internaţionale să colaboreze bine, ci şi, folosind magia
luminilor din studio, a reuşit să facă în aşa fel încât doi oameni bătrâni să
arate surprinzător de chipeşi. Am vrea să-i mulţumim şi medicului american
al Arhiepiscopului, Rachel Abrams, care a avut grijă ca toată lumea să fie
sănătoasă şi să se simtă bine în timpul călătoriei. Le mulţumim şi lui Mary
Ellen Klee şi lui Gordon Wheeler.
Am dori să le mulţumim şi celorlalţi membri din străinătate ai echipei
proiectului The Book of Joy: Mike Mohr, Lalita Suzuki, Sarah Steven,
Lindsay Gordon, Anne Kosmoski, Farin Schlussel, Casey Maloney,
Alexandra Bruschi, Najma Finlay, Charlotte Bush, Andrew Mumm, Mark
Yoshitake, Ivan Askwith, Anna Sawyer, Savannah Peterson, Kevin Kelly,
Mark Daley, Ryan Brounley, Ty Love, Jess Krager, Erin Roberts şi Kelsey
Sheronas, pentru că şi-au folosit talentul deosebit pentru a răspândi mesajul
nostru despre bucurie.
Am dori să mulţumim şi familiilor noastre şi prietenilor noştri dragi care
au fost acolo: Mpho Tutu van Furth, Marceline Tutu van Furth şi Tenzin
Choegyal. Arhiepiscopul ar dori să-i mulţumească şi lui Leah Tutu, care nu
a putut călători, dar care a fost acolo, ca întotdeauna, în inima lui. Vrem să
le mulţumim mai ales lui Pam şi Pierre Omidyar, fiindcă fără ei timpul
petrecut împreună şi această carte nu ar fi fost niciodată posibile. Sunt
prieteni preţioşi şi susţinători neobosiţi atât ai birourilor, cât şi ai
campaniilor noastre pentru crearea unei lumi în care să existe mai multă
compasiune şi pace.
Doug ar dori să mulţumească familiei sale şi prietenilor săi, mai ales
părinţilor săi, care l-au sprijinit toată viaţa în drumul său spre bucurie – la
fiecare pas pe acest drum. Ar dori să le mulţumească în mod deosebit soţiei
şi copiilor săi, Rachel, Jesse, Kayla şi Eliana, care sunt cea mai mare
bucurie a lui.
Am dori să-i mulţumim în mod deosebit lui Thupten Jinpa. Ajutorul său
înaintea şi în timpul dialogurilor şi după acestea a contribuit esenţial la
realizarea acestei cărţi. A colaborat îndeaproape cu Doug în fiecare etapă a
proiectului şi această carte chiar nu ar fi fost posibilă fără cunoştinţele sale
aprofundate, fără spiritul său generos şi fără dăruirea lui faţă de crearea unei
lumi în care există mai multă compasiune, unde toţi putem avea o inimă
neînfricată.
Am dori să-i mulţumim coautorului nostru, prieten şi colaborator al
Arhiepiscopului de multă vreme, Douglas Abrams. L-am rugat să cizeleze
cuvintele pe care le-am rostit pentru a fi scrise, mai ales fiindcă unul din noi
nu este vorbitor nativ de limbă engleză (ghiciţi cine?). A depus o muncă
extraordinară transmiţând cuvintele noastre cu fidelitate şi inimile noastre
cu sinceritate. A adus, de asemenea, multe informaţii preţioase şi a surprins
incredibil de mult din timpul petrecut împreună, care a fost plin de râsete,
distracţie pe cinste şi bucuria adevărată a prieteniei. E un om minunat, care
şi-a împărtăşit talentul splendid cu noi şi cu toţi cei ce vor citi această carte.
Fiind agentul nostru literar, coautorul nostru şi cel care ne-a pus întrebările,
această carte chiar nu ar fi fost realizată fără el. Îţi mulţumim din suflet. Eşti
un om într-adevăr deosebit.
În cele din urmă, am dori să vă mulţumim dumneavoastră, cititorilor
noştri, care contribuiţi atât de mult la crearea unei lumi pline de bucurie şi
de dragoste, în care viitorul pe care-l creăm împreună se va ridica la
înălţimea celor mai curajoase şi mai cutezătoare visuri ale noastre.