Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Anul II , Consiliere, Grupa 2

Consilierea centrată pe
situaţiile de criză

Lucrare elaborată de studenta:

-2011-
 Consilierea centrată pe situaţiile de criză
Aspecte generale ale procesului de consiliere
În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme pe care nu
reuşeşte să le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple şi, pentru
a găsi soluţia, omul apelează la acele persoane din anturajul său în care are încredere şi pe
care le consideră “experte” în domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe).
Aceste persoane ne oferă nişte sfaturi pe baza experienţei lor de viaţă, adică ne consiliază. Dar
în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.
Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela la persoane care
dispun de o pregătire profesională adecvată, şi care pe baza acestei pregătiri ne oferă nişte
sfaturi. Problemele se pot referi la domenii extrem de diverse (cum să obţinem un credit, cum
să ne investim banii, probleme de sănătate etc.), şi specialiştii la care apelăm sunt special
pregătiţi pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări.
Toate persoanele care au încercat să-i ajute pe alţii au încercat la un moment dat să
formuleze o definiţie a consilierii. O primă încercare defineşte consilierea ca: a da un aviz, a
da un sfat, a face recomandări.
Wallis (1978) citat de Nurse G. (1978) consideră consilierea: un dialog în care o
persoană ajută pe alta care are dificultăţi semnificative.1
Inskipp şi Johns (1984) dau o definiţie mult mai amănunţită, conform căreia
„consilierea este o cale de a se relaţiona şi de a răspunde unei alte persoane, astfel încât
aceasta este ajutată să-şi exploreze gândurile, emoţiile şi comportamentul ca să câştige o
înţelegere de sine mai clară şi apoi învaţă să găsescă şi să utilizeze propriile resurse, pentru a
se putea confrunta cu viaţa cât ma ieficient, luând deciziiadecvate sau acţionând
corespunzător.”
Definiţia Asociaţiei Britanice de Consiliere (1989) este, probabil, cea mai completă:
„consilierea este utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea
de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor
profesionale. Întotdeauna scopul său este de a oferi ocazia de a lucra, a trăi cât mai
satisfăcător şi cu utilizarea căt mai completă a propriilor resurse.2

Delimitări conceptuale: consiliere versus psihoterapie

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă
asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influenţare interpersonală reciprocă .3
Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să devină mai puţin
tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină mai
competent în viaţa socială.
Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există şi diferenţe.
Psihoterapia reprezintă tratamentul psihologic centrat pe reducerea unor simptome
sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general lucrează cu pacienţi care au
tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează
problemele dintr-un punct de vedere predominant medical şi urmăresc realizarea unor
modificări mai profunde la nivelul personalităţii şi a comportamentului.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane
normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor

1
Elena Dimitriu-Tiron, Consilierea educaţională, editura Institutului European, Iaşi, 2005, pg 14
2
Irina Holdevici, Valentina Necşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, editura Dual
Tech, Bucureşti, 2006, pg.9
3
Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, editura Polirom, Iaşi, 2001
care se află într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la
condiţii de viaţă cu care persoana nu este familiarizată.
Consilierea poate fi considerată ca fiind centrată pe schimbarea evolutivă, în timp ce
psihoterapia, pe schimbarea revolutivă, care presupune modificări structurale mai profunde.
La baza activităţii desfăşurate de consilier / psihoterapeut se află marile teorii
psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale variante elaborate
de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă (fenomenologică),
cognitivistă, analiza tranzacţională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcţie de orientarea
sa teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza),
comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această strategie determină direcţia
principală de acţiune, modul în care stabileşte relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe
care o acordă clientului, tehnicile pe care le utilizează. Mulţi terapeuţi, atunci când lucrează cu
clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepţii în funcţie de caracteristicile clientului, a
problemei sale, a etapei în care a ajuns activitatea, adică au o abordare eclectică.4

Relaţia de consiliere
Relaţia de consiliere se configurează dinamic între cei doi poli- consilierul (care
adesea se comportă similar cu sau prefigurează rolul unui psihoterapeut, fără ca prin aceasta
să-l substituie) şi clientul- beneficiarul direct al activităţii de consiliere.
Specifici muncii de consiliere sunt focalizarea şi clarificarea impactului unei
probleme sau a unui context de viaţă traumatizant, provocativ sau de risc, asupra clientului.
Efortul consilierului profesionist este de a-l oglindi pe client în contextul situaţiei cu care se
confruntă şi are ca scop ajutarea acstuia în a-şi construi mai adecvat şi mai complet propriile
nevoi, aşteptări şi posibilităţi de a face faţă sau de a rezolva şi depăşi problemele personale.
Ea nu trebuie înţelesă neapărat ca o modalitate de sfătuire expertală, aşa cum adesea se
presupune de către nespecialişti, ci poate fi privită, mai curând, ca un proces de exlorare
împreună a elementelor cheie care explică, blochează sau pot debloca situaţia (iile) unei
probleme. Aceasta înseamnă că cei doi participanţi sau co-parteneri ai actului de consiliere
(cel care consiliază ţi persoana asistată) descoperă împreună noi posibilităţi de reevaluare,
decizie şi acţiune în contextul problematic. Acesta se întâmplă, spontan, după ce clientul a
fost sprijinit pas cu pas să se reevalueze şi să înţeleagă diferit lucrurile, resemnificând
evenimentele şi reacţiile manifestate anterior începerii consilierii.5
Consilierea se adresează persoanei cu probleme, posibil cu tulburări care îi pot
perturba modul de reacţie, mijloacele de comunicare şi posibilităţile adaptative. Consilierea
abordează individul din perspectiva modelului psihologic şi este adresată persoanei vizând
parţial şi rorurile sociale.
Calităţile consilierului6
Indiferent de beneficiarii cu care va luat contact, este important ca respectivul
consilier să aibă o serie de abilităţi şi calităţi:
 Capacitatea dezvoltării unei cunoştinţe de sine care să îi permită explorarea propriei
vulnerabilităţi în situaţiile de criză.
 Capacitatea de a-şi planifica intervenţia, aceasta permiţând-ui adaptarea la situaţiile de
pe parcurs.
 Conştiinţa faptului că fiecare element comunică ceva: îmbrăcămintea (consilierul îşi
va planifica apariţia arborând o vestimentaţie profesională), gesturile (care să nu fie
prea exagerate, fără ticuri nervoase, şi care să fie în concordanţă cu mesajul trimis),

4
Richard Nelson-Jones, Manual de consiliere, editura Trei, Bucureşti, 2009, pg.35
5
Iolanda Mitrofan, Adrian Nuta, Consilierea psihologică- Cine, Ce şi Cum, editura Sper, Bucureşti, 2005,pg.11
6
Irina Holdevici, Valentina Necşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, editura Dual
Tech, Bucureşti, 2006,pg.19
 limbajul (care trebuie să fie la nivelul de înţelegere al destinatarului şi eventul să
cuprindă expresii ale acestuia) etc.
 Empatia. Aceasta este o calitate foarte importantă a practicianului. Gradul de empatie
poate fi verificat prin intermediul diferitelor chestionare şi poate fi educat în mare
măsură. Empatia îi relevă cinsilierului lucruri şi informaţii nespuse, îl face să simtă
starea neexprimată în cuvinte a celui consiliat. Îl face capacil să comunice emoţional
cu subiectul şi eventul să descrie stările neexprimate ale acestuia.
 Capaciatea de a cunoaşte toate resursele existenta în comunitate (servicii de
specialitate, gratuităţi, ajutoare materiale sau medicamente, prevederi legale care ar
putea avantaja subiectul) şi care ar putea fi mobilizate pentru soluţionarea cazului;
 Capacitatea de a dezvolta o serie de mecanisme de adaptare: planificarea gesturilor,
umor, gândire ligică, amânarea reacţiilor, altruism.
 Creativitate, flexibilitate, ingeniozitate, capacitate de a conecta oameni, situaţii,
inspiraţia şi capacitatea de a crea serviciile absente în comunitate, dar necesare.

Tipuri de consiliere
Un loc special printre benficiarii acestor servicii îl ocupă tinerii şi copiii, consilierea
preventivă în special a comportamentelor dezadaptative, delicvenţiale şi toxicodependente
fiind actualmente o prioritate.
Din pundct de vedere al obiectivelor şi situaţiilor care necesită acest tip de intervenţie
se pot distinge câteva tipuri:
 Consiliere preventivă (ex. Programe de prevenire a riscului pentru consumul de
droguri, programe de alegere a carierei, etc.)
 Consilierea de facilitare şi mediere (ex. Urmăreşte optimizarea comportamentului
relaţional individual, de grup sau familial, asumarea responsabilităţii propriilor acţiuni
şi dobândirea unui comportament mai asertic şi prosocial. Corecţia unor
comportamente care predispun la eşec relaţional sau la erori de înţelegere a anumitor
situaţii, reacţii şi atitudini, constituie obiectivul unei consilieri de remediere şi de
adaptare. )
 Consilierea de dezvoltare personală, individuală sau în grup îşi propune stimularea
creativităţii, dezvoltarea aptitudinilor şi a competenţelor profesionale. Consilierea
stimulează conceptul de sine, modificarea stilului de viaţă pentru creşterea bunăstării
şi acceptarea modificărilor ca evenimente fireşti ale vieţii.
 Consilierea centrată pe situaţiile de criză aduce sub focusul intervenţiei
resemnificarea şi acceptarea momentelor de criză ca momente de „creştere” personală
şi interpersonală, prilej de schimbare a strategiilor nepotrivite sau eronatecare s-au
dovedit inadecvate în raport cu ciclul de viaţă şi cu contextul actual. Este un bun prilej
de învăţare a unor răspunsuri alternative la probleme vechi care se repetă şi de
reprocesare a semnificaţiilor evenimentelor dintr-o perspectivă nouă. Consilierea ajută
clientul aflat în situaţie de criză să se confrunte cu frustrările şi să-şi reformuleze noi
obiective, să se accepte pe sine şi implicit pe ceilalţi. Clientul învaţă să facă faţă
traumei, decepţiei, dezamăgirii. Ce tipuri de crize pot fi asistate? Toate tipurile de
pierderi şi abuzuri, tentative suicidare, pierderi de sarcină şi reacţii postavort, sarcini
nedorite, dependenţe diverse (alimentare, de droguri, ect.) decesul unei persoane dragi,
ş.a.7
Consilierea centrată pe situaţiile de criză
Definiţii
Criza este o stare de dezorganizare, de disfuncţionalitate a personalităţii în care se
poate afla, la un moment dat, o persoană nevoită să se confrunte cu anumite probleme cărora
7
Iolanda Mitrofan, Adrian Nuta, Consilierea psihologică- Cine, Ce şi Cum,editura Sper, Bucureşti, 2005, pg.23
nu le poate face faţă în mod adecvat şi care-i produc îngrijorare, anxietate şi stres. O situaţie
de criză este o situaţie generatoare de stres ridicat care afectează în sens negativ capacitatea
unei persoane de a gândi şi de a acţiona eficient.8
Goldenberg consideră că o criză psihologică implică o pierdere, o ameninţare cu
pirderea sau o modificare majoră în ceea ce priveşte relaţia subiectului cu sine însuşi sau cu o
persoană dragă.9
Starea de criză poate fi generată de evenimente precum: pierderea cuiva drag,
pierderea locuinţei, probleme financiare, despărţirea de partener, probleme de sănătate, ş.a.
Criza nu este întotdeauna generată de evenimente externe, ci mai ales de modalitatea
de interpretare a acestora de către individ, precum şi de perceperea capacităţii sau incapacităţii
sale de a face faţă situaţiei.
Din acest motiv, aflaţi în aceste împrejurări, diverşi subiecţi se comportă diferit,
facând faţă situaţiei mai eficient sau mai puţin eficient.
Burgess şi Holmstorm sunt de părere că o criză apare în momentul în care echilibrul
homeostatic al individului sau grupului este perturbat, făcând imposibilă adaptarea eficientă la
situaţie. În aceste condiţii, individul va dezvolta o serie de simtome care reprezintă indicatorii
clinici ai stării de criză.10
Rosenbaum şi Calhoun cred că în cazul situaţiei de criză, anumiţi factori
precipitatori, acţionează limitat în timp, perturbând însă abilităţile indivizilor de a se adapta
problemelor.

Reacţiile oamenilor în situaţiile critice

Persoanele aflate într-o situaţie de criză au un comportament neobişnuit, uneori bizar;
ele acţionează intempestiv, neraţional, lăsându-se pradă trăirilor emoţionale de moment sau
chiar abandonându-se deznădejdii şi disperării.
Fiecare persoană este unică şi acţionează diferit în situaţiile de criză, însă, H. Parad şi
L. Parad (1990) descriu mai multe stări şi reacţii tipice ale oamenilor aflaţi în situaţii critice:
 Uimirea. Surprinşi de eveniment, subiecţii sunt dezorientaţi, nu ştiu cum şă procedeze
şi cum să reacţionete. De aceea, reacţiile lor sunt necontrolate, ineficiente;
 Pericolul. Subiecţii simt că sunt în pericol şi au sentimentul unui rău inevitabil ce li s-
ar putea face;
 Confuzia. Subiecţii se află într-o stare în care reperele normative şi valorice sunt
bulversate;
 Impasul. Subiecţii se blochează şi, momentan, nu găsesc strategii alternative de
adaptare. Ei cred că orice soluţie adoptată este din start soritită eşecului, astfel încât se
simt neputincioşi.
 Disperarea. În starea în care se află, subiecţii sunt dispuşi să facă orice pentru a depăşi
situaţia, chiar dacă uneori riscul este mare, iar soluţiile adoptate nu au vreo legătură
logică cu problema în sine.
 Apatia. Unii indivizi renunţă, refuzând să încerce să mai facă ceva. Ei cred că situaţia
lor este lipsită de speranţă şi „aşteaptă” derularea evenimentelor.
 Neajutorarea. Subiecţii nu-şi pot fi singuri de folos şi trebuie ca altcineva să le vină în
ajutor;
 Nerăbdarea. Subiecţii doresc cu ardoare o soluţie imediată pentru problema lor.

8
Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică- Baze teoretice şi sugestii practice, editura Polirom, Iaşi, 2008,
pg.88
9
Irina Holdevici, Valentina Neacşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, editura Dual
Tech, Bucureşti, 2006, pg. 87
10
Ibidem.
  Disconfortul. Subiecţii se simt nefericiţi, sunt anxioşi, neliniştiţi, incapabili de
concentrare şi focalizare pe soluţii adecvate.11

Printre consecinţele negative ale stării de criză se numără alterarea stării de sănătate
fizice şi psihice, pierderea unor bunuri, a unor persoane apropiate, pierderea stimei de sine sau
a stimei celorlalţi. Slaiku (1990) însă, nu exclude nici posibilitatea ca situaţia de criză să aibă
şi consecinţe pozitive, cum ar fi, confruntarea cu experienţe noi, achiziţionarea de noi
deprinderi, abilităţi şi comportamente sau înţelegerea profundă a unor aspecte filozofice ce
ţin de destinul omului şi de vulnerabilitatea acestuia.12

Fazele procesului de criză

Reacţiile la situaţia de criză sunt diferite, în funcţie de stadiul în care se află procesul
derulării ei. Parcurgerea crizei este un proces cu mai multe faze.
Faza de impact- apare concomitent cu sau imediat după evenimentul declanşator.
Persoana în cauză conştientizează că a intrat în starea de criză deoarece constată că strategiile
sale de rezolvare a problemelor nu mai fac faţă, fapt care o face să se simtă neajutorată,
anxioasă, frustrată, înfricoşată, depresivă sau chiar disperată.
Faza de adaptare (coping)- persoana în cauză încearcă fie să schimbe situaţia
percepând-o şi evaluând-o altfel, fie să-şi modifice reacţiile faţă de evenimentele generatoare
de criză; strategia adaptativă poate fi una de confruntare cu situaţia sau una de apărare
(negare, retragere, neimplicare etc., însoţite de trăiri subiective corespunzătoare). Dacă nici
una dintre strategiile adaptative nu funcţionează, persoana intră în cea de-a treia fază.
Sustragerea- persoana simte că nimic din ceea ce a încercat sau ar încerca n-o mai
ajută să-şi aline suferinţa. Aceasta poate fi voluntară (cei care se sinucid, de exemplu) sau
involuntară (trăiri emoţionale distorsionate, dezorgaizări ale personalităţii etc.)
Clienţii intră în faza de sustragere atunci când criza durează o perioadă mai
îndelungată şi când nu întrevăd nici o cale de ieşire din această situaţie.13

Intervenţia consilierului în situaţiile de criză ale clienţilor14

Confruntaţi cu diverse situaţii critice în care se află clienţii, consilierul trebuie să
intervină adecvat şi eficient. Acesta trebuie să-şi ajute clienţii să-şi păstreze cumpătul, să
conştientizeze cauzele care au determinat criza, să-şi recapete speranţa şi să-i ajute să-şi
mobilizeze resursele necesare pentru restabilirea echilibrului.
G.S.Belkins (1984) face câteva sugestii referitoare la comportamentul consilierului,
în cazul intervenţiei sale într-o situaţie de criză a clientului. Acesta artă ce trebuie/ce este
indicat să facă (acţiuni şi comportamente adecvate) şi ce nu trebuie/ ce nu este indicat să facă
(acţiuni şi comportamente inadecvate) un consilier nevoit să acord sprijin şi îndrumare unor
clienţi aflaţi în situaţii critice.
Un consilier eficient adoptă următoarele comportamente adecvate în relaţia sa cu
clienţii aflaţi în situaţii de criză:
 Rămâne calm şi este pregătit să facă faţă turbulenţelor emoţionale ale clienţilor;

11
Irina Holdevici, Valentina Neacşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, editura Dual
Tech, Bucureşti, 2006, pg. 90
12
Irina Holdevici, Valentina Neacşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, editura Dual
Tech, Bucureşti, 2006, pg 88
13
Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică- Baze teoretice şi sugestii practice, editura Polirom, Iaşi, 2008,
pg. 91
14
Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică- Baze teoretice şi sugestii practice, editura Polirom, Iaşi, 2008,
pg.93
  Dă clientului ocazia să vorbească despre problema sa, „să-şi spună povestea”, având
astfel prilejul să determine natura crizei clientului, intensitatea şi severitatea acesteia,
precum şi faza procesului de criză.
 Pune clientului doar întrebări strict necesare
 Se ocupă de starea critică prezentă a clientului, şi nu de cauzele ei ascunse, profunde,
eventual de natură inconştientă (acest lucru îl poate face după ieşirea clientului din
starea acută a crizei);
 În relaţia sa cu clientul, respectă normele deontoligice, morale, ştiinţifice şi legale ale
profesiei sale de consilier.

Etapele procesului de consiliere.

Sunt asemănătoare cu cele ale unui proces psihoterapeutic, cu diferenţa că în cazul
consilierii durata şi amplitudinea explorării sunt mai reduse. Iată care sunt aceste etape:
 Evaluarea completă a cazului în contextul situaţiei de viaţă cu care se confruntă.
Consilierul trebuie să afle circumstanţele care au condus la apariţia crizei şi
sentimentele faţă de aceasta. Acesta trebuie să încurajeze clientul să vorbească despre
propriile probleme , despre sentimentele şi planurile sale. Dacă sănătatea clientului
este pusă în pericol, clientul având idei de sinucidere sau autodistructive, consilierul
va aborda în primul rând înlătuarea acestora.
 Identificarea problemei de bază şi a celor derivate din perspectiva clientului şi a
consilierului; schiţarea obiectivelor consilierii împreună cu clientul şi acceptarea
contractuală a cadrului consilierii (durata şi frecvenţa şedinţelor, locaţia, costurile,
clarificarea intenţiilor, aşteptărilor, asigurarea clientului de respectarea principiului
confidenţialităţii)
 Realizarea relaţiei şi stimularea alianţei terapeutice, a contractului facilitator muncii de
explorare şi clarificare.
 Explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi comportamentale
ale clientului la problema identificată şi conectarea lor cu obiectivele iniţiale;
reformulrarea obiectivelor în funcţie de evoluţia procesului de consiliere;
 Conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente şi scenarii de
viaţă, proiectarea şi luarea noilor decizii; folosind analogii, metafore, jocul de rol sau
alte tehnici, consilierul îl poate îndruma pe client spre adoptatea unei opţiuni favorbile
care să-l conducă la depăşirea situaţiei.
 Susţinerea dată de către consilier clientului şi validarea soluţiilor rezolutive de viaţă
practicate de către client; prin realizarea unui training adecvat, beneficiarul învaţă
abilităţi şi moduri proceduralu care să-i asigure obţinerea unor performanţe.
 Evaluarea finală a rezultatelor consilierii;
 Încetarea de comun acord a consilierii cu menţiunea unui contact catamnestic de
confirmare a evoluţiei, ca şi de reluare a unui nou ciclu în caz de nevoie (principiul
„uşilor deschise”).15

15
Iolanda Mitrofan, Adrian Nuta, Consilierea psihologică- Cine, Ce şi Cum, editura Sper, Bucureşti,2005, pg.24
 Bibliografie

 Irina Holdevici, Valentina Nescşu, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile

de criză, editura Dual Tech, Bucureşti, 2006
 Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică, editura Polirom, Bucureşti, 2008
 Matei Georgescu, Introducere în consilierea psihologică, editura Fundaţiei România
de Mâine,
 Richard Nelson-Jones, Manual de consiliere, editura Trei, Bucureşti, 2009