CURS 3

ANALIZA VALORII ADĂUGATE

3.1. Metode de determinare a valorii adaugate

Valoarea adăugată este un indicator sintetic, care exprimă plusul de valoare sau
valoarea nou creată de activitatea productivă a întreprinderilor într-o anumită perioadă de
timp.
Introducerea valorii adăugate în sistemul de indicatori ai activităţii de producţie şi
comercializare permite aprecierea mai corectă a bogăţiei create prin valorificarea resurselor
materiale, umane şi financiare ale firmei. În acest fel, se elimină posibilitatea măririi
artificiale a volumului de activitate prin circulaţia repetată a unui produs între întreprinderi în
vederea prelucrării. În acelaşi timp, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul propriu al
fiecărei întreprinderi la crearea produsului intern brut, permite aprecierea mai corectă a
eficienţei economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale, folosirea eficientă a
mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
Pentru determinarea mărimii valorii adăugate, se pot folosi două metode: metoda
sintetică şi metoda analitică.
Metoda sintetică, numită şi indirectă sau substractivă, este cea mai răspândită în
calculul valorii adăugate, deoarece se poate aplica mai uşor. Stabilirea valorii adăugate brute
prin metoda sintetică se face scăzând din producţia exerciţiului consumurile intermediare
provenite de la terţi:
VA = Qe – Ci,
în care:
VA - valoarea adăugată;
Qe – producţia exerciţiului
Ci - cheltuieli intermediare (materii prime, materiale, combustibili, energie etc.)
provenite de la terţi.
În cazul entităţilor care desfăşoară şi activitate de comerţ, valoarea adăugată totală
cuprinde şi marja comercială (Mc), stabilită ca diferenţă între valoarea mărfurilor vândute
(Vm) şi costul mărfurilor vândute (Cmv), adică:
Mc = Vm – Cmv;
VA = Mc + (Qe - Cm).
Metoda analitică sau aditivă de calcul al valorii adăugate permite determinarea
acesteia prin însumarea următoarelor elemente:
- cheltuieli cu salariile (CS);
- contribuţia pentru asigurările sociale (CAS);
- cheltuieli pentru protecţia socială (CPS);
- cheltuieli financiare cu dobânzile (CD);
- cheltuieli cu amortizarea (A);
- profitul brut (PB);
- alte impozite şi taxe (AIT).
VA = CS + CAS + CPS + CD + A + PB + AIT.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile de
personal, a capitalului propriu deţinut de acţionari prin dividendele plătite acestora, a
capitalului împrumutat prin dobânzile plătite băncilor, a capitalului tehnic prin amortizare, a
statului prin impozite şi taxe, precum şi a întreprinderilor prin profitul reinvestit, adică folosit
pentru autofinanţare.
Relaţia anterioară permite şi o analiză structurală a valorii adăugate, prin
calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate faţă de valoarea adăugată totală:
 CS ;CAS;CPS ;CD; A ; PB; AIT
G= ×100
VA .
Aceste ponderi permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă
informaţii asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv
personalul, acţionarii, creditorii, statul, întreprinderea.

3.2. Analiza valorii adăugate

Principalele modele de analiză a valorii adăugate sunt:

I. VA = Qe – Ci
Qe(100−g ¿ )
VA=
II. 100
III. VA=åq(p-c*)
IV. VA=Qe⋅Va=Qe⋅T⋅Wh⋅Va=Qe⋅Ns⋅t⋅Wh⋅Va
unde:
Qe reprezintă producţia exerciţiului;
Ci – cheltuielile intermediare provenite de la terţi
g* - ponderea cheltuielilor intermediare în producţia exerciţiului;
q - producţia fizică pe sortimente;
p - preţul de valorificare a produselor;
c* - costurile intermediare pe unitatea de produs ;
T - timpul total lucrat de salariaţi;
Wh - productivitatea orară a muncii;
Ns - numărul mediu de salariaţi;
t̄ - timpul mediu de lucru pe un salariat;
V̄ a - valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului;
Ci
¿
g=
Qe ;
VA
Va=
Qe .
I. Primul model explică modificarea valorii adăugate pe seama celor doi
factori astfel (influenţele se stabilesc aplicând metoda balanţieră):
1. influenţa producţiei exerciţiului
Δ Qe
VA =Qe1 −Qe 0
2. influenţa cheltuielilor intermediare
Δ Cm
VA =−(Ci 1 −Ci0 )
2
∑ ΔQeVA , Ci= ΔVA
1
Ţinând seama de aceste relaţii, rezultă că pentru creşterea valorii adăugate se poate
acţiona prin creşterea producţiei exerciţiului, dar, mai ales, prin scăderea cheltuielilor
intermediare provenite de la terţi.
II. Al doilea model pune în evidenţă influenţa producţiei exerciţiului şi a
eficienţei consumurilor intermediare (reflectată de ponderea cheltuielilor intermediare în
producţia exerciţiului) asupra valorii adăugate:
1. influenţa producţiei exerciţiului:
¿
0
Qe ( Qe 1 −Qe 0 )( 100−g )
Δ VA =
100
 2. influenţa eficienţei consumurilor intermediare:
¿0 ¿1
¿ Qe 1 ( g −g )
Δ gVA =
100
Acest model scoate în relief necesitatea valorificării resurselor materiale de
producţie printr-o prelucrare superioară pentru a reduce ponderea cheltuielilor intermediare
în producţia exerciţiului şi deci pentru a spori valaorea adăugată.
III. Al treilea model explică modificarea valorii adăugate prin acţiunea
directă a următorilor factori:
1. volumul producţiei totale:
Δ QVA =VA 0 ( IQ−1 )
unde IQ reprezintă indicele modificării producţiei totale stabilit pe baza relaţiei:
IQ=
∑ q1 p0
∑ q 0 p0
2. structura pe sortimente de produse:
¿
Δ gVA =∑ q 1 ( p0 −c 0 )−VA 0⋅IQ
3. preţul de valorificare pe unitatea de produs:
p
Δ VA =∑ q 1 ( p1 −p 0 )
4. costurile intermediare ce revin pe unitatea de produs:
¿

Δ cVA =∑ q 1( c¿ −c¿ ) 0 1

Se desprinde faptul că pentru sporirea valorii adăugate trebuie să se modifice

structura în favoarea produselor cu cea mai ridicată valoare adăugată pe unitatea de produs,
deci care se valorifică la preţuri superioare şi pentru producerea cărora sunt antrenate mai
puţine consumuri intermediare, sau pentru fabricarea cărora nu se apelează la materii prime
şi materiale scumpe. De asemenea, valoarea adăugată creşte atunci când sporeşte producţia
totală, cresc preţurile si scad costurile intermediare pe unitatea de produs.
IV. Al patrulea model de analiză a valorii adăugate evidenţiază
influenţa factorilor direcţi şi indirecţi astfel:
1) Influenţa producţiei exerciţiului:
Δ Qe
VA =(Qe1 −Qe0 )⋅V a 0
din care, datorită modificării:
1.1 Timpului total lucrat:
Δ TVA =(T 1−T 0 )⋅W h 0×V a0
din care, datorită modificării:
1.1.1. Numărului mediu de salariaţi:
Δ Ns
VA =( Ns1 −Ns0 )⋅t 0⋅W h0⋅V a0
1.1.2. Timpului mediu pe un salariat:
Δ tVA =Ns1 (t 1 −t 0 )⋅Wh 0⋅V a0
1.2 Productivităţii orare medii:
Δ WVAh =T 1 (W h1 −W h0 )⋅V a 0
2) Influenţa valorii adăugate medii la 1 leu producţie a exerciţiului:
Δ VVAa =Qe1 (V a1 −V a 0 )
Pentru creşterea valorii adăugate trebuie acţionat în sensul sporirii factorilor cu
acţiune directă şi indirectă, în special pe seama creşterii productivităţii.

Analiza valorii adăugate poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a

raportului dinamic între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului:
 VA I VA
Rs= ×100 Rd= ×100
Qe ; I Qe .
Raportul static (Rs) arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului, în timp
ce raportul dinamic (Rd) arată dinamica sau ritmul modificării valorii adăugate în funcţie de
dinamica sau ritmul modificării producţiei exerciţiului.
Un alt obiectiv al analizei valorii adăugate îl constituie calcularea şi studierea
efectelor modificării acesteia asupra principalilor indicatori economico-financiari ai unei
firme, printre care:
1. productivitatea muncii:
VA 1 VA 0 ΔVA
Δ VA
Wa= − =
Ns 1 Ns1 Ns1 ;
2. eficienţa utilizării activelor imobilizate şi circulante:
VA VA 1 VA 0 ΔVA
Δ E Af = − =
Ai1, Ac 1 Ai1, Ac1 Ai 1, Ac 1 ;

3. cheltuielile totale (Ct) sau cheltuielile cu salariile (Cs) la 1000 lei valoare adăugată:
VA
Δ Ct , Cs/1000 =
Ct 0 , Cs0
VA 1
Ct , Cs0
×1000− 0
VA 0
×1000
.
4. profitul brut:
Pb0
Δ VA
Pb =( VA 1 −VA 0 )⋅
VA 0 ;
5. ratele de rentabilitate ale capitalului total utilizat (Kt), capitalului propriu (Kpr) şi
capitalului permanent sau angajat (Kper):
VA Δ VA
Pb
ΔR = ⋅100 .
Kt 1 , Kpr 1 , Kper 1
Influenţa modificării valorii adăugate asupra acestor indicatori poate fi pozitivă sau
negativă, în funcţie de creşterea sau scăderea valorii adăugate în perioada curentă faţă de
nivelul previzionat sau cel din perioada precedentă.

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE: ANALIZA ASIGURĂRII

CU PERSONAL ŞI A FOLOSIRII TIMPULUI DE LUCRU
 Analiza asigurării cu personal

Resursele umane reprezintă un factor esenţial pentru desfăşurarea activităţii oricărei

entităţi. În analiza asigurării cu personal se urmăresc aspecte precum dinamica, structura şi
calitatea resurselor umane.
A. Dinamica personalului are în vedere în general numărul mediu de personal
deoarece în cursul unui exerciţiu financiar au loc intrări şi ieşiri de personal. Dinamica
numărului mediu de personal (N) este apreciată prin intermediul modificării absolute( ΔN
), procentuale ( ΔN % ) şi relative ( ΔN ).
ΔN =N 1 −N 0
ΔN
ΔN %= 100
N0
ΔN =N 1 −N a
Na – numărul admisibil de personal, adică numărul maxim care se justifică în funcţie
de dinamica activităţii
N a =N 0⋅IQ
IQ - indicele activităţii exprimată printr-un indicator al activităţii de producţie şi
comercializare
Q1
IQ=
Q0
ΔN poate fi pozitivă sau negativă, reflectând o depăşire relativă a numărului de
personal în situaţia în care N 1>Na (situaţie negativă economic) sau o economie relativă dacă
(N1<Na).

Având în vedere faptul că modificarea numărului mediu de personal este determinată

de intrările (I) şi ieşirile de personal (E) în cursul anului, se pot calcula anumiţi indicatori ai
mobilităţii personalului, printre care:
Coeficientul intrărilor de personal:
I
Ki=
N
Coeficientul ieşirilor de personal:
E
Ke=
N
Coeficientul mobilităţii totale a personalului:
I+ E
Km=
N
Coeficientul stabilităţii personalului:
Np
Ks=
N
în care:
Np – numărul de personal permanent

B. Structura personalului se apreciază pe baza ponderii deţinute de o anumită

categorie în total personal. Se poate vorbi de o structură pe categorii de calificare, pe sexe,
pe grupe de vârstă, pe grupe de vechime etc.
 Ponderea fiecărei categorii se calculează pe baza relaţiei:
Ni
gi = 100
N

C. Calitatea personalului se referă la aspectul calificării acestuia, analizându-se în

mod diferenţiat pentru personalul de conducere şi administraţie (TESA) şi pentru muncitori.
Astfel pentru personalul TESA se compară calificările ocupantului postului cu cerinţele
prevăzute în fişa postului respectiv. Pentru muncitori se poate calcula şi un coeficient mediu

al calificării acestora (
Km ).
Σni⋅km i
K m=
Σn i
ni – numărul de muncitori din fiecare categorie de calificare;
kmi – coeficientul corespunzător fiecărei categorii de calificare

2. Analiza folosirii timpului de lucru

Folosirea timpului de lucru al personalului se analizează pornind de la balanţa

timpului de lucru în care se regăsesc următoarele categorii de timp exprimate in ore-om.

4. Td

2. Tol 3. Tcl 5. Tn

6. Tu

1. Tc
Figura 1. Categorii de timp la personalul angajat

1. Tc – timpul calendaristic:
Tc=N⋅Zc⋅h
în care
Zc – numărul de zile calendaristice ale persoanelor analizate (pe un an Zc = 365)
h – numărul mediu de ore lucrate pe zi de o persoană (h = 8)
2. Tol – timpul aferent opririlor legale (sâmbete, duminici, sărbători legale):
Tol=N⋅Zol⋅h
în care
Zol – număr de zile de opriri legale în perioada analizată;
Pentru un an Zol=2x52+Zsl-Zsd
Zsl – zilele de sărbători legale;
Zsd – număr de suprapuneri ale sărbătorilor legale peste sâmbete şi duminici.
3. Tcl – timpul aferent concediilor legale de odihnă:
Tcl=N⋅Zcl⋅h
Zcl – număr mediu de zile de concediu legal de odihna pe o persoană
4. Timpul disponibil sau maxim posibil:
Td=Tc−(Tol+Tcl )
5. Tn – timpul nelucrat din diverse cauze precum concedii medicale, lipsa materiilor
prime, întreruperi energie etc.
6. Tu – timpul utilizat sau efectiv lucrat:
 Tu=Td−Tn
Pe baza balanţei timpului de lucru se determină următorii indicatori de apreciere a
folosirii timpului:
- gradul de utilizare a timpului disponibil:
Tu
Gd= 100
Td
- timpul nelucrat în medie pe o persoană:
Tn
tn=
N
Se îmbunătăţeşte folosirea timpului de lucru atunci când de la o perioadă la alta Gd
creşte, iar tn scade.
Timpul nelucrat trebuie structurat pe cauze pentru a le evidenţia pe cele cu pondere
mare în utilizarea incompletă a timpului disponibil. Ponderea fiecărei cauze se calculează pe
baza relaţiei:
Tni
gni= 100
Tn
în care:
Tni – timpul nelucrat dintr-o anumită cauză.
Utilizarea incompletă a timpului de lucru al persoanelor are efecte economice asupra
performanţei entităţii , reflectându-se în mod direct în producţia obţinută (Q). Efectele
utilizării incomplete a timpului pot fi cuantificate pe o anumită perioadă sau în dinamică,
astfel:
- sporul de producţie care s-ar fi putut obţine în timpul nelucrat dintr-o anumită
perioda:
Tn
Δ Q =Tn⋅Wh p
Whp-productivitatea orara programată
- modificarea Q de la o perioadă la alta sub influenţa Tn:
Tn
Δ Q =−(Tn1 −Tn0 )⋅Wh0
Prin intermediul producţiei timpul nelucrat influenţează şi alti indicatori precum cifra
de afaceri, productivitatea muncii, profitul etc.