Curs 1

Bibliografie:

1. Cătălin-Silviu Săraru, Dreptul administrativ – principalul instrument de reglementare a

activității administrației publice, Editura ASE, București, 2020.

2. Cătălin-Silviu Săraru, Drept administrativ. Probleme fundamentale ale dreptului public,

Editura C.H. Beck, București, 2016.

3. Ion Corbeanu, Drept administrativ, ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2010

4. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I şi II, ediţia a IV-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005

5. Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2008

6. Verginia Vedinaş, Tratat teoretic și practic de drept administrativ, vol. I și II, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2018.

7. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

8. Dana Apostol-Tofan, Drept administrativ, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, vol.
1 – 2018, vol. 2 – 2010

Administraţia publică şi dreptul administrativ

1. Statul şi separaţia puterilor în stat

Termenul de „stat” este utilizat în drept în 2 accepţiuni:

– Accepţiunea largă în care „statul” reprezintă entitatea politică constituită dintr-un teritoriu
delimitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată. În această accepţiune
„statul” este sinonim cu „ţara”, incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele,
autorităţile etc. Această accepţiune este reflectată în formulările de genul: „statele lumii”, „state
cu nivele de dezvoltare diferite”, fiind ilustrată şi de art. 10 din Constituţia revizuită care prevede
că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele…”.

– Accepţiunea restrânsă în care prin „stat” se înţelege ansamblul organelor politice care
guvernează societatea şi care alcătuiesc mecanismul sau aparatul statal. În această accepţiune
este utilizată noţiunea de stat în art. 47 alin. (1) din Constituţia revizuită: „Statul este obligat să ia
măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel
de trai decent”.

1
 Separaţia puterilor în stat

În statele democratice există trei puteri corespunzătoare celor trei mari funcţii exercitate de stat:

– funcţia legislativă – statul are rolul de a stabili regulile de conduită socială obligatorii (normele
juridice). Puterea legislativă este exercitată de Parlament. Conform art. 61 alin. (1) din
Constituţia României revizuită, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

– funcţia executivă – prin care statul organizează aplicarea actelor normative. Din Constituţia
României revizuită rezultă structura bicefală a executivului, compus din Preşedintele statului şi
Guvern. Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice [art. 102 alin. (1) din Constituţia României revizuită]. Preşedintele României reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării
[art. 80 art. (1) din Constituţia României revizuită]. Preşedintele exercită şi funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate conform art. 80 alin. (2) din Constituţia
României revizuită.

– funcţia judecătorească – prin care statul îşi asumă misiunea de a soluţiona litigiile care apar
între persoane fizice şi juridice. Conform art. 124 alin. (2) din Constituţia României revizuită
„justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” iar potrivit art. 124 alin. (3) „judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”. Conform legii, instanţele care compun în prezent puterea
judecătorească în România sunt: judecătorii, tribunale (câte unul în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti), curţi de apel (în număr de 15), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constituţia României prevede în art. 1 alin. (4) că „statul se organizează potrivit

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale”. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de colaborare între
ele. Modalităţile concrete de cooperare a celor trei puteri şi de integrare a lor în sistemul social-
politic de organizare socială sunt stabilite prin intermediul normelor juridice

2. Puterea executivă şi administraţia publică

Între cele două concepte există o corelaţie de la întreg la parte. Administraţia publică
reprezintă un segment al executivului, fără a se suprapune cu acesta.

Executivul are două dimensiuni:

a) Guvernarea care înseamnă „a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţiunii”,
„decizii cu bătaie lungă”

b) Administraţia care înseammnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene.

2
 3. Noţiunea de administraţie publică. Accepţiunile noţiunii de administraţie
publică

Termenul „administraţie” provine din latinescul „administer” desemnând o activitate

subordonată. De aici rezultă că „administraţia publică” va desemna o activitate subordonată
interesului public, o activitate aflată în slujba intereselor cetăţenilor, societăţii.

Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens: un sens formal (organic) şi un sens material
(funcţional).

În sens formal (organic), prin administraţie publică înţelegem ansamblul autorităţilor şi

instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării legii, o activitate cu un
anumit specific. În România administraţia publică concepută în sens formal-organic este alcătuită
din: Preşedintele României, Guvern, ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice
centrale de specialitate, serviciile lor deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale, prefectul
şi autorităţile administraţiei publice locale.

În sens material (funcţional), prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a

executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţi şi instituţii publice în vederea
satisfacerii intereselor generale, activitate realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie şi acţiuni
cu caracter de prestaţie. Prin urmare, administraţia publică concepută ca activitate are două
componente:

– o componentă executiv-dispozitivă prin care administraţia publică organizează

executarea şi execută în concret legile adoptând, în acest scop acte administrative de
autoritate;

– o componentă de prestare de servicii publice prin care administraţia publică

înfiinţează, organizează şi ia măsurile necesare pentru asigurarea bunei funcţionări a
serviciilor publice adoptând, în acest scop acte administrative de autoritate şi încheind
contracte administrative.

4. Fenomenul administrativ

Administraţia publică poate fi percepută ca un adevărat fenomen social datorită

complexităţii sarcinilor sociale ce îi revin. Administraţia publică trebuie să se adapteze în mod
continuu la multitudinea faptelor sociale care se regăsesc în societate, să ţină pasul cu tipologia
nevoilor societăţii. De aceea sub cupola administraţiei publice există o multitudine de instituţii cu
felurite sarcini, aflate într-o continuă diversificare. Toate acestea conturează ceea ce se numeşte
fenomenul administrativ.

5. Scopul administraţiei publice

3
- Constă în servirea interesului general, public. Interesul public, general reprezintă acele cerinţe
esenţiale, comune ale colectivităţilor umane, pe care Statul le recunoaşte, le reglementează prin
lege şi le repartizează spre executare unor servicii publice existente sau pe care le creează.

6. Raporturile dintre administraţia publică şi principalele elemente ale sistemului

social

6.1. Relaţiile dintre administraţia publică şi partidele politice

Într-un stat democratic partidele politice nu se supraordonează administraţiei publice.

Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât filtrată prin sita
prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte acte normative. Opiniile politice se transformă în
decizii politice iar acestea în norme juridice obligatorii pentru administraţia publică

6.2. Relaţiile dintre administraţia publică şi puterea legislativă

Din punct de vedere funcţional administraţia publică se subordonează puterii legislative.

Administraţia publică este chemată să execute legea nemijlocit sau să organizeze executarea
acesteia.

6.3. Raporturile dintre administraţia publică şi grupele de presiune.

Grupele de presiune sunt grupuri sociale organizate care urmăresc realizarea unor obiective
proprii (sindicate, patronate, asociaţii şi fundaţii ale societăţii civile). Unele decizii
administrative pot privi aceste grupări sociale.

6.4. Raporturile dintre administraţia publică şi puterea judecătorească

Instanţele de judecată exercită controlul judecătoresc asupra acţiunii administraţiei publice

7. Ştiinţele administraţiei

Activitatea administraţiei publice este complexă şi formează obiectul de studiu pentru mai multe
ştiinţe: management public, sociologie, psihologie urbanism, demografie, istorie, drept
administrativ etc.

8. Definiţia obiectul şi trăsăturile dreptului administrativ

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul

normelor juridice care reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea şi activitatea
administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.

Obiectul de reglementare al dreptului administrativ

Normele dreptului administrativ reglementează:

4
 §§ raporturile dintre autorităţile administraţiei publice, pe de o parte şi dintre acestea şi
persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte;
§§ drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici reglementate în principal prin Statutul
funcţionarilor publici;
§§ răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice şi răspunderea
contravenţională a persoanelor fizice şi juridice;
§§ contenciosul administrativ alcătuit din totalitatea litigiilor de natură administrativă,
născute în relaţiile dintre administraţie şi particulari, date în competenţa instanţelor
judecătoreşti
§§ principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei
publice.

Trăsăturile dreptului administrativ:

- este o ramură de drept tânără, fiind constituită în secolul XIX

- este o ramură a dreptului public. Prin normele dreptului administrativ se
urmăreşte, în principal, ocrotirea interesului public. Interesul public are prioritate
faţă de interesul particular
- Normele de drept administrativ au caracter imperativ alcătuind un regim juridic
derogator de la dreptul comun, un regim de putere publică, de supraordonare.
Acest regim juridic poartă denumirea de regim juridic administrativ şi presupune
faptul că în cadrul raporturilor de drept administrativ unul dintre subiecte este o
autoritate publică care are o poziţie supraordonată, putând să îşi impună voinţa
asupra celuilalt subiect de drept.