În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri,

accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi

externe, directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind
obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar
aspectele care privesc izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca
număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi
doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.173 NCP.
Potrivit art. 173 NCP, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter
penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal
intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3 lit. h-i), acestuia alăturându-
i-se ordonanţele de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege (decretele–legi şi decretele încă în vigoare).
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de
drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul
penal, întrucât conţine dispoziţii ce vizează în mod explicit sfera de
reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le
creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie
Codul penal (Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 1), care
cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea
generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai
restrânsă, cum ar fi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal2, Legea nr. 254/2013 privind

1
Publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări
2
Publicată în M.Of. nr. 513/14.08.2013
 executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal3 sau Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală4. Specific acestor legi
este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze
cadrul normativ general fixat de Noul Cod Penal sau să instituie unele derogări
de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi
complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se
întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin
dispoziţii cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din
anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal,
protecţia mediului, etc., instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni
penale proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.

3
Publicată în M.Of. nr. 514/14.08.2013
4
Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări