TRANSTEXTUALITATE (fr.

transtextualité)

Conceptul de intertextualitate presupune existenţa unei clare interacţiuni, a unei indiscutabile

interrelaţii din interiorul unui text. Împletirea (reţeaua) acestei desemnări este, atât pentru geneza
cât şi pentru comprehensiunea textelor, o condiţie de posibilitate. Se vorbeşte în acest context de
intertextualitate. Ideea, ca atare, de „intertextualitate” a survenit, prin lingvistica modernă, în
reconstrucţia semiotică. În acest sens, a devenit referenţială formularea: „Textul este o
productivitate”, ceea ce vrea să spună următoarele: raportul său cu limba în care se situează este
redistribuirea, şi prin urmare el este abordabil de-a lungul categoriilor logice, în mai mare măsură
decât cele pur lingvistice; el este o permutare a textului, o intertextualitate: în spaţiul unui text,
mai multe enunţuri, luate de la alte texte, se încrucişează şi interferează. Cu alte cuvinte,
orice text trimite totdeauna la alte texte către care el este orientat. (Eco: Opera aperta)
Împletirea acestei trimiteri este, atât pentru geneza, cât şi pentru comprehensiunea textelor, o
condiţie de posibilitate. Se vorbeşte în acest context de intertextualitate. Aşa cum scria Julia
Kristeva :„conceptul de intertextualitate trece în locul celui de intersubiectivitate… Un text este
întotdeauna inspirat de alte texte”.

În acelaşi timp, conceptul de intertextualitate presupune existenţa istoricităţii, a diacroniei: „Nu

există un punct zero în scriere, fiecare scris repetă în mod normal texte sau fragmente de text
anterioare, care sunt absorbite şi transformate, într-o modalitate sau alta”. În felul acesta,
intertextualitatea este un termen provenit din lingvistică şi din semiotică, dar care capătă noi
valenţe prin interacţiunea cu termenii fenomenologiei, anume „subiectivitate” şi
„intersubiectivitate”. Noţiunea de cod este strâns legată de aceea de intertextualitate, noţiune ce a
primit interpretări diferite. Iniţial, termenul de intertextualitate a fost introdus în 1967 de Julia
Kristeva, care defineşte mai târziu intertextualitatea ca „încrucişare într-un text a unor enunţuri
împrumutate altor texte” sau „transpunere a unuia sau mai multor sistem(e) de semne într-un
altul”. În această accepţiune, textul însuşi este înţeles ca o reţea complexă de diferenţe şi
reutilizări indefinite ale materialului lingvistic.

Roland Barthes consideră că „intertextualitatea este ceea ce restituie, teoriei textului, volumul
socialităţii”. Pe de altă parte, Michael Riffaterre consideră că „intertextul este ansamblul
textelor care pot fi apropiate de cel pe care-l avem sub ochi, ansamblul textelor regăsite în
memorie la lectura unui pasaj determinat”.

Gérard Genette în Palimpsestes introduce noţiunea de transtextualitate sau de transcedenţă

textuală, distingând cinci subdiviziuni:

1. Intertextualitatea propriu-zisă („relaţia de coprezenţă între două sau mai multe texte, şi cel
mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt” – citatul, plagiatul, aluzia).

2. Paratextualitatea: relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele, ilustraţiile

3. Metatextualitatea: relaţia de comentariu care leagă un text de altul, fără ca, în mod necesar,
să-l citeze sau să-l numească.

4. Hipertextualitatea: relaţia de derivare a unui text din altul prin transformare sau imitaţie –
parodia, pastişa.

5. Arhitextualitatea: relaţia de apartenenţă, de gen; uneori uzează de o formulă paratextuală, de

un subtitlu – „poezii” „roman”, „eseu”.

Un alt concept, introdus de Paul Cornea este acela de contextualitate prin care se stabileşte
relaţia între text şi câmpul socio-cultural de apartenenţă (genetică sau funcţională) constând în:
textualizarea unor opţiuni, atitudini şi funcţii.

Dintre aceste tipuri de transtextualitate, cele mai importante sunt arhitextualitatea (dependenţa de
gen) şi contextualitatea (dependenţa de câmpul socio-cultural). Textul literar există în acest fel în
cadrul unei vaste legături de multiple texte care se intersectează, interferează, creând un câmp
semantic specific. Un astfel de spaţiu al intelectualităţii îl reprezintă romanul lui Cervantes Don
Quijote. În textul acestui roman există o multitudine de alte texte care se intersectează, se
contopesc pentru a întregi şi a amplifica mesajul operei lui Cervantes. În Don Quijote întâlnim
astfel, alături de reflecţiile proprii ale scriitorului, reminescenţe şi trimiteri la Platon la filosofia
medievală, la romanele cavalereşti. Intertextualitatea trebuie concepută din perspectiva a doi
factori: din perspectiva creatorului, a reţelei de lecturi pe care acesta le implică în procesul
creaţiei, dar şi din perspectiva cititorului, a celui care recrează opera prin lecturarea sa practică.
Ideea intertextualităţii are o importanţă deosebită pentru lectură, pentru că ne oferă posibilitatea
să înţelegem mai bine straturile unei opere literare atât din perspectiva universului creatorului,
cât şi din perspectiva cititorului, a celui care va recrea textul. În literatura secolului XX, apare un
tip specific de intertextualitate, caracterizat printr-un proces de oglindire a operei în propriile sale
structuri, apar astfel, cărţi construite pe motivul operei în operă şi care constituie însuşi procesul
creaţiei. În acest fel, scriitorul devine conştient el însuşi de propria sa creaţie, asumându-şi cu
fervoare condiţia propriei opere.

Postmodernismul apelează des la formele transtextualității (Umberto Eco Numele trandafirului).