131.

Determinați efectele acidului ursodeoxicolic

efect colelitolitic, coleretic şi hepatoprotector

132. Determinați efectele precoce și tardice, avantajele și dezavantajele utilizării clinice a

acidului ursodeoxicolic
Acidul ursodezoxicolic.
Mecanismul de acţiune. Scade rapid şi marcat secreţia colesterolului în bilă şi
stabilizează membrana canaliculară a hepatocitelor
Indicaţiile şi regimul de dozare. Acidul ursodezoxicolic este utilizat în:
maladiile hepatice cu colestază, îndeosebi în ciroza biliară primară şi colangita
sclerozantă primară; litiaza biliară. ciroza hepatică biliară primară; colangita
sclerozantă primară; hepatita cronică activă; atrezia căilor biliare intrahepatice;
profilaxia afecţiunilor hepatice la utilizarea anticoncepţionalelor orale şi citostaticelor;
esofagita de reflux şi esofagita biliară de reflux; dischinezia căilor biliare.
Preparatul se indică câte 10 mg/kg seara înainte de somn timp îndelungat. În
afecţiunile hepatice acute şi cronice tratamentul poate dura de la câteva luni până la 2
ani..
Contraindicaţiile. Acidul ursodezoxicolic este contraindicat în: afecţiunile acute
ale vizicii şi căilor biliare; hipersensibilitate la preparat.
Reacţii adverse Printre reacţiile adverse ale acidului ursodezoxicolic se pot
constata: diaree, calcinarea căilor bilifere.

133. Determinați particularitățile farmacodinamice ale preparatelor entomologice ca

hepatoprotectoare
Odată cu introducerea entomologiei
înseamnă în decurs de o săptămână înainte de reproducerea hepatitei toxice acute cu
tetraclorură de carbon și paracetamol, a fost stabilit efectul protector al entoheptinei,
imupurinei și imugeptinei, care a fost exprimat
în prevenirea creșterii activității transaminazelor (ALT), lactat dehidrogenazei și modularea
nivelurilor de glucoză, proteine totale, uree și creatinină. În același timp, structura normală a
ficatului.
Rezultatele studiului medicamentelor au stabilit că entoheptina, imugeptina și imupurina au
arătat o capacitate mai pronunțată de a normaliza activitatea ALT, AST, fosfatazei alcaline în
ser și ficat după două
utilizare săptămânală. În același timp
conținutul de glucoză, proteine totale și colesterol total a revenit practic la normal.
134. Determinați grupele și preparatele coleretice, colecistocinetice și colespoasmolitice
I. Coleretice:
A. Colereticele propriu-zise (colesecreticele)
1. Preparatele ce conţin acizi biliari sau bilă nativă
a) acizi biliari primari: ac. cholic, ac. chenodezoxicolic;
b) acizi biliari secundari: ac.dezoxicholic, ac.litocholic;
c) acizi biliari de semisinteză: ac.dehidrocholic;
2. Preparate sintetice: osalmidă, cicvalon, hidroximetil nicotinamida,
fenobarbital, salicilatul de sodiu;
3. Preparate vegetale: extracte din mentă, păpădie, salvie, pojarniţă, volbură,
coada-şoarecelui, gălbenele, mătase de păpuşoi, coriandru, brusture, pelin,
museţel, imortelă etc.);
4. Preparate combinate: colagog, colagol, colaflux, alochol, cholenzim,
febichol.
B. Hidrocolereticele: salicilaţii, preparatele de odolean, apele minerale (Esentuku
4 şi 17, Naftusea, Smirnovskaia, Slaveanskaia, Djermukskaia etc).
II. Colecistochinetice:
1. Preparatele de magneziu: sulfatul de magneziu
2. Preparatele osmotic active: xilitul, sorbitul, manitul
3. Preparatele vegetale: extracte din gălbenele, păpădie, traista ciobanului,
boz, chimen, iepurar etc)
4. Colecistochinina
5. Produsele alimentare: ulei de măsline şi floarea soarelui, gălbenuşul de ou,
smântână, peptonele.
III. Colespasmolitice.
1. Spasmoliticele neurotrope: atropină, platifilină, butilscopolamină,
metilscopolamină.
2. Spasmoliticele miotrope: papaverină, drotaverină, benciclan, aminofilină
etc.
3. Spasmoliticele mixte: baralgină, maxigan, trigan, spasmalgon, spasgan etc.
4. Spasmoliticele vegetale:
 extracte din: odolean, mentă, gălbenele, salvie, pojarniţă, pelin;
 preparate din plante (flamina, flacumina, conflavina, rozanol etc).

135. Determinați mecanismele de acțiune și efectele preparatelor acizilor biliari ca

coleretice
Mecanismul de acţiune. Preparatele acizilor biliari administrate in calitate de
medicamente sunt secretate biliar cu creşterea presiunii osmotice şi filtrarea ulterioară
a apei şi electroliţilor. Ca rezultat se măreşte volumul şi fluxul bilei, deci au un efect
preponderent hidrocoleretic.
Efectul coleretic se datorează: a) asigurarii proceselor de digestie prin micşorarea
 tensiunii superficiale, cu menţinerea colesterolului în soluţie şi
emulsionarea grăsimilor; b) favorizarii absorbţiei intestinale prin pinocitoză a
grăsimilor neutre,a acizilor graşi cu lanţ lung, colesterolului, vitaminelor liposolubile;
c) efectului bacteriostatic

136. Determinați indicațiile preparatelor acizilor biliari ca coleretice

A. ca coleretice: pentru combaterea stazei biliare, drenarea bilei după intervenţii
chirurgicale asupra veziculei biliare, spălarea căilor biliare în scopul eliminării
nisipului sau calculilor de dimensiuni mici, profilaxia infecţiei biliare,
examenul radiologic a vezicii şi căilor biliare, determinarea timpului circulaţiei
braţ-limba.

137. Determinați particularitățile de acțiune ale colecistocineticelor

Preparate ce măresc tonusul vezicii biliare şi relaxează căile biliare şi sfincterul
Oddi, fie prin acţiune directă sau reflectorie de a stimula eliberarea colecistochininei.
Momentul optim de administrare - cu 30 min înainte de micul dejun.

Preparatele chimioterapice
1. Selectați grupele de antibiotice după mecanismul de acțiune
Clasificarea antibioticelor după mecanismul de acţiune:
I. Inhibitorii sintezei membranei citoplasmatice (peretelui celular):
penicilinele, cefalosporinele, vancomicina, ristomicina,
bacitracina, cicloserina.
II. Inhibitorii funcţiei membranei citoplasmatice:
polimixinele, amfotericina B, polienele.
III. Inhibitorii sintezei proteinelor:
aminoglicozidele, tetraciclinele, macrolidele, lincosamidele, cloramfenicolul,
fuzidina.
IV. Inhibitorii sintezei acizilor
nucleici: ansamicinele,
grizeofulvina.

2. Selectați grupele de antibiotice după spectrul de acțiune

Clasificarea antibioticelor după spectrul de acţiune:
I. Antibotice cu acţiune preponderentă asupra florei gram-pozitive (cocii şi
bacilii gram-pozitivi, cocii gram-negativi, spirochetele, actinomicetele):
 penicilinele biosintetice şi semisintetice din grupul oxacilinei;
  cefalosporinele de generaţia I;
 macrolidele, lincosamidele;
 antibioticele glicopeptidice (ristomicina, vancomicina, teicoplanina);
 derivaţii acidului fuzidinic (fuzidina).
II. Antibotice cu acţiune preponderentă asupra florei gram-negative (cocii şi
bacilii gram-negativi, cocii gram-pozitivi):
 aminoglicozidele;
 polimixinele;
 cefalosporinele de generaţia II;
 amino- şi carboxipenicilinele.
III. Antibotice cu spectru larg de acţiune (cocii şi bacilii gram-pozitivi şi gram-
negativi, riketsiile, chlamidiile, protozoarele, vibrionii, etc.):
 tetraciclinele;
 amfenicolii;
 ansamicinele.
IV. Antibotice cu spectru larg de acţiune (în special eficiente faţă de agenţii
patogeni gram-negativi, agenţii patogeni cu polirezistenţă, agenţii
intraspitaliceşti, etc.):
 ureidopenicilinele;
 cefalosporinele de generaţia III şi IV;
 monobactamii;
 carbabapenemii, carbacefemii;
 asocierile beta-lactaminelor cu inhibitorii beta-lactamazelor.

3. Selectați grupele de antibiotice după efectul antibacterian

Efectul bactericid: Peniciline, Cefalosporine, Aminoglicozide, Polimixine, Nistatin
Efectul bacteriostatic: Tetracicline, Levomecetina, Eritromicina, Oleandomicina
4. Selectați inhibitorii beta-lactamazelor
Acid clavulanic, sulbactam,tazobactam, aviabactam, vabobactam,relebactam
5. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile penicilinelor biosintetice și
semisintetice
Penicilinele naturale sunt indicate în:
 infecţii cu streprococ: tonzilite, faringite, erizipel, scarlatină, infecţii
puerperale, otită, mastoidită, septicemii;
 endocardită lentă cu streptococ viridans, endocardită enterococică;
 infecţii cu pneumococ: meningite, pneumonii, septicemii;
 infecţii cu meningococ: meningite, meningococcemie;
 gangrenă gazoasă, tetanos, difterie;
 sifilis (primar, secundar);
  tratament profilactic în reumatism.
Aminopenicilinele pot fi indicate în:
 sinusite, otite, ronţite provocate de pneumococ, streptococ piogen, H.
influenzae;
 meningite bacteriene acute la copii, provocate de pneumococ, meningococ,
H. influenzae;
 gastroenterite salmonelozice, infecţii biliare cu colibacili sensibili;
 infecţii urinare cu germeni sensibili: colibacili, Proteus mirabilis etc.;
 listerioză.
Carboxipenicilinele şi ureidopenicilinele se pot indica în:
 infecţii respiratorii, pulmonare, intraabdominale, pelvine, urinare,
ginecologice, ale pielii, oaselor, articulare cu germeni sensibili
(Pseudomonas, Enterobacter, Proteus indol-pozitiv, anaerobi etc.).

6. Selectați reacțiile adverse ale penicilinelor

Reacţiile adverse.
Penicilinele sunt cele mai puţin toxice printre antibiotice. Reacţiile adverse, mai frecvent sunt condiţionate
de hipersensibilitatea faţă de peniciline şi se manifestă prin reacţii alergice. Reacţiile alergice sunt declanşate
de administrarea antibioticului la 10-15% din persoanele cu antecedente alergice la peniciline, faţă de mai
puţin de 1% în cazul celor fără asemenea antecedente. Pentru toate penicilinele este caracteristică
sensibilizarea încrucişată şi reacţiile alergice încrucişate

Reacţiile alergice se pot manifesta prin:

- urticarie, eritem cutanat (cele mai frecvente, circa 60% din totalul reacţiilor
alergice);
- erupţii purpurice, erupţii buloase, reacţii cutanate grave de tipul Stevens-
Johnson (sunt rare);
- reacţii de tip boala serului, edem angioneurotic, febră, reacţii pulmonare
infiltrative cu eozinofilie, nefrită interstiţială, tumefiere articulară (de
asemenea se întâlnesc rar);
şocul anafilactic este cea mai periculoasă manifestare a alergiei la peniciline şi are o
incidenţă, la bolnavii trataţi cu peniciline de circa 0,02%; 10% dîn cazurile de şoc anafilactic
evoluează letal
7. Selectați cefalosporinele de generația I-V pentru administrarea enterală și parenterală
gen.I: cafazolină, cefalotină, cefapirină, cefatrizină;
gen.II: cefamandol, cefuroximă, cefoxitină, cefotetan, cefonicid, cefmetazol;
gen.III: cefoperazonă, cefotaximă, ceftazidimă, ceftriaxonă;
gen.IV: cefepimă,cefpiromă.
genV: ceftobiprol, ceftaroline
I. Pentru administrare orală:
gen.I: cefalexină, cefadroxil, cefradină;
gen.II: cefaclor, cefuroxim axetil;
 gen.III: cefiximă, ceftibuten, cefpodoximă proxetil, cefotaximă hexetil,
cefpodoximă.

8. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile cefalosporinelor de generația

I-V
Generaţia I include cefalosporinele clasice cum ar fi cefaloridina, cefalotina,
cefazolina, cefalexina ş.a. Spectrul de acţiune cuprinde o bună parte din cocii gram+
pozitivi inclusiv pneumococul, streptococul (hemolitic, piogen, viridans), stafilococul
auriu, inclusiv tulpinile penicilinazo-pozitive, cocii gram-negativi – meningococul,
gonococul. Dintre bacilii gram+pozitivi sunt sensibili Cl.perfringens şi bacilul
difteric. Eficacitatea faţă de bacilii gram-negativi este în general mică. Relativ
sensibili sunt Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis. Spectrul de
acţiune este acelaşi la preparate indiferent de calea de administrare, dar au o activitate
mai mare cele administrate parenteral, printre care şi cefazolina.

Generaţia Activitate a faţă de bacterii Rezistenţa antibioticelor

cefalosporinelor la
beta-lactamazele
bacteriilor gram-
negative
Gram- Gram-
pozitive negative
I ++ + -
II ++ + +
III + ++ +
IV ++ ++ ++

9. Selectați indicațiile cefalosporinelor de generația I-IV

Indicaţiile pentru administrare.
Cefalosporinele din generaţia I sunt utile în infecţii cu bacterii gram-pozitive
rezistente la peniciline. Preparatele ce pot fi administrate oral sunt indicate în:
- infecţii ORL, infecţii respiratorii;
- infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi;
- infecţii urinare;
Preparatele pentru administrare parenterală se pot indica în profilaxia infecţiilor
chirurgicale.
Cefalosporinele din generaţia II sunt utile în infecţii cu agenţi patogeni rezistenţi
la peniciline şi cefalosporinele din generaţia I:
- infecţii ORL;
- infecţii bronhopulmonare;
- infecţii urinare;
 - infecţii sistemice sau infecţii mixte (în asociere cu
aminoglicozidele, fluorochinolonele).
Cefalosporinele din generaţia III se indică în cazuri grave:
- infecţii nosocomiale provocate de bacterii gram-negative multirezistente;
- stări septice, septicemii cauzate de agenţi neidentificaţi la bolnavi
cu sistemul de imunitate deprimat sau fe fondalul neutropeniei;
- meningite provocate de meningococi, pneumococi, H. Influenzae.
Cefalosporinele din generaţia IV sunt indicate numai în infecţii nosocomiale sau
infecţii grave provocate de bacterii gram-negative (pentru lărgirea spectrului de
acţiune se pot asocia cu aminoglicozidele).

10. Selectați reacțiile adverse ale cefalosporinelor

Reacţiile adverse.
Cefalosporinele sensibilizează organismul şi pot provoca diferite reacţii alergice,
inclusiv de tip anafilactic, febră, erupţii cutanate însoţite de prurit, hiperemie, edem,
sindromul Stivens-Djons (vezicule, descuamarea epiteliului). Incidenţa reacţiilor
alergice este de 1-4%. Cu toate că inelul chimic al cefalosporinelor într-o oarecare
măsură este diferit de cel al penicilinelor – sunt posibile reacţii alergice încrucişate.
 Alte reacţii adverse se întâlnesc rar. Anemia hemolitică autoimună poate fi la
administrarea diferitor cefalosporine, dar comparativ mai frecvent – la utilizarea
cefotetanului.
Reacţiile alergice asemănătoare cu boala serului se întâlnesc mai frecvent la
administrarea cefaclorului.
La utilizarea cefamandolului, cefoperazonei, cefotetanului, latamoxefului poate
fi hipoprotrombinemie cu hemoragii posibile.
Utilizarea cefaloridinei, în prezent este limitată din cauza acţiunii nefrotoxice
(nefrită interstiţială, necroză tubulară).
Administrarea ceftriaxonei se poate complica cu stază biliară, însoţită de
simptomele caracteristice (dureri în hipocondrul drept, regiunea epigastrică, greţuri,
vomă, anorexie).
Multe cefalosporine din generaţia a 2-a şi în special a 3-a, sunt ineficiente faţă de
bacteriile gram-pozitive (în primul rând enterococi, stafilococi). La administrarea
acestor preparate, din cauza proliferării tulpinilor rezistente se poate dezvolta
superinfecţia.

11. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile carbapenemelor

Carbapenemii sunt o nouă clasă de chimioterapice asemănătoare după structură
cu antibioticele beta-lactamice.
Primul preparat din acest grup a fost imipenemul. Are spectru larg de acţiune şi
activitate înaltă, fiind bactericid aproape pentru toate bacteriile patogene care posedă
perete celular. Spectrul de acţiune cuprinde numeroase bacterii gram-negative, gram-
pozitive şi anaerobe. Este rezistent la beta-lactamaze, dar este inactivat de
dehidropeptidazele secretate de epiteliul tubilor renali. La imipenem sunt sensibile
majoritatea speciilor de bacterii gram-negative: E.coli, Klebsiella Proteus,
Salmonella, Serratia, Shigella, H. influenzae, inclusiv multe tulpini de Pseudomonas
aeruginosa. Eficacitatea faţă de cocii gram-pozitivi (streptococi, stafilococi,
pneumococi) este asemănătoare celei a benzilpenicilinei cu excepţia stafilococilor
penicilinazo-pozitivi. Stafilococii rezistenţi la benzilpenicilină sunt sensibili la
imipenem, susceptibilitatea stafilococilor rezistenţi la meticilină ca şi a
pneumococilor rezistenţi la penicilină este variată. Imipenemul este cel mai activ
preparat beta-lactamic faţă de anaerobi, eficacitatea fiind comparabilă cu cea a
clindamicinei şi metronidazolului.

12. Selectați aminoglicozidele din generația I-III

Aminoglicozidele din generaţia I: kanamicina, streptomicina, neomicina, spectinomicina, paromomicina în prezent
sunt utilizate comparativ limitat din cauza toxicităţii înalte.

Aminoglicozidele din generaţia a 2-a- Gentamicina, Sisomicina, Tobramicina,

Aminoglicozidele din generaţia a 3-a – Netilmicina, Isepamicina,
13. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile aminoglicozidelor
Particularităţile farmacocinetice. Aminoglicozidele nu sunt rezistente în
mediul acid, rău se absorb din tubul digestiv, pe cale orală pot fi administrarte numai
pentru acţiune locală în intestin. Trec în laptele matern şi cu el se pot absorbi la nou
născuţi datorită permeabilităţii crescute a mucoaselor.
Se administrează parenteral, însă pot fi administrate şi în cavităţi seroase, şi
endobronhial, după indicaţii vitale şi endolumbal.
Concentraţia maximală plasmatică se instalează peste 30 minute – 1 oră după
injectarea intramusculară. Concentraţia terapeutică se menţine pe parcursul a 8 ore
(12 ore în cazul administrării canamicinei). Gentamicina posedă capacitatea de a se
cumula la administrarea repetată.
Aminoglicozidele sunt distribuite în diverse ţesuturi şi lichide din organism, în
meningite ating concentraţii terapeutice în lichidul cefalorahidian (mai bine trece
bariera hematoencefalică gentamicina). Se acumulează in cantităţi mari in rinichi.
Trec prin placentă, realizînd concentraţii de 25% din concentraţia plasmatică la
mamă.
Sunt eliminate din organism preponderent sub formă neschimbată prin filtraţie
glomerulară şi secreţie tubulară, atingând în urină concentraţii mai mari decât cele
plasmatice. Clearance-ul hepatic este important doar pentru kanamicină (în bilă
formează concentraţii de 50% din concentraţia plasmatică). Cînd clearance-ul
creatininei este mai mic de 40 ml/min, pentru evitarea reacţiilor toxice, trebuie
micşorate dozele.
Indicaţiile pentru administrare. Aminoglicozidele se pot administra în
monoterapie, dar mai frecvent se indică în asociere cu preparatele beta-lactamice,
antianaerobe în:
- infecţii nosocomiale cu localizare diversă;
- septicemii:
- infecţii intraabdominale;
- complicaţii purulente chirurgicale;
- endocardite;
- pielonefrite, inclusiv formele grave;
- combustii;
- artrite infecţioase, provocate de microorganismele sensibile;
- tuberculoză (streptomicină, canamicină);
- infecţii urinare provocate de microorganisme gram-negative, în caz cînd alte
chimioterapice mai puţin toxice nu sunt eficiente;
infecţii cu risc mare – pestă, tularemie.

14. Selectați reacțiile adverse ale aminoglicozidelor

Principalele efecte adverse sunt cauzate de ototoxicitatea şi nefrotoxicitatea
acestor preparate. Ototoxicitatea se manifestă prin leziuni cohleare şi vestibulare.
Kanamicina şi amikacina provoacă mai frecvent tulburări cohleare, streptomicina şi
gentamicina – tulburări vestibulare. Incidenţa fenomenelor ototoxice, relevante clinic,
 în cazul administrării timp de peste 2 săptămâni, este de 3% pentru amikacină, 2% –
pentru gentamicină, 1% pentru streptomicină, kanamicină, tobramicină. Tulburările
subclinice au o incidenţă mult mai mare (până la 25%). Leziunile cohleare se
manifestă la început prin senzaţia de înfundare a urechilor, diminuarea percepţiei
sunetelor de frecvenţă înaltă apoi se poate instala surditatea. Leziunile vestibulare se
pot manifesta la început prin cefalee, greţuri, vomă, nistagm, tulburări de echilibru cu
instalarea ulterioară a unei labirintite cronice având drept simptom major ataxia.
Acţiunea nefrotoxică a aminoglicozidelor se datorează acumulării preparatelor în
parenchimul renal şi se manifestă prin micşorarea capacităţii de concentrare a urinei,
proteinurie, cilindrurie cu creşterea în continuare a nivelului plasmatic al creatininei
şi ureei.

15. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile macrolidelor

Macrolidele sunt nişte antibiotice care au în structura lor chimică un inel alifatic
lactonic de dimensiuni mari legat prin legături glicozidice de structuri zaharidice
şi/sau aminozaharidice.
Mecanismul de acţiune: Macrolidele se fixează de subunităţile ribozomale bacteriene 50 S cu blocarea reacţiilor de
translocaţie şi/sau transpeptidare ce duce la inhibarea sintezei proteinelor în ribozomi. Acţiunea este bacteriostatică
sau bactericidă. Acţiunea antibacteriană este sporită în mediul alcalin (pH – 8-8,5). Spectrul antibacterian cuprinde
bacterii aerobe gram-pozitive, unele bacterii gram- negative aerobe şi unele bacterii anaerobe

Indicaţiile de administrare. Eritromicina este preparatul de elecţie în

pneumoniile cauzate de Mycoplasma pneumoniae şi Chlamydia trachomatis (la
sugari), în tratamentul bolii legionarilor, enterocolitei cu Campylobacter fetus jejuni,
tusei convulsive, eritrasmei. Mai poate fi indicată în locul penicilinei la bolnavii cu
alergie la peniciline în infecţii streptococice (faringită, scarlatină, erizipel, otită
medie) sau pneumococice (pneumonie, otită medie). Mai poate fi indicată ca
alternativă a penicilinei în antrax, infecţiile cu Listeria monocytogenes, actinomicoză,
sifilisul recent.

16. Selectați reacțiile adverse ale macrolidelor

Reacţiile adverse.
Eritromicina provoacă frecvent fenomene de iritaţie digestivă cu neplăcere
epigastrică, greţuri, vomă, diaree. Alte reacţii adverse se întâlnesc rar. Ocazional pot
fi reacţii alergice, la administrarea intravenoasă – flebite. Au fost semnalate cazuri de
hepatită colestatică.
Josamicina este relativ bine suportată – tulburările digestive sunt minore,
reacţiile alergice sunt rare. La bolnavii cu insuficienţa hetatobiliară poate înrăutăţi
probele hepatice.
Roxitromicina este comparativ bine suportată. Poate provoca dereglări
dispeptice – epigastralgii, anorexie, greţuri, vomă, diaree, meteorism, rareori – reacţii
alergice cu erupţii cutanate, edem Quinke, creşterea tranzitorie a transaminazelor.
Diritromicina mai frecvent provocată dureri abdominale, greţuri, vomă, diaree,
ameţeli, cefalee, rar – colită provocată de Clostridium dificile.
 Claritromicina este relativ bine suportată. Poate provoca ocazional reacţii
adverse digestive (dureri abdominale, greaţă, diaree) dar mai puţin frecvente ca la
administrarea eritromicinei. Au fost semnalate cazuri de acţiune hepatotoxică cu
hepatită colestatică şi creşterea enzimelor hepatice.
Azitromicina uneori poate provoca tulburări gastrointestinale dar ele survin mai
rar decât pentru eritromicină şi sunt minore. Au mai fost semnalate ocazional reacţii
alergice (erupţii cutanate, angioedem, artralgii) rareori – creşterea enzimelor hepatice,
icter colestatic.

17. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile lincosamidelor

Spectrul de acţiune al lincosamidelor cuprinde bacterii gram-pozitive şi
anaerobe. Lincosamidele sunt active faşă de majoritatea cocilor gram-pozitivi
(pneumococi, streptococi, stfilococi) cu excepţia enterococilor şi stafilococilor
meticilino-rezistenţi, sunt active faţă de Corynebacterium diphteriae şi faţă de
majoritatea anaerobilor patogeni. Sunt sensibili Bacterioides fragilis, clostridiile,
peptococii. (Clostridium dificile este de obicei rezistent).
Lincosamidele, deasemenea sunt active faţă de unele bacterii gram-negative
(Bacillus anthracis), micoplasme, bacilul hemolitic.
Clindamicina, în doze mari, are o oarecare activitate faţă de Chlamydia
trachomatis şi unele protozoare – Toxoplasma gondi, Plasmodium, Pneumocystis
carinii, Babesia.
Majoritatea bacteriilor gram-negative aerobe, ca şi enterococii sau stafilococii
meticilino-rezistenţi, sunt rezistenţi primar la lincosamide.

18. Selectați reacțiile adverse ale lincosamidelor

Lincomicina. La 10-20% din pacienţi, la administrare orală, sunt posibile
dereglări dispeptice (dureri abdominale, greţuri, vomă, diaree). O altă complicaţie
mai puţin frecventă, dar gravă este colita pseudomembranoasă. Este posibilă
sensibilizarea organismului cu apariţia erupţiilor cutanate, însoţite de eritem, prurit.
Rar poate apărea neutropenie, trombocitopenie.
Clindamicina provoacă frecvent diaree banală (10-20%), scaune diareice cu
mucus şi sânge, colici abdominale şi erupţii cutanate (10%). Alte reacţii adverse rare
sunt: glosită, stomatită, vaginită, leucopenie, trombocitopenie, afectare hepatică
(uneori cu icter). Poate produce ca şi lincomicina colită pseudomembranoasă.

19. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile tetraciclinelor

Spectrul de acţiune al tetraciclinelor cuprinde bacterii gram-pozitive şi gram-
negative – pneumococi, streptococi, stafilococi, gonococi, meningococi,
Branchamella catarrhalis, Listeria, B-anthracis, Brucella, Vibrio cholerae, Yersinia,
Francisella, Legionella, Haemophilus influenzae, Haemophilus ducreyi,
Propionbacterium acnes, kampilobacterii, fuzobacterii, clostridii, riketsii, spirochete,
Treponema palidum, Leptospira, micoplasme, chlamidii şi unele protozoare.
 O mare parte din tulpinile de streptococ hemolitic, enterococi, E.coli, Klebsiella,
Shigella, Enterobacter, Haemophilus influenzae, Serattia şi Proteus indol-pozitiv,
majoritatea tulpinilor de Proteus vulgaris, Pseudomonas aeruginosa şi bacteroizi sunt
rezistente la tetracicline.

20. Selectați reacțiile adverse ale tetraciclinelor

Reacţiile adverse. La administrarea tetraciclinelor, reacţiile adverse se întâlnesc în 7-30% dîn cazuri, cu predominarea
fenomenelor toxice

a) Din partea tubului digestiv, pot fi: fenomene de iritaţie gastrică şi intestinală –
pirozis, greaţă, vomă, dureri epigastrice, diaree cauzate de acţiunea iritantă a
preparatelor asupra mucoasei gastro-intestinale. După câteva zile de administrare
orală, în special a preparatelor din prima generaţie, pot apărea fenomene de
disbacterioză intestinală şi infecţii enterice cu Pseudomonas, Proteus, stafilococi,
Candida şi alte bacterii rezistente la tetracicline. Din cauza iritării mucoasei bucale
pot apărea stomatite ulceroase. Pentru preîntîmpinarea insuficienţei vitaminice
cauzate de disbioza intestinală se administrează concomitent vit. gr. B, preparate
antifungice.
b) Acţiunea hepatotoxică. Tetraciclinele pot deregla funcţia ficatului. Dozele mari,
mai ales când sunt administrate parenteral, pot fi cauză de infiltraţie grasă a
ficatului. Au fost semnalate cazuri de dezvoltare a necrozei hepatice la dozele
nictemerale de 4 g şi mai mult, administrate intravenos. Hepatotoxicitatea este
favorizată de insuficienţa renală, sarcină, malnutriţie, coexistenţa altor boli
hepatice.
c) Acţiunea nefrotoxică. Preparatele de tetraciclină învechite provoacă uneori o
tubulopatie proximală de tip sindrom Fanconi cu poliurie, polidipsie, proteinurie şi
aminoacidure, glicozurie, acidoză, greţuri şi vărsături. Asocierea tetraciclinelor cu
diureticele poate duce la retenţia azotului. La administrarea dozelor mari
persoanelor subnutrite se negativează balanţa azotată, creşte azotul neproteic în ser
şi eliminarea urinară de azot, se produce pierdere în greutate – fenomene atribuite
inhibării anabolismului proteic. La bolnavii cu insuficienţă renală, tetraciclinele
(cu excepţia doxicilinei) sunt contraindicate, deoarece acumulându-se provoacă
fenomene toxice, inclusiv afectarea toxică a rinichiului cu degenerescenţa grasă a
celulelor tubulare. La femeile însărcinate se pot dezvolta ocazional fenomene de
insuficienţă hepato-renală cu icter, acidoză, retenţie azotată şi şoc.
d) Oasele şi dinţii. Tetraciclinele se acumulează în ţesuturile calcificate, unde
formează chelaţi cu ortofosfatul de calciu. Depunerea în oase poate provoca
inhibarea creşterii copiilor, ireversibilă la tratamentul îndelungat cu doze mari.
Depunerea în dinţi produce colorarea în brun a dinţilor, cu hipoplazia smalţului
dentar. La sugari poate creşte presiunea lichidului cefalorahidian cu bombarea
fontanelelor. Din aceste motive tetraciclinele sunt contraindicate la femeile
însărcinate şi copiii mai mici de 8 ani.
e) Fotosensibilizarea. Administrarea tetraciclinelor, în special a demeclociclinei
poate provoca fenomene de fotosensibilizare la razele solare şi ultraviolete mai
ales la persoanele blonde. Reacţiile fototoxice sunt însoţite uneori de febră mare.
f) Dereglările vestibulare. În cazul administrării minociclinei pot apărea dereglări
vestibulare însoţite de vertijuri, greaţă, vomă. La administrarea a 200-400 mg/zi
de minociclină aceste reacţii au fost înregistrate la 35-70% pacienţi.
g) Acţiunea toxică locală asupra ţesuturilor. Administrarea intravenoasă a
tetraciclinelor poate duce la tromboze venoase. Injectarea intramusculară provoacă
acţiune iritantă locală dureroasă.
Din cauza multiplelor fenomene nedorite legate de toxicitatea preparatelor, de
spectrul larg de acţiune, de frecvenţa mare a rezistenţei bacteriene şi tot odată ţinând
cont de apariţia pe piaţa farmaceutică a multor antibiotice noi, care nu cedează după
activitatea antimicrobiană, utilizarea în practică a tetraciclinelor în ultimul timp a fost
restrânsă considerabil.
21. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile antibioticilor din grupa
derivaților de amfenicol
Spectrul de acţiune. Cloramfenicolul are spectru larg de acţiune ce cuprinde
bacterii aerobe gram-negative şi gram-pozitive, bacterii anaerobe, riketsii şi
spirochete. Sunt sensibili: Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis,
Haemophilus influenzae, Salmonella tiphy, Salmonella paratiphy A, Shigella,
Brucella, Pseudomonas pseudomallei, Staphylococcus aureus, S.pyogenes,
S.viridans, Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis, aproape toate
bacteriile anaerobe (inclusiv Bacteroides fragillis), Coxiella burnetii, Richettsia. Faţă
de H.influenzae, N.meningitidis şi Bacteroides cloramfenicolul poate avea acţiune
bactericidă.
Sunt rezistente la cloramfenicol Pseudomonas aeruginosa, tulpinile indolpozitive
de Proteus, tulpinile de Acinetobacter, Enterobacter, Serratia marcescens, stafilococii
meticilinorezistenţi şi Enterococcus faecalis.

22. Selectați reacțiile adverse ale antibioticilor din grupa derivaților de amfenicol
Indicaţiile pentru administrare. Actualmente, cloramfenicolul are indicaţii
limitate datorită toxicităţii înalte şi a riscului unor reacţii adverse grave (deşi rare).
Cloramfenicolul trebuie utilizat ca antibiotic de rezervă în tratamentul unor infecţii
grave, când preparatele antibacteriene mai puţin toxice sunt ineficiente sau
contraindicate. Cloramfenicolul este preparatul de prima alegere în:
- abcese cerebrale provocate de Bacteroides fragillis şi alte microorganisme
sensibile;
- tratamentul de urgenţă al febrei tifoide provocate de Salmonella tiphy (nu este
avantajos la purtătorii de Salmonella tiphy);
- meningite provocate de Haemophylus influenzae, Neisseria meningittidis,
Streptococcus pneumoniae;
- abcese cerebrale (cu bacterii anaerobe);
- laringotraheite (la copii), pneumonii (la adulţi) cu H. Influenzae;
Alte indicaţii:
- salmoneloza provocată de Salmonella paratyphi A;
- febra Qu provocată de Coxiella burnetii;
- erlichioza provocată de Ehrlichia canis;
- septicemii de origine abdominală (uneori în asociere cu amikacina);
- tifosul exantematic, bruceloza (ca alternativă la tetracicline în cazurile când
tetraciclinele sunt contraindicate).

23. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile antibioticelor glicopeptidice

Spectrul de acţiune. Spectrul preparatelor este îngust şi cuprinde bacterii gram-
pozitive aerobe, anaerobe: stafilococi (inclusiv cei rezistenţi la meticilină),
 streptococi, enterococi, pneumococi, Corynebacterium, Clostridium (inclusiv
C.dificile), Listeria, Peptostreptococcus spp., Propionbacterium spp.
Farmacocinetica.
Glicopeptidele se administrează numai parenteral deoarece la administrare orală
practic nu se absorb din tubul digestiv. După administrarea prin perfuzie i/v,
vancomicina atinge concentraţii maxime după 1-2 ore (25-40mg/l), se leagă de
proteinele plasmatice în proporţie 30-55%. Vancomicina are distribuţie largă în
ţesuturi, realizând concentraţii eficace în plămîni, rinichi, oase, în lichidul pleural,
peritoneal, pericardic, sinovial. Difuziunea este redusă în valvulele cardiace, lichidul
cefalorahidian (concentraţiile sunt ineficace terapeutic şi în meningite). Se
metabolizează puţin, fiind eliminată în proporţie de 80-100% prin rinichi sub formă
neschimbată.
Teicoplanina, la administrare i/m are o biodisponibilitate de 90%. Atinge
concentraţii plasmatice maximale de 12mg/l la administrare i/m şi 50mg/l la
administrare i/v. Se leagă în proporţie 90-95% de proteinele plasmatice. Volumul de
distribuţie este mare, realizează concentraţii terapeutice în pancreas, ficat, bilă, oase
şi alte ţesuturi. Ca şi la vancomicină, difuziunea este redusă în valvulele cardiace,
lichidul cefalorahidian. Timpul de înjumătăţire este lung (40-70 ore) şi variază în
funcţie de metoda aprecierii. Se metabolizează puţin (<5%), epurarea se face
predominant renal (pînă la 80% sub formă neschimbată).
Glicopeptidele trec bariera placentară.

24. Selectați reacțiile adverse ale antibioticelor glicopeptidice

Reacţiile adverse.
La administrarea glipeptidelor, efectele adverse se pot manifesta prin:
- nefrotoxicitate cu creşterea nivelului seric al creatininei, ureei. Riscul e mai
mare la persoanele în vîrstă, în caz de afecţiuni renale, hipovolemie, la
utilizarea dozelor mari sau la administrare îndelungată (incidenţa: 5-40% -
vancomicina şi <1% - teicoplanina);
- ototoxicitate cu diminuarea auzului, dereglări vestibulare, la administrarea
vancomicinei (la pacienţii cu dereglarea funcţiei excretorii renale);
- reacţia anafilactoidă trecătoare (sindromul „omului roşu”) cu hiperemia feţii
şi părţii superioare a trunchiului, prurit, dureri retrosternale, tahicardie –
poate apărea la administrarea rapidă, i/v a vancomicinei (se datorează
eliberării histaminei din mastocite);
- acţiune iritantă în locul administrării: flebite la administrarea soluţiilor
insuficient diluate. Datorită acţiunii iritante, vancomicina nu se administrează
i/m.
Alte efecte adverse ce se întîlnesc rar: reacţii alergice cutanate, leucopenie,
trombocitopenie, anemie, cefalee, vertij, dereglări dispeptice, creşterea tranzitorie a
transaminazelor.
Reacţiile adverse ale teicoplaninei au intensitate şi incidenţă mai mică decît ale
vancomicinei.
25. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile polimixinelor
Spectrul antimicrobian cuprinde preponderent microflora gram-negativă:
Enterobacter, E.Coli, Salmonella, Shigella, Paseteurella, Bordetella, Brucella,
H.influenzac, Klebsiella pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa, la doze mai mari
sunt sensibili N.gonorrhoe şi N.meningitidis. Puţin sensibili sunt Proteus şi Serratia.
Rezistenţa se instalează rareori şi lent (apare modificarea membranei externe celulare
care nu permite pătrunderea antibioticului la membrana citoplasmatică). Datorită
instalării lente a rezistenţei, polimixinele sunt eficiente faţă de tulpinele polirezistente
de P.aeruginosa şi Enterobacteriaceea.
Farmacocinetica.
Polimixinele nu se absorb la administrare orală, se administrează i/v, i/m şi topic
sub formă de unguente, aerosoli, etc. Polimixina B, după administrare i/m în doza de
50mg, atinge concentraţia maximă de 2-8 mg/l peste 2 ore cu diminuarea lentă a
concentraţiei timp de 8-12 ore. T ½ - 6 ore. Polimixina M se administrează intern şi
topic (local). Se absoarbe rău din intestin, însă în intestin se acumulează în
concentraţii mari. Parenteral nu se administrează deoarece provoacă efecte grave
neuro- şi nefrotoxice.
Polimixinele penetrează rău în ţesuturile şi lichidele din organism datorită
dimensiunilor mari ale moleculelor. Sunt distribuite în ţesuturile rinichilor,
pulmonilor, ficatului, dar nu trec în lichidul pleural, sinovial. În creer şi lichidul
cefalorahidian realizează concentraţii ineficace terapeutic. Trec bariera placentară şi
se depistează în concentraţia 1mg/kg în ţesuturile fătului.
Polimixinele nu se metabolizează şi nu se elimină cu bila. Se elimină
predominant prin filtrare glomerulară cu urina. Pe cale renală se elimină 67% din
doza de polimixină B administrată i/m şi 75% din doza administrată i/v, în
insuficienţă renală are tendinţă la cumulare.
Indicaţiile pentru administrare.
Polipeptidele sunt indicate în:
 infecţii grave cu Pseudomonas aeroginosa sau alte microorganisme gram-
negative polirezistente;
 ca aerosoli în infecţii traheobronşite cu bacili gram-negativi;
 intrarahidian ţn meningite cu P.aeruginosa, H.influenzae, E.coli;
  sanarea intestinului înaintea intervenţiilor chirurgicale pe colon;
sub formă de aplicaţii locale în otita externă, infecţii oculare şi alte afecţiuni purulente
provocate de microorganisme sensibile, inclusiv bacilul piocianic.
26. Selectați reacțiile adverse ale polimixinelor
Reacţiile adverse.
La administrarea polipeptidelor pot fi efecte adverse:
- din partea rinichilor (potenţial nefrotoxic mare, incidenţa efectelor nefrotoxice
la 20% pacienţi): proteinurie, hematurie, cilindrurie, creşte azotemia. Pot
produce necroză tubulară acută. Nefrotoxicitatea creşte în caz de asociere cu
aminoglicozide şi alte preparate potenţial nefrotoxice;
- din partea SNC: vertij, parestezii perorale, tulburări de vedere, neuropatii
periferice, bloc neuromuscular, convulsii. Pot produce paralizia musculaturii
striate cu oprirea respiraţiei (nu se asociază cu medicamentele curarizante);
- efecte iritante locale – dureri la injectarea i/m, flebite la administrarea i/v,
senzaţie de arsură şi edem local la aplicare topică.

27. Selectați particularitățile spectrului de acțiune și indicațiile ansamicinelor

Spectrul antimicrobian.
Ansamicinele au spectru larg de acţiune. Sunt preparate de prima linie în tratamentul tuberculozei. Spectrul
antibacterian include Mycobacterium tuberculosis, micobacterii atipice de diverse tipuri, coci gram-pozitivi –
stafilococi (inclusiv meticilinorezistenţi), pneumococi (inclusiv tulpinile polirezistente), streptococi, coci
gram-negativi – meningococi, gonococi, Brucella spp., Chlamydia trachomatis, Legionella
pneumophila,Clostridium spp., Bacillus anthracis. Mai puţin sensibile sunt unele bacterii gram-negative. În
condiţii de monoterapie, la rifamicine, repede se selectează tulpinile rezistente, din aceste considerente,
necătând la spectrul larg de acţiune au indicaţii de administrare restrânse

Indicaţiile pentru administrare.

Ansamicinele se utilizează în:
 tuberculoză pulmonară şi extrapulmonară (în asociere cu alte preparate
antituberculoase);
 lepră (în asociere cu dapsona);
 infecţii stafilococice (endocardită, osteomielită, artrita septică) în asociere cu
alte antibiotice;
 bruceloză (în asociere cu doxiciclina);
 pneumonie cu Legionella (în asociere cu macrolide);
pentru profilaxia meningitei meningococice (la persoanele ce s-au aflat în contact cu
bolnavii sau pentru sterilizarea purtătorilor N. meningitidis
28. Selectați reacțiile adverse ale ansamicinelor
Reacţiile adverse.
La administrarea ansamicinelor, efectele adverse se pot manifesta prin:
  afectarea toxică a ficatului cu creşterea transaminazelor, hiperbilirubinemie;
 dereglări dispeptice – greţuri, vomă, diaree, anorexie, dureri abdominale;
 reacţii alergice – urticarie, edem Quinqe, artralgii, febră;
 din partea SNC – cefalee, ataxie, dezorientare, confuzie;
 din partea rinichilor – nefrită interstiţială;
 alte reacţii imunoalergice – trombocitopenie, anemie hemolitică.

29. Selectați mecanismele de apariție a rezistenței bacteriene

Într-o populaţie expusă la un antibiotic, dezvoltarea rezistenţei cromozomale este, de obicei, un proces gradual, bine
dirijat, realizat prin câteva mutaţii succesive; însă pentru unele antibiotice o singură mutaţie poate determina
rezistenţă care rezultă într-o creştere intensă a CMI. Apariţia mutanţilor rezistenţi este mult mai puţin frecventă in
vivo decât in vitro, probabil datorită faptului că mutaţiile care duc la rezistenţă sunt, de obicei, asociate cu alte
modificări celulare, care pot fi dezavantajoase bacteriei. Din acest motiv, unii oameni de ştiinţă privesc dezvoltarea
rezistenţei determinată de mutaţii cromozomale ca pe o mică problemă comparativ cu rezistenţa transferabilă.

Mecanisme biochimice Rezistenţa bacteriilor faţă de antibiotice, atât rezistenţa dobândită cât şi cea naturală, se
realizează prin mecanisme variate (ANGELESCU, 1998): 1. Inactivarea enzimatică a antibioticelor Plasmidele rezistente
şi, mai rar, cromozomii, codifică enzimele de inactivare a antibioticelor. Se cunosc mai multe categorii de enzime de
inactivare: a antibioticelor betalactamice, a antibioticelor aminoglicozide, a cloramfenicolului. Betalactamazele. Sunt
enzime descoperite la majoritatea speciilor bacteriene, care au capacitatea de a hidroliza inelul betalactam al
antibioticelor betalactamice, ceea ce duce la inactivarea completă a antibioticului.

30. Selectați mecanismele genetice și biochimice de transmisie a rezistenței

Rezistenţa transferabilă. Bacteriile au sisteme de transfer genetic deosebit de eficiente, capabile de a interschimba şi
acumula genele rezistenţei. Unele gene, inclusiv genele care codifică rezistenţa, se pot mişca între elementele ADN-
ului cromozomal şi extracromozomal ale bacteriilor. Mutaţiile extracromozomiale sunt mult mai frecvente (90%), deci
de mare importanţă practică. Genele se pot transmite între bacterii care aparţin aceleiaşi specii sau unor specii diferite
sau la bacterii din genuri diferite (transfer orizontal), care au habitat comun în organism. Transferul interspecii implică
faptul că, odată ce au apărut gene ale rezistenţei transferabile, bacteriile care poartă aceste gene vor rămâne donori
potenţiali de gene pentru alte bacterii (AGERSO şi col., 2005). Cele mai importante transportoare pentru transferul
genelor rezistenţei la bacterii sunt plasmidele, transpozonii şi integronii (SWARTZ, 2000). Aşa cum precizează
McDERMOTT (2002), în ultimii ani un număr important de gene ale rezistenţei au fost asociate cu transferul masiv de
elemente ADN extracromozomale, numite plasmide, pe care pot să existe alte elemente ADN mobile, cum ar fi
transpozonii şi integronii. S-a demonstrat că aceste elemente mobile transmit determinanţi genetici ai unor
mecanisme ale rezistenţei antimicrobiene şi au importanţă în diseminarea genelor rezistenţei între bacterii diferite.
Plasmidele sunt molecule de ADN extracromozomal, replicabil, care poate conţine genele rezistenţei (MARBLE, 1999).
Replicarea are loc independent de ADN-ul cromozomal. Plasmidele sunt importante în evoluţia bacteriană, deoarece
ele afectează replicarea, metabolismul, fertilitatea bacteriană, la fel ca şi rezistenţa la toxinele bacteriene
(bacteriocine), antibiotice şi bacteriofagi, astfel asigurând o şansă mai bună de supravieţuire şi propagare. Cu toate
acestea, în general plasmidele nu sunt neapărat necesare pentru supravieţuirea bacteriei. Au fost identificate la
majoritatea speciilor bacteriene, având capacitatea de a fi transferate (conjugative) sau co-transferate (non-
conjugative) de la o bacterie la alta, în acest fel ajungându-se la o diseminare largă a caracteristicilor plasmid-
codificate în interiorul unui ecosistem. Genele codificate de către plasmide sunt mai mobile intrinsec decât genele
cromozomale deoarece plasmidele pot fi transferate în interiorul unei specii sau între diferite specii bacteriene
(SWARTZ, 2000).
31. Selectați căile de combatere a rezistenței
Dezvoltarea rezistenței mocroorganismelor la antibiotice poate fi redusă prin anumite acțiuni, ce țin de utilizarea
rațională a antibioticelor. În primul rând, prin supravegherea epidemiologică a bolilor infecţioase şi a paternului
de rezistenţă și promovarea utilizării raţionale şi, respectiv, administrarea antibioticelor doar la prescrierea
acestora de către medic. Nu în ultimul rând, eliberarea remediilor antibacteriene se face strict în baza rețetei
prescrise de către medic și prescrierea remediilor antibacteriene de către medic doar la necesitate, doar în scop
de tratament, bazată pe investigații de laborator cu identificarea microorganismului și sensibilității acestuia. De
asemenea, tratamentul se ajustează în conformitate cu rezultatele investigațiilor microbiologice și sensibilității la
antibiotice; aplicarea la posibilitate a antibioticilor cu spectru selectiv de acțiune, începând cu remedii
antibacteriene de prima generație și evitarea aplicării antibioticelor de rezervă

32. Selectați indicaţiile de bază pentru asocierea antibioticelor

Asociaţii de antibiotice Activitatea antibacteriană a asociaţiilor de antibiotice poate fi stopată în aceaşi măsură în
laboratoare prin diferite tehnici, care au permis de a stabili conceptele de sinergie, antagonism şi indiferenţă.
Obiectivul pentru asocierea a 2 antibiotice poate fi: - lărgirea spectrului antibacterian; - şi⁄ sau căutarea unei sinergii
dintre 2 antibiotice cunoscute ca sinergice; Astfel asocierea βlactamine – aminozide este de obicei sinergică.

Sunt preferate Ab. bactericide cu spectru larg, sau asociaţii de AB. pentru a lărgi spectrul.

33. Determinați antibacterienele folosite în infecțiile cu bacterii anaerobe gram-negative

(Bac.fragilis)
Cefalosporine gen.III: cefoperazonă, cefotaximă, ceftazidimă, ceftriaxonă;

34. Determinați antibacterienele folosite în infecțiile cu stafilococul auriu, bacilul piocianic

 ureidopenicilinele;
 cefalosporinele de generaţia III şi IV;
 monobactamii;
 carbabapenemii, carbacefemii;
 asocierile beta-lactaminelor cu inhibitorii beta-lactamazelor.

35. Determinați spectrul și mecanismul de acțiune al sulfamidelor sistemice combinate

Spectrul de acţiune. Se consideră că sulfamidele (SA) au un spectru larg, ce
include microorganismele gram-pozitive (streptococi, unele tulpini de stafilococi,
pneumococi, bacilul antrax) şi gram-negative (gonococi, meningococi, colibacili,
salmonele, shigelle, bacilul influenţei etc.); vibrionii cholerei, viruşii mari (agenţii
trachomei, psitacozei, ornitozei, limfogranulematozei), protozoare (toxoplasme,
plasmodiul malariei); fungi patogeni; actinomicete; histoplasme; chlamidii; nocardii;
legionele; pneumociştii. O sensibilitate moderată prezintă enterococii, streptococii
viridans, klebsielele, proteui, clostridiile, brucela, micobacteriile leprei. Celelelate
microorganisme sunt rezistente. Utilizarea excesivă şi îndelungată a SA a dterminat
o creştere considerabilă a numărului de tulpini rezistente. Stafilococii şi enterococii
prezintă actualmente un procent foarte mare de tulpini rezistente. Gonococii, iniţial
sensibili, actualmente au devenit progresiv rezistenţi. Numărul de tulpini rezistente de
 meningococi şi de bacili dizenterici este în creştere. Nocardia, micoplasmele,
chlamidiile, toxoplasmele şi plasmodiile au rămas sensibile. SA pot favoriza creşterea
ricketsiilor. Mecanismul de acţiune. SA monocomponente, datorită structurii
asemănătoare cu acidul paraaminobenzoic, în microorganismele ce sintetizează acidul
folic (împreună cu acidul glutamic şi pteroidina) înhibă procesul de sinteză a acidului
dihidrofolic. Ultimul sub influenţa dihidrofolat reductazei se transformă în acidul
tetrahidrofolic, ce participă la sinteza acizilor nucleici şi proteinelor. Această etapă
este suprimată de trimetroprim, componentul SA combinate. Preparatele
monocomponente realizează un efect bacteriostatic, iar cele combinate - bactericid.
Din această cauză spectrul de acţiune al acestora este mai larg, iar eficacitatea mai
mare.
Indicaţiile. Odată cu reducerea sensibilităţii microorganismelor la sulfanilamide,
utilizarea lor este limitată, îndeosebi a preparatelor monocomponente, cu durata de
acţiune scurtă şi medie. Actualmente mai frecvent se folosesc SA combinate şi cele
de durată lungă şi ultralungă. Preparatele cu acţiune sistemică sunt utlizate în:
- angine, tonsilite, faringite, otite, bronşite, bronşiectazii (SA de scurtă durată
sau combinate);
- pneumonia pneumocistică ( preparatele combinate);
- infecţiile căilor biliare (saulfalen, sulfadimetoxină, sulfametoxipiridazină);
- infecţiile urinare (sulfacarbamidă, SA de durată lungă şi ultralungă);
- urosepsis (preparatele combinate);
- infecţiile provocate de chlamidii, toxoplasme, nocardii, plasmodiul malariei
(SA combinate, sulfamonometoxină, sulfametoxipiridazină);
Preparatele cu acţiune intestinală se indică în:
- enterite, colienterite, colite (ftalilsulfatiazolul, ftalilfapiridazina,
sulfaguanidina , disulformina, succinilsulfatiazolul);
- colita ulceroasă nespecifică, boala Khron (azo-compuşii).
SA cu acţiune topică se utilizează în oftalmologie în:
- conjunctivite, blefarite, blenoree etc.

36. Determinați reacțiile adverse ale sulfamidelor și sulfamidelor combinate

Reacţiile adverse. SA sunt chimioterapice cu o gamă variată de reacţii adverse,
relativ frecvente. Printre acestea se pot menţiona:
1) reacţii alergice (relativ frecvente) – febră, erupţii cutanate, urticarie, prurit,
edemul angioneurotic, sindrom de tipul boala serului, fotosensibilizarea,
vasculite alergice, mai rar - eritemul exudativ (sindrom Stevens-Johnson,
Lyell)
2) dereglări hematologice (rar sau foarte rar) - anemie hemolitică (imună sau
idiosincrazică în caz de deficit de glucoză – 6 – fosfatdehidrogenază); anemie
aplastică (datorită acţiunii toxice); agranulocitoză, trombocitopenie (alergică
 sau toxică); methemoglobinemie mai frecventă la copii, îndeosebi nou-
născuţi şi în primul an de viaţă din cauza prezenţei hemoglobinei fetale şi
activităţii reduse a methemoglobinreductazei, glutationreductazei etc.
3) tulburări digestive (relativ frecvente) - anorexie, greaţă, vomă, diaree,
stomatită (se consideră că acestea sunt cauzate de deficitul acidului folic,
îndeosebi la utilizarea preparatelor combinate); hepatită cu necroză difuză;
4) dereglări renale - cristalurie, hematurie, colici, obstrucţie renală cu oligo- sau
anurie; necroză tubulară şi angeită renală necrotizată (toxice sau alergice);
5) diverse (rar sau foarte rar ) - hipotiroidism sau boala Basedow; polinervite,
depresii, zgomot în urechi, ataxie, convulsii, dereglări psihice (uneori acute),
icter nuclear (hiperbilirubinemie prin competiţie în procesul de conjugare şi
deplasarea de pe proteine), sindromul lupusului eritematos, hipotrofie,
dereglările spermatogenezei.