Elev:Pinzari Andrei

Grupa: Spa-031

1) Enumera regimurile politice dictatoriale din perioada interbelica si reprezentarea lor.

Regimurile politice dictatoriale

Notiunea de dictatura provine, in majoritatea limbilor moderne, de la

latinescul "dictatura" ce inseamna a porunci, a domina nelimitat o
persoana sau un grup de persoane. In stransa legatura cu aceasta
notiune s-a format si cea de dictator (tot de la latinescu "dictator"),
exprimand conducerea exercitata de o persoana nesupusa controlului
statului sau a altei institutii politice, avand puteri nelimitate,
discretionare. Sub aceasta semnificatie notiunile de "dictatura" si
"dictator" s-au manifestat in sfera lumii antice si sub forma monarhiei
absolute, in feudalism.

In politiologie, termenul de dictatura este identic cu cel de totalitarism,

absolutism, despotism, autocratie. Desi in literatura de specialitate exista
o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii.
Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea
totalitarismului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de
stat, monopolul statului asupra intregii puteri, caracterul absolut al
autoritatii suverane24.

Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice,

dictatoriale se individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin
urmatoarele trasaturi:

-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o

persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor
intreaga putere, indeosebi cea politica;

-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia

sau chiar daca acest principiu se mentine, el e 121b18b ste formal avand
un rol propagandistic;

-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca
acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt
considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele
subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi
de existenta statului de drept;

-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei

politice. In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica
a unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este
ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea
va intemeia si va promova interesele partidului, ale grupului aflat la
putere, impunandu-se adeseori si prin forta;

-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului

personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler,
B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;

-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare

de la cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la
violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde
de momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.

In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub

forma monarhiilor absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si
marea societate, capitalismul, regimurile dictatoriale incep a fi inlocuite de
regimurile democratice.

In perioada interbelica, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial,
odata cu destramarea si prabusirea sistemului colonial, acest tip de regim
politic a disparut. Desi fostele colonii au devenit independente politic,
multe din ele continua sub forme mascate, sa ramana dependente
economic de fostele metropole.

Regimurile fasciste au aparut si s-au manifestat in perioada interbelica,

reprezentand o solutie politica de extrema dreapta, o dictatura terorista,
un regim politic totalitar.

Aparitia si ascensiunea fascismului in formele sale clasice

(Italia, Germania) poate fi explicat printr-un complex de factori, cauze si
conjuncturi specifice perioadei interbelice.

Dintre ganditorii care au pregatit din punct de vedere ideologic

ascensiunea regimurilor fasciste evidentiem pe Oswald Spengler, Arthur
Moeller van den Bruck, Alfred Rosenber.

In perioada contemporana, primul regim dictatorial in Romania, s-a

instaurat la 10 februarie 1938 si este cunoscut sub numele de dictatura
regala. Nu a fost o dictatura fascista asa cum s-a incercat adeseori sa fie
prezentat, ci o dictatura personala, un regim politic cu elemente totalitare.
Constitutia din 1923 a fost abrogata si inlocuita cu o noua constitutie, cea
regala, care limita drepturile si libertatile democratice, interzicea
activitatea partidelor politice, singurul partid admis fiind "Partidul
Renasterii Nationale", partid promonarhist. Prin noua constitutie, regele
Carol al II-lea concentra in mainile sale importante prerogative executive,
legislative si judecatoresti.In conditiile marilor pierderi teritoriale suferite
de Romania in vara anului 1940, la 4 septembrie 1940, dictatura regala va
fi inlocuita cu dictatura militara a generalului I. Antonescu. Interventia
directa a Germaniei fasciste in treburile tarii, starea de razboi a facut
imposibila resturarea democratiei. Desi la 23 august 1944, regimul politic
antonescian a fost inlaturat, ca urmare a intelegerii de la Yalta dintre
marile puteri , Romania a ramas in sfera de influenta politica a Uniunii
Sovietice care pana in 1947, cu ajutorul comunistilor interni, cei mai multi
veniti de la Moscova, vor pregati instaurarea regimului comunist.

2) Enumerati partidele politice din Rominia ,caracterizeaza importanta

lor.

Partidele politice din perioada interbelica

In perioada interbelica, viata politica a fost domnita de 2 mari partide: liberaliisi national
taranistii.Cel mai puternic partid a fost
Partidul National Liberal, reprezentantulburgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare
prin efort propriu si a dezvoltariiindustriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din
Bucovina a devenit primulpartid cu adepti în întreaga Româ nie. El s-a aflat la guvernare în
perioada 1922-1926si în perioada 1932-1937 câ nd a luat masurile politice si economice de
desavarsire aunificarii Româ niei si de redresare, relansare economica dupa criza dintre
1922-1933.Forta matrice a partidului a pornit de la instituirea oligarhiei
parlamentaregrupate in jurul marilor familii de burghezi si industriasi in frunte cu
familiaBratianu. In felul acesta interesele financiare, economice se impleteau cu
conducereapolitica, iar aparatul birocratic al statului si controlul industriei, bancilor si
guvernariiau trecut in mainile acestor oameni.In anii ’20 ganditorii liberali, de remarcat
Stefan Zeletin si DimitrieDraghicescu, au incercat sa faca opinia publica sa accepte ideea ca
Partidul Liberaldatorita rolului sau dominant in viata politica si economica, reprezenta
intreaganatiune. Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor
initiasereformele agrara si electorala si transpusese in realitate ideea de unitate nationala
aRomaniei Mari.In 1923 I. G. Duca, la vremea aceea ministrul afacerilor externe si ulterior
prim-ministru, a subliniat ca partidul era ghidat de ideea de progres printr-o
activitatetreptata, organizata, bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala,
democratiesi cunostiinta nationala. Ionel Bratianu sustine aceasi parere .Acesta sustinea
caliberalii luau in considerare nevoile si interesele tuturor grupurilor sociale si sestraduiau
sa le armonizeze. Deoarece partidul lor era partidul natiunii, Bratianu sicolegii sai au
denuntat partidele care sustineau interesele unei clase ca fiind straine despiritul romanesc.
In conceptia acestora, atat Partidul Taranist cat si Partidul Socialistreprezentau un pericol
pentru Romania Mare, promavand interese de clasa inguste.In politica liberalii foloseau
toate mijloacele pe care le aveau la dispozitiepentru a-si asigura victoria la alegeri: mobilizau
politia, functionarii civili si prefectiipentru a-si promova propriile scopuri si a descuraja
opozitia. Stabileau tarife,distribuiau subsidii si alte favoruri financiare pentru a-si realiza
obiectiveleprincipale: industrializarea si crearea unei infrastructuri moderne. Astfel de
politicierau in beneficiul oligarhiei financiare si industriale, dar lasau nemultumite
celelalteclase si grupuri sociale.
Partidul National Liberal a fost condus in perioada interbelica de Ion I.C Bratianu(1908-
1927),Vintila Bratianu (1927-1930),I.G Duca(1930-1933) si Constantin-Dinu
Bratianu(1933-1947).A castigat alegerile parlamentare din 1922,1927,1933 si a obtinut cel
mai mare numar de voturi in 1937.A format guverne prezidate de I.C Bratianu(1922-
1920,1926-1927),Vintila Bratianu (1927-1928)si Gh.Tatarescu(1934-1937).In timpul
guvernarilor liberale au fost adoptate Constitutia din 1923 si un ansamblu legislativ care a
consfintit si consolidat Marea Unire din 1918:legea cu privire la organizarea armatei si legea
pentru invatamantul primar al statului(1924),legea pentru organizarea bisericii si legea
administratiei(1925),legea electorala(1926).
Programul P.N.L(1922)
Vom urma o politica economica,care sa ingaduie sporirea productiei si sa inlesneasca
exportul ei,aducand astfel propasirea intregii economii nationale si ieftinirea traiului.
Vom desavarsi pentru tarani aplicarea reformei agrare si vom veghea la imbunatatirea starii
lor materiale ,culturale si morale.
Ne vom stradui sa imbunatatim soarta muncitorilor de la orase.
Vom face o politica de dreptate sociala,asigurand democratic limita necesara pentru a
fructifica roadele dobandite prin vot universal.

Partidul National Taranesc, a fost cel de al doilea partid principal dinperioada interbelica .
Acesta a luat nastere la 10 ianuarie 1926 cand PartidulTaranesc din Vechiul Regat s-a unit cu
Partidul National din Transilvania. Desi ambele partide impartaseau idealuri fundamentale,
fiecare se declara in favoareaextinderii institutiilor politice democratice si a libertatilor civile
la toate nivelurilepopulatiei. Desi ambele partide doreau acestea, conducatorii lor au
considerat caprogramele lor erau incompatibile si prin urmare un obstacol in calea fuziunii.
Inprimii ani de dupa razboi, Partidul Taranesc avea ca scop o reforma agrara radicala,in timp
ce Partidul National, care desi se bucura de un sprijin substantial in randultaranilor romani
din Transilvania, era in esenta burghez in conceptiile sale si maimult nationalist decat
taranesc in ceea ce priveste idiologia. Prin urmare fuziuneadintre cele doua partide i-a
surprins pe contemporani. Partidul Taranesc a fostinfiintat la Bucuresti la 18 decembrie
1918, fiind prezidat de Ion Mihalache, avand caobiectiv principal problema agrara.Partidul
National Taranesc din Transilvania condus de Iuliu Maniu erareprezentantul tuturor
elementelor populatiei romanesti din Transilvania asa cumfusese si in perioada de dinaintea
Primului Razboi Mondial.Desi conducerea sa a ramas burgheza, era sprijinit de tarani dar si
intelectualisi clasa celor care practicau profesiunile libere din orase. Conducatorii
PartiduluiTaranesc si a Partidului National au surmonat in final diferentele ideologice
sipolitice si au format un singur partid. Aceasta era singura solutie pentru realizareaunui
partid capabil sa-i inlature pe liberali de la putere.Desi aveau o baza de masa mai larga decat
liberali, national taranistii auguvernat mai putin, 1928-1931 si 1932-1933.Desi admirabili
din punct de vedere moral erau lipsiti de abilitatea politica aliberalilor comitand multe
greseli tacite cum ar fi: acceptarea revenirii principeluiCarol II II in tara in (1930) si
incheierea pactului de neagresiune electorala culegionarii in 1937. Amenintarile la adresa
celor doua partide se simteau si dinspredrapta si dinspre stanga.In anii 20 cea mai mare
amenintare in special pentru liberali, o reprezenta
Partidul National Taranesc
 A fost infiintat pe 10 octombrie 1926,prin fuziunea Partidului National Roman din
Transilvania cu Partidul Taranesc.
Presedinti:Iuliu Maniu (1926-1933),Alexandru Vaida Voievod (mai-noiembrie 1933),
Ion Mihalache(1933-1937),Iuliu Maniu (1933-1947).A castigat alegerile parlamentare din
1928 si 1932.
A format guverne conduse de Iuliu Maniu (noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie-8
octombrie 1930, octombrie 1932-ianuarie 1933), Gh. Mironescu (7-8 iunie 1930, octombrie
1930- 4 aprilie 1931),Alexandru Vaida Voievod(iunie-august si august-octombrie
1932,ianuarie-noiebrie 1933).
Parlamentele cu majoritate taranista au adoptat Legea Mihalache prin care s-a permis
vanzarea micilor proprietati primite la improprietarire,Legea pentru organizarea
cooperantei,Legea privind contractele de munca (1929),noua lege a conversiunii datoriiloe
agricole (1932),legea pentru reglementarea datoriilor agricole.
Programul P.N.T.(1926)
Se va urmari sporirea productiei tarii prin normalizarea conditiilor de functionare a vietii
economice asezate pe temeiurile ei naturale.
Productia principala a tarii fiind agricultura,interesele propasirii acesteia nu vor fi supuse
unui industrialism fortat si artificial.
Recunoasterea sincera a sindicatelor ,investirea lor cu personalitate juridica si decretarea lor
ca organe de mijlocire intre munca si capital.
Pentru atragerea captalului strain se cere ordine interna constitutionala si un regim de
legislatie desavarsit.
Regele Carol al II-lea a promovat ideea guvernului de uniune naţională cu scopul de a
diminua rolul partidelor politice şi de a se implica el însuşi în activitatea executivului.
Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae Iorga, s-a dovedit a fi un experiment nereuşit,
astfel că regele va utiliza noi forme şi metode pentru a-şi atinge obiectivele politice.

Partidul Poporului
Dupa infiintarea acestuia în aprilie 1918 , partidul s-a bucuratde o popularitate enorma
datorita generalului Alexandru Averescu, eroul din marelerazboi. Partidul Poporului cu o
structura sociala eterogena , nu a avut un programcoerent,ci doar principii generale cum ar
fi guvernarea eficienta si respectarea strictaa Constitutiei. Pentru a ajunge la putere,
Averescu a realizat o intelegere cu liberalii, si a guvernat intre 1920-1921 si 1926-1927.
Dupa ce a iesit de la guvernare in 1927,partidul nu a mai jucat un rol politic semnificativin
viata politica.

Partidul Social Democrat, a iesit din razboi puternic divizat. Moderatii optaupentru traditia
socialista occidentala, in timp ce extremistii doreau sa urmeze modelulbolsevic din Rusia. Aceste
disensiuni s-au manifestat fatis, la Congresul General alPartidului Socialist la Bucuresti in 8-12
mai 1921 si au dobandit un caracter permanent in octombrie 1922, la Ploiesti, cand comunistii
au pus bazele institutionaleale Partidului Comunist Roman. Din motive diverse partidul nu a
prosperat.Guvernul l-a declarat ilegal la data de 11 aprilie 1924 si de atunci pana la cel de
AlDoilea Razboi Mondial, el si-a desfasurat activitatea in ilegaliate sau prin organizatii paravan.
Congresele partidului au instalat straini ca secretari generali ai partidului,intarind opinia
larg raspandita ca partidul era o organizatie straina, care puneainteresele Uniunii Sovietice
mai presus de cele ale Romaniei. O mare parte dintresocialisti au respins afilierea la
Internationala Comunista , au infiintat o nouaorganizatie , Federatia Partidelor Socialiste din
 Romania, o asociatie destul de largaintre Partidul Social Democrat din Vechiul Regat si
partidele socialiste dinTransilvania, Banat si Bucovina. In anul 1927 Constantin Titel
Petrescu , figuradominanta a social-democratiei romanesti in perioada interbelica impreuna
cu altisociali democrati au infiintat un alt Partid Social Democrat
Partidul Social-Democrat din Romania a fost infiintat la 7 mai 1927.
Presedinte:Gheorghe Grigorovici(1936-1938).
Din programul P.S.D.R:
“In opunerea la doctrina si tactica si tactica comunismului,P.S.D.R. sta ferm pe platforma
socialismului democratic,considerand ca lupta de emancipare a clasei muncitoare se poate
pregati in modul cel mai eficient si sigur pe calea democratiei.”

Legiunea Arhanghelului Mihail

Miscarile de dreapta erau alimentate de antisemitism.Antisemitismul a fostideologia miscarii
de dreapta. In perioada interbelica un antisemit de frunte a fost A.C. Cuza, profesor de
economie politica a Universitatii din Iasi. In 1923 Cuza ainfiintat
Liga Apararii National Crestine care urmarea expulzarea evreilor dinviata economica si
culturala si educarea tinerilor in spirit crestin si nationalist.Unuldintre aderentii cei mai
frecventi ai lui Cuza, a fost Corneliu Zelea Codreanu.Acestadin urma si-a depasit insa
mentorul, de care era nemultumit si pe care il acuza demoderatie. In 1927 C. Z. Codreanu si-a
creat propria organizatie nationalista numita
Legiunea Arhanghelului Mihail
. In 1930 a infiintat o aripa militara a Legiunii,numita Garda de Fier , nume folosit ulterior
pentru intreaga organizatie.Garda aveatoate trasaturile miscarilor de extrema dreapta
contemporane ei.Intre 1931-1937, Garda de Fier devenise o miscare de masa, care de la 1%
aajuns sa obtina 15, 58% din voturi. Electoratul sau era format din tineri, oraseni,
dar cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, taranii, preoti de la tara, elemente
alemuncitorimii si ale burgheziei de la orase si din cei aflati la periferia societatii.Alegerile de
la 1937 au fost un test critic pentru democratie. PNL a obtinut 35, 9%din voturi, PNT a
obtinut locul al doilea iar Garda de Fier a obtinut locul al treilea camarime in Parlament.
In 1930 a infiintat o aripa militara a Legiunii,numita Garda de Fier, nume folosit ulterior
pentru intreaga organizatie.Garda aveatoate trasaturile miscarilor de extrema dreapta
contemporane ei.Intre 1931-1937, Garda de Fier devenise o miscare de masa, care de la 1%
aajuns sa obtina 15, 58% din voturi. Electoratul sau era format din tineri, oraseni, dar
cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, taranii, preoti de la tara, elemente
alemuncitorimii si ale burgheziei de la orase si din cei aflati la periferia societatii.Alegerile de
la 1937 au fost un test critic pentru democratie. PNL a obtinut 35, 9%din voturi, PNT a
obtinut locul al doilea iar Garda de Fier a obtinut locul al treilea camarime in Parlament.
Legiunea Arhanghelului Mihail,infiintata la 24 iunie 1927 la Iasi.
Comandant: Corneliu Zelea Codreanu(1927-1938), Horia Sima(1938-1941).
In 1930 s-au pus bazele organizatiei Garda de fier, dizolvata formal in 1931 si 1932,
scoasa din viata publica in 1933.Revine sub numele de Totul pentru tara, in 1935. La 21
februarie 1938,Corneliu Zelea Codreanu anunta incetarea activitatii partidului.
În perioada interbelică , Româ nia a avut un larg evantai de partide politice: de dreapta
(Partidul Conservator–Progresist, Partidul Conservator-Democrat), de centru
(Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului), de centru-stânga (Partidul Ţărănesc,
Partidul Naţional-Ţărănesc), de stânga (Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat),
de extrema-stânga (Partidul Comunist din România), de extremă-drepta (Legiunea
Arhanghelul Mihail-Garda de Fier)
Formatiuni politice de stanga
Partidul Comunist Roman a fost infiintat la 8 mai 1921.
Au indeplinit functia de secretar,secretar general,prim secretar :Gh. Cristescu(1922-
1924),Elek Koblos(1924-1928),Boris Stefanov (1931-1940).
P.C.R a fost scos in afara legii in 1924.
“ Congresul al V-lea da linie justa si 5 lozinci fundamentale :contra dictaturii fasciste,ziua (de
lucru) de 8 ore,pamant taranilor,autodeterminare(pt provinciile istorice) pana la
despartire,apararea URSS.Aceste lozinci trebuie sa ne calauzeasca in lupta pentru preluarea
puterii.”
Formatiuni politice de dreapta
Liga Apararii National-Crestine(L.A.N.C.),infiintata la 4 martie 1923 la Iasi.
Presedinte:A.C Cuza.A fuzionat in 1935 cu Partidul National Agrar.
Compoziţia socială a parlamentului era alcă tuită, în proporţie de două treimi (67%) din
avocaţi, proprietari şi universitari; din râ ndul acestora circa jumă tate erau avocaţi, ziarişti,
medici, farmacişti, ingineri. Un cunoscut specialist în problematica sociologiei politice, Mattei
Dogan, aprecia: „Compoziţia socială a parlamentului poate fi ilustrată printr-o piramidă cu
vâ rful în jos. Într-adevă r, categoriile sociale cele mai numeroase - ţă rani, muncitori,
funcţionari, artizani - nu erau, în mod practic, reprezentate”.  Această structură era
expresia unei realităţi a societăţii româneşti, în care gradul de cultură politică era mai
scăzut comparativ cu ţările occidentale, cu vechi tradiţii democratice.
Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic din Româ nia, avâ nd
menirea de a media între puterile statului, astfel încâ t să se asigure o dezvoltare normală a
vieţii economice, politice, sociale. etc. Soluţiile date de suveran în rezolvarea crizelor de
guvern au satisfă cut, adeseori, starea de spirit a populaţiei. Astfel, în 1919, câ nd nici un
partid nu a câ ştigat alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coaliţie, în 1920 l-a
adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din Româ nia în acel moment, în
1922 a încredinţat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepţionalele sale calită ţi
de lider politic şi de stat. În 1928, Regenţa a oferit mandatul de premier lui Iuliu Maniu,
preşedintele Partidului Naţional - Ţărănesc, în care o buna parte a populaţiei îşi punea
mari speranţe. Regele era atent la dinamica raporturilor de forţe şi căuta să dea soluţii
adecvate. De regulă , formarea unui nou guvern era precedată de consultă rile suveranului cu
liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii, prezentâ ndu-i propriile lor programe şi
acţiuni pe care le preconizau. Sub raport formal, spiritul Constituţiei era respectat, regele
uzâ nd de prerogativele sale de „mediator” între forţele politice. În fapt, cel mai adesea,
decizia era deja luată, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste
consultă ri, ci a celor stabilite înaintea începerii lor.
Presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevă rat, o „a patra putere în
Stat”. Presa a fost un important instrument de control asupra activită ţii guvernamentale, de
 combatere a abuzurilor şi ilegalită ţilor comise de oamenii politici, aflaţi la putere sau în
opoziţie.
Procesul de degradare a regimului democratic în anii ‘30 nu a fost specific Româ niei, ci
întregii Europe. Treptat, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare,
de diferite nuanţe. Din 1929, Româ nia era înconjurată de asemenea state: 1917 – Rusia,
1920 – Ungaria, 1923 – Bulgaria, 1926 – Polonia, 1929 – Iugoslavia; doar Cehoslovacia şi-a
menţinut regimul democratic, dar ea avea să dispară în martie 1939. În acest context - intern
şi internaţional - regele Carol al II-lea a instaurat, la 10 februarie 1938, regimul
monarhiei autoritare, care în vara anului 1940 a evoluat spre totalitarism.

În concluzie, credem că regimul democratic din Româ nia a fost o realitate, dar el a avut
numeroase carenţe, care s-au accentuat spre sfâ rşitul perioadei interbelice. Cu toate
imperfecţiunile sale, democraţia româ nească a rezistat mai mult comparativ cu cea din
majoritatea statelor europene, Româ nia fiind una dintre ultimele ţă ri în care s-a instaurat un
regim totalitate.

3) Eseu la tema : „Regimurile dictatoriale din perioada interbelica”

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale

(1918-1939).
A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă.
Acum se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în
special și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii
generale din partea democrațiilor europene.
Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră
războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi
din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote
nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.
Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească
după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, Anii '20 vor fi dominați de luptele între
bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de
emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și
a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un
important rol propagandistic în Germania nazistă.
Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două
războaie.

Regimul politic în România interbelică – Între democraţie şi dictatură

Înfăptuirea deplinei unităţi naţionale în anul 1918 ca urmare a hotărârii în marile adunări
populare plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, a însemnat pentru România instituirea
unui nou sistem politic trecerea de la liberalismul nedemocratic, la democraţie liberală. Noua
Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914; îi sporise în primul rând
suprafaţa, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de Nord de la
137.000 km pătraţi la 295.049 km pătraţi, iar populaţia, conform statisticilor din 1930, atingea
18.057.028 locuitori faţă de 8,5 milioane înainte de război. 1 Din totalul populaţiei 71,9 % erau
români; 7,9 % unguri; 4,4 % germani; 3,2 % ruteni şi ucrainieni; 2,3 % ruşi; 4 % evrei; 2 % bulgari; 1,5
% bulgari; 1 % turci şi tătari; 0,8 % găgăuzi; 0,3 % cehi şi slovaci; 0,3 % polonezi; 0,1 % albanezi,
armeni, etc.2 Conform anuarului din 1940, în 1939 populaţia ţării crescuse cu aproape două milioane
ajungând la 19.933.800 de suflete, o creştere surprinzătoare realizată numai pe sporul natural.

Din punct de vedere social, absorţia noilor provincii nu a modificat în chip substanţial
structura populaţiei; în 1930, conform recensământului populaţia rurală reprezenta 78,9 %, cea
urbană 20.1 % din totalul populaţiei. 3

România unită a devenit, dupa 1918, o ţară de marime medie în Europa şi cea mai întinsă
ţară din sud-estul continentului.4

Marile reforme adoptate la sfârşitul războiului au schimbat din temelii vechile structuri
sociale şi politice, transformând radical imaginea României. Programul liberal adoptat în 1913 şi pe
care Parlamentul începuse să-l discute înca înainte de izbucnirea războiului a fost treptat adoptat
începand din 1917, când regele Ferdinand a semnat decretul privind reforma agrară şi pe cel referitor
la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului univesal 5. Ambele reforme,
desăvârşite în anii următori, aveau să schimbe raportul de forţă pe scena politică internă. Noua
configuratie politică a fost consfiinţită prin Constituţia de la 1923, un act fundamental liberal şi
democratic, care rămânând în vigoare până în 1938, avea să contribuie în mod fundamental la
democratizarea vieţii politice româneşti .

Sistemul democratic românesc este însă unul original. El nu se poate confunda, chiar dacă
majoritatea politicienilor vremii şi-o doreau ca cel occidental. Aşa încât, principala problemă care
domina viaţa politică românească în perioada interbelică a constituit-o lupta între democraţie şi
autoritarism, finalul unei perioade de 20 de ani de democraţie, cât de cât reprezentativă, punându-i
capăt un regim autoritar impus ţării de regele Carol II. În aceste condiţii esenţa sistemului politic din
România a cunoscut în perioada interbelică o importantă evoluţie caracterizată prin:

a) descompunerea partidelor conservatoare;

1
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 203
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 204
4
Ion Alexandrescu, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de legislația adoptată după
Marea Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004,
pp.280 - 281
5
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Corint, București, 2007, p. 350
 b) consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal, cel puţin în prima decadă post război;
c) înfinţarea unor noi partide şi impunera lor în viaţa politică;
d) integrarea partidelor din provinciile unite cu ţara, care au susţinut sau chiar condus lupta
pentru unire;
e) întemeierea Partidului Naţional Ţărănesc, care a devenit cel de-al doilea partid de
guvernământ după Partidul Naţional Liberal;
f) apariţia şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale;
g) crearea şi impunerea în viaţa politică a unor grupări extremiste de stânga şi de dreapta 6.
Pulverizarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic până atunci stabil şi dominat
numai de două partide, cel conservator şi cel liberal, se va încheia prin dezintegrarea imediat dupa
înfăptuirea reformei agrare şi adoptarea votului universal, a partidului conservator, a cărui merite la
construirea României moderne nu pot fi contestate. La alegerile din 1919, Partidul Conservator
obţinuse 3,89 % din voturi ( 16 mandate ), la cele din 1920 numai 2,82 % (4 mandate ), iar în 1922 nu
a reuşit să trimită nici un deputat în Parlament.

La polul opus, liberalii au continuat şi după război să joace un important rol politic,
dovedindu-se în practică, cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Partidul Naţional
Liberal a deţinut puterea neîntrerupt între 1914 şi până în 1919 ( cu o scurtă întrupere între martie –
noiembrie 1918 ) când, asemenea unor alte partide liberale europene au pierdut alegerile organizate
de ei pe legea votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi de extindere în provinciile
româneşti unite cu ţara, liberalii au preluat puterea între 1922 – 1928 ( cu o întrerupere între martie
1926 – iunie 1927 ) şi 1933 - 19377.

Forţa motrice a partidului liberal a provenit din aşa-numita oligarhie financiară, grupată în
jurul marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu familia Bratianu.

Perioada 1922 – 1926 a fost epoca celor mai mari succese liberale, guvernul condus de
I.I.C.Bratianu, preşedintele partidului, rezolvând cu succes problemele dificile ale organizării noului
stat întregit, ale unificării cu cele 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi din cel
legislativ.

Aceasta a fost deasemenea perioada aplicării reformelor şi a refacerii economice şi a

adoptării noii Constituţii. Toate aceste mari înfăptuiri permit aprecierea că în anul 1926, Partidul
Liberal, se afla în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi practic o misiune istorică începuta încă
de la Constituirea sa în 1875. Dupa 1930, deşi se menţine încă ca partid de guvernământ, rolul
Partidul Naţional Liberal şi al liberalilor va scadea treptat, lipsit rând pe rând de marii conducători,
6
Ion Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 53
7
Vlad Georgescu, op. cit., p. 205
morţi în 1927 ( I.I.C. Bratianu ), 1930 ( Vintilă Brătianu ) şi 1933 ( I.G.Duca asasinat de legionari pe
peronul gării Sinaia ).

A trebuit să ia locul acestor titani ai liberalismului o echipa noua de oameni politici lipsiţi de
experienţă politică, fiind influeţabili, în orice caz care nu s-au ridicat la nivelul vechii gărzi 8. Ca urmare
partidul şi-a pierdut influenţa fiind înfrânt în alegerile din 1937.

Liberalismul practicat de Partidul Naţional Român era ghidat, dupa concepţia lui I.G.Duca şi
I.I.C.Brătianu având drept nucleu ideea de progres, pe care îl crea nu prin violenţă şi salturi bruşte, ci
printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată, armonie socială,
democraţie şi conştiinţă naţională9. Într-o asemenea orientare, atât I.G.Duca cât şi I.I.C.Brătianu
socoteau că partidul lor este partidul „naţiunii” şi reprezintă interesele întregului popor român
denuntând partidele care susţineau interesele unei clase, fiind străine de spiritul românesc.

Celălalt partid principal din perioada interbelică, Partidul Naţional Ţărănesc, creat în 1926
prin fuzionarea Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat ( Ion Mihalache ) şi Partidul Naţional din
Transilvania ( Iuliu Maniu ) deşi avea o masă de votanţi mult mai largă decât liberalii nu s-au aflat la
guvernare decât foarte puţin, între 1928 – 1931 şi 1932 - 1933 10 nereuşind să se impună ca un
eficient partid de guvernământ. Mobilul fuziunii acestor două partide, destul de democratice prin
statutele şi programele lor, nu a fost din pacate, decât conştientizarea faptului că, separat nu vor fi
niciodată suficient de puternici pentru a-i înlocui pe liberali la putere. Adepţi ai principiilor
democratice şi ţărăniştii se pronunţau pentru libertătile civile şi drepturile politice, punând însă pe
pimul plan agricultura şi intentia de a sprijini pe micul gospodar independent şi de a promova
mişcarea corporatistă. Au fost, de asemenea, adepţii încurajării industriei, acordând tratament egal
capitalului străin şi a celui intern şi înlăturând tarifele protecţioniste împovărătoare. Condus de lideri
admirabili din punct de vedere moral şi patriotic ( Iuliu Maniu fusese ales preşedinte încă de la
Conferinţa de unificare din 1926, Ion Mihalache – vicepreşedinte iar ilustrul ideolog al ţărănismului
Virgil Madgearu secretar general ) în activitatea partidului s-au manifestat mai multe greşeli tactice,
cum ar fi acceptarea revenirii în ţară a princepelui Carol II ( 1930 ) sau alianţa electorală cu Legiunea
(1937 ) fapte ce au influenţat negativ viaţa politică românească contribuind serios la împiedicarea
unei coagulări a forţelor democratice în faţa pericolului devenit din ce în ce mai evident la adresa
democraţiei din partea regelui Carol al II-lea, hotărât să destrame sistemul politic pluripartidist, să
pună capăt „politicianismului demagogic” al partidelor politice şi să instaureze dictatura.

8
Ibidem, pp. 204 - 205
9
Constantin Noica, Liberalismul din România – teorie şi practică, vol. IV, Editura Institutului de științe politice
şi relații internaționale, București , 2008, p. 135
10
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Corint, București, 2007, p. 354
 În afara liberalilor şi ţărăniştilor s-au mai perindat la cârma ţării, pentru scurt timp însă, alte
câteva grupări politice eterogene, cum ar fi Partidul Poporului condus de mareşalul Alexandru
Averescu (1920-1921; 1926-1927), Partidul Naţional Democrat al prodesorului Nicolae Iorga (1931-
1932), Partidul Naţional Creştin a lui Goga si Cuza (1937-1938) 11.

În plus în spectrul politic destul de democratic al perioadei s-au evidenţiat chiar dacă fără o
influenţă hotărâtoare în viaţa politică mai ales în prima decadă de după război unele partide de
extremă stânga şi extremă dreapta. După 1930 rolul lor politic se va intensifica, contribuind şi ele la
degringolada democraţiei româneşti făcând inconştient jocul atntidemocratic al suveranului.

Partidele de stânga au avut o influenţă directă redusă asupra vieţii politice în perioada
interbelică, explicabilă prin proporţia redusă a electoratului lor proletariatul urban care reprezenta
un procent scăzut din populţia activă românească,dar şi prin faptul că acestea au neglijat tradiţiile
naţionale şi religioase, iar în cazul comuniştilor şi prin persecuţiile puternice din partea guvernărilor
burgheze. După războiul mondial, mişcarea socialistă reprezentată prin Partidul Social Democrat a
suferit o importantă scindare între moderaţi care urmau tradiţia socialistă occidentală şi radicali, care
şi-au luat drept model pe revoluţionarii bolşevici din Rusia. Apele s-au limpezit la Congresul general
din 8-12 mai 1921 când adepţii comunismului şi ai Internaţionalei a III a comuniste au pus bazele
Partidului Comunist din România, partid care, după instituţionalizarea sa după Congresul al II lea din
octombrie 1922 de la Ploieşti s-a identificat fidel cu interesele sovietice, urmând aproape fără
excepţie o stridentă politică antiromânească 12.

O atare linie politică a gasit ecou, după cum era şi firesc, în rândul etniilor conlocuitoare,
unguri, evrei şi bulgari care nu voiau să recunoască făurirea statului român unitar în 1918. Afectarea
directă a intereselor naţionale de către acţiunile P.C.d.R. a determinat interzicerea funcţionării
acestuia şi scoaterea în afara legii în 1924, situţie care s-a prelungit până la 23 august 1944.

Socialiştii români care în 1921 au respins afilierea la Internaţionala comunistă s-au raliat cu
partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina şi au înfiinţat în 1922 Federaţia Partidelor
Socialiste din România13 care din 1927 s-a transformat în Partidul Social Democrat condus de
Constantin Titel-Petrescu, partid cu o oarecare influenţă în viaţa politică românească mai ales în anii
1927-1931.

La alegerile din 1928 P.S.d.R a obținut 9 mandate în parlament, la cele din 1931 șapte, apoi,
datorită formării unor dizidente de stânga (Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist Român),

11
Vlad Georgescu, op.cit., p. 206
12
Ioan Scurtu, Ghe. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideea, Bucureşti, 1999, p. 149
13
Ibidem, p.491
influența sa politică a scăzut continuu nemai trecând la nici unul dintre sufragii pragul electoral
pentru a putea intra în Parlament.

O mult mai mare influență, decât comuniștii și socialiștii a jucat în viața politică românească
interbelică, imprima o evoluție specifică a democrației românești, dreapta românească 14. Fără a avea
tradiții în istoria modernă a României, o mișcare de extremă dreapta se dezvoltă, e drept mai lent
decât cea de stânga, pe fondul marilor reforme din anii 1917-1923, care au adus la suprafața forțe
sociale noi, ambițioase, dar mai ales nemulțumite, atât din rândul micii burgezii cât și al unei părți a
vechilor boieri și moșieri expropriați. Din simbioza acestor forțe la care cu timpul s-au asociat
intelectualii neîmpliniți, preoți, debusolați și o anumită parte a studențimei și elevilor de liceu se va
naște în primul deceniu postbelic aceea ce se va consființi în anii următori sub genericul de mișcare
legionară. Născută prin aportul mai ales al studențimii naționaliste ieșene, îndeaproape dirijată încă
din 1919 de Corneliu Zelea Codreanu 15 și profesorul A.C. Cuza16 mișcarea legionară se va concretiza în
Liga Apărării Național-Creștine înființat în 1923 de A.C. Cuza și mai apoi în 1927 Liga Arhanghelului
Mihail creație a lui Zelea Codreanu, odată despărțit de nașul său de cununie; LANC și-a înscris în
program: ”apărarea monarhiei constituționale, combaterea curentelor cu caracter de clasă, educația
naționala și creștină, creșterea rolului bisericii în viața statului român”, devenind astfel cea mai
importantă organizație de dreapta apărută în România după primul Război Mondial 17.

Legiunea Arhanghelului Mihail a lui Codreanu, după 1930 s-a metamorfozat în Garda de fier,
organizație extremistă naționalistă, antisemită, antioccidentală, promovând un spirit mesianic, un
elitism și un cult al conducătorului nemaîntâlnit până atunci în gândirea și practic politica
românească.

Acțiunile antidemocratice ale acestei oragnizații extremiste, culminând cu asasinarea în

decembrie 1933 a primului ministru al țării I.Gh.Duca aveau să marcheze încheierea în viața politică
românească a perioadei clasice de civilitate și liberalism și trecerea prin aducerea de către Carol II la
guvernare a lui Gh. Tătărescu în decembrie 1933 la agonia democratismului românesc interbelic și
pregătirea condițiilor pentru instaurarea regimului de dictatură a lui Carol II. Conducând țara prin
decrete și legi, reintroducând cenzura, pentru prima dată de la 1862 încoace, guvernarea liberală a

14
Vezi detalii privind programul lui Corneliu Zelea Codreanu “Pentru Legionari” în Nicu Cracea, Dezvăluiri
legionare, vol. I, Editura fundației “Buna vestire”, București, 1944, pp. 22-23
15
Vezi, Ibidem, pp. 9-21
16
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 153
17
În actul de constituire LANC se prescria: “subsemnații profesori și studenți ai celor 4 universități Iași,
București, Cluj, Cernăuți și cetățeni delegați ai județelor României unite, ne-am constituit în Liga Apărării
Național Creștine și după sfințirea drapelului au depus acest jurământ în fața altarului. Fondatorii LANC (apud
Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 165)
lui Gh. Brătianu devine tot mai conservatoare, tot mai dependentă de rege și totodată tot mai
coruptă și nepopulară.

La liberali se produce sciziunea dintre „bătrânii” C.I. Dinu Brătianu, Gh. Brătianu (cu orientări
de extremă dreapta) și Gh. Tătărescu, frecvent susținător și obedient regelui Carol II. Concomitent pe
fondul slăbirii liberalismului, extrema dreapta: Garda de Fier, scoasă în afara legii în decembrie 1933
de I.G. Duca, supraviețuind după 1934 sub denumirea partidului „Totul pentru țară”, va deveni o
„mișcare de masă”18 voturile câstigate de acesta la alegerile parlamentare dintre 1931 – 1937
ridicându-se de la 1 % la 15,58 %. Electoratul său era format cu precădere din tineri locuitori ai
orașelor, dar cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, atrăgându-i în același timp, pe țărani și
clerul rural, elemente ale muncitorimii și burghezii de la orașe și periferia societății 19. Conducerea
noului partid extremist, în această perioadă de glorie a sa (1934 – 1938) era formată din elemente
din clasa de mijloc care aveau educație universitară iar naționalismul miscarii îi atragea pe toți acei
care se simțeau alienați de un sistem politic și social care li se părea a fi fost creat în afara granițelor
și în detrimentul „realităților românești” tradiționale.

Mișcarea legionară (extrema dreaptă românească) a devenit atât de puternică către sfârșitul
deceniului al patrulea al secolului trecut, încât a reușit să se impună în arena vieții politice prin
semnarea în campania electorală de la sfârșitul anului 1937 a unui „pact electoral” cu P.N.Ț și P.L a lui
Gh. Brătianu. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au fost deadreptul șocante marcând cu un
ceas mai devreme falimentul democrației societății românești. Partidul liberal, (Gh. Tatarascu)
organizator al alegerilor prin dizidența guvernamentală a obținut majoritatea voturilor 35.9 % și cele
mai multe locuri in Parlament (152) dar nu și procentul necesar (40 %) pentru a primi prima
electorala (conform legii din 1926) și odată cu aceasta majoritate în Cameră. Partidul Totul pentru
țară înregistra cea mai mare victorie din istoria mișcării legionare într-o campanie electorală – 15.58
% și 66 de locuri în Parlament, devenind, astfel, al treilea partid ca marime după P.N.L. și P.N.Ț., cel
din urmă deținând 86 de locuri. Rezultatul alegerilor i-a oferit suveranului o largă posibilitate de
manevra pentru realizarea printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului său obiectiv politic și
gruparea pe care o reprezenta – dictatura. În aceste circumstanțe, profitând de confuzia creată,
socotind că a sosit momentul pentru a-și realiza propriile ambiții dictatoriale Carol II a încredințat
formarea guvernului lui Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, care obținuse doar
10 % din sufragii, spre a demonstra chipurile clasei politice, că partidele politice nu mai puteau
prezenta garanții și că numai voința sa era cea care conta în condițiile agravării situației politice
interne a țării, dar mai ales a climatului internațional.

18
Mihai Bărbulescu, op. cit., p.356
19
Ibidem
 Profitând de slăbiciunile guvernării O. Goga mai ales de înclinațiile antisemite exagerate ale
acestuia și tratativele angajate de primul ministru cu legiunea în vederea concentrării forțelor de
dreapta la 10 și 11 februarie 1938. Carol II printr-o lovitură de stat a înlocuit guvernul Goga cu un
“guvern consultativ” condus de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a dizolvat apoi
Parlamentul și partidele politice instaurând dictatura regală 20. După ce a primit jurământul noilor
miniștri (majoritatea lor foști prim miniștrii în perioada interbelică, și înainte de a se adresa națiunii
prin Proclamația regală) Carol a declarat: “astăzi suntem chemați a începe o nouă eră în istoria patriei
noastre; o era de îndreptare, o era în care erorile trecutului trebuiesc corectate cu cea mai adâncă
chibzuință”21.

Printre primele măsuri adoptate aflându-se instituționalizarea noului regim, prin

introducerea cenzurii pe întreg teritoriul țării, starea de asediu, numirea unor prefecți, din rândul
militarilor activi cu gradul de locotenent-colonel sau colonel; dreptul autorităților militare de a face
percheziții s.a., practic România Mare contruită de generații întregi înceta astfel să mai existe.
Sistemul de guvernare prin partidele politice a falimentat, democrația românească așa fragilă și
imperfectă cum fusese ea era înlocuită pentru prima dată în istoria țării cu un regim de tip autoritar.
Și era doar începutul. Dictatura regală instaurată și menținută timp de doi ani, numai cu forțe
interne, avea sa fie urmată de încă doua regimuri politice autoritare, cel al generalului și apoi
mareșalului Ion Antonescu (1940-1944) și apoi cea mai lungă și cea mai sălbatică – dictatura
comunistă (1946-1989) impusă țării de Marile Puteri învingatoare în cel de-al doilea Război Mondial
și instaurată sub păvaza baionetelor Armatei Roșii de ocupație.

Dacă ar fi să analizăm, acum, la încheierea prezentării noastre, principalele carențe ale

democrației românești, care au dus la falimentul acesteia și începutul regimurilor politice totalitare în
istoria noastra politică, ar trebui fără doar și poate să ne aplecăm cu predilecție asupra acelor factori
interni și externi care au influențat, în ansamblu, viața politică românească în perioada interbelică.

Mai întâi acordare votului universal în 1918 nu a fost urmată de preocuparea liderilor politici
pentru educația politică (civică) a cetățenilor ci numai de câștigarea cu orice preț a votului
alegătorilor. Iată ce nota P.P. Negulescu, încă în 1926, sub acest aspect: ”Supralicitarea demagogică a
celor ce voiau să acapareze, cu orice preț corpul electoral – promisiunile irealizabile ce se făceau, cu
inima ușoară, la fiecare pas, calomnierea nerușinată a adversarilor fără nici o teama de sancțiuni –
negarea brutală a evidenței fără nici o grijă de inevitabilă dezmințire a faptelor – au pricinuit alterări
îngrijorătoare a sufletului maselor. Au alimentat curentele subversive, au ațâțat urile de clasa și mai

20
Constantin C.I. Bratianu, Carol II, Ion Antonescu. Amintiri. Corespondente, Cuvant inainte, note, ingrijire de
editie, indici de Ion Ardeleanu, EdituraForum S.R.L., 1992, p. 66 si urm.
21
Timpul, 12 februarie 1938
ales au provocat o descurajare și o dezorientare profundă a părții celei mai bune a corpului
electoral22”.

Rezultatul unei astfel de atitudini, a fost neîncrederea maselor alegătorilor în votul universal
care stăteau la baza regimului democratic.

Iată cât de actual este constatarea fruntașului legionar Vasile Marin care scria, în 1933:
“Democrații privesc votul universal ca pe cel mai de preț câstig al omenirii, panaceul tuturor relelor.
Ei uită că de îndată ce le se pune la dispoziție acest temut instrument de influențare a treburilor
publice, masele acestea, lipsite de perspectiva istorică și fără simțul eternului național, se vor
preocupa exclusiv de satisfacerea intereselor lor materialiste și vor obliga pe conducător să se
devoteze realizării acestor interese23”.

Și în plus, trebuie să notăm, ca și atunci ca și azi, odată ce obțineau mandatul parlamentar

“aleșii națiunii” iși schimbau cu totul atitudinea, uitând cu totul de promisiunile făcute și de cei care i-
au ales.

Fin cunoscător tarelor epocii, Tudor Teodorescu Braniște consemna urmatoarele întrebări
adresate cetățenilor României: ”ați asistat la ședințele din aceste zile? Sub cupola înfierbântată de
soare cel mult două duzini de bravi deputați ascultă și din când în când aplaudă. Unde sunt ceilalți?
Unde sunt cei care s-au bătut pe un mandat, cei care la alcătuirea listelor au anunțat cu demisia din
partid dacă nu vor fi candidați, cei care afirmau cu o splendida seriozitate că se prabușește țara dacă
nu vor fi trimiși în Cameră? Unde sunt zeloșii reprezentanți ai națiunii care se băteau cu pumnii în
piept de dragul alegătorilor? În ce chip îi reprezintă pe acești alegători? Cum le apără interesele?
Cum iși împlinesc mandatul – mandatul pe care l-au cucerit cu jertfe sau cu umilințe, prin amenințări
sau concesii?24”.

În sfârșit ca o carență majoră a democrației dâmbovițiene notăm discrepanța frapantă dintre

legislația democratică, adoptată după Marea Unire și marile reforme și modul ei de aplicare, care de
asemenea, nu se afla la mare distanță de cea din zilele originalei noastre democrații
postdecembriste.

Iată ce nota în acest sens Ion Mihalache marele nostru reprezentant al țărănismului neaoș
românesc: “Am avut totdeauna impresia că această Constituție (cea din 1923 n.n.) e o haină largă dar
cu un guler strâmt care sugrumă, deaorece Constituția a sugrumat clasa țărănească căreia i-a lipsit
orice mișcare politică (...). Nu se poate zice că pentru țărănimea românească a existat vreodată
22
P.P. Negulescu, Partidele politice, pp. 37 - 38
23
Vasile Marin, Crez de generatie, Editia ingrijita si prefata de Radu Dan Vlad, Bucuresti, Editura Majadahonda,
1997, pp. 167-168
24
Tudor Teodorescu Braniste, Oameni si paiate, Bucuresti, Editura Pentru Literatura, 1967, pp. 81-82
Constituție în această țară: jandarmul, dorobanțul, primarul, aceștia au fost Constituția pentru
țăranul român totdeauna. Și sunt cunoscute cazuri când însăși Costituția a fost confiscată ca broșură
subversivă la sate, de administrația partidelor politice25”.

Am lăsat la sfârșit contribuția presei din epocă la deteriorarea stării de spirit și dezinformarea
cetățeanului, prin subiectivismul, intolerant, calomnia și șantajul practicate. Încă din 1920 Nicolae
Iorga atrăgea atenția că: “starea de după război când presa ar avea cea mai mare opera
mobilizatoare de îndeplinit, tocmai atunci presa românească a contribuit esențial să îndușmănească
oamenii, să facă a se urî oamenii care se dușmăneau și fără de aceasta să nu mai trebuiască a se urî și
presa ca să toarne un pic de otravă pentru a face irespirabil aerul din viața noastră politică26”.

Aceste ample caranțe, precum și încă multe altele ținând de gradul de cultură și înțelegere a
majorității populației românești, au lăsat drum larg curentelor extremiste, de stânga și de dreapta, au
discreditat regimul democratic pluri-partidist, facilitând situarea lui Carol II, inițiatorul dictaturii la
noi, în postura de salvator al ordinii și liniștii publice.

 
 

25
Ion Mihalache, Intervenția în Adunarea Deputaților în Dezbateri în Adunarea Deputaților, nr. 32, Sedința din
23 iulie 1920, p. 558
26
Ibidem, nr. 31, Sedința din 28 iulie 1920, p. 533