Sunteți pe pagina 1din 336

† Petroniu Florea

PILDELE DOMNULUI
IISUS HRISTOS
Volumul I

Editura Episcopiei Sălajului


„Credinţã ºi viaţã în Hristos”
Zalău, 2020
ISBN 978-606-8848-11-2
Cuvânt înainte

„Parabola, în greceşte „παραβολή” (paraboli), în latină


„parabola”, - ae, este o comparare, o alăturare, o asemănare sau o
alegorie, adică este o vorbire cu sens figurat prin care se urmăreşte
redarea concretă a unor idei sau învăţături, având în general un
rol didactic, moralizator, ca şi fabula, cu deosebirea că ideile din
fabulă sunt sugerate de personaje luate din lumea animalelor. În
Sfânta Scriptură, parabola este o specie a literaturii didactice pe
care o găsim atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Parabola
redă în mod simbolic un adevăr religios sau moral, atât sub forma
unei povestiri, cu temă din viaţa de toate zilele sau imaginară,
cât şi sub forma unei maxime, proverb sau vorbire enigmatică, al
cărui înţeles trebuie căutat. Fără a fi fabulă sau alegorie, parabola
conţine totuşi elemente alegorice. Un exemplu de parabolă în
Vechiul Testament este mustrarea pe care prorocul Natan a
făcut-o regelui David, pentru a-i arăta nedreptatea săvârşită
împotriva lui Urie Heteul, unul dintre comandanţii săi de armată.
Urie avea o soţie foarte frumoasă pe care o iubea mult, dar pentru
că David a plăcut-o, i-a răpit-o lui Urie, iar pe acesta l-a trimis să
moară pe câmpul de luptă, într-un război cu amoniţii. Fapta lui
David a însemnat nelegiuire în faţa lui Dumnezeu şi pentru a-l
face să înţeleagă acest lucru, profetul Natan, unul dintre înţelepţii
timpului, s-a dus la rege şi i-a spus parabola cu «Oiţa săracului»:
«Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul sărac. Cel
bogat avea foarte multe turme şi cirezi, iar cel sărac nu avea
nimic, în afară de o mieluşea mică, pe care o cumpărase şi pe
care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi cu
copiii lui, din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea şi la sânul

3
lui dormea şi îi era ca o fiică. La omul bogat a poposit un călător,
dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui ca să
gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluşeaua
omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său. Atunci David s-a
mâniat cu mare aprindere împotriva acelui om; şi a zis David
către Natan: Viu este Domnul, vinovat de moarte este omul care
a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua, de vreme ce
a făcut o faptă ca aceasta şi nu a avut milă! Atunci Natan a
zis către David: Tu eşti omul care a făcut aceasta!» (II Regi
12,1-7). În Noul Testament, parabola constituie o modalitate
frecvent folosită de Mântuitorul în expunerea învăţăturii Sale.
Fiecare parabolă rostită de Domnul Hristos a avut tâlcul şi scopul
ei, pentru a-i face pe ascultători să înţeleagă marea iubire a lui
Dumnezeu faţă de oameni, dar şi datoriile oamenilor faţă de El,
în vederea mântuirii”1.
„Parabolele evanghelice constau, în esenţă, dintr-un
«tablou» luat din viaţa de toate zilele şi din aplicarea acestui
tablou la domeniul realităţilor duhovniceşti, după modelul:
«Cutare lucru din domeniul duhovnicesc, religios este ca şi cutare
lucru sau situaţie din domeniul vieţii obişnuite». Introducerea
unora dintre pildele din Sfintele Evanghelii, sub forma: «Împărăţia
cerurilor asemănatu-s-a cu…», evidenţiază foarte bine ideea
că parabola este, de fapt, o comparaţie dezvoltată. În pildele
propriu-zise, detaliile nu au alt rost decât de a completa şi de a
face mai viu «tabloul» parabolei”2.
Vorbirea în pilde nu s-a încheiat odată cu activitatea
publică a Domnului Hristos, pentru că „parabolele erau o

1
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar
Enciclopedic de Cunoştinţe Religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001,
pp. 341-342.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei. Exegeze la Evan-
gheliile duminicale, Editura Agnos, Sibiu, 2016, p. 180.

4
«tehnică» pedagogică foarte răspândită în mediul iudaic şi
au rămas actuale până târziu în evoluţia mediilor sapienţiale
evreieşti. Să luăm un exemplu, devenit celebru. Este vorba
despre povestea rabinului Eisik din Cracovia, fiul rabinului Jekel
din acelaşi oraş. Rabinul Bunam din Pžysha o povestea tuturor
ucenicilor care veneau la el pentru prima dată. Iat-o: După mulţi
ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în
Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia, fiul rabinului Jekel din
acelaşi oraş, i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară
la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a
repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât şi a plecat la Praga.
Numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încât
rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare
dimineaţă lângă pod şi îi dădea târcoale până seara. În cele
din urmă, şeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat,
politicos, ce caută acolo. Caută ceva anume sau aşteaptă pe
cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia
venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs:
Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea
drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e când te încrezi în vise!
Şi eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a
poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia şi, în odaia unui
evreu pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap
undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel!
Parcă mă văd la locul cu pricina - unde probabil jumătate dintre
locuitorii evrei se numesc Eisik şi cealaltă jumătate Jekel - sco-
tocind prin toate casele! Şi paznicul a izbucnit din nou în râs.
Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a săpat după sobă,
unde a găsit o comoară şi, cu o parte din ea, a construit o casă
de rugăciune care se numeşte Şcoala Reb Eisik Reb Jekel. Luaţi
aminte la această poveste! - obişnuia să spună rabinul Bunam -
şi primiţi învăţătura ei: Anume că există ceva care nu e de găsit

5
nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept şi Sfânt, dar că totuşi
există un loc unde lucrul acela poate fi găsit”1.
„În vreme ce discursul este argumentativ, parabola este
indicativă. Ea nu expune o teorie, ci arată o stare de fapt, relatează
o situaţie, fără intenţii demonstrative prea explicite. Nu oferă
răspunsuri, ci stimulează căutarea lor. În rezumat, s-ar spune că
pilda spune nespunând, lasă să joace dinaintea celui care o ascultă
palpitul dintre cuvinte, de dincolo şi de deasupra lor. Prin faptul că
arată în loc să explice, povestea e de o funcţionalitate pedagogică
incomparabil mai mare decât descriptivismul analitic. E mult mai
uşor să înveţi cum se face nodul la cravată sau cum se manevrează un
aparat, atunci când cineva îţi arată, fără cuvinte, etapele procedurii cu
pricina. Şi, nu întâmplător, educaţia fiecăruia dintre noi a început nu
cu prelegeri elaborate, ci cu poveştile spuse de părinţi sau bunici”2.
„Parabola este, faţă de argumentul logic, ceea ce este imagi-
nea faţă de concept. Este, ca şi imaginea, mai puţin explicită, dar
mai cuprinzătoare”3, or „este un fapt general acceptat că imaginile
lasă o impresie mai profundă decât abstracţiunea”4.
„Parabolele trimit la o lume pe care nu o cunoaştem, folosin-
du-se de cele mai banale elemente cotidiene. Sunt limite la care
se întâlnesc văzutul şi nevăzutul, comunul şi extraordinarul. Para-
bolele reprezintă spaţiul privilegiat al unei tensiuni fructuoase”5.

1
Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 13-15.
2
Ibidem, pp. 18-19.
3
Ibidem, p. 19.
4
Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, traducere din limba engleză
de P. S. Calinic Dumitriu, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Pr. Prof. Dr.
Vasile Mihoc şi Dr. Ştefan Matei, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 9.
5
Dr. Paul Siladi, Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii. Pilda
Semănătorului, articol publicat în volumul: „Cuvântul Tău este adevărul”.
Predici ale teologilor clujeni la Duminicile Octoihului, vol. I, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 164.

6
„Elementele unei parabole intenţionează să sugereze şi
altceva decât spun cuvintele. Vorbind despre pilde, Sfântul
Vasile cel Mare spune că acestea sunt alcătuiri prin «întorsături
de cuvinte», care nu-şi explică înţelesul lor pe faţă şi direct, ci
indirect, celor sprinteni la minte care pot descoperi ascuns în
adâncul lor, mai mult înţeles”1.
„Cu parabolele Domnului Hristos suntem în teritoriul
naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevărul lor nu
se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de
catedră, într-un îndreptar didactic. Ele spun întotdeauna mai
mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună.
Aceasta este însăşi esenţa parabolei, în contrast cu enunţul
strict intelectual”2.
„Parabolele au o funcţie dublă, de afirmare şi ascundere”3.
„Parabola e o specie literară care vorbeşte prin analogie,
prin asemănare. Îţi spune ceva, ca să înţelegi altceva. De aceea se
mai numeşte şi pildă. Zicem adesea, în vorbirea zilnică: Cutare
vorbeşte în pilde, adică cu subînţelesuri, cu aluzii. Cel care
vorbeşte în pilde o face pentru că ceea ce vrea să-ţi comunice e
mai uşor de înţeles şi mai concludent pe calea aceasta”4.
„Mântuitorul îşi propovăduia adesea învăţătura cu ajutorul
parabolelor şi a istorioarelor şi folosea tehnica asemănării şi
metafora. Pe lângă că era o vorbire curentă în mediul oriental,
iubitor de vorbire înflorată şi întotdeauna cu tâlc, era şi un mod
de a te face uşor înţeles, de a spune lucruri adânci prin cuvinte
simple, accesibile şi învăţatului şi neînvăţatului”5.

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte
vechi, Sibiu, 1989, p. 400.
2
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 13.
3
Ibidem, p. 49.
4
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Op. cit., p. 388.
5
Idem, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 233.

7
„Parabolele sunt un mijloc mai accesibil, mai uşor de
înţeles decât cuvintele alese şi decât demonstraţiile filosofice
sau logice”1.
„De cele mai multe ori înţelesul parabolei se impune de
la sine, imediat, uneori chiar mai convingător decât dacă s-ar
spune lucrurile direct. De aceea Mântuitorul a utilizat genul atât
de des”2.
Pentru a-şi face mai uşor înţeleasă învăţătura Sa,
Mântuitorul întrebuinţa adeseori pilde, sau parabole, luate din
viaţa de zi cu zi a evreilor. În acest fel, învăţăturile dumnezeieşti
erau mai uşor înţelese şi erau ţinute minte de către ascultătorii
Domnului Hristos.
Dar cu toate că „vorbirea în parabolă este simplă, ea nu este
întotdeauna uşor de înţeles. Şi uneori nici nu e folosită ca să fie
înţeleasă de toţi”3.
Referitor la pildele Mântuitorului, trebuie să admitem că
unele dintre ele erau foarte simple, aşa încât le înţelegeau toţi
ascultătorii ori marea lor majoritate, iar altele erau mai grele.
Unele dintre acestea le explica Domnul Hristos, altele însă nu
le tâlcuia, pentru că El Însuşi le-a spus Sfinţilor Apostoli: „Vouă
vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu,
dar celorlalţi, în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu
înţeleagă” (Luca 8,10).
„Cine erau ceilalţi? Şi de ce lor nu le era dat să înţeleagă?
Ceilalţi erau probabil cărturarii şi fariseii, care Îl ascultau pe
Mântuitorul cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L judeca şi
a-L prinde în cuvânt. Iată de ce acelora nu le era dat să cunoască

1
Idem, Tâlcuri…, p. 353.
2
Ibidem, p. 388.
3
Ibidem, p. 346.

8
tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Apostolilor în
general, nu le vorbea în parabole. Pildele erau pentru ceilalţi”1.
„De asemenea, dacă Domnul Hristos ar fi vorbit poporului
pe faţă, iar nu în pilde, ei ar fi privit cu vederea trupească şi nu
ar fi văzut nimic. Ar fi ascultat cu auzul trupesc şi nu ar fi auzit
nimic. Lucrurile duhovniceşti nu pot fi văzute cu ochii trupului,
nici auzite cu urechile trupului. Acest adevăr ne este descoperit
de Mântuitorul prin cuvintele: «De aceea le vorbesc în parabole,
că ei văd fără să vadă şi aud fără să audă şi nici să înţeleagă»
(Matei 13,13). Când Dumnezeu le grăieşte oamenilor adevărul
duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănări cu lumea
pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr”2.
„În acest context, Domnul Hristos a preferat să le descopere
ascultătorilor Săi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu prin parabole.
Mântuitorul folosea adeseori acest mod de a vorbi pentru că cei
care se împotriveau învăţăturii Lui nu erau vrednici să înţeleagă
tainele Împărăţiei cerurilor, încât beneficiarii acestei revelaţii
erau numai Sfinţii Apostoli, pe care Mântuitorul Însuşi i-a fericit,
zicându-le: «Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre
că aud. Că adevăr vă grăiesc: Mulţi profeţi şi drepţi au dorit să
vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi
voi, şi n-au auzit» (Matei 13, 16-17)”3.
De asemenea, „cunoaşterea pe care Domnul Hristos le-o
mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei
şi a sârguinţei lor de a-L asculta şi de a-I urma. Spre deosebire
de ei, ceilalţi, spune Mântuitorul: «Văd fără să vadă şi aud fără
să audă» (Matei 13,13). Afirmaţia Sa este axată pe o profeţie
1
Ibidem.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Predici la marile praznice şi
duminici de peste an, vol. III, traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana,
Bucureşti, 2003, p. 225.
3
Calinic Botoşăneanul, Duminicile - peceţi ale Învierii, Editura
Doxologia, Iaşi, 2010, p. 141.

9
din Vechiul Testament, care zice: «Cu urechile veţi auzi, dar nu
veţi înţelege, şi cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima
acestui popor s-a împietrit, urechile lor greu aud şi ochii lor s-au
închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi să
înţeleagă cu inima şi să-şi revină şi Eu să-i tămăduiesc» (Isaia
6,9-10). De remarcat aici este faptul că orice înţelegere a celor
sfinte este darul lui Dumnezeu”1.
Pildele Domnului Hristos nu rămâneau în cele din
urmă neînţelese, numai că le pricepeau doar cei preocupaţi
de tainele lui Dumnezeu. Apostolii ajunseseră la un anumit
grad de pricepere, de aceea puteau înţelege unele învăţături ale
Mântuitorului, care scăpau celorlalţi ascultători. Aceasta nu
înseamnă că Domnul ar fi fost nedrept cu unii oameni, ci ei înşişi
erau lipsiţi de capacitatea suficientă de înţelegere a învăţăturii
Lui. În acest sens Sfântul Pavel le-a scris corintenilor: „Cu lapte
v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu eraţi în stare; şi nici
chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă sunteţi încă trupeşti” (I
Corinteni 3,2), pentru că în urcuşul duhovnicesc există anumite
etape care trebuie parcurse.
„În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole
se observă acelaşi principiu care s-a evidenţiat în întreaga Sa
misiune în lume. Pentru ca noi să putem cunoaşte îndeaproape
caracterul şi viaţa Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura
noastră şi a trăit printre noi ca om. Dumnezeirea S-a revelat
în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă.
Astfel, oamenii au putut învăţa despre lucruri necunoscute, prin
intermediul celor cunoscute. Lucrurile cereşti au fost descoperite
prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit,
devenind asemenea oamenilor. Tot aşa a fost şi în învăţătura
Mântuitorului: Lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele

1
Ibidem, p. 142.

10
cunoscute, adevărurile dumnezeieşti, prin lucrurile de pe pământ,
cu care oamenii erau mai familiarizaţi”1.
În pilde „se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva,
în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a
ceea ce ştim. Aceasta este definiţia însăşi a parabolelor Domnului
Hristos. Sensul lor este de căutat pe linia subţire, imperceptibilă,
dintre două lumi distincte, care se oglindesc însă una într-alta:
Cerul şi pământul, energiile necreate şi lumea creată, ordinea lui
Dumnezeu şi ordinea oamenilor”2.
„Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume - lumea
duhului, lumea cerească - şi poate fi pătruns numai de vederea,
auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti
se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi al întâmplărilor”3.
„Elementul pictural al parabolelor Domnului Hristos este
extras din viaţa de zi cu zi a Palestinei”4, iar „multe dintre pilde sunt
spuse atât de viu încât este firesc să se accepte că au izvorât dintr-o
întâmplare reală”5, ceea ce vom vedea pe parcursul cărţii.
„În parabolele Sale, Domnul Hristos lega adevărul dum-
nezeiesc de lucruri şi întâmplări obişnuite, aşa cum se regăseau
ele în viaţa păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a
călătorilor şi a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu
adevăruri fundamentale despre grija iubitoare a lui Dumnezeu
faţă de noi, despre iubirea şi recunoştinţa care I se datorează şi
despre grija pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul
acesta, adevărurile înţelepciunii dumnezeieşti şi lecţiile practice
deveneau convingătoare şi impresionau profund”6.
1
Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, traducere de Valentin
Rusu, Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2004, p. 7.
2
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 77.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., pp. 225-226.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 9.
5
Ibidem, p. 27.
6
Ellen G. White, Op. cit., p. 5.

11
Sfânta Scriptură spune: «Pe toate acestea le-a grăit Iisus
mulţimilor în parabole, şi fără parabole nimic nu le grăia, ca
să se împlinească ceea ce s-a spus prin profetul care zice: În
parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la
întemeierea lumii» (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta
învăţăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură.
El lega experienţele din viaţa ascultătorilor Săi de adevărurile
aflate în cuvântul scris. Conducând de la lucrurile lumeşti la
Împărăţia cerurilor, parabolele Domnului Hristos sunt nişte
verigi în lanţul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu şi
pământul de cer”1.
În acest fel „Mântuitorul dorea să le trezească ascultătorilor
dorinţa de a cunoaşte mai mult. El încerca să le atragă atenţia
celor indiferenţi şi să imprime adevărul în inima lor. Învăţarea
prin parabole era o practică obişnuită şi le impunea respect
şi atenţie, nu numai iudeilor, ci şi celor care aparţineau altor
popoare. Aceasta era cea mai eficientă metodă de învăţare pe
care o putea folosi. Dacă ar fi dorit să cunoască învăţăturile
dumnezeieşti, ascultătorii ar fi putut înţelege cuvintele Sale,
deoarece Domnul Hristos era întotdeauna binevoitor să le explice
oricărui ascultător sincer”2.
„Pe de altă parte, Mântuitorul avea de rostit adevăruri pe
care oamenii nu erau pregătiţi să le accepte şi nici măcar să le
înţeleagă. Asociind aceste învăţături cu scene din viaţa de zi cu
zi, din experienţa oamenilor sau din natură, El captiva atenţia
ascultătorilor şi îi impresiona. După aceea, când vedeau lucrurile
pe care le folosise ca ilustraţii pentru învăţăturile Sale, ei îşi
aminteau de cuvintele Învăţătorului divin”3.

1
Ibidem, p. 7.
2
Ibidem, p. 10.
3
Ibidem.

12
„Domnul Hristos căuta o cale de a ajunge la inima
fiecăruia. Prin faptul că folosea o varietate de ilustraţii, nu
numai că prezenta diverse aspecte ale adevărului, dar reuşea şi
să ajungă la inima unor ascultători diferiţi. Interesul lor era trezit
de imaginile desprinse din mediul în care îşi petreceau viaţa de
zi cu zi. Niciunul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să
aibă impresia că este neglijat sau uitat. Chiar şi cei mai umili şi
mai păcătoşi auzeau în învăţătura Sa un glas care le vorbea cu
duioşie şi simpatie”1.
„Domnul Hristos a întrebuinţat de cele mai multe ori
parabolele ca instrumente de cunoaştere. Poate că şi Lui îi venea
mai uşor să vorbească în acest fel decât să facă lungi teorii. Şi
apoi erau ţinute minte mai uşor şi puteau fi lesne repovestite. În
această specie literară Mântuitorul a fost un creator original de
inepuizabile posibilităţi”2.
Prin parabole, Domnul Hristos nu numai că îşi făcea
mai uşor înţeleasă învăţătura Sa, dar ascultătorii o ţineau mai
bine minte, iar unele pilde pot fi considerate adevărate perle ale
literaturii. Astfel, deşi au trecut aproape două mii de ani de când
Mântuitorul a rostit aceste parabole, ele sunt mereu actuale şi se
bucură de apreciere.
În privinţa învăţăturilor prezentate de Domnul Hristos
prin intermediul pildelor trebuie să fim conştienţi de faptul
că „lucrurile nu sunt sortite să rămână pentru totdeauna în
acest stadiu. Mântuitorul le-a spus în acest sens Sfinţilor Săi
Apostoli: «Pe acestea vi le-am grăit în pilde. Va veni ceasul
când nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre
Tatăl» (Ioan 16,25). Cu alte cuvinte, vorbirea în parabole este
o soluţie circumstanţială, adecvată strict timpului de dinaintea
morţii şi a învierii Domnului Hristos, fiind parte a strategiei
1
Ibidem.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 397.

13
pământeşti a Mântuitorului. Adevărul întreg, ceea ce numai Fiul
cunoaşte despre Tatăl (Matei 11,27), taina Împărăţiei (şi a Fiului
lui Dumnezeu întrupat ca manifestare a ei) sunt, deocamdată,
exterioare oamenilor. Sunt prea grele, prea abrupte pentru condiţia
omenească obişnuită, întrucât toţi oamenii - inclusiv Apostolii,
câtă vreme stau lângă Domnul Hristos - suntem «în afară»,
nu avem capacitatea necesară pentru a înţelege radicalitatea
adevărului. Ceea ce putem primi este «laptele duhovnicesc»
(I Petru 2,2) al învăţăturii, versiunea ei adaptată capacităţilor
noastre naturale. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens:
«Omul firesc nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt nebunie şi el nu le poate înţelege, fiindcă ele se judecă
duhovniceşte» (I Corinteni 2,14). Se impune, aşadar, învelirea
revelaţiei într-o inevidenţă protectoare. Parabolele sunt această
inevidenţă protectoare: Clar-obscur luminos, lapte duhovnicesc. Un
limbaj asemănător Mântuitorului folosesc şi Sfinţii Apostoli atunci
când vorbesc mulţimilor necoapte: „Şi eu, fraţilor, n-am putut să
vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca
unor prunci întru Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci
încă nu eraţi în stare; şi nici chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă
sunteţi încă trupeşti» (I Corinteni 3,1-3)”1.
„În cuvântările Domnului Hristos, parabola are, într-un
anumit sens, o dimensiune apofatică. Aşa cum nu se pot face
afirmaţii - inevitabil limitative - despre Dumnezeu, nu se pot
face nici expuneri explicite, perfect transparente, ale adevărului
Lui. Cu alte cuvinte, vorbirea în parabole este de rigoare,
indiferent de cei care ascultă şi dincolo de motivaţiile particulare
ce pot surveni în funcţie de limitele feluritelor categorii ale
acestui public, de aceea «pe toate acestea le-a grăit Iisus
mulţimilor în parabole, şi fără parabole nimic nu le grăia, ca
să se împlinească ceea ce s-a spus prin profetul care zice: În
1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 49-50.

14
parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la
întemeierea lumii» (Matei 13, 34-35)”1.
„Parabolele sunt gândite, aşadar, pentru a furniza o
comunicare integrală a celor ascunse. Rămâne întrebarea dacă
această comunicare integrală se adresează tuturor sau numai celor
apropiaţi. Dacă adevărul întreg revine doar «iniţiaţilor», atunci
avem de-a face cu afirmarea cvasiexplicită a unui «esoterism»
creştin, legitimat de însăşi explicarea unor pilde de către Domnul
Hristos înaintea Sfinţilor Săi Apostoli. Aceasta însă este o teză
care nu poate fi acceptată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care
fiind asaltaţi de tot soiul de erezii sibilinice erau convinşi de
caracterul deschis, public, universal, al propovăduirii creştine. Un
punct de cotitură în eliminarea interpretării esoterice a mesajului
Mântuitorului o constituie colecţia de comentarii la Evanghelia
după Ioan scrise, la început secolului al V-lea, de către Fericitul
Augustin. Din punctul lui de vedere, diferenţa consacrată de
teologii alexandrini între cei trupeşti şi cei duhovniceşti, respectiv
între cei care nu se pot hrăni decât cu «lapte» şi cei care pot trece
la «carne», nu este o diferenţă între două categorii de credincioşi,
ci se referă la două stadii distincte în evoluţia spirituală a fiecărui
credincios. Mesajul este transmis tuturor, fără lacune, după cum
a afirmat Domnul Hristos Însuşi: „Pe toate câte le-am auzit de
la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15). Dar pentru
a înţelege ceea ce ni se spune, cu toţii avem de parcurs un drum:
Drumul de la credinţa simplă (dar vagă) la înţelegerea profundă,
de la pasivitatea sugarului la cooperarea viguroasă a cunoaşterii
adulte. Pentru a avansa pe acest drum, beneficiem de călăuzirea
Sfântului Duh care ne poartă «întru tot adevărul» (Ioan 16,13).
Orice cale spirituală este, prin urmare, o cale din afară înăuntru.
Cei din afară au un acces limitat la adevărul pentru care nu sunt
copţi încă. În felul acesta ei sunt protejaţi nu prin excludere, ci
1
Ibidem, p. 51.

15
prin opacitatea inerentă nivelului lor de înţelegere. În termenii
gândirii rabinice, s-ar spune că asupra celor din afară se revarsă
dreptatea, pedagogică, a lui Dumnezeu, în vreme ce asupra celor
apropiaţi se revarsă iubirea Lui. Fericitul Augustin a scris în acest
sens că «Hristos Cel răstignit este deopotrivă lapte pentru sugari
şi carne pentru cei aflaţi pe o treaptă mai înaltă»”1.
„Toată învăţătura Domnului Hristos exprimată prin parabole
este alcătuită din nuanţe, surprize şi paradoxuri. Nimic nu se
lasă «sistematizat» geometric, definit liniar, încartiruit dogmatic.
Parabola este o diluare savantă, o subtilă manevră pedagogică
pe măsura frăgezimii pruncilor, dar este şi o intensificare a
misterului, menită să-i ţină la distanţă pe neiniţiaţi. Idealizarea
prunciei ca fiind cea mai bună cale spre Hristos trebuie, de
altfel, privită «cum grano salis» (cu anumite rezerve). Alături
de pasajele celebre: «Îţi mulţumesc, Părinte, Doamne al cerului
şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei
pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor» (Matei 11,25) şi: «Cel
ce nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra
în ea» (Marcu 10,15), trebuie să acordăm mai multă atenţie şi
unui text care îi aparţine Apostolului neamurilor: «Fraţilor, nu
fiţi copii în gândire; în răutate, da, fiţi prunci, dar în gândire fiţi
desăvârşiţi» (I Corinteni 14,20)”2.
„Vorbirea în parabole este inevitabilă, dar, cum spuneam,
este circumstanţială. În perspectivă eshatologică, ea va dispărea,
pentru că nu este în natura adevărului dumnezeiesc să fie pecetluit
în veşnicie. Pecetea este doar semnul unui prezent indecis şi
provizoriu, iar Domnul Hristos a spus: «Nimic nu este acoperit
care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă
cunoscut» (Matei 10,26). Mai mult, Mântuitorul Însuşi oferă
o arvună a revelaţiei finale (echivalând cu abolirea vorbirii
1
Ibidem, pp. 51-52.
2
Ibidem, p. 53.

16
parabolice), când, aflat la hotarul dintre viaţa pământească şi cea
veşnică, le-a dezvăluit Sfinţilor Apostoli ceva din taina învierii
Sale: «Las lumea şi mă duc la Tatăl» (Ioan 16,28). Ucenicii
confirmă, uimiţi, schimbarea de limbaj: «Iată că acum grăieşti
lămurit şi nu spui nicio pildă» (Ioan 16,29). Domnul Hristos
anunţă, astfel, momentul apoteotic în care nimeni nu va mai
rămâne «în afară», cu excepţia acelora care vor refuza definitiv
«ospăţul» Împărăţiei cerurilor. Dar, până la acel moment, para-
bolele vor rămâne procedeul didactic cel mai adecvat pentru un
auditoriu în care se regăsesc de-a valma înţelepţii şi cei simpli,
cei puri şi cei impuri, bunii şi răii, grâul şi neghina”1.
„În universul parabolelor, nimeni nu este exclus în
mod arbitrar şi nedrept, dar nimeni nu este inclus în mod
necondiţionat. În cele ce urmează, vom încerca să definim
condiţiile incluziunii, criteriile după care se poate decide gradul
de accesibilitate al adevărului duhovnicesc. Parabolele facilitează
recepţia, dar pot să o şi blocheze. Cum funcţionează aceste ample
mişcări contradictorii? Ce trebuie să faci şi cum trebuie să fii
pentru a nu rămâne printre cei din afară? Şi care sunt piedicile
cu care te vei confrunta?”2.
„Pentru a fi perceput, mesajul Domnului Hristos trebuie să
adopte dimensiunea verticalităţii. Orizontala transmisiei mistice
(răspândirea ei peste capetele tuturor) nu poate avea drept sursă
decât verticala întrupării. Mesajul se propagă, astfel, din centrul
unei cruci şi, într-un anumit sens, echivalează cu o răstignire.
Astfel, parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe
lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea lor tragică,
«obscuritatea» lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului
aluziv, voalat, analogic. Nu cei din afară sunt sacrificaţi prin
discursul pildelor, ci conţinutul însuşi al discursului, care se
1
Ibidem, p. 54.
2
Ibidem, p. 56.

17
străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor. Pentru a
înţelege un astfel de discurs, cei din afară trebuie, mai întâi, să
nu-l înţeleagă, să simtă «obrocul» opacităţii lor, ghimpele propriei
inaptitudini, inaccesibilitatea muntelui revelaţiei, care nu poate
fi abordat ca un obiectiv turistic. El este suportul întâlnirii cu
Dumnezeu, dar este şi hotarul care menajează fiinţa delicată
a misterului. Pe munte este chemat Moise pentru a vorbi cu
Dumnezeu, pe munte se roagă Mântuitorul, pe munte are loc
Schimbarea la Faţă. Şi totuşi, Moise este avertizat să impună
poporului său o distanţă salutară faţă de prestigiul numinos al
muntelui: «Luaţi aminte, să nu cumva să vă suiţi pe munte, nici
să atingeţi ceva din el, căci oricine se atinge de munte cu moarte
va pieri» (Ieşire 19,12). Şi «poporul să nu se îmbulzească a se
sui la Domnul» (Ieşire 19,21). Prin parabole, Domnul Hristos nu
sustrage privirilor celor din afară priveliştea muntelui, ci fereşte
taina Împărăţiei cerurilor de îmbulzeala necuviincioasă, ignorantă,
arogantă sau indiferentă a neaveniţilor”1.
„Domnul Hristos mai avea un motiv pentru care îi învăţa
pe ascultătorii Săi prin intermediul parabolelor. În mulţimea celor
adunaţi în jurul Său se aflau adeseori conducători ai poporului,
cărturari, farisei şi saduchei, care doreau mai presus de orice să
descopere motive pentru a-L acuza. În fiecare zi, oameni trimişi de
aceştia Îl urmăreau pas cu pas ca să-L surprindă făcând afirmaţii
care ar fi putut fi folosite ca dovezi pentru a obţine condamnarea
Lui şi pentru a-L aduce la tăcere pentru totdeauna pe Acela care
părea să-i atragă la Sine pe toţi. Mântuitorul cunoştea caracterul
acestor oameni şi prezenta adevărul în aşa fel încât aceştia să nu
poată găsi nicio posibilitate de a-L aduce înaintea Sinedriului”2.
„În parabolele Sale, Domnul Hristos mustra ipocrizia
şi faptele nelegiuite ale celor ce ocupau poziţii înalte, iar
1
Ibidem, pp. 61-62.
2
Ellen G. White, Op. cit., pp. 10-11.

18
limbajul figurat exprima un adevăr atât de tăios, încât, dacă ar
fi fost rostit într-un mod direct, ei nu I-ar fi ascultat cuvintele
ci s-ar fi grăbit să pună capăt activităţii Sale. Dar, în timp
ce reuşea să-i evite pe aceia care urmăreau să-L prindă în
cuvânt, Mântuitorul prezenta adevărul atât de limpede, încât
minciuna devenea imediat evidentă, iar cei sinceri beneficiau
de învăţăturile Lui nepreţuite”1.
„Nimic din ce a spus Domnul Hristos nu a avut scopul
de a satisface curiozitatea sau de a hrăni ambiţia oamenilor,
oferindu-le posibilitatea de a obţine măreţia lumească. În toate
învăţăturile Sale, Mântuitorul a pus mintea omenească în legătură
cu înţelepciunea Celui Infinit. El nu i-a îndrumat pe ascultătorii
Lui să studieze doar nişte teorii omeneşti despre Dumnezeu,
despre Fiul lui Dumnezeu întrupat sau despre lucrările Lui.
Mântuitorul i-a învăţat să-L vadă pe Dumnezeu în mod direct,
aşa cum era El manifestat în lucrările Sale, în Cuvântul Său şi în
dovezile purtării Sale de grijă faţă de oameni”2.
„Pentru a transmite ceea ce avea de transmis, Domnul
Hristos a ales ca mod de expunere vorbirea în parabole. Aceasta
înseamnă că pilda I s-a părut, structural, în perfect acord cu El
Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de
receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte, date fiind contextul
în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea de
îndeplinit, parabola I s-a impus drept procedeul optim”3.
„Cel dintâi interpret al parabolelor Sale este Domnul
Hristos Însuşi, Care, după ce relatează pilda semănătorului, le
propune Sfinţilor Săi Apostoli un posibil mod de abordare, o
incursiune rapidă, dar temeinică în problematica receptivităţii:

1
Ibidem, p. 11.
2
Ibidem.
3
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 25.

19
Ce înseamnă a intra într-o parabolă şi, mai ales, cum poţi rata
adevărul ei”1.
„Parabolele au loc pe linia orizontului şi a le interpreta
înseamnă a merge cu îndrăzneală, asumând toate riscurile,
pe această linie. Reflecţia asupra pildelor nu poate spera să
le epuizeze. Ele aduc neştiutul, de-neînţelesul, mai aproape,
lăsându-le, totuşi, neatinse. Orice încercare de a clarifica
lucrurile, orice traducere a textului în limbajul raţiunii curente
se va sfârşi cu o platitudine. Parabolele ni se oferă nu pentru
a ne ajuta să convertim misterul în evidenţă, ci pentru a ne
ajuta să luăm cunoştinţă de inevidenţa constitutivă, inevidenţa
fondatoare şi hrănitoare a lumii. Pildele constituie laolaltă
marea reţea a inevidenţelor pe care se ţese destinul pământesc.
În final, interpretarea lor ar putea alcătui, de aceea, o paradoxală
fenomenologie a inevidenţei, o fenomenologie a ceea ce nu
apare, a ceea ce nu e dat în apariţia nemijlocită a lucrurilor şi
în desfăşurarea cotidiană a vieţii. Parabolele sunt «figuri» ale
ascunsului, dar ale unui ascuns care încearcă să identifice o
modalitate a dezvăluirii de sine, a revelării lui în lume”2.
„Pildele Domnului Hristos ne pun în situaţia de a presimţi
ce ar putea să fie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe ce cale se poate
ajunge la ea. Pildele sunt, cu alte cuvinte, o arvună a învierii
sau, în termeni mai neutri, o aproximare a realizării de sine. Dar
pentru a-şi atinge ţinta, ele trebuie primite, adică auzite, înţelese
şi preluate în imediatul vieţii, trăite. Ceea ce - aşa cum ni se spune
prin parabola semănătorului - nu se întâmplă întotdeauna”3.
În cuvântarea de despărţire, referindu-se la învăţătura Sa,
Mântuitorul le-a spus Sfinţilor Săi Apostoli: „Pe acestea vi le-am
grăit în pilde. Va veni ceasul când nu vă voi mai grăi în pilde, ci
1
Ibidem, p. 71.
2
Ibidem, pp. 77-78.
3
Ibidem, pp. 78-79.

20
deschis vă voi vesti despre Tatăl” (Ioan 16,25). Aceste cuvinte
ale Domnului Hristos s-au împlinit după învierea Sa din morţi,
când nu le-a mai vorbit în parabole.
Nici după cea de-a doua venire în lume a Fiului lui
Dumnezeu întrupat, de această dată în calitate de Judecător al
oamenilor, nu va mai fi necesară vorbirea în parabole, de aceea
Sfântul Apostol Pavel a scris că: „Acum vedem prin oglindă, ca
în ghicitură; dar atunci, faţă către faţă. Acum cunosc în parte;
atunci însă voi cunoaşte deplin” (I Corinteni 13,12).
În volumul de faţă vom prezenta şi explica toate pildele
importante rostite de Domnul Hristos. Dacă o parabolă este
consemnată în mai multe Evanghelii, vom înfăţişa toate
variantele, pentru că există anumite diferenţe între ele şi acestea
trebuie analizate.
Oricare dintre pildele Mântuitorului lasă loc la mai multe
interpretări, de aceea explicaţiile celor mai însemnate dintre ele
le vom prezenta în mai multe variante.

Autorul

21
Pilda semănătorului

„A ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna,


unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au
mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ
mult, şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; dar când
s-a ridicat soarele s-au pălit de arşită şi, neavând rădăcină,
s-au uscat. Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au
înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat roadă: Una
o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Cel ce are urechi de auzit să
audă. Şi apropiindu-se ucenicii, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în
parabole? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat
să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, dar acestora nu li s-a
dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce
nu are se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole,
că ei văd fără să vadă şi aud fără să audă şi nici să înţeleagă.
Şi se împlineşte cu ei profeţia lui Isaia care zice: Cu urechile
veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu
veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor
greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu ochii să vadă
şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă
şi Eu să-i vindec. Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile
voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: Mulţi profeţi şi drepţi au
dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi
voi, şi n-au auzit. Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului:
La cel ce aude cuvântul Împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel
viclean şi răpeşte ceea ce s-a semănat în inima lui; aceasta este
sămânţa semănată lângă drum. Iar cea semănată pe loc pietros
este cel care aude cuvântul şi-l primeşte de îndată cu bucurie, dar

22
neavând rădăcină în sine, ţine până la o vreme; şi întâmplându-se
necaz sau prigoană din pricina cuvântului, îndată se poticneşte.
Cea semănată între spini este cel care aude cuvântul, dar grija
lumii acesteia şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi-l face
neroditor. Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel ce aude
cuvântul şi-l înţelege, aduce roadă şi face unul o sută, altul
şaizeci, altul treizeci” (Matei 13,3-23).
„Ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o
parte din seminţe a căzut lângă drum şi păsările cerului au venit
şi au mâncat-o. Şi altă parte a căzut pe loc pietros, unde n-avea
pământ mult, şi a răsărit de îndată, pentru că nu avea pământ
adânc; şi când s-a ridicat soarele s-a veştejit şi, pentru că nu
avea rădăcină, s-a uscat. Altă parte a căzut între spini şi spinii
au crescut şi au înăbuşit-o şi roade nu a dat. Şi altele au căzut
în pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roadă şi
au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. Şi zicea: Cel ce
are urechi de auzit, să audă! Iar când a fost singur, cei ce erau
pe lângă El împreună cu cei doisprezece L-au întrebat despre
parabolă. Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în
parabole, ca uitându-se să privească şi să nu vadă, şi auzind
să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie
iertaţi. Şi le-a zis: Nu pricepeţi parabola aceasta? Atunci cum
veţi înţelege toate parabolele? Semănătorul seamănă cuvântul.
Cele de lângă drum sunt aceia în care se seamănă cuvântul;
şi numai ce-l aud, îndată vine Satana şi ia cuvântul semănat
în inimile lor. Tot aşa, cele semănate pe loc pietros sunt aceia
care aud cuvântul şi-l primesc de îndată cu bucurie, dar nu au
rădăcină întru ei şi durează doar până la un timp; apoi, când
se întâmplă strâmtorare sau prigoană din pricina cuvântului,
îndată se poticnesc. Şi cele semănate între spini sunt cei care
ascultă cuvântul, dar pătrunzând în ei grijile veacului acestuia

23
şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, acestea înăbuşă
cuvântul şi-l fac neroditor. Iar cele semănate pe pământul cel
bun sunt cei care aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: Unul
treizeci, altul şaizeci şi altul o sută” (Marcu 4,3-20).
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând
el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi
păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi,
răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut
între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut
pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea
zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii Lui
Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este
dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi
în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar
pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia
cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc
cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme,
iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt
cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu
plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun
sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi
rodesc întru răbdare” (Luca 8,5-15).
„Într-o zi Domnul Hristos Se afla în casa Sa din Capernaum
(Matei 13,1-2), nu departe de ţărmul Mării Galileii. Când a ieşit
din casă, s-a strâns în jurul Lui o mulţime de oameni care aştepta
să-I audă cuvântul de învăţătură. Pentru a putea fi văzut şi auzit
de toţi, Mântuitorul S-a urcat într-o corăbioară din care le-a vorbit
celor prezenţi despre Împărăţia cerurilor”1.

1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 140.

24
„Când Domnul Hristos le-a spus evreilor «Pocăiţi-vă, că
s-a apropiat Împărăţia cerurilor!» (Matei 4,17), aceştia aşteptau
ca El să le dovedească prin fapte eroice de cucerire că este Mesia
şi să întemeieze un imperiu pe ruinele împărăţiilor pământeşti.
Parabola semănătorului a fost răspunsul Mântuitorului vizavi de
această aşteptare. Împărăţia lui Dumnezeu urma să învingă, dar
nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin
impunerea unui nou principiu de viaţă în inimile oamenilor”1.
„Pilda semănătorului, relatată de cei trei Evanghelişti
sinoptici (Matei, Marcu şi Luca), se numără printre primele
parabole rostite de Mântuitorul”2 şi este cea dintâi pildă a
Domnului Hristos consemnată în paginile Sfintei Scripturi.
Mântuitorul le-a spus ascultătorilor Săi: „A ieşit semă-
nătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut
lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut
pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi îndată au răsărit, că
n-aveau pământ adânc; dar când s-a ridicat soarele s-au pălit de
arşită şi, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini
şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ
bun şi au dat roadă: Una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”.
„Este demn de menţionat faptul că semănătorul din această
parabolă aruncă sămânţa cu atâta stângăcie, încât o mare parte
din ea se iroseşte. Noi ne-am fi aşteptat la descrierea modului
obişnuit de a semăna şi, de fapt, tocmai o astfel de descriere avem
aici. Aceasta se înţelege cu uşurinţă dacă ştim că în vechime, în
Ţara Sfântă, semănatul preceda aratul. De aceea, semănătorul din
această pildă este înfăţişat că aruncă sămânţa peste ogorul nearat
şi acest fapt ne dă putinţa să înţelegem de ce el seamănă şi pe
cărare. El aruncă intenţionat sămânţa pe poteca pe care sătenii au
bătătorit-o peste ţarină, deoarece are de gând ca arând şi cărarea,
1
Ellen G. White, Op. cit., pp. 16-17.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 140.

25
să acopere sămânţa cu pământ. Şi tot cu bună ştiinţă acesta
seamănă printre mărăcinii uscaţi de pe pământul înţelenit, căci
şi peste ei va trece cuţitul plugului. Să nu ne surprindă nici faptul
că unele boabe cad pe teren pietros, căci calcarul de dedesubt,
acoperit cu un strat subţire de pământ, abia dacă se vede până
când plugul îl va scoate la suprafaţă. Ceea ce pentru mentalitatea
occidentală pare drept un mod greşit de a face agricultură, în
condiţiile dificile ale Ţării Sfinte aceasta este pur şi simplu o
modalitate obişnuită”1.
„O parte din sămânţă, ne spune parabola, a căzut lângă
drum. Aceasta nu înseamnă că semănătorul este neglijent. La
semănat este normal ca unele boabe să cadă pe (sau lângă) drumul
care mărgineşte ogorul ori pe cărările bătătorite ale ţarinii, din
moment ce în agricultura tradiţională din Ţara Sfântă mai întâi se
seamănă şi numai după aceea se ară. Desigur că păsările, dacă nu
sunt alungate, mănâncă rapid boabele care li se oferă astfel”2.
Alte seminţe au căzut în loc pietros. „În Palestina sunt
numeroase ţarini pietroase, unde, sub un strat foarte subţire de
sol vegetal, se ascunde stânca. În aceste condiţii, grâul răsare
repede, stimulat de căldura de la suprafaţă, dar planta piere tot
atât de rapid din lipsă de pământ adânc”3.
„Spinii din parabolă pot însemna buruienile, în general,
care răsar şi cresc foarte repede. Dar aici poate fi vorba, de
asemenea, de tufe de mărăcini, pentru că în Orientul Mijlociu
se pot vedea adeseori astfel de tufe în mijlocul ogorului cu grâu
sau cu alte cereale”4.
„Randamentul pământului celui bun, de până la o sută de
boabe la o sămânţă depăşeşte de departe cele mai bune recolte

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 9.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 242.
3
Ibidem, pp. 242-243.
4
Ibidem, p. 243.

26
din Ţara Sfântă. Este adevărat însă că în cartea Facerii citim că
«Isaac a semănat în pământul din Gherara şi în anul acela a
cules însutit» (Facere 26,12). În textul parabolei însă, cifra are
mai degrabă o valoare simbolică”1.
După ce a încheiat de rostit pilda semănătorului, Domnul
Hristos a spus: „Cel ce are urechi de auzit să audă”, afirmaţie
pe care a repetat-o de mai multe ori (Matei 11,15; Matei 13,43;
Marcu 4,23 şi Luca 14,35) şi care se referă la faptul că această
parabolă, ca de altfel toate pildele, precum şi întreaga Lui
învăţătură nu trebuie doar auzită, ci înţeleasă şi pusă în practică.
Din acest motiv Sfântul Iacov ne-a îndemnat: „Fiţi dar împlinitori
ai cuvântului, şi nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi
înşivă” (Iacov 1,22).
„Şi apropiindu-se ucenicii, I-au zis: De ce le vorbeşti lor
în parabole? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi
s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, dar acestora
nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de
la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc
în parabole, că ei văd fără să vadă şi aud fără să audă şi nici
să înţeleagă. Şi se împlineşte cu ei profeţia lui Isaia care zice:
Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi
uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit
şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu
ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi
să se întoarcă şi Eu să-i vindec. Dar fericiţi sunt ochii voştri
că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi
profeţi şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi
să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit”.
Fiind probabil prima pildă pe care a rostit-o Domnul
Hristos, Sfinţii Apostoli L-au întrebat de ce vorbeşte în parabole,
iar Mântuitorul le-a răspuns că lor le este dat să cunoască tainele
1
Ibidem.

27
Împărăţiei lui Dumnezeu pentru că sunt interesaţi de aceasta
şi au ajuns la un anumit grad de pricepere, pe când celorlalţi
ascultători le este prezentată aceeaşi învăţătură, dar ei tot nu o
înţeleg, pentru că „s-au împietrit, precum este scris: «Dumnezeu
le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu
audă»” (Romani 11,7-8). Faptul că unii ascultători nu înţelegeau
învăţătura Mântuitorului nu înseamnă că Domnul Hristos era
nedrept cu ei, ci aceştia erau lipsiţi de capacitatea de înţelegere
a învăţăturii Lui, de aceea Mântuitorul le-a şi spus unor astfel
de oameni: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le
purtaţi” (Ioan 16,12).
„Domnul Hristos voia ca toţi ascultătorii Lui să ajungă
să-I înţeleagă cuvintele, însă unii dintre ei nu doreau acest
lucru, ci Îl «pândeau şi căutau să prindă ceva din gura Lui,
ca să-I găsească vină» (Luca 11,54) şi să strige mai târziu:
«Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!» (Luca 23,21). Mântuitorul a
preferat să vorbească în parabole şi din cauza cărturarilor şi a
fariseilor cu inimi viclene, acele «urechi» dornice să audă ceea ce
voiau ele, iar nu ceea ce le grăia El. Pentru unii ca aceştia Domnul
Hristos a rostit cuvintele: «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu
aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei 7,6)”1.
În atitudinea evreilor de neacceptare a învăţăturii
Mântuitorului s-a împlinit o profeţie făcută de prorocul Isaia,
fiindcă El „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”
(Ioan 1,11).
Pomenindu-l pe profetul Isaia, Domnul Hristos le-a spus
Sfinţilor Săi Apostoli: „Adevăr vă grăiesc: Mulţi profeţi şi drepţi
au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce
auziţi voi, şi n-au auzit”, după care a adăugat: „Fericiţi sunt ochii
voştri că văd şi urechile voastre că aud”.
1
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la duminicile
de peste an, Slatina, 2011, p. 179.

28
În Predica de pe Munte, Mântuitorul a enunţat înaintea
ascultătorilor Săi nouă fericiri, moduri, atitudini sau căi, prin
care cineva poate ajunge la fericirea în Dumnezeu: „Fericiţi cei
săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei
ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia
vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de
dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia
se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu
se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor
este Împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă
vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri” (Matei 5,3-12).
În discuţia purtată cu Sfinţii Săi Apostoli după ce a rostit
pilda semănătorului, Domnul Hristos a mai revelat încă o fericire,
aceea a celor care Îl văd pe El şi Îi ascultă învăţătura. Din acest
motiv, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi-a început prima sa
epistolă cu cuvintele: „Ceea ce era de la început, ceea ce noi am
auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea
ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii - şi viaţa s-a
arătat, şi noi am văzut-o şi mărturisim, şi vă vestim viaţa de veci
care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat -, ceea ce am văzut
şi ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să
aveţi părtăşie cu noi” (I Ioan 1,1-3).
În ziua în care a înviat din morţi, Mântuitorul li s-a arătat
Sfinţilor Apostoli. „Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel
numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au
zis ceilalţi ucenici: «L-am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis:
«Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă
nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi
pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi după opt zile,

29
ucenicii Lui erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a
venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace
vouă!». Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace şi
vezi mâinile Mele şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi
nu fi necredincios, ci credincios!». Răspunzând Toma, I-a zis:
«Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus I-a zis: «Pentru că
M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
(Ioan 20,24-29).
În scurta convorbire cu Apostolul Toma, Mântuitorul ne-a
făcut cunoscută încă o fericire, a celor care cred în Dumnezeu şi
acceptă ca adevărate cele ce vin de la El fără să aştepte o dovadă
imediată, palpabilă, a celor descoperite de Dumnezeu sau despre
El. În cuvintele Domnului Hristos adresate Apostolului Toma
este inversată fericirea de după pilda semănătorului, pentru a ne
dovedi că credinţa este mai presus de văz.
Superioritatea credinţei faţă de simţul vederii este menţio-
nată într-o discuţie pe care Sfântul Antonie cel Mare a purtat-o
cu renumitul scriitor bisericesc Didim cel Orb. „Cei doi s-au
întreţinut despre cele de folos sufletului, iar la sfârşit, marele
călugăr i-a zis interlocutorului său: «Nu fi supărat Didime pentru
că nu vezi cu ochii trupeşti. Ţie îţi lipsesc acei ochi pe care
melcii, muştele şi şopârlele îi au, dar bucură-te că ai ochii pe
care-i au îngerii, prin care Dumnezeu este văzut şi prin care ţie
îţi străluceşte lumina marii înţelepciuni»”1.
„Explicându-le Sfinţilor Apostoli de ce a vorbit în pilde,
Mântuitorul a mai adăugat şi o sentinţă, şi anume una dintre
acelea paradoxale, care îi pune în încurcătură pe mulţi cititori ai
Sfintei Scripturi. Aceasta este ca un fel de concluzie la ceea ce
spusese mai înainte: «Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi,
dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are». Cum adică? De
1
Mitropolit Nicolae Corneanu, Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie
cel Mare, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 106.

30
ce aşa? Pentru că cei dintâi vor să se lumineze şi ei îşi adaugă
lumină, iar ceilalţi, ispititorii, nevrând să se lumineze, pierd şi
ceea ce ştiu”1.
„Tot celui ce are, adică Apostolului şi celui dispus să audă
adevărul, i se va da plus de învăţătură şi de înţelegere, i se va
înmulţi cunoştinţa, iar celui ce are puţin, pentru că Îl abordează pe
Domnul Hristos cu inimă vicleană, şi puţina lumină şi înţelegere
pe care le are le va pierde”2.
„Şi ucenicii lui Iisus Îl întrebau: Ce înseamnă pilda
aceasta?”.
Sfinţii Apostoli nu au înţeles pilda rostită de Mântuitorul,
de aceea L-au întrebat ce înseamnă cuvintele Lui.
Domnul Hristos le-a răspuns: „Aşadar, ascultaţi parabola
semănătorului: La cel ce aude cuvântul Împărăţiei şi nu-l
înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ceea ce s-a semănat în inima
lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum. Iar cea semănată
pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi-l primeşte de îndată
cu bucurie, dar neavând rădăcină în sine, ţine până la o vreme;
şi întâmplându-se necaz sau prigoană din pricina cuvântului,
îndată se poticneşte. Cea semănată între spini este cel care aude
cuvântul, dar grija lumii acesteia şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă
cuvântul şi-l face neroditor. Iar sămânţa semănată în pământ bun
este cel ce aude cuvântul şi-l înţelege, aduce roadă şi face unul
o sută, altul şaizeci, altul treizeci”.
Văzând că nici Sfinţii Apostoli nu au înţeles pilda pe care a
rostit-o, Mântuitorul a explicat-o, ceea ce a făcut cu foarte puţine
dintre parabolele Sale.

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…,
pp. 346-347.
2
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., p. 180.

31
„În ceea ce priveşte identitatea Semănătorului din această
pildă, ne dăm seama că Acesta este, ca şi în parabola neghinei,
«Fiul Omului» (Matei 13,37)”1.
„Fiul lui Dumnezeu nu a venit în această lume ca un rege,
ci asemenea unui semănător. Misiunea Lui nu a fost aceea de a
răsturna împărăţiile, ci de a răspândi seminţele Evangheliei. El
nu a intenţionat să le ofere ucenicilor Săi biruinţe pământeşti şi
măreţie lumească, ci să-i conducă spre roadele care urmau să fie
obţinute printr-o lucrare dificilă şi plină de răbdare, însoţită de
pierderi şi dezamăgiri”2.
În vechime, oraşele-stat din Orient cuprindeau şi teritoriile
din afara acestora „şi ajungeau mereu la neînţelegeri între ele
pentru pământurile fertile din vecinătate, iar uneori disputele
minore degenerau în războaie. De aceea, conducătorii au
construit ziduri fortificate”3. Pe atunci, „starea de lucruri era
atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era aşa de mare,
încât oamenii locuiau în aceste aşezări împrejmuite cu ziduri,
iar, pentru a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau
să iasă în afara cetăţii. Tot astfel, Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Semănătorul ceresc, a ieşit să semene. El a plecat din căminul
Său sigur şi liniştit, a renunţat la slava pe care o avea alături
de Tatăl şi de Sfântul Duh şi a părăsit poziţia Sa de Împărat
al Universului. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca «Om al
suferinţei» (Isaia 53,3), s-a confruntat cu ispitele, a acceptat
solitudinea, ca să semene cu lacrimi şi să ude cu sângele Său
sămânţa vieţii pe care a dăruit-o lumii pierdute”4.

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 243.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 17.
3
Enciclopedia lumii antice, traducere de Anca Ferche, Editura Aquila,
2006, p. 20.
4
Ellen G. White, Op. cit., p. 18.

32
„Simbolismul seminţei este precizat de la bun început
în Evanghelia după Luca: «Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu»”1.
„Fiecare sămânţă conţine în ea însăşi un principiu
germinativ. În sămânţă este ascunsă viaţa plantei. Tot aşa, în
Cuvântul lui Dumnezeu există viaţă. Domnul Hristos a spus în
acest sens: «Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit sunt duh şi viaţă.
Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are
viaţă veşnică» (Ioan 6,63 şi Ioan 5,24)”2.
„Sămânţa este începutul fiecărei plante, aşa cum Cuvântul
lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om.
Fără de sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără
Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului este stearpă, goală şi
pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ,
aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor
ascultătorilor, tuturor neamurilor pământului, tuturor claselor
sociale, tuturor generaţiilor. Cuvântul lui Dumnezeu Cel Puternic
îl găsim în Sfânta Scriptură”3.
Când le explică Sfinţilor Apostoli această pildă,
„Mântuitorul nu pune accentul pe sămânţă, pe «cuvântul lui
Dumnezeu», ci pe modurile diferite în care acesta este primit de
oameni, pe «solurile» diferite în care cade sămânţa cuvântului.
Rezultatele diferite ale celor patru părţi de sămânţă se datorează,
într-adevăr, calităţii diferite a pământului. Nici Semănătorul, nici
sămânţa nu au vreo vină pentru lipsa de roade a celor din primele
trei categorii”4. În explicarea parabolei Domnul Hristos „atrage

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 243.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 19.
3
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Predici la duminicile şi sărbătorile
de peste an, 2005 , p. 216.
4
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 243.

33
atenţia asupra infertilităţii solului în care au căzut trei pătrimi din
sămânţa aruncată”1.
„În prima categorie, reprezentată de sămânţa căzută lângă
drum, sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar încă înainte
ca acesta să fi pătruns în minte, prin meditaţia asupra lui, înainte
ca acesta să fi coborât în inimă, prin primirea sa cu dragoste
şi ascultare, vine diavolul, această «pasăre» de pradă care stă
mereu la pândă, şi «ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva,
crezând, să se mântuiască» (Luca 8,12). Aşa se întâmplă,
în general, cu oamenii lumeşti, pentru care totul trece prin
simţuri şi care se conduc după principiile unei «înţelepciuni»
exclusiv omeneşti”2.
„Aceştia şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de
învăţături lumeşti, pământeşti. Ei vor să trăiască bine numai în
lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul, dar sufletul lor
se află ca într-o temniţă întunecoasă. Capul acestora este plin de
tot felul de învăţături străine de duhul Evangheliei şi în mintea lor
nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dar pe cine
mai reprezintă acest drum, această cale pe care a căzut sămânţa?
Ea îi înfăţişează pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta
ca pe o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile cele serioase şi se
dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva
de Dumnezeu, de legea Sa cea sfântă şi de soarta lor de după
moarte, căci ei calcă în picioare acest cuvânt sfânt şi în urma lor
vin duhurile întunericului care răpesc sămânţa cea bună”3.
„Oamenii din această categorie sunt cei indiferenţi, cei
dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat mintea şi nu pricep,
şi nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt
un pământ bun, pentru că nu-şi mai aparţin. În locul lor a intrat
1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 142.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 244.
3
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., pp. 218-219.

34
altcineva, ca şi cum într-o casă în care odinioară aveai prieteni
care te găzduiau acum locuieşte cineva care nu te mai cunoaşte.
Ceva i-a scos din casă. I-a scos din casă păcatul pe care l-au lăsat
să intre puţin câte puţin, până i-a scos de tot afară. Păcatul nu
trebuie lăsat să intre în noi sub nicio formă. E de-ajuns să-i facem
un locşor cât de mic, pentru ca după aceea să ne copleşească. În
acest sens vom relata o întâmplare: Un arab locuia într-un cort şi
se ocupa cu tâmplăria. Într-o zi a auzit un zgomot la uşa din pânză
a cortului şi a întrebat: «Cine e?». «Eu, cămila. Lasă-mă să-mi
încălzesc nasul în cortul tău pentru că afară e foarte frig». «Bine,
dar să nu intri mai mult». Omul îşi văzu mai departe de treabă.
Când se întoarse, cămila era cu tot capul în cort. «Nu ţi-am spus
să nu intri?». «Îmi era frig la cap şi m-am gândit că, dacă m-ai
lăsat să-mi încălzesc nasul, îmi vei lăsa şi capul. Nu mai înaintez.
Ai încredere». «Bine, dar să nu mai înaintezi». Văzând că arabul,
preocupat cu lucrul său, nu-i mai dă nicio atenţie, cămila a
intrat şi cu umerii şi cu picioarele de dinainte în cort. Când a
observat-o, bărbatul s-a supărat şi i-a poruncit să iasă imediat
afară. A vrut să ia ceva s-o lovească, dar în clipa aceea cămila a
intrat cu totul în cort şi l-a azvârlit pe arab afară. Omul nici nu a
avut timp să-şi ia ceva cu el, iar cămila a devenit stâpâna cortului.
Aşa este şi cu păcatul pe care îl lăsăm să ni se strecoare puţin câte
puţin în viaţă. În cele din urmă acesta pune stăpânire pe noi şi
atunci sămânţa învăţăturii nu mai are pe ce prinde fiindcă terenul
păcatului este sterp, este pustiu”1.
Cuviosul Nil Ascetul ne atrage luarea aminte în privinţa
gândurilor păcătoase: „Momelile păcatului încep de la închipuirile
cele mai mărunte, furişându-se nebăgate în seamă ca o furnică,
dar la sfârşit se umflă aşa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care
l-au prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpăstuirea
1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, pp.
348-349.

35
leului. De aceea creştinul trebuie să lupte cu păcatul încă de
atunci de când vine ca o furnică, fiindcă de va ajunge la puterea
leului îi va fi greu să îl biruie şi tare îl va strâmtora”1.
„Despre cel ce aparţine acestei categorii de oameni, care
«văzând, nu văd, şi auzind, nu înţeleg», Sfântul Apostol Pavel a
scris: «Omul firesc nu primeşte pe cele ce sunt ale Duhului lui
Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi el nu le poate înţelege,
fiindcă ele se judecă duhovniceşte» (I Corinteni 2,14)”2.
„În sufletele altora a căzut sămânţa, dar aceştia se comportă
faţă de ea ca şi piatra. Nu sunt un teren bun pentru ea. Nu
sunt temeinic interesaţi. Rămân superficiali. Aceştia primesc
cuvântul cu bucurie dar apoi, neputându-se înrădăcina în ei, în
vreme de ispită se leapădă uşor de el. Nici nu-l mai recunosc.
Şi precum pe piatră nu poate încolţi nimic, tot aşa nici pe astfel
de suflete nu poate încolţi cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt
cei insensibili, superficiali, suficienţi de sine, cei care găsind
jumătate de adevăr, cred că l-au găsit întreg. Câţi nu există dintre
aceştia? Câţi nu rămân la suprafaţa lucrurilor, adică nu caută
răspunsuri adevărate? Aceştia, fără îndoială, vor avea şi o viaţă
neadevărată, dezordonată, de vreme ce nu-i aşezată pe temelii
sigure, pe convingeri serioase, pe rădăcini adânci”3.
„Aceşti oameni sunt impulsivi şi superficiali şi, tocmai din
această cauză, sunt nestatornici. Ei primesc cuvântul aşa cum
primeşte sămânţa un loc pietros. Cred îndată, fără dificultate
şi chiar cu bucurie. Credinţa însă nu-i ţine prea mult, căci n-au
prevăzut dificultăţile sarcinii pe care şi-au asumat-o. Ei nu au
rădăcină, de aceea cred până la o vreme, iar la prima prigoană
1
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Ediţia
a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, vol. I. p. 231.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 244.
3
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, pp.
349-350.

36
din pricina credinţei pe care au îmbrăţişat-o dau înapoi şi «nu mai
merg după Iisus» (Ioan 6,66). În timpul activităţii Sale publice,
Domnul Hristos a cunoscut mulţi astfel de ucenici de-o zi; ştiind
însă nestatornicia lor, El «nu Se încredea în ei» (Ioan 2,24)”1.
Despre această categorie de oameni Mântuitorul a afirmat:
„De cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela
Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”
(Matei 10,33).
„Alţi primitori ai cuvântului lui Dumnezeu se comportă cu
acesta ca şi spinii. Umbrind sămânţa şi lipsind-o de lumină, n-o
lasă să încolţească. Această parte a parabolei semănătorului ar
putea fi un ecou al unui îndemn al profetului Ieremia: „Brazdă
proaspătă răsturnaţi-vă din pământ şi nu semănaţi printre spini”
(Ieremia 4,3)”2, căci „dacă locul pietros distruge rădăcina plantei,
spinii distrug rodul acesteia. Seminţele căzute între spini sunt
asemenea celor care, deşi gustă din cuvântul lui Dumnezeu, îl
înăbuşă cu grijile vieţii, expresie a tuturor păcatelor”3.
„În privinţa celor care primesc cuvântul lui Dumnezeu
aşa cum primeşte sămânţa un ogor plin de spini trebuie să
remarcăm că pământul în sine este bun şi ar putea fi productiv,
dar grăsimea acestui pământ este devorată de spini şi de buruieni,
care o iau înainte, crescând foarte repede, şi înăbuşă sămânţa.
Aşa sunt întotdeauna inimile împărţite între dorinţa de a plăcea
lui Dumnezeu şi iubirea faţă de lume. Unora ca aceştia Domnul
Hristos le-a spus: «Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau
pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi
pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui
Mamona» (Matei 6,24). «Umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu
plăcerile vieţii» astfel de oameni nu pot face să rodească în viaţa
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 244.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 349.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 143.

37
lor cuvântul lui Dumnezeu. În aceşti oameni, după un început bun
şi promiţător, cuvântul tânjeşte şi, în cele din urmă, rămâne fără
roadă, pentru că grijile şi plăcerile vieţii înăbuşă dragostea faţă
de Dumnezeu şi faţă de împlinirea poruncilor Lui”1.
„Pentru această categorie de oameni problema nu vine de la
sămânţă, ci de la pământ, adică din inimă. Pământul inimii lor a
fost şi este încă plin de spini. Păcatul este stăpân în această inimă.
Spinii care erau ascunşi şi aveau rădăcini în pământ au crescut
odată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea acestuia, consumându-i
hrana, iar mai târziu au ajuns să acopere grâul, i-au luat şi lumina
şi aerul şi astfel l-au înăbuşit şi l-au făcut să nu aducă rod. Aşa
se întâmplă cu multe inimi: Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde
în ele pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii; păcatul o ia
înainte şi creşte până acolo că înăbuşă credinţa cu totul”2.
„Sămânţa căzută între spini este imaginea plastică a
sufletului negrădinărit, necultivat, sufletul lipsit de o ierarhie
viabilă a valorilor. Fără atenţia necesară cuvântul discret,
fragil al lui Dumnezeu cade în uitare şi în cele din urmă este
asfixiat sub asaltul continuu al triadei celei mai reprezentative
pentru lume: Grijile, bogăţia şi plăcerile. Inima omului este
teritoriul acestui război aprig. Din inimă, spune Mântuitorul,
ies atât cele bune, cât şi cele rele. Acelaşi pământ al inimii
rodeşte spinii, dar şi grâul curat. Diferenţa e făcută de felul
cum alegem să îngrijim ţarina inimii noastre. Aici se observă
imperioasa necesitate a discernământului, a dreptei socoteli,
care să pregătească rodirea cuvântului”3.
În legătură cu cei interesaţi doar de cele lumeşti,
Mântuitorul a spus: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde
molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 244-245.
2
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 220.
3
Dr. Paul Siladi, Art. cit., p. 166.

38
adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu
le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este
comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,19-21). Despre
cei robiţi plăcerilor, Sfântul Pavel a afirmat: „Unii ca aceştia
nu-I slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor.
Sfârşitul acestora este pieirea, pântecele este dumnezeul lor, iar
mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele
pământeşti” (Romani 16,18 şi Filipeni 3,19).
„La sfârşitul pildei semănătorului sunt menţionaţi cei
care primesc cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum pământul cel bun
primeşte sămânţa. Este vorba aici de «cei ce, cu inimă curată şi
bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare». Cele
câteva caracteristici menţionate de Mântuitorul sunt extrem de
sugestive. Mai întâi, o inimă curată şi bună, adică o inimă în care
pocăinţa şi-a făcut deja lucrarea de purificare de patimi şi a trezit
dorul sfânt după Dumnezeu şi după harul Său mântuitor. Un astfel
de om nu numai că primeşte cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu,
aşa cum fac şi cei din categoria a doua, care nu au rădăcină, ci el
îl şi păstrează cu scumpătate. Şi, spre deosebire de impulsivitatea
superficială a acelora, el ştie, aşa cum ştie orice agricultor serios,
că îţi trebuie să ai răbdare de la semănat până la seceriş”1.
„Sfântul Iacov a scris: «Iată, plugarul aşteaptă preţioasa
roadă a pământului, înarmat cu răbdare până ce primeşte
ploaia timpurie şi târzie» (Iacov 5,7). Tot astfel, creştinul trebuie
să aştepte şi el cu răbdare roadele cuvântului lui Dumnezeu în
viaţa lui”2.
„Răbdarea despre care se vorbeşte aici este mediul de
germinare al virtuţilor. Rămânând în acelaşi registru agricol, ca
întreaga pildă, observăm că răbdarea este de trebuinţă pentru
obţinerea oricărei recolte. Totdeauna un timp al gestaţiei este
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 245.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 39.

39
absolut necesar. Dar răbdarea aceasta este un mod de aşteptare
activă, în care faci tot ceea ce este necesar, cu discernământ,
pentru rodul care prinde formă într-ascuns”1.
Din cuvintele Mântuitorului din această pildă constatăm
că „chiar la cei ce sunt pământul cel bun există grade diferite
de fertilitate, unul rodind «o sută, altul şaizeci, altul treizeci».
Aceste cifre au doar o valoare simbolică. Ele ar putea fi înlocuite
cu altele. Totul este să se redea ideea rodirii bogate. Totuşi,
vechii comentatori, printr-o exegeză alegorică, propun anumite
aplicaţii precise, deşi foarte diverse, ale acestor cifre. Astfel,
de pildă, Fericitul Ieronim vedea în ele meritele fecioarelor (o
sută), ale văduvelor (şaizeci) şi, respectiv, ale celor căsătoriţi
(treizeci)”2. „Pentru Sfântul Teofilact al Bulgariei eforturile
pustnicului rodesc o sută, ale monahului şaizeci, iar ale celui
care a ales nunta cinstită treizeci”3.
„În această parabolă, Domnul Hristos arată câtă risipă fac
oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumeşti, pentru
că trei părţi din sămânţa aruncată s-au irosit şi numai a patra parte
a căzut în pământ bun. Cu toate acestea, sămânţa a rodit de o
sută de ori mai mult, de şaizeci de ori şi de treizeci de ori, încât
Mântuitorul ne încredinţează că sămânţa din pământul bun a rodit
şi pentru pământul sterp şi neroditor”4.
„În ceea ce priveşte roadele, diferenţa dintre oameni o face
strădania lor şi fiecare va primi răsplată pe măsura dăruirii sale,
iar Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte”5.
„Scopul final al semănării cuvântului lui Dumnezeu
este rodirea, care nu se judecă în termeni cantitativi. Condiţia

1
Dr. Paul Siladi, Art. cit., pp. 166-167.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 245-246.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 144.
4
Ibidem, p. 143.
5
Ibidem, p. 144.

40
pentru a rodi este să înţelegi cuvântul lui Dumnezeu, să îl poţi
discerne şi asimila. Apoi rodul vine fără îndoială şi prea puţin
contează cantitatea, fiindcă rezultatele duhovniceşti nu sunt
niciodată palpabile, cuantificabile. Fiecare creştin este chemat
să dea maximul său, indiferent dacă acesta înseamnă treizeci,
şaizeci sau o sută”1.
Despre această categorie de oameni Domnul Hristos a
afirmat: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Aşa cum mlădiţa nu
poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa
nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi
mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru El, acela aduce
roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5).
După cum am menţionat şi mai sus, „lipsa de roade a
primelor trei categorii de oameni nu a fost din vina semănă-
torului, nici din pricina seminţei, ci din cauza pământului, adică
a omului celui pământesc, zidit din pământ, care nu se străduieşte
îndeajuns să se înalţe de la cele pământeşti către înălţimea
cuvintelor celor cereşti”2.
„Faptul că trei părţi din sămânţă se irosesc nu se datorează
semănătorului, nici seminţei, ci pământului. Nici Domnul Hristos,
nici sfânta Sa învăţătură nu sunt de vină pentru că se pierd atâţia
oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi, fiindcă nu-şi închină
munca şi dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni,
n-o aşează în adâncul roditor al inimii, nici n-o păzesc până la
vremea secerişului. Dar, cu toate că trei părţi din ţarină rămân fără
rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat”3.
„Pretutindeni în parabola semănătorului, Mântuitorul
arată că diferitele rezultate ale semănatului depind de calitatea
terenului. În fiecare situaţie este acelaşi semănător şi aceeaşi
1
Dr. Paul Siladi, Art. cit., p. 167.
2
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., p. 182.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 224.

41
sămânţă. Prin urmare, Domnul ne învaţă că, dacă lucrarea
Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima şi în viaţa
noastră, cauza se găseşte la noi”1.
„Semănătorul din această pildă, Fiul lui Dumnezeu, aruncă
cu egală mărinimie cuvântul Său peste toţi oamenii. Ca ploaia,
care cade şi peste cei răi, dar şi peste cei buni, tot aşa cuvântul lui
Dumnezeu caută ţarina fertilă a inimii peste tot. Cu toţii suntem
chemaţi la fel, oriunde ne-am afla, să ne facem permeabili faţă
de mesajul dumnezeiesc, pe care trebuie să îl asumăm, să ne
identificăm cu el şi să îl facem să rodească la măsura fiecăruia.
Generozitatea Domnului se vede nu doar în faptul că aruncă
peste tot cuvântul Său, ci şi în felul extrem de discret în care
cinsteşte orice progres, orice creştere, cea mai mică rodire în
planul Duhului. Iar când observăm lucrul acesta, întreaga parabolă
capătă o puternică notă optimistă, pozitivă. Finalul este, deci, în
cheia nădejdii că Domnul ne cheamă de oriunde şi se bucură de
cel mai mic răspuns. Ceea ce la început părea o listă a eşecurilor,
un inventar al ratărilor, se dovedeşte, privit mai îndeaproape, o
nouă afirmaţie a dărniciei «boiereşti» a lui Dumnezeu, pe care se
întemeiază întreaga noastră nădejde, întru răbdare”2.
Sfântul Apostol Pavel a afirmat că „Dumnezeu voieşte ca
toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”
(I Timotei 2,4), însă Domnul Hristos a constatat cu amărăciune că
„mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20,16). Cunoscând
aceasta, să ne străduim să săvârşim cât mai multe fapte bune
pentru a ne afla printre cei aleşi, fiindcă numai aşa vom dovedi
că sămânţa aruncată de Dumnezeu în inimile noastre a adus rod
şi doar în acest fel vom intra în Împărăţia cerurilor.

1
Ellen G. White, Op. cit., p. 34.
2
Dr. Paul Siladi, Art. cit., p. 168.

42
Pilda neghinei

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu omul care


a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre
grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci
s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis:
Doamne, oare n-ai semănat tu sămânţă bună în ţarina ta? De
unde dar are neghină? Şi el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut
asta. Iar slugile i-au zis: Vrei deci să ne ducem şi s-o plivim? El
însă a zis: Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi odată cu
ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş; iar
la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Strângeţi mai întâi
neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem; iar grâul adunaţi-l în
hambarul meu. Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă; şi ucenicii
Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne parabola neghinei
din ţarină. Iar El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa
cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună
sunt fiii Împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui-rău. Vrăjmaşul care
a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul veacului, iar
secerătorii sunt îngerii. Şi după cum se strânge neghina şi se arde
în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Fiul Omului îi va trimite pe
îngerii Săi şi ei vor strânge din împărăţia Lui toate pietrele de
poticnire şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul
de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei
drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are
urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,24-30 şi 13,36-43).
În această parabolă Domnul Hristos vorbeşte despre
Împărăţia cerurilor.

43
În timpul activităţii Sale publice Mântuitorul a vorbit
mereu despre Împărăţia cea cerească. Astfel, în capitolul 13
al Evangheliei după Matei găsim şapte pilde despre această
Împărăţie, pe care o mai întâlnim în Sfânta Scriptură şi sub
denumirile de „Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 17,21), „sânul
lui Avraam” (Luca 16,22) şi „rai” (Luca 23,43). Din informaţiile
furnizate de Cartea Facerii ştim că locul în care a fost aşezat
omul după crearea lui de către Dumnezeu se numea „Eden” sau
„grădina Edenului” (Facere 2,8), iar în termeni populari raiul mai
este numit şi „paradis”.
Cei mai mulţi oameni au impresia că Împărăţia cerurilor
se află în văzduh, undeva deasupra pământului. Mântuitorul
însă le-a spus ascultătorilor Săi: „S-a apropiat de voi Împărăţia
lui Dumnezeu” (Luca 10,9). „Iată a ajuns la voi Împărăţia lui
Dumnezeu” (Matei 12,28), pentru ca în cele din urmă să afirme:
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21).
Până la Judecata de Apoi Împărăţia cerurilor este o realitate
spirituală, în care, pe lângă Dumnezeu, se află îngerii şi sufletele
oamenilor care au bineplăcut lui Dumnezeu. După cea de-a doua
venire a Domnului Hristos, când morţii vor învia, va fi „un cer
nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel
dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,1).
Mântuitorul a spus că Împărăţia lui Dumnezeu „nu va veni
în chip văzut şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo” (Luca
17,20-21), pentru că în funcţie de faptele oamenilor, aceasta
începe pe pământ, la fel ca şi iadul, căci cine Îl are pe Dumnezeu
în această viaţă, va fi cu El şi în veşnicie, iar cel care este
departe de Dumnezeu în această viaţă, nu va putea fi cu El în
veşnicie. Din acest motiv s-a spus că unii oameni au două raiuri,
iar alţii două iaduri, în sensul că cei care împlinesc poruncile
lui Dumnezeu trăiesc pe pământ ca în rai, iar după trecerea din
această viaţă se mută în Împărăţia cerurilor, pe când oamenii

44
păcătoşi, care încalcă mereu poruncile lui Dumnezeu şi nu se
căiesc pentru faptele lor, trăiesc pe pământ ca în iad, iar după
mutarea lor din această viaţă vor fi osândiţi să ardă în „gheenă,
în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se
stinge” (Marcu 9,43-44).
Ca exemplu de vieţuire pe pământ ca în rai vom prezenta
mărturia Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu
Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce
trăieşte în mine. Ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi
S-a dat pentru mine. De aceea pentru mine a trăi este Hristos
şi a muri este câştig. Dar dacă a trăi în trup înseamnă a-i da
lucrării mele roadă, atunci nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din
două părţi: Am dorinţa să mă despart de trup şi să fiu împreună
cu Hristos, că este cu mult mai bine; dar să zăbovesc în trup
este mai de trebuinţă, de dragul vostru. Şi încredinţat fiind eu de
aceasta, ştiu că voi rămâne şi că voi petrece cu voi cu toţi, spre
propăşirea voastră şi spre bucuria credinţei, pentru ca lauda
voastră întru mine să prisosească în Hristos Iisus prin revenirea
mea la voi” (Galateni 2,20 şi Filipeni 1,21-26).
În cele ce urmează vom relata mărturia unui pelerin rus,
care după ce a început să rostească rugăciunea lui Iisus, s-a simţit
pe pământ ca în rai: „Când începeam să spun rugăciunea, mi se
umplea sufletul de bucurie şi deveneam mai uşor. Odată, dis-de-
dimineaţă, parcă m-a deşteptat rugăciunea. Am început să citesc
rugăciunile de dimineaţă, dar limba nu le rostea uşor, şi toată
dorinţa mea tindea de la sine să zică rugăciunea lui Iisus. Când
am început-o, câtă uşurinţă, câtă bucurie am simţit, iar limba şi
gura parcă o rosteau fără să le silesc! Am petrecut ziua în bucurie
de parcă lepădasem toate celelalte, parcă nu eram pe pământ. În
somn, adesea visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se
întâmpla să mă întâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi

45
când mi-ar fi fost rudă. Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la
sine, şi nu mă mai gândeam la nimic altceva în afară de rugăciune,
spre care mintea începea să plece ascultând-o; inima începea
din când în când, tot de la sine, să simtă un fel de plăcere şi o
anumită căldură. Când se întâmpla să merg la biserică, slujbele
lungi din mănăstiri mi se păreau scurte, nemaifiind, ca înainte,
obositoare, peste puterile mele. Singuraticul meu bordei mi se
înfăţişa ca un preafrumos palat şi nu ştiam cum să-I mulţumesc
lui Dumnezeu. Chemarea numelui lui Iisus Hristos mă veselea
pe cale şi mi se părea că toţi oamenii au devenit mai buni faţă de
mine, parcă toţi începuseră să mă iubească. De atunci călătoresc
săvârşind neîncetat rugăciunea lui Iisus, lucrul cel mai de preţ şi
mai mângâietor din tot ceea ce am pe lume. Uneori merg până
la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simt numai
rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic spun mai cu stăruinţă
rugăciunea şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem
mai des numele lui Iisus Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc.
Când mă îmbolnăvesc, sau mă dor picioarele ori spatele, iau aminte
la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă mă supără cineva, este
destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus, pentru
ca jignirea şi supărarea să treacă şi toate să fie uitate. Am devenit
parcă un alt om, nu mă îngrijesc de nimic, nu mă preocupă nimic
şi n-aş privi la nimic din cele lumeşti. Când am început să mă rog
cu inima, tot ce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător:
pomii, pământul, văzduhul, lumina, toate parcă îmi vorbeau, zicând
că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui Dumnezeu faţă de
om şi am înţeles că toate se roagă, că toate dau slavă lui Dumnezeu.
Am înţeles din toate acestea ceea ce Filocalia numeşte «cunoaşterea
graiurilor făpturii» şi am văzut mijlocul prin care se poate vorbi cu
făpturile lui Dumnezeu”1.
1
Pelerinul rus, Traducere din limba rusă: Arhimandrit Paulin Lecca,
Editura Σοφία, 1998, pp. 17 ş. u.

46
Locul în care creştinii se simt pe pământ ca în Împărăţia lui
Dumnezeu este Biserica, de aceea una dintre cântările bisericeşti
glăsuieşte: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta,
Născătoare de Dumnezeu”.
Dacă nu am avut nefericita ocazie de a întâlni pe cineva
care trăieşte pe pământ ca în iad, să citim despre manifestările
demonizaţilor din Evanghelii (Matei 8,28-34; Marcu 5,1-13 etc.) şi
să ne închipuim cum este viaţa într-o închisoare sau ocnă, într-un
lagăr de concentrare ori într-un război, unde oamenii se omoară
unii pe alţii, plini de ură, fără măcar să se cunoască între ei.
Pilda neghinei este una dintre puţinele parabole rostite şi
explicate de Domnul Hristos, la solicitarea Sfinţilor Săi Apostoli.
„În Orient, oamenii se răzbunau uneori, semănând în
terenurile recent cultivate ale vrăjmaşilor lor seminţe care
produceau plante dăunătoare, dar care, în perioada creşterii, se
asemănau foarte mult cu cerealele. Ele răsăreau împreună cu
grâul, afectând recolta şi provocându-i proprietarului necazuri
şi pagube”1, încât „parabola neghinei din grâu poate să-şi aibă
originea într-un eveniment real”2.
„Zizania sau neghina este o buruiană care, din punct de
vedere botanic, este înrudită cu grâul, iar în stadiul timpuriu al
creşterii se deosebeşte cu greu de acesta”3. „Atât timp cât tulpinile
sunt încă verzi, neghina se aseamănă foarte mult cu grâul, dar
când recolta ajunge la maturitate, plantele dăunătoare şi fără
valoare arată complet diferit de grâul care se pleacă sub greutatea
spicelor pline şi coapte”4.
„Slugile l-au întrebat pe stăpânul pământului din parabolă
dacă vrea să plivească neghina, întrucât acest lucru se obişnuieşte,

1
Ellen G. White, Op. cit., p. 46.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 263.
3
Ibidem.
4
Ellen G. White, Op. cit., p. 49.

47
chiar în mod repetat, însă fiindcă zizania se dezvoltase în cantităţi
care depăşeau cu mult ceea ce ar fi fost de aşteptat în mod normal,
stăpânul a fost de părere ca neghina să fie lăsată în pace, evident
din pricina neobişnuitei ei cantităţi”1.
„În Ţara Sfântă pădurile sunt puţine, astfel că lemnul de foc
este rar, de aceea neghina din grâu era adunată, uscată şi utilizată
drept combustibil”2.
Evident că importanţa acestei pilde nu constă în prima
parte, ci în explicarea ei, care este un îndemn pentru săvârşirea
de fapte bune şi un avertisment pentru ferirea de păcat, din
moment ce pentru toate faptele vieţii noastre vom avea de dat
seamă înaintea Dreptului Judecător şi vom primi răsplată sau
pedeapsă veşnică.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 263-264.
2
Ibidem, p. 264.

48
Pildele seminţei de muştar şi a aluatului

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar


pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Acesta este
mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare
decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi
se sălăşluiesc în ramurile lui” (Matei 13,31-32).
„Cum vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin
ce parabole ne-o vom închipui? Cu grăuntele de muştar care,
la vremea când se seamănă în pământ este mai mic decât toate
seminţele pământului; dar după ce se seamănă, el creşte şi se
face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub
umbra lui se pot sălăşlui păsările cerului” (Marcu 4,30-32).
„Cu ce este asemenea Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce
o voi asemăna? Asemenea este grăuntelui de muştar pe care
l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s-a
făcut pom şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui”
(Luca 13,18-19).
„Asemănatu-sa Împărăţia cerurilor cu aluatul pe care l-a
luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a
dospit toată” (Matei 13,33).
„Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea
este aluatului pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri
de făină, până ce s-a dospit toată” (Luca 13,20-21).
„Scopul celor două parabole (a seminţei de muştar şi a
aluatului) este acela de a compara Împărăţia lui Dumnezeu cu
stadiul final al procesului descris acolo, cu arbustul înalt care
le oferă adăpost păsărilor şi cu masa de frământătură pe de-a
întregul pătrunsă de aluat. Copacul care adăposteşte păsările

49
este o metaforă obişnuită pentru o împărăţie puternică, ce-şi
protejează vasalii, iar aluatul este o metaforă pentru poporul
lui Dumnezeu”1.
„Mai mult încă, Evangheliştii Matei şi Luca au adăugat
trăsături de nuanţă eshatologică în ambele parabole. În pilda
seminţei de muştar ei au făcut din planta muştarului un pom, iar
în parabola aluatului au zugrăvit în mod radical masa abundentă
de aluat, inspirându-se din cartea Facerii, unde este menţionat
faptul că la stejarul Mamvri, «Avraam a alergat în cort la Sarra
şi i-a zis: Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă
azime!» (Facere 18,6). Trei măsuri înseamnă aproape 23 de
kilograme de făină, iar pâinea coaptă din această cantitate ar da
de mâncare la mai mult de o sută de persoane. Cele două aspecte
din aceste parabole care transcend limitele realităţii (faptul că
muştarul nu este un pom, iar o gospodină n-ar coace o cantitate
atât de mare de pâine), vor să ne spună că avem de-a face cu
realităţi dumnezeieşti”2.
„Amândouă parabolele zugrăvesc un contrast puternic.
Această concordanţă în schemă a fost motivul pentru care atât
Evanghelistul Matei, cât şi Luca, le-au păstrat ca o pildă dublă. În
prima parabolă ne este prezentată sămânţa de muştar, lucrul cel
mai mărunt pe care ochiul omului îl poate percepe, «grăuntele
de muştar care, la vremea când se seamănă în pământ este mai
mic decât toate seminţele pământului» (Marcu 4,31). Dacă în
prima parte a pildei fiecare cuvânt accentuează dimensiunile
reduse ale grăuntelui de muştar, în a doua parte citim că «după
ce se seamănă, el creşte şi se face mai mare decât toate legumele
şi face ramuri mari, încât sub umbra lui se pot sălăşlui păsările
cerului» (Marcu 4,32), fiecare cuvânt zugrăvind mărimea

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 185.
2
Ibidem, p. 186.

50
arbustului care, pe malurile Lacului Ghenizaret, ajunge până la
2-3 metri înălţime”1.
„În a doua parabolă ne este înfăţişată o bucăţică de aluat
ridicol de mică în comparaţie cu cele aproape 23 de kilograme de
făină. Gospodina frământă aluatul şi făina, acoperă frământătura
cu un ştergar, o lasă să stea peste noapte şi, când se întoarce la ea
dimineaţa, întreaga cantitate de aluat este dospită”2.
„Scopul acestor două parabole nu este pur şi simplu de a
descrie un proces. Acesta ar fi fost procedeul unei mentalităţi
occidentale. Mentalitatea orientală include în perspectiva ei atât
începutul, cât şi sfârşitul, cuprinzând în ambele cazuri elementul
paradoxal, cele două situaţii succesive şi totuşi fundamental
diferite. Nu este o simplă coincidenţă faptul că în Talmud
(b. Sanh. 90 b), la I Corinteni 15,35-38, la Ioan 12,24 şi în I
Clement 24,4-5 sămânţa este imaginea învierii, simbolul tainei
vieţii prin moarte. Mentalitatea orientală vede două situaţii cu
totul diferite: Pe de o parte, sămânţa moartă, pe de altă parte,
holdele în valuri, aici moarte, dincolo, prin puterea creatoare a
lui Dumnezeu, viaţă”3.
„Cum şi în ce fel creşte sămânţa? A ieşit semănătorul şi a
aruncat în pământ seminţele; acestea, căzând în pământ, uscate
şi goale, au putrezit; apoi Dumnezeu, prin marea Lui purtare de
grijă, le-a înviat din stricăciune; şi dintr-o sămânţă au crescut
mai multe şi au făcut rod. Omul de astăzi care trece pe lângă un
ogor arat şi se gândeşte la ceea ce se petrece în subsol, întrevede
o dezvoltare biologică. Oamenii Bibliei, trecând pe lângă acelaşi
ogor arat, privesc şi văd minune peste minune, nimic mai puţin
decât înviere din moarte. În acest fel au înţeles ascultătorii
Domnului Hristos pildele seminţei de muştar şi a aluatului,
1
Ibidem.
2
Ibidem, pp. 186-187.
3
Ibidem, p. 187.

51
ca parabole de contrast. Sensul acestor două pilde este că din
cele mai neînsemnate începuturi, nesesizate de ochiul omenesc,
Dumnezeu creează puternica Sa împărăţie, care îmbrăţişează toate
popoarele lumii”1.
„Mântuitorul a rostit cele două parabole pentru ascultătorii
care aveau îndoieli în privinţa activităţii Sale. Cât de deosebite
apăreau începuturile erei mesianice anunţate de Domnul Hristos
faţă de ceea ce se aştepta îndeobşte! Cum ar fi putut această biată
ceată care cuprindea atât de multe persoane rău famate să fie
oaspeţii de nuntă ai comunităţii răscumpărate a lui Dumnezeu?
Da, zice Mântuitorul, ea este acest lucru. Cu aceeaşi certitudine
absolută care face ca dintr-o sămânţă măruntă de muştar să se
înalţe un arbust falnic sau ca dintr-o bucăţică de aluat să se
producă o cantitate mare de frământătură. Minunata putere a lui
Dumnezeu va face ca mica ceată a Domnului Hristos să crească
şi să devină puternica oştire a poporului lui Dumnezeu, în epoca
mesianică cuprinzându-i şi pe păgâni. De aceea Mântuitorul a
afirmat înaintea conducătorilor evreilor: «Vă rătăciţi neştiind
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu» (Matei 22,29)”2.
„Pentru a înţelege impactul acestei afirmaţii a Mântuitorului,
este necesar să atragem atenţia asupra unui lucru. Ascultătorii
Domnului Hristos cunoşteau pilda din Scriptură despre copacul
cel înalt (Iezechiel 31,1-18 şi Daniel 4,7-34), unde acesta
simboliza puterea mondială. De asemenea, bucăţica mică de aluat
care dospeşte o cantitate mare de frământătură le era familiară
din textul de la Paşti numit «haggadah» ca un simbol al răutăţii
şi al ticăloşiei. Mântuitorul însă a întrebuinţat amândouă aceste
comparaţii în sens opus. El nu le-a aplicat puterilor răului, ci
majestăţii împărăteşti a lui Dumnezeu”3.
1
Ibidem.
2
Ibidem, pp. 187-188.
3
Ibidem, p. 188.

52
Pilda cu comoara ascunsă

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu o comoară


ascunsă în ţarină, pe care a găsit-o un om şi a tăinuit-o; şi de
bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea”
(Matei 13,44).
„Comoara ascunsă este o temă predilectă în folclorul
oriental. Despre un astfel de tezaur se aminteşte şi în sulul de
cupru de la Qumran”1.
„Numeroasele invazii care au avut loc în Palestina
în decursul secolelor, ca o consecinţă a situării ei între
Mesopotamia şi Egipt, au dus în repetate rânduri la îngroparea
obiectelor de valoare în faţa ameninţării năvălitorilor”2. „În
antichitate era ceva obişnuit ca oamenii să-şi ascundă comorile
în pământ. Atacurile şi jafurile erau frecvente. Şi ori de câte
ori avea loc o schimbare a puterii conducătoare, cei care
deţineau averi mari erau pasibili de a fi supuşi unor impozite
împovărătoare. Mai mult de atât, ţara se afla în permanenţă
în pericol de a fi invadată de armate jefuitoare. Prin urmare,
cei bogaţi făceau tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a-şi
păstra averile, ascunzându-le, iar pământul era considerat o
ascunzătoare sigură. Adesea însă, locul ascunzătorii era uitat.
Proprietarul fie că deceda, fie că ajungea în închisoare sau în
exil încât se despărţea de comoara lui, iar bogăţia pe care se
străduise să o păstreze cu mari eforturi rămânea la discreţia
fericitului care avea şansa de a o găsi. În vremea Domnului

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 238.
2
Ibidem.

53
Hristos nu era un fapt neobişnuit ca să fie descoperite monede
vechi sau bijuterii de aur şi argint ascunse în locuri părăsite”1.
În parabola Sa, Mântuitorul vorbeşte despre „un om care
a închiriat un teren pentru a-l cultiva şi, în timp ce ara pământul,
plugul a scos la iveală o comoară îngropată. Dezgropând comoara,
omul a văzut ce bogăţie a ajuns în posesia lui. A aşezat aurul la
loc, în ascunzătoare, s-a întors acasă şi a vândut tot ceea ce avea,
ca să cumpere terenul în care se afla comoara. Familia şi vecinii
lui considerau că acesta se comportă ca unul care îşi pierduse
minţile. Ei nu vedeau nicio valoare în acea bucată de pământ
necultivat. Dar omul ştia ce face şi, după ce a obţinut titlul de
proprietate asupra terenului, a început să caute peste tot, pentru
a găsi comoara”2.
Prin comportamentul său, „este evident că omul din parabolă
este un biet zilier. După ce a găsit comoara, el a ascuns-o din nou
şi n-a spus nimănui despre ea. Procedând în acest fel, el a atins
două scopuri: Comoara a rămas ca parte a ţarinii, iar protecţia
ei a fost asigurată, îngroparea fiind considerată una dintre cele
mai bune forme de asigurare contra furtului. Moralitatea acţiunii
omului nu este luată în considerare, totuşi, merită menţionat că
fapta sa a fost legitimă din punct de vedere formal”3.
„Un om poate păşi peste locul unde este ascunsă o comoară.
Copleşit de griji şi de nevoi, el se poate aşeza să se odihnească
sub un copac, fără să ştie că la rădăcinile acestuia sunt ascunse
bogăţii. Parabola rostită de Mântuitorul ilustrează valoarea
comorii cereşti şi efortul care ar trebui făcut pentru a o obţine.
Cel care a găsit comoara în ţarină a fost gata să renunţe la tot ceea
ce avea şi să depună o muncă neobosită pentru a intra în posesia
bogăţiei ascunse. Tot aşa, cel care descoperă comoara cerească
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 69.
2
Ibidem, p. 69.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 238.

54
va considera că niciun efort nu este prea mare şi niciun sacrificiu
nu este de prisos, pentru a dobândi comorile adevărului”1.
„Domnul Hristos a văzut că oamenii erau preocupaţi de
obţinerea câştigurilor pământeşti şi pierdeau din vedere realităţile
veşnice. El S-a hotărât să corecteze această greşeală. Domnul a
căutat să pună capăt influenţei fascinante care le paraliza sufletul.
Ridicându-Şi glasul, El a întrebat: «Ce-i va folosi omului dacă
va cîştiga lumea întreagă, dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce
va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16,26). El
prezenta omenirii căzute o lume mai înaltă şi mai nobilă, pe care
oamenii o pierduseră din vedere, pentru ca ei să poată contempla
realităţile veşnice. El i-a condus la tezaurul Celui Infinit, plin de
slava de nedescris a lui Dumnezeu, şi le-a arătat comoara care se
afla acolo. Valoarea acestei comori este mai presus de valoarea
aurului sau a argintului. Bogăţiile din minele pământului nu se
pot compara cu ea”2.

1
Ellen G. White, Op. cit., pp. 69-70.
2
Ibidem, p. 72.

55
Pilda cu mărgăritarele

„Se mai aseamănă Împărăţia cerurilor cu un neguţător


care caută mărgăritare bune; şi aflând un mărgăritar de mare
preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat” (Matei
13,45-46).
„În această parabolă Domnul Hristos face referire la com-
pleta lepădare de sine. Când o bucurie nespusă, care depăşeşte
orice măsură, îl cuprinde pe om, aceasta îl pătrunde până
în cea mai lăuntrică parte a fiinţei sale şi îi subjugă gândirea,
încât orice altceva îi pare lipsit de valoare în comparaţie cu acel
bun inestimabil. Niciun preţ nu i se pare prea mare pentru el,
iar renunţarea fără rezerve la cele mai scumpe valori pentru a-l
dobândi devine ceva de la sine înţeles. Faptul hotărâtor în această
parabolă nu este reprezentat de cele la care renunţă negustorul,
ci motivul pentru care el face aceasta, experienţa copleşitoare a
splendorii descoperirii lui. Aşa este şi cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Efectul veştii pline de bucurie «că s-a apropiat Împărăţia
cerurilor» (Matei 3,2) este zdrobitor, el umple inima de desfătare
şi face ca întregul scop al vieţii să devină realizarea comuniunii cu
Dumnezeu şi conduce la cel mai profund sacrificiu de sine”1.
În momentul în care Domnul Hristos S-a schimbat la faţă în
Muntele Taborului, iar Sfinţii Petru, Iacov şi Ioan, care Îl însoţeau,
au văzut „Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu
9,1), cei trei Apostoli au uitat cu desăvârşire de ei înşişi, încât
Sfântul Petru a exclamat: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă
vrei, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie
una” (Matei 17,4).
1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 240-241.

56
Pilda năvodului

„Se mai aseamănă Împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat


în mare şi care adună tot felul de peşti; iar când s-a umplut, l-au
tras pescarii la mal şi au şezut şi au ales în vase pe cei buni, iar
pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul veacului: Vor
ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi îi
vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 13,47-50).
„Aruncarea năvodului în mare reprezintă predicarea
Evangheliei la toate popoarele lumii. Aceasta aduce în Biserică
atât persoane bune, cât şi persoane rele”1.
În lume există nenumărate soiuri de peşti. Numai în lacul
Ghenizaret, situat în Galileea, unde şi-a început Domnul Hristos
activitatea publică după ce a fost botezat în râul Iordan de către
Sfântul Ioan Botezătorul şi a fost ispitit de vrăjmaşul în pustia
Carantaniei, „au fost numărate douăzeci şi patru de specii diferite
de peşti, dintre care unii comestibili şi alţii necomestibili, încât
separarea acestora dintr-un năvod este o necesitate”2.
Evreii trebuiau să ţină cont şi de prescripţiile Legii Vechi,
care preciza clar: „Iată acum vieţuitoarele care sunt în apă şi
din care puteţi mânca: Din toate câte au aripi şi solzi, fie că
sunt în râuri, în mări sau în bălţi, din acestea puteţi mânca; dar
toate câte nu au aripi şi solzi şi care sunt în ape - mări sau râuri
- tot ceea mişună ca vietăţi prin ape, spurcate sunt şi spurcate
să vă fie: Din carnea lor să nu mâncaţi şi de stârvurile lor să

1
Ellen G. White, Op. cit., p. 85.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 264.

57
vă fie greaţă. Toate vietăţile din ape, care n-au aripi şi solzi,
spurcăciuni să vă fie” (Levitic 11,9-12).
Dintre peştii socotiţi necuraţi, „specia clarias macracanthus
are aproape înfăţişarea unui şarpe”1, iar Domnul Hristos s-a referit
la ei, atunci când le-a spus iudeilor: „Cine oare este omul acela
dintre voi căruia fiul său îi va cere pâine şi el îi va da piatră sau,
de-i va cere peşte, el îi va da şarpe?” (Matei 7,9-10).
„Cu toate că dintre peşti unii erau buni şi alţii răi, cu toţii au
fost aduşi împreună la mal, pentru ca în final să fie separaţi”2.
„Faptul că peştii cei nefolositori erau aruncaţi afară din
năvod de către pescari nu înseamnă în mod necesar că aceştia îi
aruncau înapoi în mare, ci doar că, în contrast cu cei buni, erau
aruncaţi la o parte”3.
„Atât parabola neghinei, cât şi aceea a năvodului, care au
fost rostite împreună de Mântuitorul (cu alte câteva pilde) au un
caracter eshatologic, deoarece amândouă se referă la Judecata de
Apoi, care este comparată cu o separaţie; în prima parabolă, între
grâu şi neghină, iar în cea de-a doua între peştii comestibili şi
cei nefolositori. În pilda neghinei, ideea unei separări premature
este în mod expres respinsă şi se recomandă răbdarea până la
seceriş. De ce este necesară această răbdare? Domnul Hristos
ne dă două motive. În primul rând, pentru că oamenii nu sunt în
stare să execute o selecţie în mod efectiv. Aşa precum în stadiile
timpurii ale dezvoltării lor neghina şi grâul se aseamănă, tot astfel
şi poporul lui Dumnezeu este amestecat cu falşii credincioşi.
Oamenii nu pot să cunoască inimile în profunzime. Dacă încearcă
să facă o separare efectivă, vor comite în mod inevitabil erori
de judecată şi vor dezrădăcina grâul bun odată cu neghina.
În cel de-al doilea rând, şi încă mai important, Dumnezeu a
1
Ibidem, p. 265.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 85.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 265.

58
stabilit momentul separaţiei. Măsura de timp decisă trebuie să
se împlinească; seminţei trebuie să i se permită coacerea. Apoi
vine sfârşitul, şi odată cu el separarea dintre neghină şi grâu,
alegerea peştilor, cu împărţirea lor în buni şi răi. Atunci poporul
lui Dumnezeu, purificat de toţi oamenii răi, de falşii credincioşi,
de mărturisitorii prefăcuţi, se va dezvălui în cele din urmă. Dar
acel moment încă nu a sosit. Ultima ocazie pentru pocăinţă încă
nu a trecut. Până atunci, orice zel fals trebuie ţinut în frâu, ogorul
trebuie lăsat cu răbdare să se coacă, năvodul trebuie aruncat
departe şi toate celelalte lăsate în voia lui Dumnezeu cu credinţă,
până va veni ceasul Său”1.

1
Ibidem, pp. 265-266.

59
Pilda oii rătăcite

„Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici,


că vă zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui
Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască pe cel pierdut. Ce părere aveţi: Dacă un om are o sută
de oi şi una din ele se rătăceşte, nu le lasă el oare în munţi pe cele
nouăzeci şi nouă şi, ducându-se, o caută pe cea rătăcită? Şi dacă
se întâmplă s-o găsească, adevăr vă grăiesc că se bucură de ea
mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit. Tot
astfel, vrerea Tatălui vostru Celui din ceruri nu aceasta este, să
piară vreunul din aceştia mici” (Matei 18,10-14).
„Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una
din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi se duce
după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi când o găseşte, o
pune pe umerii săi, bucurându-se; şi sosind acasă, îşi cheamă
prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am
găsit oaia cea pierdută. Tot aşa, vă spun Eu vouă, mai mare
bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât
pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”
(Luca 15,4-7).
În timp ce Domnul Hristos le vorbea mulţimilor, „se
apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii
şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta-i primeşte pe păcătoşi şi
mănâncă cu ei” (Luca 15,1-2). Văzând atitudinea fariseilor şi a
cărturarilor, Mântuitorul a rostit parabola despre oaia cea rătăcită,
„argumentând prin intermediul acesteia că, întocmai cum un
păstor care îşi adună turma în ţarc se bucură de oaia pierdută pe
care a găsit-o, tot aşa şi Dumnezeu se bucură de păcătosul care se

60
pocăieşte. El se bucură din cauză că poate ierta”1. „În cuvintele
Domnului Hristos avem dovada că înaintea lui Dumnezeu nici
măcar un singur suflet rătăcit nu este trecut cu vederea, niciunul
nu este lăsat fără ajutor”2.
„Păstorul care descoperă că lipseşte una dintre oile sale
nu priveşte nepăsător la turma care este adăpostită în siguranţă,
spunând: «Am nouăzeci şi nouă de oi şi e prea mare efortul ca să
merg în căutarea celei rătăcite. Să vină singură înapoi iar eu îi voi
deschide poarta şi o voi lăsa să intre». Nu, ci îndată ce observă
că oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare şi durere.
El numără oile din nou şi din nou. Când este sigur că s-a pierdut
o oaie, nu-şi găseşte somnul. Le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în
staul şi pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea este mai
întunecată şi mai furtunoasă şi cu cât calea este mai anevoioasă, cu
atât mai mare este îngrijorarea păstorului şi cu atât mai stăruitoare
este căutarea lui. El depune orice efort posibil pentru a găsi oaia
cea pierdută. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia
pierdută este găsită. După aceea, păstorul, plin de bucurie, ia pe
umerii săi creatura care tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia
în braţe, strângând-o la pieptul său, pentru ca din căldura inimii
lui să-i poată da viaţă. Mulţumit că eforturile lui de a o căuta nu
au fost zadarnice, păstorul poartă oaia rătăcită înapoi la staul”3.
„Turmele beduinilor din Ţara Sfântă au între douăzeci şi
două sute de oi, legea iudaică socotind că trei sute de capete
constituie o turmă destul de mare. Deci, cu o sută de oi, omul din
parabolă poseda o turmă de mărime medie, nefiind prea bogat,
motiv pentru care se îngrijea el însuşi de ea, fiindcă nu-şi permitea
să plătească un păstor”4.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 44-45.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 135.
3
Ibidem, pp. 134-135.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 170.

61
„Păstorul palestinian îşi numără turma înainte de a o
aduna în ţarc, pentru noapte, pentru a se asigura că niciunul
dintre dobitoace nu s-a pierdut. Numărul nouăzeci şi nouă din
parabolă presupune că numărătoarea oilor tocmai a avut loc. Toţi
experţii în privinţa vieţii palestiniene sunt de acord că păstorul
nu poate nicidecum să-şi lase turma nepăzită. Dacă trebuie să
caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama
păstorilor care împart cu el ţarcul, sau le mână într-o peşteră.
Mohammed ed-Dib, tânărul păstor de capre care în anul 1947 a
descoperit grota 1 de la Qumran, a făcut numărătoarea turmei sale
la neobişnuita oră 11 dimineaţa, deoarece omisese în două rânduri
să numere animalele seara. Înainte de a porni în căutarea caprei
care s-a rătăcit, el le-a cerut celorlalţi doi păstori tocmiţi de el să
aibă grijă de turma sa formată din 55 de capete”1.
Unii dintre cercetătorii Noului Testament au afirmat că
„motivul epuizantei căutări a păstorului se datorează faptului că
el şi-a pierdut oaia cea mai mare şi mai scumpă, la care ţinea mai
mult decât la celelalte. Tendinţa generală a mesajului Domnului
Hristos, precum şi afirmaţia Sa din această parabolă consemnată
de Sfântul Evanghelist Matei: «Vreunul din aceştia mici» arată că
aceasta este o înţelegere total greşită a pildei. Mai probabil este ca
oaia cea pierdută să fi fost considerată ca una deosebit de slabă.
Nu valoarea animalului l-a determinat pe păstor să pornească
în căutarea lui, ci, pur şi simplu, faptul că îi aparţinea, iar fără
ajutorul său oaia nu şi-ar fi putut găsi drumul spre turmă”2.
„Faptul că după ce găseşte oaia cea rătăcită păstorul o pune
pe umeri este unul cotidian în Orient. Când o oaie se pierde de
turmă, de obicei zace jos neajutorată şi nu se mişcă, nu se ridică în
picioare, nici nu fuge. Deci păstorul nu are altceva de făcut decât
s-o ridice şi s-o care, iar dacă este vorba de o distanţă lungă, el nu
1
Ibidem, p. 171.
2
Ibidem, pp. 171-172.

62
poate face altfel decât să o pună pe umeri, adică în jurul gâtului,
apucându-i cu câte o mână picioarele de dinainte şi pe cele de
dinapoi, sau, dacă are nevoie să-şi păstreze o mână liberă pentru
a mânui bâta ciobănească, el ţine toate cele patru membre ale
animalului apăsându-le ferm cu o singură mână pe pieptul său”1.
„Păstorul palestinian nu separă oile de berbeci (adică
femelele de masculi), ci oile de capre. În Ţara Sfântă turmele sunt
mixte, iar seara păstorul separă oile de capre, deoarece caprele
au nevoie să fie ţinute la cald peste noapte, căci frigul le vatămă,
în timp ce oile preferă să stea în aer liber peste noapte. În Orient
oile sunt cele mai valoroase animale. În plus, culoarea lor albă,
spre deosebire de negrul caprelor, face ca ele să fie simbolul
celor drepţi. Separarea este Judecata de Apoi”2, după cum a fost
prezentată de Domnul Hristos Însuşi în prima dintre Evanghelii
(Matei 25,31-46).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au afirmat că cele nouăzeci şi
nouă de oi din parabola rostită de Mântuitorul sunt îngerii, care
au stat întotdeauna în ascultare de Dumnezeu, oaia cea pierdută
suntem noi, oamenii, care ne-am abătut de la calea lui Dumnezeu,
iar păstorul care caută şi găseşte oaia cea rătăcită este Domnul
Hristos, care a afirmat: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel
bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale. Dar cel plătit şi cel care
nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind
şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar cel plătit
fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul
cel bun şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe
Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu Îl cunosc pe Tatăl. Şi
sufletul Mi-l pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul
acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi vor auzi glasul Meu şi
va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,11-16).
1
Ibidem, p. 172.
2
Ibidem, pp. 246-247.

63
Pilda datornicului nemilostiv

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un împărat care a


voit să se socotească cu slugile sale. Şi începând să se socotească
cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând
el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el
şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească. Deci,
căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne,
îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia
milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar
ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi
care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma
zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând la picioarele lui,
cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi
voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare
până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele
petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate
cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă
vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.
Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu
tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul
lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria.
Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta
- fiecare fratelui său - din inimă greşelile lui” (Matei 18,23-35).
„Parabola datornicului nemilostiv, consemnată doar de
Sfântul Evanghelist Matei, constituie răspunsul dat de Domnul
Hristos Sfântului Apostol Petru la întrebarea: «Doamne, de câte ori
va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îi voi ierta? Oare până de
şapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de

64
şaptezeci de ori câte şapte» (Matei 18,21-22). În concepţia iudaică
cifra şapte exprimă desăvârşirea. În conformitate cu răspunsul
Mântuitorului ar însemna că îi poţi greşi fratelui tău de patru sute
nouăzeci de ori, numai că, «de şaptezeci de ori câte şapte», în
calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de patru sute
nouăzeci de ori, ci fără de număr. Iertarea care vine de la Dumnezeu
este infinită. Ea nu are limite matematice. Şi pentru a exemplifica
cele spuse, Mântuitorul a rostit pilda datornicului nemilostiv”1.
Domnul Hristos Îşi începe parabola prin cuvintele:
„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un împărat care a voit
să se socotească cu slugile sale. Şi începând să se socotească cu
ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi”.
„Împăratul din această pildă este Dumnezeu, iar slujitorul
care-i datora zece mii de talanţi suntem noi, fiecare om, care
am primit atâtea daruri din partea Lui, încât nu putem exprima
prin cuvinte valoarea lor. În primul rând Dumnezeu ne-a adus în
existenţă şi ne-a împodobit cu chipul Său. Apoi ne-a înzestrat cu
minte ca să cugetăm, cu ochi ca să vedem, cu urechi ca să auzim,
cu gură ca să vorbim, cu picioare ca să umblăm, cu mâini ca să
lucrăm. Pentru noi a creat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu
ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; nouă ne-a încredinţat
pământul cu toate bogăţiile lui, toate florile, animalele, păsările,
peştii şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate
ni le-a dat ca o zestre, ca o avere, pentru a ne fi de folos. Toate
aceste bogăţii pe care le-am primit de la Dumnezeu au o valoare
atât de mare, încât omul nu le-ar putea plăti niciodată, chiar dacă
viaţa lui pe pământ ar fi de mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am
venit al nostru pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând
am venit şi, poate, plângând plecăm!”2.

1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 72.
2
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 126.

65
Pe lângă toate acestea, după ce am căzut în păcatul
neascultării, Dumnezeu ne-a şi răscumpărat din robia diavolului,
pentru că „într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se
mântuiască printr-Însul” (Ioan 3,16-17), de aceea Sfântul Ioan
Gură de Aur a scris: „Vreţi să cunoaşteţi preţul sufletelor voastre?
Priviţi la preţul răscumpărării. Nu aurul lumii întregi, nu lumea
întreagă cu toate cele ce sunt în ea, ci Însuşi Dumnezeu a fost
preţul răscumpărării noastre”.
„În perioada scrierii cărţilor biblice, valoarea de schimb a
monedelor depindea de natura şi greutatea metalului din care erau
confecţionate. În epoca patriarhilor se practica schimbul în natură,
produsele fiind evaluate prin cântărire. Trecerea la sistemul
monetar s-a făcut treptat, încheindu-se abia în epoca profeţilor.
La început, aurul şi argintul folosite ca mijloc de schimb circulau
în forme şi dimensiuni diferite; pentru a li se stabili valoarea,
trebuiau cântărite de fiecare dată. De aceea, denumirile măsurilor
curente de greutate s-au dat şi celor dintâi monede propriu-zise.
După ce forma şi greutatea acestora s-a standardizat (începând
din secolul al VII-lea î.Hr.), n-a mai fost necesară cântărirea lor.
Denumirile şi valorile monetare menţionate în Sfânta Scriptură
se prezintă astfel: Un siclu din aur = 11,424 grame, un siclu din
argint = 14,540 grame, un statir din aur = 8,600 grame, o drahmă
(dinar) din argint = 4,550 grame, o mină din aur = 571,200 grame,
o mină din argint = 727,000 grame, un talant din aur = 34,272
kilograme, un talant din argint = 43,620 kilograme. Codrantul,
leptaua, asariul şi obolul, mici subdiviziuni monetare din aramă,
unele cântărind sub 1 gram, serveau la darea restului şi la micile
cumpărături zilnice. Mina (= 50 de sicli = 2.000 de drahme) şi
talantul (= 3.000 de sicli = 12.000 de drahme) nu erau monede,

66
ci denumiri ale sumelor monetare mari. Puterea de cumpărare a
acestor monede, în vremea Mântuitorului, rezultă din informaţia
că dinarul reprezenta salariul zilnic al unui muncitor agricol
(Matei 20,13) şi asigura întreţinerea unui om pe timp de 24 ore
(Matei 20,2; Luca 10,35 şi Marcu 14,5)”1.
„În Sfânta Scriptură şi în Orient, slugile împăratului
erau socotiţi cei mai înalţi dregători ai săi. În această pildă
i-a fost înfăţişat împăratului un slujitor care îi datora zece mii
de talanţi”2.
„Talantul era cel mai mare număr folosit în calculul
monetar din Orientul Apropiat. Un talant din aur cântărea 34,272
de kilograme, iar unul din argint, 43,620 de kilograme. Sfântul
Evanghelist Matei nu precizează dacă talanţii erau din aur sau din
argint, însă, dacă facem un calcul matematic, rezultă că respectivul
slujitor avea o datorie de 342 de tone de aur sau 436 de tone de
argint, o cantitate incredibilă şi greu de suportat pentru o ţară
întreagă, darămite pentru o singură persoană”3. Prin comparaţie,
vom menţiona faptul că rezerva de aur a României, aflată în
administrarea Băncii Naţionale, este în prezent de 103,7 tone.
„Mărimea sumei datorate arată că sluga trebuie socotită a
fi un satrap, care era responsabil de veniturile din provincia sa.
Ştim, de pildă, că în Egiptul ptolemaic funcţionarii vistieriei erau
personal responsabili de întregul venit al provinciei lor. Dar chiar
şi aşa, suma depăşeşte orice situaţie reală”4. „Natura monstruoasă
a acestei datorii fantastice devine evidentă dacă luăm în calcul
faptul că tributul anual al provinciilor Galileea şi Pereea către
1
Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită
cu binecuvântarea şi prefaţa Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1833.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 250.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 73.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 250.

67
vistieria imperială romană, în anul 4 î.Hr., se ridica la două sute
de talanţi (68 de tone de aur sau 87 de tone de argint), adică a
cincizecea parte din acea sumă!”1.
„Mărimea de neconceput a datoriei urmărea să sporească
impresia făcută asupra auditoriului, prin contrastul ei cu o datorie
măruntă de o sută de dinari”2 (455 de grame de argint).
„Imensitatea sumei este intenţionată. Ea este menită să im-
prime în ascultători, prin tactica şocului, ideea că omul nu poate
să-şi plătească niciodată datoria către Dumnezeu”3. „Această
datorie colosală reprezintă numărul păcatelor noastre în faţa lui
Dumnezeu. Când vorbeşte de datoria slugii către stăpân, Domnul
Hristos Se gândeşte la datoria noastră faţă de Dumnezeu, de aceea
dă această cifră uriaşă, de necrezut la prima vedere, dar de loc
nepotrivită când este să vorbim de păcatele noastre”4.
„Această parabolă ne arată că în faţa lui Dumnezeu niciunul
dintre noi nu este altceva decât un datornic cu totul insolvabil.
Iată adevărata noastră situaţie în faţa lui Dumnezeu!”5.
Mântuitorul Îşi continuă pilda: „Dar neavând el cu ce să
plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi
copiii şi toate câte are, ca să se plătească”.
„După legile romane şi iudaice de acum două mii de ani,
datornicii care nu-şi puteau plăti datoria erau vânduţi ca sclavi,
împreună cu familiile lor. În acest sens citim că «una din femeile
fiilor profeţilor striga către Elisei, zicând: Soţul meu a murit şi
creditorul a venit să mi-i ia pe amândoi feciorii, ca să-i fie robi»
(IV Regi 4,1)”6.

1
Ibidem, p. 35.
2
Ibidem, p. 251.
3
Ibidem, p. 35.
4
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 108.
5
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 167.
6
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 108.

68
„În timpul Domnului Hristos, preţul mediu al unui sclav era
în jur de cinci sute - două mii de dinari. În acest caz, vânzarea
familiei datornicului nu ar fi avut vreun rost, din moment ce suma
obţinută nu ar fi avut nicio legătură cu monstruoasa datorie de
zece mii de talanţi (o sută de milioane de dinari)”1.
De asemenea, referitor la robii evrei, Vechiul Testament
prevedea: „De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani,
iar în anul al şaptelea îl vei lăsa liber fără să-i ceri plată. De ţi
se va vinde ţie fratele tău, evreu sau evreică, şase ani îţi va sluji,
iar în al şaptelea îl vei lăsa să plece de la tine liber” (Ieşire 21,2
şi Deuteronom 15,12). Astfel, „indiferent de suma împrumutată,
după şase ani de robie sclavii evrei deveneau oameni liberi”2.
„În această situaţie trebuie să înţelegem porunca împăratului
din parabolă mai mult ca o expresie a mâniei sale”3.
Mântuitorul spune mai departe: „Deci, căzându-i în ge-
nunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă
şi îţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia milostivindu-se de
el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”.
„Prosternarea slujitorului, prin care acesta a arătat că se
încredinţează pe sine cu totul milostivirii stăpânului, este cea mai
urgentă formă de cerere de îndurare care poate exista”4.
„Datornicul i-a cerut împăratului o păsuire pentru a-şi putea
plăti imensa datorie, însă împăratul i-a dat mai mult decât a
cerut, iertându-i şi datoria”5. „Îndurarea împăratului a depăşit cu
mult rugămintea de amânare a slugii sale”6, care „nu se rugase
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 251.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 73.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 251.
4
Ibidem.
5
Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Episcop Vicar, Vestirea Evangheliei
mântuirii. Predici la duminicile de peste an, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2008, p. 137.
6
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 252.

69
să i se ierte datoria - cui să-i treacă aşa ceva prin minte - ci a
cerut păsuire. Dar împăratul - om adevărat şi adevărat stăpân -
i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Nu este acesta oare un dar
împărătesc? Împăraţii pământului însă nu se poartă de obicei aşa.
O asemenea neaşteptată milă nu poate veni decât de la Împăratul
Ceresc. Aşa se poartă El, şi nu numai o dată. Ori de câte ori un
păcătos îşi vine în sine şi se căieşte, Dumnezeu este gata să-i
ierte zece mii de poveri de păcate şi să-i ofere din nou toate
darurile pierdute”1.
„Faţă de omul păcătos, Dumnezeu arată o iubire, o gene-
rozitate fără limite şi mai presus de orice cuvânt omenesc.
Judecata Sa este o judecată împărătească, de fapt o iertare
împărătească. Judecata împărătească transcende toate categoriile
noastre juridice. Dreptatea lui Dumnezeu este cu totul altfel
decât dreptatea noastră omenească. Ea se împlineşte în iertarea
desăvârşită şi gratuită, căci aşa cum a afirmat Sfântul Apostol
Pavel: «În har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de
la voi: Este darul lui Dumnezeu» (Efeseni 2,8)”2.
„Pentru înţelegerea parabolei datornicului nemilostiv este
foarte importantă precizarea că izvorul iertării împărăteşti este
mila. Acest izvor de nemărginită milă trebuie să se reverse şi în
inima noastră şi din el se cuvine să dăruim cu aceeaşi nestinsă
generozitate iertare fraţilor noştri”3.
Domnul Hristos spune în continuarea pildei că „ieşind,
sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i
datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând:
Plăteşte-mi ce eşti dator”.
„Iertat şi slobozit de stăpân, slujitorul a dat peste un altul,
slujitor ca şi el, care-i era, de această dată, dator lui şi faţă de
1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 109.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 167.
3
Ibidem.

70
care el era acum ca un stăpân. Dar, făcând sluga pe stăpânul,
vedeţi ce fel de stăpân s-a arătat? Pe când domnul său s-a purtat
cu adevărat împărăteşte cu el, datornicul abia scăpat de robie
s-a făcut fiară faţă de cel ce-i era dator lui; şi pentru ce datorie?
Pentru o sută de dinari! Domnul său i-a iertat datoria de zece
mii de talanţi (o sută de milioane de dinari), iar el acum i-a pus
mâna în gât datornicului său şi l-a aruncat în temniţă până ce îi
va plăti datoria. Acum nu mai avem un împărat care-şi încheie
socotelile cu slugile sale, ci o slugă care se socoteşte cu altă slugă.
Slujitorul creditor îl strânge de gât pe slujitorul dator, cerându-i
să-şi plătească datoria pe loc”1.
Mântuitorul continuă relatarea parabolei: „Deci, căzând
la picioarele lui, cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngă-
duieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat
în închisoare până ce va plăti datoria”.
„Iertat de o datorie de zece mii de talanţi, slujitorul nu vrea
să-l îngăduie pe cel ce era slugă ca şi el, care-i cere păsuire pentru
o datorie neînsemnată, de numai o sută de dinari, cu toate că
debitorul îl roagă cu aceleaşi cuvinte cu care el însuşi se adresase,
disperat, stăpânului său, atunci când trebuia ca el şi toţi ai lui să
fie vânduţi la târgul de sclavi. «Doamne, îngăduieşte-mă şi îţi voi
plăti ţie tot», a zis marele datornic, fără însă ca promisiunea lui
să aibă vreo şansă de a fi împlinită; era o simplă vorbă rostită la
disperare. «Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti», îi zice, la rândul său,
cel împreună slujitor cu el, acesta făcând o promisiune pe care era
sigur că o va şi putea împlini. Şi totuşi datornicul cel nemilostiv
nu are niciun pic de milă. Ba, mai mult, se arată cu totul lipsit de
dreaptă judecată, pentru că aruncându-şi datornicul în închisoare,
nu face altceva decât să-l pună pe acesta în totală imposibilitate
de a-şi plăti datoria”2.
1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 110.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 167-168.

71
„Iată cum se poartă sluga creditoare cu sluga datoare. Iată
cum se poartă omul cu alt om. Iar această purtare a omului faţă de
om schimbă mila lui Dumnezeu în dreptate! Ori de câte ori omul
se joacă cu mila lui Dumnezeu, va avea de-a face cu dreptatea Lui,
iar judecata ce urmează milostivirii irosite este înfricoşătoare”1.
„Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat
foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate”.
„Slugile amintite în parabolă sunt îngerii păzitori, pentru că
noi nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna îl avem cu noi pe
îngerul păzitor pe care l-am primit la botez, care ne scrie în cartea
vieţii toate faptele bune sau rele. Tot slujitori ai lui Dumnezeu şi
protectori ai noştri sunt şi sfinţii al căror nume îl purtăm fiecare
dintre noi sau ale căror icoane le avem în casele noastre”2.
„Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană,
toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se
cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine,
precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui,
l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria”.
Când împăratul a fost rugat să-l păsuiască pe slujitorul care
îi datora zece mii de talanţi, a lucrat cu milă faţă de el şi i-a iertat
întreaga datorie, însă când a văzut că datornicul său nu a procedat
la fel cu cel care îi datora o sumă mică de bani, mila lui a încetat
şi el a aplicat dreptatea, dându-l pe slujitor pe mâna chinuitorilor,
până când îi va plăti întreaga datorie.
„Stăpânul nu a pedepsit sluga cea vicleană mai înainte de
a-i desluşi răutatea pentru care a sancţionat-o. La fel va face şi
Dreptul Judecător la Judecata de Apoi: Se va întoarce către cei
de-a dreapta Sa, îi va chema la fericirea veşnică şi le va înfăţişa
felul în care au câştigat-o. Apoi se va întoarce către cei de-a
stânga, îi va trimite la osânda veşnică şi le va arăta şi lor pentru
1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 110.
2
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 128.

72
ce sunt trimişi la loc de chin. Dumnezeu vrea ca fiecare să ştie
prin ce a meritat răsplăta sau pedeapsa veşnică, aşa încât nimeni
să nu creadă că Dumnezeu îi face vreo nedreptate”1.
„Condamnarea la închisoare pentru datorii şi întemniţarea
ca pedeapsă, în general, nu erau cunoscute în legea iudaică. De
aici trebuie să tragem concluzia că Domnul Hristos s-a referit în
mod deliberat la practici juridice neiudaice, pe care auditoriul său
le considera inumane”2. De asemenea, „nici pedeapsa cu tortura
nu era îngăduită în Israel. Aceste procedee neiudaice în practica
juridică, socotite de către iudei ca inumane, au fost folosite de
Mântuitorul în această parabolă pentru a intensifica grozăvia
pedepselor la care a fost supus datornicul nemilostiv”3.
Pilda se încheie prin cuvintele: „Şi mâniindu-se stăpânul,
l-a dat pe slujitor pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată
datoria”.
„Ţinând cont de mărimea datoriei şi de dorinţa stăpânului
de a o recupera pe toată, este limpede că pedeapsa celui ce datora
zece mii de talanţi va fi fără sfârşit”4.
După ce a arătat modul în care a sfârşit datornicul
nemilostiv, Domnul Hristos a adăugat: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său
- din inimă greşelile lui”.
Aici „iertarea din inimă este pusă în contrast cu o iertare
făcută numai din buze. Totul depinde de sinceritatea iertării”5.
„În aceste cuvinte, Mântuitorul combină un îndemn cu
un avertisment: «Dumnezeu v-a oferit, prin iertarea Sa, un dar
generos de neconceput, însă va revoca iertarea păcatelor dacă nu

1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., pp. 111-112.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 220.
3
Ibidem, p. 253.
4
Ibidem.
5
Ibidem.

73
veţi împărtăşi şi voi, din toată inima, iertarea de care v-aţi bucurat
şi vă veţi împietri inimile faţă de fratele vostru. Aici totul stă în
cumpănă. Vai vouă de veţi încerca să vă încredeţi în dreptatea
voastră, căci atunci şi Dumnezeu se va bizui pe dreptatea Lui şi
va veghea ca sentinţa Sa să fie executată cu asprime»”1. Domnul
Hristos a afirmat fără echivoc în acest sens: „Dacă dreptatea
voastră n-o va întrece pe a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi
intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).
„Ca şi în alte locuri, Mântuitorul face uz aici de doctrina
iudaică a celor două măsuri, însă El o transformă cu totul.
Iudaismul învăţa că Dumnezeu conduce lumea prin două măsuri,
a milei şi a judecăţii; dar la Judecata de Apoi El nu va folosi
decât măsura judecăţii, pentru că «Cel Preaînalt se va arăta pe
tronul judecăţii şi atunci va veni sfârşitul şi îndurarea va dispărea
şi mila se va îndepărta şi îndelunga răbdare va înceta; şi doar
judecata va rămâne». Pe de altă parte însă, Domnul Hristos
învaţă că la Judecata de Apoi măsura milei va fi şi ea prezentă.
Chestiunea decisivă este: Când, la Judecata din urmă, Dumnezeu
va întrebuinţa măsura milei şi când pe cea a judecăţii? Din finalul
acestei parabole înţelegem că atunci când iertarea ce purcede de
la Dumnezeu produce disponibilitatea de a ierta, atunci mila lui
Dumnezeu garantează din nou iertarea datoriilor la înfricoşătoarea
judecată; însă cel care nesocoteşte porunca lui Dumnezeu va fi
confruntat cu deplina severitate a judecăţii, ca şi cum n-ar fi
primit niciodată iertare”2.
„Această pildă ne învaţă, de fapt, că fiecare dintre noi
este judecat încă de pe acum, după felul în care primeşte şi
împărtăşeşte fraţilor săi iertarea primită de la Tatăl ceresc. În
măsura în care fiecare iartă fratelui său, din inimă, aşa cum iartă
Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl Ceresc are
1
Ibidem.
2
Ibidem, pp. 253-254.

74
întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate
şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai
trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii
din rugăciunea Tatăl nostru: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» (Matei 6,12); şi, în acelaşi
timp, percepem adevărul dumnezeiesc al Fericirii a V-a «Fericiţi
cei milostivi, că aceia se vor milui» (Matei 5,7)”1.
Domnul Hristos nu aşteaptă numai de la noi să ne iertăm
semenii care ne greşesc, ci El Însuşi ne-a dat pildă de iertare,
pentru că atunci când era răstignit pe cruce şi batjocorit El I-a
adresat lui Dumnezeu Tatăl cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că
nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34).
Exemplu de iertare ne-a dat şi Sfântul Ştefan, care în
timp ce evreii îl băteau cu pietre pentru a-l omorî, s-a rugat lui
Dumnezeu: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Faptele
Apostolilor 7,60).
Vom reda şi două exemple de iertare din Pateric: „Un frate
din Libia a venit la avva Siluan în Muntele Panefo şi i-a spus:
«Părinte, am un duşman care mi-a făcut mult rău. Pe când eram
în lume mi-a călcat de multe ori pământurile, ori a încercat să
mă rănească. Acum, mai mult decât atât, mi-a pus otravă ca să
mă omoare. De asta vreau să-l dau în mâinile stăpânitorului.
Cu siguranţă, părinte, dacă va fi pedepsit, sufletului său îi va
fi de folos». Bătrânul i-a spus: «Fă cum crezi, fiule!». Fratele
a zis: «Atunci să ne ridicăm, părinte, şi să ne rugăm ca să pot
pleca la stăpânitor». Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi,
când au ajuns la cuvintele «şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» bătrânul a spus: «şi nu ne
ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor
noştri». «Nu aşa, părinte!», l-a întrerupt fratele pe bătrân. Iar
bătrânul a răspuns: «Ba aşa, fiule! Căci dacă chiar vrei să te duci
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 170.

75
la dregător să-ţi faci dreptate, Siluan nu se va mai ruga pentru
tine». Atunci fratele i-a făcut bătrânului metanie şi l-a iertat pe
duşmanul său”1.
„Un frate care era nedreptăţit de altul, a venit la avva Sisoe
şi i-a spus: «Am fost nedreptăţit de un frate şi vreau să mă răzbun
pentru asta». Bătrânul încerca să-l facă să se răzgândească şi i-a
spus: «Nu fiule! Mai bine lasă-L pe Dumnezeu să răsplătească».
Dar fratele insista: «Nu-mi voi găsi liniştea până nu mă voi
răzbuna». Şi a zis bătrânul: «Să ne rugăm, frate». S-au ridicat
cei doi şi pe când se rugau, bătrânul a spus: «Doamne, nu mai
avem nevoie de Tine să te îngrijeşti de noi, pentru că ne răzbunăm
noi, de este nevoie!». De-ndată ce fratele a auzit aceste cuvinte,
a căzut la picioarele bătrânului şi i-a spus: «Nu-i mai port mânie
fratelui, iartă-mă, părinte!»”2.
„Iată de ce suntem chemaţi să-i iertăm pe cei ce ne gre-
şesc. Şi se întâmplă, probabil destul de des, ca persoane din
jurul nostru să ne dispreţuiască, să ne nesocotească, să ne arunce
cuvinte jignitoare ori priviri răutăcioase. Purtăm fiecare în
inimile noastre, probabil, persoane pe care nu le putem suferi şi
cărora, pentru aceasta, nici nu le vorbim şi nu voim să mai auzim
de ele niciodată. Ei bine, parabola datornicului nemilostiv ne
cheamă să le iertăm, fie că ne vor cere iertare, fie că vor fi atât
de nesimţitoare după cum, de altfel suntem şi noi, să nu ne ceară
sau chiar să nu le pese de iertarea sau neiertarea noastră. Dacă
vrem ca Dumnezeu să ne ierte datoriile noastre, păcatele noastre,
trebuie să înţelegem că şi noi suntem datori să facem acelaşi
lucru. Altfel, datoriile noastre vor rămâne în veci”3.

1
Patericul, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iulie,
Alba Iulia, 1999, p. 411.
2
Ibidem, p. 223.
3
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., pp. 130-131.

76
Multă lume spune atunci când cineva le-a greşit: „Te iert,
dar nu te uit”. Această sintagmă însă nu dovedeşte iertarea, ci din
contră, ţinerea de minte a răului. Sfântul Simeon Noul Teolog ne
vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor şi ne atrage atenţia că „altceva
este a nu ne revolta faţă de necinstiri, de batjocuri, de încercări şi
necazuri, şi altceva a ne arăta mulţumiţi de ele şi a ne ruga pentru
cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe aceştia şi
altceva a întipări, pe lângă aceasta, în mintea noastră faţa fiecăruia
din ei şi a-i îmbrăţişa fără patimă, ca pe nişte prieteni adevăraţi,
cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nicio
urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucru mai mare decât cele
spuse, este ca în timpul însuşi al ispitelor să aibă cineva, în chip
neschimbat, aceeaşi bună simţire egală pentru cei ce-l batjocoresc
în faţă, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură şi-l scuipă
în faţă, şi pentru cei ce iau în afară înfăţişarea prieteniei, dar pe
ascuns fac aceleaşi lucruri fără să se poată însă ascunde de fapt.
Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea socotesc că
este ca cineva să uite cu desăvârşire cele ce le-a suferit şi să
nu-şi aducă aminte de ceva ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie
că sunt de faţă cei ce l-au supărat, ci să-i primească şi pe aceştia
la fel ca pe prieteni, în convorbiri şi la masă, fără nicio gândire
la cele întâmplate”1.
„Stăpânul, Dumnezeu, este Cel care iartă, Cel care este
în stare să ierte o datorie oricât de mare, dar şi noi trebuie
să-L imităm. A fi iertaţi şi a nu ierta la rândul nostru înseamnă
revoltă împotriva lui Dumnezeu sau, în cel mai îngăduitor caz, o
neînţelegere totală a lui Dumnezeu care este iertător. Înseamnă
o ieşire din ordinea Lui de gândire şi de simţire. Si atunci
tratamentul aplicat de noi altuia se întoarce împotriva noastră.
1
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,
vol. VI, p. 46.

77
Dreptatea operează aici matematic. Mecanic. Dar să fim înţeleşi:
Nu Dumnezeu o aplică matematic şi mecanic, ci noi înşine ne-o
aplicăm, de aceea Domnul Hristos ne-a atras luarea aminte: «Cu
judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi; şi cu măsura
cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura» (Matei 7,2)”1.
„În adaosul de la sfârşitul pildei: «Tot aşa şi Tatăl Meu
cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui
său - din inimă greşelile lui» se găseşte miezul parabolei. În
aceste cuvinte nu există nicio umbră de ambiguitate, nicio portiţă
de scăpare. Cum ne purtăm cu fratele nostru, aşa se poartă şi
Dumnezeu cu noi. Mântuitorul ne-a arătat cât se poate de limpede
acest lucru, şi la El nu încape îndoială, nici putinţă de a greşi.
Aici Domnul Hristos nu spune: «Tatăl vostru», ci: «Tatăl Meu cel
ceresc», arătându-ne prin aceasta că, dacă noi nu-i iertăm fratelui
nostru greşelile, pierdem dreptul de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl
nostru. De asemenea, Mântuitorul menţionează modul în care
trebuie să iertăm: Din inimă”2.
„Mesajul parabolei datornicului nemilostiv, pe cât este de
clar, pe atât este şi de actual şi de practic. Există persoane pe care
nu vrem să le mai vedem, să le întâlnim sau să le mai vorbim.
Haideţi să nu le mai purtăm în conştiinţa noastră ca pe o povară!
Să nu credeţi că nevorbind cu cineva, urând pe cineva, menţinând
o relaţie tensionată cu cineva, vom putea progresa duhovniceşte.
Aceste poveri ne trag în jos ca nişte pietroaie de moară, şi nu
ne lasă să sporim duhovniceşte. Mai mult, această pildă ne
încredinţează că iertarea pe care o cerem de la Dumnezeu nici
nu va veni, atâta vreme cât nu dovedim şi noi, la rândul nostru,
aceeaşi bunăvoinţă faţă de fratele nostru. Ştim că nu este uşor, dar
dacă Dumnezeu ne-a cerut-o, înseamnă că nu este imposibil. Nu
este uşor să-ţi calci pe inimă şi să te duci să te împaci cu cel care,
1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 276.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 113.

78
poate, ţi-a călcat în picioare demnitatea ori drepturile tale, dar, cu
toate acestea, Dumnezeu nu te iartă, dacă nu o faci şi tu”1.
„În această pildă sunt puse în cumpănă, deopotrivă, relaţia
noastră cu Dumnezeu şi relaţia cu aproapele. Să urmăm exemplul
bunătăţii stăpânului iertător, pentru că acesta este adevăratul
Creştinism, nu simple declaraţii de felul: Suntem creştini, credem
în Dumnezeu, cunoaştem una sau alta despre El etc. Adevăratul
Creştinism presupune mult mai mult. Este greu, dar este absolut
obligatoriu să-i iert pe cei din jurul meu, altfel nu am ce căuta
în Împărăţia cerurilor! De ce? Simplu! Pentru că rămân cu acest
rău în inimă, lipsit de milă şi de iertare. Şi vă întreb: Are ce căuta
un astfel de om în Împărăţia lui Dumnezeu? Ce să caute răutatea
împreună cu bunătatea în acelaşi loc? Cum să se împace şi să fie
armonie între bine şi rău?”2.
„Într-unul din proverbele Vechiului Testament citim: «Nu
spune: Precum mi-a făcut el, aşa îi voi face şi eu lui şi cu ce
m-a năpăstuit, cu aceea îi voi plăti» (Proverbele lui Solomon
24,29). Acest sfat este bun, dar el este valabil numai când îţi face
cineva rău. Când îţi face bine, dimpotrivă, precum ţi s-a făcut,
aşa să faci şi tu. În acest sens Mântuitorul aduce un criteriu mai
exact, mai puternic, lipsit de orice ambiguitate, numit «regula
de aur» a creştinismului: «Pe toate câte vreţi să vi le facă vouă
oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor» (Matei 7,12). Dar prin
prisma mesajului parabolei datornicului nemilostiv am putea
să lărgim puţin înţelesul acestei legi de aur şi să spunem: Faceţi
oamenilor ceea ce vreţi să vă facă şi Dumnezeu vouă. Cum îl
tratăm noi pe aproapele nostru, tot aşa ne tratează şi Dumnezeu
pe noi. Creştinismul este nu numai o învăţătură dumnezeiască
pentru dincolo, pentru Împărăţia cerurilor. Este o învăţătură şi
pentru lumea de aici, pentru că ne învaţă cum să ne purtăm unii cu
1
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., pp. 131-132.
2
Ibidem, p. 132.

79
alţii, ne învaţă cum să trăim, în ce raporturi să trăim în societate.
Temperatura la care ne ridicăm aici este înscrisă de noi dincolo.
Măsura până la care ajungem la Dumnezeu este măsura până la
care ajungem aici, între oameni, pe pământ”1.
„Pilda datornicului nemilostiv nu este un tablou, ci o
oglindă pe care Domnul Hristos o ţine în faţa noastră, încât să
putem vedea cine suntem cu adevărat. Noi, cărora Dumnezeu
ne-a iertat o datorie pe care n-o puteam plăti niciodată, întoarcem
spatele şi refuzăm să iertăm pe cei ce ne-au vătămat. Se cade să
ne iertăm unul pe altul, nu neapărat pentru că altă persoană este
vrednică de a fi iertată, nici pentru a arăta că suntem oameni atât
de mărinimoşi, ci trebuie să ne iertăm pe motivul că Dumnezeu
ne-a iertat pe noi, a risipit vrăjmăşia păcatului şi ne-a oferit un
loc în Împărăţia cerurilor”2.

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 277.
2
Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Episcop Vicar, Op. cit., p. 141.

80
Pilda lucrătorilor tocmiţi la vie

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un om stăpân de


casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via
sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis
în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând
în piaţă fără lucru. Şi le-a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi vă
voi da ceea ce va fi dreptul vostru. Iar ei s-au dus. Ieşind el iarăşi
pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa. Ieşind pe la
ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a
zis: De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei i-au zis: Fiindcă
nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi în vie şi veţi
primi ceea ce va fi dreptul vostru. Făcându-se seară, stăpânul
viei i-a spus îngrijitorului: Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata,
începând cu cei de la urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul
al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, au
socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar.
Şi după ce au primit, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând:
Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut deopotrivă cu
noi, care am dus greul zilei şi arşiţa. Iar el, răspunzând, i-a zis
unuia dintre ei: Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu pentru un
dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Vreau eu
ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie; oare nu am dreptul să
fac cu ale mele ce vreau eu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu
sunt bun? Aşa vor fi cei de la urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că
mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20,1-16).
Stăpânul casei despre care vorbeşte Domnul Hristos în
această parabolă Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar lucrătorii tocmiţi
în vie îi simbolizează pe oameni.

81
Dis-de-dimineaţă, pe când abia se lumina de ziuă, stăpânul
casei a ieşit în piaţa cetăţii pentru a-şi angaja lucrători zilieri
în via sa, pe care s-a înţeles să-i plătească cu un dinar, „plata
obişnuită a unui lucrător pentru o zi”1.
„Pe la ceasul al treilea, adică la 9 dimineaţa”2, stăpânul a
ieşit din nou în piaţă şi a tocmit alţi lucrători pentru via sa.
În jurul ceasului al şaselea (ora 12) şi al nouălea (ora 15),
stăpânul casei a ieşit din nou în piaţa cetăţii şi a angajat alţi
lucrători cu ziua pentru via lui.
„Niciun oriental nu vrea să stea cu orele în piaţă, dar iată că
aceşti oameni stăteau degeaba şi flecăreau prin piaţă”3.
Pe la ceasul al unsprezecelea (ora 17), stăpânul a ieşit încă
o dată în piaţă. „Prin faptul că la această oră stăpânul casei încă
mai căuta zilieri demonstrează că lucrarea lui era neobişnuit
de urgentă. Culesul viei şi tescuirea strugurilor trebuiau să fie
terminate înaintea ploilor de toamnă, iar el având o recoltă bogată,
cursa contra timpului devenea serioasă”4.
Stăpânul i-a întrebat pe cei din piaţă: „De ce aţi stat aici
toată ziua fără lucru? Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit”.
„Slaba lor scuză disimulează de fapt caracteristica indiferenţă
orientală”5.
Stăpânul casei i-a angajat şi pe aceşti oameni, având nevoie
urgentă de mână de lucru, şi i-a trimis în via lui.
Mântuitorul continuă relatarea parabolei: „Făcându-se
seară, stăpânul viei i-a spus îngrijitorului: Cheamă-i pe
lucrători şi dă-le plata, începând cu cei de la urmă până la
cei dintâi”.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 174.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.

82
Faptul că stăpânul viei a poruncit ca cei din urmă lucrători
să fie plătiţi primii dovedeşte că acesta a vrut ca toţi angajaţii să
ştie cu ce sumă îi va plăti pentru munca lor.
În continuarea pildei se spune că „venind cei din ceasul al
unsprezecelea, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, au
socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar”.
„Oare de ce stăpânul casei dă porunca neobişnuită ca
toţi lucrătorii săi din acea zi să primească aceeaşi plată? Cum
de permite el ca cel de pe urmă să primească plata pentru o zi
întreagă, când a lucrat numai o oră? Să fie vorba aici, pur şi
simplu, de o nedreptate arbitrară? De un capriciu? De o toană
generoasă? Departe de aceasta! Nici vorbă nu poate fi de o
generozitate nelimitată, deoarece toţi lucrătorii primesc doar
o sumă suficientă care să-i ţină în viaţă, un salariu de mizerie.
Niciunul nu primeşte mai mult. Chiar dacă, în cazul ultimilor
lucrători, este vina lor că tocmai în timpul când culesul viilor
cerea mână de lucru ei stăteau grămadă în piaţă, pălăvrăgind
până după-amiaza târziu, chiar dacă scuza lor că nimeni nu i-a
angajat este o portiţă de scăpare pentru leneşi, o justificare pentru
tipica lor indiferenţă orientală, totuşi ei mişcă inima stăpânului.
El vede că, practic, ei nu vor avea nimic să ducă acasă. Plata
pentru o oră de muncă nu va întreţine o familie, iar copiii lor
vor rămâne flămânzi, dacă tatăl va veni acasă cu mâinile goale.
Datorită milei sale faţă de sărăcia lor stăpânul porunceşte ca ei
să fie plătiţi cu simbria unei zile întregi. În acest caz, parabola nu
zugrăveşte un act arbitrar, ci comportamentul unui om cu inima
largă, care este compătimitor şi plin de simpatie pentru cei săraci.
Acesta este felul în care Dumnezeu îi tratează pe oameni. Aşa
este Dumnezeu, plin de îndurare. Până şi vameşilor şi păcătoşilor
El le asigură un loc nemeritat în Împărăţia Sa, fiindcă întâi de
toate este bunătatea Lui”1, de aceea psalmistul David a scris:
1
Ibidem, pp. 42-43.

83
„Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui.
Lăudaţi-L pe Domnul, că este bun, cântaţi numelui Său, că este
bun” (Psalmul 117,1 şi 134,3).
„În această pildă lucrătorii care au fost angajaţi la urmă nu
au dat nicidecum dovadă că ar fi pretins plata pentru o zi întreagă
de muncă. Faptul că ei totuşi au primit-o se datorează bunătăţii
celui care i-a angajat. Astfel că în aceste amănunte, aparent
banale, rezidă diferenţa dintre două lumi: Lumea meritului şi
lumea darului, Legea Veche în contrast cu Evanghelia”1.
Inspirat din această parabolă, Sfântul Ioan Gură de Aur a
scris memorabilele cuvinte care se citesc la slujba din noaptea
Sfintelor Paşti: „De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi
primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul
al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după
ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic
nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea,
să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în
ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii,
căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel
dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce
a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel
dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele
le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi
voinţa o laudă”2.
Domnul Hristos continuă relatarea parabolei: „După ce au
primit banii, cei din primul ceas cârteau împotriva stăpânului
casei, zicând: Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut
deopotrivă cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa”.

Ibidem, p. 177.
1

Slujba învierii şi Carte de Te Deum, Editura Institutului Biblic şi de


2

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pp. 45-46.

84
„Cu greu se poate presupune că stăpânul casei a fost
prezent în vie când lucrătorii şi-au primit plata, deci plângerile
lor zgomotoase trebuie să se fi îndreptat spre casa lui. Zilierii
angajaţi dimineaţă devreme i-au forţat pe lucrătorii privilegiaţi pe
nedrept să vină cu ei. În indignarea lor, aceştia au omis să-l salute
pe stăpânul viei, considerând că au suferit o îndoită nedreptate.
În primul rând ei au fost obligaţi să muncească din greu timp de
douăsprezece ore, pe când ceilalţi au lucrat numai o singură oră.
În al doilea rând ei au lucrat în căldura arzătoare a amiezii, iar
ceilalţi în răcoarea serii. Din acest motiv ei considerau că durata
şi asprimea muncii lor le-a dat dreptul la o plată mai mare”1.
Datorită iubirii şi bunătăţii Sale nemărginite, Dumnezeu nu
ţine întotdeauna cont de meritele celor asupra cărora îşi revarsă
binefacerile Sale, pentru „că El face să răsară soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5,45). În Sfânta Scriptură citim, de asemenea, că
„Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos
a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi. Întru aceasta
este iubirea: Nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru
că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre” (Romani 5,8 şi I Ioan 4,10).
În viaţa duhovnicească faptele bune sunt absolut necesare
pentru mântuire, dar acestea nu se măsoară cantitativ, de aceea
Domnul Hristos a afirmat: „Voi, când veţi face toate cele porun-
cite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut
ceea ce eram datori să facem” (Luca 17,10).
În continuarea pildei Mântuitorul afirmă că stăpânul viei
„i-a zis unuia dintre lucrători: Prietene, nu-ţi fac nedreptate.
Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce este al tău
şi pleacă. Vreau eu ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie; oare

1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 174-175.

85
nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu? Sau ochiul tău este
rău pentru că eu sunt bun?”.
Stăpânul viei „l-a luat deoparte pe principalul protestatar,
pe care l-a ruşinat, numindu-l prieten”1, după care i-a explicat
că nu l-a nedreptăţit cu nimic din moment ce i-a plătit cât s-au
înţeles de dimineaţă, atitudinea faţă de lucrătorii angajaţi în ceasul
al unsprezecelea datorându-se exclusiv bunăvoinţei sale.
Pentru a înţelege corect răspunsul stăpânului vom prezenta
două întâmplări din Noul Testament. În timp ce Domnul Hristos le
vorbea mulţimilor, „se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca
să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: «Acesta-i
primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei»” (Luca 15,1-2). Într-o
zi, „pe când şedea Iisus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi
şi păcătoşi şedeau la masă cu El şi cu ucenicii Săi; că mulţi
erau aceştia şi-I urmau. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L
că mănâncă împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, ziceau către
ucenicii Lui: «De ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii
şi cu păcătoşii?»” (Marcu 2,15-16).
Din cuvintele stăpânului viei înţelegem că „parabola le era
adresată celor care se asemănau cu cârtitorii, celor care criticau
şi se opuneau Evangheliei, adică fariseilor şi cărturarilor. Intenţia
Domnului Hristos era aceea de a le arăta cât de nejustficată, plină
de ură, lipsită de iubire şi nemiloasă era critica lor”2.
Mântuitorul îşi încheie pilda cu afirmaţia: „Aşa vor fi cei
de la urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că mulţi sunt chemaţi, dar
puţini aleşi”.
În lumea aceasta există o scară a valorilor şi o ierarhie a
funcţiilor ocupate de oameni, de multe ori pe nedrept, pe care
cei din vârf ar dori-o veşnic neschimbată. Dumnezeu însă a grăit
prin gura prorocului Isaia: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile
1
Ibidem, p. 175.
2
Ibidem, p. 43.

86
voastre şi căile Mele ca ale voastre. Ci pe cât este de departe
cerul de pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre
şi cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55,8-9), de aceea, în
multe cazuri, scara valorilor din această lume va fi cu totul inversată
în Împărăţia lui Dumnezeu, unde va rămâne aceeaşi pe veci.
Acest lucru se întâmplă adeseori şi pe pământ, unde
oamenii percep altfel realităţile decât Dumnezeu, pentru că în
multe cazuri „ceea ce la oameni este înalt, înaintea lui Dumnezeu
este urâciune” (Luca 16,15) şi invers.
Vom prezenta două exemple în acest sens, unul din Sfânta
Scriptură, iar celălalt din literatura duhovnicească.
Dumnezeu l-a lepădat de la faţa Lui pe Saul, primul rege
al evreilor, şi l-a trimis pe prorocul Samuel să îl ungă pe noul
conducător al poporului ales. „Şi a zis Domnul către Samuel:
«Până când vei plânge după Saul? Oare nu Eu l-am lepădat, ca
să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn
şi vino! Eu te voi trimite la Iesei, în Betleem, căci dintre fiii săi
mi-am ales un rege». Dar Samuel i-a zis: «Cum să mă duc? Că
Saul va auzi şi mă va ucide!». Iar Domnul i-a zis: «Ia cu tine
o junincă din cireadă şi vei zice: Am venit să-I aduc Domnului
o jertfă. Tu îl vei chema la jertfă pe Iesei, iar Eu îţi voi arăta
ce trebuie să faci; tu îl vei unge pe acela pe care ţi-l voi spune
Eu». Şi a făcut Samuel tot ceea ce-i grăise Domnul. Şi a venit
în Betleem, iar bătrânii cetăţii au ieşit să-l întâmpine şi l-au
întrebat: «Paşnică este venirea ta, văzătorule?». Iar el a zis:
«Paşnică! Am venit să-I jertfesc Domnului. Sfinţiţi-vă şi vă
veseliţi astăzi împreună cu mine!». Şi i-a sfinţit pe Iesei şi pe
fiii săi şi i-a chemat la jertfă. Şi a fost că atunci când au intrat,
el l-a văzut pe Eliab şi i-a zis: «Cu adevărat, unsul Domnului
se află în faţa Lui». Dar Domnul i-a zis lui Samuel: «Nu te lua
după chipul său şi nici după statura lui înaltă, deoarece Eu l-am
lepădat; căci Dumnezeu nu vede aşa cum vede omul: omul se uită

87
la faţă, dar Dumnezeu se uită în inimă». Atunci Iesei l-a chemat
pe Aminadab, iar acesta a trecut prin faţa lui Samuel; şi Samuel
a zis: «Nici pe acesta nu l-a ales Domnul». Iesei l-a adus atunci
pe Şama; iar Samuel a zis: «Nici pe acesta nu l-a ales Domnul».
Şi i-a adus Iesei pe cei şapte fii ai săi să treacă prin faţa lui
Samuel; şi a zis Samuel: «Nu dintre aceştia a ales Domnul». Şi
a zis Samuel către Iesei: «Aceştia sunt oare toţi fiii tăi?» Iar Iesei
a zis: «Mai este cel mai mic; acela paşte oile». Şi a zis Samuel
către Iesei: «Trimite şi adu-l, că nu vom sta la masă până când
el nu va veni aici». Şi a trimis şi l-a adus. Acela era bălan, cu
ochi frumoşi şi plăcut înaintea Domnului. Şi a zis Domnul către
Samuel: «Scoală-te şi unge-l pe David, căci el este bun!». Atunci
Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor
săi; şi Duhul Domnului a venit năprasnic peste David, din ziua
aceea şi de atunci înainte” (I Regi 16,1-13).
„În Tavenisi din Egipt exista o mănăstire cu aproximativ
patru sute de maici, în care vieţuia o călugăriţă numită Isidora,
care se prefăcea că este nebună pentru Hristos, fiind smerită
şi defăimată, încât celelalte surori nici măcar nu mâncau cu
ea la masă, însă ea primea acest lucru cu bucurie. Ascultarea
Isidorei era de mare folos în mănăstire, pentru că ea se făcea
tuturor toate, era foarte blândă şi supusă ca o roabă, având în
minte cuvintele Domnului Hristos: «Cel care va vrea să fie
mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi cel care va vrea să fie
întâiul între voi, să vă fie vouă slugă» (Matei 20,26-27) şi ale
Sfântului Apostol Pavel: «Dacă între voi i se pare cuiva că este
înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept»
(I Corinteni 3,18). Celelalte maici din obşte depuseseră voturile
monahale şi purtau scufie pe cap, în timp ce Isidora se acoperea
cu o cârpă şi umbla întotdeauna desculţă. Niciuna dintre cele
patru sute de călugăriţe nu a văzut-o vreodată pe Isidora să
mănânce, nici măcar o bucăţică de pâine, pentru că ea aduna cu

88
un burete fărâmiturile ce rămâneau de la masă şi spăla oalele,
hrănindu-se doar cu resturile. Isidora n-a ocărât niciodată pe
nimeni şi n-a cârtit, cu toate că ea era ocărâtă şi îmbrâncită.
Din pricina acestei maici i s-a arătat un înger Sfântului Pitirun,
bărbat preaiscusit şi pustnic îmbunătăţit şi i-a zis: «De ce cugeţi
înalt despre isprăvile tale? Vrei să vezi o femeie care este mai
cucernică decât tine? Du-te la mănăstirea de maici din Tavenisi
şi vei afla acolo o călugăriţă care poartă diademă pe cap. Aceea
este mai bună decât tine, căci se luptă cu atâta gloată şi slujeşte
în felurite chipuri tuturor, însă niciodată nu şi-a lăsat mintea să
se îndepărteze de Dumnezeu, pe când tu vieţuieşti aici singur,
dar mintea ta rătăceşte prin cetăţi». Astfel, Pitirun, care nu
ieşise niciodată afară din chilia lui, s-a dus la mănăstirea de
maici din Tavenisi. Când a ajuns acolo, a cerut să-i fie înfăţişate
toate călugăriţele, iar acestea au venit, pentru că Pitirun era
un pustnic vestit, însă Isidora nu se găsea printre ele. Atunci,
schimnicul le-a spus că lipseşte una, iar maicile i-au răspuns că
la bucătărie se mai află o călugăriţă, dar este nebună. Pustnicul
le-a zis: «Aduceţi-o aici şi pe aceea pentru că vreau să o văd!».
Maicile au plecat după Isidora, dar aceasta nu a vrut să meargă
cu ele, fie pentru că şi-a dat seama ce urmează să se întâmple, fie
pentru că avusese parte de o descoperire. Atunci monahiile au
târât-o cu de-a sila după ele, spunându-i: «Sfântul Pitirun vrea
să te vadă». După ce au adus-o, schimnicul i-a văzut cârpa de
pe cap (diadema) şi, căzând la picioarele ei, i-a zis: «Binecuvin-
tează-mă, maică!». Aruncându-se şi ea la picioarele lui, i-a spus:
«Binecuvintează-mă, tu, bunul meu părinte!». Uimite de ceea
ce văd, maicile i-au zis pustnicului: «Avva, nu te face de râs
din cauza unei nebune». Sfântul însă le-a răspuns: «Voi sunteţi
nebune, aceasta este Amma (maică duhovnicească) şi mă rog
lui Dumnezeu să mă învrednicească să am parte de aceeaşi
cinste ca şi ea în ziua judecăţii». Auzind acestea, călugăriţele

89
au căzut la picioarele pustnicului şi au început să mărturisească
necazurile pe care i le pricinuiseră Isidorei. Una a spus: «Eu am
ocărât-o întotdeauna». Alta: «Eu am râs de chipul ei cel smerit».
Şi alta: «Eu de multe ori am vărsat lăturile din străchini deasupra
ei». Iarăşi alta: «Eu am lovit-o cu pumnii». Şi alta: «Eu de
multe ori i-am băgat muştar în nas». Pe scurt, toate maicile au
mărturisit umilinţele la care o supuseseră pe Isidora. Auzind
acestea, Sfântul Pitirun s-a rugat pentru ele, apoi s-a întors la
chilia lui. Iar Sfânta Isidora, neputând răbda cinstea şi slava cu
care o înconjurau maicile, după câteva zile a plecat, în taină, din
mănăstire. Dar unde s-a dus şi s-a ascuns, ori cum s-a mutat la
Domnul, nu a aflat nimeni”1.
Prin cuvintele Sale: „Aşa vor fi cei de la urmă întâi şi cei
dintâi, la urmă”, Mântuitorul ne trimite la finalul parabolei celor
doi fii, unde le-a spus conducătorilor poporului ales: „Adevăr
vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în
Împărăţia lui Dumnezeu. Că a venit Ioan la voi în calea dreptăţii
şi nu i-aţi dat crezare, ci vameşii l-au crezut şi desfrânatele; dar
voi, văzându-l, nici după aceea nu v-aţi căit, ca să-i daţi crezare”
(Matei 21,31-32).
Domnul Hristos a afirmat în încheierea pildei „că mulţi sunt
chemaţi” să ajungă în Împărăţia cerurilor, deci şi conducătorii
iudeilor, pentru că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei
2,4), însă „puţini sunt aleşi”, pentru că aceştia aleg singuri, prin
atitudinea lor, să se încuie afară de Împărăţia lui Dumnezeu.
Din pilda lucrătorilor tocmiţi la vie înţelegem că omul care
nu a făcut fapte bune pe parcursul vieţii sale, dar începe să le
săvârşească la sfârşitul acesteia, este primit de Dumnezeu.
De asemenea, Dumnezeu primeşte şi pocăinţa oamenilor
din al unsprezecelea ceas sau de la sfârşitul vieţii. Vom relata în
1
Patericul…, pp. 247-249.

90
acest sens o întâmplare din literatura duhovnicească. „Undeva
prin Ţara Sfântă, un călugăr a întâlnit într-o zi un om care
plângea cu amar. Văzându-l atât de abătut, l-a întrebat ce necaz
are. Călătorul i-a mărturisit că este un tâlhar, care după mulţi
ani de nelegiuiri şi-a dat seama că a păcătuit atât de mult,
încât Dumnezeu nu-l mai poate ierta şi a hotărât să-şi pună
capăt zilelor. Monahul i-a răspuns: «Dacă îţi iei singur viaţa îţi
mai agoniseşti un păcat foarte grav şi chiar vei pierde pentru
totdeauna posibilitatea iertării lui Dumnezeu». «Oricum pentru
mine e prea târziu. La cât am păcătuit nu mai am nicio nădejde»,
a ripostat răufăcătorul. Avva însă i-a spus: «Dumnezeu te poate
ierta şi acum». Tâlharul a întrebat: «Dacă mă căiesc timp de
douăzeci de ani, pot primi iertarea lui Dumnezeu?». Călugărul
i-a răspuns: «Dacă te căieşti din inimă, nu ai nevoie de atâţia
ani». Răufăcătorul a întrebat: «Îmi sunt de ajuns zece ani de
penitenţă?». «Nici atât. Chiar mai puţin», a replicat omul lui
Dumnezeu. «Un an poate fi suficient?», a întrebat nelegiuitul.
«Şi mai puţin», i-a răspuns monahul. «O lună?», a îngăimat
tâlharul. «Şi mai puţin de-atât», a răspuns călugărul, care l-a
întrebat: «Ştii rugăciunea Tatăl nostru?». «Da, Părinte», a venit
răspunsul. «Atunci rosteşte-o acum, în faţa mea!». Răufăcătorul
a îngenuncheat cu ochii plini de lacrimi şi cu glas tremurător a
început să spună rugăciunea. Când a ajuns la cuvintele: «Şi ne
iartă nouă greşelile noastre» ieromonahul l-a binecuvântat pe
tâlhar, care a căzut la pământ şi a murit pe loc. Călugărul a rămas
surprins, însă şi-a dat seama că pentru acea căinţă scurtă, dar
deosebit de intensă, Dumnezeu i-a iertat toate păcatele”.
„În această întâmplare adevărată, ceva este foarte curios,
şi anume mersul în două sensuri. Monahul mergea în sensul
scăderii penitenţei, iar tâlharul mergea în sensul creşterii
răspunderii lui. Şi pe măsură ce tâlharul respingea scăderea
pocăinţei, în aceeaşi măsură de fapt îşi creştea creditul în

91
vederea iertării, pentru că tot mai mult îşi recunoştea greşeala,
şi dorea să se pocăiască. În momentul în care călugărul a ajuns
să-i reducă la aproape nimic timpul de penitenţă, el ajunsese de
fapt la maximum de căinţă. Şi atunci drept a fost monahul când,
la maximum de căinţă i-a redus penitenţa la simpla cerere: «Şi
ne iartă nouă greşelile noastre»”1.
Dumnezeu este iubitor, îndelung răbdător şi mult milostiv
şi îi aşteaptă pe toţi oamenii, până în ultimul ceas al vieţii lor, să
păşească pe calea ce duce spre rai, însă noi nu ştim când va veni
sfârşitul nostru, de aceea să împlinim cât mai multe fapte bune,
pe parcursul întregii noastre vieţi şi să ne căim pentru păcatele
săvârşite, „căci dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este
credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de
toată nedreptatea” (I Ioan 1,9).

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 458.

92
Pilda celor doi fii

Domnul Hristos le-a zis arhiereilor şi bătrânilor poporului


ales: „«Dar ce părere aveţi?: Un om avea doi fii. Şi a mers la cel
dintâi şi i-a zis: Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea. Iar el,
răspunzând, a zis: Nu vreau! Dar pe urmă, căindu-se, s-a dus. Şi
mergând la al doilea, i-a zis tot aşa. Iar acesta i-a răspuns: Mă
duc, Doamne! Dar nu s-a dus. Care din aceştia doi a făcut voia
tatălui?». Ei i-au zis: «Cel dintâi». Iisus le-a zis: «Adevăr vă spun
că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia
lui Dumnezeu». Că a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi nu
i-aţi dat crezare, ci vameşii l-au crezut şi desfrânatele; dar voi,
văzându-l, nici după aceea nu v-aţi căit, ca să-i daţi crezare”
(Matei 21,28-32).
A doua zi după intrarea Sa triumfală în Ierusalim, „în timp
ce Mântuitorul învăţa în templu, «s-au apropiat de El arhiereii
şi bătrânii poporului şi I-au zis: Cu ce putere faci tu acestea? Şi
cine ţi-a dat această putere?»” (Matei 21,23). Deşi conducătorii
evreilor fuseseră martori la unele fapte ale Domnului Hristos
care dovedeau fără drept de tăgadă puterea Lui, «ei au iubit slava
oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu» (Ioan 12,43) şi
de aceea căutau «ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea pe mâna
stăpânirii şi a puterii guvernatorului şi să-L omoare» (Luca 20,20
şi Ioan 5,16). Mântuitorul însă ştia prea bine că din moment ce
aceştia nu puteau sau nu voiau să-L recunoască pe Dumnezeu
în persoana Sa şi dacă nu erau în stare să vadă în lucrările Sale
dovada caracterului Său divin ei nu aveau să creadă nici mărturia
Lui directă, prin care ar fi declarat că El este Hristos. Mântuitorul
a evitat însă să le dea un răspuns şi le-a spus: «Vă voi întreba şi

93
Eu pe voi un cuvânt; de-Mi veţi răspunde la el, vă voi spune şi Eu
cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan, de unde a fost? Din cer,
sau de la oameni? Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: De vom zice:
Din cer, ne va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare? Iar de vom
zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl au pe Ioan
ca profet. Şi ei, răspunzându-I lui Iisus, au zis: Nu ştim. El le-a zis:
Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea» (Matei 21,24-27).
Răspunsul arhiereilor şi al bătrânilor «nu ştim» era o minciună,
dar aceştia au înţeles situaţia în care se aflau şi au preferat să
mintă pentru a se proteja. Sfântul Ioan Botezătorul a venit pentru
a mărturisi despre Acela a cărui autoritate ei tocmai o puneau la
îndoială. În pustia Iudeii, Înaintemergătorul Domnului arătase
spre Acesta, spunând: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii!» (Ioan 1,29). El L-a botezat în râul Iordan «şi după
ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile I s-au
deschis; şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un
porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind:
Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!» (Matei
3,16-17). Conducătorii iudeilor ştiau prea bine ce se petrecuse pe
malul Iordanului, dar nu îndrăzneau să spună că botezul Sfântului
Ioan era din cer. Dacă l-ar fi recunoscut pe Înaintemergătorul
Domnului ca şi profet, aşa cum de fapt credeau că este, cum ar
fi putut nega mărturia lui de la Iordan? Pe de altă parte, ei nu
puteau spune că botezul Sfântului Ioan era de la oameni, pentru că
poporul îl considera pe acesta proroc. În această situaţie, Domnul
Hristos a relatat parabola celor doi fii”1.
Din experienţa de două mii de ani a creştinismului, putem
afirma că „fiul din această pildă care şi-a refuzat iniţial tatăl, dar
apoi s-a dus să lucreze în vie, simbolizează păgânătatea iniţial
opacă faţă de Lege, dar ulterior dispusă să accepte mesajul
Domnului Hristos despre Legea Nouă, iar fiul care a acceptat
1
Ellen G. White, Op. cit., pp. 200-201.

94
verbal porunca tatălui, dar ulterior nu a împlinit-o, reprezintă
tabăra iudeilor, care au consimţit Legii, dar n-au urmat-o”1.
De asemenea, „prin fiul care a spus: «Mă duc» dar nu s-a
dus, a fost dezvăluit caracterul conducătorilor poporului ales.
Asemenea acestui fiu, conducătorii iudei erau nepocăiţi şi plini
de mulţumire de sine. Viaţa religioasă a evreilor devenise o
prefăcătorie. Când vocea lui Dumnezeu a proclamat Legea pe
muntele Sinai, întregul popor s-a angajat că o va respecta, dar
nu a făcut-o. Când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a le
înfăţişa principiile Legii, ei L-au respins. Domnul Hristos le
oferise conducătorilor iudei din zilele Sale nenumărate dovezi
ale autorităţii şi puterii Sale dumnezeieşti, dar aceştia nu erau
dispuşi să le accepte. Mântuitorul le-a arătat că ei continuau să
nu creadă, pentru că nu aveau spiritul care conduce la ascultare,
de aceea le-a spus: «Voi aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu de
dragul datinii voastre. Făţarnicilor, bine a profeţit despre voi
Isaia, când a zis: Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi
Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Şi
zadarnic Mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături omeneşti»
(Matei 15,6-9)”2.
„Printre cei care se aflau în preajma Domnului Hristos erau
cărturari, farisei, preoţi şi bătrâni ai poporului şi, după ce le-a
spus parabola celor doi fii, Mântuitorul le-a adresat ascultătorilor
Săi următoarea întrebare: «Care din aceştia doi a făcut voia
tatălui? Ei i-au zis: Cel dintâi. Iisus le-a zis: Adevăr vă spun
că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia
lui Dumnezeu. Că a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi nu
i-aţi dat crezare, ci vameşii l-au crezut şi desfrânatele; dar voi,
văzându-l, nici după aceea nu v-aţi căit, ca să-i daţi crezare»”3.
1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 239-240.
2
Ellen G. White, Op. cit., pp. 201-202.
3
Ibidem, p. 202.

95
„Vameşii şi desfrânatele, a căror penitenţă voi o priviţi aproape
ca imposibilă, sunt mai aproape de Dumnezeu decât voi! Ei n-au
dat ascultare chemării lui Dumnezeu, însă au manifestat părere de
rău şi pocăinţă, de aceea sunt primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu
şi voi nu. Dar mai există încă un motiv pentru care ei se află
mai aproape de Dumnezeu decât pioşii care nu înţeleg iubirea
Domnului Hristos pentru păcătoşi, faptul că acestora li s-a iertat
mai mult, pentru aceea şi iubesc mai mult (Luca 7,40-43)”1.
„Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit adevărul şi, prin
predica lui, păcătoşii au fost convinşi şi convertiţi. Aceştia urmau
să intre în Împărăţia cerurilor înaintea celor care s-au împotrivit
avertizării solemne prin atitudinea lor de îndreptăţire de sine.
Vameşii şi desfrânatele erau ignoranţi, însă aceşti oameni învăţaţi
cunoşteau calea adevărului, dar, cu toate acestea, ei refuzau să
meargă pe calea spre rai. Adevărul care ar fi trebuit să fie pentru
ei o mireasmă de viaţă spre viaţă devenise o miasmă de moarte
spre moarte. Păcătoşii înrăiţi, dezgustaţi de ei înşişi, primiseră
botezul Sfântului Ioan, dar aceşti învăţători erau ipocriţi. Inima
lor încăpăţânată i-a împiedicat să accepte adevărul”2.
„Domnul Hristos nu le-a spus: «Voi nu puteţi intra în Îm-
părăţia cerurilor», ci le-a arătat că obstacolul care îi împiedica să
intre era creat chiar de ei înşişi. Pentru conducătorii iudeilor uşa
era încă deschisă, invitaţia continua să le fie adresată. Mântuitorul
dorea foarte mult să-i vadă convinşi şi convertiţi, dar aceştia îşi
petrecuseră viaţa practicând nişte ceremonii religioase pe care le
considerau prea sfinte pentru a fi legate de preocupările lumeşti.
Prin urmare, ei presupuneau că viaţa lor era întru totul religioasă.
Dar ei îşi îndeplineau ceremoniile cu scopul de a fi văzuţi de
oameni, pentru ca lumea să-i considere nişte persoane evlavioase
şi consacrate. Deşi pretindeau că ascultă de Dumnezeu, ei refuzau
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 162.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 202.

96
să facă aceasta. Ei nu erau nişte împlinitori ai adevărului pe care
susţineau că îl prezintă altora”1.
Domnul Hristos le-a spus evreilor că Sfântul Ioan
Botezătorul este „mai mult decât un proroc” (Matei 11,9) în
sensul că el „este cel despre care s-a scris: Iată, Eu îl trimit
înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-ţi va pregăti calea de
dinaintea Ta” (Matei 11,10). Mântuitorul a afirmat acest lucru
pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a fost Înaintemegătorul Lui,
dar şi un proroc despre care s-a profeţit în Vechiul Testament.
După această afirmaţie, Domnul Hristos a evidenţiat faptul că
Sfântul Ioan Botezătorul nu se remarcă numai între profeţi, ci
între toţi oamenii, pentru că a adăugat: „Adevăr vă grăiesc: Între
cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan
Botezătorul” (Matei 11,11).
Sfântul Ioan Botezătorul a avut o autoritate atât de mare
între evrei, fiind singurul dintre proroci despre care „se întrebau
toţi, în inimile lor, dacă nu cumva el este Hristosul?” (Luca 3,15).
„Cuvintele Înaintemergătorului au fost pline de putere. El
şi-a vestit solia din partea lui Dumnezeu fără şovăire, mustrând
păcatele tuturor evreilor şi poruncindu-le să împlinească faptele
Împărăţiei cerurilor. El nu a făcut niciun compromis cu păcatul
şi mulţi au fost întorşi de la calea lor cea nelegiuită. Dacă
mărturisirea lor de credinţă ar fi fost sinceră, conducătorii iudei ar
fi acceptat mărturia Sfântului Ioan şi pe Domnul Hristos ca Mesia,
dar ei nu au dovedit că în viaţa lor existau roadele pocăinţei şi
ale neprihănirii. Tocmai oamenii pe care ei îi dispreţuiau atât de
mult erau cei care se grăbeau să intre înaintea lor în Împărăţia
lui Dumnezeu”2.
„Majoritatea exegeţilor Sfintei Scripturi sunt de acord că
tema parabolei celor doi fii este coerenţa necesară între vorbe şi
1
Ibidem, p. 203.
2
Ibidem.

97
fapte. În lumea veche există o temă frecventă. Ce este preferabil?
Să promiţi şi să nu faci, sau să fii rezervat, dar să adopţi, în final,
cuminţenia faptei? Dar, şi de data aceasta, parabola este mai
nuanţată. Contează, fireşte, conformitatea neabătută dintre gând,
intenţie, cuvânt şi acţiune, dar elanul vieţii nu poate fi redus la
o maximă comportamentală limpede. Cu toţii spunem, adesea,
că cel care una vorbeşte şi alta face nu este credibil. Dar aici
lucrurile stau altfel: E mai bine să faci altceva decât zici, dacă
ceea ce zici este îndoielnic. Mai mult: Ceea ce zici nu te obligă
la o consecvenţă necondiţionată, dacă, între timp, realizezi lipsa
de temei, sminteala vorbelor tale. Poţi spune o prostie, dacă nu
chiar o ticăloşie (unii au văzut în «nu»-ul primului fiu nu un
simplu refuz, ci o formă de rebeliune), dar nu e exclus să-ţi pară
rău pentru nesupunerea ta, să te căieşti şi să te îndrepţi. Parabola
acordă un loc privilegiat căinţei, înţeleasă nu doar ca răzgândire
mentală, ci ca afect restaurator. Nu e vorba să înţelegi că ai greşit,
ci să regreţi intens, să fii tulburat sufleteşte de greşeala ta”1.
„Pilda este şi un mod de a amenda tendinţa ortopraxiei de
a-ţi manifesta evlavia doar cu gura, fără participarea inimii şi a
faptelor (conform şi Matei 7,6 şi 15,8–9, cu anticipări explicite
la Isaia 29,13 şi Iezechiel 33,31). Isaia face aluzie şi la înclinaţia
dreptcredinciosului superficial de a respecta mai curând cutuma
omenească, datina cvasi-folclorică, decât Cuvântul însuşi al lui
Dumnezeu: «Şi a zis Domnul: Poporul acesta se apropie de Mine
cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de
Mine; dar zadarnic Mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături
omeneşti». În acelaşi timp, textul reuşeşte să demonteze imaginea
convenţională a unui Dumnezeu care judecă după criterii legaliste
curente. Calea dreptăţii propusă de Sfântul Ioan Botezătorul este
urmată mai degrabă de vameşi şi desfrânate decât de păstrătorii
instituţionalizaţi ai Legii. Cu alte cuvinte, se întâmplă ca voia
1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 240.

98
Tatălui să fie împlinită de cei îndeobşte dispreţuiţi, iar nu de cei
îndreptăţiţi, instalaţi, somnolent, în propriul lor prestigiu”1.
„În predica de pe Munte, Domnul Hristos a spus: «Nu tot
cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor,
ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri» (Matei 7,21).
Dovada sincerităţii nu constă în cuvinte, ci în fapte. Mântuitorul
nu i-a întrebat pe oameni: «Ce spuneţi voi mai mult decât alţii?
Ci, ce faceţi mai mult decât alţii» (Matei 5,47). Cât de pline
de semnificaţie sunt cuvintele Sale: «De vreme ce ştiţi acestea,
fericiţi veţi fi de le veţi face» (Ioan 13,17). Cuvintele nu au nicio
valoare, dacă nu sunt însoţite de fapte corespunzătoare. Aceasta
este învăţătura parabolei celor doi fii”2.

1
Ibidem, p. 241.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 199.

99
Pilda celor doi fii
(altă interpretare)

Pornind de la faptul că nu există concordanţă între cele


afirmate şi săvârşite de cei doi fii din parabolă, în sensul că primul
a spus că nu acceptă porunca tatălui de a lucra în vie, dar în
cele din urmă s-a supus acesteia, în timp ce fratele său a făcut
contrariul, adică a afirmat că merge în vie, dar nu s-a dus, în cele
ce urmează vom vorbi despre importanţa faptelor bune pentru
mântuire, întrucât aceasta este înţeleasă diferit faţă de noi, de
către adepţii unor confesiuni creştine.
Din punctul nostru de vedere, pe temeiul Sfintei Scripturi,
pentru a se mântui, creştinul are nevoie de trei elemente: Har,
credinţă şi fapte bune.
Harul este o putere, o energie sau o lucrare care izvorăşte
din Dumnezeu, prin care Acesta acţionează asupra omului şi a
lumii întregi. În urma păcatului protopărinţilor Adam şi Eva din
rai comuniunea sau legătura harică dintre Dumnezeu şi om a
fost mult slăbită. Harul lui Dumnezeu ne ajută să împlinim tot
lucrul bun şi fără el nu ne putem mântui, de aceea Sfântul Pavel
a afirmat: „Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2,5).
În acelaşi timp însă, Dumnezeu nu îl mântuieşte pe om
numai prin harul Său, nesocotindu-i voinţa, pentru că în acest
fel nu i-ar respecta libertatea cu care l-a înzestrat. Din cuvintele
Apostolului neamurilor: „În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă”
(Efeseni 2,8), constatăm că pe lângă har, în lucrarea mântuirii
avem nevoie şi de credinţă, pentru că „fără credinţă nu este cu
putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de

100
Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor
celor care Îl caută” (Evrei 11,6). Aşadar, cu toate că „Dumnezeu
face primul pas în mântuirea omului, prin oferirea harului Său, El
aşteaptă ca omul, la rândul lui, să se pună în mişcare, mai întâi
prin consimţământ, iar apoi printr-o conlucrare tot mai deplină,
care se face prin credinţă şi fapte bune”1.
„Credinţa este adeziunea totală şi liberă a spiritului omenesc
la revelaţia dumnezeiască, păstrată în Biserică, adeziune izvorâtă
din har şi pe temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale”2.
Prin credinţă suntem convinşi de anumite lucruri şi realităţi pe
care nu le putem cunoaşte sau percepe în mod direct, prin raţiune,
şi acceptăm ca adevărate anumite descoperiri făcute nouă de către
Dumnezeu, de aceea Sfântul Apostol Pavel spune despre credinţă
că „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor
celor nevăzute” (Evrei 11,1).
„Credinţa este un simţ spiritual ce intră în atingere cu lumea
dumnezeiască şi tainică, aşa cum intră simţul văzului trupesc în
atingere cu lucrurile văzute. Prin ea intră înţelesurile sau puterile
dumnezeieşti pline de taină în suflet, cum intră razele lucrurilor
văzute prin ochii sensibili în fiinţa noastră”3. „Credinţa este poarta
vieţii veşnice, începutul relaţiei noastre cu Dumnezeu şi men-
ţinerea acestei relaţii”4.
1
Pr. Lect. Dr. Iosif Aurel Ferenţ, Învăţătura despre sfântul har privită
interconfesional, implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, Editura
Bunavestire, Beiuş, 2001, p. 56.
2
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi,
Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean: Teologia Morală
Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1980, vol. II, p. 23.
3
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introduceri şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, vol. X, Bucureşti, 1981, p. 361, nota 440.
4
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi,
Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 26.

101
Dacă harul lui Dumnezeu singur nu îl mântuieşte pe
om, nici simpla credinţă nu o poate face, după cum a afirmat
Sfântul Iacov, „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are
credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi
cineva dintre voi le-ar zice: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă
şi săturaţi-vă», dar fără să le dea cele trebuincioase trupului,
care-ar fi folosul? Aşa şi credinţa: Dacă nu are fapte, doar în
ea însăşi este moartă, căci din fapte este îndreptat omul şi nu
numai din credinţă” (Iacov 2,14-17 şi 24).
Rodul întâlnirii şi conlucrării dintre harul lui Dumnezeu
şi credinţa omului sunt faptele bune sau cele conforme cu voia
lui Dumnezeu exprimată în porunci, pe care suntem datori să le
împlinim dacă vrem să ne mântuim, pentru că aşa cum a mărturisit
Sfântul Apostol Pavel, noi suntem făptura lui Dumnezeu, „zidiţi
în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu mai dinainte
le-a gătit, pentru ca noi să umblăm întru ele” (Efeseni 2,10).
Sfântul Maxim Mărturisitorul a scris şi el: „Să nu zici
că simpla credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos poate să te
mântuiască. Aceasta este cu neputinţă de nu vei dobândi şi iubirea
faţă de El prin fapte, doar despre credinţa simplă s-a scris: «Şi
dracii cred şi se cutremură»” (Iacov 2,19)”1.
Importanţa capitală a faptelor bune în vederea realizării
mântuirii o vedem prezentată la finalul Evangheliei după
Matei, în care este înfăţişată judecata de apoi, când Dumnezeu
Judecătorul le va spune celor de-a stânga Sa: „Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului
şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc;
însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi
1
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Ediţia
a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, vol. II, p. 66.

102
primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu
M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde aceştia, zicând: «Doamne,
când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau
bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?». El însă le va răspunde,
zicând: «Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre
aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia
la osândă veşnică” (Matei 25,41-45). Din cuvintele rostite de
Dumnezeu Judecătorul constatăm că cei osândiţi la pedeapsa
veşnică nu au fost condamnaţi pentru săvârşirea anumitor păcate,
ci au fost pedepsiţi pentru faptele bune pe care erau datori să le
săvârşească, dar nu le-au împlinit.
Din punctul de vedere al protestanţilor, mântuirea se obţine
numai prin harul lui Dumnezeu (sola gratia) şi prin credinţă (sola
fide), fără ca omul să aibă vreun rol în dobândirea ei, pentru că
Dumnezeu îi oferă mântuirea ca pe un favor sau dar nemeritat
făcut de dragul Domnului Hristos.
„Disputa dintre protestantism şi celelalte confesiuni
creştine cu privire la forţa (respectiv irelevanţa) faptelor bune pe
drumul spre mântuire e un exemplu caracteristic al transformării
mesajului Domnului Hristos în ideologie. Textele evanghelice
furnizează tot atâtea argumente pentru a impune credinţa drept
criteriu ireductibil al intrării în Împărăţia lui Dumnezeu sau
pentru a dovedi importanţa faptelor, în speţă a faptelor bune.
Până şi Sfântul Apostol Pavel, avocatul mereu invocat al teologiei
protestante, este explicit, când e vorba de rolul şi rostul faptei.
«Dreapta judecată a lui Dumnezeu va da fiecăruia după faptele
lui» (Romani 2,5-6). Sau: «Pentru că noi toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru
ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine,
ori rău» (II Corinteni 5,10). Credinciosului i se cere să fie «nu
un ascultător care uită, ci un împlinitor care face» (Iacov 1,25).
Sfântul Ioan Evanghelistul a scris şi el: «Să nu iubim cu vorba,

103
nici cu vorbirea, ci-n faptă şi-n adevăr» (I Ioan 3,18). Există însă
şi suficiente elemente pentru un contra-discurs. Fără credinţă,
fapta cade în performanţă statistică: «Tot ce nu-i din credinţă e
păcat» (Romani 14,23). Nu există, aşadar, îndreptăţire în afara
credinţei. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu pare să fie raţiunea
suficientă, pre-condiţia decisivă a vieţii veşnice: «Că aceasta este
voia Tatălui Meu, ca tot cel care-L vede pe Fiul şi crede în El să
aibă viaţă veşnică» (Ioan 6,40) sau: «Fără Mine nu puteţi face
nimic» (Ioan 15,5). Cu alte cuvinte, orice înfăptuire are ca prim
moment postulatul unei prezenţe justificatoare, al unei motivaţii
transcendente, fără de care ea se iroseşte în pragmatism vid”1.
„Dacă faptul de a crede nu anulează supra-evaluarea de
sine şi sub-evaluarea celuilalt, dacă asumarea credinţei nu se
percepe nemijlocit în felul în care te porţi cu tine şi, mai ales,
cu semenii tăi, ea nu e creditabilă şi nici mântuitoare. Aşadar,
a face, dar a şti ce faci. A şti, dar a face potrivit cu ceea ce ştii,
conform celor afirmate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan:
«De vreme ce ştiţi acestea, fericiţi veţi fi de le veţi face» (Ioan
13,17). Pentru cei care «nu ştiu ce fac» (Luca 23,34) te poţi ruga,
fără a pierde din vedere însă că şi fapta, şi ignoranţa lor sunt, în
egală măsură, vinovate”2.
„Dacă Mântuitorul este luat în serios ca model, atunci toată
această paradoxală dispută teoretică despre faptă se rezolvă de la
sine. Domnul Hristos este «Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14,6).
Cum se poate distinge, înlăuntrul acestei triade, ce e faptă şi ce
e contemplativitate, ce e învăţătură şi ce trăire? Calea este, prin
definiţie, mişcare, spaţiu al acţiunii, dar e indiscernabil asociată
cu căutarea adevărului şi cu exigenţa asumării existenţiale”3.

1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 231-232.
2
Ibidem, pp. 232-233.
3
Ibidem, p. 233.

104
Pilda lucrătorilor celor răi

„Zis-a Domnul: Ascultaţi pilda aceasta: Era un om


oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu
gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor,
iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe
slugile sale la lucrători ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând
mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta
au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât
cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe
fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei,
văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi
să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe
el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Zis-a lor Iisus: Deci, când
va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns:
Pe aceştia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători,
care vor da roadele la timpul lor. Iar Iisus a zis: De aceea vă
spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va
da neamului care va face roadele ei. Au n-aţi citit niciodată în
Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns
să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este
lucru minunat în ochii noştri?». Cine va cădea pe piatra aceasta
se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi». Iar arhiereii şi
fariseii, auzindu-I parabola, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi
căutând să-L prindă, s-au temut de mulţime, pentru că îl socotea
profet” (Matei 21,33-46).
„Şi a început Iisus să le vorbească în parabole: Un om a
sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit
turn şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi s-a dus departe. Şi la

105
vremea cuvenită a trimis la lucrători un slujitor ca să ia de la ei
din roada viei. Iar ei, prinzându-l, l-au bătut şi i-au dat drumul
fără nimic. Şi din nou a trimis la ei un slujitor, dar şi pe acela,
lovindu-l cu pietre, i-au spart capul şi l-au izgonit cu ocară.
Şi a trimis un altul. Dar pe acela l-au ucis; şi pe mulţi alţii, pe
unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Încă îl mai avea pe
un fiu al său iubit, şi în cele din urmă l-a trimis la lucrători
spunându-şi: De fiul meu se vor ruşina. Dar acei lucrători au
zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi
moştenirea va fi a noastră. Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi
l-au aruncat afară din vie. Ce va face dar stăpânul viei? Va veni
şi pe lucrători îi va pierde, iar via o va da pe seama altora. Oare
nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o
ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului; de la Domnul s-a
făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri? Şi căutau să-L
prindă, dar se temeau de popor; fiindcă înţeleseseră că împotriva
lor a spus parabola. Şi lăsându-L, s-au dus” (Marcu 12,1-12).
„Un om a sădit vie şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi a
plecat departe pentru multă vreme. Şi la vremea cuvenită a trimis
la lucrători un slujitor ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă,
bătându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a trimis apoi un alt slujitor;
dar ei, bătându-l şi pe acela şi batjocorindu-l, l-au trimis fără
nimic. Şi după aceea l-a trimis pe al treilea; dar ei, rănindu-l
şi pe acela, l-au alungat. Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Îl
voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate că de el se vor ruşina.
Dar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta
este moştenitorul; să-l omorâm, pentru ca moştenirea să fie a
noastră. Şi, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Aşadar, ce le
va face acestora stăpânul viei? Va veni, şi pe acei lucrători îi
va pierde, iar via o va da altora. Iar ei, auzind, au zis: Să nu
fie! El însă, privind la ei, a zis: Aşadar, ce înseamnă ceea ce e
scris: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns

106
în capul unghiului? Tot cel ce va cădea pe piatra aceasta se va
sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi. Şi cărturarii
şi arhiereii căutau să pună mâna pe El chiar în ceasul acela, dar
se temeau de popor; că înţeleseseră că împotriva lor a spus El
această parabolă” (Luca 20,9-19).
„Dacă cele mai multe pilde ale Domnului Hristos sunt,
de fapt, nişte comparaţii dezvoltate, pilda despre lucrătorii cei
răi ai viei cuprinde mai multe detalii cu valoare simbolică sau
alegorică. Ea este ceea ce se numeşte o «parabolă alegorizantă».
La tâlcuirea acestor parabole, nu avem altceva de făcut decât ca,
reducând pilda la o comparaţie cât mai simplă, să extragem lecţia
pe care Mântuitorul a voit s-o dea ascultătorilor Săi prin această
parabolă; şi, desigur, lecţia pe care Evangheliştii au avut-o în
vedere pentru cititorii Evangheliilor lor. În schimb, în «parabolele
alegorizante», mai multe din detaliile «tabloului» nu au numai
rostul de a contura mai bine acest tablou sau de a-l face mai viu,
ci au o valoare simbolică sau alegorică, aceste detalii au, adică, şi
un alt sens decât sensul lor literal. La tâlcuirea, uneia dintre aceste
parabole, va trebui deci nu numai să extragem «lecţia» parabolei,
ci, de asemenea, să evidenţiem sensul simbolic sau alegoric al
acelora dintre detalii care comportă un astfel de sens”1.
„Pilda despre lucrătorii cei răi ai viei este ceea ce se
numeşte o parabolă despre istoria mântuirii. Ea arată ce a făcut
Dumnezeu pentru mântuirea omului şi cât de vinovaţi sunt cei
care nu răspund pe măsură harului lui Dumnezeu”2.
„În această parabolă, Domnul Hristos preia un text al pro-
rocului Isaia, pe care-l desăvârşeşte. Profetul, gândindu-se la
răbdarea lui Dumnezeu cu israeliţii, a scris: «Vreau să-i cânt
prietenului meu cântecul lui de iubire pentru via lui. Prietenul
meu avea o vie pe un deal înalt, în pământ mănos. El a îngrădit-o,
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 180.
2
Ibidem.

107
a săpat şanţ împrejurul ei, a sădit-o cu viţă de bun soi, în mijlocul
ei a zidit un turn şi a săpat un loc pentru teasc. Şi aştepta să facă
struguri, dar ea a făcut aguridă» (Isaia 5,1-2)”1.
„Mântuitorul preia această parabolă profetică, bine cunos-
cută iudeilor. În textele celor trei Evanghelii care o redau regăsim
aceleaşi detalii cu privire la tot ceea ce a făcut stăpânul viei pentru
via sa. În parabola evanghelică apar însă câteva elemente noi,
astfel încât această pildă despre istoria mântuirii este, am putea
spune, «adusă la zi», până la trimiterea Fiului lui Dumnezeu în
lume şi la uciderea Lui, şi are loc o deplasare de accent, lecţia
parabolei vizând responsabilitatea lucrătorilor şi pedeapsa care-i
aşteaptă pe aceştia”2.
„Domnul Hristos desăvârşeşte parabola preluată din Vechiul
Testament. Şi felul în care o alcătuieşte are două dimensiuni:
Una istorică şi una profetică. Dimensiunea istorică se referă la
atitudinea lui Dumnezeu faţă de evreii neascultători de-a lungul
veacurilor. Dimensiunea profetică se referă la ceea ce-I vor face
iudeii în viitor Lui Însuşi şi la faptul că păgânii se vor converti şi
vor intra în Împărăţia cerurilor”3.
Mântuitorul Îşi începe parabola prin cuvintele: „Era un om
oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu
gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor,
iar el s-a dus departe”.
„Ca şi în textul din Isaia, stăpânul viei este Dumnezeu
Însuşi, iar via este poporul ales”4. „Dumnezeu îi învăţase pe evrei

1
Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Drept învăţând cuvântul
adevărului Tău, Carte de predici, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp.
323-324.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 182.
3
Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Op. cit., p. 324.
4
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 183.

108
că El era proprietarul viei şi că toate posesiunile lor le fuseseră
încredinţate spre administrare, ca să fie folosite pentru El”1.
„Pe stăpânul viei din parabolă, adică pe Dumnezeu, oamenii
Îl consideră departe din cauza păcatelor lor”2.
„În această pildă avem un tablou luat din viaţa obişnuită.
Cultivarea viţei-de-vie era o ocupaţie străveche în pământul
Canaanului. Sfânta Scriptură ne spune, de pildă, că Noe, îndată
după potop, «a sădit vie» (Facere 9,20). Când Moise a trimis
iscoade în pământul Canaanului, Iosua şi Caleb, ca dovadă a
rodniciei pământului făgăduinţei, printre altele, au adus înaintea
israeliţilor, purtată pe o pârghie, o viţă-de-vie cu un strugure de
o mărime neobişnuită (Numeri 13,23-27). Până astăzi se pot
vedea în Ţara Sfântă vii frumoase, îngrijite ca şi via din Isaia
5,1-2. Astfel, de pildă, călătorind pe drumul dinspre Betleem
spre Hebron, poţi vedea dealurile pietroase, dar totuşi «mănoase»
(Isaia 5,1), ale acelor locuri plantate cu viţă-de-vie «de soi bun»
(Isaia 5,2); pietrele adunate de pe locul plantat sunt folosite
atât pentru zidurile care susţin terasele, cât şi pentru gardurile
împrejmuitoare, şi unele şi celelalte fiind zidite din pietre fără
mortar între ele; tot astfel sunt zidite şi turnurile, de unde via
este păzită împotriva răpitorilor (mai ales, în perioada în care
se coc strugurii, împotriva păsărilor). Teascul, spre deosebire
de teascurile de la noi, este săpat. Căci, într-adevăr, aşa sunt
teascurile pentru struguri în Ţara Sfântă. Mai peste tot, sub stratul
subţire de pământ, dai de stâncă”3.
Via din această parabolă este poporul ales. Psalmistul îi măr-
turiseşte în acest sens lui Dumnezeu: „Via din Egipt ai mutat-o;
izgonit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. Cale ai făcut înaintea
ei şi i-ai răsădit rădăcinile şi s-a umplut pământul” (Psalmul
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 216.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 82.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 181.

109
79,9-10). Psalmistul face aici referire la ieşirea evreilor din robia
egipteană, sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, peregrinările
prin pustiu şi aşezarea lor în Canaan, Ţara Făgăduinţei.
După ce a vorbit despre cântecul de iubire al prietenului său
pentru via lui, prorocul Isaia a scris: „Via Domnului Atotţiitorului
este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă.
El nădăjduia ca aceasta să fie un popor fără păcate, dar
iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să rodească dreptate, dar
iată: răzvrătire” (Isaia 5,7). Dumnezeu le-a mai trimis evreilor
acest mesaj prin gura profetului Ieremia: „Eu te-am sădit pe tine
viţă roditoare şi de cel mai bun soi: Cum te-ai schimbat şi te-ai
prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” (Ieremia 2,21).
De asemenea, „scopul lui Dumnezeu era ca prin poporul
ales să împartă binecuvântări bogate asupra tuturor popoarelor.
Prin Israel trebuia să fie pregătită calea pentru răspândirea luminii
Sale în întreaga lume”1.
„«Lucrătorii» cărora Dumnezeu le-a încredinţat îngrijirea
viei Sale şi din mâna cărora El aşteaptă roadele sunt păstorii
lui Israel, şefii spirituali ai iudaismului, mai-marii preoţilor
mozaici, precum şi cărturarii şi fariseii. Despre ei este vorba în
context. Parabola, alături de pilda cu cei doi fii, este un răspuns
dat «arhiereilor şi bătrânilor poporului». Sfântul Evanghelist
Matei a consemnat că, ascultând aceste pilde, «arhiereii şi fariseii
au înţeles că despre ei vorbeşte»”2.
„Gardul cu care a fost împrejmuită via simbolizează Legea
Veche”3, descoperită de Dumnezeu lui Moise în Muntele Sinai,
prin împlinirea căreia evreii îşi realizau menirea de popor ales şi
prin care erau feriţi de amestecul cu celelalte neamuri şi mai ales
cu religiile lor politeiste.
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 210.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 183.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 82.

110
„Turnul despre care se vorbeşte în parabolă reprezintă
templul iudaic din Ierusalim”1.
„În viile din Ţara Sfântă, un loc cu piatră tare şi netedă este
amenajat ca teasc, pe două nivele: Sus, o suprafaţă netedă şi cu un
canal de jur-împrejur, este locul pe care se vor zdrobi strugurii,
prin rularea deasupra lor a unei pietre grele în formă de trunchi
de con; iar ceva mai jos este cavitatea săpată în stâncă în care se
adună mustul”2.
„Teascul simbolizează jertfelnicul templului din
Ierusalim”3.
„În plecarea departe a stăpânului, Sfântul Ioan Gură de Aur
vede, pe de o parte, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în relaţie
cu noi, iar pe de alta, spaţiul libertăţii noastre”4.
Domnul Hristos spune în continuarea parabolei: „Când a
sosit timpul roadelor, stăpânul a trimis pe slugile sale la lucrători
ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una
au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au
făcut cu ele tot aşa”.
„Aşadar, stăpânul viei nu-şi primeşte roadele aşteptate
nu atât din pricina viei înseşi, ci pentru că lucrătorii viei sunt
necredincioşi legământului făcut”5.
„Pentru a cunoaşte contextul în care Mântuitorul a rostit
această pildă, este necesar să ştim că în timpul Lui întreaga vale
superioară a Iordanului, probabil şi ţărmurile de nord şi nord-vest
ale Lacului Ghenizaret şi, de asemenea, o mare parte a platoului
galileean aveau caracter de latifundii şi erau în mâinile unor

1
Ibidem.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 181-182.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 82.
4
Ibidem.
5
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 183.

111
moşieri străini. Numeroşi dintre aceşti moşieri trăiau în străinătate
şi poate că erau priviţi ca nişte străini. Arendaşii pot să-şi ia
libertăţi faţă de trimişii stăpânului, ca în această parabolă, numai
dacă acesta trăieşte în străinătate. Un astfel de comportament
se datora atitudinii revoluţionare a ţăranilor galileeni faţă de
latifundiarii străini, care fusese stârnită de mişcarea zeloţilor, ce
îşi avea cartierul general în Galileea”1.
Slugile trimise, rând pe rând, de stăpânul viei la lucrători
sunt prorocii. După ce poporul ales s-a maturizat şi trebuia să
aducă roadele credinţei, Dumnezeu trimitea din vreme în vreme
câte un profet, pentru a-i îndemna pe evrei să împlinească Legea.
Asemenea slugilor din parabolă, prorocii nu au fost bine primiţi
de evrei, ci au fost prigoniţi, bătuţi sau chiar omorâţi, pentru că
îi mustrau pe evrei pentru păcatele lor şi încercau să-i aducă pe
calea lui Dumnezeu.
Dintre prorocii Vechiului Testament, unii au scris cărţi, cum
sunt cei patru profeţi mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel; şi
cei doisprezece profeţi mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Între
prorocii care au o operă scrisă se mai numără Moise şi David.
Alţi profeţi însă nu au primit de la Dumnezeu porunca de
a scrie cărţi, ceea ce nu înseamnă că ei sunt lipsiţi de importanţă.
Între aceştia se numără: Samuel, Natan, Ilie, Elisei şi Sfântul Ioan
Botezătorul, la care se pot adăuga şi prorociţe, precum „Ana, fiica
lui Fanuel, din seminţia lui Aşer” (Luca 2,36).
Profeţii care nu au scris cărţi nu sunt cu nimic mai prejos
decât cei care au o operă scrisă, astfel: Samuel a fost ultimul
judecător al poporului ales şi cel care i-a uns pe primii doi regi
ai evreilor: Saul şi David. Sfântul Ilie a fost singurul proroc din
Vechiul Testament care a înviat o persoană, iar pentru sfinţenia
vieţii lui a fost înălţat la cer într-un car de foc. Sfântul Ioan
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 81.

112
Botezătorul a fost profetul care a făcut legătura dintre Vechiul şi
Noul Testament. El nu doar a prorocit despre Mesia cel făgăduit,
ci I-a fost Înaintemergător şi Botezător. Despre acesta Domnul
Hristos Însuşi a afirmat: „Adevăr vă grăiesc: Între cei născuţi
din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul”
(Matei 11,11).
Dintre profeţii prigoniţi şi omorâţi de evrei vom menţiona
că Miheia a fost bătut. „Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul.
Ieremia era să fie omorât de două ori, iar cartea cu prorociile sale
a fost arsă în foc de regele Ioiachim. Despre uciderea cu pietre
a unuia dintre profeţii trimişi de Dumnezeu la păstorii lui Israel
- «Zaharia, fiul lui Varachia», - vorbeşte Mântuitorul Însuşi,
acuzându-i pe cărturari şi farisei de această crimă (Matei 23,35)”1,
„Sfântului Ioan Botezătorul i-a fost tăiat capul cu sabia”2, la
porunca regelui Irod.
„În Epistola către Evrei Sfântul Apostol Pavel înşiră o
listă impresionantă de suferinţe şi prigoane îndurate de slugile
stăpânului viei din partea lucrătorilor: «Au fost chinuiţi, alţii au
suferit batjocoriri şi bice, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost
ucişi cu pietre, au fost sfârtecaţi, au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au
murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră,
lipsiţi, strâmtoraţi, înjosiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică,
au rătăcit în pustiuri, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile
pământului» (Evrei 11,35-38)”3.
„La un moment dat, Domnul Hristos a zis: «Ierusalime,
Ierusalime, care-i omori pe proroci şi-i ucizi cu pietre pe cei
trimişi la tine» (Matei 23,37). Parabola lucrătorilor cei răi ai viei

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 183.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 133.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 183-184.

113
nu este decât un ecou al acestui cuvânt al Mântuitorului, despre
felul cum au fost trataţi trimişii lui Dumnezeu în lume”1.
Domnul Hristos spune în continuarea pildei: „La urmă,
stăpânul a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul
meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este
moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis”.
Fiul stăpânului din parabolă este Fiul lui Dumnezeu, care
a venit în lume pentru mântuirea ei.
„Dacă cele spuse despre primirea slugilor ţin de istorie, cele
afirmate despre fiul din pildă reprezintă o profeţie”2, „pentru că
Mântuitorul viza aici comportamentul căpeteniilor poporului faţă
de propria-I persoană”3.
„După slugi, este trimis la lucrătorii viei însuşi fiul, moşte-
nitorul stăpânului. Dumnezeu Îl trimite la poporul Său pe Însuşi
Fiul Său Cel preaiubit. Dar nici de El nu se ruşinează păstorii cei
răi ai lui Israel. Ei hotărăsc să-L omoare. Şi, cu grabă, îşi şi pun
în aplicare planul ucigaş”4.
„Sosirea fiului îi face pe lucrători să presupună că
proprietarul este mort şi că fiul a venit pentru a-şi lua în primire
moştenirea. Aceştia consideră că, după îndepărtarea unicului
moştenitor, ei vor fi în măsură să pună mâna pe proprietate
fără nicio piedică. Este vădit că ei au în minte acea lege după
care, în circumstanţe speciale, o moştenire poate fi privită ca
proprietate fără stăpân, care poate fi reclamată de oricine, cu
condiţia ca dreptul prioritar să aparţină acelui pretendent care
se prezintă primul. Astfel, dacă îl omoară pe moştenitor, via
rămâne fără proprietar, şi ei o pot pretinde ca fiind primii la

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 298.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 184.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 84.
4
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 184.

114
faţa locului”1. „Însă nu există nicio dovadă că ar fi existat vreo
situaţie în Israel, în care ucigaşul să aibă dreptul să-şi însuşească
proprietatea celui ucis”2.
„În Evanghelia după Marcu citim că «lucrătorii au pus
mâna pe fiul stăpânului, l-au omorât şi l-au aruncat afară
din vie». Acest aspect al parabolei subliniază, pur şi simplu,
întreaga întindere a fărădelegii lucrătorilor: Ei ajung să reverse
asupra cadavrului cea din urmă profanare, aruncându-l peste
zid şi contestându-i celui ucis până şi dreptul de a avea în
proprietatea sa mormântul”3, „darămite dreptul de moştenire
al întregii vii”4.
„Nu tot aşa se întâmplă în relatările Sfinţilor Evanghelişti
Matei şi Luca, pentru că aceştia îl prezintă pe fiul ca fiind mai
întâi scos din vie, şi, apoi, ucis în afara ei”5. Acest aspect „nu
se referă numai la faptul că Mântuitorul a fost răstignit într-un
loc care se afla în afara zidurilor Ierusalimului, ci şi la faptul că,
fiind dat pe mâna romanilor, El a fost, de fapt, excomunicat din
sânul comunităţii israelite. Păstorii lui Israel se arată astfel, încă
o dată, a fi ucigaşi. Vor fi chiar numiţi astfel, în capitolul următor
(Matei 22,7). Numai că, de data aceasta, este ucis Însuşi Fiul lui
Dumnezeu. Lucrătorii cei răi au atins punctul maxim al răutăţii
lor”6. „Aşadar, mai marii poporului lui Israel nu i-au lăsat loc
Domnului Hristos, nici la moartea Sa, în mijlocul neamului,
pentru care a venit (Ioan 1,11). L-au expulzat dintre ei, L-au dat
la o parte chiar şi mort”7.
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 81.
2
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Evanghelia lui Iisus. Misiunea
cuvântului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015, p. 165.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 80.
4
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 84.
5
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 80.
6
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 184.
7
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 166.

115
În cuvântarea sa, Sfântul Ştefan le spune evreilor că
înaintaşii lor i-au omorât pe proroci, dar ei sunt mai răi decât
părinţii lor, pentru că L-au omorât pe Mântuitorul lumii, Cel vestit
de proroci: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă
şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum
părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit
părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea
Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum”
(Faptele Apostolilor 7,51-52).
După ce a rostit această pildă, Domnul Hristos i-a întrebat
pe ascultătorii Săi: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va
face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceştia răi, cu rău îi
va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele
la timpul lor”.
„Fără să-şi dea seama, cei ce I-au răspuns Mântuitorului
şi-au pronunţat propria condamnare”1. „Nu ne putem aştepta ca
ei să fi înţeles parabola. Au înţeles relatarea, i-au dat un răspuns
bun Domnului Hristos cu privire la consecinţe, dar niciunul nu
şi-a dat seama că de fapt Mântuitorul îi adusese în situaţia de a-şi
pronunţa singuri sentinţa, faţă de modul cum se purtau şi cum se
vor purta până la urmă cu El”2.
„Prin răspunsul ascultătorilor Domnului Hristos este
anunţată pedeapsa lucrătorilor celor răi şi, totodată, catastrofa
naţională iudaică din anul 70, când a fost distrus templul, când
jertfele mozaice au încetat, când, odată cu dispariţia templului şi
a statului iudaic, a dispărut însăşi raţiunea de a fi a arhiereilor şi
a bătrânilor poporului”3.
„În relatarea pildei, Sfântul Evanghelist Luca surprinde
dorinţa ascultătorilor, de fapt dorinţa lui Israel, de a nu se întâmpla
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 218.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 297.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 185.

116
una ca aceasta: «Iar ei, auzind, au zis: Să nu fie!». Probabil că cei
care au exclamat aceste cuvinte se simţeau direct vizaţi”1.
„Iar Iisus a zis: De aceea vă spun că Împărăţia lui
Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face
roadele ei”.
„Noul Testament ne arată că chemarea păgânilor la mân-
tuirea în Hristos nu era ceva de la sine înţeles pentru iudeii
veacului apostolic. Înşişi Sfinţii Apostolii au avut nevoie de
călăuzirea Sfântului Duh pentru a înţelege că «Evanghelia este
putere a lui Dumnezeu spre mântuire tot celui ce crede, întâi
iudeului şi de asemenea elinului» (Romani 1,16). Apostolului
Pavel i s-a făcut cunoscută, printr-o descoperire dumnezeiască,
taina universalităţii mântuirii în Iisus Hristos, o taină «care,
în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum
s-a descoperit acum sfinţilor Săi Apostoli şi prorocilor, prin
Duhul: Anume că păgânii sunt împreună-moştenitori cu iudeii
şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei,
în Hristos Iisus, prin Evanghelie» (Efeseni 3,5-6)”2.
În cele ce urmează vom prezenta modul în care Apostolul
neamurilor a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască
Evanghelia Împărăţiei cerurilor păgânilor din Macedonia: „Când
Pavel, Sila şi Timotei au venit în Misia, încercau să meargă în
Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat. Şi trecând prin Misia,
au coborât la Troa. Şi lui Pavel i s-a arătat noaptea o vedenie.
Un bărbat macedonean stătea înainte-i şi-l ruga, zicând: Treci
în Macedonia şi ajută-ne! Şi de cum a văzut el această vedenie,
noi am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că
Dumnezeu ne cheamă să le binevestim. Pornind noi deci de
la Troa, am mers de-a dreptul la Samotracia, iar a doua zi la
Neapoli, şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei
1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 85.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 185-186.

117
părţi a Macedoniei, şi colonie. Iar în această cetate am rămas
câteva zile. Şi în ziua sâmbetei am ieşit în afara porţii, lângă
râu, unde am presupus că se fac rugăciuni; şi, şezând, le grăiam
femeilor care se adunaseră” (Faptele Apostolilor 16,7-13).
Tot în cartea Faptele Apostolilor aflăm cum Sfântul Apostol
Petru a fost silit de Duhul Sfânt să intre în casa sutaşului Corneliu,
care era păgân: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş
din cohorta ce se chema Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu, cu
toată casa lui, şi care făcea multe milostenii poporului şi întotdeauna
I se ruga lui Dumnezeu. Şi cam pe la ceasul al nouălea din zi a
văzut în vedenie, lămurit, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi
zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, cătând spre el şi înfricoşându-se,
a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile şi milosteniile
tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite
oameni la Ioppe şi cheamă să vină un anume Simon care se numeşte
Petru. El găzduieşte la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă
este lângă mare. Acesta îţi va spune ce trebuie să faci. Şi când
îngerul care a vorbit cu el a plecat, Corneliu i-a chemat pe doi
dintre slujitorii săi de casă şi pe un ostaş cucernic din cei ce-i erau
mai apropiaţi. Şi după ce le-a istorisit toate, i-a trimis la Ioppe. Iar
a doua zi, în timp ce ei mergeau pe drum şi se apropiau de cetate,
Petru s-a suit în odaia de sus, cam pe la ceasul al şaselea, să se
roage. Şi a fost că i s-a făcut foame şi voia să mănânce; dar pe când
ei îi pregăteau, el a căzut în extaz. Şi a văzut cerul deschis şi un
lucru ca o faţă mare de masă coborându-se legată de patru colţuri şi
lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare
şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el:
Ridică-te, Petre, înjunghie şi mănâncă! Iar Petru a zis: Nicidecum,
Doamne, că niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat. Şi
din nou a fost glas către el, a doua oară: Pe cele ce le-a curăţit
Dumnezeu, tu să nu le numeşti spurcate! Şi aceasta s-a făcut de trei
ori, şi îndată lucrul acela s-a ridicat la cer. În timp ce Petru nu se

118
dumerea întru sine ce ar putea să fie vedenia pe care o văzuse, iată
că bărbaţii trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, stând la
poartă şi strigând, au întrebat dacă Simon cel numit Petru găzduieşte
acolo. Şi în timp ce Petru se gândea la vedenie, Duhul i-a zis: Iată,
te caută trei bărbaţi; ridică-te aşadar, coboară şi mergi împreună
cu ei fără să te îndoieşti de nimic, fiindcă Eu i-am trimis. Şi Petru,
coborându-se la bărbaţii trimişi la el de Corneliu, le-a zis: Iată, eu
sunt acela pe care-l căutaţi. Care este pricina pentru care-aţi venit?
Iar ei au zis: Corneliu sutaşul, om drept şi temător de Dumnezeu şi
mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de un înger sfânt să
trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine. Atunci
el i-a chemat înlăuntru şi i-a ospătat. Iar a doua zi, sculându-se, a
plecat cu ei; iar câţiva dintre fraţii cei din Ioppe l-au însoţit. Şi în
ziua următoare au intrat în Cezareea. Iar Corneliu îi aştepta; şi-şi
chemase acasă la el rudeniile şi pe prietenii cei mai apropiaţi. Şi
când a fost să intre Petru, Corneliu l-a întâmpinat şi i s-a închinat
căzându-i la picioare. Iar Petru l-a ridicat, zicându-i: Ridică-te! Şi
eu sunt om. Şi, vorbind cu el, a intrat şi a găsit pe mulţi adunaţi. Şi
a zis către ei: Voi ştiţi că unui bărbat iudeu nu-i este îngăduit să se
alipească ori să se apropie de cel de alt neam; dar mie Dumnezeu
mi-a arătat ca pe niciun om să nu-l numesc spurcat sau necurat.
De aceea, chemat fiind să vin, am venit fără împotrivire. Deci vă
întreb: Pentru care pricină aţi trimis după mine? Corneliu a zis:
Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta, şi în casa mea
îmi făceam rugăciunea de ceasul al nouălea; şi iată, un bărbat în
haină strălucitoare a stat în faţa mea şi a zis: Corneliu, rugăciunea
ta a fost ascultată şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui
Dumnezeu. Aşadar, trimite la Ioppe şi cheamă-l pe Simon cel ce se
numeşte Petru; el e găzduit în casa lui Simon, tăbăcarul, lângă mare.
Deci, îndată eu am trimis la tine; şi tu ai făcut bine că ai venit. Şi
acum, noi toţi suntem de faţă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm
toate cele poruncite ţie de Domnul. Iar Petru, deschizându-şi gura,

119
a zis: Cu adevărat cunosc că Domnul nu este părtinitor, ci, în orice
neam, celui ce se teme de El şi face dreptate, bineplăcut îi este
cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea
prin Iisus Hristos. Acesta este Domn al tuturor. Voi ştiţi cuvântul
care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe
care l-a propovăduit Ioan, adică despre Iisus din Nazaret, cum L-a
uns pe El Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere; despre El, Care
a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul,
pentru că Dumnezeu era cu El. Şi noi suntem martori a tot ceea ce
El a făcut, şi în ţara Iudeilor, şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât
spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi
şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor mai
dinainte rânduiţi de Dumnezeu, cei ce am mâncat şi am băut cu
El după ce a înviat din morţi. Şi El ne-a poruncit să propovăduim
poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie
judecător al celor vii şi al celor morţi. Despre aceasta mărturisesc
toţi profeţii, că tot cel ce crede întru El, prin numele Lui va primi
iertarea păcatelor. În timp ce Petru încă grăia cuvintele acestea,
Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste toţi cei ce ascultau cuvântul. Iar
credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi
că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste păgâni. Că-i auzeau
vorbind în limbi şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru:
Oare poate cineva opri apa să-i boteze pe aceştia care au primit
Duhul Sfânt ca şi noi? Şi a poruncit ca ei să fie botezaţi în numele
Domnului Iisus Hristos. Atunci l-au rugat să rămână la ei câteva
zile” (Faptele Apostolilor 10,1-48).
„Pentru această faptă, Sfântul Apostol Petru a trebuit să le
dea explicaţii iudeo-creştinilor din Ierusalim şi numai în urma
acestor lămuriri au înţeles creştinii dintre iudei că «şi păgânilor
le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă» (Faptele Apostolilor
11,18)”1.
1
Ibidem, p. 186.

120
În cele ce urmează vom reda acest episod din Sfânta
Scriptură: „Apostolii şi fraţii care erau prin Iudeea au auzit că
şi păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. Iar când Petru s-a
suit la Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se îndoiau asupră-i
şi ziceau: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu
ei. Dar Petru a început şi cu de-a rândul le-a povestit, zicând:
Eu eram în cetatea Ioppe şi mă rugam; şi am văzut în extaz o
vedenie: un lucru ca o faţă mare de masă coborându-se legată la
patru colţuri; şi lăsându-se în jos din cer, a venit la mine. Cătând
eu la ea cu luare-aminte, am văzut dobitoacele cu patru picioare
ale pământului şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului. Şi
am auzit un glas care-mi zicea: Ridică-te, Petre, înjunghie şi
mănâncă! Dar eu am zis: Nicidecum, Doamne, că nimic spurcat
sau necurat nu mi-a intrat vreodată în gură. Şi glasul mi-a grăit
a doua oară din cer: Pe cele ce le-a curăţit Dumnezeu, tu să nu
le numeşti spurcate! Şi aceasta s-a făcut de trei ori, şi apoi totul
a fost luat din nou la cer. Şi iată că îndată trei bărbaţi trimişi la
mine din Cezareea s-au oprit la casa în care eram noi. Iar Duhul
mi-a zis să merg cu ei fără să mă îndoiesc de nimic. Şi au mers
cu mine şi aceşti şase fraţi şi am intrat în casa bărbatului. Şi el
mi-a povestit cum a văzut un înger stând în casa lui şi zicând:
Trimite la Ioppe şi cheamă-l pe Simon cel numit şi Petru,
care-ţi va grăi cuvinte prin care te vei mântui, tu şi toată casa ta.
Şi când am început eu să grăiesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste
ei, ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de cuvântul
Domnului, că zicea: Ioan a botezat cu apă; dar voi veţi fi botezaţi
întru Duhul Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca
şi nouă, lor, care au crezut în Iisus Hristos, cine eram eu să-L
opresc pe Dumnezeu? Auzind acestea, ei s-au liniştit şi au slăvit
pe Dumnezeu, zicând: Aşadar, şi păgânilor le-a dat Dumnezeu
pocăinţa spre Viaţă” (Faptele Apostolilor 11,1-18).

121
„Cu toate acestea, unii dintre evreii botezaţi vor continua
să se împotrivească primirii păgânilor la creştinism, pretinzând
că aceştia nu pot deveni creştini înainte de a deveni iudei, prin
tăierea împrejur şi prin împlinirea faptelor Legii. Epistolele
Sfântului Apostol Pavel (mai ales cea către Romani, a II-a către
Corinteni şi cea către Galateni) ne arată câte dificultăţi au creat
Bisericii primare aceşti creştini iudaizanţi, care vor şi constitui
prima mare erezie din istoria Bisericii lui Hristos”1.
Pentru ca păgânii să poată îmbrăţişa credinţa creştină fără a
fi nevoiţi să se taie împrejur şi să adopte prescripţiile Legii Vechi,
a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli şi ceilalţi slujitori ai Bisericii
să se întâlnească într-un sinod la Ierusalim. În cele ce urmează
vom prezenta Sinodul Apostolic şi hotărârile acestuia: „Şi unii,
coborându-se din Iudeea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi
împrejur, după predania lui Moise, nu vă puteţi mântui. Şi după
ce nu puţină împotrivire şi gâlceavă au făcut ei asupra lui Pavel
şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei
să se suie la Apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această
întrebare. Aşadar, trimişi fiind ei de Biserică, au trecut prin
Fenicia şi prin Samaria, istorisind despre revenirea păgânilor;
şi mare bucurie le făceau tuturor fraţilor. Şi sosind ei la Ierusalim,
au fost primiţi de Biserică şi de Apostoli şi de preoţi şi au vestit
câte a făcut Dumnezeu cu ei. Dar unii din eresul fariseilor care
deveniseră credincioşi s-au ridicat zicând că pe aceia trebuie
să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise.
Drept aceea, Apostolii şi preoţii s-au adunat să cerceteze această
pricină. Şi făcându-se multă cercetare, s-a ridicat Petru şi le-a zis:
Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că din primele zile Dumnezeu m-a ales între
voi, ca prin gura mea să audă neamurile cuvântul Evangheliei şi
să creadă. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a dat mărturie
dându-le pe Duhul Sfânt aşa ca şi nouă; şi curăţindu-le inimile
1
Ibidem.

122
prin credinţă, între ei şi noi n-a făcut nicio deosebire. Aşadar, de
ce-L ispitiţi voi acum pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul
ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri şi nici noi n-am
fost în stare să-l purtăm? Credem însă că prin harul Domnului
nostru Iisus Hristos ne vom mântui în acelaşi chip ca şi ei. Şi a
tăcut toată mulţimea şi-i asculta pe Barnaba şi pe Pavel, care
istoriseau câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu prin ei între
neamuri. Şi după ce au tăcut ei, a răspuns Iacov, zicând: Bărbaţi
fraţi, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum Dumnezeu încă de la
început S-a îngrijit să ia dintre neamuri un popor pentru numele
Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele profeţilor, precum este
scris: După acestea Mă voi întoarce şi din nou voi clădi cortul
cel căzut al lui David, şi pe cele dărâmate ale lui din nou le voi
clădi şi pe el îl voi îndrepta, ca să-L caute pe Domnul ceilalţi
oameni şi toate neamurile asupra cărora s-a chemat numele Meu,
zice Domnul Cel ce a făcut acestea. Din veac Îi sunt cunoscute
lui Dumnezeu toate lucrurile Lui. De aceea eu socotesc să nu-i
tulburăm pe cei ce dintre păgâni se întorc la Dumnezeu, ci să
le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de
animale sugrumate şi de sânge. Căci Moise îşi are din timpuri
vechi propovăduitorii săi în toate cetăţile şi este citit în sinagogi
în fiecare sâmbătă. Atunci Apostolii şi preoţii, cu toată Biserica,
au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită în Antiohia
cu Pavel şi cu Barnaba: Pe Iuda, cel numit Barsaba şi pe Sila,
bărbaţi cu vază între fraţi, prin mâinile lor scriind acestea:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor care sunt dintre neamuri în
Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că
unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, au venit şi v-au
tulburat cu vorbele lor şi v-au răvăşit sufletele, zicând că voi
trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi într-un singur
gând am hotărât să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu
iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus viaţa pentru

123
numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, i-am trimis
pe Iuda şi pe Sila, care prin cuvânt vă vor vesti şi ei aceleaşi
lucruri. Aceasta, pentru că Duhul Sfânt şi noi am hotărât asupră-
vă să nu vi se pună nicio altă povară pe deasupra celor ce sunt
de neapărată trebuinţă: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de
sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu; de vă veţi păzi de
ele, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! Fiind ei aşadar cu calea deschisă,
au coborât la Antiohia; şi adunând mulţimea, au dat scrisoarea.
Şi citind-o aceia, s-au bucurat de mângâiere. Iar Iuda şi Sila, fiind
şi ei profeţi, prin multe cuvântări i-au mângâiat pe fraţi şi i-au
întărit” (Faptele Apostolilor 15,1-32).
Auzind răspunsul evreilor la întrebarea Lui, Domnul Hristos
le spune că tocmai la ei se referă această parabolă, fapt pentru
care nu vor ajunge în Împărăţia cerurilor, pe care Dumnezeu o
va deschide neamurilor care o vor merita. Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul repetă afirmaţia făcută la vindecarea slugii sutaşului
roman: „Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus
vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov
în Împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 8,11-12). Din cauză că nu L-au acceptat pe
Mântuitorul, care a afirmat despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan
14,6), evreii nu vor ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, unde intră
numai cei ce cred în Iisus Hristos, se botează în numele Lui şi
săvârşesc fapte bune.
Cuvintele Mântuitorului adresate iudeilor: „Împărăţia lui
Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face
roadele ei” „erau o sentinţă de dezmoştenire care va rămâne
valabilă peste veacuri”1.

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 298.

124
„Împărăţia lui Dumnezeu este un dar, aşa că ea poate fi
luată de la cineva şi dată altcuiva. Aici se vede clar că Domnul
Hristos nu vorbeşte despre o schimbare a lucrătorilor viei în
cadrul lui Israel, ci despre o înlocuire a lui ca şi întreg”1.
Ca o concluzie la pilda rostită de El şi la răspunsul primit
de la ascultători, Mântuitorul le-a spus: „Au n-aţi citit niciodată
în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi
este lucru minunat în ochii noştri?”.
În cuvintele Sale, Domnul Hristos redă o prorocie din
cartea Psalmilor (Psalmul 117,22-23). „Situaţia descrisă de
Mântuitorul este clară: Nişte zidari ridică o clădire importantă,
folosind materialele puse la îndemână. Se împiedică însă mereu
de o piatră, pe care o dau cu mânie la o parte, pentru ca, până la
urmă, să-şi dea seama că tocmai această piatră se potriveşte exact
în locul cel mai important. În Vechiul Testament citim: «Aşa zice
Domnul: Iată, Eu am pus la temelia Sionului o piatră, o piatră
de încercare, de mare preţ, piatra din capul unghiului, o piatră
bine pusă la temelia lui; şi cel ce va crede în ea nu se va clătina!»
(Isaia 28,16). Astfel, «piatra din capul unghiului» este o piatră
de temelie, desigur cea care realiza îmbinarea a două laturi ale
temeliei unei clădiri. Dacă privim astăzi la ceea ce a mai rămas
din templul de la Ierusalim, vedem pietre care au uneori mai mult
de 10 metri lungime şi ne dăm seama ce însemna pentru o astfel
de zidire «piatra din capul unghiului»”2.
„Pentru nişte învăţători de Lege, cum erau preopinenţii
Domnului Hristos, răspunsul Acestuia era clar, mai ales că se
asocia cu profeţiile mesianice din Vechiul Testament, pe care ei
le cunoşteau foarte bine. Era ca şi cum le-ar fi spus: Cel nesocotit
astăzi va ajunge să fie cel mai important, «piatra din capul
1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 167.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 184-185.

125
unghiului», adică aceea care ţine toată construcţia. Mântuitorul era
cel nesocotit de iudei, aceasta a vrut să le spună. Şi ei au înţeles,
dar n-au fost de acord cu El, nu L-au crezut, nu L-au luat în serios
pentru că erau din categoria lucrătorilor viei, aceia care nu i-au
primit nici pe proroci, şi care nu-L primeau acum nici pe El. Ba
chiar, ca şi aceia, îl vor şi omorî, ca pe fiul din parabolă”1.
„«Piatra cea din capul unghiului» este Iisus Hristos, însă
în zidirea poporului lui Israel, aşa cum şi-au imaginat-o respon-
sabilii săi religioşi, nu s-a găsit loc pentru El, Care a fost dat
deoparte. Şi totuşi, El «a ajuns să fie în capul unghiului». Aşa
a fost voia lui Dumnezeu: «De la Domnul a fost aceasta şi este
lucru minunat în ochii noştri». Astfel, profeţia Mântuitorului
nu se opreşte la omorârea Sa. El prevesteşte şi preamărirea Sa,
pentru că Dumnezeu Tatăl «L-a înviat din morţi şi L-a aşezat
de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată Începătoria şi
Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte,
nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi pe toate I le-a
supus sub picioare şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap
Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce pe toate întru
toţi le plineşte» (Efeseni 1,20-23). Traseul istoriei mântuirii este
parcurs astfel până la punctul său culminant”2.
„Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege prin expresia «piatra
din capul unghiului» pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat.
Vorbind despre sensul «pietrei din capul unghiului», Sfântul
Teofilact al Bulgariei are aceeaşi viziune, zicând: Mântuitorul, după
ce a înviat din morţi, S-a pus «în capul unghiului», adică s-a făcut
cap Bisericii, împreunând pe iudei şi pe păgâni într-o credinţă. Căci
precum piatra care într-o zidire stă în capul unghiului, unind doi
pereţi şi pe amândoi îi ţine, aşa şi Domnul Hristos, întru o credinţă,
1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, pp.
297-298.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 185.

126
pe toţi împreună ne-a legat, pentru că Biserica este cea care ne ţine
pe noi împreună şi ne uneşte prin credinţă”1.
Această interpretare a „pietrei din capul unghiului” o
găsim pentru prima dată exprimată de Sfântul Apostol Pavel,
care le-a scris efesenilor: „Aduceţi-vă aminte că odinioară voi,
păgânii cu trupul, numiţi «netăiere împrejur» de către cei numiţi
«tăiere împrejur» - făcută de mână în trup - în vremea aceea
eraţi fără Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de
aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu
în lume. Dar acum, întru Hristos Iisus, voi care altădată eraţi
departe, aţi devenit aproape prin sângele lui Hristos. Căci El
este pacea noastră, El, Care în trupul Său a făcut din cele două
lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii
- ura -, desfiinţând legea poruncilor în opreliştile ei, pentru ca
să-i clădească întru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând
pace, şi prin cruce, omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu
pe amândoi, uniţi într-un singur trup. Şi, venind, a binevestit
pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape; că prin
El şi unii şi alţii într-un singur Duh avem calea deschisă spre
Tatăl. Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini, şi nici venetici,
ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu,
zidiţi pe temelia Apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul
unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine
încheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru
El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al lui Dumnezeu
întru Duhul” (Efeseni 2,11-22).
„Domnul nostru Iisus Hristos dă sens istoriei. Prin El, toate
lucrurile capătă un sens. El nu este unul dintre întemeietorii de
religii, ci El este Totul”2. „El este chipul nevăzutului Dumnezeu,
Întâi-Născut a toată zidirea, pentru că întru El au fost zidite toate,
1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., pp. 167-168.
2
Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Op. cit., p. 325.

127
cele din ceruri şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie
Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El
şi pentru El s-au zidit şi El este mai înainte decât toate, şi toate
întru El se ţin împreună. Şi El este Capul trupului, al Bisericii,
El, Care este Începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel
dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască
toată plinătatea şi prin El pe toate întru El să le împace, fie
cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin El, prin
sângele crucii Sale” (Coloseni 1,15-20).
„Ca să nu mai rămână nicio îndoială asupra faptului că
evreii vor fi dezmoşteniţi de către Dumnezeu, pentru propria lor
atitudine, Mântuitorul, folosind în continuare metafora pietrei, a
mai adăugat, prinzându-i pe ascultătorii Săi ca într-un cleşte din
care nu există nicio scăpare: «Cine va cădea pe piatra aceasta
se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi»”1.
„Cum adică? Întâlnirea cu Domnul Hristos poate însemna
sfărâmare, strivire? La un moment dat, Sfântul Apostol Petru
a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu întrupat are «cuvintele vieţii
veşnice». Ce vrea să zică aceasta? Pentru unii Mântuitorul este Cel
care avea cuvintele vieţii celei veşnice, iar pentru alţii înseamnă
sfărâmare, strivire? Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte?
«Dumnezeu Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a
dat-o Fiului, şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este
Fiul Omului» (Ioan 5,22 şi 5,27), încât este imposibil să nu ne
confruntăm cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, într-un fel sau altul.
Recunoscându-L, primim cuvintele vieţii veşnice; negându-L, ne
zdrobim noi înşine încercând să-L lovim. Aşa cum vor păţi şi cei
care Îl vor da morţii. Pe drumul Damascului, Hristos cel viu i-a spus
lui Saul, viitorul Apostol Pavel: «Saule, Saule de ce mă prigoneşti?
Nu-i aşa că-ţi este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă?» (Faptele
Apostolilor 9,4-5). Sigur că este greu. Cine ar îndrăzni să lovească
1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 298.

128
cu piciorul gol în capul ascuţit al unei suliţe? Cu siguranţă că cel
care s-ar zdrobi ar fi piciorul, nu vârful suliţei”1.
„Mesajul parabolei îi vizează şi pe lucrătorii cei noi ai viei
Domnului, adică pe păstorii Bisericii, fiindcă este lucru înfri-
coşător să te comporţi cu neglijenţă faţă de Hristos, «piatra cea
din capul unghiului». Era înfricoşătoare slujirea păstorilor lui
Israel; textele profetice anunţă o pedeapsă gravă pentru păstorii
necredincioşi. Dacă însă a fost înfricoşătoare slujirea Legii celei
Vechi, care era numai «umbra bunurilor viitoare» (Evrei 10,1),
şi dacă a fost cumplită pedeapsa lucrătorilor necredincioşi ai lui
Israel, «cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de
cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-a nesocotit
sângele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul
harului?» (Evrei 10,29)”2.
„Iar arhiereii şi fariseii, auzindu-I parabola, au înţeles că
despre ei vorbeşte. Şi căutând să-L prindă, s-au temut de mulţime,
pentru că îl socotea profet”.
Din pilda lucrătorilor răi ai viei învăţăm să împlinim
poruncile lui Dumnezeu şi să ne ridicăm la înălţimea chemării
noastre. Să nu ne asemănăm conducătorilor evreilor, care erau
mereu cu numele lui Dumnezeu pe buze, dar faptele lor erau
departe de vorbele lor, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să afirme
cu amărăciune: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima
lui este departe de Mine” (Marcu 7,6). Să nu fim creştini numai
cu numele sau cu vorba, ci şi cu fapta, pentru că Mântuitorul a zis:
„Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia
cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”
(Matei 7,21).

1
Ibidem, pp. 298-299.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 186.

129
Pilda lucrătorilor celor răi
(altă interpretare)

„Interpretarea acestei parabole este dintre cele mai dificile,


întrucât textul ei conţine prea multe elemente de absurd, precum
ar fi stăpânul care trimite neîncetat mesageri şi pe însuşi fiul
său, în ciuda experienţei, mereu repetate, a uciderii lor”1, fiindcă
„lucrătorii tocmiţi, în loc să-i livreze stăpânului recolta cerută, îi
trimit trupul mort al câte unui mesager”2.
„În această pildă nu este vorba de simple devieri şi
obnubilări ale receptivităţii (opacitate mentală, superficialitate,
supralicitare a lumescului sau abuz al spiritului critic). Este vorba
de transformarea blocajului în agresiune. Este vorba de o non-
receptivitate furioasă, de un refuz, care se manifestă ofensiv,
mergând până la crimă. Lucrătorii nevrednici ai viei nu sunt nici
indiferenţi, nici inadecvaţi faţă de mesajul care li se transmite.
Nevrednicia lor devine vrednicia de a respinge, de a anula. Înainte
de a înţelege sau nu ceea ce li se cere, ei vor suprimarea sursei
care li se adresează”3.
„Lucrătorii tocmiţi să lucreze via în absenţa stăpânului
sfârşesc prin a nu-i recunoaşte dreptul de proprietate: Nu numai
că nu-i dau partea cuvenită din rodul obţinut, dar îi maltratează
şi îi ucid mesagerii, iar la urmă îi omoară fiul, sperând,
astfel, dreptul la moştenire. În fond, ceea ce lucrătorii pun în
discuţie este autoritatea celui care i-a angajat: Autoritatea lui
1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 115.
2
Ibidem, p. 118.
3
Ibidem, p. 120.

130
asupra bunurilor sale şi autoritatea lui asupra lor. Nu poate fi
întâmplător că, în toate cele trei Evanghelii în care este relatată,
parabola lucrătorilor răi ai viei este rostită într-un context în
care arhiereii, cărturarii şi bătrânii Îi cer Domnului Hristos să-şi
explice autoritatea: Cu ce putere, în numele a ce şi al cui face
ceea ce face? Sună întrebarea lor. «Cu ce putere faci tu acestea?
Şi cine ţi-a dat această putere?» (Matei 21,23, Marcu 11,28 şi
Luca 20,2)”1.
„Autoritatea stăpânului viei este, în primul rând, autoritatea
celui îndreptăţit prin lege ca deţinător al pământului, autoritatea
conferită de proprietate. La Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu
este adăugată îndreptăţirea celui care a investit în proprietatea sa:
A împrejmuit-o, a înzestrat-o cu teasc şi turn, a pregătit-o pentru
exploatare, cu alte cuvinte a creat-o ca dispozitiv fertil. Stăpânul
(analog al lui Dumnezeu) are deci, de partea sa, autoritatea ordinii
şi a creaţiei. El face posibil şi garantează rodul, ca expresie a
bunei rânduieli a lumii. El este temelia viei şi a câştigului
lucrătorilor. Vierii însă vor beneficiul întregii construcţii, fără a
accepta temelia. Cu alte cuvinte, vor să construiască pe nisip şi
nu pe stânca autorităţii legitime care i-a înfiinţat”2.
„Imaginea neo-testamentară a autorităţii nu este niciodată
conotată autoritar. Când Mântuitorul menajează opacitatea celor
din afară o face tocmai pentru a nu le limita libertatea, fie ea
şi libertatea de a nu-L asculta. La fel, când avertizează asupra
minunilor înşelătoare ale prorocilor mincinoşi (Matei 24,24 şi
Marcu 13,22) sau când îi dojeneşte pe cei care, pentru a crede,
vor «semne şi minuni» (Ioan 4,48). A convinge prin miracole este,
pentru El, o înşelătorie, un mod nefiresc de a induce supunere.
Autoritatea adevărată este cea pe care o recunoşti în mod liber.
Nu e nici autoritatea legii, nici cea a cutumei (tradiţiei), nici cea
1
Ibidem.
2
Ibidem, p. 122.

131
a carismei personale sau a unei competenţe livreşti (ca aceea a
cărturarilor). Este autoritatea pe care o alegi. Căreia îi răspunzi,
căreia îi faci credit. Nu ea ţi se impune samavolnic, prin dictat, ci
tu eşti acela care o investeşte, care o configurează ca autoritate.
Stăpânul viei nu uzează de forţă decât la urmă, când toate
încercările de dialog sunt definitiv eşuate. Până atunci, răbdarea
sa frizează inexplicabilul: Este mereu în postura celui care emite
apeluri încrezătoare (mai multe rânduri de mesageri, printre
care fiul său cel iubit), este mereu cel care cere o recunoaştere
echitabilă. O cere, nu o instituie în mod unilateral. Admite, iarăşi
şi iarăşi, lipsa de ecou, ostilitatea, violenţa. Este un exemplu
paradoxal de autoritate care se amână pe sine, în speranţa unei
reacţii adecvate, a unei consimţiri binevoitoare. Tot astfel,
Domnul Hristos are autoritate asupra ascultătorilor Săi numai în
măsura în care aceştia Îi confirmă şi Îi hrănesc autoritatea. Este
un fel de a spune că are atâta autoritate câtă I se oferă. Acesta
este unul dintre misterele receptivităţii Sale. De altfel, textele
evanghelice vorbesc adeseori despre autoritate ca despre o virtute
delegată. Mântuitorul Însuşi şi-a primit întreaga autoritate «în cer
şi pe pământ» de la Tatăl (Matei 28,18 şi Ioan 5,27). Orice fel de
autoritate se validează, în ultimă instanţă, prin mandat divin: Şi
cea a îngerilor (Luca 1,26), şi cea a Apostolilor (Matei 10,1 şi II
Corinteni 10,8) şi cea a conducătorilor lumeşti (Ioan 19,10-11 şi
Romani, 13,1-3)”1.
„La prima vedere, lucrătorii cei răi ai viei nu par să fie
decât simpli contestatari ai autorităţii existente. În realitate,
fac mult mai mult: Ei substituie autorităţii legitime o autoritate
fără temei în ea însăşi şi anume propria lor autoritate. A nu
accepta nicio autoritate înseamnă, de obicei, a accepta totuşi
una: Autoritatea personală, fiindcă nu poţi contesta ceva în
numele a nimic. Lucrătorii cei răi ai viei nu sunt anarhişti, ei
1
Ibidem, pp. 123-124.

132
sunt insurgenţi aflaţi în serviciul profilului şi a profitului propriu,
devenit idol. Ei nu practică doar suspendarea autorităţii, ci
înstrăinarea ei, transferul prerogativelor ei asupra unei autorităţi
fără autoritate: Eul sufocat de el însuşi şi, prin aceasta, uşor
confiscabil de «puterea fiarei» (Apocalipsa 17,13). Refuzând să
lucreze pentru proprietarul viei, ei sfârşesc prin a nu mai lucra
nici pentru ei înşişi. Dimpotrivă, îşi asigură un final catastrofal,
o criză letală, de natură să favorizeze ceasul răului”1.
„S-a discutat îndelung despre sensul citatului de la sfârşitul
parabolei: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi
este lucru minunat în ochii noştri» (Psalmul 117,22-23). Exegeţii
au adoptat, în principal, trei direcţii: a. Discontinuitatea dintre
parabola propriu-zisă şi citat. Este drept că ne aflăm dinaintea
unui caz special: Pilda lucrătorilor răi ai viei este singura din
Noul Testament care se încheie cu un citat. O anumită tensiune
între părţile ei este de necontestat: Parabola valorifică o metaforă
agrară, citatul una arhitecturală. Pilda se încheie într-un mod
nefericit, în vreme ce textul psalmului trimite spre un final
triumfal. Diferenţa de registru dintre cele două componente ale
compoziţiei scripturistice constituie, pentru unii interpreţi, o
probă a faptului că citatul a fost adăugat ulterior, de Biserica
timpurie. Alţii observă că raportul dintre partea expozitivă a
parabolei şi versetul psalmic este raportul - curent în tradiţia
iudaică - dintre maşal (pildă) şi nimşal (aplicaţia parabolei,
explicaţia ei). Cu toate acestea, în textul de care ne ocupăm,
există o legătură strânsă, cu nuanţă profetică, între uciderea
«fiului cel iubit» şi «piatra nesocotită de zidari», ajunsă apoi «în
capul unghiului»: Este legătura dintre jertfă şi înviere. Parabola
nu ne spune doar că via va fi dată altor lucrători mai vrednici,

1
Ibidem, p. 127.

133
ci şi că, în cele din urmă, jertfa culminează în răscumpărare, iar
moartea în miracolul învierii”1.
„Încercarea de a înţelege această pildă în afara conflictului
direct dintre Domnul Hristos şi autorităţile templului, respectiv
între misiunea încredinţată Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl şi
opacitatea faţă de ea a conducătorilor evrei, nu poate duce decât
la speculaţii vagi”2.
„Totuşi, ce legătură există între Fiu şi piatră? Şi ce fel de
piatră este cea invocată în citatul din psalmi? Este o piatră de te-
melie, fundamentul pe care se înalţă orice construcţie? Sau este
piatra care încununează construcţia, cea din vârf, fără de care
construcţia nu poate fi socotită încheiată?”3.
„Asocierea dintre fiu şi piatră are un consistent preambul
vetero-testamentar, unde se vorbeşte, în mai multe locuri, despre
o «odraslă» a Domnului (mai aproape de sensul Septuagintei ar
fi, poate, termenul «vlăstar», «ramură» răsărită din seminţia lui
David), care Îi va înălţa Tatălui Său un templu pe măsură (II Regi
7,12-16; Isaia 4,2; Ieremia 23,5 şi Zaharia 3,8-9). «Odrasla» va fi
«piatra moştenirii» (Zaharia 4,7) din vârful noii construcţii. S-a
vorbit şi despre un joc de cuvinte, plauzibil în context semitic,
între «fiu» (ben) şi «piatră» (eben). Ipoteza însă este greu de
susţinut, de vreme ce Domnul Hristos nu vorbea în ebraică, ci
în aramaică, unde «fiu» se spune «bar». Pasajele din Vechiul
Testament semnalate mai sus au, toate, ecouri directe în Noul
Testament. Mântuitorul este piatra cea neluată în seamă de
constructori şi ajunsă în capul unghiului (Faptele Apostolilor 4,10-
11; I Corinteni 3,11-12; Efeseni 2,20 şi I Petru 2,4-10). Rămâne
deschisă întrebarea cu privire la sensul exact al pietrei din capul
unghiului. Exegeza deosebeşte între o accepţiune orizontală a
1
Ibidem, pp. 127-128.
2
Ibidem, p. 128.
3
Ibidem, p. 129.

134
termenului şi una verticală. În plan orizontal, piatra unghiulară
este cea care leagă la colţ (şi ţine laolaltă) două ziduri alăturate,
ceea ce se poate întâmpla fie la nivelul bazei construcţiei (caz
în care unghiul face parte din structura temeliei), fie la nivelul
acoperişului, caz în care piatra unghiulară are şi aspectul unui
ornament de tipul balustradei, care să prevină căderea peste cei
de jos (cf. Deuteronom 22,8). Este însă clar că, în acest înţeles,
o clădire are cel puţin patru asemenea pietre şi că aceasta intră
în contradicţie cu unicitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Coroborând diferitele locuri în care apar termenii «piatra cea
din capul unghiului», în limba greacă «κεφαλή γωνίας» (kefali
gonias), în limba latină «lapis summus angularis» sau «caput
anguli» şi «ακρογωνιαίος λίθος» (akrogonieos lithos), în latină
«summus angularis», se poate conchide că sensul de temelie,
fundaţie şi cel de cheie de boltă se referă, în egală măsură, la
locul Fiului lui Dumnezeu în lucrarea de creare a lumii şi în cea
de zidire duhovnicească. Fiul lui Dumnezeu este şi întemeietorul
templului interior (fundaţia lui) (cf., între altele, Matei 7,24), şi
locuitorul lui (I Corinteni 3,16; II Corinteni 6,16 şi Ioan 14,20),
şi încununarea lui. Fără o fundaţie solidă, o clădire nu poate fi
începută şi fără cheie de boltă ea nu poate fi socotită încheiată.
Amândouă sunt expresia aceleiaşi autorităţi. De modul cum
adopţi autoritatea legitimă drept temelie depinde modul cum o
primeşti ca încununare. Refuzul autorităţii te situează între a fi
neîntemeiat şi a fi neterminat, fără punct de sprijin şi fără ţintă. Iar
în cele din urmă suspensia opţiunii te destramă: Temelia devine
obstacol, «piatră de împiedicare» şi «piatră de poticnire» (cf.
Romani 4,32-33, unde se preia textul din Isaia 28,16 şi Isaia
8,14), iar cheia de boltă se prăbuşeşte peste tine (cf. Daniel 2,34-
35). Subminat din interior şi (sau) desfiinţat din afară, lucrătorul
rău se va pierde. «Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma,
iar pe cine va cădea îl va strivi». Revenind la textul parabolei,

135
vom spune că lucrătorii răi vor fi lipsiţi exact de ceea ce voiau ei
să obţină: Moştenirea averii. Nerecunoaşterea autorităţii apare,
astfel, nu ca o răzmeriţă oarecare, ci ca o criză de statut, ca o ieşire
din rânduiala tradiţiei. Celui care nu admite niciun ascendent,
celui care nu acceptă nicio raportare la ordinea care îl include, la
instanţa care îl face posibil, nu i se poate transmite nimic. Cine
nu are deprinderea de a privi în sus, pe deasupra capului propriu,
cine nu ştie să admire, să respecte, să compună cu o superioritate
exterioară sinelui propriu, pe scurt, cine nu crede decât în propria
autoritate sfârşeşte prin a fi dezmoştenit. Nu poate fi răsplătit, nu i
se poate promite nimic. Modelul moştenitorului este Iisus Hristos
Însuşi, Care este numit «moştenitor a toate» (Evrei 1,2). Numai
consimţirea la autoritatea Lui mijlocitoare făgăduieşte viaţă
veşnică, aduce răsplată şi garantează «moştenire nestricăcioasă,
neîntinată şi neveştejită» (Galateni 3,18; Tit 3,7; Coloseni 3,24
şi I Petru 1,4). Cu alte cuvinte, nu uzurpând autoritatea devii
moştenitor, ci, dimpotrivă, adăugând-o vieţii tale. Recunoaşterea
autorităţii nu este dispreţ de sine, ci pasul decisiv pentru obţinerea
unui drept: Dreptul de a accede la receptivitate, de a participa la
moştenirea Moştenitorului”1.
„Respingerea autorităţii, a oricărei autorităţi, este simpto-
mul unei relaţii deficiente cu «deasupra», cu topografia «vâr-
fului». În această postură - postura autorităţii supreme - este
înfăţişat Domnul Hristos dinaintea lui Ponţiu Pilat: «Nu avem
împărat decât pe cezarul!» (Ioan 19,15) - strigă mulţimea. La
fel strigaseră şi supuşii «omului de neam mare» plecat să-şi
ia învestitura de a domni: «Nu vrem ca acesta să domnească
peste noi!» (Luca 19,14). La fel gândesc şi lucrătorii cei răi ai
viei: Nimeni deasupra noastră! Niciun stăpân în afară de noi!
Rezultatul este transformarea temeliei în piedică şi a cheii de
boltă în avalanşă zdrobitoare. Ceea ce pentru credincioşi este
1
Ibidem, pp. 129-132.

136
adevăr fondator (Isaia 28,16), pentru necredincioşi este piatră de
poticnire (Isaia 8,14). Iar neglijarea fundaţiei provoacă surparea
pe drept a vârfului (cf. Psalmul 84,11, care asociază adevărul cu
pământul - temelia - şi dreptatea cu cerul - cheia de boltă). La
punerea temeliei lucrează, alături de Domnul Hristos, profeţii şi
Apostolii - cf. Efeseni 2,20 -, dar piatra din capul unghiului este
doar El. Parabola culminează prin a avertiza că inaptitudinea
pentru colaborare liberă cu o autoritate binevoitoare declanşează
mecanismul autonom al unei autorităţi rectificatoare”1.

1
Ibidem, pp. 132-133.

137
Pilda nunţii fiului de împărat

„Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a unui împărat care a


făcut nuntă fiului său. Şi şi-a trimis slujitorii să-i cheme la nuntă
pe cei poftiţi, dar ei n-au vrut să vină. Iarăşi a trimis alte slugi,
zicând: Spuneţi-le celor chemaţi: Iată, mi-am pregătit ospăţul;
juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la
nuntă! Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus, unul la ţarina sa, altul
la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au
batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut
de mânie şi, trimiţând oştile sale, au nimicit pe ucigaşii aceia şi
cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este
gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile
drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile
acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni,
şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să
privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat
în haină de nuntă şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină
de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor:
Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai
din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi
sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22,1-14).
„Ca şi în parabola celor poftiţi la cină, şi în această pildă
este vorba despre răspândirea Evangheliei, pe care poporul ales
a respins-o, însă aceasta le-a fost vestită neamurilor. Totuşi
în privinţa celor care resping cuvântul lui Dumnezeu, această
parabolă aduce în atenţie faptul că ei comit o insultă mai serioasă
şi primesc o pedeapsă înspăimântătoare. Chemarea la ospăţul de
nuntă este o invitaţie din partea unui împărat. Ea vine din partea

138
unei persoane învestite cu autoritatea de a porunci şi conferă
o înaltă onoare. Cu toate acestea, onoarea nu este apreciată.
Autoritatea împăratului este dispreţuită. În timp ce invitaţia
adresată de gospodarul care a dat o cină mare a fost privită cu
indiferenţă, invitaţia împăratului este tratată prin insultă şi crimă.
Cei invitaţi i-au dispreţuit pe slujitorii săi, i-au batjocorit şi i-au
ucis. Când a văzut că invitaţia sa este ignorată, gospodarul a
declarat că niciunul dintre cei chemaţi nu va gusta din cina lui.
Dar în privinţa celor care l-au dispreţuit pe împărat, acesta a
hotărât să facă mai mult decât să anuleze privilegiul de a sta la
masă în prezenţa lui. El «şi-a trimis oştile sale, care i-au nimicit
pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc»”1.
Domnul Hristos îşi începe parabola prin cuvintele:
„Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a unui împărat care a făcut
nuntă fiului său”.
„Sfinţii Părinţi spun că împăratul din parabolă este Însuşi
Dumnezeu, Care I-a făcut nuntă Fiului Său. Întruparea Fiului lui
Dumnezeu nu este doar o logodire, ci o unire reală a Creatorului
cu creatura prin intermediul omului. În cartea Apocalipsei,
Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte despre ospăţul de nuntă a
Mirelui Hristos cu Biserica Sa: «Să ne bucurăm şi să ne veselim
şi să-I dăm slavă, căci nunta Mielului a sosit şi mireasa Lui
s-a pregătit. Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat,
luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor. Şi
mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina de nuntă a Mielului!»
(Apocalipsa 19,7-9)”2.
„Fiul pentru care s-a pregătit nunta este Domnul
Hristos”3.

1
Ellen G. White, Op. cit., p. 229.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 88.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 144.

139
„Casa nunţii este considerată Biserica”1.
„Împărăţia cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte;
poate fi doar asemănată cu ceva care ne este cunoscut nouă
îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna
cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni. Împărăţia
cerurilor este bucurie, aşadar pe bună dreptate poate fi asemănată
cu o nuntă”2.
„Marele ospăţ la care suntem chemaţi simbolizează bucuria
şi fericirea din Împărăţia cerurilor. Întotdeauna banchetele te
destind cu mâncarea şi băutura bună, cu compania prietenilor,
cu conversaţia plăcută şi cu atmosfera de intimitate. Banchetul
exprimă suprema bucurie, şi Dumnezeu l-a creat pe om pentru
bucurie. Durerea şi tristeţea sunt străine vieţii dumnezeieşti;
ele sunt rezultatul intrării păcatului în lume. Nicio bucurie
pământească nu se poate compara cu cea pe care o au moştenitorii
Împărăţiei cerurilor, de aceea Sfântul Apostol Pavel a scris: «Pe
cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El» (I Corinteni 2,9). Acelaşi Apostol a fost răpit până
la al treilea cer, unde «a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este
îngăduit omului să le grăiască» (II Corinteni 12,4). Fericirea
este însuşi destinul omului. Dumnezeu l-a creat pe om pentru
a fi veşnic fericit, nu pentru o fericire trecătoare. În Împărăţia
cerurilor Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Fericirea
este ţinta existenţei umane, care nu este atinsă în această lume
efemeră. Fericirea de pe pământ este o umbră a celei din Împărăţia
cerurilor, întrucât îşi are originea într-o formă de plăcere trupească
şi materială, pe când «Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare
şi băutură» (Romani 14,17)”3.
1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 89.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 144.
3
Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Episcop Vicar, Op. cit., pp. 238-239.

140
Mântuitorul Îşi continuă parabola: „Şi împăratul şi-a
trimis slujitorii să-i cheme la nuntă pe cei poftiţi, dar ei n-au
vrut să vină”.
„Slugile trimise de împărat îi reprezintă pe profeţi”1,
fiindcă „în pregătirea ospăţului de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu
a trimis secole de-a rândul proroci care să vestească apropierea
banchetului şi să-i pregătească pe iudei pentru primirea Mirelui
Hristos. Când a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, I-a fost trimis
ca Înaintemergător Sfântul Ioan Botezătorul, ca să strige:
«Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările» (Matei 3,3).
Dar precum pe vechii profeţi nu i-a ascultat decât o mână de
aleşi, tot aşa şi acum, puţini au plecat urechea la glasul Sfântului
Ioan Botezătorul”2.
Invitaţii care au refuzat să participe la nunta fiului împăra-
tului îi reprezintă pe evrei, care deşi au fost capabili să dea naştere
din sânul lor lui Mesia, nu au vrut să-L accepte ca Mântuitor.
Domnul Hristos spune mai departe: „Împăratul a trimis
alte slugi, zicând: Spuneţi-le celor chemaţi: Iată, mi-am pregătit
ospăţul; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt
gata. Veniţi la nuntă! Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus, unul
la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna
pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis”.
„O parte dintre cei invitaţi dispreţuiesc total onoarea
care li s-a făcut unul plecând la ţarină, altul la neguţătoria sa.
Aşadar, manifestă nepăsare şi dispreţ. Atitudinea celor din a
doua categorie întrece, însă, orice imaginaţie. Nu manifestă nici
nepăsare, nici dispreţ, ci cruzime: Pun mâna pe slujitori şi pe unii
îi batjocoresc, iar pe alţii îi omoară. Slujitorii nevinovaţi cad,
astfel, victimă unei cruzimi neînţelese”3.
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 144.
3
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 172.

141
„Slujitorii trimişi de această dată de împărat îi simbo-
lizează pe Sfinţii Apostoli şi pe cei împreună-lucrători cu ei”1,
„care şi-au desfăşurat activitatea în Israel, unii dintre ei având
de îndurat suferinţe şi chiar martiriu”2.
„Ţarina înseamnă trupul cu patimile sale de ţărână, iar
neguţătoria reprezintă lăcomia, averea, îmbogăţirea cu lucrurile
stricăcioase ale acestei lumi. Fiecare dintre invitaţi s-a dus la
idolul său, nici nu au vrut să audă de mire”3.
„Grupul al doilea de slujitori ai împăratului nu numai că a
fost respins, ci slugile acestea au fost maltratate fără niciun motiv
de către cei invitaţi şi chiar ucise”4.
„Exact aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli şi cu primii
creştini, pentru că iudeii i-au prigonit, iar pe Sfântul Arhidiacon
Ştefan, pe Sfântul Apostol Iacov şi pe mulţi alţii i-au ucis”5.
În timpul activităţii Sale publice, Domnul Hristos i-a pus
în gardă pe Sfinţii Apostoli şi pe succesorii acestora despre ceea
ce se va întâmpla cu ei: „De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi
că pe Mine mai înainte de voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume,
lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu
v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă
aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare
decât stăpânul ei. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă
vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor
păzi. Luaţi seama la voi înşivă. Că din pricina Mea vă vor
da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea
conducătorilor şi a împăraţilor, spre mărturie lor. Atunci vă
vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate

1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 145.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 147.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.
5
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 147.

142
neamurile din pricina numelui Meu” (Ioan 15,18-20; Marcu 13,9
şi Matei 24,9).
Deşi este enorm de greu şi inuman, iar unora li se pare
nedrept şi chiar absurd să fie prigoniţi, batjocoriţi, supuşi la
cazne şi omorâţi pentru credinţa în Dumnezeu care ne iubeşte,
pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), cu toate acestea,
Sfântul Apostol Pavel a spus că „prin multe necazuri trebuie să
intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14,22).
În acest sens citim într-o rugăciune adresată Domnului Hristos:
„Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit
pentru Tine în necazuri şi în tot felul de chinuri”1, pentru că
„aceasta constituie răsplata supremă a unei vieţi sfinte, de obicei
plină de mari încercări, pe care sfinţii le înfruntă cu răbdare,
slăvind pe Dumnezeu în pătimiri”2.
În cele ce urmează vom arăta că avertismentul Mântuitorului
adresat Sfinţilor Săi Apostoli şi succesorilor acestora s-a împlinit
întocmai. Astfel, la porunca regelelui Iudeii Irod Agrippa I,
Sfântul Apostol Petru a fost „aruncat în temniţă, dându-l la patru
străji de câte patru ostaşi ca să-l păzească, vrând să-l scoată în
faţa poporului, după Paşti. Aşadar, Petru era păzit în temniţă; iar
de către Biserică se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu
pentru el. Dar când Irod era să-l scoată afară, în noaptea aceea
Petru dormea între doi ostaşi, legat cu două lanţuri, iar în faţa
uşii paznicii păzeau temniţa. Şi iată, un înger al Domnului a
venit, iar în încăpere a strălucit lumină. Şi lovindu-l pe Petru în
coastă, îngerul l-a trezit, zicând: Scoală-te repede! Şi lanţurile
i-au căzut de la mâini. Şi i-a zis îngerul: Încinge-te şi încalţă-ţi

1
Acatistier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2016, p. 77.
2
Constantin Corniţescu, Ο ανθρωπισμός κατά τον Ιερόν
Χρυσόστομον, Πατριαρηικόν Ίδρυμα Πατερικών Μελετών, Tesalonic, 1971,
pp. 125-126.

143
sandalele! Şi el a făcut aşa. Şi i-a zis lui: Îmbracă-ţi haina şi
urmează-mă! Şi ieşind, mergea după înger; şi nu ştia că adevărat
este ceea ce s-a făcut de către înger, ci i se părea că vede vedenie.
Şi trecând ei de straja întâi şi de a doua, au ajuns la poarta de
fier care duce în cetate; şi ea li s-a deschis singură. Şi ieşind,
au trecut într-o uliţă, şi deodată îngerul s-a îndepărtat de la
el. Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: Acum cu adevărat ştiu că
Domnul l-a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod
şi din toate câte aştepta poporul iudeilor Şi chibzuind el, a venit
la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde mulţi
erau adunaţi şi se rugau. Şi bătând Petru la poartă, o slujnică
cu numele Rodi s-a dus să asculte. Şi cunoscând ea vocea lui
Petru, de bucurie n-a deschis uşa, ci a alergat înlăuntru şi a
spus că Petru stă în faţa porţii. Iar ei au zis: Ai înnebunit. Dar
ea stăruia că aşa este. Iar ei ziceau: Este îngerul lui. Dar Petru
bătea mereu în poartă. Şi deschizându-i, l-au văzut şi au rămas
uimiţi. Şi făcându-le semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum l-a
scos pe el Domnul din temniţă” (Faptele Apostolilor 12,4-17).
„Prin mâinile Apostolilor se făceau multe semne şi minuni
în popor; şi toţi erau într-un cuget în pridvorul lui Solomon. Şi
nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture, dar poporul
îi preamărea. Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau
în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât scoteau pe
cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi pentru
ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe
vreunul din ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul
Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate,
şi toţi se vindecau. Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună
cu el - cei din neamul saducheilor -, s-au umplut de invidie. Şi
au pus mâna pe Apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească.
Dar în timpul nopţii un înger al Domnului a deschis uşile
temniţei şi scoţându-i afară, le-a zis: Mergeţi şi staţi drept şi

144
grăiţi-i poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia. Şi ei,
auzind, au intrat de dimineaţă în templu şi învăţau. Dar venind
arhiereul şi cei împreună cu el, au adunat sinedriul şi tot sfatul
bătrânilor fiilor lui Israel şi au trimis la temniţă să-i aducă. Dar
slujitorii, ducându-se, nu i-au găsit în temniţă; şi s-au întors şi
au dat de veste, zicând: Temniţa am găsit-o încuiată cu toate
întăriturile, iar pe paznici, stând la uşi; dar când am deschis,
înlăuntru n-am găsit pe nimeni. Când au auzit cuvintele acestea,
căpetenia templului şi arhiereii erau nedumeriţi cu privire la ei,
ce-ar putea să fie aceasta. Dar venind cineva, le-a dat de veste:
Iată, bărbaţii pe care i-aţi pus în temniţă sunt în templu, stând
în picioare şi învăţând poporul. Atunci ducându-se căpetenia
împreună cu slujitorii, i-au adus, dar nu cu sila, că se temeau
de popor să nu-i ucidă cu pietre. Şi, aducându-i, i-au pus în faţa
sinedriului. Iar arhiereul i-a întrebat, zicând: Oare nu cu poruncă
v-am poruncit noi vouă să nu mai învăţaţi în numele acesta?
Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi să
aduceţi asupra noastră sângele acestui om! Iar Petru şi Apostolii,
răspunzând, au zis: Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai
mult decât pe oameni. Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe
Iisus pe Care voi L-aţi omorât spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta
Dumnezeu L-a înălţat, prin dreapta Sa, Stăpânitor şi Mântuitor,
ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi iertare de păcate. Şi martori ai
acestor cuvinte suntem noi şi Duhul Sfânt pe Care Dumnezeu
L-a dat celor ce-L ascultă. Iar ei, auzind, mai tare se mâniau şi
se sfătuiau să-i omoare. Dar ridicându-se în sinedriu un fariseu
cu numele Gamaliel, învăţător de lege, cinstit de tot poporul, a
poruncit să-i scoată pe oameni afară puţin şi le-a zis: Bărbaţi
israeliţi, luaţi aminte la voi înşivă, ce aveţi să faceţi cu oamenii
aceştia. Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că
el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la
patru sute, care a fost ucis, şi toţi câţi l-au ascultat au fost risipiţi

145
şi nimiciţi. După aceasta s-a ridicat Iuda Galileeanul, în zilele
numărătorii, şi a atras popor mult după el; şi acela a pierit, şi
toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum v-o spun
eu vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i; că dacă planul
acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine se va nimici;
dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu
cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu! Şi l-au
ascultat. Şi chemându-i pe Apostoli şi bătându-i, le-au poruncit
să nu mai vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul.
Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că au fost
învredniciţi să sufere necinste pentru numele Lui. Şi-n toată ziua,
în templu şi pe-acasă, nu încetau să înveţe şi să-L binevestească
pe Hristos Iisus” (Faptele Apostolilor 5,12-42).
Evreii însă nu i-au prigonit pe Sfinţii Apostoli şi pe
succesorii acestora numai în Ierusalim şi Israel, ci şi în afara
ţării. Aşa este cazul lui Saul, viitorul Apostol al neamurilor,
care însă a fost convertit la credinţa creştină, devenind din
mare prigonitor al Bisericii cel mai mare Apostol. Despre
toate acestea citim în cartea Faptele Apostolilor: „Saul
pustia Biserica; intrând prin case şi târând bărbaţi şi femei,
îi arunca în temniţă şi, încă suflând ameninţare şi ucidere
împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu şi a cerut
de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla
acolo pe vreunii, atât bărbaţi cât şi femei, că merg pe Calea
aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Şi a fost că pe când
mergea el şi se apropia de Damasc, deodată o lumină din cer
a strălucit împrejurul lui. Şi, căzând el la pământ, a auzit un
glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a
zis: Cine eşti, Doamne? Şi glasul i-a zis: Eu sunt Iisus, Cel
pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în
ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne,
ce voieşti Tu să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în

146
cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care
mergeau cu el pe cale stăteau încremeniţi, auzind glasul, dar
nevăzând pe nimeni. Şi Saul s-a ridicat de la pământ; dar, deşi
avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână, l-au
dus la Damasc. Şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat,
nici n-a băut. Şi era în Damasc un ucenic cu numele Anania.
Şi Domnul i-a zis în vedenie: Anania! Iar el a zis: Iată-mă,
Doamne! Şi Domnul a zis către el: Scoală-te şi mergi pe uliţa
care se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe un
om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă, şi a văzut în
vedenie pe un bărbat cu numele Anania intrând înlăuntru şi
punându-şi mâinile peste el ca să-şi recapete vederea. Şi a
răspuns Anania: Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de
la mulţi câte rele le-a făcut el sfinţilor Tăi în Ierusalim; şi aici
are putere de la arhierei să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele
Tău. Şi i-a zis Domnul: Du-te, pentru că acesta Îmi este Mie
vas ales, ca să-Mi poarte numele înaintea neamurilor şi a
regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie
el să pătimească pentru numele Meu. Şi a mers Anania şi a
intrat în casă şi, punându-şi mâinile peste el, a zis: Frate Saul,
Domnul Iisus, Cel Care ţi S-a arătat pe calea pe care veneai,
m-a trimis ca să-ţi recapeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt.
Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi-a recăpătat
vederea şi, ridicându-se, a fost botezat. Şi luând mâncare, s-a
întărit. Şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Îndată
după aceea Îl propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este
Fiul lui Dumnezeu. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau şi ziceau:
Oare nu el este cel care i-a prigonit în Ierusalim pe cei ce
cheamă numele acesta? Şi nu pentru aceea a venit el aici, ca
să-i ducă legaţi la arhierei? Şi Saul mai mult se întărea şi-i
tulbura pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta
este Hristos” (Faptele Apostolilor 8,3 şi 9,1-22).

147
Sfântul Apostol Pavel a avut parte la rândul lui de mari
prigoane, prin care relele săvârşite de el împotriva creştinilor,
înainte de convertire, s-au întors asupra lui din plin. Pe când
acesta propovăduia în Damasc învăţătura Domnului Hristos,
„iudeii s-au sfătuit să-l omoare. Dar lui Saul i s-a făcut cunoscută
uneltirea lor. Iar ei zi şi noapte păzeau porţile, ca să-l ucidă. Şi
luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid întrun coş,
lăsându-l jos” (Faptele Apostolilor 9,23-25).
În timpul primei călătorii misionare, Sfinţii Pavel şi Barnaba
au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Antiohia Pisidiei, „iar
păgânii, auzind, se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu;
şi câţi erau rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut; iar cuvântul
Domnului se răspândea prin tot ţinutul. Dar iudeii au întărâtat
pe femeile cucernice şi de cinste şi pe fruntaşii cetăţii şi au ridicat
prigoană împotriva lui Pavel şi a lui Barnaba şi i-au scos din
hotarele lor” (Faptele Apostolilor 13,48-50).
Evreilor din Antiohia Pisidiei nu le-a fost de ajuns faptul
că i-au prigonit şi alungat pe Sfinţii Pavel şi Barnaba din cetatea
lor, ci au plecat după ei până în altă cetate, numită Listra, pe drum
alăturându-li-se şi câţiva iudei din Iconiu. Despre acest episod
citim în cartea Faptele Apostolilor: „Pavel şi Barnaba au intrat
împreună în sinagoga iudeilor din Iconiu şi în aşa fel au vorbit,
încât o mare mulţime dintre iudei şi dintre păgâni au crezut. Dar
iudeii care n-au crezut au răsculat sufletele păgânilor şi le-au
înrăit împotriva fraţilor. Aşadar, ei au stat acolo multă vreme, cu
îndrăznire grăind întru Domnul, Cel ce pentru cuvântul harului
Său dădea mărturie făcând semne şi minuni prin mâinile lor. Şi
mulţimea din cetate s-a dezbinat; şi unii ţineau cu iudeii, iar alţii
ţineau cu Apostolii. Iar când păgânii şi iudeii, împreună cu mai-
marii lor, s-au pornit să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, ei şi-au
dat seama şi au fugit în cetăţile Licaoniei, la Listra şi Derbe şi în
ţinutul dimprejur; şi binevesteau acolo. Şi în Listra era şezând

148
jos un om neputincios de picioare, fiind olog din pântecele maicii
sale şi care nu umblase niciodată. El îl asculta pe Pavel când
vorbea. Iar acesta, cătând spre el şi văzând că are credinţă să
fie vindecat, a zis cu glas puternic: Ridică-te drept pe picioarele
tale! Şi el a sărit şi a umblat. Iar mulţimile, văzând ceea ce
făcuse Pavel, şi-au ridicat glasul în limba licaonă, zicând: Zeii,
luând chip de oameni, s-au coborât la noi. Şi pe Barnaba îl
numeau Zeus; iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul
cuvântului. Iar preotul lui Zeus, al cărui templu era în faţa cetăţii,
a adus la porţi tauri şi cununi şi împreună cu mulţimile voia să
le aducă jertfă. Şi auzind Apostolii Barnaba şi Pavel, şi-au rupt
veşmintele şi au sărit în mulţime, strigând şi zicând: Bărbaţilor,
de ce faceţi asta? Şi noi suntem oameni tot atât de pătimitori
ca şi voi, care însă vă binevestim vouă ca de la deşertăciunile
acestea să vă întoarceţi către Dumnezeul Cel-Viu, Care a făcut
cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele şi Care
în veacurile trecute a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile
lor, deşi El pe Sine nu S-a lăsat nemărturisit, făcându-vă bine,
dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-vă inimile
de hrană şi de bucurie. Şi acestea zicând, de-abia au potolit
mulţimile să nu le aducă jertfă. Dar de la Antiohia Pisidiei şi de
la Iconiu au venit iudei care, înduplecând mulţimile, l-au lovit
pe Pavel cu pietre; şi l-au târât afară din cetate, crezând că a
murit” (Faptele Apostolilor 14,1-19).
Un episod identic s-a petrecut cu Sfântul Apostol Pavel în
Tesalonic şi Bereea. „Pavel, Sila şi Timotei au venit la Tesalonic,
unde era o sinagogă a iudeilor. Şi după obiceiul său, Pavel a
intrat la ei şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, tâlcuindu-le
şi arătând că: Hristos trebuia să pătimească şi să învie din morţi,
şi că: Acesta, Iisus pe Care vi-L vestesc eu, El este Hristosul.
Şi unii dintre ei au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a
lui Sila, şi mare mulţime de păgâni evlavioşi şi nu puţine dintre

149
femeile de frunte. Dar iudeii, umplându-se de invidie şi luând cu
ei câţiva oameni răi din cei de rând, au adunat gloată şi tulburau
cetatea; şi ducându-se la casa lui Iason, căutau să-i scoată afară
înaintea poporului. Dar, negăsindu-i, au târât pe Iason şi pe
câţiva fraţi la mai-marii cetăţii, strigând că aceia care au întors
toată lumea pe dos au venit şi aici şi Iason i-a primit la el; şi ei
toţi lucrează împotriva poruncilor cezarului, spunând că este
un alt împărat, Iisus. Şi au tulburat mulţimea şi pe mai-marii
cetăţii care au auzit acestea. Şi numai după ce au luat chezăşie
de la Iason şi de la ceilalţi, le-au dat drumul. Iar fraţii de îndată
i-au trimis noaptea la Bereea pe Pavel şi pe Sila; care, ajungând
acolo, au intrat în sinagoga iudeilor. Dar aceştia erau mai buni
la suflet decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată
osârdia, zilnic cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa. Şi au
crezut mulţi dintre ei şi dintre femeile de cinste ale păgânilor şi
nu puţini dintre bărbaţi. Dar când iudeii din Tesalonic au aflat
de cuvântul lui Dumnezeu că a fost vestit de Pavel şi în Bereea,
au venit şi acolo, întărâtând şi tulburând mulţimile. Şi atunci
l-au trimis fraţii de îndată pe Pavel să plece spre mare; iar Sila
şi Timotei au rămas acolo” (Faptele Apostolilor 17,1-14).
Pe când Apostolul neamurilor se găsea în Ierusalim, evreii
au pus mâna pe el, cu gândul de a-l omorî, însă acesta a fost
salvat la intervenţia tribunului. Despre aceasta citim în Sfânta
Scriptură: „Pavel a intrat în templul din Ierusalim, iar iudeii din
Asia, văzându-l în templu, au întărâtat toată mulţimea şi au pus
mâna pe el strigând: Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Acesta este
omul care pe toţi de pretutindeni îi învaţă împotriva poporului şi
a legii şi a locului acestuia; ba încă a adus în templu şi păgâni şi
a spurcat acest loc sfânt. - Că ei îl văzuseră mai înainte în cetate
pe Trofim Efeseanul împreună cu el şi credeau că Pavel l-a adus
în templu -. Şi s-a mişcat toată cetatea şi s-a făcut adunare de
popor; şi punând mâna pe Pavel, l-au tras afară din templu şi

150
îndată au închis porţile. Dar când căutau ei să-l omoare, a ajuns
veste la tribunul cohortei cum că tot Ierusalimul s-a tulburat.
Acela, luând îndată oşteni şi sutaşi, a alergat la ei; iar ei, văzând
pe tribun şi pe ostaşi, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Atunci
tribunul s-a apropiat, a pus mâna pe el şi a poruncit să fie legat
cu două lanţuri; şi a întrebat cine este el şi ce a făcut. Iar în
mulţime unii strigau una, alţii alta; şi neputând el să cunoască
adevărul din pricina zarvei, a poruncit să fie dus în tabără. Iar
când a ajuns la trepte, a trebuit să fie purtat pe sus de ostaşi, din
pricina întărâtării mulţimii, că mulţime de popor mergea după
el, strigând: Omoară-l! Iar când s-a făcut ziuă, iudeii au făcut
sfat împotriva lui şi s-au legat cu blestem, zicând că nici nu vor
mânca şi nici nu vor bea până nu-l vor ucide pe Pavel. Şi cei
care făcuseră între ei acest jurământ erau mai mult de patruzeci;
şi ducându-se ei la arhierei şi la bătrâni, au zis: Noi ne-am
legat cu blestem să nu gustăm nimic până ce nu-l vom ucide pe
Pavel; aşadar, acum voi împreună cu sinedriul faceţi-i cunoscut
tribunului să-l coboare mâine la voi, ca având să cercetaţi mai
cu de-amănuntul cele despre el; iar noi suntem gata să-l ucidem
înainte ca el să se apropie” (Faptele Apostolilor 21,26-36 şi
23,12-15). Planul acestor bărbaţi de a-l asasina pe Sfântul Pavel
a ajuns la urechile unui nepot al Apostolului, care i-a dat de veste
tribunului, iar Apostolul neamurilor a fost dus noaptea, în mare
taină, la Antipatrida şi numai aşa a scăpat cu viaţă.
În cele ce urmează nu vom mai vorbi despre bătăile şi
prigoanele suferite de Sfinţii Apostoli, ci vom prezenta martiriul
unora dintre ei, dar şi a altor sfinţi, prin care s-a împlinit întocmai
avertismentul Domnului Hristos adresat lor.
Vom începe cu cel dintâi martir al Bisericii. Sfântul Ştefan,
unul dintre cei şapte diaconi, „era plin de har şi de putere şi făcea
minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga
ce se zicea a liberţilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a

151
celor din Cilicia şi din Asia, care se luau la întrebări cu Ştefan
şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu
care el vorbea. Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am
auzit spunând cuvinte de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui
Dumnezeu. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari
şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu” (Faptele
Apostolilor 6,8-12). Sfântul Ştefan a rostit o cuvântare în faţa
fruntaşilor iudeilor, pe care a încheiat-o cu o mustrare severă:
„Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi,
voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri,
aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri?
Ei i-au omorât pe cei ce au prevestit sosirea Celui Drept, ai Cărui
vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care întru rânduială
de îngeri aţi primit Legea şi n-aţi păzit-o! Iar ei, auzind acestea
fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva
lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut
slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând
de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-
au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Şi
scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Iar martorii şi-au
pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi îl loveau cu
pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte
duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a adormit”
(Faptele Apostolilor 7,51-60).
În anul 44, Irod Agrippa I, regele Iudeii (41-44), a declanşat
o prigoană împotriva Bisericii „şi l-a ucis cu sabia pe Iacov,
fratele lui Ioan” (Faptele Apostolilor 12,2). „Iacov, fiul lui
Zevedeu şi fratele Sfântului Evanghelist Ioan a fost primul
Apostol care şi-a dat viaţa pentru credinţa în Domnul Hristos”1.
1
Biblia sau Sfânta Scriptură…, Faptele Apostolilor 12,2, nota b.

152
Cu excepţia Sfântului Evanghelist Ioan, toţi ceilalţi Apostoli
au suferit moarte martirică, cei mai mulţi dintre ei fiind omorâţi
de păgâni, ceea ce dovedeşte că în spatele oricărei hotărâri de a
prigoni, de a supune la cazne sau de a martiriza un creştin, fie
că această decizie este dusă la îndeplinire de un evreu, un păgân
sau un om fără Dumnezeu, stă întotdeauna diavolul, care „de la
început a fost ucigător de oameni” (Ioan 8,44).
În cele ce urmează vom prezenta martiriul Sfinţilor
Apostoli Andrei şi Toma, dintre care primul a primit cununa
muceniciei în Europa, iar cel de-al doilea în Asia, la o distanţă de
peste şase mii de kilometri, pentru a vedea că ambii prigonitori
le-au cerut celor doi Apostoli să jertfească idolilor pentru a le fi
cruţată viaţa, aşa cum se va întâmpla în aproape toate cazurile
de martiri creştini din istorie.
Întrucât un manual de martirizare a celor care au îmbrăţişat
credinţa creştină nu există, iar prigonitorii acestora din diverse
colţuri ale lumii şi din epoci diferite n-au avut cum să se cunoască
între ei, dar cu toţii le-au cerut creştinilor să se lepede de Hristos
şi să aducă jertfe zeilor pentru a scăpa cu viaţă, este clar că
această idee le era întotdeauna insuflată de vrăjmaşul, căruia i
se închinau păgânii prin intermediul cultelor idolatre, fiindcă aşa
cum a scris psalmistul, inspirat de Dumnezeu, „toţi zeii păgânilor
sunt demoni” (Psalmul 95,5).
Pe când Sfântul Apostol Andrei propovăduia Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu în Tesalia (o provincie a Greciei), „într-
una din nopţi, i S-a arătat Mântuitorul şi i-a spus: Ia-ţi crucea şi
urmează-Mi degrabă în Patras, căci curând vei trece din această
viaţă. După ce s-a trezit din somn, Apostolul le-a relatat ucenicilor
săi viziunea avută, şi au pornit cu toţii spre Patras”1. „Sfântul a
intrat în cetate şi a tras la un om numit Sosie, care de multă vreme
1
Dumitru Manolache, Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 152.

153
era bolnav la pat. A fost suficient ca Apostolul să-l atingă, iar
acesta s-a tămăduit”1.
„În Patras, Sfântul Andrei a săvârşit mai multe minuni”2.
Astfel, „unor orbi le-a redat vederea şi pe malul mării a vindecat
un lepros, iar acesta, de bucurie, a alergat gol prin oraş, strigând:
Dumnezeule, Îţi mulţumesc că mi-ai trimis pe omul Tău. Îţi
mulţumesc Ţie, Care m-ai miluit pe mine, cel despre care toţi
şi-au pierdut nădejdea, iar Tu singur Te-ai îndurat”3.
„Un sclav al proconsulului roman Egeatus era chinuit de o
boală grea şi îşi aştepta sfârşitul, părăsit de toţi, între gunoaiele
cetăţii. Sfântul l-a tămăduit şi robul s-a întors în casa procon-
sulului, relatându-i minunea stăpânei sale, Maximila, care şi ea
era grav bolnavă, iar doctorii nu aveau ce să-i facă. Femeia a
trimis după Apostol şi, de-îndată ce omul lui Dumnezeu s-a atins
de ea, Maximila s-a însănătoşit”4.
„În timpul acesta, proconsulul Egeatus nu era în cetate, ci la
Roma, cu treburi, şi l-a lăsat înlocuitor pe fratele lui, Stratocles.
Acesta avea un sclav preferat, numit Alcman, posedat de ceva
vreme de un duh necurat, care îl chinuia atât de rău, încât trebuia
legat. La sfatul Maximilei, Stratocles a trimis după Apostol,
iar de îndată ce acesta a intrat în casă, duhul cel rău a ieşit din
Alcman. Uimiţi de puterea lui Dumnezeu care se revărsa prin
Sfântul Andrei, Maximila şi Stratocles au crezut în Domnul
Hristos şi s-au botezat, devenind unii dintre cei mai buni ucenici
ai Apostolului”5.
„Sfântul Andrei a săvârşit numeroase minuni în Patras,
vindecând paralitici, orbi şi leproşi, care au îmbrăţişat credinţa
1
A. Pascu, Viaţa Sfântului Apostol Andrei, între realitate şi poveste,
Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2015, p. 37.
2
Άγιος Ανδρέας, Πάτρας, 1998, p. 22.
3
Dumitru Manolache, Op. cit., p. 153.
4
A. Pascu, Op. cit., pp. 37-38.
5
Ibidem, pp. 38-39.

154
creştină. Cei nou botezaţi erau foarte entuziaşti, încât au distrus
idolii din cetate, iar unii dintre ei şi-au vândut averile şi cu banii
obţinuţi i-au ajutat pe cei săraci şi au început să construiască o
biserică în oraş”1.
„Întorcându-se de la Roma, Egeatus a aflat că soţia şi fratele
lui au devenit creştini şi a fost cuprins de mânie, poruncind ca
Apostolul să fie aruncat în temniţă”2.
„Supunându-se unor mari riscuri, Stratocles şi Maximila
s-au furişat în închisoare la Sfântul Andrei şi i-au cerut mai
multe sfaturi duhovniceşti. Se crede că acolo Apostolul l-a uns
pe Stratocles episcop”3.
„Gestul proconsulului a produs tulburare în rândul
locuitorilor cetăţii, care au început să strige că Sfântul Andrei nu
a greşit cu nimic şi au cerut să fie eliberat din închisoare. Temân-
du-se de mulţime, Egeatus i-a cerut Apostolului să se lepede de
Hristos şi să jertfească zeilor, pentru a-l putea elibera, dar întrucât
acesta a refuzat”4, „a poruncit să fie bătut şi apoi răstignit pe o
cruce din lemn de măslin. Pentru ca supliciul să dureze cât mai
mult, proconsulul le-a ordonat soldaţilor ca mâinile şi picioarele
celui condamnat la moarte să nu fie pironite pe cruce, ci doar
legate cu nişte frânghii”5.
Aflând prin ce fel de moarte Îl va slăvi pe Dumnezeu,
„Sfântul Andrei s-a considerat nevrednic de a pătimi pe o cruce
ca cea a Domnului Hristos, de aceea i-a rugat pe ostaşi să-i facă
o cruce în formă de X”6 şi să-l răstignească cu capul în jos.

1
Ibidem, p. 38.
2
Dumitru Manolache, Op. cit., p. 153.
3
A. Pascu, Op. cit., p. 39.
4
Dumitru Manolache, Op. cit., p. 153.
5
A. Pascu, Op. cit., p. 39.
6
Ibidem, p. 41.

155
„Apostolul a fost dus pe malul mării”1, „acolo s-a dezbrăcat
de hainele sale, pe care le-a dat soldaţilor, apoi a fost întins pe
pământ şi bătut, după care mâinile şi picioarele i-au fost legate
cu frânghii de lemnul crucii în formă de X”2, „care este numită
până astăzi «Crucea Sfântului Andrei»”3.
„Timp de o zi şi o noapte, Apostolul şi-a rostit de pe cruce
ultima sa predică”4. „Impresionată şi îndurerată de nedreptatea
făcută, o mulţime de oameni s-a îndreptat spre palatul proconsu-
lului şi a făcut presiuni asupra lui, ca să-l coboare de pe cruce pe
Sfântul Andrei. Egeatus s-a temut de mulţime şi s-a dus el însuşi
să-l dezlege pe cel pe care îl condamnase la moarte, dar Apostolul
nu a fost de acord să renunţe la martiriu, când era atât de aproape
de a se întâlni cu Domnul Hristos şi nimeni din cei de faţă nu a
reuşit să-i desfacă funiile, fiindcă mâinile le amorţeau când se
apropiau de Sfânt”5.
Simţind că sfârşitul îi este aproape, „Sfântul Andrei s-a
rugat foarte intens lui Dumnezeu şi a fost învăluit de o lumină
strălucitoare, ca cea a fulgerului, care, timp de o jumătate de oră,
i-a orbit pe toţi cei prezenţi. Când lumina a dispărut, Apostolul
şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu”6.
Pe când se găsea în India, unde i-a rânduit Dumnezeu să
răspândească învăţătura Domnului Hristos, Sfântul Apostol Toma
a ajuns în hotarele Calamidiei, unde stăpînea regele Muzdie, şi,
în urma propovăduirii lui, mulţi dintre cei de acolo au îmbrăţişat
credinţa creştină. Printre cei care au crezut în Domnul Hristos se
număra şi o femeie de neam bun, cu numele de Sindichia. Aceasta
1
Άγιος Ανδρέας…, p. 22.
2
Dumitru Manolache, Op. cit., pp. 153-154.
3
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Ediţie
electronică, Apologeticum, 2006, p. 14.
4
Dumitru Manolache, Op. cit., p. 154.
5
A. Pascu, Op. cit., pp. 39-40.
6
Ibidem, p. 40.

156
era rudenie cu Migdonia, cumnata regelui, care auzind cele
istorisite de Sindichia despre Apostolul Toma, i-a zis: Vreau şi eu
să-l văd pe omul care vorbeşte despre Dumnezeul cel adevărat şi
să-i ascult învăţătura. Sindichia i-a spus: Dacă voieşti într-adevăr
să-l vezi şi să-l asculţi pe Apostolul lui Dumnezeu, schimbă-ţi
hainele şi îmbracă-te ca o femeie din popor, pentru a nu fi recu-
noscută şi apoi vino cu mine. Migdonia a făcut precum i s-a cerut
şi mergând împreună cu Sindichia, l-au aflat pe Apostolul Toma
în mijlocul unei mulţimi de oameni simpli şi săraci, cărora acesta
le vorbea despre Mântuitorul lumii. Alăturându-se şi ele acelor
oameni, ascultau învăţăturile Sfântului despre Domnul Hristos,
despre judecata Lui, precum şi despre Împărăţia lui Dumnezeu
şi despre iad.
Auzind toate acestea, Migdonia a fost pătrunsă la inimă şi
a crezut în Domnul Hristos. Apoi, întorcându-se acasă, se gândea
neîncetat la cuvintele Apostolului şi vorbea despre Mântuitorul
cu Sindichia, rudenia ei, şi se aprindea cu mai multă dragoste
către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar din acel moment ea a
început a se îndepărta de cei necredincioşi, ca de nişte vrăjmaşi
ai lui Dumnezeu şi s-a ferit de discuţiile lor, de ospeţe şi de
toate desfătările lumeşti. De asemenea, Migdonia nu mai voia
să se apropie ca o soţie de bărbatul ei, încât a ajuns să aibă mare
supărare cu el. Carizie, soţul Migdoniei, era dregător la curtea
regală şi bun prieten al regelui Muzdie, pe care l-a rugat să o
trimită pe regina Tertiana, sora Migdoniei, la aceasta, pentru
a o îndupleca să nu se mai îndepărteze de el, ca soţie. Regina
s-a dus la sora ei şi a întrebat-o pentru ce nu i se mai supune
soţului. Migdonia i-a răspuns: Pentru că este păgân şi vrăjmaş
al lui Dumnezeu, iar eu sunt roaba lui Iisus Hristos, adevăratul
Dumnezeu, şi nu voiesc să fiu întinată de acest om necredincios
şi necurat. Tertiana a vrut să afle şi ea cine este Iisus Hristos,
iar Migdonia i-a vorbit despre propovăduirea Sfântului Apostol

157
Toma şi a învăţat-o despre adevărata credinţă în Dumnezeu.
Voind să cunoască mai cu de-amănuntul învăţătura Domnului
Hristos, Tertiana a dorit să-l vadă pe Apostolul Toma şi să-i
asculte propovăduirea. Sfătuindu-se cu Migdonia, regina a trimis
în taină după Apostolul Toma, pe care l-a rugat să le vorbească
despre Mântuitorul lumii. Ascultând cuvintele Apostolului,
Tertiana a crezut în Iisus Hristos şi cele două femei au cerut să
fie botezate în numele Lui. După ce le-a curăţat prin apa sfântului
botez, Sfântul Toma le-a mai învăţat să păzească poruncile lui
Dumnezeu şi să facă fapte bune. Iar ele, punând în inimile lor
toate cele grăite de Apostol, au hotărât să-şi închine întreaga viaţă
lui Dumnezeu, trăind în curăţie, fără să se mai apropie de bărbaţii
lor, ca unii ce erau necredincioşi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfântul Toma a tămăduit
numeroşi bolnavi şi a săvârşit multe minuni în regatul lui Muzdie,
încât tot mai mulţi credeau în Domnul Hristos, nu numai din
poporul cel simplu, ci şi de la curtea regală. Chiar şi unul dintre
fiii regelui, pe nume Azan, a îmbrăţişat credinţa creştină şi a fost
botezat de Apostolul Toma.
Întorcându-se de la Migdonia, regina Tertiana îşi petrecea
zilele şi nopţile în rugăciune şi post şi nu se mai pleca dorinţei
bărbatului ei. Atunci regele, mirându-se de schimbarea soţiei
sale, i-a zis lui Carizie, prietenul său: Voind să-ţi dobândesc pe
femeia ta, am pierdut-o şi pe a mea, care este acum mai rea decât
a ta. Iar regele şi Carizie au cercetat cu de-amănuntul, pentru a
cunoaşte pricina înstrăinării soţiilor lor, şi au aflat că un străin,
pe nume Toma, care propovăduia credinţa în Iisus Hristos, le-a
întors pe cele două de la petrecerea împreună cu ei. De asemenea,
au mai aflat că şi Azan, fiul regelui, dar şi multe dintre căpetenii
şi dintre slugile casei regale şi din poporul cel simplu, în număr
foarte mare, credeau în Domnul Hristos, datorită propovăduirii

158
Apostolului Toma. Atunci regele s-a aprins de mânie asupra lui
Toma şi, prinzându-l, l-a aruncat în temniţă.
Când Apostolul a fost adus înaintea regelui, pentru a fi
judecat, acesta l-a întrebat: Cine eşti tu, rob sau liber? Iar Toma
i-a răspuns: Sunt robul Aceluia asupra căruia tu nu ai stăpânire.
Regele i-a zis: Văd că eşti rob viclean şi, fugind de la stăpânul
tău, ai venit pe pământul acesta ca să răzvrăteşti poporul şi să
ne întorci soţiile împotriva noastră. Spune-mi, deci, cine este
stăpânul tău? Apostolul i-a răspuns: Stăpânul meu este Domnul
cerului şi al pământului, Dumnezeul şi Făcătorul a toată făptura,
Care m-a trimis să propovăduiesc numele Lui cel sfânt şi să-i
întorc pe oameni de la rătăcirea lor. Regele i-a zis: Renunţă la
vorbele tale cele viclene, amăgitorule, şi ascultă porunca mea:
După cum, prin amăgire, ai îndepărtat soţiile noastre ca să nu se
mai unească cu noi, tot aşa să le întorci înapoi la noi! Căci de
nu vei face aceasta, ca soţiile noastre să fie cu noi în dragostea
şi în unirea de mai înainte, te voi pedepsi cumplit. Apostolul
i-a răspuns: Nu se cade ca roabele lui Hristos să se unească cu
bărrbaţii cei fără de lege; nici nu este cu dreptate ca femeile cele
credincioase să fie necinstite de păgâni şi necredincioşi.
Auzind acestea, regele Muzdie a poruncit slujitorilor lui
să aducă nişte plăci de fier înroşite în foc şi l-a silit pe Apostol
să stea cu picioarele goale pe ele. Când plăcile au fost aduse,
deodată a ieşit apă de sub ele şi le-a răcit. După aceea Apostolul
a fost aruncat într-un cuptor cu foc şi lăsat acolo toată noaptea,
însă a doua zi a ieşit de acolo viu şi nevătămat. Atunci Carizie l-a
sfătuit pe rege, zicându-i: Porunceşte străinului să se închine şi
să aducă jertfă Soarelui, zeul nostru, pentru că în acest chip se va
mânia pe el Dumnezeul lui, care îl păzeşte nevătămat. La porunca
regelui, Apostolul a fost dus înaintea idolului zeului Soare,
pentru a i se închina, însă când Toma s-a rugat adevăratului
Dumnezeu idolul s-a topit ca ceara în faţa Apostolului. Văzând

159
această minune, creştinii de la curtea regelui s-au bucurat şi
mulţi dintre cei ce erau de faţă, care nu auziseră despre Domnul
Hristos, au crezut în El. Atunci Muzdie, mâniindu-se mai tare,
se gândea cum să-l piardă pe Toma, dar temându-se de popor
şi de slugile sale care îmbrăţişaseră credinţa creştină, a ieşit cu
Apostolul din cetate, fiind urmat de ostaşii săi, iar mulţimile
adunate socoteau că regele vrea să vadă o minune săvârşită de
el. După ce au mers împreună o bucată de drum, regele le-a
poruncit la cinci dintre ostaşi să-l ducă pe Toma în muntele din
apropiere, unde să-l străpungă cu suliţele, iar el s-a dus în cetatea
Axium. Azan, fiul regelui, şi Sifor, un bărbat de neam bun, care
şi el fusese botezat de Apostol, înţelegând ceea ce avea să se
întâmple, au alergat după Sfântul Toma şi, ajungându-l din urmă,
plângeau pentru el. Apostolul le-a cerut ostaşilor să-i îngăduie
să se roage, şi înălţând rugăciuni către Dumnezeu, l-a hirotonit
preot pe Sifor şi diacon pe Azan, poruncindu-le să aibă grijă de
cei din cetate care credeau în Domnul Hristos şi să se sârguiască
mereu să sporească numărul lor.
Ajungând în muntele despre care le poruncise regele, cei
cinci ostaşi l-au străpuns toţi deodată cu suliţele pe Sfântul Toma,
care şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Domnul Hristos le-a spus celor ce vor crede în El şi vor
avea de îndurat chinuri pentru credinţa lor: „Nu vă temeţi de cei
ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă
temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă
în gheenă, pentru că în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi:
Eu am biruit lumea” (Matei 10,28 şi Ioan 16,33).
Pentru a vedea puterea lui Dumnezeu, dar şi diversele
şi neaşteptatele forme pe care le-a luat ajutorul acordat de
Mântuitorul celor care de bunăvoie au acceptat să-şi jertfească
viaţa pentru credinţa în El, în continuare vom prezenta exemplele
unor mucenici care au fost supuşi la cazne, dar nu au simţit

160
chinurile, trupurile le-au fost maltratate în mod barbar, dar au
rămas nevătămate ori s-au vindecat, instrumentele de tortură
s-au defectat şi i-au vătămat pe alţii, caznele s-au întors asupra
chinuitorilor, unii creştini au vrut să mijlocească pe lângă
puternicii vremii pentru a-i elibera pe cei condamnaţi la moarte,
dar aceştia au refuzat, preferând să moară pentru credinţa în
Domnul nostru Iisus Hristos şi multe altele.

Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium


„La începutul secolului al IV-lea, Sfântul Irineu a ajuns
episcop de Sirmium, reşedinţa provinciei romane Pannonia
Inferioară”1, care era locuită pe atunci de daco-romani, precum
şi de traci romanizaţi”2.
„În acea vreme, ierarhii puteau fi căsătoriţi sau necăsătoriţi.
Sfântul Irineu a preferat să îşi întemeieze de tânăr o familie şi în
anul 304 avea copii mici”3.
„În urma mai multor edicte anticreştine emise de împăraţii
Diocleţian şi Maximian, în provinciile din regiunea Iliria,
unde creştinii erau numeroşi, a început cea mai grea persecuţie
cunoscută până atunci în Imperiul Roman. În timpul acesteia,
Irineu a fost arestat şi dus înaintea lui Probus, guvernatorul
provinciei. Dregătorul păgân i-a cerut episcopului creştin să se
supună poruncii împărăteşti şi să jertfească zeilor, renunţând la
credinţa sa în Domnul Hristos, însă acesta i-a răspuns: «Cel ce
jertfeşte zeilor şi nu lui Dumnezeu, cu moarte să piară» (Ieşire
22, 20). Probus i-a spus tânărului ierarh că va rămâne în viaţă
dacă aduce jertfe înaintea idolilor, dar dacă refuză să se lepede
1
Preot Profesor Dr. Ioan Rămureanu, Sfântul martir Irineu,
episcopul, articol publicat în volumul: „Sfinţi români şi apărători ai Legii
strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 144.
2
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 18.
3
Ibidem.

161
de Hristos va muri în chinuri. Sfântul Irineu însă i-a răspuns: Mi
s-a poruncit să primesc mai degrabă chinurile decât să jertfesc
demonilor, tăgăduindu-L pe Dumnezeu. Guvernatorul a insistat
ca episcopul să aducă jertfe zeilor, dacă nu vrea să fie supus la
cazne, dar acesta, cu chipul transfigurat, i-a mărturisit: Mă bucur
dacă mă vei chinui, pentru că în acest fel voi fi părtaş suferinţelor
Domnului Hristos. Atunci dregătorul a poruncit ca ierarhul să fie
supus la cazne. Pe când soldaţii îl chinuiau cu multă cruzime,
Probus i s-a adresat din nou, îndemnându-l să jertfească zeilor, dar
Sfântul Irineu i-a răspuns că pentru el suferinţele sunt o dreaptă
mărturisire a credinţei pe care o are în Dumnezeu, Căruia I-a
jertfit dintotdeauna”1.
„Venind părinţii, soţia, copiii şi rudeniile episcopului în
acel loc şi văzând cum era chinuit, îl sfătuiau să se supună po-
runcii împăratului. Iar copiii lui, îmbrăţişându-i picioarele, îl
rugau: Tată, ai milă de tine şi de noi! Toţi plângeau pentru tine-
reţea lui şi-l îndemnau cu lacrimi şi cu suspine să jertfească
zeilor, zicându-i: Ai milă de floarea tinereţii tale!. Dar Sfântul
Irineu le-a răspuns cu cuvintele Domnului Hristos: «Pe cel ce
Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi
şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se
va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda
şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri» (Matei 10,32-
33)”2. „La acest răspuns, Probus a poruncit ca episcopul să fie
dus sub pază la închisoare, unde a fost ţinut mai multe zile şi
supus la felurite chinuri”3.
„După un timp oarecare, guvernatorul a poruncit ca mu-
cenicul să-i fie înfăţişat la miezul nopţii, îndemnându-l şi de
această dată să jertfească zeilor, pentru a fi cruţat de alte cazne,
1
Preot Profesor Dr. Ioan Rămureanu, Art. cit., p. 144.
2
Ibidem, p. 145.
3
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 18.

162
însă Sfântul Irineu, plin de curaj, i-a răspuns: Fă ceea ce ţi
s-a poruncit, dar aşa ceva să nu aştepţi de la mine! Mânios,
dregătorul a poruncit ca ierarhul să fie bătut cu vergi, dar acesta
a mărturisit plin de nădejde: Îl am pe Dumnezeu, Căruia am
învăţat să mă închin din copilărie. Lui mă închin. El mă întăreşte
în toate şi Lui Îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti
nu li se cuvine nicio cinstire. Probus i-a zis mucenicului că îl va
omorî. La auzul acestor cuvinte, episcopul a grăit cu nădejde:
Eu sunt ferit continuu de moarte, căci prin suferinţele pe care tu
crezi că mi le-ai cauzat, dar pe care eu nu le simt, primesc de la
Dumnezeu viaţa veşnică”1.
„Guvernatorul l-a întrebat pe mucenic dacă are părinţi, soţie
şi copii, iar acesta i-a răspuns că nu are. Nedumerit, dregătorul l-a
întrebat din nou: Dar cei pe care i-am văzut că plângeau lângă tine
şi îţi cereau să te supui poruncii împăratului, cine erau? Sfântul
i-a răspuns că era familia lui, însă Domnul Hristos ne-a atras
luarea aminte când a spus: «Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe
mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel
ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine» (Matei 10,37), după care a adăugat că el nu
cunoaşte şi nu are vreun alt părinte, în afară de Dumnezeu”2.
„Căutând să-l înduioşeze pe episcop, Probus l-a îndemnat:
Jertfeşte zeilor măcar pentru copiii tăi! Dar mucenicul i-a
răspuns: Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe care-L am şi eu,
Care poate să-i mântuiască, iar tu fă ceea ce ţi s-a poruncit!
Tulburat, dregătorul, care nu voia să-l facă martir, i-a zis:
Tinere, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, ca să nu te dau pe mâna
chinuitorilor! Sfântul i-a replicat: Fă ceea ce vrei, însă vei vedea

1
Preot Profesor Dr. Ioan Rămureanu, Art. cit., p. 145.
2
Ibidem, pp. 145-146.

163
chiar acum câtă putere de răbdare îmi va da Domnul Hristos faţă
de cursele tale”1.
„Fiind mânios pentru că nu l-a putut convinge pe ierarh
să se lepede de Hristos, guvernatorul a poruncit să i se taie
capul cu sabia, iar trupul să-i fie aruncat în apele râului Sava,
un afluent al Dunării. Primind această sentinţă de condamnare
la moarte ca pe o biruinţă, mucenicul s-a rugat: Îţi mulţumesc,
Doamne, Iisuse Hristoase, Care în diferite chinuri mi-ai dat tărie
şi prin acestea m-ai socotit vrednic să mă fac părtaş slavei Tale
celei nepieritoare”2.
„După ce a ajuns la podul care se numeşte al lui Basent,
episcopul şi-a ridicat mâinile spre cer şi s-a rugat fierbinte:
Doamne Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru
mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile, ca îngerii să primească
sufletul robului Tău, Irineu, cel ce moare pentru numele Tău şi
pentru poporul Tău, care sporeşte în credinţa Bisericii”3. „De
asemena, Îţi cer şi mă rog milostivirii Tale să binevoieşti a-i întări
pe creştini în credinţa cea adevărată. După ce a rostit această
rugăciune, soldaţii i-au tăiat capul cu sabia şi i-au aruncat trupul
în râul Sava, în 6 aprilie 304”4.

Sfântul Mare Mucenic Mina


Spre sfârşitul secolului al III-lea, un tânăr creştin din Egipt,
numit Mina, a intrat în armata imperială romană, fiind trimis în
cetatea Cotiani din Frigia. Datorită calităţilor sale, tânărul a fost
promovat, până când a ajuns să ocupe un post de conducere.
În acea perioadă a fost declanşată o prigoană cruntă
împotriva creştinilor, care erau siliţi să aducă jertfe idolilor, iar

1
Ibidem, p. 146.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 19.

164
dacă refuzau, erau omorâţi, ostaşii având obligaţia de a-i aresta
şi schingiui. Neacceptând acest lucru, Mina a renunţat la cariera
militară „şi s-a retras în pustie, preferând să trăiască împreună cu
fiarele decât cu oamenii care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu”1.
După câţiva ani de nevoinţe în deşert, în timpul unei mari
sărbători păgâne, Mina s-a înapoiat în cetatea Cotiani şi a început
să propovăduiască cu mult curaj învăţătura Domnului Hristos, în
faţa numeroşilor participanţi la sărbătoare.
Mirat de îndrăzneala Sfântului, Pirrus, guvernatorul cetăţii,
a poruncit soldaţilor să pună mâna pe el şi să-l aducă înaintea lui.
Aflând cine este, guvernatorul l-a aruncat în temniţă, pentru a
putea sta cu el de vorbă, pe îndelete, după încheierea sărbătorii.
A doua zi dimineaţa, când Mina i-a fost înfăţişat, Pirrus
l-a acuzat că a dezertat din armata romană şi că defaimă zeii, dar
i-a spus că dacă se leapădă de Hristos şi jertfeşte idolilor va fi
eliberat din temniţă, va primi daruri şi va fi repus în funcţia de
conducere din armată pe care o ocupase înainte de a se retrage în
pustie, însă dacă refuză, va fi supus la cazne.
Mina a respins cu hotărâre propunerea guvernatorului,
spunându-i că nu se teme nici de chinuri, nici de moarte.
La auzul acestor cuvinte, Pirrus a poruncit ca fostul militar
să fie dezbrăcat de haine şi bătut cu vine de bou. Cu toate că mai
mulţi soldaţi, pe rând, îl loveau cu cruzime pe mucenic, încât
sângele îi curgea şiroaie, iar trupul i s-a umplut de răni, acesta
nu scotea niciun vaiet de durere, de parcă nu trupul lui ar fi fost
bătut şi rănit.
Un privitor din mulţime, fiind cuprins de milă, s-a apropiat
de Sfântul Mina şi l-a sfătuit să jertfească zeilor, de ochii
lumii, pentru a scăpa cu viaţă, după care să se închine în voie
Domnului Hristos, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe el.
1
Viaţa şi minunile Sfântului Mare Mucenic Mina, Editura Meteor
Publishing, Bucureşti, 2015, p. 14.

165
Mucenicul i-a repetat aceluia cuvintele rostite de Mântuitorul:
„Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de
cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi
lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei
10,32-33), zicându-i că în loc să aducă sacrificii zeilor, pentru
a scăpa cu viaţă, preferă să se jertfească pe sine pentru credinţa
în Domnul Hristos, care îi dă putere să rabde caznele şi îi va
oferi viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor.
Auzind aceste cuvinte, Pirrus a poruncit soldaţilor să-l
lege pe mucenic de un copac şi să-i scrijelească trupul gol cu
gheare de fier, după care să îl frece cu o bucată de pânză foarte
aspră. În tot timpul acestui supliciu Sfântul cânta imne de laudă
lui Dumnezeu.
Mirându-se de tăria mai presus de fire a martirului,
guvernatorul a dat ordin ca tot trupul să-i fie ars cu făclii aprinse,
dar acesta nu a scos nici măcar un geamăt de durere.
Atunci Pirrus le-a spus soldaţilor să aştearnă pe pământ
cioburi de sticlă şi cuie de fier ascuţite, peste care să târască
trupul legat al lui Mina, întrebându-l pe mucenic dacă se
leapădă de Hristos. Drept răspuns, acesta i-a reprodus cuvintele
Mântuitorului: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul
nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate
ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10,28).
În continuare guvernatorul a poruncit ca Sfântul Mina să fie
bătut cu vergi de plumb, iar soldaţii l-au lovit vreme îndelungată,
cu multă cruzime, crezând că îl vor convinge să jertfească idolilor,
dar mucenicul nu s-a lepădat de Hristos.
Văzând că toate caznele sunt în zadar, Pirrus a dat ordin să-i
fie tăiat capul mucenicului în afara cetăţii, trupul să-i fie aruncat
în foc, iar cenuşa să-i fie împrăştiată de vânt.

166
Pe când ieşea din Cotiani, Mina le-a spus unor creştini care
erau de faţă să-i ia trupul după ce va fi martirizat şi să-l ducă în
Alexandria, pentru a-l îngropa acolo.
În 11 noiembrie 304 capul Sfântului Mina a fost tăiat cu
sabia, iar sufletul său a fost primit de Domnul Hristos în Împărăţia
cerurilor, fiind aşezat în ceata mucenicilor.

Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon


Împăratul Diocleţian a pornit o cruntă prigoană împotriva
creştinilor, în timpul căreia i-a fost adus la cunoştinţă faptul că un
tânăr medic, numit Pantelimon, era creştin. „Împăratul i-a cerut
Sfântului să jertfească zeilor dacă vrea să-şi cruţe viaţa şi să nu
moară asemenea celorlaţi creştini omorâţi de el în persecuţie şi
asemenea episcopului Antim al Nicomidiei. Sfântul Pantelimon
i-a răspuns împăratului: Toţi cei care au murit pentru Iisus Hristos
au aflat viaţa veşnică. Dacă episcopul Antim, care era bătrân şi
cu un trup firav, a fost în stare să rabde chinuri pentru Domnul
Hristos, cu atât mai mult eu, fiind tânăr şi viguros, trebuie să rabd
fără nicio frică toate chinurile care îmi vor fi rânduite. Eu îmi voi
socoti viaţa pustie dacă nu voi muri pentru Hristos”1.
Auzind aceste cuvinte, Diocleţian a poruncit ca Sfântul să
fie supus la cazne.
Astfel, „Pantelimon a fost legat de un stâlp şi trupul i-a fost
sfâşiat cu gheare de fier, iar rănile arse cu făclii aprinse. În acel
moment, Domnul Hristos i-a apărut acestuia sub chipul preotului
Ermolae, care l-a botezat, şi i-a spus: Nu te teme, căci Eu sunt
cu tine şi îţi voi fi de ajutor în tot ceea ce vei suferi pentru Mine.
Îndată după această viziune, braţele călăilor au rămas fără vlagă,

1
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Doctorul doctorilor. Viaţa,
minunile şi Acatistul, Editura Metocului Mănăstirii Sfântului Pantelimon de
la Muntele Atos, Moscova, 2001, pp. 17-20.

167
de parcă erau amorţite, uneltele de tortură le-au căzut din mâini
şi torţele s-au stins, iar rănile Sfântului s-au vindecat”1.
Atunci împăratul a poruncit ca mucenicul să fie aruncat
într-un cazan cu plumb topit, dar Domnul Hristos „i s-a arătat
din nou sub chipul preotului Ermolae, l-a luat de mână şi a
intrat împreună cu el în cazan. În acel moment, focul s-a stins
şi plumbul s-a răcit. Văzând aceasta, împăratul a poruncit ca
Sfântul să fie aruncat în mare legat de un pietroi, însă piatra s-a
făcut uşoară, iar mucenicul a umblat pe apă ca pe uscat şi a ieşit
la ţărm cântând şi proslăvind pe Dumnezeu”2.
„Diocleţian a poruncit atunci ca arena oraşului Nicomidia
să fie umplută cu fiare sălbatice, iar Pantelimon să fie aruncat între
ele, pentru a fi sfâşiat de viu, dar animalele au devenit blânde şi
au venit să se gudure la picioarele mucenicului. Mulţimea adunată
a rămas uimită de aceasta şi numeroşi dintre cei de faţă au crezut
în Iisus Hristos. Împăratul s-a aprins de mânie şi a dat ordin ca
să fie omorâţi toţi cei care şi-au mărturisit credinţa în Hristos,
precum şi toate fiarele sălbatice. Trupurile celor ucişi au fost
luate şi înmormântate de rudele lor, dar cele ale animalelor au
fost lăsate să fie mâncate de câini şi de păsări, însă acestea nu s-au
atins de ele, iar după mai multe zile nu miroseau, încât Diocleţian
a poruncit să fie îngropate”3.
„Împăratul a dat ordin ca Sfântul Pantelimon să fie legat
de o roată cu lame ascuţite şi să fie lăsat să se rostogolească de
pe o înălţime în faţa populaţiei întregului oraş. Prin puterea lui
Dumnezeu, mucenicul a ieşit nevătămat din această roată, care a
omorât însă numeroşi păgâni în rostogolirea ei”4.

1
Sfântul Pantelimon - Mare doctor fără de arginţi, traducere din limba
rusă de Natalia Lozan, Editura Ortodoxia, Bucureşti, 2016, p. 7.
2
Ibidem, p. 8.
3
Ibidem, pp. 8-9.
4
Ibidem, p. 9.

168
„Diocleţian l-a întrebat pe Pantelimon cine l-a învăţat să
săvârşească vrăji atât de mari. Acesta i-a răspuns că nu face
farmece, iar credinţa creştină a deprins-o de la preotul Ermolae”1.
Atunci împăratul a poruncit ca bătrânul preot şi cei doi ucenici
ai lui, Ermip şi Ermocrat, să fie aduşi înaintea lui, cerându-le să
jertfească zeilor. Aceştia au refuzat, „mărturisindu-şi credinţa în
Domnul Hristos, iar în timp ce se rugau lui Dumnezeu, a avut
loc un cutremur puternic de pământ, care a dărâmat idolii
dintr-un templu păgân din localitate”2. Auzind ce s-a întâmplat de
la preoţii templului respectiv, Diocleţian a ordonat ca Pantelimon
să fie aruncat în temniţă, iar cei trei creştini să fie schingiuiţi, apoi
să li se taie capul.
A doua zi, împăratul l-a chemat pe Sfântul Pantelimon şi i-a
spus că Ermolae, Ermip şi Ermocrat s-au lepădat de Hristos şi au
jertfit idolilor, iar pentru aceasta au primit dregătorii importante,
să facă şi el la fel. Sfântul nu s-a lăsat înşelat de aceste cuvinte
amăgitoare, încât Diocleţian a poruncit „să fie bătut cu sălbăticie,
să i se taie capul cu sabia şi trupul să-i fie ars”3.
Sfântul Pantelimon a fost dus de soldaţi „în afara oraşului
şi legat de un măslin uscat. În momentul în care călăul a vrut
să-l lovească cu sabia, aceasta s-a îndoit ca ceara”4, „pentru că
mucenicul nu-şi încheiase încă rugăciunea. Înfricoşaţi, ostaşii
au exclamat: Mare este Dumnezeul creştinilor! Şi căzând la
picioarele Sfântului, i-au zis: Robule al lui Dumnezeu, roagă-te
să fim dezlegaţi de păcatele noastre, pentru că noi am împlinit
doar porunca împăratului. Pe când mucenicul se ruga, s-a auzit
un glas din cer, care i-a spus că porţile raiului îi sunt deschise
şi cununa îi este pregătită. După ce şi-a terminat rugăciunea,

1
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon…, p. 24.
2
Sfântul Pantelimon - Mare doctor…, p. 9.
3
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon…, p. 27.
4
Sfântul Pantelimon - Mare doctor…, p. 10.

169
Pantelimon i-a îndemnat pe ostaşi să-i taie capul, însă aceştia au
refuzat. Văzând aceasta, Sfântul le-a zis: Dacă nu veţi îndeplini
cele poruncite, nu veţi căpăta milă de la Hristos! Atunci oştenii
i-au sărutat trupul Sfântului, iar unul dintre ei i-a tăiat capul, însă
în loc de sânge a curs lapte, măslinul de care acesta era legat a
înverzit şi a rodit îmbelşugat, încât mulţi dintre cei care erau de
faţă au crezut în Iisus Hristos”1.

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina


Sfânta Ecaterina s-a născut în Alexandria, în jurul anului
287, într-o familie de vază, una dintre ramurile descendente ale
dinastiei ptolemeilor, care a condus destinele Egiptului între
anii 305 şi 30 î.Hr. Tatăl ei, păgânul Constus, era guvernatorul
oraşului, iar „mama ei era creştină, dar în ascuns, din cauza
persecuţiei anticreştine sângeroase declanşate de împăraţii
Diocleţian şi Maximian”2.
În tinereţe, Ecaterina a îmbrăţişat şi ea credinţa creştină.
Pe atunci a sosit în Alexandria împăratul Maximian
(286-305), pentru celebrarea unei mari sărbători păgâne, la
care a invitat să ia parte cât mai multă lume din cetate şi din
împrejurimi.
După ce au început să se aducă numeroase jertfe idolilor,
Sfânta Ecaterina s-a dus la templul în care se afla împăratul şi i-a
spus că închinarea la zei este o înşelăciune diavolească, singurul
Dumnezeu adevărat fiind cel al creştinilor.
Maximian a aşteptat să se încheie sărbătoarea păgână, după
care a chemat-o pe Sfânta Ecaterina la palatul lui din Alexandria.
În urma discuţiilor purtate, împăratul a înţeles că Ecaterina nu
vrea să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, de aceea, la
1
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon…, p. 28.
2
Viaţa şi Acatistul Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, fecioara cea
preaînţeleaptă, Editura Agapis, Bucureşti, 2010, p. 4.

170
porunca lui, fecioara a fost bătută crunt cu vine de bou, încât s-a
înroşit pământul de sângele ei, apoi a fost aruncată o perioadă de
timp în temniţă, fără să i se dea nimic de mâncare, însă mirele
ei, Hristos, i-a purtat de grijă, încât rănile i s-au vindecat în chip
miraculos şi aceasta nu a suferit de foame.
După câteva zile, văzând-o cât este de frumoasă, deşi fusese
desfigurată în bătăi şi lăsată în temniţă fără mâncare, Maximian
i-a cerut muceniţei să jertfească zeilor, pentru a scăpa de cazne,
apoi să se căsătorească cu el, dar aceasta a refuzat din nou.
„Crezând că o va înspăimânta pe Ecaterina şi o va convinge
să se supună împăratului, eparhul Hursaden i-a zis lui Maximian:
Împărate, eu m-am gândit la o tortură prin care o vei birui pe
această fecioară. Porunceşte să fie prinse patru roţi de lemn într-o
osie şi să fie fixate împrejurul lor suliţe şi alte fiare ascuţite. Două
roţi să se rotească în partea stângă şi două în partea dreaptă, iar
în mijlocul lor să fie legată fata şi, cum se vor învârti roţile, îi
vor sfârteca tot trupul. Însă înainte de a începe supliciul, să se
rotească roţile în gol înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să
se înfricoşeze de această caznă cumplită şi să se supună voii tale,
iar de nu o va face, atunci să sufere moarte îngrozitoare. Acest
sfat a fost pe placul împăratului, care a dat ordin să se facă acel
fel de roţi. Şi fiind adusă Sfânta lângă teribilul instrument de
tortură, roţile au fost învârtite înaintea ei, pentru a o înspăimânta.
Apoi Maximian i-a zis: Vezi tu ce caznă ţi-a fost pregătită, prin
care vei suferi moarte cumplită dacă nu te vei închina zeilor? Iar
fecioara i-a răspuns: De multe ori ţi-am făcut cunoscut gândul
meu, de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti. Văzând
împăratul că nu o poate înfricoşa cu nimic pentru a o face să se
lepede de Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le învârtă
repede, pentru ca fiarele cele ascuţite să o sfârtece în bucăţi şi
să o facă să sufere o moarte îngrozitoare. Când călăii au vrut să
înceapă supliciul, un înger a dezlegat-o pe muceniţă din legături,

171
a sfărâmat roţile în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, i-au
rănit şi omorât pe numeroşi păgâni, încât mulţimea care era de
faţă, văzând această minune, a strigat: Mare este Dumnezeul
creştinilor!”1.
Înţelegând Maximian că prin amăgiri şi cazne nu o poate
îndupleca pe muceniţă să se lepede de Hristos şi să jertfească
zeilor, a dat poruncă să-i fie tăiat capul în afara zidurilor cetăţii.
Soldaţii au condus-o pe Sfânta Ecaterina afară din
Alexandria şi au îndeplinit porunca împăratului, dar când i-au
tăiat capul cu sabia, „în loc de sânge a curs lapte, iar îngerii i-au
luat în acel ceas trupul şi l-au dus în Muntele Sinai”2, în locul în
care Moise a văzut rugul care ardea şi nu se mistuia.

Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie


Sfântul Haralambie a fost preot sau episcop în Magnezia,
din Asia Mică. El „era cunoscut în tot ţinutul acela pentru credinţa
sa cea tare şi pentru râvna cu care Îl propovăduia pe Hristos”3,
atrăgând la creştinism numeroşi păgâni.
Împăratul roman Septimiu Sever a declanşat o prigoană
împotriva creştinilor, iar în anul 202, Luchian, guvernatorul
Magneziei, a dispus arestarea lui Haralambie.
Dregătorul lumesc i-a cerut slujitorului lui Dumnezeu
să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, dacă vrea să-i
fie cruţată viaţa, dar acesta a refuzat categoric, mai ales pentru
că era în vârstă de o sută treisprezece ani şi ştia că nu mai are
mult de trăit pe acest pământ. Doi ostaşi au primit porunca
de a jupui întreg trupul Sfântului cu gheare metalice, iar pe

1
Ibidem, pp. 34-35.
2
Ibidem, p. 41.
3
Sfântul Mucenic Haralambie, ocrotitorul împotriva bolilor, Selecţia
şi adaptarea textelor de Ciprian Voicilă, Editura Meteor Publishing, Bucureşti,
2016, p. 15.

172
când aceştia îl chinuiau cumplit, Haralambie le-a spus plin de
blândeţe: „Vă mulţumesc, fraţilor, că jupuind trupul meu cel
bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă
a suferinţelor pentru Hristos”1.
Văzând răbdarea cu care Sfântul îndura supliciul şi faptul
că, în permanenţă, acesta se ruga pentru călăii lui, „cei doi ostaşi
care îl chinuiau, numiţi Porfirie şi Vaptos, L-au mărturisit pe
Hristos, iar trei femei, care priveau cum bătrânul era torturat fără
milă, au lepădat credinţa idolească şi au crezut în Iisus Hristos”2.
Luchian a poruncit ca şi aceştia să fie supuşi caznelor, apoi să li
se taie capetele cu sabia.
Guvernatorul avea un om de încredere plin de râvnă,
numit Luchie. Văzând acesta că lumea crede în Hristos din
cauza Sfântului, a luat un instrument de tortură în mâini şi a
început să îl schingiuiască pe bătrân cu ură. Dar în acel moment
mâinile i-au fost retezate de la coate, de o putere nevăzută, rămâ-
nându-i atârnate de trupul lui Haralambie. Surprins de aceasta,
guvernatorul s-a apropiat şi „l-a scuipat în faţă pe Sfânt, însă
capul i s-a răsucit la spate”3.
Speriaţi de cele întâmplate, locuitorii cetăţii l-au rugat
pe Sfânt să nu răsplătească răul cu rău, iar acesta le-a răspuns:
„Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea,
nici vicleşug în gura mea. Domnul Hristos i-a pedepsit pe
chinuitori. El ne va dărui nouă viaţă veşnică şi pe păgâni îi va
pierde”4. Auzind aceste cuvinte, mai mulţi dintre cei de faţă au
devenit creştini şi Luchie i-a cerut bătrânului să-i fie milă de el.
Haralambie s-a rugat lui Dumnezeu, iar mâinile chinuitorului
au fost lipite la loc şi capul lui Luchian şi-a revenit. Căzând la

1
Ibidem, p. 22.
2
Ibidem, p. 23.
3
Ibidem, p. 25.
4
Ibidem.

173
picioarele Sfântului, Luchie l-a rugat să îl boteze, ceea ce s-a
întâmplat, iar dregătorul Luchian a încetat o vreme prigoana
împotriva creştinilor.
La scurt timp după aceasta, Luchian s-a întâlnit cu
împăratul Septimiu Sever, în Antiohia Pisidiei, şi i-a relatat cele
întâmplate în cetatea Magnezia. „Împăratul a poruncit ca trei sute
de soldaţi să-l prindă pe Haralambie, să-l chinuie şi să-l aducă
în Antiohia”1.
Ostaşii s-au dus în grabă la Magnezia, au pus mâna pe
Sfânt, pe care l-au găsit sănătos, i-au bătut piroane de fier
ascuţite în tot trupul, l-au legat, i-au împletit barba cea lungă
ca pe o funie şi l-au tras de ea, apoi l-au urcat pe un cal, pentru
a-l duce în Antiohia.
După ce au parcurs o bucată din drum, calul pe care
şedea Haralambie a grăit cu glas omenesc, mustrându-i pe
soldaţi şi poruncindu-le să-l dezlege pe Sfânt. Înfricoşându-se,
aceştia l-au dezlegat pe bătrân şi au continuat călătoria până
la Antiohia, unde „schingiuirea Sfântului a fost condusă de
împăratul însuşi”2, care „a dat poruncă să-i fie înfiptă o ţepuşă
în piept şi să fie ars, însă Haralambie a scăpat nevătămat”3.
Văzând aceasta, Sever a poruncit ca mucenicul să fie dezlegat,
pentru a sta de vorbă. Ca să-i dovedească împăratului că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Haralambie a alungat,
în numele Acestuia, un duh necurat dintr-un bărbat posedat
de diavol şi a înviat un tânăr, încât Septimiu Sever a afirmat:
„Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, iar mulţi dintre
cei care erau de faţă au crezut în Iisus Hristos”4. Însă eparhul
Crisp, care îi ura pe creştini, i-a spus împăratului că Sfântul

1
Ibidem, p. 27.
2
Ibidem, p. 15.
3
Ibidem, p. 28.
4
Ibidem, p. 31.

174
este vrăjitor. Atunci Sever i-a cerut lui Haralambie să jertfească
idolilor, dacă nu vrea să fie supus la cazne, dar a rămas surprins
de răspunsul mucenicului, care a afirmat: „Chinurile îmi sunt de
mare folos, căci, cu cât trupul îmi este zdrobit mai tare în bătăi,
cu atât mai mult se bucură duhul meu. Auzind aceste cuvinte,
împăratul le-a poruncit ostaşilor să ia făclii aprinse şi să-i ardă
faţa şi barba Sfântului. Soldaţii au îndeplinit porunca, însă un
foc mare a ieşit din barba mucenicului, arzându-i pe şaptezeci
de păgâni care erau de faţă”1.
Împăratul a hotărât să lucreze cu viclenie împotriva lui
Haralambie, pe care l-a dat în grija unei femei văduve, cu scopul
de a fi necinstit. „Când Sfântul s-a apropiat de casa văduvei, s-a
sprijinit de un stâlp din lemn, iar acesta a odrăslit şi a crescut
un copac mare, care a acoperit cu ramurile sale casa femeii.
Înfricoşată, văduva l-a rugat pe mucenic să iasă de sub acoperişul
ei, pentru că nu este vrednică să aibă în casă un om ca el. Sfântul
i-a grăit femeii cu blândeţe, zicându-i: «Fiică, îndrăzneşte, căci
ai aflat har la Dumnezeu. Crede în El, pentru că este milostiv»”2,
iar aceasta a îmbrăţişat credinţa creştină. Vecinii văduvei, văzând
cele întâmplate, au crezut şi ei în Iisus Hristos şi au cerut să fie
botezaţi de către Haralambie.
Împăratul, înţelegând că atâta vreme cât Sfântul este în
viaţă credinţa creştină se va răspândi tot mai mult, a poruncit să
i se taie capul cu sabia.
Sfântul Haralambie „a trăit 113 ani, fiind cel mai bătrân
mucenic din câţi prăznuieşte Biserica lui Hristos”3. Acesta „L-a
mărturisit pe Domnul Hristos la acea vârstă înaintată cu vigoarea,
curajul şi entuziasmul unui tânăr”4.

1
Ibidem, p. 32.
2
Ibidem, p. 43-44.
3
Ibidem, p. 114.
4
Ibidem, p. 15.

175
Mântuitorul spune în continuarea parabolei: „Şi auzind
împăratul de acestea, s-a umplut de mânie şi, trimiţând oştile
sale, au nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc”.
„Împăratul din parabolă s-a mâniat crunt. Este firesc!
Astfel că, şi-a trimis oştile care i-au ucis pe toţi cei implicaţi
în batjocorirea slujitorilor, iar cetăţii lor i-au dat foc. Crudă
răzbunare, iar, aparent, şi nedreaptă! Că s-a răzbunat pe cei
ucigaşi, plătindu-le după fapta lor, în virtutea Legii Talionului,
se înţelege. Dar, a nimici şi cetatea, dându-i foc, este, parcă,
prea mult. Ne întrebăm: Oare au fost vinovaţi, de crima lor,
toţi locuitorii ei: Femei, bătrâni, copii etc.? Cu siguranţă, nu!
Şi atunci, cum trebuie să înţelegem atitudinea împăratului
care, într-o interpretare simbolic-spirituală, nu este altul decât
Dumnezeu? Probabil că, individual, nu au fost vinovaţi. Dar,
adesea, Dumnezeu pedepseşte, în mod pedagogic păcatul şi răul
săvârşit, nu numai individual, ci şi colectiv, tocmai pentru a fi mai
bine înţeles, de cei prezenţi sau de posteritate, faptul că păcatele
personale, individuale, au consecinţe şi colective. Doar aşa
înţelese, faptele de cruzime, individuale, pot fi corectate de către
ceilalţi prin faptul de a nu fi aprobate sau repetate. Reprobarea
şi condamnarea lor este singura atitudine care trebuie sa aibă loc
în astfel de cazuri. Probabil că locuitorii respectivei cetăţi nu au
aprobat fapta concetăţenilor lor. Dar, prin lipsă de atitudine şi prin
nepăsare, tacit, au trecut cu vederea răul comis. Şi Dumnezeu,
ca un bun, drept, dar, uneori, neînţeles pedagog, prin pedepsirea
lor colectivă, a vorbit şi altora despre raportul dintre păcat,
responsabilitate şi pedeapsă”1.
„Mai înainte ca alţi invitaţi să ia parte la festivitatea de
nuntă a fiului său, deja pregătită, împăratul plin de mânie şi-a
trimis garda sa personală pentru a-i executa pe ucigaşii slujitorilor

1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 172.

176
săi şi pentru a da foc cetăţii lor, fiind foarte evident că Domnul
Hristos se referă aici la distrugerea Ierusalimului”1.
Mântuitorul nu a vorbit doar voalat despre căderea Cetăţii
Sfinte a evreilor, pentru că în ziua intrării Sale triumfale în
Ierusalim, pe „când S-a apropiat şi a văzut cetatea, a plâns pentru
ea, zicând: Dacă cel puţin acum, în această zi a ta, ai fi cunoscut
şi tu cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii
tăi. Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ
în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate
părţile. Şi te vor face una cu pământul, pe tine şi pe fiii tăi care
sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu
ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca 19,41-44).
Pedeapsa profeţită de Domnul Hristos s-a produs la
finele revoltei iudaice din anii 66-70 d.Hr., când romanii, sub
conducerea lui Titus, au distrus Ierusalimul. De asemenea, între
anii 132-135 d.Hr., a avut loc o nouă revoltă a iudeilor, care a
fost înăbuşită în sânge de romani. În urma acesteia, Ierusalimul
a fost nimicit, fiind arat cu plugurile, iar populaţia evreiască a
fost trimisă în robie pe întinsele teritorii ale Imperiului Roman.
Împăratul Adrian a ridicat aici o cetate păgână numită Aelia
Capitolina, închinată zeului Jupiter Capitolinul, în care iudeilor
nu le era permis să intre.
„Omorându-i pe Sfinţii Apostoli şi pe ucenicii acestora,
evreii şi-au pecetluit respingerea milei lui Dumnezeu”2.
Mântuitorul Îşi continuă parabola: „Apoi împăratul a
zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost
vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi
găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au
adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa
nunţii cu oaspeţi”.
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 230.

177
„Sângele vărsat al Sfinţilor Apostoli şi al ucenicilor acestora,
precum şi îndărătnicia iudeilor, au întors faţa lui Dumnezeu de
la ei şi au îndreptat-o către celelalte neamuri, către păgânii de
atunci”1. „Dacă prima invitaţie se limita doar la evrei, cea de-a
doua îi viza pe păgâni. Or, acceptarea păgânilor la cină subliniază
universalitatea mântuirii, dimensiunea misionară a Bisericii, în
acord cu misiunea Domnului Hristos, Care vedea în participarea
păgânilor la cină universalitatea Evangheliei Sale”2.
Dacă în timpul activităţii Sale publice Mântuitorul a
afirmat: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Matei 15,24) şi le-a poruncit Sfinţilor Săi Apostoli: „În
calea păgânilor să nu mergeţi şi în cetate de samarineni să nu
intraţi” (Matei 10,5), după învierea Sa din morţi, Domnul Hristos
le-a spus ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi
pe pământ. Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Şi
iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin” (Matei 28,18-20).
Din moment ce Mântuitorul „întru ale Sale a venit, dar
ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), Sfântul Apostol Pavel le-a
spus evreilor: „Vouă trebuia să vi se grăiască mai întâi cuvântul
lui Dumnezeu, dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe
voi înşivă nevrednici de viaţa cea veşnică, iată, ne îndreptăm
către păgâni, fiindcă aşa ne-a poruncit nouă Domnul” (Faptele
Apostolilor 13,46).
„Intrarea în sala nunţii reprezintă botezul”3.
Domnul Hristos spune în continuarea parabolei: „Iar
intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un
1
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 432.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 88.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.

178
om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: Prietene,
cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut”.
„Cercetarea înfăţişării oaspeţilor este Judecata de Apoi”1,
fiindcă vedem că „împăratul îi lasă pe oaspeţi să petreacă între ei
şi apare doar în timpul ospăţului”2.
„La evreii din vechime exista tradiţia ca invitaţii la nuntă să
treacă pe la garderobă să îmbrace peste hainele de rând veşmântul
banchetului. Omul din pildă nu a făcut aşa”3. „Când împăratul a
intrat în sala de nuntă, ca să-şi vadă oaspeţii, adevăratul caracter
al fiecăruia a fost dat în vileag. Pentru fiecare invitat la ospăţ
fusese pregătită o haină de nuntă. Acest veşmânt era un dar din
partea împăratului. Prin faptul că îl purtau, invitaţii îşi arătau
respectul faţă de cel care le oferise banchetul. Dar unul dintre
participanţi era îmbrăcat în hainele lui obişnuite. El refuzase să
facă pregătirea cerută de împărat, dispreţuind oferta de a purta
haina care îi fusese pregătită şi care costase foarte mult. În acest
fel, el l-a insultat pe împărat”4.
Păgânii au fost chemaţi să îmbrăţişeze învăţătura Domnului
Hristos, însă şi aceştia, asemenea evreilor, trebuie să împlinească
poruncile Scripturii, „fiindcă nu cei ce aud Legea sunt drepţi
la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea” (Rom. 2,13). Simpla
apartenenţă la Biserică nu mântuieşte pe nimeni, ci este necesar
ca noi să împlinim ceea ce ne învaţă Biserica.
Luminânda din Săptămâna Mare spune: „Cămara Ta,
Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca
să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule
de lumină şi mă mântuieşte”. Pentru a avea acces în Împărăţia
cerurilor trebuie să ne împodobim haina sufletului cu virtuţi, pe

1
Ibidem.
2
Ibidem, p. 227.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 186.
4
Ellen G. White, Op. cit., p. 231.

179
care le lucrăm ajutaţi de harul lui Dumnezeu. În acest sens citim
în Sfânta Scriptură: „Aşadar, ca nişte sfinţi şi iubiţi aleşi ai lui
Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de îndurare, de bunătate,
de smerenie, de blândeţe, de îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă
unii pe alţii şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo plângere
împotriva cuiva; aşa cum Hristos v-a iertat vouă, tot astfel să
iertaţi şi voi. Mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru
iubire, care este legătura desăvârşirii. Şi în inimile voastre să
domnească pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi ca să fiţi
un singur trup; şi fiţi mulţumitori” (Coloseni 3,12-15).
„Sfântul Ioan Gură de Aur a scris şi el în acest sens: Nu
avem nevoie de hainele acestea ţesute din aur, care ne împodobesc
trupul, ci de hainele acelea care ne împodobesc sufletul. Viaţa şi
fapta bună sunt haina de nuntă”1.
„Faptul că acest oaspete de la nuntă a fost luat de pe drum
semnifică momentul neaşteptat, când schimbi haina pământească
cu cea cerească a sărbătorii veşnice şi pentru care trebuie să fii
mereu pregătit. De altfel, metafora «îmbrăcării» cu o altă haină,
specifică celuilalt tărâm, este accentuată, în mod expres, şi de
către Sfântul Apostol Pavel, care le-a scris corintenilor: «Nu
dorim să ne scoatem haina, ci pe deasupra să ne îmbrăcăm cu
cealaltă, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă»
(II Corinteni 5,4). Acelaşi Apostol mai spune că botezul este
îmbrăcare în Hristos: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos
v-aţi îmbrăcat» (Galateni 3,27); adică, îmbrăcare în moartea
şi învierea lui Hristos (cf. Romani 6,3 urm.). Cu alte cuvinte,
în botez primim, deodată, haina noii făpturi marcată atât de
moartea faţă de păcat, cât şi de învierea, cu Hristos, la o nouă
viaţă. Aşadar, există o haină, care odată îmbrăcată, te transpune
din efemer, în veşnic, şi din muritor, în nemuritor. Trupul firesc
va fi îmbrăcat de Dumnezeu în trup duhovnicesc, iar acesta îl va
1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 173.

180
«absorbi» pe cel dintâi, într-un fulgerător proces de transfigurare.
Haina, ca semn distinctiv al acestui proces, se îmbracă încă de
aici şi, din acest moment, ea nu este alta decât virtutea. Virtutea
îl transformă pe om dintr-unul vechi, într-unul nou; din păcătos,
în sfânt; din firesc, în duhovnicesc; din stricăcios, în nestricăcios.
La ospăţul comuniunii cu Dumnezeu suntem chemaţi cu toţii, cei
ce suntem creştini, şi care am devenit, prin botez, virtual membri
ai casei Sale. Mulţi, însă, refuză invitaţia Lui la comuniune cu
El şi nesocotesc «haina nunţii». Găsindu-ne fără această haină,
Împăratul ne va repudia. Dar, de fapt pedeapsa ne-am dat-o
noi înşine, când am refuzat să îmbrăcăm «haina nunţii», adică
a virtuţii. În Apocalipsă 19,8 ni se explică în ce constă haina
de nuntă: «visonul curat, luminos, sunt faptele neprihănite ale
sfinţilor». Potrivit cărţii profetului Isaia, cel care ne oferă haina
de nuntă este chiar Dumnezeu: «Să se bucure sufletul meu întru
Domnul, să salte de veselie sufletul meu întru Dumnezeul meu,
că m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, cu veşmântul veseliei m-a
acoperit, ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pe o mireasă
m-a împodobit cu podoabă» (Isaia 61,10)”1.
„Cât priveşte omul fără haină de nuntă, el este omul
păcătos, omul trupesc. Or, unul ca acesta nu poate să încapă
printre cei care sunt îmbrăcaţi cu veşmântul de nuntă al harului
Sfântului Duh. Un astfel de om nu poate să se facă părtaş nunţii
cereşti şi cinei celei duhovniceşti”2.
Împăratul l-a întrebat pe omul fără haină de nuntă „cu ce
drept a intrat la banchet, dar el tăcea, şi astfel nu ni se spune cum
a ajuns el acolo fără îmbrăcămintea cuvenită. Să se fi strecurat
fără să fi fost invitat şi îi era ruşine că fusese descoperit? Sau
pătrunderea sa fără îngăduinţă să fi fost o insultă deliberată adusă
gazdei, iar tăcerea sa un gest de sfidare? El a fost invitat, însă era
1
Ibidem, pp. 174-175.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 186.

181
iresponsabil, iar poftirea la sărbătorea nunţii a venit mai degrabă
decât se aşteptase şi l-a găsit nepregătit”1.
Mântuitorul Îşi încheie parabola prin cuvintele: „Atunci
împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi
aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea
şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini
aleşi”.
„Revoltat de faptul că invitatul nu avea haină de nuntă, dar
şi de tăcerea sa, împăratul a poruncit ca acesta să fie aruncat «în
întunericul cel mai din afară», adică în locul celor condamnaţi.
«Plângerea şi scrâşnirea dinţilor» despre care se vorbeşte aici fac
parte din chinurile acestui întuneric, din muncile iadului. Acestea
sunt manifestările exterioare ale mustrărilor de conştiinţă”2.
Demn de remarcat este faptul că „acest invitat s-a con-
damnat singur”3. Împăratul doar a constatat faptul că el nu era
pregătit să ia parte la nunta fiului său.
„În tabloul festivităţii, pentru care profeţii aduc invitaţia,
a cărei pregătire este vestită de Apostoli şi care este respinsă cu
dispreţ de oaspeţii invitaţi, banchet la care iau parte cei nepoftiţi şi
la care nu au acces decât cei îmbrăcaţi în haină de nuntă, Domnul
Hristos zugrăveşte sărbătoarea mântuirii. Cercetarea înfăţişării
oaspeţilor este Judecata de Apoi, iar întunericul cel mai din afară
simbolizează iadul. Astfel, prin această pildă este conturat planul
de răscumpărare al lumii, de la apariţia profeţilor, cuprinzând
căderea Ierusalimului, până la Judecata de Apoi. Această schiţare
a istoriei planului de răscumpărare al lumii susţine transferul
misiunii la păgâni, căci Israelul a respins-o”4.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 227-228.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 186.
3
Ellen G. White, Op. cit., p. 231.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 75.

182
„În parabola nunţii fiului de împărat Mântuitorul ne-a
arătat că toţi oamenii sunt chemaţi la Cina Domnului. Ne dă însă
libertatea să ne ducem sau nu. Textul pildei se încheie printr-o
vorbă intrată în tezaurul de sintagme celebre din istoria omenirii:
«Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi». Fericiţi cei puţini! Şi să ne
ajute Bunul Dumnezeu ca noi să fim printre cei puţini. Şi să ne
rugăm lui Dumnezeu ca cei puţini să fie cât mai mulţi!”1.

1
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 402.

183
Pilda nunţii fiului de împărat
(altă interpretare)

„În parabola nunţii fiului de împărat, gazda petrecerii se


adresează unei categorii umane pre-definite: Cei apropiaţi, cei
dinăuntru, cei incluşi, din principiu în lotul aleşilor. Pe baza
acestei selecţii facile, pilda se putea încheia simplu: Cei dinăuntru
sunt oaspeţi subînţeleşi, sunt cei întâi chemaţi, iar, de vreme ce
ei nu se conformează apelului, sunt lăsaţi în afară, fără ezitare şi
fără reiterarea obstinată a invitaţiei. Numai că, după refuzul lor,
parabola abia începe. Invitaţia se repetă, incluzând un cerc mult
mai larg de comeseni”1.
„Pe această deschidere atotcuprinzătoare cade accentul
relatării, nu pe autoexcluderea primilor oaspeţi invitaţi. Domnul
Hristos are însă nevoie de un contrast instructiv: Cei care mi-
zează pe prezumţia de a fi înăuntru, cei care par îndreptăţiţi să fie
prezenţi la petrecerea de nuntă vor fi absenţi, iar cei care, potrivit
unei unanime convenţii sociale şi morale, par, din capul locului,
excluşi, vor fi de faţă. Nicio etichetă exterioară nu garantează
faptul de a fi ales. Vedem şi din alte pilde, nu fariseul sigur pe
sine a fost recompensat, ci vameşul, care şi-a mărturisit păcatele.
Nu preotul şi levitul care au trecut nepăsători pe lângă cel rănit
au fost daţi ca exemplu pozitiv, ci samarineanul cel milostiv.
Nu li se garantează participarea la banchetul de pe urmă nici
celor care zic toată ziua «Doamne, Doamne!» (Matei 7,21),
nici celor care invocă o ascendenţă glorioasă, precum cea din
părintele Avraam (Matei 3,9 şi Luca 3,8). Chemarea este totală,
1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 187.

184
nediscriminatorie, de o generozitate impecabilă. După reacţiile
meschine ale primilor invitaţi, sunt acceptaţi în marea sală a
ospăţului şi răi şi buni. Nu e singurul loc din Evanghelie în
care această surprinzătoare toleranţă se face auzită. Ţarina lasă
neghina să se amestece cu grâul, năvodul pescarului adună tot
felul de peşti, şi buni, şi răi, soarele răsare „peste cei răi şi peste
cei buni şi ploaia cade şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“
(Matei 5,45), iar cei dubioşi, dezmoşteniţii şi păcătoşii de rând
sunt invitaţi de-a valma la nuntă”1.
„Prin invitaţia sa generală, Mântuitorul şterge, practic, linia
de demarcaţie dintre înăuntru şi afară. Cei de pe margine au acces
la centru, dacă nu sunt chiar împinşi spre centru. Se vizează
recuperarea celor care n-au nimic de oferit, a celor pierduţi (ca
în parabolele, celebre, despre fiul risipitor, oaia rătăcită, drahma
pierdută). Pe scurt, este vorba de a aduce înăuntru tocmai pe cei
care îşi duc viaţa în afara cetăţii şi a elitei citadine”2.
„Suntem înclinaţi să acordăm o greutate aparte menţiunii
despre răspântiile drumurilor, unde slujitorii sunt trimişi pentru
a aduce noi oaspeţi. Fireşte, detaliul pare strict topografic. Dar
el poate indica şi extinderea invitaţiei asupra celor care se află
la răscruce de drum, încă neangajaţi existenţial, încă nesiguri,
necopţi, dilematici. Cei ale căror fapte nu sunt, întotdeauna, la
înălţimea credinţei lor, sau cei care fac răul, chiar dacă, în adâncul
lor, vor binele (Romani 7,19). Nu numai că Domnul Hristos nu
îi lasă în afara chemării Sale, dar El Însuşi nu rămâne în afara
lor. Mântuitorul nu predică niciodată de la un amvon al distanţei
incriminatoare. Nu vorbeşte, neapărat, din alt loc decât acela în
care se află păcătoşii. Dimpotrivă, stă cu ei la masă, le dă curaj,
îi mângâie, îi asumă”3.
1
Ibidem, pp. 187-188.
2
Ibidem, p. 189.
3
Ibidem, pp. 189-190.

185
„Invitaţia la nuntă se face în doi timpi: Mai întâi un
anunţ fără dată precisă, apoi un apel explicit: Oamenii sunt,
într-o primă fază, poftiţi, iar apoi chemaţi. Anunţul prealabil
le dă invitaţilor răgazul necesar pentru a se pregăti. Îi pune
în condiţia aşteptării, a atenţiei veghetoare, orientate către
momentul banchetului. Urmează chemarea propriu-zisă: La
început ţintită, selectivă, apoi din ce în ce mai largă, până la a
fi universală, pentru că «Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să
se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Timotei
2,4). Abia într-un al treilea episod are loc alegerea celor
selectaţi, judecata despărţitoare. Dar, până să ajungem la acest
al treilea episod, să observăm că nu doar celor poftiţi iniţial li
se cere să se pregătească. Gazda însăşi se pregăteşte: «Iată,
mi-am pregătit ospăţul, acum toate sunt gata». Domnul Hristos
participă, simetric, la pregătirea pe care o solicită oaspeţilor.
Este El Însuşi implicat, cu o «hărnicie» eficientă, în acţiunea Sa
primitoare: «Mă duc să vă pregătesc loc» (Ioan 14,3). «Şi Eu vă
rânduiesc vouă împărăţie, aşa cum Tatăl Meu Mi-a rânduit-o
Mie» (Luca 22,29). Împărăţia nu este un peisaj static, abstract,
de o omogenitate gata-făcută, ci este o «casă cu multe lăcaşuri»,
un agregat viu, care lasă spaţiu de joc diferenţelor, valorii de
unicat a fiecărei persoane, croielii multicolore a inepuizabilei firi
omeneşti. Împărăţia e mai bogată decât lumea, mai încăpătoare
decât ea. De aceea, oricât de mare ar fi numărul celor care îi trec
pragul, încă mai este loc. Se poate spune, aşadar, că nu doar omul
credincios aşteaptă actualizarea Împărăţiei: Împărăţia este şi ea
într-o iradiantă stare de aşteptare, de pregătire ospitalieră: ea se
reconfigurează fără încetare, pentru a hrăni în mod adecvat fiecare
aspirant la multele sale lăcaşuri”1.
„Parabola ne spune însă că, uneori, cei invitaţi nu
răspund aşteptărilor Împărăţiei. Porţile ei totuşi nu se închid.
1
Ibidem, pp. 190-191.

186
Mântuitorul nu demobilizează dinaintea niciunui refuz. Nu
reacţionează neapărat la ostilitate prin ostilitate (cu unele excepţii
semnificative, despre care vom vorbi mai jos). Când nu reuşeşte
într-un loc, încearcă în altul. Când nu e primit într-un sat, merge
în alt sat (Luca 9,56). Lărgeşte mereu cercul, riscă din nou, lasă
în urmă toate piedicile, se îndreaptă spre alţii, spre toţi”1.
„După anunţul preliminar şi după chemarea expresă la
banchet, urmează însă şi un episod sever: Selecţia, judecata.
Asocierea dintre ospăţ şi alegere (respectiv excludere punitivă)
apare şi în alte locuri din Evanghelie: «Şi vă spun Eu vouă că
mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor, iar fiii
împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor» (Matei 8,11-12). După
strângerea laolaltă a nuntaşilor, are loc o inspecţie drastică: Se
separă «oile de capre» (Matei 25,31-46), se despart peştii cei
buni de peştii cei răi (Matei 13,47-50), se aruncă neghina în
foc şi grâul în hambar (Matei 13,24-30), sarea care şi-a pierdut
gustul se aruncă afară (Luca 14,34-35). Trei teze sunt de semnalat
în legătură cu această suită a lucrurilor: 1. Selecţia nu precedă
apelul, ci vine la urmă. Primul gest este al unei receptivităţi
necondiţionate. Judecata este ultimă, nu iniţială. Şi până ca ea
să se producă, bunii şi răii, grâul şi neghina, oile şi caprele sunt
lăsate să coexiste, au o şansă de supravieţuire, asemenea şansei
tuturor de a participa la nuntă. 2. Judecata nu se pronunţă decât
de la nivelul instanţei supreme. Nu se judecă peştii între ei, nu fac
ordine în staul oile şi caprele. Unul singur este cel care condamnă
şi cel care răsplăteşte. În acest sens citim în Sfânta Scriptură:
«Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci daţi-i loc mâniei grăite de
Domnul, căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti»
(Romani 12,19). 3. Există un mister al criteriilor după care se face
1
Ibidem, p. 191.

187
selecţia finală, un coeficient de imprevizibil care suspendă orice
garanţie de eligibilitate. Cei care se cred îndreptăţiţi să capete nu
pot fi siguri că vor căpăta, iar cei care nu se cred îndreptăţiţi şi
nu aşteaptă nimic primesc. În rezumat, povestea se desfăşoară pe
două paliere: a. Sunt chemaţi toţi. Mai întâi cei dinăuntru, care
însă declină invitaţia şi se dovedesc, prin aceasta, nevrednici, iar
apoi cei din afară, care vin. b. Dintre cei care vin, nu toţi sunt
aleşi. Oricum, dintre cei chemaţi prima dată nu este ales nimeni.
Parabola este, în această privinţă, o ilustrare a avertismentului
Domnului Hristos conform căruia «cei dintâi vor fi cei din urmă
şi cei din urmă, întâi» (Marcu 20,16). Rămâne să ne întrebăm
acum ce sens au, în cadrul parabolei, scuzele celor care nu dau
curs invitaţiei împăratului şi ce înseamnă hainele nepotrivite
ale oaspetelui tăcut care stârneşte mânia gazdei şi primeşte o
pedeapsă necruţătoare. Să le luăm pe rând”1.
„Drept scuze sunt invocate obligaţii legate de ţarină şi de
negustorie. Disproporţia dintre prestigiul invitaţiei şi fastul ban-
chetului, pe de o parte, şi meschinăria scuzelor, pe de alta, este
flagrantă. A răspunde unui împărat că nu-i poţi onora invitaţia
fiindcă ai unele probleme cu ţarina sau cu comerţul este o probă
de pusilanimitate la limita ridicolului. Exegeza a mers până la a
vedea în înşiruirea pretextelor invocate o componentă umoristică
a textului. Discursurile lor sunt, în fond, ridicole. În definitiv, este
vorba de nesimţire, de incapacitatea de a discerne între accesoriu
şi esenţial, de suspensia nătângă a criteriilor: Îţi lipseşte, în chip
cronic, intuiţia prilejului, nu ştii să acorzi atenţie lucrurilor cu
adevărat importante. Este un păcat comun, obtuzitatea cea mai
răspândită la nivelul massei umane: Neglijenţa, lipsa de grijă
pentru ce e în afara imediatului”2.

1
Ibidem, pp. 191-193.
2
Ibidem, pp. 193-194.

188
„S-a observat, pe bună dreptate, că există o simetrie sem-
nificativă între priorităţile mărunte invocate de unii pentru
neparticiparea la banchet şi ierarhia priorităţilor recomandată de
Domnul Hristos celor care vor să-şi asume condiţia de ucenici ai
Săi. Nu poţi deveni Apostol, nu poţi lua parte la însoţirea finală cu
Împărăţia, dacă eşti prizonier în aici şi acum, dacă eşti preocupat
obsesiv de rezolvarea treburilor curente, oricât de imperative ar
fi ele în aparenţă: «Doamne, mai întâi dă-mi voie să merg să-l
îngrop pe tatăl meu. Mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas-bun
de la cei de acasă» (Luca 9,59-61). Ţi se cere să optezi. Drastic.
Definitiv. «Niciunul care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt
nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu» (Luca 9,62).
Lepădarea de avere (Luca 12,13-21 şi 14,33), de cei apropiaţi
(Luca 14,26), de corvezile domestice sunt criterii de neevitat ale
alegerii. «Cel ce va fi pe acoperişul casei, iar lucrurile lui în casă,
să nu se coboare să le ia; de asemenea: Cel ce va fi în ţarină, să
nu se întoarcă înapoi» (Luca 17,31)”1.
„Ar fi greşit să se înţeleagă că parabola şi toate sugestiile
evanghelice de acest tip încurajează utopia spectrală a unei lumi
«dez-lumite» până la decorporalizare. Că suntem împinşi spre
o sumbră epură de gheaţă. Nu un asemenea mesaj putea veni
de la Fiul lui Dumnezeu făcut om. Nu se aşteaptă de la noi să
ne tăiem singuri picioarele şi să ne scoatem ochii, cum pare să
poruncească lectura literală a unui pasaj precum: «Iar dacă mâna
ta sau piciorul tău îţi devine piatră de poticnire, taie-l şi aruncă-l
de la tine; că mai bine-ţi este să intri în Viaţă ciung sau şchiop
decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în
focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău îţi devine piatră de poticnire,
scoate-l şi aruncă-l de la tine; că mai bine-ţi este să intri în Viaţă
cu un singur ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în gheena
focului» (Matei 18,8-9). Nu ni se propune să depăşim omenescul
1
Ibidem, pp. 194-195.

189
prin dezumanizare. Ni se atrage doar atenţia că eul propriu,
obiceiurile, cei apropiaţi, averea, afacerile şi puzderia de ocupaţii
cotidiene îşi pierd înţelesul şi sensul dacă devin «închisori»,
dacă obturează zenitul, dacă dincolo de ele nu mai percepem
nimic. Ele pot fi un conţinut de viaţă, o obsesie epuizantă, dar
nu un sens de viaţă. Sensul nu se găseşte în ele. Sensul se poate
manifesta în perimetrul lor, dar numai ca ceva adăugat, ca un
«bonus» venit din afara lor, dintr-o altă dimensiune, dintr-un alt
cer. Avertismentul parabolei bate, deci, în altă direcţie decât aceea
a unei etici chinuitoare şi trebuie căutat în registrul simbolic: Vine
un moment când ai de hotărât ce înseamnă cu adevărat acasă,
care este ţarina cu adevărat fertilă, ce vei alege între un ritual de
înmormântare şi o promisiune de înviere. Vine o vreme - şi ea
vine o singură dată - când eşti invitat la o altă nuntă decât cele
obişnuite, când grija judecăţii finale prevalează asupra trebăluielii
prin ograda proprie, când e preferabil să fii dur cu deprinderile
şi înclinaţiile care te robesc în mod obişnuit, pentru a reintra în
dialog cu reperele, uitate de regulă, ale nevoii tale de eternitate.
Şi, dacă atunci când vine o asemenea vreme găseşti o sumedenie
de scuze pentru a te deroba, nu trebuie să te mire că intră de
îndată în joc mecanismele lui prea târziu. Invitaţia se suspendă,
uşile se închid. În loc să pătrunzi în salonul de nuntă, rămâi într-o
sală a aşteptării fără termen, a exteriorităţii indefinite. Dar rămâi
acolo unde ai ales să rămâi. Nu gazda te-a exclus, ci propria ta
decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mâna ta, dislocat de o tendinţă
încăpăţânată de auto-ajutorare, în care securitatea personală şi cea
familială îţi epuizează toate resursele. Te iroseşti în efortul de a
(te) agonisi şi îţi pierzi identitatea în efortul de a o consolida în
datele ei contingente”1.
„Instalat în salahoria repetitivă a cotidianului, în cadenţa
grijilor curente, rişti să pierzi din vedere timpul mesianic. În
1
Ibidem, pp. 195-197.

190
termeni heideggerieni, «a-fi-în-lume» ajunge, astfel, să se mărgi-
nească la ce este de procurat, ce este de făcut, ce este urgent, ce
este de neocolit în activitatea de zi cu zi. A fi în lume înseamnă a
fi ocupat, a fi sufocat de griji, a nu avea timp (o boală endemică
a contemporaneităţii). De fapt, este vorba de a nu mai avea decât
timpul «malaxorului» lumesc. Oferta banchetului este oferta
ieşirii din timpul cronologic, oferta regăsirii timpului «mare»,
timpul sărbătorii finale, al Împărăţiei, care reaşază lucrurile în
ierarhia lor adevărată. Este timpul depăşirii imediatului imperativ,
timpul în care redescoperi experienţa bucuriei şi a libertăţii. Iar a
trăi în acest timp recuperat sfârşeşte prin a se răsfrânge şi asupra
timpului «mic»: Sărbătorescul devine un model şi pentru ocupa-
ţiile contingente, pentru viaţa pământească în genere”1.
„Parabola nunţii fiului de împărat conţine şi un episod nu
lipsit de o anumită brutalitate, în ciuda contextului sărbătoresc.
Printre oaspeţi, împăratul întâlneşte un personaj care nu este
îmbrăcat în haine de nuntă. Admonestat cu un apelativ ironic:
«Prietene», musafirul tace. Pedeapsa este promptă şi radicală:
Va fi legat şi aruncat «în întunericul cel mai din afară». La o
primă lectură, situaţia descrisă este cel puţin stranie. După refuzul
primilor invitaţi, cei aduşi la nuntă sunt luaţi de pe toate drumurile
şi înghesuiţi de-a valma în marea încăpere anume pregătită pentru
invitaţi. Dar ei sunt luaţi pe nepregătite, sunt culeşi cu japca, fără
preaviz şi fără exigenţe vestimentare prestabilite. E mai curând
de mirare faptul că prost îmbrăcat a fost găsit doar un singur
invitat. Este limpede că gazda nu are, în privinţa vestimentaţiei
pe care o incriminează, o problemă de gust şi că, prin urmare,
altele trebuie să fie motivaţiile reacţiei sale. Există o îndelungată
tradiţie a descifrării parabolei în termenii unei pioase cuviinţe.
Pentru Origen, de pildă, lipsa hainei potrivite semnalează lipsa
unor calităţi etice esenţiale, cum ar fi milostenia sau bunătatea
1
Ibidem, pp. 197-198.

191
sufletească. Klyne Snodgrass antologhează câteva texte ilustrative
din ambianţa iudaică şi din cea timpuriu creştină, în care tema
hainei pe care o poartă aleşii apare în mod explicit. Se vorbeşte
despre haine de slavă şi haine ale vieţii, se invocă prezenţa
impozantă a celor care au părăsit întunericul acestui veac şi au fost
dăruiţi de Dumnezeu cu veşminte de slavă. Îmbrăcaţi în alb, ei au
lepădat hainele muritoare şi au luat haine nemuritoare. Prorocul
Isaia spune în acest sens: «Să se bucure sufletul meu întru
Domnul, căci m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu mantia
veseliei, ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pe o mireasă m-a
împodobit cu podoabă» (Isaia 61,10). Dar cel mai apropiat pasaj
de spiritul parabolei nunţii fiului de împărat îl găsim în Talmudul
Babilonian: Un rege îşi invită supuşii la banchet, fără să precizeze
data. Cei înţelepţi se îmbracă frumos şi aşteaptă la uşa palatului,
socotind că nimic nu poate lipsi dintr-o gospodărie regală şi
că, deci, banchetul poate începe oricând. Cei nătângi îşi văd în
continuare de treabă, cu gândul că pentru a organiza un banchet e
nevoie de timp. Dar regele îi cheamă dintr-odată la masă pe toţi.
Cei înţelepţi apar împodobiţi, iar nătângii neîngrijiţi şi murdari.
Gazda se bucură de cei dintâi, dar se mânie pe ceilalţi. Înţelepţii
capătă încuviinţarea să se aşeze, să mănânce şi să bea, în vreme ce
nătângii care nu s-au pregătit pentru banchet trebuie să rămână în
picioare şi să privească. Parabola din Talmud este un comentariu
la textul din Vechiul Testament: «În toată vremea, veşmintele
să-ţi fie albe şi untdelemnul să nu lipsească de pe creştetul tău»
(Ecclesiastul 9,8). Ne aflăm, evident, în acelaşi spaţiu hermeneutic
cu parabolele aşteptării: Trebuie să fii mereu pregătit, gata să
schimbi haina pământească cu cea a sărbătorii. Aici este necesar
să facem precizarea că termenul grecesc «ένδυμα» (endyma)
ar putea fi înţeles nu doar ca îmbrăcăminte, ci şi ca ţinută,
purtare, atitudine. Nu poţi veni la o nuntă împărătească fără să
te integrezi în atmosfera generală. Trebuie să arăţi îngrijit, să te

192
cureţi (de toate soiurile de întinăciune), să te porţi cuviincios,
după regula hotărâtă de gazdă şi, mai ales, să te bucuri deplin,
să intri în comuniune cu ceilalţi participanţi la banchet. În pilda
nunţii fiului de împărat oaspetele inadecvat are mai curând aerul
unui intrus, asemenea tâlharului care nu intră în staulul oilor
pe uşă, ci «sare pe aiurea» (Ioan 10,1). Este inutil să speculăm
prea mult în jurul eventualelor motivaţii ale mâniei împăratului.
Franz Stern se întreabă dacă purtarea musafirului nu a fost cumva
lipsită de respect, de umilinţă, sau dacă nu cumva a refuzat, din
nesupunere, hainele de gală care, conform tradiţiilor locale, se
ofereau, la intrare, celor cu veşminte nepotrivite. Dan Otto Via
vede în apariţia dizarmonică a oaspetelui nedorit expresia unei
incapacităţi de a înţelege contextul în care se află sau semnul
unei duble personalităţi, al unei schizoide rupturi lăuntrice: Insul
vrea, în acelaşi timp, să participe la nuntă, dar şi să-şi păstreze
obiceiurile anterioare. Tăcerea celui chestionat - şi, ulterior,
exclus - ar fi, după alţii, dovada unei naturi primitive: El era
nătâng şi needucat, ar fi pătruns printre ceilalţi oaspeţi doar ca
să înfulece. Cu asemenea presupuneri, parabola se reduce la o
simplă problemă de etichetă. În fapt, ea leagă tema chemării
atotcuprinzătoare de aceea, complementară, a exigenţei ultime.
Nu oricine răspunde invitaţiei este apt să intre la banchet. Să
observăm, totuşi, alături de B. T. D. Smith, că finalul pildei este,
numeric (şi simbolic) vorbind, mai degrabă încurajator. Dintre toţi
cei prezenţi, unul singur este dat afară. S-ar zice că o încheiere de
tipul «Mulţi chemaţi, puţini excluşi» ar fi fost mai apropiată de
litera parabolei. Invitaţia la nuntă este însoţită de judecată, dar şi
de o iertare masivă”1.
„Mult mai sângeros, mai neiertător - şi mai greu de explicat
-este pasajul în care împăratul, mânios pe cei care i-au ucis
mesagerii, ordonă, la rândul lui, uciderea lor şi le incendiază
1
Ibidem, pp. 198-201.

193
cetatea. Suntem confruntaţi, dintr-odată, cu un chip răzbunător şi
distructiv al suveranului. Nu mai există îndurare, nu mai există
deschidere totalizantă pentru buni şi răi deopotrivă. Textul
aminteşte mai curând de parabola lucrătorilor celor răi ai viei
şi pare o intercalare neverosimilă în naraţiunea Evanghelistului.
S-a observat, chiar, că episodul nu este lipsit de o anumită notă
de absurd. E greu de imaginat ca un împărat să-şi incendieze
propria cetate şi asta în timp ce, în castelul lui, are loc un mare
banchet. Soluţia la îndemână este interpretarea alegorică: Autorul
Evangheliei, sau poate Biserica primară, a vrut să evoce, prin
acest episod, distrugerea Ierusalimului survenită în anul 70
d.Hr. ca efect al uciderii Domnului Hristos. Dar este cel puţin
la fel de plauzibil ca paragraful în discuţie să fie, în intenţia
Evanghelistului, o referire la distrugerea Cetăţii Sfinte din anul
586 î.Hr., în urma repetatelor respingeri ale mesagerilor lui
Dumnezeu de către poporul ales”1.
„Aceste modalităţi de a salva, prin alegorie, aspectul rebar-
bativ al textului dovedesc buna intenţie a unor comentatori de
a elimina din corpul parabolei şi al discursului Mântuitorului
în genere dimensiunea rigorii. Tematica judecăţii aspre, a unei
perspective postume sumbre, este antipatică. Se doreşte exaltarea
bunătăţii iubitoare a Domnului Hristos în detrimentul dreptăţii
Lui, care este întotdeauna misterioasă, paradoxală, necodificabilă,
dar niciodată laxă, negociabilă, acomodantă. Mântuitorul nu este
o icoană a cumsecădeniei lacrimogene, iar promisiunea mântuirii
nu este o mângâiere pe creştet. Ea încurajează fără să moleşească.
A răspunde chemării la nuntă înseamnă a reacţiona prompt şi
responsabil: A livra, a rodi, a participa. Textul evanghelic nu
vrea să fie doar dătător de speranţă şi de consolare. El invită
la veghe, la preocupare îngrijorată pentru ziua de pe urmă, la
făptuire justificatoare. Iar ipoteza excluderii, a eşecului, respectiv
1
Ibidem, pp. 201-202.

194
a deciziei punitive, este mereu actuală. Domnul Hristos are şi
postura unui păzitor al pragului sever, neînduplecat. Stă lângă uşi
şi, când este cazul, le închide drastic. Fără conceptul judecăţii,
n-ar mai fi nevoie de mântuire. Orice sentiment al urgenţei şi
al importanţei vieţii, al dreptăţii şi chiar al lui Dumnezeu ar fi
diminuat, dacă nu chiar cu desăvârşire pierdut”1.
„La început am lămurit ce înseamnă, potrivit textului
evanghelic, a fi în afara sau în interiorul mesajului Mântuitorului.
Cui îi vorbeşte Domnul Hristos? Am constatat că discursul Lui
nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o descoperire globală,
fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea)
să facă este să constrângă libertatea ascultătorilor Săi. Este
dreptul fiecăruia să rămână în afară, să adopte o formă sau alta
de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe
care le implică o asemenea atitudine”2.

1
Ibidem, pp. 202-203.
2
Ibidem, p. 211.

195
Pildele slujitorului credincios şi înţelept
şi a furului care vine noaptea

„Privegheaţi, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.


Să cunoaşteţi însă aceasta, că de-ar şti stăpânul casei la care
ceas al nopţii vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă
casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi va
veni Fiul Omului. Cine este oare slujitorul credincios şi înţelept,
pe care stăpânul l-a pus peste slugile sale ca să le dea hrană
la timp? Fericit e slujitorul acela pe care, venind stăpânul,
îl va găsi făcând aşa. Adevăr vă grăiesc că-l va pune peste
toate avuţiile sale. Dar dacă slujitorul acela, rău fiind, va zice
în inima sa: Stăpânul meu întârzie, şi va începe să-i bată pe
cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii,
stăpânul acelui slujitor va veni în ziua când el nu se aşteaptă
şi-n ceasul pe care nu-l ştie şi-l va despica în două şi partea
lui o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 24,42-51).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece. Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu
ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi aminte,
privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi vremea aceea. E
ca un om care a plecat departe, şi-a lăsat casa, a dat puterea pe
mâna slugilor, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit
să vegheze. Aşadar, privegheaţi, că nu ştiţi când va veni stăpânul
casei: Seara, ori la miezul nopţii, ori la cântatul cocoşilor,
ori dimineaţa; ca nu cumva venind fără veste, să vă găsească
dormind. Iar ceea ce vă spun vouă le spun tuturor: Privegheaţi!”
(Marcu 13,31-37).

196
„Voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul
când se va întoarce de la nuntă, ca venind el şi bătând, îndată
să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care stăpânul, când
vine, le va afla veghind. Adevăr vă spun, că se va încinge şi le va
pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja
a doua, fie că va veni la straja a treia, fericite sunt ele de le va
găsi aşa. Dar s-o ştiţi pe asta, că de-ar şti stăpânul casei în care
ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. Aşadar,
şi voi fiţi gata, că Fiul Omului vine în ceasul în care nu gândiţi.
Şi I-a zis Petru: Doamne, parabola aceasta o spui pentru noi sau
pentru toţi? Şi a zis Domnul: Cine este iconomul credincios şi
înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea
la vreme măsura lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care,
când vine stăpânul ei, o va găsi făcând aşa. Adevăr vă spun că
peste toate avuţiile sale o va pune. Dar dacă sluga acea va zice
în inima sa: Stăpânul meu întârzie să vină, şi va începe să-i bată
pe slujitori şi pe slujnice şi să mănânce şi să bea şi să se îmbete,
va veni stăpânul acelei slugi în ziua în care ea nu gândeşte şi
în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei o
va pune cu cei necredincioşi. Şi sluga aceea care a ştiut voia
stăpânului şi n-a pregătit nimic, nici n-a făcut după voia lui, va
fi bătută mult. Iar cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice
de bătaie, va fi bătută puţin. De la cea căreia i s-a dat mult, mult
se va cere; şi de la cea căreia i s-a încredinţat mult, mai mult se
va cere” (Luca 12,36-48).
Pilda slujitorului credincios şi înţelept este prezentată de
către Evangheliştii sinoptici în variante diferite, Sfinţii Matei şi
Luca adăugându-i şi „scurta parabolă a furului care vine noaptea,
inspirată probabil dintr-o întâmplare reală, o spargere petrecută
recent, despre care vorbea toată lumea”1.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 54.

197
În pilda slujitorului credincios şi înţelept slugile „aşteaptă
reîntoarcerea acasă a stăpânului, o reîntoarcere anunţată chiar de
el şi care, deşi greu de anticipat temporal, este inevitabilă”1.
Făcând o comparaţie între situaţia din această parabolă
şi lumea reală, trebuie să fim conştienţi că „starea actuală a
lumii create este următoarea: Creatorul e absent de pe scena
creaturilor sale, iar creaturile sunt absente de pe scena, trans-
cendentă, a Creatorului. Am fost alungaţi din raiul Lui şi L-am
alungat din locuinţa noastră. Numai că - ni se spune - această
«surghiunire» reciprocă, această centrifugalitate instalată între
lumesc şi supralumesc, este episodică. Întruparea este pecetea
unei reîntâlniri ireversibile. Dar reîntâlnirea trebuie aşteptată.
Nu trebuie să ne ia pe nepregătite, somnolenţi, netrebnici,
îndărătnici. Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi, câtă
vreme Cel Anunţat este absent”2.
„Din parabolele aşteptării rezultă însă că aşteptarea nu
e o formă de pasivitate, de moţăială, petrecută cu ochii spre
orizont. Nu ni se cere să ne ocupăm cu aşteptarea, să practicăm
aşteptarea în sine, inertă şi inarticulată. Ni se cere să aşteptăm
slujind, asumându-ne o activitate utilă, îndeplinind o îndatorire,
o sarcină. Aşteptarea adaugă mereu faptului de a aştepta o bună
administrare a timpului parcurs în aşteptare. Plecând, stăpânul
lasă fiecăruia lucrarea lui: Portarul trebuie să fie oricând gata
să deschidă poarta, slujitorul pus peste celelalte slugi trebuie să
le dea hrană la timp. Intervalul rezervat aşteptării nu tolerează
netrebnicia, iresponsabilitatea, abuzul faţă de semeni, nepăsarea,
suspensia oricărei rigori, necredinţa, bazate, toate, pe anticiparea
imatură a unei infinite amânări a sorocului”3.

1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 141.
2
Ibidem, p. 142.
3
Ibidem, p. 143.

198
„Pe de altă parte, focalizarea tenace asupra unei activităţi
precis definite, de natură să umple intervalul dintre clipa prezentă
şi apariţia viitoare, neştiută, a celui aşteptat, nu trebuie să se ia
pe sine drept scop. Ea este metabolismul aşteptării, conţinutul ei,
dar nu are un sens autonom. Fapta nu trebuie, cu alte cuvinte, să
slăbească ţinta aşteptării, să uite, vreun moment, de orientarea
ei transcendentă. Ea va fi, în acelaşi timp, aplicată şi desprinsă
de imediat, eficientă şi gratuită, atentă simultan la efectul ei
pragmatic şi la cerul translucid pe care se proiectează. Aşteptarea
se întreţine prin faptă, dar fapta se legitimează prin fondul ei,
incoruptibil, de aşteptare. A cădea, monomaniac, în mecanica
productivităţii, a te epuiza în execuţie oarbă, decerebrată, fără
dialog cu depărtarea şi cu zenitul, e a te sustrage întâlnirii cu
cel aşteptat, adică a nu-l mai aştepta. Te apuci de lucru pentru
a acoperi înţelept intervalul pe care îl ai în faţă şi rămâi apoi
prizonier în interval. Uiţi raţiunea pentru care te-ai mobilizat. Te
plafonezi în aici, pierzând dimensiunea totodată relativizantă şi
salutară a lui dincolo. Trăieşti în imediateţea timpului cotidian şi
ratezi timpul cel mare al sorocului eshatologic. Cu alte cuvinte,
înlocuieşti expectativa seminală prin cronologie stearpă”1.
„Între timpul mic şi timpul mare există complementaritate,
dar şi o misterioasă contradicţie. Cel instalat (temporar) în ciclul
terestru ştie că el se va încheia pe neaşteptate, fie că e vorba de a
doua venire a Celui Aşteptat, fie că e vorba de finalul contingent,
adică de moartea individuală. Aşteptarea este, cu alte cuvinte,
un mod de a conlucra cu neaşteptatul, o neîntreruptă raportare la
inanticipabil. Întrucât Cel Aşteptat vine pe neaşteptate, singurul
fel în care poţi obţine întâlnirea cu El este să faci din posibilul
surprizei, din arbitrarul neaşteptatului, substanţa aşteptării Sale.
Numai cel care aşteaptă, mereu treaz, e pregătit pentru ceea ce
vine pe neaşteptate. Cel care aşteaptă suspendă, de fapt, caracterul
1
Ibidem, p. 144.

199
neaşteptat al venirii pe neaşteptate. Această paradoxală situaţie
este sporită şi de contrastul dintre impredictibilul venirii Celui
Aşteptat şi imperativul punctualităţii în distribuirea hranei,
transmis de stăpân slujitorului pus să-i administreze gospodăria în
absenţa sa. Nu ştim când se întoarce Domnul, dar, până una alta,
trebuie să ne îndeplinim îndatoririle la timp. A fi riguros pe un
fond de incertitudine, a fi exact într-un context nesistematizabil şi
nemăsurabil, aceasta este regula de viaţă pe care Domnul Hristos
o recomandă ucenicilor Săi”1.
„A fi prezent aici, fără să fii nicio clipă absent de dincolo e
un exerciţiu spiritual universal. Repetarea numelui lui Dumnezeu,
rugăciunea continuă a inimii, sau măcar o scurtă privire aruncată,
la miezul zilei, spre cer, se regăsesc în arsenalul tehnic al tuturor
religiilor. Un rol asemănător poate avea referinţa constantă la
perspectiva morţii sau trezia constantă a interogativităţii. Prin
ele, planimetria vieţii zilnice capătă dimensiunea unui joc secund
tonifiant. Cotidianul rămâne integral asumat, dar se lasă absorbit
totodată şi în alt registru, echivalent unei ieşiri din scară, unei
rupturi de nivel. Plafonul imanent se deschide, făcând loc unui
zbor invers, restaurator. S-ar spune că cel care aşteaptă are vocaţia
de a fi prezent şi în imediat, şi în transcendenţă. Cum spune Søren
Kierkegaard, aşteptarea fericirii cereşti reuşeşte ceea ce altfel pare
imposibil, anume să fie în două locuri deodată: Lucrează în ceruri
şi de asemenea şi pe pământ”2.
„Cel care aşteaptă pare, aşadar, să fie înzestrat cu o virtute
rară şi subtilă: Virtutea de a trăi simultan în timp şi în afara lui, în
certitudinea imediatului şi în incertitudinea perspectivei ultime,
în liniştea funcţională a cotidianului şi în neliniştea zilei de pe
urmă. S-ar zice că parabolele aşteptării cer slujitorului care se află
în condiţia de a aştepta o calificare ieşită din comun, o structură
1
Ibidem, pp. 149-150.
2
Ibidem, p. 150.

200
aparte: El trebuie să reziste unei solicitări contradictorii, unei
dedublări riscante; trebuie, în fond, să fie deopotrivă prezent în
lume şi absent din ea, să consimtă la destinul său pământesc,
ştiind însă că e vorba de un destin de tranzit. A fi între oameni
şi a fi, totodată, cu Dumnezeu nu e o îndeletnicire la îndemâna
oricui. Textele nu încurajează, totuşi, vreo excepţie. Ceea ce
ni se cere nu este să avem geniul aşteptării, ci, dimpotrivă,
umilitatea ei. Ni se cere să nu ne instalăm, confortabil şi suficient,
în subînţelesurile vieţii curente, să nu acordăm actualităţii
dimensiuni monumentale”1.
„Aşteptarea nu e altceva decât facultatea de a te mişca
privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte. Să
adăugăm că o formă tradiţională a aşteptării este însăşi rugăciunea
şi că nimeni nu ştie să roage şi să se roage mai bine decât robul,
când se află dinaintea stăpânului său”2.
„În avantaj este doar robul care veghează, robul care nu se
lasă ispitit de somn, mai cu seamă când stăpânul lipseşte. Robul
acesta, care rămâne treaz şi îşi îndeplineşte toate îndatoririle, va fi
tratat, la întoarcerea stăpânului, ca un oaspete privilegiat: Stăpânul
însuşi se va încinge şi îl va servi la masă. Cu alte cuvinte, cel care
aşteaptă devine, la capătul aşteptării, una cu obiectul aşteptării
sale. Devine stăpân. Slujind, binemerită să fie slujit”3.
„Întrucât în Evanghelia după Matei parabola slujitorului
credincios şi înţelept este adresată Sfinţilor Apostoli, este limpede
că morala ei are de-a face şi cu rostul şi exigenţele pe care trebuie
să le ilustreze clerul, ierarhia bisericească, presupusă a administra
corect intervalul absenţei stăpânului. Aceasta o confirmă şi
exegeza modernă, dar şi cea a primelor veacuri creştine. Ni
se vorbeşte deci, între altele, despre misiunea încredinţată de
1
Ibidem, pp. 150-151.
2
Ibidem, p. 152.
3
Ibidem.

201
Dumnezeu preoţilor. Ca şi în pasajele din II Timotei 2,24 şi Tit
1,7, ei sunt puşi, adică au un mandat, o delegaţie să păstorească
comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare,
dintre ziua de azi şi Ziua Judecăţii. Esenţial este faptul că ei nu
sunt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori
de porunci, a unor stăpâni. Ceea ce li se cere este să dea hrană
la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i
slujească. Atât. Stăpânul nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolul
său, ci i-a făcut mai mari într-o activitate subalternă: Nobilă, de
neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer temporar
de responsabilitate”1.
„La prima vedere, parabolele pe care le comentăm sunt
construite pe opoziţia fermă dintre somn şi veghe, şi dintre cla-
ritatea zilei şi întunericul nocturn. Trebuie totuşi să observăm
că nici somnul, nici noaptea nu sunt monoton negative, după
cum nici simpla insomnie sau perpetuitatea diurnă nu sunt
condiţii suficiente (şi cu atât mai puţin optime) pentru a mijloci
experienţa aşteptării lucide. În definitiv, toate cele zece fecioare
(aşadar şi cele înţelepte) dorm (cum doarme şi agricultorul din
parabola seminţei care creşte singură), ceea ce dovedeşte, pe
de o parte, că somnul ca atare nu este interzis în mod formal
şi, pe de alta, că faptul de a nu dormi nu este, în sine, suficient
pentru a semnala buna aşezare eshatologică a celui care aşteaptă.
Slujitorul credincios şi înţelept nu se distinge, în primul rând,
prin virtutea de a rămâne treaz, ci prin conştiinciozitatea cu
care îşi îndeplineşte, în absenţa stăpânului, sarcina care i-a fost
încredinţată. A fi pregătit înseamnă nu atât a ieşi din ritmul
vieţii zilnice, cât a avea o constantă prezenţă de spirit, a asuma
aşteptarea activă ca mod de viaţă, ca speranţă în act. Important
este ca «ori de veghem, ori de dormim, împreună cu El să
vieţuim» (I Tesaloniceni 5,10). Cu alte cuvinte, avem de-a face
1
Ibidem, p. 153.

202
cu un tip de veghe care este deasupra alternanţei dintre trezie
şi somn: Ca şi cum ochiul închis afară înăuntru se deşteaptă,
ca şi cum somnul trebuie să se instaleze fără adormirea totală
a conştiinţei vigile. Cel care aşteaptă nu face, în timpul nopţii,
decât să treacă de la aşteptarea alertă, dinamică, la aşteptarea
latentă. Cine e pregătit nu trebuie să fie mai puţin pregătit când
doarme. A fi pregătit tocmai asta înseamnă: a fi pregătit tot timpul,
oricând, chiar şi în episoadele crepusculare din curgerea orelor.
Aşteptarea omogenizează fragmentele timpului. Practicată ca mod
de a fi, aşteptarea nu poate fi intermitentă. Ea devine o însuşire
constantă a omului, o facultate constitutivă. Când dormi nu eşti
mai puţin inteligent, mai puţin iubitor, mai puţin cinstit decât
atunci când eşti treaz. La fel, nu eşti mai puţin dedicat Împărăţiei,
mai nepăsător faţă de majestatea ei plină de consecinţe. Somnul
devine vinovat numai dacă merge până la părăsirea de sine, până
la împietrirea ultimă. Iar acest tip de somn poate surveni şi în
timpul stării de veghe. La somnul diurn, la cei care trăiesc, zi de
zi, în semitrezia unei conştiinţe adumbrite se referă, mai curând,
textele. Sau la cei care se prăbuşesc în somn ca într-un refugiu,
ca într-o amnezie autoindusă, ca într-un teritoriu protejat, cu o
aparentă (falsă) capacitate de vindecare. Dar din această stare
nu se iese prin simpla demonizare a somnului firesc, sau prin
alunecarea într-o îngrijorată nelinişte. Nu trezie stearpă, ci trezvie
monahală, nu neodihnă isterică, ci atenţie calmă, dar constantă,
purtare de grijă, efort de a fi mereu în gardă, iată obiectivul
acestor parabole. În toate textele la care ne referim, somnul
este, aşadar, mai curând o metaforă a derapajului, a rătăcirii, a
inconştienţei”1.
„Scurta parabolă a furului care vine noaptea pune de
asemenea la încercare (ca şi simbolismul somnului şi al nopţii)
coerenţa monocoloră a simţului comun. Într-un context în care
1
Ibidem, pp. 154-156.

203
personajul principal, cel care urmează să vină, cel aşteptat, nu
este altul decât Dumnezeu Însuşi, recursul la figura categoric
negativă a furului este stupefiantă. Poate fi a doua venire a
Domnului Hristos asemănată cu un atac tâlhăresc, cu o spargere?
Ei bine, Evanghelia nu ezită să sugereze că cele două tipuri de
evenimente au ceva în comun. «Precum un fur noaptea, aşa
vine ziua Domnului» se spune în Epistola I către Tesaloniceni.
Caracterul neaşteptat al Parusiei, survenirea fără veste a apoteozei
finale, are - s-ar zice - ceva ameninţător: Mântuire pentru unii,
pedeapsă pentru alţii, fericire pentru unii, catastrofă pentru alţii.
Dimensiunea dureroasă şi ultimativă a momentului face posibilă
analogia cu durerile facerii - şi chin, şi euforie înnoitoare - (Ioan
16,21) şi cu potopul «Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi
şi în zilele Fiului Omului: Mâncau, beau, se însurau, se măritau,
până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a
pierdut pe toţi» (Luca 17,26-27)”1.
„În cazul de faţă, analogia dintre atacul de noapte al ho-
ţului şi irumperea neaşteptată a Zilei de pe urmă valorifică, în
primul rând, câteva asemănări certe: Instantaneitatea, imprevi-
zibilul, precum şi vulnerabilitatea celui care nu se aşteaptă sau
aşteaptă nepregătit”2.
„Semnificative sunt însă şi deosebirile. Mai întâi este de
observat că, în vreme ce în toate celelalte parabole cei care trebuie
să vegheze sunt toţi slugi, în pilda furului care vine noaptea cel
care ratează momentul este stăpânul casei. Rolurile se inversează:
Hoţul este Fiul Omului, iar stăpânul nevigilent este cel aflat în
culpă, un indiciu rapid al faptului că ierarhiile şi criteriile curente
nu sunt relevante pentru evaluarea finală. A te ţine treaz este o
exigenţă universală. Şi stăpânul, şi slugile pot fi prinşi în delict de
somnolenţă. Şi unul, şi ceilalţi ar veghea, dacă ar şti. Dar nu ştiu.
1
Ibidem, p. 160.
2
Ibidem, p. 161.

204
Prin urmare, vor fi luaţi prin surprindere. Aici însă intră în joc o
diferenţă esenţială pentru a defini calitatea aşteptării: nu e sigur că
furul va veni, dar e sigur că vremea Împărăţiei va veni. Nu vrem
să vină furul, dar vrem să vină Domnul Hristos. Cel care aşteaptă
un hoţ lucrează cu o ipoteză (indezirabilă). Cel care aşteaptă Ziua
de Apoi se mişcă în orizontul unei certitudini (dorite). Fapt este că
şi răul (potenţial), şi binele (promis) trebuie aşteptate cu aceeaşi
prezenţă de spirit, în aceeaşi, ecvanimă, stare de veghe”1.

1
Ibidem, pp. 161-162.

205
Pilda celor zece fecioare

„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care,


luându-şi candelele, au ieşit întru întâmpinarea mirelui. Dar cinci
dintre ele erau nebune şi cinci înţelepte. Cele nebune, luându-şi
candelele, n-au luat cu ele şi untdelemn. Iar cele înţelepte, odată
cu candelele şi-au luat şi untdelemn în vase. Dar întârziind
mirele, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a
făcut strigare: Iată, vine mirele! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
Atunci s-au deşteptat toate fecioarele acelea şi şi-au împodobit
candelele. Iar cele nebune le-au zis celor înţelepte: Daţi-ne
din untdelemnul vostru, că nouă ni se sting candelele. Dar
cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne
ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi
cumpăraţi-vă. Deci, plecând ele să cumpere, a venit mirele, iar
cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Mai
pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne,
deschide-ne! Iar el, răspunzând, le-a zis: Adevăr vă spun, nu vă
cunosc pe voi! Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici
ceasul în care va veni Fiul Omului” (Matei 25,1-13).
Cu toate că această parabolă începe cu cuvintele: „Împărăţia
cerurilor se va asemăna cu zece fecioare”, din context constatăm
că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este comparată cu fecioarele, ci
cu nunta”1 la care acestea au fost invitate.
În această pildă Domnul Hristos spune că „zece fecioare
şi-au luat candelele şi au ieşit întru întâmpinarea mirelui”.
„Făcliile cu care fecioarele s-au dus ca să-l întâmpine pe mire
erau protejate de un abajur, de aceea ele aşteptau cu candelele
1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 213-214.

206
aprinse, căci, dacă se întâmplă ca mirele să vină pe neaşteptate,
nu este uşor să aprinzi candela în grabă”1.
Mirele despre care se vorbeşte în parabolă este Domnul
Hristos Însuşi. Acest lucru îl vedem din discuţia pe care Acesta
a purtat-o cu fariseii şi cărturarii, care I-au reproşat: „«Ucenicii
lui Ioan ţin posturi dese şi fac rugăciuni; tot aşa şi ai fariseilor;
dar ai Tăi mănâncă şi beau». Iar Iisus le-a zis: «Puteţi oare să-i
faceţi pe nuntaşi să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar
vor veni zile când mirele se va lua de la ei; atunci, în acele zile,
vor posti»” (Luca 5,33-35).
Nunta din această pildă este ospăţul din Împărăţia lui
Dumnezeu. Referindu-se la acesta, după ce a instituit Sfânta
Euharistie, la Cina cea de Taină, Mântuitorul le-a spus Sfinţilor
Săi Apostoli: „Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum nu voi
mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea
cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,29).
În continuarea parabolei, Domnul Hristos menţionează că
„cinci dintre fecioare erau nebune şi cinci înţelepte”.
Cu toate că în limba română cinci dintre fecioare sunt
numite „nebune”, termenul folosit în textul original grecesc care
vorbeşte despre acestea este cel de „μωραί” (more), iar „μωρός”
(moros) nu înseamnă „dement”, „debil mintal”, „alienat” ori
„smintit”, ci „nesăbuit” sau „nesocotit”.
Termenul folosit în antiteză în originalul grecesc faţă de
fecioarele nebune, pentru a le desemna pe cele cinci fecioare
înţelepte, nu este cel de „σοφές” (sofes), cu toate că „σοφός”
(sofos) este cuvântul consacrat pentru „înţelept”, ci în Noul
Testament este utilizat termenul de „φρόνιμοι” (fronimi), ori
„φρόνιμος” (fronimos) s-ar traduce mai exact prin „chibzuit”
sau „cuminte”.

1
Ibidem, p. 214.

207
În pofida acestei traduceri, sensul parabolei rostite de
Mântuitorul este limpede şi nealterat în limba română.
Din această lămurire înţelegem în ce constă „nebunia”
unora dintre fecioare, precum şi „înţelepciunea” celorlalte.
„Încă din vechime fecioarele nebune din această pildă au
fost interpretate ca referindu-se la poporul ales, iar cele înţelepte
ca referindu-se la neamuri”1.
Evreii au fost identificaţi cu fecioarele nebune din această
pildă din două motive.
În primul rând acest lucru s-a petrecut pentru că iudeii, deşi
formau poporul ales, în Vechiul Testament se închinau adeseori la
zeii altor neamuri. Din această cauză, Dumnezeu i-a dat profetului
Osea o poruncă neobişnuită, şi anume să se căsătorească cu o
prostituată: „Şi a zis Domnul către Osea: «Du-te, ia-ţi o femeie
desfrânată şi să ai copii de desfrânată; căci ţara nu face decât
să se desfrâneze, abătându-se de la Domnul». Atunci el s-a
dus şi şi-a luat de soţie pe Gomer, fiica lui Diblaim. Şi ea a
rămas însărcinată şi i-a născut un fiu. Şi Domnul a zis către el:
«Pune-i numele Izreel; căci iată puţină vreme mai este şi Eu voi
răzbuna vărsările de sânge ale lui Izreel asupra casei lui Iehu
şi voi face să înceteze regatul casei lui Israel. Şi în ziua aceea
voi sfărâma arcul lui Israel în valea lui Izreel». Şi ea a rămas
din nou însărcinată şi a născut o fată. Şi i-a zis atunci Domnul:
«Pune-i numele Lo-Ruhama (Nemiluita), fiindcă Eu nu voi mai
avea milă de casa lui Israel, ca să-i iert păcatele. Voi avea însă
milă de fiii lui Iuda şi-i voi mântui întru Domnul, Dumnezeul lor;
dar nu-i voi mântui cu arc, nici cu sabie, nici cu război, nici cu
care de luptă, nici cu cai şi nici cu călăreţi». Şi ea a înţărcat-o
pe Lo-Ruhama şi a rămas din nou însărcinată şi a născut încă un
fiu. Iar El i-a zis: «Pune-i numele Lo-Ami (Nu este poporul Meu),

1
Ibidem, p. 57.

208
fiindcă voi nu sunteţi poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul
vostru»” (Osea 1,2-9).
După ce Gomer l-a născut pe cel de-al doilea fiu al lui
Osea, Dumnezeu i-a poruncit acestuia să se căsătorească cu încă
o femeie, tot de moravuri uşoare, după cum singur mărturiseşte:
„Şi mi-a zis Domnul: «Mai du-te şi iubeşte o femeie care iubeşte
lucrurile rele, o adulteră, aşa cum Dumnezeu îi iubeşte pe fiii lui
Israel în timp ce ei cată spre dumnezei străini şi se dau în vânt
după dulciuri cu stafide». Şi am cumpărat-o cu cincisprezece
arginţi, un omer de orz şi un nebel de vin. Şi i-am zis: Multe
zile vei şedea la mine în aşteptare: să nu desfrânezi, să nu fii a
altui bărbat, iar eu îţi voi fi la fel. Că multe zile vor şedea fiii
lui Israel în aşteptare, fără un rege, fără un principe, fără jertfă
şi fără altar şi fără preoţie şi fără Urim. Şi după aceasta se vor
întoarce fiii lui Israel şi-L vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor,
şi pe David, regele lor; şi în zilele de apoi se vor minuna întru
Domnul şi întru bunătăţile Lui” (Osea 3,1-5).
Prorocului Osea i s-a poruncit să se căsătorească cu cele
două femei păcătoase pentru ca, prin gestul lui, să le arate evreilor,
care formau poporul ales, că Dumnezeu consideră închinarea la
dumnezei străini drept adulter.
Al doilea motiv pentru care evreii sunt identifi caţi
cu fecioarele nebune din parabolă se datorează faptului că
Domnul Hristos „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au
primit” (Ioan 1,11).
Văzând Mântuitorul atitudinea evreilor, care nu L-au
acceptat ca Mesia, le-a atras luarea aminte: „Vă spun Eu vouă
că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor, iar fiii
împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8,11-12).

209
Întrucât noi, creştinii, nu ne închinăm la idoli, zei sau
dumnezei străini, deci Îi suntem fideli lui Dumnezeu, Care L-a
trimis în lume pe Fiul Său pentru noi şi a noastră mântuire, putem
fi consideraţi, pe bună dreptate, drept fecioarele înţelepte din
această parabolă.
La aceeaşi concluzie ne trimit şi candelele menţionate
aici, pentru că psalmistul David a afirmat: „Legea Ta este o
candelă pentru picioarele mele şi o lumină pentru cărările mele”
(Psalmul 118,105).
Sfântul Ioan Botezătorul a spus că „Legea prin Moise
s-a dat, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”
(Ioan 1,17), iar Apostolul neamurilor a mărturisit că „dacă
Testamentul cel dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc
pentru un al doilea” (Evrei 8,7). Din aceste afirmaţii înţelegem
că Vechiul Testament a fost nedesăvârşit, el fiind doar o „călăuză
spre Hristos” (Galateni 3,24). De asemenea, de vreme ce
„sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptăţire fiecăruia care
crede” (Romani 10,4), iar evreii nu L-au acceptat pe Domnul
Hristos drept Mesia, înseamnă că ei au căzut din chemarea de
popor ales.
După învierea Sa din morţi, Mântuitorul le-a poruncit
Sfinţilor Apostoli: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, bote-
zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Cel
ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede,
se va osândi” (Matei 28,19-20 şi Marcu 16,16). Acelaşi lucru
i l-a spus Domnul Hristos şi lui Nicodim: „Adevăr, adevăr îţi
spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Întrucât nu toate
popoarele au acceptat învăţătura Mântuitorului, unele preferând
să se închine la diferiţi zei şi dumnezei, nici reprezentanţii altor
religii nu pot fi identificaţi cu fecioarele înţelepte din parabolă.

210
Astfel, cele cinci fecioare înţelepte îi simbolizează pe
creştini, pe când evreii şi ceilalţi necreştini, asemenea fecioarelor
nebune, nu vor avea acces în Împărăţia cerurilor, pentru că
Domnul Hristos a spus foarte clar: „Cel ce nu este cu Mine este
împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca
11,23). Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat şi el: „Cel ce crede în
Fiul are viaţă veşnică; iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea
Viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3,36).
Mântuitorul îşi continuă parabola, spunând că „Fecioarele
cele nebune, luându-şi candelele, n-au luat cu ele şi untdelemn.
Iar cele înţelepte, odată cu candelele şi-au luat şi untdelemn
în vase”.
Cele cinci fecioare din această pildă care sunt considerate
nebune fie „şi-au uitat vasele cu untdelemn în graba ieşirii lor, fie
au fost atât de nesocotite încât au trecut cu vederea posibilitatea
întârzierii mirelui şi nu şi-au dat seama că vor avea nevoie de
untdelemn pentru a-şi umple candelele din nou”1.
Untdelemnul, despre care se vorbeşte aici, poate fi înţeles
în două feluri. Acesta simbolizează, în primul rând, învăţătura
cea adevărată a Domnului Hristos, propovăduită de Sfinţii
Apostoli, pe care o păstrează doar Biserica Ortodoxă, de vreme
ce celelalte culte creştine fie au adăugat la aceasta, fără să aibă
vreo bază scripturistică, fie au eliminat din ea, fără rost şi fără
discernământ. Moise a atras luarea aminte asupra acestui fapt
încă din Vechiul Testament: „Să nu adăugaţi nimic la cuvântul pe
care vi-l poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din el; păziţi poruncile
Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le poruncesc eu astăzi”
(Deuteronom 4,2). Mântuitorul a spus şi El în acest sens: „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, pentru că
mai lesne este să treacă cerul şi pământul decât să cadă o cirtă
din Lege” (Matei 24,35 şi Luca 16,17).
1
Ibidem, p. 214.

211
De asemenea, untdelemnul din candelele celor cinci
fecioare înţelepte mai simbolizează faptele cele bune ale
creştinilor. Sfântul Apostol Pavel a scris că toţi creştinii sunt
datori să împlinească fapte bune, „fiindcă noi suntem făptura
lui Dumnezeu, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care
Dumnezeu le-a gătit mai înainte, pentru ca noi să umblăm întru
ele” (Efeseni 2,10).
Domnul Hristos Îşi continuă relatarea parabolei, spunând că
„mirele a întârziat, iar toate fecioarele au aţipit şi au adormit”.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că „toate fecioarele, atât
cele înţelepte, cât şi cele nebune au adormit. De aici înţelegem că
somnul lor nu este de condamnat, ci doar neglijenţa fecioarelor
nebune de a nu pregăti untdelemn pentru candelele lor”1.
Faptul că toate cele zece fecioare au adormit în aşteptarea
mirelui are două înţelesuri. Pe de o parte, somnul lor înseamnă
moartea trupului, care în limbaj liturgic este numită „adormire”
şi de care nu poate scăpa nimeni dintre oameni, pentru că „orice
trup se învecheşte ca o haină, că aceasta-i legea veşnică: Cu
moarte să moară. Precum în frunzişul unui copac stufos unele
frunze cad, altele cresc, aşa-i cu generaţiile cărnii şi sângelui:
Unele mor, altele se nasc” (Isus Sirah 14,17-18). Din acest motiv,
regele şi psalmistul David întreabă retoric: „Cine este omul care
va trăi şi nu va vedea moartea?” (Psalmul 88,48).
Moartea este consecinţa păcatului, fi indcă „păcatul,
odată săvârşit, odrăsleşte moarte” (Iacov 1,15), însă a muri
nu este păcat.
Cu toate acestea, pentru oamenii păcătoşi moartea este
un adevărat blestem, pentru că „în ce fapte te va găsi moartea,
în acelea vei fi judecat”2, fără posibilitatea de a te pocăi pentru
păcatele din timpul vieţii.
1
Ibidem, p. 58.
2
Patericul…, p. 285.

212
Pe de altă parte, aţipirea şi adormirea celor zece fecioare
se referă la faptul că înaintea celei de a doua veniri a Domnului
Hristos, ca Judecător al lumii, creştinii vor trece printr-o perioadă
de inactivitate duhovnicească.
În Sfânta Evanghelie după Matei citim că după Cina cea
de Taină „Iisus a mers împreună cu ucenicii într-un loc numit
Ghetsimani şi le-a zis: «Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo
ca să Mă rog». Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui
Zevedeu, a prins a se întrista şi a se mâhni. Atunci le-a zis:
«Întristat de moarte Îmi este sufletul. Rămâneţi aici şi privegheaţi
împreună cu Mine». Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu
faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: «Părintele Meu, de este
cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta! Dar nu
cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu». Şi a venit la ucenici şi i-a
găsit dormind şi i-a zis lui Petru: «Aşa, un ceas n-aţi fost în
stare să privegheaţi împreună cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi,
ca să nu intraţi în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul,
neputincios». Ducându-Se iarăşi, a doua oară, S-a rugat, zicând:
«Părintele Meu, de nu-i cu putinţă să treacă pe-alături de Mine
acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!». Şi venind iarăşi,
i-a aflat dormind, că le erau ochii îngreuiaţi. Şi lăsându-i, iarăşi
S-a dus şi S-a rugat a treia oară, spunând aceleaşi cuvinte. Apoi
a venit la ucenici şi le-a zis: «De-acum dormiţi şi odihniţi-vă!
Iată, ceasul s-a apropiat şi Fiul Omului Se va da în mâinile
păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem; iată, s-a apropiat cel care
Mă vinde»” (Matei 26,37-46). După cum Sfinţii Apostoli Petru,
Iacov şi Ioan au adormit cu trupul în Grădina Ghetsimani, tot aşa
vor adormi creştinii, însă din punct de vedere spiritual, înaintea
celei de a doua veniri în lume a Domnului Hristos.
Sfântul Apostol Pavel i-a scris în acest sens lui Timotei: „Şi
pe aceasta s-o ştii, că în zilele din urmă vor veni vremuri grele.
Că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi,

213
trufaşi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nerecunoscători,
pângăritori, fără inimă, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi,
cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiţi de trufie,
iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având înfăţişarea
credinţei celei bune, dar tăgăduindu-i puterea” (II Timotei 3,1-5).
Vorbind despre oamenii de atunci, Mântuitorul a spus că „frate
pe frate va da la moarte, şi tată pe fiu; şi copiii se vor răzvrăti
împotriva părinţilor şi-i vor ucide” (Marcu 13,12).
Unii Părinţi duhovniceşti ai Bisericii, care au primit de la
Dumnezeu darul înainte-vederii, au scris că în vremurile de pe
urmă se vor construi multe biserici şi se vor deschide mănăstiri
noi, iar cele vechi vor fi restaurate, toate bucurându-se de o
bunăstare materială fără precedent în istoria Bisericii. Cupolele
lăcaşurilor de cult, şi chiar ale clopotniţelor, vor fi poleite cu aur,
dar preoţii, întrucât vor proveni din rândul oamenilor de atunci, nu
se vor îngriji de sufletele credincioşilor încredinţaţi spre păstorire,
ci numai de bisericile din zid sau de „cărămizile lui faraon”.
Domnul Hristos spune în continuarea pildei că „la miezul
nopţii s-a făcut strigare: Iată, vine mirele! Ieşiţi întru întâm-
pinarea lui!”.
„Întâmpinarea mirelui cu făclii şi întârzierea sosirii sale
până noaptea târziu, despre care vorbeşte Mântuitorul în această
parabolă, nu sunt simple ficţiuni, ci fapte reale, confirmate de
datinile nupţiale israeliene moderne. În legătură cu aceasta,
informaţiile din diferite părţi ale Ţării Sfinte ne dau un tablou
foarte divers, deosebindu-se în detalii de la sat la sat, dar trăsătura
comună aproape tuturor este că punctul culminant şi începerea
festivităţilor nunţii constă în intrarea nocturnă a mirelui în casa
părinţilor săi. După ce ziua a fost petrecută în dans şi în alte
distracţii, ceremonia nunţii are loc la căderea nopţii. În momentul
acela, mireasa este condusă cu făclii la casa mirelui. În cele din
urmă, un crainic anunţă sosirea mirelui, care trebuie să rămână

214
afară din casă. În acel moment femeile o lasă pe mireasă singură
şi se duc cu făclii să-l întâmpine pe mirele care apare în fruntea
cetei sale de prieteni”1.
„Atât întâmpinarea mirelui cu făclii, cât şi aşteptarea de ore
întregi a sosirii mirelui sunt frecvent menţionate în informaţiile
contemporane asupra nunţilor din Ţara Sfântă. Chiar şi în zilele
noastre, motivaţia curentă pentru întârziere este faptul că nu
se poate ajunge la un acord asupra darurilor cuvenite rudelor
miresei. A neglija această târguială, adesea foarte însufleţită, poate
fi interpretată ca o insuficientă consideraţie faţă de neamurile
miresei; pe de altă parte, tocmeala trebuie interpretată ca un
compliment adus mirelui pentru faptul că viitoarele sale rude
arată în acest mod că o cedează pe mireasă numai cu cea mai
mare împotrivire”2.
„Plasarea începutului ceremoniei nunţii noaptea, întâm-
pinarea mirelui cu făclii şi amânarea sosirii sale până la miezul
nopţii din această parabolă indică cea de-a doua venire în lume a
Domnului Hristos”3, în care „mirele este Mântuitorul, cele zece
fecioare reprezintă comunitatea creştină în aşteptare, zăbovirea
mirelui este amânarea Parusiei, subita sa sosire este neaşteptatul
eveniment al celei de-a doua veniri, iar aspra respingere a
fecioarelor nebune este Judecata de Apoi”4.
Despre cea de-a doua venire în lume a Fiului lui Dumnezeu
întrupat citim în Sfânta Scriptură „că noi, cei vii, cei rămaşi până
la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiţi, dar
toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa
de apoi. Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi-n
trâmbiţa lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Se va pogorî din cer, şi

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 212.
2
Ibidem, p. 213.
3
Ibidem, p. 211.
4
Ibidem, p. 57.

215
cei morţi întru Hristos vor învia întâi. Căci trâmbiţa va suna şi
morţii vor învia nestricăcioşi. Şi Domnul îi va trimite pe îngerii
Săi cu sunet mare de trâmbiţă, şi pe cei aleşi ai Săi îi vor aduna
din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile
lor” (I Tesaloniceni 4,15-16; I Corinteni 15,51-52 şi Matei 24,31).
„Şi precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot
aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Iar soarele se va întuneca şi
luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer şi puterile
cerului se vor clătina. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului
Omului şi vor plânge toate seminţiile pământului şi-L vor vedea
pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
multă” (Matei 24,27 şi 24,29-30).
În această pildă nu este menţionată mireasa alături de
mire pentru că Biserica este mireasa Domnului Hristos. Sfântul
Apostol Pavel a scris în acest sens „că bărbatul îi este cap femeii,
aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El, Mântuitorul trupului.
Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit
Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o
prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică
slăvită, fără să aibă pată sau zbârcitură sau altceva de acest
fel, ci să fie sfântă şi fără prihană. Aşa sunt datori bărbaţii să-şi
iubească femeile, ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte
femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul;
dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos
Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din
carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5,23 şi 5,25-30).
Mântuitorul continuă relatarea parabolei: „Atunci s-au
deşteptat toate acele fecioare şi şi-au împodobit candelele. Iar
cele nebune le-au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul
vostru, că nouă ni se sting candelele. Dar cele înţelepte le-au
răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi
nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi-vă”.

216
Când s-a anunţat sosirea mirelui, toate fecioarele s-au trezit
din somn şi şi-au aprins candelele ori le-au adăugat untdelemn
celor care încă ardeau. Abia atunci fecioarele cele nebune au
observat că nu aveau suficient untdelemn, încât riscau să li se
stingă candelele. Le-au cerut celorlalte fecioare să le dea din
untdelemnul lor, însă au fost refuzate pe bună dreptate. Din
cuvintele Domnului Hristos, puse în gura celor cinci fecioare
înţelepte, vedem foarte clar că nimeni nu poate face atât de
multe fapte bune încât să ofere din prisosul acestora şi altora.
Mântuitorul le-a spus în acest sens celor ce cred în El: „Aşa şi voi,
când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi
netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”
(Luca 17,10). În consecinţă, cei care susţin teoria meritelor
prisositoare ale sfinţilor, conform căreia aceştia au săvârşit mai
multe fapte bune decât le erau necesare pentru a se mântui, iar
prisosul acestora se adună într-o vistierie a Bisericii, de unde
episcopul Romei poate acorda indulgenţe altor credincioşi, care
nu au suficiente fapte bune pentru a se mântui, este dovedită total
nefondată şi falsă.
Cu toate că fecioarele înţelepte nu le puteau ajuta pe cele
nebune cu untdelemn din candelele lor, le-au dat un sfat bun,
trimiţându-le să şi-l procure de la cei care îl vindeau.
Acest îndemn al Domnului Hristos, pus în gura fecioarelor
înţelepte, arată că oamenii care pe parcursul vieţii lor, din diverse
motive, nu au săvârşit fapte bune, adică nu s-au rugat, nu au
postit, nu au fost smeriţi, nu au făcut milostenie, nu au oferit
ospitalitate străinilor, nu au fost răbdători, nu i-au iertat pe
semenii lor, nu şi-au iubit aproapele etc., mai au totuşi o şansă,
pentru că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă păcătosul din calea lui şi să fie viu” (Iezechiel 33,11).
Această şansă uriaşă este să facă milostenie, pentru că beneficiarii
ei sunt recunoscători şi se roagă lui Dumnezeu pentru cei care

217
i-au miluit. Din acest motiv Sfântul Iacov a scris că „mila este
biruitoare asupra judecăţii” (Iacov 2,13), în sensul că un om
lipsit de fapte bune ar trebui să fie osândit de Dumnezeu, însă
dacă a făcut fapte de milostenie cu semenii săi, Dumnezeu nu
îl va judeca după dreptate, ci cu milă. Acest aspect l-a avut în
vedere Mântuitorul când a spus: „Fericiţi cei milostivi, că aceia
se vor milui” (Matei 5,7).
Fapte de milostenie se pot face cu oamenii nevoiaşi sau cu
cei aflaţi în orfelinate, azile de bătrâni, spitale ori în alte instituţii.
De asemenea, donaţii pot fi oferite bisericilor sau mănăstirilor,
pentru că la fiecare sfântă slujbă preoţii se roagă „pentru mila,
pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea
păcatelor robilor lui Dumnezeu ctitori şi binefăcători”1.
Domnul Hristos a spus în continuarea parabolei: „Deci,
plecând fecioarele să cumpere untdelemn, a venit mirele, iar cele
ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis”
La sosirea mirelui, sau la cea de-a doua venire în lume a
Domnului Hristos, Acesta îi va judeca pe toţi oamenii, iar cei
vrednici vor intra împreună cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.
Desfăşurarea Judecăţii de Apoi şi deschiderea porţilor raiului
pentru cei care merită acest lucru o citim în Evanghelia după
Matei: „Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii
îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor
aduna în faţa Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii
precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a
dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci Împăratul va zice
celor din dreapta Sa: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat
1
Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 46.

218
să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine».
Atunci Îi vor răspunde drepţii, zicând: «Doamne, când Te-am
văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am
îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am
venit la Tine?». Şi răspunzând Împăratul, le va zice: «Adevăr
vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai
Mei, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25,31-40).
În continuarea parabolei, Domnul Hristos a spus: „Mai pe
urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne,
deschide-ne! Iar el, răspunzând, le-a zis: Adevăr vă spun, nu vă
cunosc pe voi!”.
După ce fecioarele înţelepte au intrat cu mirele la nuntă,
respectiv creştinii care au săvârşit suficiente fapte bune au fost
judecaţi şi au intrat în Împărăţia cerurilor, au venit şi ceilalţi
creştini, care întârziaseră cu faptele bune, cerând să intre în rai.
Dacă fecioarele cele nebune ar fi cumpărat untdelemn
pentru candele, sau mai bine zis dacă creştinii lipsiţi de fapte bune
ar fi făcut milostenie, nu ar fi existat niciun motiv să nu fie primiţi
în Împărăţia cerurilor. Însă în parabolă se menţionează doar faptul
că aceste fecioare s-au întors, nu că au şi cumpărat untdelemn, de
aceea Domnul Hristos, în calitate de Judecător al lumii, nu le-a
permis acestor creştini accesul în împărăţia lui Dumnezeu.
„Când cele cinci fecioare nebune au cerut să intre în spaţiul
serbării, răspunsul Dreptului Judecător nu a fost unul tranşant
punitiv. El a invocat mai curând o criză de cunoaştere şi de
recunoaştere: «Adevăr vă spun, nu vă cunosc pe voi!». Acest pasaj
aminteşte de textul: «Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va
intra în Împărăţia cerurilor» (Matei 7,21), precum şi de altele
două: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi» (Matei 7,23) şi «Nu
ştiu de unde sunteţi» (Luca 13,25). Blocarea accesului nu este,

219
propriu-zis, o interdicţie. Este absenţa totală a petentului din
spaţiul aşteptării, absenţă care se traduce într-o gravă pierdere
de identitate. Cel care cere să intre fără a fi intrat deja în spaţiul
unei expectative lucide şi încrezătoare nu este recognoscibil
din punctul de vedere al mirelui. De vreme ce, înainte de a
solicita intrarea, n-ai intrat în dialog cu instanţa de la care aştepţi
deschidere, de vreme ce n-ai avut nicio iniţiativă şi n-ai anticipat
prin niciun gest trecerea pragului spre meta-lumea sărbătorii
cereşti, eşti în situaţia de a nu avea chip, de a nu fi un partener
bine profilat al marii întâlniri. Ca să-l cunoşti pe cel aşteptat,
trebuie, cu alte cuvinte, să fii recunoscut de el, ca unul care a
indicat mai de mult, într-un fel sau altul, intenţia contactului. Pe
scurt, nu poţi intra la petrecere neanunţat. E nevoie de o parolă,
de un mic ritual al salutului reciproc, de reciprocitatea unei pre-
întâlniri. Dacă n-ai trecut printr-o asemenea experienţă niciodată,
n-ai nicio şansă: Rămâi afară. Gazda nu te-a perceput niciodată
în anturajul ei potenţial. «Nu ştiu de unde sunteţi», nu ştiu de
unde să vă iau, n-am nicio experienţă de comunicare cu voi -
spune mirele. Pentru a fi preluat, trebuie să fii situat, să ai un
amplasament de demaraj, conform Sfântului Apostol Pavel care
a afirmat: «Dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui» (II Timotei
2,12). Dar a începe să baţi la uşă abia când uşa ţi se închide în
faţă e o întreprindere perdantă. Începutul trebuie pus la timp. Iar
aşteptarea nu e altceva decât a începe la timp, a arvuni din vreme
recunoaşterea celui aşteptat, întâlnirea cu el. Altfel spus, a începe
să-l simţi prezent încă din intervalul absenţei lui”1.
Fecioarele nebune care nu au intrat în rai reprezintă două
categorii de creştini. Pe de o parte, pe cei aflaţi încă în viaţă la
Judecata de Apoi, care conştientizând că nu au fapte bune, au
încercat să facă milostenie cu semenii aflaţi în lipsuri, însă nu au
mai avut cu cine, pentru că sosise deja sfârşitul lumii.
1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 163-164.

220
Cea de-a doua categorie de creştini este formată din cei
răposaţi, care în decursul vieţii lor pământeşti nu au săvârşit
fapte bune. Aceştia sperau totuşi că după mutarea lor din viaţa
cea trecătoare familia şi cunoscuţii rămaşi pe pământ vor
săvârşi slujbe de pomenire şi vor face milostenie în numele
lor, dar au constatat cu durere că acest lucru nu s-a întâmplat.
De aici înţelegem că lucrarea propriei mântuiri reprezintă
responsabilitatea fiecărui creştin în parte. Din acest motiv,
Mântuitorul a afirmat: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările
Celui ce M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu
poate să lucreze” (Ioan 9,4). Ziua de care vorbeşte aici Domnul
Hristos întruchipează viaţa, iar noaptea simbolizează moartea.
În Sfânta Evanghelie după Matei este înfăţişată sentinţa
finală, dată de Dumnezeu Judecătorul, la sfârşitul lumii, creştinilor
lipsiţi de fapte bune, cărora le va spune: „«Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am
însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi
primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu
M-aţi cercetat». Atunci vor răspunde şi ei, zicând: «Doamne,
când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau
bolnav sau în temniţă şi nu ţi-am slujit?». Atunci le va răspunde,
zicând: «Adevăr vă spun, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti
foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia la
osânda veşnică” (Matei 25,41-46).
În pilda rostită de Mântuitorul, constatăm că toate cele zece
fete, fie înţelepte, fie nebune, erau fecioare, deci niciuna nu se
întinase cu păcatul, abătându-se de la calea lui Dumnezeu. Cu
toate acestea, cinci dintre ele au intrat la nuntă, adică în Împărăţia
cerurilor, iar cinci au fost încuiate afară. Oare Dumnezeu a fost
nedrept cu ele? Cu siguranţă nu. Fecioria este o calitate foarte
importantă, adică a crede în Domnul Hristos este un lucru mare,

221
însă simpla credinţă nu este suficientă pentru a ne mântui, ci
creştinii sunt datori să săvârşească fapte bune. Sfântul Iacov a
scris în acest sens: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are
credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi
cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi
săturaţi-vă, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului,
care-ar fi folosul? Aşa şi credinţa: Dacă nu are fapte, doar în
ea însăşi e moartă. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am
fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu din faptele mele îţi voi
arăta credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci;
dar şi demonii cred şi se cutremură. Dar vrei tu să înţelegi, omule
nesocotit, că credinţa fără fapte este moartă?” (Iacov 2,14-20).
Fecioarele care nu au intrat la nuntă cu mirele reprezintă
şi cultele creştine care s-au abătut de la învăţătura Domnului
Hristos, rătăcind calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul şi-a încheiat parabola cu un avertisment:
„Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care
va veni Fiul Omului”.
Locul oamenilor nu este pe pământ, ci noi am fost alungaţi
aici în urma păcatului strămoşesc săvârşit de protopărinţii Adam
şi Eva în grădina Edenului, de aceea Sfântul Apostol Pavel a
afirmat că „noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe
aceea ce va să fie, pentru că cetatea noastră este în ceruri”
(Evrei 13,14 şi Filipeni 3,20). Întrucât mirele nu a primit la nuntă
fecioarele cele nebune, adică Dumnezeu Judecătorul le-a refuzat
creştinilor lipsiţi de fapte bune accesul în Împărăţia cerurilor,
Domnul Hristos le atrage luarea aminte tuturor creştinilor aflaţi
pe pământ să fie mereu pregătiţi, pentru că nimeni nu ştie când va
avea loc cea de-a doua Sa venire în lume, pentru a nu fi încuiaţi
şi ei în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Vorbind despre sfârşitul
lumii, cu altă ocazie Mântuitorul a afirmat „că de ziua şi de

222
ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri. Şi precum a
fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului; că
precum în zilele acelea de dinainte de potop oamenii mâncau şi
beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în
corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot
aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Şi cum a fost în zilele lui Lot:
Locuitorii Sodomei mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau
şi zideau, dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma a plouat din
cer cu foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi. La fel va fi în ziua în
care Se va arăta Fiul Omului” (Matei 24,36-39 şi Luca 17,28-30).
Apoi Domnul Hristos a adăugat: „De aceea şi voi fiţi gata, că în
ceasul în care nu gândiţi va veni Fiul Omului. Luaţi aminte la voi
înşivă, să nu vi se îngreuieze inimile de îmbuibare şi de beţie şi
de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără veste” (Matei
24,44 şi Luca 21,34).
Momentul celei de-a doua veniri a Domnului Hristos în
lume este o taină pentru toţi oamenii, însă de vreme ce aceştia
nu îşi cunosc nici măcar propriul sfârşit, trebuie să fie pregătiţi în
permanenţă pentru a se înfăţişa înaintea Dreptului Judecător.
Cu toate că nimeni dintre oameni nu ştie când va avea
loc sfârşitul lumii, Sfânta Scriptură ne prezintă anumite semne
prevestitoare ale acestuia. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei
citim că „şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El
ucenicii, doar între ei, şi I-au zis: «Spune-ne, care este semnul
venirii Tale şi al sfârşitului veacului?». Şi, răspunzând, Iisus
le-a zis: «Luaţi aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulţi vor
veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor
amăgi. Atunci, de vă va spune cineva: Iată, aici este Hristos, sau
acolo, să nu-l credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi
mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca să-i amăgească,
de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi»” (Matei 24,3-5 şi 23-24).

223
Din nefericire, hristoşi mincinoşi şi falşi profeţi există tot
mai mulţi în ultimul timp, ceea ce dovedeşte că trăim vremurile
de pe urmă. În cele ce urmează vom vorbi doar despre patru
dintre aceştia: Mirza Ghulam Ahmad (1835-1908) s-a născut
într-o familie de musulmani din India. Acesta s-a declarat
Hristos revenit pe pământ, dar şi Mahdi, un fel de Mesia al
musulmanilor. Nirmala Srivastava (1923-2011) s-a născut în
India, dintr-un tată hinduist şi o mamă creştină. Aceasta s-a
autoproclamat Mângâietorul făgăduit de Domnul Hristos sau
Duhul Sfânt întrupat. Ryuho Okawa, născut la 7 iulie 1956 în
Japonia, pretinde că are abilitatea de a comunica cu spiritele
Domnului Hristos, a lui Mahomed, Buddha şi Confucius şi este
întruparea fiinţei spirituale supreme, numită El Cantare. Jose
Luis de Jesus Miranda (1946-2013) s-a năcut în Puerto Rico.
Acesta a declarat că este omul Iisus Hristos, dar şi Antihristul,
în acelaşi timp.
Mântuitorul le-a mai spus Sfinţilor Apostoli, şi celor ce
prin propovăduirea lor au crezut în El: „Veţi auzi de războaie şi
de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă înspăimântaţi, căci
toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se
va ridica şi împărăţie peste împărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi
cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul
durerilor. Dar mai înainte de toate acestea îşi vor pune mâinile
pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor,
cu de-a sila ducându-vă la împăraţi şi la dregători din pricina
numelui Meu. Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire;
puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai înainte ce
veţi răspunde; că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi
potrivnicii voştri nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă.
Şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni;
şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui
Meu” (Matei 24,6-8 şi Luca 21,12-17).

224
Înaintea celei de a doua veniri în lume a Domnului
Hristos, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu va fi vestită la
toate popoarele. Mântuitorul a spus în acest sens: „Şi această
Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, spre
mărturie la toate neamurile” (Matei 24,14).
Semnul cel mai evident şi mai lesne de recunoscut
al apropierii iminente a sfârşitului lumii va fi cârmuirea lui
Antihrist.
Utilizând textele Sfintei Scripturi care vorbesc despre acest
ultim conducător de pe pământ, înaintea sfârşitului lumii, precum
şi profeţiile unor Părinţi ai Bisericii în acest sens, în cele ce
urmează, vom încerca să alcătuim o descriere cât mai exactă a lui
Antihrist şi a perioadei în care acesta se va afla pe pământ.
În cartea Facerii citim că „Dan va judeca pe poporul său ca
pe una din seminţiile lui Israel. Dan va fi şarpe la drum, viperă la
potecă, înveninând piciorul calului ca să cadă călăreţul” (Facere
49,16-17). Pornind de la această profeţie Părinţii Bisericii susţin
că Antihrist va fi evreu, din seminţia lui Dan, şi că se va naşte în
Galileea, dintr-o femeie desfrânată. Din adolescenţă îi va uimi
pe toţi cu inteligenţa sa, mai ales după vârsta de doisprezece
ani, când plimbându-se prin grădină cu mama lui, i se va arăta
Satana, care îi va cere să intre în el. Auzind aceasta, băiatul se
va cutremura de spaimă, dar diavolul îi va spune: „Nu te teme şi
nu te înspăimânta, căci eu te voi înălţa pe tine”, iar băiatul va fi
de acord. Ca urmare a acestui fapt, Antihrist va dobândi puteri
de neimaginat, încât „va face semne mari, până la a face ca
foc să se coboare din cer pe pământ, înaintea oamenilor. Dar
arătarea aceluia va fi prin lucrarea Satanei, cu toată puterea şi
cu tot felul de semne şi minuni mincinoase” (Apocalipsa 13,13
şi II Tesaloniceni 2,9).
Cu trecerea anilor, Antihrist va fi tot mai renumit şi
apreciat între evrei, care datorită inteligenţei sale remarcabile

225
şi a falselor minuni îl vor alege să le fie conducător. În această
calitate va realiza visul de milenii al evreilor, rezidirea templului
din Ierusalim, şi se va strădui să câştige încrederea tuturor,
comportându-se ca un om cu frica lui Dumnezeu, plin de dragoste,
blând, drept, preocupat de soarta săracilor, încât nimeni nu va şti
că el este Antihrist.
Dumnezeu însă îi va trimite pe pământ pe Enoh şi pe Ilie,
ca înaintemergători ai celei de a doua veniri în lume a Domnului
Hristos. Aceştia vor anunţa sfârşitul lumii, chemând popoarele la
pocăinţă, şi îl vor demasca pe Antihrist şi făţărnicia lui.
Despre venirea profetului Ilie în lume, la sfârşitul acesteia,
Dumnezeu a grăit prin gura lui Maleahi: „Iată, Eu vi-l voi trimite
pe Ilie prorocul mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi
înfricoşătoare” (Maleahi 3,23).
Despre activitatea desfăşurată de Enoh şi Ilie, timp de trei
ani şi jumătate pe pământ, Dumnezeu ne descoperă în cartea
Apocalipsei: „Şi celor doi martori ai Mei le voi da putere şi ei vor
profeţi, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şaizeci de zile. Aceştia
sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea
Domnului pământului. Şi dacă va vrea cineva să-i vatăme, foc le
iese din gură şi-i mistuie pe vrăjmaşi; şi dacă ar vrea cineva să-i
vatăme, tot aşa trebuie şi el ucis. Aceştia au puterea să închidă
cerul, pentru ca ploaia să nu plouă în zilele prorociei lor, şi putere
au peste ape să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu
orice fel de plagă, ori de câte ori vor voi” (Apocalipsa 11,3-6).
Minunile lui Enoh şi Ilie, mărturia acestora despre cea
de-a doua venire în lume a Domnului Hristos, dar mai ales
deconspirarea lui Antihrist vor trezi mânia acestuia, care îi va
omorî. Despre sfârşitul celor doi citim în cartea Apocalipsei: „Şi
când îşi vor isprăvi mărturia, fiara care se ridică din adânc va
face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi leşurile lor vor
zăcea în piaţa cetăţii celei mari, acolo unde a fost răstignit şi

226
Domnul lor. Şi timp de trei zile şi jumătate, oameni din popoare
şi din seminţii şi din limbi şi din neamuri le vor privi leşurile şi
nu vor îngădui ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi
cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura şi se vor veseli şi îşi vor
trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi profeţi i-au chinuit
pe locuitorii pământului. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de
viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi au stat pe picioarele lor şi
frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi au auzit un glas
puternic din cer, zicându-le: «Suiţi-vă aici!» Şi s-au suit la cer
într-un nor; şi duşmanii lor au privit la ei. Şi în ceasul acela s-a
făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au
pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat
şi I-au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11,7-13).
În urma minunilor săvârşite de Enoh şi Ilie, a propovăduirii
acestora despre cea de-a doua venire în lume a Domnului Hristos,
a învierii şi a înălţării lor la cer, la care va fi martoră o lume
întreagă, o parte dintre evrei se va converti la creştinism. Despre
aceasta citim în cartea profetului Isaia: „Şi va fi în ziua aceea că
rămăşiţa lui Israel nu se va mai aduna laolaltă, iar cei mântuiţi ai
lui Iacov nu vor nădăjdui în cei ce i-au năpăstuit, ci vor nădăjdui
în Dumnezeul cel sfânt al lui Israel, întru adevăr, şi rămăşiţa din
Israel se va întoarce la Dumnezeul cel Puternic” (Isaia 10,20-21).
Sfântul Apostol Pavel a scris şi el că „lui Israel i s-a făcut
împietrire în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor”
(Romani 11,25), adică evreii nu Îl vor accepta pe Domnul Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia cel făgăduit până când toate
popoarele vor recunoaşte aceasta. Apostolul neamurilor însă
precizează: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul
mării, doar rămăşiţa se va mântui” (Romani 9,27), în sensul că
numai o parte dintre evrei Îl va accepta pe Domnul Hristos.
Convertirea unora dintre evrei la creştinism va stârni ura
turbată a lui Antihrist faţă de toţi creştinii.

227
În timpul acela va fi un război nimicitor în lumea întreagă,
care va duce la o mare criză mondială. Cu inteligenţa sa, Antihrist
va concepe un plan pentru ieşirea din criză, care va necesita
aplicarea unor măsuri unitare pe tot globul, şi va propune o
conducere unică în întreaga lume. Cei mai mulţi oameni vor vedea
în această guvernare mondială singura cale cu putinţă pentru a
ocoli noi războaie şi pentru a aduce omenirii o epocă paşnică şi
înfloritoare şi vor cere ca Antihrist să fie conducătorul lumii.
Despre acel moment citim în cartea Apocalipsei că „zece
regi sunt împreună cu fiara. Aceştia au un singur gând şi tăria
şi puterea lor i-o dau fiarei” (Apocalipsa 17,12-13). Prorocul
Daniel a scris şi el că la sfârşitul lumii „se vor ridica zece regi,
iar după ei se va ridica un altul, care-i va întrece pe toţi cei de
dinainte cu răutăţile lui şi va subjuga trei regi” (Daniel 7,24).
Din aceste profeţii înţelegem că zece conducători ai unor ţări
vor accepta de bunăvoie ca Antihrist să preia conducerea întregii
lumi, pe când trei vor refuza, însă Antihrist îi va înfrânge prin
puterea armelor.
După ce va deveni singurul conducător al lumii întregi,
Antihrist va convoca la Ierusalim o adunare generală a tuturor
religiilor, cu scopul de a le uni într-una singură, sub călăuzirea
sa ca unic îndrumător spiritual. Impresionaţi de calităţile sale
de excepţie, dar mai ales de minunile săvârşite, reprezentanţii
religiilor vor fi de acord cu aceasta. Atunci Antihrist, „omul
nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, se va înălţa mai presus de
tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa
încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine
drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,3-4), pentru că va porunci
ca în toate bisericile, sinagogile, templele, moscheile, lăcaşurile
de cult şi casele de adunare din lume să-i fie aşezat chipul, iar
oamenii să-i aducă închinare ca lui Dumnezeu. De asemenea, va
fi interzisă oficierea oricărui serviciu religios, în afara celui în

228
cinstea lui Antihrist, încât Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe ale
Bisericii nu se vor mai putea săvârşi.
În cartea Apocalipsei citim că „i se va insufla duh chipului
fiarei, pentru ca chipul fiarei să şi grăiască şi să facă în aşa
fel ca toţi cei ce nu se vor închina chipului fiarei să fie ucişi”
(Apocalipsa 13,15). Părinţii Bisericii identifică acest idol sau
statuie vorbitoare a lui Antihrist cu „urâciunea pustiirii”, despre
care au profeţit Domnul Hristos şi prorocul Daniel. Mântuitorul
le-a atras luarea aminte oamenilor zilelor de pe urmă cu privire la
această acţiune a lui Antihrist: „Când veţi vedea ceea ce s-a spus
prin profetul Daniel, urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt,
atunci cei din Iudeea să fugă în munţi; cel ce va fi pe casă să nu
se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă; iar cel din ţarină să nu
se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. Dar vai de cele însărcinate
şi de cele ce alăptează în zilele acelea! Rugaţi-vă însă ca fuga
voastră să nu fie iarna, nici sâmbăta. Că mare necaz va fi atunci,
cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va
mai fi. Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ
spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi-
al valurilor. Şi oamenii îşi vor da duhul de frică şi de aşteptarea
celor ce vor să vină peste lume; că puterile cerurilor se vor
clătina” (Matei 24,15-21 şi Luca 21,25-26).
Transformarea Bisericii lui Dumnezeu, trupul tainic al lui
Hristos, într-un loc de închinare adusă lui Antihrist constituie o
„urâciune” înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta pustieşte sufletele
oamenilor, care ajung să fie lipsite de prezenţa Duhului Sfânt.
Prorocul Daniel a profeţit că „de la vremea când va înceta
jertfa cea necontenită, când se va aşeza urâciunea pustirii: O
mie două sute şi nouăzeci de zile” va dura cârmuirea lui Antihrist
(Daniel 12,11). Despre aceasta citim şi în cartea Apocalipsei:
„Şi i s-a dat fiarei gură să grăiască vorbe mari şi blasfemii;
şi putere i s-a dat să lucreze timp de patruzeci şi două de luni.

229
Şi gura şi-a deschis-o spre blasfemii împotriva lui Dumnezeu,
să-I blasfemieze numele şi locuinţa, pe cei ce locuiesc în cer.
Şi i s-a dat să facă război asupra sfinţilor şi să-i biruie; şi i
s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi
neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale
căror nume nu sunt de la întemeierea lumii scrise în cartea vieţii
Mielului înjunghiat” (Apocalipsa 13,5-8). Din cele două profeţii
menţionate înţelegem că guvernarea mondială a lui Antihrist va
dura timp de trei ani şi jumătate.
Întrucât puţinii creştini adevăraţi de atunci vor recunoaşte
lucrarea satanică a lui Antihrist şi vor refuza să i se închine, acesta
va declanşa o prigoană cruntă împotriva lor, aceasta fiind cea mai
cumplită persecuţie din istoria omenirii.
De asemenea, Antihrist va dori să deţină controlul complet
asupra tuturor oamenilor, „şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari,
şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi va
face să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte,
încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce
are semnul: Numele fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici e
înţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei;
că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”
(Apocalipsa 13,16-18).
Unii interpreţi ai Sfintei Scripturi consideră că Antihrist
nu va fi om, ci un diavol cu chip de om. Acest text din cartea
Apocalipsei însă lămureşte fără echivoc faptul că ultimul
conducător de pe pământ va fi om, pentru că omul a fost adus
în existenţă de Dumnezeu în cea de-a şasea zi a creaţiei, de
aceea şase este numărul omului, iar această cifră repetată de
trei ori, adică şase sute şaizeci şi şase, ne-a fost descoperită ca
reprezentând numărul celui mai înverşunat duşman al Domnului
Hristos din întregul neam omenesc, care va fi Antihrist.

230
Cei ce vor accepta semnul lui Antihrist pe frunte sau pe
mâna dreaptă vor fi aspru pedepsiţi de Dumnezeu. Despre aceasta
citim în cartea Apocalipsei: „Dacă cineva i se închină fiarei şi
chipului ei şi-i primeşte semnul pe fruntea sau pe mâna lui, va
bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în
cupa mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă dinaintea
sfinţilor îngeri şi dinaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie
în vecii vecilor. Şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se
închină fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui
ei” (Apocalipsa 14,9-11).
Mânia lui Dumnezeu asupra celor ce se vor închina lui
Antihrist şi îi vor accepta semnul nu se va manifesta doar în viaţa
de apoi, ci şi în zilele vieţuirii lor pe pământ. La aceasta se vor
adăuga ispitele cumplite ale dracilor, care în vremurile de pe urmă
nu vor mai rămâne în iad, ci vor bântui toţi prin lume, cunoscând
prea bine că sfârşitul stăpânirii lor asupra acesteia este aproape.
Despre aceasta citim în cartea Apocalipsei: „Vai vouă, pământule
şi mare, căci diavolul a coborât la voi având mare mânie, fiindcă
el ştie că puţină vreme are” (Apocalipsa 12,12).
Pedepsele trimise de Dumnezeu asupra oamenilor păcătoşi
în timpul stăpânirii lui Antihrist pe pământ le prezintă Sfântul
Apostol Ioan în cartea Apocalipsei: „Şi-am auzit glas mare din
templu, zicându-le celor şapte îngeri: «Duceţi-vă şi vărsaţi pe
pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!». Şi s-a dus
cel dintâi şi şi-a vărsat cupa pe pământ. Şi s-a ivit o bubă rea
şi vătămătoare pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se
închinau chipului fiarei. Şi al doilea înger şi-a vărsat cupa în
mare; şi s-a făcut sânge ca al unui mort, şi toată suflarea vieţii
care este în mare a murit. Şi cel de al treilea şi-a vărsat cupa
în râuri şi în izvoarele apelor; şi ele s-au prefăcut în sânge. Şi
l-am auzit pe îngerul apelor, zicând: «Drept eşti Tu, Cel ce eşti
şi Cel ce erai, Sfinte, că ai judecat acestea; de vreme ce ei au

231
vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, tot sânge le-ai dat să bea.
Vrednici sunt!». Şi-am auzit zicându-se din altar: «Da, Doamne
Dumnezeule Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile
Tale!». Şi al patrulea înger şi-a vărsat cupa în soare; şi i s-a dat
lui să-i dogorească pe oameni cu foc. Şi oamenii au fost dogorâţi
cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu Care are putere
peste plăgile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. Şi al
cincilea şi-a vărsat cupa pe scaunul fiarei; şi împărăţia ei s-a
întunecat şi oamenii îşi muşcau limbile de durere, şi din pricina
durerilor şi a bubelor lor L-au hulit pe Dumnezeul cerului, dar
de faptele lor nu s-au pocăit. Şi al şaselea înger şi-a vărsat cupa
peste râul cel mare, peste Eufrat, şi apa lui a secat ca să fie gătită
calea împăraţilor de la Soare-Răsare. Al şaptelea înger şi-a
vărsat cupa în văzduh; şi din templul cerului, de la tron, a ieşit
o voce mare, strigând: «S-a făcut!». Şi au fost fulgere şi vuiete
şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum de când e omul pe
pământ n-a mai fost un cutremur atât de mare. Şi cetatea cea
mare s-a rupt în trei părţi, şi cetăţile păgânilor s-au prăbuşit. Şi
de Babilonul cel mare s-a amintit înaintea lui Dumnezeu, pentru
ca El să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate
insulele au pierit şi munţii nu s-au mai aflat. Şi grindină mare ca
talantul s-a prăvălit din cer peste oameni. Şi oamenii L-au hulit
pe Dumnezeu din pricina plăgii cu grindină, căci mare era plaga
aceasta, foarte mare” (Apocalipsa 16,1-12 şi 16,17-21).
În Sfânta Scriptură citim că „Dumnezeu este milostiv şi
îndurat, şi îndelung răbdător şi mult milostiv şi-I pare rău de
ce este rău” (Ioil 2,13). Sfântul Apostol Petru a scris şi el că
„Dumnezeu rabdă îndelung, nevrând ca vreunul dintre oameni să
piară, ci ca toţi să ajungă la pocăinţă” (II Petru 3,9). Problema
oamenilor din timpul lui Antihrist, pe care o menţionează Sfântul
Apostol Ioan în cartea Apocalipsei, constă în faptul că în pofida
pedepselor repetate venite asupra lor din partea lui Dumnezeu,

232
pentru numeroasele păcate săvârşite, aceştia nu se vor căi şi nu
îşi vor schimba modul vieţuirii.
Căinţa sinceră pentru păcatele săvârşite nu se manifestă
doar prin simpla părere de rău sau regretul acestora, ci ea
trebuie să ducă la acţiuni concrete din partea omului, care să o
dovedească pe deplin. În ceea ce îi priveşte pe necreştini, aceştia
sunt datori să primească învăţătura mântuitoare a Domnului
Hristos, adică să se boteze, şi să fie creştini practicanţi, nu doar
cu numele. În acest sens vom prezenta ceea ce s-a întâmplat
în Ierusalim, în ziua Cincizecimii, când în urma cuvântării
Sfântului Apostol Petru, cei prezenţi „au fost pătrunşi la inimă
şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli: «Bărbaţi fraţi, ce să
facem?». Iar Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să
se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh». Drept aceea, cei ce
i-au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat
ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor,
în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele
Apostolilor 2,37-38 şi 41-42).
Dacă vorbim despre creştinii care au rătăcit calea lui
Dumnezeu şi au ajuns în mocirla păcatului, aceştia trebuie să se
căiască şi să îşi mărturisească în faţa preotului duhovnic păcatele
săvârşite. Sfântul Apostol Ioan a scris în acest sens că „dacă ne
mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios şi drept
ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea”
(I Ioan 1,9). Din nefericire, există unele culte creştine care au
desfiinţat Sfânta Taină a Spovedaniei, iar reprezentanţii acestora
afirmă că ei îşi mărturisesc păcatele înaintea lui Dumnezeu şi
obţin iertarea din partea Lui în mod nemijlocit. Sfântul Iacov
însă ne-a îndemnat foarte clar: „Mărturisiţi-vă unul altuia
păcatele” (Iacov 5,16). Aceasta nu înseamnă că orice creştin are
puterea de a ierta păcatele oamenilor, ci numai Sfinţii Apostoli

233
şi succesorii acestora, cărora Domnul Hristos le-a spus: „Aşa
cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel vă trimit şi Eu pe voi. Şi
zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt,
cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine,
ţinute vor fi»” (Ioan 20,21-23).
Părintele Ilie Cleopa le-a atras luarea aminte celor care nu
se spovedesc că în zadar îşi regretă păcatele săvârşite şi degeaba
plânge Maica Domnului şi se roagă Fiului ei pentru păcatele
nespovedite ale oamenilor, fiindcă acestea nu sunt iertate de
Dumnezeu Judecătorul.
Importanţa capitală a Sfintei Taine a Spovedaniei o
remarcăm în ultima stihiră a celui de-al doilea paraclis al
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu1, unde citim că Maica
Domnului a înviat o femeie moartă, care i se rugase mereu în
timpul vieţii, pentru ca aceasta să îşi poată mărturisi păcatul care
ar fi osândit-o la iad.
Dovada clară şi de necontestat a pocăinţei sincere este
nerepetarea păcatelor pe care le-am săvârşit până acum şi
revenirea la calea lui Dumnezeu. Aceasta o înţelegem din
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă,
ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele Apostolilor 3,19). Acelaşi
Apostol a scris în cea de-a doua sa epistolă: „Cei care au
scăpat de întinăciunea lumii, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi se încurcă din nou în păcate,
aceştia sunt nişte învinşi şi li s-au făcut cele de pe urmă mai rele
decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut
calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la
porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală:
Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat în noroiul
mocirlei lui” (II Petru 2,20-22).
1
Paraclise, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 2015, pp. 64-65.

234
Părăsirea unui păcat care ne-a stăpânit o vreme nu este
deloc uşoară, ci necesită din partea omului o luptă lăuntrică
permanentă, purtată pe parcursul întregii vieţi. Sfântul Apostol
Pavel a descris în mod magistral acest antagonism: „În mine,
adică în trupul meu, nu locuieşte ce e bun. Că a vrea binele
se află în mine, dar pe a face nu-l aflu; căci nu fac binele pe
care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc.
Că după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar
în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minţii
mele şi mă face rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
Aşadar, cu mintea eu îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul,
legii păcatului” (Romani 7,18-19; 7,22-23 şi 7,25).
Scriitorul bisericesc Teognost a afirmat în capitolele sale
„Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie”: „Noi nu vom fi
pedepsiţi şi osândiţi de Dumnezeu pentru că am păcătuit, odată
ce am primit o fire nestatornică şi schimbăcioasă. Ci, fiindcă
păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea
rea spre Domnul”1.
De aici înţelegem că încercările şi necazurile trimise de
Dumnezeu asupra oamenilor pentru păcatele lor nu au un rol
pedepsitor, ci au menirea de a-i face să conştientizeze că au rătăcit
calea lui Dumnezeu, pentru a se îndrepta. În acest sens vom
prezenta un exemplu celebru din Vechiul Testament: Primăvara „la
vremea când regii se pornesc în războaie, regele David l-a trimis
pe Ioab, şi împreună cu el pe slujitorii lui şi întregul Israel, şi i-au
nimicit pe fiii lui Amon şi au împresurat Raba; iar David a rămas
în Ierusalim. Şi a fost că spre seară, când David s-a ridicat din
aşternutul său şi se plimba pe acoperişul casei regale, a văzut de
acolo, de pe acoperiş, o femeie scăldându-se; iar femeia era foarte
1
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Ediţia
a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, vol. IV, pp. 284-285.

235
frumoasă la vedere. Atunci David a trimis şi a cercetat să vadă cine
este acea femeie. Şi unul i-a spus: «Oare nu este aceasta Batşeba,
fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul?». Iar David a trimis soli şi
a luat-o; şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Şi după ce ea s-a curăţit
de necurăţia ei, s-a întors la casa sa. Femeia a zămislit; şi a trimis
şi i-a dat de ştire lui David, zicând: «Iată, eu sunt însărcinată».
Atunci David a trimis la Ioab, zicând: «Trimite-mi-l pe Urie
Heteul!». Iar Ioab l-a trimis pe Urie la David. Urie a sosit şi s-a
dus la el, iar David l-a întrebat despre ce face Ioab, ce face
poporul, cum merge războiul. Şi a zis David către Urie: «Du-te
la casa ta şi spală-ţi picioarele!». Iar Urie a ieşit din casa regelui,
în timp ce pe urma lui venea un mertic de la masa regală. Urie a
dormit la uşa casei regelui, laolaltă cu toţi slujitorii stăpânului său,
şi nu s-a dus la casa lui. Şi i s-a spus lui David că Urie nu se
dusese la casa lui. Atunci David a zis către Urie: «Oare nu vii de
pe drum? De ce nu te-ai dus la casa ta?». Iar Urie a zis către
David: «Chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi, stăpânul meu
Ioab şi slujitorii stăpânului meu îşi au tabăra pe pământ gol; cum
să intru eu în casa mea şi să mănânc şi să beau şi să mă culc cu
femeia mea? Aşa cum sufletul tău e viu, eu nu voi face aşa ceva!».
Şi a zis David către Urie: «Mai rămâi aici, astăzi, iar mâine o
să-ţi dau drumul». Şi a rămas Urie în Ierusalim, în ziua aceea şi
în cea următoare. Apoi David l-a poftit la el, iar acela a mâncat şi
a băut în faţa lui; şi l-a îmbătat, dar, când a venit seara, acela s-a
dus să doarmă în aşternutul lui, cu slujitorii stăpânului său, şi nu
s-a dus acasă la el. Şi dacă s-a făcut dimineaţă, David a făcut o
scrisoare către Ioab şi i-a trimis-o prin mâna lui Urie. Iar în
scrisoare se spunea: «Pune-l pe Urie în fruntea primei linii de
bătaie, apoi retrageţi-vă de dinapoia lui, în aşa fel încât el să fie
rănit şi să moară». Şi a fost că atunci când Ioab pusese cetatea
sub pândă, l-a pus pe Urie într-un loc unde ştia el că sunt ostaşi
mai viteji. Atunci ostaşii cetăţii au ieşit şi s-au bătut cu Ioab; şi au

236
căzut câţiva din popor, dintre oamenii lui David, şi a murit şi Urie
Heteul. Apoi Ioab a trimis şi l-a înştiinţat pe David despre toate
trebile războiului, aşa cum trebuiau ele spuse regelui. Şi i-a
poruncit solului, zicând: «După ce vei sfârşi cu toate trebile
războiului şi i le vei spune regelui, dacă el se va aprinde de mânie
şi-ţi va zice: De ce aţi mers atât de aproape de cetate ca s-o loviţi?
Oare nu ştiaţi că aceia vor săgeta de pe zid? Cine l-a lovit pe
Abimelec, fiul lui Ierubaal? Oare nu o femeie a aruncat de pe zid
asupră-i o piatră de râşniţă, şi el a murit la Teveţ? De ce s-a
apropiat el de zid? Atunci să zici: A murit şi slujitorul tău Urie
Heteul». Solul lui Ioab a mers la rege în Ierusalim şi a venit şi i-a
spus lui David tot ceea ce îi spusese Ioab, despre toate trebile
războiului. Iar David s-a mâniat foarte tare pe Ioab. Şi a zis David
către sol: «De ce v-aţi apropiat de cetate să vă luptaţi? Oare nu
ştiaţi că veţi fi răniţi de pe zid? Cine l-a lovit pe Abimelec, fiul lui
Ierubaal? Oare nu o femeie a aruncat de pe zid asupră-i o piatră
de râşniţă, şi el a murit la Teveţ? De ce v-aţi apropiat de zid?». Şi
a zis solul către David: «Oamenii aceia au fost mai tari decât noi
şi au ieşit la câmp împotriva noastră, iar noi i-am gonit până la
poarta cetăţii. Acolo arcaşii au tras de pe zid asupra slujitorilor
tăi şi au murit câţiva dintre slujitorii regelui şi a murit şi slujitorul
tău Urie Heteul». Şi a zis David către sol: «Aşa să-i spui lui Ioab:
Faptul acesta să nu te tulbure, căci sabia ucide o dată într-un fel şi
altă dată în alt fel. Înteţeşte lupta împotriva cetăţii şi nimiceşte-o!
Aşa să-l încurajezi!». Şi dacă femeia lui Urie a auzit că Urie,
bărbatul ei, a murit, a plâns după bărbatul ei. Şi când s-a isprăvit
vremea jelitului, David a trimis şi a adus-o în casa lui; iar ea i-a
devenit soţie şi i-a născut un fiu. Dar fapta lui David s-a arătat rea
în ochii Domnului. Domnul l-a trimis atunci la David pe profetul
Natan. Acesta a intrat la el şi i-a zis: «Într-o cetate erau doi
oameni: Unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe
turme şi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea

237
mică, pe care o cumpărase şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea
a crescut laolaltă cu el şi copiii lui: Din pâinea lui mânca şi din
paharul lui bea şi la sânul lui dormea şi-i era ca o fiică. La omul
bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele
lui şi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la
el, ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele
său». Atunci David s-a mâniat cu mare aprindere împotriva acelui
om; şi a zis David către Natan: «Viu este Domnul: Vinovat de
moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti
mieluşeaua, de vreme ce a făcut o faptă ca aceasta şi n-a avut
milă!». Atunci Natan a zis către David: «Tu eşti omul care a făcut
aceasta! Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Eu sunt Cel
ce te-a uns rege peste Israel; tot Eu sunt Cel ce te-a scăpat din
mâna lui Saul şi ţi-am dat casa domnului tău şi pe femeile domnului
tău la sânul tău şi ţi-am dat casa lui Israel şi pe a lui Iuda; iar dacă
aceasta e puţin, îţi voi da mai mult. De ce ai nesocotit tu cuvântul
Domnului, ca să faci ceea ce e rău în ochii Lui? Pe Urie Heteul
l-ai ucis cu sabia; i-ai luat soţia ca să-ţi fie ţie femeie, iar pe el l-ai
ucis cu sabia fiilor lui Amon. Şi acum: Sabia nu se va îndepărta
niciodată din casa ta, de vreme ce tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai
luat-o pe soţia lui Urie Heteul ca să-ţi fie ţie femeie. Aşa grăieşte
Domnul: Iată, Eu voi ridica împotrivă-ţi rău chiar din casa ta şi
pe femeile tale le voi lua de dinaintea ochilor tăi şi le voi da
aproapelui tău, iar el se va culca cu femeile tale la lumina zilei;
căci tu ai făcut această faptă pe ascuns, dar Eu voi face lucrul
acesta în văzul întregului Israel şi în faţa acestui soare». Atunci
David a zis către Natan: «Am păcătuit împotriva Domnului». Iar
Natan a zis către David: «Domnul ţi-a îndepărtat păcatul: Nu vei
muri. Dar pentru că tu, prin fapta aceasta, le-ai dat vrăjmaşilor
Domnului pricină ca să-L hulească, fiul tău, care ţi s-a născut, va
muri negreşit». Natan s-a întors la casa sa. Iar Domnul a lovit
pruncul pe care femeia lui Urie Heteul i-l născuse lui David, iar

238
acela s-a îmbolnăvit. Şi David s-a rugat Domnulului pentru prunc.
Şi a postit David cu post aspru şi a rămas toată noaptea culcat pe
pământ. Iar bătrânii casei sale s-au ridicat şi au venit la el ca
să-l scoale de pe pământ, dar el n-a vrut, şi nici n-a mâncat pâine
cu ei. Şi a fost că în ziua a şaptea a murit pruncul; dar slujitorii
lui David s-au temut să-i spună lui David că pruncul murise; căci
ziceau: «Noi i-am vorbit la vremea când pruncul era încă viu, dar
el nu ne-a ascultat; cum îi vom spune oare acum că pruncul e
mort? Căci asta îi va face şi mai rău». David i-a văzut atunci pe
slujitorii săi şoptind şi a înţeles că pruncul murise. Şi a zis David
către slujitorii săi: «A murit pruncul?». Iar ei au zis: «A murit».
Atunci David s-a ridicat de pe pământ şi s-a spălat şi s-a uns şi
şi-a schimbat hainele şi a intrat în casa lui Dumnezeu şi I s-a
închinat. Apoi a intrat în casa lui şi a cerut pâine să mănânce; ei
i-au pus pâine dinainte, iar el a mâncat. Iar slujitorii săi i-au zis:
«Ce înseamnă oare aceasta, ce-ai făcut tu în legătură cu pruncul?
În timp ce el încă trăia, tu posteai şi privegheai, dar după ce a
murit te-ai ridicat şi ai mâncat şi ai băut». Iar David a zis: «Câtă
vreme pruncul încă trăia, am postit şi am plâns, căci ziceam: Cine
ştie dacă Domnul va avea milă de mine şi pruncul va trăi? Dar
acum, dacă a murit, la ce bun să mai postesc? Voi putea eu să-l
mai aduc înapoi? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va mai întoarce
la mine»” (II Regi 11,1-27 şi 12,1-23). Din relatarea scripturistică
am văzut păcatul lui David, dar şi căinţa lui, precum şi faptul că
primul lucru pe care l-a făcut după moartea pruncului a fost acela
că I s-a închinat lui Dumnezeu în templu. În urma mustrării regelui
de către Dumnezeu, prin gura prorocului Natan, acesta a
conştientizat gravitatea faptelor sale, pe care le-a regretat profund,
iar, în consecinţă, a compus renumitul Psalm 50.
Cu toate că pruncul născut de Batşeba a murit, căinţa
sinceră a regelui David a fost primită de Dumnezeu, încât el a
mai domnit vreme îndelungată peste poporul ales. Astfel, citim în

239
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament că „zilele în care David a
domnit peste Israel au fost patruzeci de ani; şapte ani a domnit în
Hebron şi treizeci şi trei de ani în Ierusalim” (III Regi 2,11).
De asemenea, al doilea fiu al regelui David născut din
Batşeba, pe nume Solomon, i-a urmat acestuia la tron, deşi regele
a avut peste zece soţii, mai multe ţiitoare şi nouăsprezece fii1,
întrucât în Vechiul Testament poligamia nu era considerată păcat.
Bunăoară, chiar despre regele Solomon citim în Sfânta Scriptură
că „era iubitor de femei, iar în afară de fiica lui faraon, el şi-a
luat multe femei străine: Moabite, amonite, sirience, idumee,
hetite şi amonite, încât avea şapte sute de soţii şi trei sute de
ţiitoare” (III Regi 11,1 şi 11,3).

1
Pe lângă Batşeba, regele David a mai avut de soţii pe: Micol, fiica
regelui Saul, predecesorul său la tron (I Regi 18,20-27), pe Abigail, fosta soţie
a lui Nabal (I Regi 25,1-42), pe Ahinoam (I Regi 25,43), pe Maaca, fiica lui
Talmai, regele Gheşurului (II Regi 3,3), pe Haghita (II Regi 3,4), pe Abital (II
Regi 3,4) şi pe Egla (II Regi 3,5), iar „David şi-a mai luat femei şi ţiitoare,
din Ierusalim, după ce a venit din Hebron” (II Regi 5,13).
De asemenea, pe când „regele David era bătrân şi îndelungat în zile,
slujitorii îl înveleau cu haine şi nu se încălzea. Iar slujitorii săi au zis: «Să se
caute pentru rege o tânără fecioară; ea îi va sta regelui aproape şi-i va ţine
de cald şi va dormi cu el, iar domnul nostru, regele, se va încălzi». Aşa că au
căutat o fată frumoasă prin toate hotarele lui Israel; şi au aflat-o pe Abişag
Şunamita şi au adus-o la rege. Fata era foarte frumoasă la chip şi-i ţinea
regelui de cald şi-i slujea, dar el n-a cunoscut-o” (III Regi 1,1-4).
În afară de Solomon, David a mai avut următorii fii şi fiice: Amnon
(II Regi 3,2), Chileab (II Regi 3,3), Abesalom (II Regi 3,3), Adonia (II Regi
3,4), Şefatia (II Regi 3,4), Itream (II Regi 3,5), Şamua (II Regi 5,14), Şobab
(II Regi 5,14), Natan (II Regi 5,14), Ibhar (II Regi 5,15), Elişua (II Regi 5,15),
Nefeg (II Regi 5,15), Iafia (II Regi 5,15), Elişama (II Regi 5,16), Eliada (II
Regi 5,16), Elifelet (II Regi 5,16), Samae (II Regi 5,16), Iesivat (II Regi 5,16),
Natan (II Regi 5,16), Galamaan, (II Regi 5,16), Ievaar (II Regi 5,16), Teisus
(II Regi 5,16), Elfalat (II Regi 5,16), Naged (II Regi 5,16), Nafec (II Regi
5,16), Ionatan (II Regi 5,16), Leasamis (II Regi 5,16), Baalimat (II Regi 5,16)
şi Elifaat (II Regi 5,16).

240
În timpul lui Antihrist oamenii vor fi înspăimântaţi de
încercările şi necazurile care vor veni asupra lor, dar fiind
lipsiţi de credinţa în Dumnezeu, nu se vor căi, asemenea regelui
David, ci vor încerca să îşi ia viaţa. În acest sens, citim în cartea
Apocalipsei că „în zilele acelea oamenii vor căuta moartea şi
nu o vor afla; şi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei”
(Apocalipsa 9,6). Părinţii Bisericii spun că în timpul lui Antihrist
oamenii vor încerca să îşi taie venele cu cuţitul, dar lama acestuia
se va îndoi, se vor spânzura, dar funia se va rupe, se vor împuşca,
dar gloanţele vor fi moi şi nu îi vor vătăma, se vor arunca în gol
de pe clădiri înalte şi vârfuri de stânci, dar nu vor muri, vor bea
băuturi otrăvitoare, dar acestea nu le vor curma zilele, vor sări în
apă adâncă, dar aceasta nu îi va înghiţi. Chiar dacă oamenii din
timpul lui Antihrist nu vor reuşi să îşi pună capăt zilelor, aceasta
nu înseamnă că încercările lor de a-şi lua viaţa, precum şi rănile
cauzate de acestea vor fi lipsite de durere.
În cele ce urmează, vom prezenta exemplul unui personaj
foarte renumit din Noul Testament, care a procedat asemenea
oamenilor din timpul lui Antihrist, însă el a reuşit să-şi ducă până
la capăt gândul cel păcătos. După ce Apostolul Iuda a văzut că
Domnul Hristos, pe care el Îl vânduse căpeteniilor evreilor, a fost
condamnat la moarte, „a fost cuprins de căinţă şi le-a înapoiat
arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: «Am greşit,
vânzând sânge nevinovat». Iar ei i-au zis: «Ce ne priveşte pe
noi? Tu vei vedea!». Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat
de acolo; şi ducându-se, s-a spânzurat şi căzând, a plesnit pe la
mijloc şi toate măruntaiele i s-au vărsat” (Matei 27,3-5 şi Faptele
Apostolilor 1,18).
Păcatul lui Iuda de a-L vinde pe Mântuitorul lumii a fost
enorm, însă mai grav este că acesta şi-a pus singur capăt zilelor,
ratându-şi astfel şansa de a mai fi vreodată iertat de Dumnezeu.
Să fim convinşi că Domnul nostru Iisus Hristos, care ne-a

241
poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei
ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44) l-ar fi iertat şi pe
Iuda, apostolul vânzător, dacă acesta I-ar fi cerut-o, de vreme
ce, când era pe cruce, s-a rugat pentru cei ce L-au răstignit,
zicându-I lui Dumnezeu Tatăl: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu
ce fac!” (Luca 23,34).
Dacă diavolul însuşi s-ar smeri şi s-ar căi înaintea lui
Dumnezeu, ar fi iertat de păcatele sale şi şi-ar relua locul în ceata
îngerească, din care a căzut datorită mândriei. În acest sens există o
relatare în Vieţile Sfinţilor: „Un drac cu numele Zerefer a luat chip
de om, s-a dus la cuviosul Antonie cel Mare şi a început a plânge
şi a se tângui înaintea lui. Cuviosul l-a întrebat: «De ce plângi şi
te tânguieşti aşa, omule?». Iar diavolul cel viclean a răspuns: «Eu,
sfinte părinte, pentru mulţimea fărădelegilor mele nu sunt om, ci
diavol». Iar bătrânul l-a întrebat: «Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie,
frate?» (pentru că socotea cuviosul că acesta din multă smerenie
se numea pe sine diavol). Şi a zis diavolul: «Nimic altceva nu
îţi cer sfinte părinte, decât numai să te rogi lui Dumnezeu, să-ţi
arate Domnul dacă ar primi pocăinţa diavolului, sau nu ar primi-
o? Pentru că dacă acceptă pocăinţa aceluia, atunci o primeşte
şi pe a mea, căci am făcut fapte ca şi el». Bătrânul i-a răspuns:
«Voi face cum voieşti. Du-te acasă, iar mâine dimineaţă să vii
să-ţi spun ce mi-a descoperit Domnul». Diavolul a plecat, iar
noaptea bătrânul şi-a întins cuvioasele sale mâini către cer şi s-a
rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă l-ar ierta pe diavol, în
cazul în care acesta s-ar pocăi. Îndată un înger al Domnului i s-a
arătat şi i-a zis: «Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: De ce te rogi
pentru diavoli? Pentru că cel care a venit ieri la tine cu vicleşug
nu era om, ci diavol». Şi a zis bătrânul către înger: «De ce nu mi-a
descoperit Domnul Dumnezeu vicleşugul diavolului şi l-a ascuns
de mine?». Iar îngerul i-a răspuns: «Nu te tulbura de lucrul acesta,

242
căci este de la Dumnezeu, spre folosul celor ce păcătuiesc, ca să
nu deznădăjduiască păcătoşii, ci să se pocăiască, cunoscând că
Preabunul Dumnezeu nu-şi întoarce faţa Sa de la nimeni, dacă se
întoarce prin pocăinţă la El. Drept aceea, când diavolul va veni
la tine şi te va întreba, să-i spui acestea: Să ştii că iubitorul de
oameni Dumnezeu niciodată nu-şi întoarce faţa de la cel ce se
pocăieşte. chiar diavol de ar fi şi iată, făgăduieşte să te ierte şi
pe tine, numai să împlineşti cele poruncite de El. Iar când te va
întreba: Care sunt cele poruncite de Domnul, să-i spui că astfel
grăieşte Dumnezeu: Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit să
mă ispiteşti, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi fi bunătate
nouă, fiind de demult începător al răului şi acum nu vei începe să
faci binele. Căci după ce te-ai deprins cu mândria, cum ai putere
să te smereşti şi să te pocăieşti? Dar ca să nu ai nici o scuză în
ziua judecăţii, că ai vrut să te pocăieşti, dar Domnul nu te-a iertat,
iată ce trebuie să faci şi Domnul te va ierta pe tine (dacă vei voi):
Trei ani de zile să stai într-un loc şi întorcându-te la răsărit ziua şi
noaptea, să strigi cu glas mare şi să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă
pe mine răutatea cea veche. Aceasta să o zici de o sută de ori.
Apoi tot de o sută de ori să zici: Dumnezeule, mântuieşte-mă pe
mine înşelăciunea cea întunecată, şi să mai zici de o sută de ori:
Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii şi astfel
să strigi neîncetat către Dumnezeu, pentru că nu ai trup ca să te
osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei împlini acestea cu gând
smerit, atunci vei fi primit în starea ta cea dintâi şi te vei număra
cu îngerii lui Dumnezeu». Acestea zicând îngerul către cuviosul
Antonie, s-a depărtat de la el. A doua zi a venit diavolul şi a început
să se tânguiască de departe ca un om şi ajungând la bătrân i s-a
închinat. Bătrânul i-a zis: «M-am rugat lui Dumnezeu precum
ţi-am făgăduit şi Domnul mi-a spus că te iartă, dacă împlineşti
cele ce îţi porunceşte». Iar diavolul a zis: «Ce porunceşte Domnul
Dumnezeu să fac?». Bătrânul i-a zis: «Domnul îţi porunceşte aşa:

243
Să stai nemişcat trei ani într-un loc, privind spre răsărit şi să strigi
ziua şi noaptea de o sută de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine
răutatea cea veche, apoi tot de o sută de ori să spui: Dumnezeule,
miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi tot de o
sută de ori să zici: Dumnezeule. miluieşte-mă pe mine, urâciunea
pustiirii. Şi când vei împlini acestea, te vei număra cu îngerii lui
Dumnezeu, în aceeaşi stare în care ai fost la început». Iar Zerefer
lepădând îndată chipul înşelător al pocăinţei, a izbucnit în râs şi a
zis bătrânului: «O călugăre, dacă aş fi vrut să mă numesc răutate
veche, înşelăciune întunecată şi urâciune a pustiirii, de la început
aş fi făcut aceasta ca să mă mântuiesc. Acum să mă numesc răutate
veche? Să nu fie aceasta, pentru că eu fac isprăvi minunate şi toţi
se tem de mine şi mi se supun şi oare aş putea să mă numesc eu
singur înşelăciune întunecată sau urâciune a pustiirii? Nicidecum
călugăre, căci încă stăpânesc peste cei păcătoşi şi ei mă iubesc
pe mine; eu sunt în inimile lor şi ei umblă după voia mea; iar ca
să mă fac rob netrebnic şi prost prin pocăinţă, nu voiesc bătrâne
rău, nu, nu, să nu fie aceasta, ca adică din cinstea cea mare pe
care o am, să mă duc într-o necinste ca aceea?». Acestea zicând
şi răcnind, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la
rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: «Adevărat ai grăit,
Doamne Dumnezeule, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă
şi începătorul răutăţilor nu se face făcător de bunătăţi noi”1.
Când în Împărăţia cerurilor, numărul demonilor căzuţi din
ceata îngerească va fi plinit de cel al oamenilor cu viaţă sfântă,
atunci va avea loc cea de-a doua venire a Domnului Hristos în
lume. Iar în ziua aceea „soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai
da lumina. Şi stelele vor cădea din cer şi puterile cele din ceruri se
vor clătina. Şi atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori,
cu putere multă şi cu slavă. Şi atunci pe îngerii Săi îi va trimite
1
Vieţile Sfinţilor, Tipografia Gutemberg, Bucureşti, 1904, vol. 5, luna
ianuarie, pp. 811-815.

244
şi pe aleşii Săi îi va aduna din cele patru vânturi, de la marginea
pământului până la marginea cerului şi atunci va răsplăti fiecăruia
după faptele lui” (Marcu 13,24-27 şi Matei 16,27).
În urma celei de a doua veniri în lume a Domnului Hristos,
viaţa pe pământ va înceta să mai existe sub forma pe care o
cunoaştem noi astăzi. Oamenii care vor fi atunci în viaţă se
vor transforma, ca şi cum ar fi trecut prin moarte, cei morţi vor
învia, iar Dumnezeu Judecătorul îi va judeca pe toţi, răsplătind
fiecăruia după faptele lui. Atunci cei bineplăcuţi lui Dumnezeu
„vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor, unde pe cele
ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului
nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El” (Matei 13,43 şi I Corinteni 2,9). Antihrist va fi aruncat de viu
„în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă” (Apocalipsa 19,20),
iar diavolii şi păcătoşii care au ascultat de ei, dar nu s-au căit
pentru faptele lor, vor fi aruncaţi „în cuptorul de foc. Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor, unde viermele lor nu moare şi
focul nu se stinge” (Matei 13,42 şi Marcu 9,44).
În parabola celor zece fecioare rostită de Domnul Hristos
am văzut că toate fecioarele îl aşteptau pe mire şi doreau să intre
cu el la nuntă, însă numai cinci dintre ele s-au învrednicit de
aceasta, iar cinci au fost încuiate afară. Noi suntem creştini, iar
Biserica noastră păstrează învăţătura cea adevărată a Domnului
Hristos, încât suntem asemenea fecioarelor din această pildă.
Întrucât ştim prea bine că mirele, adică Domnul Hristos, va
veni pentru a răsplăti fiecăruia după faptele sale, atunci să ne
străduim să fim fecioare înţelepte, împlinindu-I poruncile, pentru
că Mântuitorul a spus: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine,
iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”
(Ioan 14,21).

245
Pilda talanţilor

„Un om oarecare plecând departe, şi-a chemat slugile şi


le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia
doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată,
mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat
alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi
doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în
pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme
a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi
apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci
talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci
talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te
voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel
cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi
talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se
apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut
că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de
unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns
talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând
stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer
de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se
cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş
fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul
şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se
va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va

246
lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel
mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”
(Matei 25,14-30).
„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată ca
să-şi ia domnie şi să se întoarcă. Şi chemând zece slugi ale sale,
le-a dat zece mine şi le-a zis: Neguţătoriţi cu ele până ce voi veni!
Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis în urma lui solie, zicând: Nu
vrem ca acesta să domnească peste noi! Şi a fost că atunci când
el s-a întors, după ce-şi luase domnia, a zis să fie chemate slugile
acelea cărora le dăduse banii, ca să ştie cine ce a neguţătorit.
Şi a venit cea dintâi, zicând: Doamne, mina ta a adus încă zece
mine. Şi i-a zis stăpânul: Bine, slugă bună, fiindcă întru puţin ai
fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi. Şi a venit a
doua, zicând: Mina ta, Doamne, a adus încă cinci mine. Iar el
i-a zis şi acesteia: Să ai şi tu stăpânire peste cinci cetăţi. A venit
şi cealaltă, zicând: Doamne, iată-ţi mina, pe care am păstrat-o
într-un ştergar, că m-am temut de tine, pentru că eşti om aspru;
iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat. Şi i-a zis stăpânul: Din
cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană! Ai ştiut că sunt om
aspru, că iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci, de
ce n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş
fi luat cu dobândă. Şi le-a zis celor care stăteau de faţă: Luaţi
de la el mina şi daţi-o celui care are zece mine. Şi ei i-au zis:
Doamne, acela are zece mine. Vă spun vouă că aceluia ce are i
se va da; iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua. Iar pe
acei vrăjmaşi ai mei, care n-au vrut ca eu să domnesc peste ei,
aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea!” (Luca 19,12-27).
„Sfântul Evanghelist Matei a consemnat parabola talanţilor
după intrarea triumfală a Domnului Hristos în Ierusalim, adică
în urma declanşării ultimului episod din viaţa pământească a
Mântuitorului. Acum va avea loc confruntarea supremă cu mai-
marii cetăţii, va fi pusă la încercare fidelitatea ucenicilor Săi şi

247
va avea loc răstignirea, marele Său gest multiplicator. Talantul
întrupării şi sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu sădită de Domnul
Hristos prin faptă şi cuvânt vor da rod însutit şi înmiit”1.
„În acest context, apare cu claritate înţelesul pildei talan-
ţilor, care reia şi dezvoltă ideea privegherii cu credincioşie şi
responsabilitate, ilustrată deja prin parabola slujitorului cre-
dincios şi înţelept, prezentată de Sfântul Evanghelist Matei la
sfârşitul capitolului anterior. În amândouă aceste pilde sunt
puse faţă-n faţă comportarea şi apoi răsplata «slujitorului cre-
dincios» (Matei 24,45) sau a «slugii bune şi credincioase»
(Matei 25,21) şi a slujitorului leneş, rău şi viclean. Important
este faptul că în amândouă aceste parabole despre credincioşie
un spaţiu mai larg îl ocupă prezentarea slujitorului necredincios.
Din faptul că Mântuitorul îi pune în gardă pe ucenicii Săi
împotriva lipsei de credincioşie deducem că avem de-a face
cu un demers polemic. Ideea va fi reluată cu o nouă forţă în
dramatica evocare a Judecăţii de Apoi (Matei 25,31-46), unde
credincioşii şi necredincioşii vor fi foarte miraţi să audă că au
împlinit sau au neglijat imperativele privegherii evanghelice. De
altfel, tema apărea deja în partea finală a Predicii de pe Munte:
«Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia
cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri»
(Matei 7,21). În acest grup de pilde din capitolele 24 şi 25 ale
Evangheliei după Matei putem discerne diferite imagini ale
lipsei de credincioşie. În pilda slujitorului credincios şi înţelept
(Matei 24,45-51) este vorba de o necredincioşie dovedită printr-o
viaţă supusă patimilor trupeşti, cu violenţe, mâncare şi băutură.
În parabola celor zece fecioare (Matei 25,1-13) necredincioşia
se manifestă prin lipsa de prevedere: Fecioarele nebune n-au
luat cu ele untdelemn; iar în pilda talanţilor, necredincioşia
constă în lene. Trăsătura comună a tuturor acestor forme de
1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 181-182.

248
necredincioşie este lipsa sau insuficienţa unei lucrări sau a unei
activităţi concrete. Ceea ce înseamnă că, în lumina învăţăturii
Domnului Hristos, aşa cum ne-o transmite Evanghelia de la
Matei, privegherea este o aşteptare activă şi responsabilă”1.
În parabola talanţilor (minelor) prezentată de Sfântul
Evanghelist Luca citim că „Un om de neam mare s-a dus
într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă. Dar
cetăţenii lui îl urau şi au trimis în urma lui solie, zicând: Nu vrem
ca acesta să domnească peste noi! Şi el s-a întors, după ce-şi
luase domnia, şi a zis: Pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au vrut ca
eu să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea!”.
În anul 63 î.Hr. Palestina a fost cucerită de romani,
devenind o provincie a marelui imperiu, care era condusă de
regi locali, numiţi de împăratul de la Roma.
Când regele Irod cel Mare a murit, în anul 4 î.Hr., acesta
i-a lăsat regatul moştenire lui Arhelau, cu condiţia să fie
confirmat de împăratul roman, sub al cărui protectorat Irod
a reuşit să unifice provinciile Ţării Sfinte. Arhelau s-a născut
în anul 22 î.Hr. şi „era fiul cel mai mare al lui Irod de la soţia
samariteancă Malthace”2.
„Astfel, în urma morţii tatălui său, Arhelau a călătorit
la Roma pentru a obţine confirmarea domniei sale ca rege
al Iudeii”3.
Înainte însă de a face această călătorie, poporul s-a răzvrătit
împotriva lui în Ierusalim în timpul sărbătorii Paştilor evreilor.
Soldaţii lui Arhelau au înăbuşit revolta în sânge, 3.000 de oameni
fiind ucişi în faţa templului din Ierusalim. După aceasta, Arhelau
s-a îmbarcat în Cezareea Palestinei şi a plecat la Roma ca să
ceară favorurile împăratului Octavian Augustus. Dar revolta de
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 204-205.
2
Dicţionar biblic, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995, p. 614.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 65.

249
la Ierusalim nu fusese complet stinsă, şi trupele romane au trebuit
să pacifice ţara în perioada în care Arhelau şi fratele său Irod
Antipa se aflau la Roma, fiecare încercând să obţină coroana
regatului pentru el. „În acelaşi timp, o solie iudaică formată din
50 de persoane s-a dus şi ea la Roma pentru a se opune numirii
lui Arhelau ca rege”1. În această situaţie, împăratul Octavian
Augustus a decis să împartă regatul lui Irod cel Mare între fiii
acestuia. Arhelau a primit Iudeea (cu capitala la Ierusalim),
Samaria şi Idumeea, şi titlul de etnarh, cu promisiunea că va fi
făcut rege dacă se va arăta vrednic. Irod Antipa a primit Galileea
şi Pereea (teritorii dincolo de Iordan), şi titlul de tetrarh. Un alt
fiu al lui Irod cel Mare, Irod Filip (pe care Evangheliile îl numesc
doar Filip), a primit Batanaea, ţinutul muntos al Trahonitidei şi
Auranitidia (parte din Idumeea), cu titlul de tetrarh.
După ce s-a întors acasă, Arhelau s-a răzbunat crunt pe
evreii care nu şi-l doreau de rege. „Răzbunarea sângeroasă pe
care a suferit-o poporul după ce Arhelau s-a întors n-a fost
uitată niciodată”2.
Domnia lui Arhelau a fost marcată de tiranie şi revolte,
acesta „având cea mai rea reputaţie dintre toţi fiii lui Irod cel
Mare. Arhelau a ofensat sensibilitatea religioasă a evreilor
prin faptul că s-a căsătorit cu Glaphyra, văduva fratelui său
vitreg Alexandru”3.
„Domnia represivă a lui Arhelau a devenit insuportabilă,
încât o delegaţie a aristocraţiei din Iudeea şi Samaria s-a dus la
Roma ca să-l avertizeze pe împăratul Octavian Augustus că dacă
nu-l îndepărtează pe etnarh de la putere va avea loc o revoltă
generală. În anul 6 d.Hr. Arhelau a fost detronat şi exilat la Viena

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Dicţionar biblic…, p. 614.

250
iar Iudeea a devenit provincie romană, administrată de prefecţi
numiţi de împărat”1.
Arhelau a murit în anul 18 d.Hr.
Astfel, „puterea de a domni a omului de neam mare, pe
care urma s-o primească de la o autoritate mai înaltă (un rege de
la împărat), despre care se vorbeşte în pilda talanţilor (minelor),
se referă la un cadru istoric bine cunoscut, anume călătoria
întreprinsă de Arhelau la Roma, în anul 4 î.Hr., pentru a obţine
confirmarea imperială asupra regatului său”2.
„Domnul Hristos a întrebuinţat această întâmplare în
cadrul parabolei talanţilor (minelor) ca un eveniment adresat
ascultătorilor Săi împotriva unui fals sentiment de siguranţă.
Aşa cum neaşteptata şi răzbunătoarea întoarcere a lui Arhelau
i-a surprins pe oponenţii săi, tot atât de neaşteptat vă va
surprinde nimicirea şi pe voi”3, dacă nu împliniţi poruncile
lui Dumnezeu.
„Menţionarea unui fapt istoric într-o pildă nu face decât
să înlesnească perceperea dimensiunii parabolice a relatării, în
sensul că puterea şi slava Fiului Omului vor fi incomparabil mai
mari la a doua Sa venire decât s-au arătat în timpul vieţuirii Sale
pe pământ. Ideea centrală însă este aceea că întoarcerea nu va
avea loc curând, ci după un timp foarte îndelungat”4.
Domnul Hristos îşi începe parabola prin cuvintele: „Un
om oarecare plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe
mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul,
fiecăruia după puterea lui şi a plecat”.
„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată
ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă. Şi chemând zece slugi ale

1
Ibidem.
2
Biblia sau Sfânta Scriptură…, Luca 19,12, nota a.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 65.
4
Biblia sau Sfânta Scriptură…, Luca 19,12, nota a.

251
sale, le-a dat zece mine şi le-a zis: Neguţătoriţi cu ele până ce
voi veni!”.
„Omul oarecare” sau „omul de neam mare” despre care
vorbeşte Mântuitorul în această pildă este Dumnezeu, iar „slugile”
sunt „oamenii, de la cei mai mari până la cei mai mici”1.
Cel mai mare talant pe care Dumnezeu i l-a oferit omului
este darul vieţii şi poziţia sa privilegiată în raport cu restul
lumii materiale, de aceea psalmistul I se adresează admirativ lui
Dumnezeu: „Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului,
că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu
mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor
Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, toate,
chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele
ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de
minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalmul 8,4-9).
Omul nu a apărut la voia întâmplării. El nu este rezultatul
unui joc al hazardului, nici o simplă marionetă în mâna unui
destin orb. Nu s-a născut în urma unei înlănţuiri aleatorii de
elemente şi reacţii chimice şi fizice, precum nu este niciun suflet
vinovat, închis într-un trup, ca într-o temniţă, şi azvârlit în lume,
pentru a ispăşi vreo vină.
Crearea omului a fost cugetată şi dorită de Dumnezeu în
veşnicie, căci omul exista virtual în paradigmele divine, înainte
de a se face lumea văzută, sau chiar îngerii.
Rolul deosebit al omului în creaţie se observă prin aceea că
toate au fost create de Dumnezeu prin cuvânt. Domnul a zis: „Să
fie” (Facere capitolul 1) şi s-au făcut. Pe om însă Dumnezeu l-a
creat cu mâinile Sale (Facere 2,7). De la început i-a oferit o cinste
deosebită. Şi „singur omul din toate cele văzute şi cugetate a fost
zidit de Dumnezeu ca o fiinţă îndoită, având trup şi suflet”2.
1
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 171.
2
Filocalia…, vol. VI, p. 57.

252
Actul creaţiei omului este unul, dar are un caracter bifurcat,
pentru că şi omul este unul, dar este compus din suflet spiritual
şi trup material. Cartea Facerii ne spune că: „Luând Domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa
lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7).
„Geneza nu spune că Dumnezeu a alcătuit întâi trupul şi apoi
a suflat suflare de viaţă în faţa lui, ci numai că «l-a făcut luând
ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi
s-a făcut omul fiinţă vie». Nu se menţionează nicio succesiune
temporară în crearea lui Adam. Omul ca fiinţă specială este creat
în mod simultan în întregimea sa. Prin menţionarea caracterului
bifurcat al actului de creare a omului, cartea Facerii vrea să spună
numai că omul este constituit din două componente: Din trup
şi suflet, şi că trupul e din materia generală, iar sufletul are o
înrudire specială cu Dumnezeu”1. „Dacă totuşi Geneza vorbeşte
de suflarea sufletului viu în Adam, în mod deosebit de formarea
trupului lui, este pentru a arăta că sufletul raţional nu este din
pământ sau din materie, ca trupul”2.
Legătura strânsă şi indestructibilă dintre om şi creaţie,
se vede din aceea că întreaga creaţie era pregătită pentru om,
care este creat în cea de-a şasea zi, dar el este luat din ţărână,
deci din creaţie. Astfel omul aparţine fiinţial creaţiei, al cărei
fiu este, dar al cărei preot devine, prin suflarea de viaţă primită
de la Dumnezeu.
„Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nu atât viaţa
biologică, căci aceasta o au şi animalele, care nu primesc o
insuflare de la Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1978, vol. I, p. 388.
2
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1987, p. 171.

253
Sine, adică viaţa spirituală”1. „Harul necreat este implicat în actul
creator însuşi şi sufletul primeşte în acelaşi timp viaţa şi harul,
căci harul este suflarea lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt este
principiul adevărat al existenţei noastre”2, iar „sufletul este darul
lui Dumnezeu făcut omului”3.
„Sufletul uman este creat de Dumnezeu într-un mod
special, întrucât este înzestrat cu însuşiri înrudite cu cele ale lui
Dumnezeu: Conştiinţa, raţiunea cognitivă, libertatea”4. „Sufletul
este baza persoanei umane. El este baza tuturor puterilor şi a
calităţilor omului şi chiar baza trupului”5.
„Harul Sfântului Duh trece prin mijlocirea sufletului la
trup”6. Din această cauză, „ca receptacol al unui har special,
trupul lui Adam se deosebeşte de celelalte făpturi”7. Dar „omul,
deşi este din două părţi, este totuşi unul. În om se realizează
unirea între cele două lumi”8, spirituală şi materială.
Sufletul nu este totuna cu spiritul, la fel cum trupul nu este
totuna cu materia. Sufletul este spiritual, la fel cum trupul este
material. Sufletul aparţine lumii spirituale, el nu este compus,
pentru că spiritul este simplu, nu se compune, dar este de esenţă

1
Idem, Teologia Dogmatică..., p. 392.
2
Ibidem, p. 391, nota 40.
3
Alexandre Schmemann, Euharistia taina Împărăţiei, Editura
Anastasia, Bucureşti, p. 60.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., p. 387.
5
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introduceri
şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, vol. VIII, p. 153,
nota 321.
6
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, vol. VII, p. 243.
7
Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma,
Bucureşti, 1991, p. 63.
8
Filocalia…, vol. VI, p. 58, nota 31.

254
spirituală. Lumea spirituală este vastă şi are trei categorii de
existenţe: Dumnezeu, îngerii şi sufletele umane (unite cu trupurile
materiale până la moartea trupului şi după a doua venire a
Domnului Hristos). Când spunem spirit, ne referim la întreaga
lume spirituală, nu ne limităm la sufletul uman, dar când vorbim
de suflet, ne referim strict la partea spirituală din om. Să facem
o analogie: Când vorbim de materie, nu înţelegem doar trupul
uman, ci universul material cu toate formele lui de subzistenţă,
dar când ne referim la trup, înţelegem efectiv corpul (uman sau
animal), compus din elementele materiale. La fel este şi cu spiritul
şi sufletul. Spiritul este un întreg univers, o lume, deci este mai
mult decât sufletul, care este doar o parte din lumea spirituală.
Trupul „este un organ unit cu sufletul spre manifestarea
lui”1, dar „omul nu are suflet, ci este suflet, el este corp”2. „Sufle-
tul nu este prezent doar într-o parte a trupului, ci în tot trupul
şi într-un mod negrăit se uneşte deopotrivă cu fiecare parte a
trupului”3. Sfânta Scriptură spune în acest sens că „sufletul
omului este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările
trupului” (Proverbele lui Solomon 20,27).
La om sufletul nu este situat într-o parte a trupului (în
inimă sau în creier de exemplu), ci este în tot trupul. Omul nu
are sufletul ca pe un accesoriu adăugat lui, de care s-ar putea
lipsi. Omul este suflet şi este trup. Fiinţa umană este compusă
din aceste două elemente. Fără suflet, ar fi animal, fără trup, ar

1
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introducere
şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române,
Editura Harisma, Bucureşti, 1994, vol. III, p. 41.
2
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 69.
3
Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, p. 89.

255
fi înger. Omul este sinteza creaţiei, singurul compus din suflet
spiritual şi trup material.
În primele cinci zile ale creaţiei şi chiar în ziua a şasea, la
început, Dumnezeu crează mediul în care va veni omul, condiţiile
de existenţă ale acestuia. „Nu omul a fost creat pentru lume, ci
lumea pentru om”1, în sensul că lumea fără om nu ar putea exista,
ea nu ar avea un sens, o finalitate.
„Lumea aceasta este gătită ca un palat pentru omul-împărat
ce avea să apară după aceea”2, pentru a stăpâni şi a întregi creaţia,
căci „toată lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru
el”3. „Scopul lumii nu se găseşte în sine; ea a fost creată pentru
om, iar omul pentru Dumnezeu”4.
„Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru om a
creat cerul, marea, pământul, aerul, şi toate cele din ele, anima-
lele, plantele şi seminţele, pentru el au fost create soarele şi
stelele, pentru el căile lunii şi munţii, pentru el ziua şi noaptea,
pentru el toate cele văzute. Chiar şi lucrurile nefolositoare la
prima vedere, precum animalele sălbatice şi copacii neroditori, au
un rol bine determinat în slujba omului. Omul a fost creat ultimul
ca o încoronare a întregii opere, ca şi cap”5, „fiind aşezat în lume
ca într-un palat împărătesc”6.
„Întreaga creaţie materială a fost produsă pentru om, de
aceea prima notă caracteristică a raportului dintre lumea materială
şi om este că el n-a venit într-o lume străină şi ostilă, ci într-una
făcută pentru el. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că armonia dintre
lume şi om nu este rezultatul unei întâmplări sau al unei forţe
oarbe, ci opera iubirii, a voinţei Creatorului. De aceea, omul a
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 121.
2
Filocalia…, vol. VII, p. 433, nota 16.
3
Ibidem, p. 432.
4
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 55.
5
Constantin Corniţescu, Op. cit., pp. 45-46.
6
Ibidem, p. 47.

256
fost creat ultimul; nu că ar fi ultima dintre fiinţe, dimpotrivă:
Cine creează pe comesean înainte de a pregăti masa? Nu trebuie
oare ca palatul să fie terminat pentru a putea intra împăratul?
Lumea materială este astfel destinată hrănirii noastre. Ea este
ca o doică a unui copil de împărat”1, pentru că „toate au fost
făcute spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul nostru. Astfel,
lumea îşi dobândeşte raţiunea numai prin om, care-i este necesar.
Dar chiar conferindu-i omului această putere imensă, Dumnezeu
rămâne totuşi Stăpânul Universului, în faţa căruia omul nu se
poate sustrage. Acest fapt reiese din opreliştea impusă lui Adam
asupra unui pom din rai”2.
„Această stăpânire a lumii materiale a primit-o omul prin
învestire din partea lui Dumnezeu, încât nu poate fi considerat
stăpân absolut, deoarece Acesta este numai Dumnezeu, şi nici
definitiv, deoarece stăpânirea este exercitată de către om numai
câtă vreme se află în comuniune cu Dumnezeu”3.
Omul este luat din creaţie, îşi are originea în ea, deci nu
poate exista fără ea, dar lumea fără om ar fi goală, nu ar avea
sens, nu ar tinde spre o finalitate şi ar fi stearpă. Vedem că omul
şi creaţia se condiţionează reciproc.
„Omul apare numai la sfârşit, pentru că el are nevoie de
toate cele anterioare, iar cele anterioare nu-şi găsesc sensul decât
în om”4. „Lumea materială şi animală, oricât ar fi ea de minunată
în puterea şi raţionalitatea ei armonioasă, de o complexitate
de necuprins, dacă ar fi fără om, ar fi fără sens”5. „Fără om,

1
Diacon Constantin Voicu, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură
de Aur şi actualitatea ei, în revista «Mitropolia Ardealului», numerele 3-5,
1975, pp. 239-240.
2
Ibidem, pp. 241-242.
3
Constantin Corniţescu, Op. cit., p. 49.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., p. 333.
5
Idem, Chipul…, pp. 247-248.

257
Dumnezeu ar rămâne un abis de taină nerevelată”1. Deci omul are
nevoie de toate ale lumii, ca şi condiţii necesare vieţii lui, dar şi
lumea are nevoie de om, pentru că acesta dă sens creaţiei şi numai
prin el Dumnezeu se revelează lumii materiale.
„Între celelalte creaturi omul este «mare şi minunat» şi
în faţa lui Dumnezeu mai cinstit decât toată creaţia. Valoarea
lui deosebită se reflectă în poziţia excepţională pe care o ocupă
în raport cu celelalte creaturi, în modul în care a fost creat şi
în purtarea de grijă deosebită pe care Dumnezeu i-o arată în
toate clipele vieţii sale, prin care îl înalţă din poziţia de creatură
modestă până la tronul Creatorului. Omul a fost aşezat de la
început în centrul creaţiei, al cărei sens şi istorie le determină.
Întreaga lume dobândeşte sens datorită omului. Fără om creaţia
ar fi rămas incompletă, lipsită de valoare şi de neînţeles. Creaţia
întreagă s-a constituit într-o scară pregătită în vederea apariţiei
omului şi câmpul lui de acţiune în continuare. Această legătură a
creat o solidaritate vrednică de invidiat între scopul omului şi al
lumii şi permite participarea materiei la fericirea sau nefericirea
omului. Câtă vreme omul era încununat cu slavă şi cu cinste,
întreaga creaţie şi-a păstrat strălucirea. Când omul a fost pedepsit
ca rob nevrednic şi nerecunoscător, întreaga natură a fost părtaşă
la soarta lui, devenind stricăcioasă”2.
„Universul este, oarecum, cuprins în trupul uman, pentru
că trupul omului rezumă în sine, ca o lume în mic, nivelurile de
existenţă ale lumii materiale. Pe de altă parte, omul depăşeşte
universul prin calităţile sale spirituale, iar universul este prezent
în toate lucrările omului”3.

1
Filocalia…vol. VII, p. 144, nota 73.
2
Constantin Corniţescu, Op. cit., pp. 44-45.
3
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 107.

258
„Dacă există o lume văzută, este numai pentru că există
omul ca subiect care să o poată vedea în chip conştient”1. Omul
„priveşte conştient toate, le conduce pe toate, ca un chip al lui
Dumnezeu. El este conştiinţa stăpânitoare şi transformatoare a
lumii, în el se descoperă rostul lumii. Fără om, lumea ar fi lipsită
de rost, de sens, de lumină. Existenţa ar fi lipsită de o latură
esenţială a ei sau de cea mai însemnată. Fără om, lumea n-ar şti
de ea însăşi”2.
Dar „omul este o fiinţă nesfârşit mai bogată, mai adâncă,
mai complexă, ca să poată fi închis în lume; are o aspiraţie
nesfârşit mai înaltă, ca să poată fi satisfăcută de lume”3, de aceea
„nu relaţia omului cu natura, ci relaţia sa cu Dumnezeu este cea
care-i revelează misterul ultim al existenţei sale”4.
„Omul conţine toate planurile acestui univers, sintetizează
în sine crearea treptată a celor cinci zile, iar el este a şasea zi,
a desăvârşirii acestei creaţii”5, de aceea „omul este mai preţios
decât tot restul creaţiei”6 materiale. Valoarea omului este dată mai
ales în structura sa spirituală. În acest sens Mântuitorul a spus:
„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul
său?” (Marcu 8,36-37).
Dumnezeu a îmbinat lumea spirituală şi cea materială în
om, acesta fiind o sinteză a lor, punctul în care cele două lumi
se întâlnesc şi comunică între ele. În această privinţă, omul are o
poziţie unică în univers, fiind singurul care are în sine două lumi.
1
Filocalia…, vol. VIII, p. 499, nota 879.
2
Filocalia…, vol. VII, p. 433, nota 17.
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 121.
4
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Editura DEISIS, Sibiu,
1994, p. VII.
5
Paul Evdokimov, Op. cit., p. 72.
6
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice,
Editura DEISIS, Sibiu, 1998, p. 84.

259
„Omul este o lume mică ce are în sine toate ale lumii
mari”1. „Omul este un microcosmos, adică o chintesenţă
reprezentativă a marelui cosmos, al lumii întregi”2, el „este a treia
dimensiune logică a ceea ce există, este o necesitate ontologică”3.
„Prin alcătuirea lui, omul este, deci, cea mai complexă făptură a
lui Dumnezeu”4.
„Privilegiul unic al omului de a fi microcosmos, îi dă
libertatea de mişcare în amândouă ordinele de existenţă, putând să
gândească lucrurile materiale în forme abstracte şi să simbolizeze
pe cele spirituale în forme concrete”5.
„În om se văd toate raţiunile creaturilor, atât ale celor sen-
sibile, cât şi ale celor înţelese şi înţelegătoare. El este raţiunea atot-
cuprinzătoare a tuturor raţiunilor create”6. El este numai „exterior
limitat, dar lăuntric fără limite”7.
Omul este cea mai înaltă şi mai perfectă creatură la
care poate ajunge lumea materială. Mai mult de atât, lumea
nu poate da.
„Trupul uman este în întregime un aparat de o sensibilitate
nesfârşit de complexă. În el este percepută în mod nesfârşit de
variat toată vibraţia lumii cu formele ei în continuă mişcare,
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în
Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 427.
2
Nichifor Crainic, Sfinţenia-împlinirea umanului, Trinitas, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 163.
3
Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice, Editura Sfintei Arhiepiscopii
a Bucureştilor, Bucureşti, 1997, p. 63.
4
Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi,
1994, p. 251.
5
Ibidem, p. 20.
6
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere, introduceri şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, vol. IX, p. 303, nota 638.
7
Arşavir Acterian, Cum am devenit creştin, Editura Harisma,
Bucureşti, 1994, p. 87.

260
precum tot prin el se exprimă relaţia la fel de complexă a
persoanei umane cu lumea”1.
Trupul omului este materie organizată. „Cea mai înaltă
formă de organizare o primeşte materia în trupul omenesc,
devenită în el cea mai intimă spiritului. În ochii omului,
materia a devenit mijloc de comunicare a înţelesurilor
spiritului din ele”2.
„Trupul omenesc însă, nu-şi mai află identitatea în
tendinţele lui spre lumea din care a fost luat, ci în direcţia
mişcării sufletului. Materia luată din univers, în trupul omenesc,
în unire cu sufletul, este subiectivată şi personalizată. În acest
sens trupul omenesc are o mare importanţă în procesul de
orientare a materiei în direcţia spiritului”3. Şi „precum lucrul
lui Dumnezeu este să cârmuiască lumea, aşa a sufletului este
să-şi cârmuiască trupul”4.
„Omul este un pelerin sau un meteor spiritual, în continuă
mişcare între lume şi Dumnezeu, meteor conştient şi liber, mereu
pe drum. Este în lume şi vrea să fie mai presus; are nevoie de
lume, dar ca de un drum în care nu se fixează niciodată definitiv
într-o etapă, ci urcă spiritual mereu mai sus”5.
În limba latină omul este numit „homo” şi termenul vine de
la pământ, humă, pentru că din pământ a fost luat trupul lui. În
limba greacă omul este numit „άνθρωπος” (antropos), care vine
de la άνω αθρείν (ano atrin), şi înseamnă „a privi în sus”. Deci
omul a fost plămădit din pământ (trupul său), dar pentru a privi
spre înălţimi, pentru a tinde în sus, spre Dumnezeu (prin sufletul
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, p. 382.
2
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere şi
note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 69, nota 35.
3
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 93.
4
Filocalia…, vol. IV, p. 17.
5
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul
omului, Editura Anastasia, 1993, p. 24.

261
său), dar nu singur, ci împreună cu întreaga creaţie, pentru că
„lumea este făcută pentru a fi umanizată, nu omul pentru a fi
asimilat lumii, naturii”1.
„Sufletul uman poate aduna şi influenţa prin trup întreaga
lume”2, pentru că „nu spiritul este făcut pentru a fi materializat,
ci materia pentru a fi spiritualizată”3.
„Dumnezeu i-a făcut omului cinstea de a-i da libertatea, aşa
încât binele să aparţină în fapt celui care îl alege”4. Astfel, „omul
e dat lui însuşi prin creaţie”5 şi de aceea, „nu depinde numai de
Dumnezeu, ci şi de el însuşi, pentru că este fiinţă conştientă,
liberă şi responsabilă. El nu este cel care doar se bucură de o
stare aparte, ci şi o fiinţă care are o misiune de împlinit, în calitate
de fiinţă personală care participă la cele două lumi. Prin fiinţa şi
scopul său, omul este, după Sfântul Grigorie de Nyssa, partener
şi colaborator al lui Dumnezeu”6.
„Dumnezeu a creat toate formele de existenţă pentru o
solidaritate între ele. A creat şi materia ca o formă de existenţă,
pentru ca spiritul să-şi arate frumuseţea în formele ei”7. „Materia
n-a fost făcută fără niciun rost. Ea este făcută ca mijloc de
revelare a spiritului divin în mod indirect, dar în mod mai intim
şi al spiritului uman. Omul a primit cinstea deosebită de a da
materiei sensuri şi funcţii spirituale, de a o spiritualiza, de a o
face să se transfigureze deplin, în Dumnezeu, prin el”8. „Materia

1
Idem, Teologia Dogmatică..., p. 12.
2
Ibidem, p. 376.
3
Idem, Chipul…, p. 313.
4
Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucureşti,
1994, p. 71.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 51.
6
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 103.
7
Sfântul Dionisie Areopagitul, Op. cit, p. 64, nota 6.
8
Ibidem, p. 69, nota 35.

262
este făcută să fie copleşită de spirit şi să devină, prin aceasta,
transparentă”1.
„Dumnezeu a făcut lumea ca să fie transfigurată prin
Dumnezeu, cu colaborarea oamenilor, să fie făcută străvezie şi
mediu al puterilor dumnezeieşti. Aceasta este destinaţia întregului
cosmos: Ca omul să vadă şi să se unească prin el cu Dumnezeu
în modul cel mai intens”2.
„În om, fiinţă care se găseşte între două realităţi întru totul
diferite din punct de vedere ontologic, «care se împărtăşeşte»
şi dintr-una şi din cealaltă, elementele din care lumea este
compusă au posibilitatea şi chemarea «maturizării» lor într-un
mod conştient”3.
„Omul nu este un «aruncat în lume», ca un condamnat, cum
zice Heidegger, ci pus în ea ca pe un drum pe care are să înainteze
spre Dumnezeu, ca ţintă a drumului, având să ajungă la El cu tot
ce a învăţat bun din ea”4.
„În componenţa naturii umane, cele două firi (spirituală şi
materială) nu se juxtapun ci se întrepătrund în aşa fel, ca fiecare
din elementele lumii să participe la inteligibil”5 (la Dumnezeu).
„În fiinţa umană înlănţuirea fizică a elementelor lumii există, dar
în om ele primesc şi o posibilitate nouă: Aceea de a intra, prin
intermediul omului, în comuniune cu Dumnezeu”6.
„Omul în rugăciunea lui contemplativă aduce în faţa lui
Dumnezeu întreaga lume sensibilă şi inteligibilă, pe care o rezumă
şi o conţine în el ca microcosmos”7, pentru că implică şi trupul
în rugăciune. „Fără participarea trupului, viaţa duhovnicească
1
Filocalia…, vol. X, p. 90, nota 82.
2
Sfântul Dionisie Areopagitul, Op. cit, p. 128, nota 89.
3
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 102.
4
Ibidem, p. 122.
5
Ibidem, p. 102.
6
Ibidem.
7
Nichifor Crainic, Sfinţenia…, p. 164.

263
ar risca să fie alcătuită doar din idei generoase şi din decizii
aparţinând voinţei, însoţite uneori de sentimente superficiale”1.
Prin trup, omul dovedeşte că vrea să se apropie de Dumnezeu şi
aduce cu sine lumea întreagă, ca pe o ofrandă lui Dumnezeu.
„Numai omul se poate uni prin spiritul său creat cu ma-
teria creată şi, în acelaşi timp, numai el se deschide conştient
lui Dumnezeu şi infinităţii Lui”2. „Sensul cosmic al omului se
dezvăluie tocmai în aceea că prin om şi cu ajutorul lui, făptura
participă la viaţa spirituală”3. Nici „nu este posibilă relaţia
(comuniunea existenţială) între făpturi şi Ziditorul lor, decât prin
persoana umană”4 şi Dumnezeu voieşte ca „prin oameni, slava Sa
dumnezeiască să strălucească asupra celor lipsite de raţiune”5.
Omul „nu este o realitate nici izolată, nici pasivă, ci zaua
de legătură între sensibil şi inteligibil, şi locul unde sensibilul îşi
schimbă calităţile (se îndumnezeieşte). Din acest mod de existenţă
deducem atât măreţia, cât şi responsabilitatea omului”6.
Dumnezeu l-a creat pe om ca pe un alt înger, închinător
mixt, compus din trup material şi suflet spiritual, pentru că nu
trebuia să se mărginească închinarea numai la cele de sus (adică la
îngeri), ci să fie şi jos, pe pământ, unii închinători, ca să se umple
toate de slava lui Dumnezeu, odată ce sunt ale lui Dumnezeu.
„Omul este înger în trup sau, mai exact, a fost creat pentru a
fi înger în trup, adică spirit exprimat în formă materială şi materie

1
Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucureşti,
1995, p. 172.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 148.
3
Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti,
1994, p. 108.
4
Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Traducere de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 100.
5
Placide Deseille, Op. cit., p.99.
6
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., pp. 102-103.

264
exprimată în formă spirituală”1. Faţă de oameni însă, „îngerii au
puteri şi daruri mai mari, dar ei nu poartă povara şi răspunderea
unui trup, cu grija, cu ispitele şi cu primejdiile omeneşti”2. Totuşi
omul este fiinţa preferată a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
Cuvântul s-a făcut om şi nu înger.
Omul a fost creat ca stăpân al creaţiei văzute, căci a zis
Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl
supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului,
peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ
şi peste tot pământul” (Facere 1,28).
„Stăpânirea omului asupra lumii se exercită prin raţiune,
prin care cunoscând legile dumnezeieşti sădite în natură stăpâneşte
peste animale şi peste lumea materială, pe care o transformă.
Dacă în ceea ce priveşte constituţia trupului omul le este inferior
animalelor, care îi sunt superioare în ceea ce priveşte puterea
şi agilitatea, prin raţiune suplineşte aceste lipsuri şi se impune
asupra lor. Într-adevăr, calul este mai iute decât omul, boul mai
puternic, vulturul mai agil şi leul mai tare. Chiar dacă omul nu
are picioare puternice, asemenea calului, picioarele animalelor îl
slujesc. În timp ce niciun animal nu le poate subjuga pe celelalte,
omul, prin abilităţile primite de la Dumnezeu, utilizează toate
animalele în lucrarea lui, atunci când este cazul. Omul nu are
aripi, asemenea păsărilor, dar prin aripile duhului se înalţă nu
doar până la zece sau douăzeci de stadii, nici numai până la cer,
ci până la tronul lui Dumnezeu”3.
„Omul este chemat în existenţă şi întronizat în creaţie
printr-o misiune ce i se încredinţează”4, pentru că „lui i s-a dat
1
Nichifor Crainic, Nostalgia..., p. 20.
2
Teodor M. Popescu, Op. cit., p. 90.
3
Constantin Corniţescu, Op. cit., p. 58.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1978, vol. II, p. 31.

265
măreaţa misiune de a stăpâni materia prin spirit, de a o face
transparentă pentru ordinea spirituală şi dumnezeiască”1.
„Omul îşi arată demnitatea sa, privilegiată, faţă de toate
celelalte creaturi, atât prin dimensiunea sa spirituală, cât şi prin
ţinuta sa trupească”2, pentru că el este singura fiinţă verticală
de pe pământ. Măreţia lui se vede şi în aceea că „după crearea
omului, Dumnezeu s-a odihnit (Facere 2,2), n-a mai apărut o
fiinţă superioară lui pe pământ”3.
Omul a fost făcut stăpânul universului material. Ca dovadă
avem faptul că nu Dumnezeu dă nume animalelor, ci Adam,
primul om. Sfânta Scriptură spune: „Şi Domnul Dumnezeu,
Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările
cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca
toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a
pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului”
(Facere 2,19-20). „Când omul dă nume animalelor în rai, el apare
în ameţitoarea demnitate de colaborator al lui Dumnezeu, de
continuator la opera creaţiei”4.
„Omul a fost creat ca stăpân al lumii sensibile. Lui i se
supuneau toate. Trupul se supunea sufletului, iar sufletul lui
Dumnezeu, în largul proces de participare al întregii creaţii la
Dumnezeu”5. „Lui Adam i se supuneau toate, fiindcă el însuşi era
subordonat legii dumnezeieşti”6. După cădere însă, cele din lume
nu i se mai supun omului, nu mai ascultă de el, dar îi respectă
calitatea de stăpân, pentru că nu voiesc să se ridice deasupra lui.
Referatul biblic mărturiseşte că la crearea omului,
Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea
1
Ibidem, vol. I, p. 443.
2
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 117.
3
Părintele Galeriu, Op. cit., p. 61.
4
Nichifor Crainic, Nostalgia…, p. 39.
5
Pr. Dr. Vasile Răducă, Op. cit., p. 171.
6
Nichifor Crainic, Sfinţenia…, pp. 164-165.

266
Noastră” (Facere 1,26) şi aşa l-a făcut pe el. Dreptul Iov îl
întreabă pe Dumnezeu: „Ce este omul, ca să-Ţi baţi capul cu
el şi ca să-i dai luarea Ta aminte? De ce îl cercetezi în fiecare
dimineaţă şi de ce îl urmăreşti în orice clipă? Când vei înceta să
mă priveşti?” (Iov 7,17-19). Dumnezeu îl priveşte pe om pentru
că îl iubeşte. Când se uită la el, Îşi priveşte propriul chip imprimat
în om, pentru că „omul este faţa umană a lui Dumnezeu”1. „Omul
este în lume chipul văzut al Dumnezeului Celui nevăzut şi în
om, Dumnezeu revelează însuşi sensul creaţiei. Omul devine
conştiinţa şi stăpânul creaţiei”2.
„Ca şi chip al lui Dumnezeu, omul este expresia celei mai
înalte valori care există în lume. Această valoare se manifestă prin
forţa minţii sale, prin suveranitatea asupra lumii şi prin efortul
virtuţilor sale de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu”3.
„Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, omul este
alcătuit teologic”4. „Atunci când omul spune «exist», el traduce
în termeni umani ceva din absolutitatea lui Dumnezeu, care spune
«Eu sunt cel ce sunt» (Ieşire 3,14)”5, pentru că „omul este un abis
afundat în abisul luminos al existenţei lui Dumnezeu”6.
„Pentru a ilustra ceea ce am numi astăzi responsabilitatea
omului în faţa lui Dumnezeu, parabola talanţilor face apel la
imaginea unui stăpân puternic şi bogat, care-şi încredinţează
bunurile slujitorilor săi. Acest om este liber să facă ce vrea cu
bunurile sale. El le încredinţează unor slugi. Nu este vorba de
lucrători, ci de slujitori ai săi, de oameni din personalul casei sale.

1
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 115.
2
Părintele Galeriu, Op. cit., p. 61.
3
Diacon Constantin Voicu, Op. cit., p. 238.
4
Panayotis Nellas, Op. cit., p. 23.
5
Paul Evdokimov, Iubirea…, p. 116.
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul…, p. 69.

267
Faptul este important”1, pentru că „în Sfânta Scriptură şi în Orient
slugile regelui erau socotiţi cei mai înalţi dregători ai săi”2.
„În pilda prezentată în Evanghelia după Matei, slugilor li
se încredinţează sume foarte mari şi de aceea ei pot fi consideraţi
drept un fel de guvernatori de provincii”3.
„În perioada scrierii cărţilor biblice, valoarea de schimb
a monedelor depindea de natura şi greutatea metalului din care
erau confecţionate. În epoca patriarhilor se practica schimbul
în natură, produsele fiind evaluate prin cântărire. Trecerea la
sistemul monetar s-a făcut treptat, încheindu-se abia în epoca
profeţilor. La început, aurul şi argintul folosite ca mijloc de
schimb circulau în forme şi dimensiuni diferite; pentru a li se
stabili valoarea, trebuiau cântărite de fiecare dată. De aceea,
denumirile măsurilor curente de greutate s-au dat şi celor dintâi
monede propriu-zise. După ce forma şi greutatea acestora
s-a standardizat (începând din secolul al VII-lea î.Hr.), n-a mai
fost necesară cântărirea lor. Denumirile şi valorile monetare
menţionate în Sfânta Scriptură se prezintă astfel: Un siclu din
aur = 11,424 grame, un siclu din argint = 14,540 grame, un statir
din aur = 8,600 grame, o drahmă (dinar) din argint = 4,550 grame,
o mină din aur = 571,200 grame, o mină din argint = 727,000
grame, un talant din aur = 34,272 kilograme, un talant din argint
= 43,620 kilograme. Codrantul, leptaua, asariul şi obolul, mici
subdiviziuni monetare din aramă, unele cântărind sub 1 gram,
serveau la darea restului şi la micile cumpărături zilnice. Mina şi
talantul nu erau monede, ci denumiri ale sumelor monetare mari.
Puterea de cumpărare a acestor monede, în vremea Mântuitorului,
rezultă din informaţia că dinarul reprezenta salariul zilnic al unui

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 205.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 250.
3
Ibidem, p. 130.

268
muncitor agricol (Matei 20,13) şi asigura întreţinerea unui om pe
timp de 24 ore (Matei 20,2; Luca 10,35 şi Marcu 14,5)”1.
„Talantul era cel mai mare număr folosit în calculul
monetar din Orientul Apropiat. Un talant din aur cântărea 34,272
de kilograme, iar unul din argint, 43,620 de kilograme. Sfântul
Evanghelist Matei precizează că talanţii primiţi de slujitori erau
din argint, fiindcă «cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o
groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său». Dacă
facem un calcul matematic”2, vom constata că cinci talaţi din
argint valorau 218,100 kilograme, iar doi talanţi din argint erau
echivalentul a 87,240 kilograme.
O mină din aur era echivalentul a 571,200 de grame, iar o
mină din argint valora 727,000 de grame.
„Comentatorii Sfintei Scripturi s-au întrebat la care
realitate din viaţa duhovnicească se aplică talanţii despre care
este vorba în această pildă. Este vorba despre darurile noastre
naturale? Dar în concepţia Sfântului Evanghelist Matei nimic
nu este dar «natural», în sensul modern al cuvântului, ci totul
este dar de la Dumnezeu. Sunt talanţii bogăţiile pământeşti
şi răspunderile fiecăruia în societate sau în Biserică? Sunt ei
Evanghelia şi, în general, cuvântul lui Dumnezeu sau credinţa
şi harul Domnului Hristos? Sunt fraţii care trebuie ajutaţi şi
câştigaţi pentru mântuire?”3.
„Talanţii sunt toate darurile cele sufleteşti şi trupeşti,
începând cu viaţa noastră, la care se adaugă: Sănătatea, bunătatea,
inteligenţa, îndemânarea în orice meserie, toate talentele, precum
vocea de excepţie, darul de a picta sau de a sculpta, capacitatea
de a inventa, de a chivernisi bine, precum şi toate bogăţiile
pământeşti, adică: Pietrele preţioase, dobitoacele, păsările şi peştii.
1
Biblia sau Sfânta Scriptură…, p. 1833.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 73.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 206.

269
Toate câte le are omul i-au fost dăruite de Milostivul Dumnezeu
după puterea fiecăruia, ca Unul care ştie puterile noastre. El, care
este Creatorul cerului şi al pământului, a ştiut ce face şi toate
le-a făcut cu marea Sa înţelepciune, după cum a afirmat prorocul
David: «Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu
înţelepciunea Ta le-ai făcut; umplutu-s-a pământul de zidirea
Ta» (Psalmul 103,25)”1.
Un părinte al Bisericii a spus că „prin cei cinci talanţi
din parabolă se înţeleg cele cinci simţuri cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu, cei doi talanţi reprezintă sufletul şi trupul omului, iar
un talant simbolizează fiinţa cea una a omului. Cele cinci simţuri
i-au fost date omului ca să se folosească de ele spre mântuire.
Omul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu cu trup şi suflet, să se
îmbogăţească întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi întru fapte bune.
De asemenea, omul întreg trebuie să fie al lui Dumnezeu”2.
Din moment ce Domnul Hristos „insistă în această pildă
asupra fidelităţii active a slujitorilor, poate că nu ar trebui să ne
întrebăm prea mult ce sunt talanţii, ci fiecare creştin să devină
conştient de ceea ce a primit de la Dumnezeu şi de răspunderea
pe care i-a încredinţat-o Mântuitorul”3.
Din nefericire, există unii oameni care pretind că nu au
primit niciun dar din partea lui Dumnezeu. Acestora le răspunde
renumitul scriitor rus Lev Tolstoi într-una din scrierile sale: „Un
om nemulţumit cu ceea ce avea cârtea împotriva lui Dumnezeu,
zicând: Dumnezeu le împarte bogăţii tuturor, numai mie nu-mi
dă nimic! Cum aş putea să-mi croiesc şi eu un drum în viaţă dacă
nu am nimic? Auzindu-l, un bătrân s-a apropiat de el, l-a apucat
de mâna dreaptă, şi i-a zis: Pentru o mie de ruble ai accepta ca
această mână să-ţi fie amputată? Nu, negreşit că nu, a răspuns
1
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 171.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 171.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 206-207.

270
bărbatul. Dar mâna stângă? Nici aceea. Ai accepta ca ochii să-ţi
fie scoşi pentru zece mii de ruble? Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş
da un ochi pentru nimic în lume. Atunci bătrânul i-a spus: Vezi
ce bogăţii ţi-a dat ţie Dumnezeu? Şi tu te plângi mereu, în loc
să-I mulţumeşti”1.
„Ceea ce ne frapează în această parabolă este faptul că
stăpânul nu este la fel de darnic cu toţi slujitorii, fiindcă nu-şi
împarte avuţia cu aceeaşi generozitate. Dar, în acelaşi timp, fiecare
dintre slujitori este chemat să cultive darurile primite, punându-le
în slujba celorlalţi, pentru că cel ce l-a îngropat se înţelege că l-a
ţinut doar pentru sine, trăind în egoism şi refuzând să folosească
vreodată pe cineva cu ceva din ceea ce primise”2.
„Plecând de la faptul că Dumnezeu nu ne dă tuturor acelaşi
număr de talanţi trebuie să admitem că Dumnezeu creează
inechitatea. Oricât ar putea părea de îndrăzneaţă sau chiar
periculoasă această afirmaţie, ea corespunde întru totul realităţii.
Noi nu suntem înzestraţi în mod egal de către Dumnezeu
pentru că nu suntem la fel de buni, la fel de frumoşi, la fel de
inteligenţi, la fel de sănătoşi, la fel de dotaţi cu diferitele daruri
duhovniceşti etc., şi aceasta pentru că El nu ne-a vrut un fel
de «bancă» umană uniformă, ci a considerat diversitatea mai
folositoare şi mai interesantă decât uniformitatea. Numai omul
plânge după egalitatea startului, deşi nu ne dăm toţi silinţa
la fel, în viaţă, pentru a ajunge la timp la linia de sosire. Ne
plângem cu toţii de inegalitatea şanselor, deşi e clar că nu toţi
ne folosim de acestea la fel de bine. În această pildă, redată de
Sfântul Evanghelist Matei, din trei slujitori, numai doi şi-au

Preot Iosif Trifa, Povestiri religioase, ediţia a VI-a, Editura „Oastea


1

Domnului”, Sibiu, 2000, p. 39.


2
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., p. 148.

271
folosit talanţii, fiindcă cel cu un talant a refuzat să lucreze şi a
îngropat darul primit în pământ”1.
„Ei bine, cunoscând Dumnezeu mai dinainte că puterile şi
râvna oamenilor sunt diferite, de vreme ce ne-a lăsat liberi şi nu
ne-a programat viaţa ca unor roboţi, ne-a dăruit fiecăruia talanţi
după aceste puteri şi după râvna fiecăruia”2.
„Talanţii nu sunt împărţiţi în mod arbitrar. Cel care are
capacitatea de a folosi cinci talanţi primeşte cinci. Cel care poate
lucra doar cu doi primeşte doi. Cel care poate folosi numai un
singur talant primeşte unul. Nimeni nu trebuie să se plângă de
faptul că nu a primit mai multe daruri, deoarece Acela care a
împărţit aceste daruri este la fel de mulţumit prin dezvoltarea
talanţilor fiecăruia, indiferent dacă sunt mari sau mici. Cel căruia
i-au fost încredinţaţi cinci talanţi trebuie să înapoieze rezultatul
obţinut prin utilizarea a cinci talanţi. Cel care are doar un talant,
trebuie să înapoieze rezultatul obţinut prin folosirea unuia singur.
Dumnezeu aşteaptă rezultatele, „după cât are cineva, nu după cât
nu are” (II Corinteni 8,12)”3.
„Oricât de puţini ar fi, talanţii trebuie folosiţi. Întrebarea
care ar trebui să ne preocupe cel mai mult nu este: Cât de mult am
primit? Ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră
principală faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri este aceea
de a ne dezvolta toate capacităţile”4. „Dumnezeu îi încredinţează
fiecărui om responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine”5.
„Când a dat unora mai mult şi altora mai puţin, nu înseamnă
că cel ce a primit mai puţin a fost necinstit de Dumnezeu, căci
tot acelaşi Stăpân a dat şi unuia şi altuia. Dar Dumnezeu a ştiut

1
Ibidem, p. 149.
2
Ibidem.
3
Ellen G. White, Op. cit., p. 243.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 244.

272
cât poate să folosească şi unul, şi altul, şi mai ales ca oamenii în
lumea aceasta să fie necesari unii altora, căci dacă ar fi fost toţi la
fel, atunci n-ar mai fi trebuit să se ajute unul pe altul şi n-ar mai
fi existat nici iubire între oameni”1.
„În aparenţă, darurile pe care le primim sunt diferite: Cinci
talanţi, doi talanţi, unul singur. În realitate, ni se încredinţează
atât cât avem noi capacitatea de a primi. Şi atât cât e nevoie
în economia globală a comunităţii şi a lumii. Se dă fiecăruia
după puterea lui, conform celor afirmate şi de Sfântul Apostol
Petru: «Fiecare după darul pe care l-a primit» (I Petru 4,10).
Sfântul Apostol Pavel a scris şi el în acest sens: «Iar în ceea ce
priveşte darurile duhovniceşti, nu vreau, fraţilor, ca voi să fiţi în
necunoştinţă. Sunt felurimi de daruri duhovniceşti, dar e Acelaşi
Duh; şi sunt felurimi de slujiri, dar e Acelaşi Domn; şi felurimi
de lucrări sunt, dar Acelaşi Dumnezeu este Cel care pe toate în
toţi le lucrează. Şi arătarea Duhului i se dă fiecăruia spre folosul
tuturor. Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune; iar
altuia, cuvânt de cunoaştere, potrivit Aceluiaşi Duh; şi unuia
într-Acelaşi Duh i se dă credinţă; iar altuia, darurile vindecărilor,
într-Acelaşi Duh; unuia, faceri de minuni; iar altuia, profeţie;
unuia, deosebirea duhurilor; iar altuia, felurimea limbilor; iar
altuia, tălmăcirea limbilor. Şi pe toate acestea Unul şi Acelaşi
Duh le lucrează, fiecăruia în parte împărţindu-i după cum vrea
El. Că după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar
toate mădularele trupului, deşi multe, sunt un trup, aşa-i şi cu
Hristos. Pentru că noi toţi într-un Duh ne-am botezat, pentru ca
să fim un singur trup - fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi - şi
toţi la un Duh ne-am adăpat. Că nici trupul nu este un singur
mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Pentru că nu sunt mână,
eu nu sunt din trup, asta nu înseamnă că el nu e din trup; şi dacă
urechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi, eu nu sunt din trup, asta
1
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 171.

273
nu înseamnă că ea nu e din trup. Şi dacă tot trupul ar fi ochi,
unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar
aşa cum e, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din
ele, aşa cum a vrut El. Dacă ele toate ar fi un singur mădular,
unde-ar fi trupul? Dar aşa cum e, sunt multe mădulare, dar un
singur trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: N-am nevoie de
tine! Sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor: N-am nevoie de
voi! Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite
a fi mai slabe, ele sunt mai trebuincioase; şi pe cele ce ni se par
că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă
cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte
de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu
au nevoie. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai
multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în
trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele»
(I Corinteni 12,1 şi 12,4-25). Nu atât despre cantitatea darurilor
încredinţate este vorba, cât despre calităţile lor specifice. Fiecare
dispune de o înzestrare distinctă, de un talent particular, pe care
nu-l poate delega altora. Fructificarea a ceea ce ai primit îţi revine
în întregime. Eşti solicitat să fii un bun administrator al «harului
celui de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4,10). De altfel şi
răsplata, indiferent de greutatea darului (ducând la performanţe
fatalmente inegale), este aceeaşi: Stăpânul mulţumeşte primelor
două slugi cu exact aceleaşi cuvinte”1.
În atotştiinţa Sa, Dumnezeu cunoaşte viitorul, deci ştie
râvna şi intenţiile pe care le vor avea oamenii în viaţă, precum
şi faptele pe care le vor săvârşi, de aceea, în funcţie de ele, le
oferă darurile Sale. Dumnezeu i-a grăit în acest sens prorocului
Ieremia: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi
înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc
pentru popoare” (Ieremia 1,5). De aici constatăm că Dumnezeu
1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 179.

274
oferă talanţii în funcţie de ce va face fiecare cu ei. Niciun om
nu este trecut cu vederea, chiar dacă primeşte daruri mai puţine
sau mai mici.
„Sfântul Evanghelist Matei menţionează faptul că stăpânul
a oferit «fiecăruia după puterea lui». Deci talanţii sunt primiţi
în funcţie de capacitatea fiecăruia de a primi şi nu după bunul
plac al stăpânului. Să reţinem şi faptul că de aici reiese că
stăpânul îi cunoaşte bine pe cei cărora le oferă talanţii, de vreme
ce nu face arbitrar această împărţire”1 „şi, cu respect pentru
posibilităţile şi pentru eficacitatea personală a fiecăruia, el cere
fiecăruia dintre ei exact numai atât cât este în stare să facă”2.
„Am putea chiar să spunem că cel care a primit un singur talant
ar fi trebuit să lucreze mai puţin pentru a-l înmulţi şi ar fi avut
de restituit o sumă mai mică decât ceilalţi doi, deci, într-un
anume fel, a fost privilegiat”3.
„Şi, pentru a înţelege foarte clar mesajul pildei talanţilor,
trebuie s-o spunem foarte răspicat că Dumnezeu nu este nedrept,
chiar dacă împarte în mod inegal daruri oamenilor, deoarece
o face potrivit puterilor lor. Nu este lacom, neînţelegător ori
«aspru», cum L-a numit «sluga vicleană şi leneşă», de vreme ce
Se mulţumeşte cu lucrul înmulţit după dreptate. Şi, cu atât mai
puţin nu este rău sau nedrept, atât timp cât lasă, totuşi, şi celui
de pe urmă vreme de lucrare şi de pocăinţă ca şi celui dintâi. Da!
Dumnezeu procedează cu noi şi înţelept, şi drept, şi dovedeşte
aceeaşi bunăvoinţă şi răbdare şi cu cel leneş, ca şi cu cel care a
lucrat cu hărnicie”4.
1
Lect. Univ. Dr. Nicolae Turcan, Predică la Duminica a XVI-a după
Rusalii. Pilda talanţilor: Economie sau dar?, articol publicat în volumul:
„Cuvântul Tău este adevărul”. Predici ale teologilor clujeni la Duminicile
Octoihului, vol. I, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 133.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 205.
3
Lect. Univ. Dr. Nicolae Turcan, Art. cit., p. 133.
4
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., p. 151.

275
„Această parabolă ne adevereşte că Dumnezeu este
milostiv faţă de toţi, pentru că fiecare primeşte câte ceva în
dar. E adevărat că unora li se dă mai mult iar altora mai puţin,
dar aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că celor ce li
s-a dat mult, li se şi cere mult, iar celor cărora li s-a dat puţin,
li se cere mai puţin”1. „După cum aceştia care au numai un
talant, dacă-l vor înmulţi, vor avea plată şi cinste mare de la
Dumnezeu, aşa şi cei cu cinci talanţi, dacă nu-i vor înmulţi, vor fi
aruncaţi în muncile iadului”2. Astfel, „fiecăruia i se dă atât cât îi
trebuie pentru propria mântuire şi pentru a-i ajuta în dobândirea
mântuirii pe alţii”3.
„Toţi oamenii au talanţi primiţi prin dragostea lui
Dumnezeu, chiar şi atunci când nu ştiu bine care sunt aceştia.
Atunci când talanţii sunt echivalaţi cu talentul, lucrurile devin
mai clare, iar pilda pare a ne spune că e nevoie să ne lucrăm
talentul primit prin naştere. Sigur că noi nu ştim de la început ce
talent avem sau, dacă ştim, nu ne putem da seama cât de mare
este el, de vreme ce roadele talentului încep să fie vizibile abia
mai târziu; dar cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi cu
munca noastră, lucrurile se clarifică”4.
„Doar talanţii folosiţi se înmulţesc. Succesul nu este
rezultatul întâmplării sau al destinului, ci este lucrarea providenţei
lui Dumnezeu, răsplata credinţei şi a judecăţii mature, a virtuţii
şi a efortului perseverent. Dumnezeu doreşte să folosim toate
darurile pe care le avem şi, dacă vom face aceasta, vom primi
daruri şi mai mari. Însă Dumnezeu nu ne înzestrează în mod
supranatural cu aptitudini care ne lipsesc, ci, pe măsură ce le

1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 177.
2
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., p. 172.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 177.
4
Lect. Univ. Dr. Nicolae Turcan, Art. cit., p. 133.

276
folosim pe acelea pe care le avem, va conlucra cu noi pentru a
dezvolta şi pentru a întări fiecare capacitate a noastră”1.
„Mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu
capacitatea de a îndeplini o lucrare excelentă, realizează foarte
puţin, pentru că încearcă puţin. Prea mulţi oameni trec prin viaţă
ca şi când nu ar avea niciun scop clar pentru care să trăiască,
niciun standard de atins. Asemenea oameni vor primi o răsplată
corespunzătoare lucrării lor. Noi trebuie să fim conştienţi de
faptul că niciodată nu vom atinge un standard mai înalt decât
acela pe care ni l-am propus. Aşadar, să ne stabilim ţinte înalte şi
pas cu pas, chiar printr-un efort chinuitor, prin jertfă şi renunţare
la noi înşine, să urcăm până la capăt pe scara progresului. Să nu
ne lăsăm împiedicaţi de nimic. Situaţiile potrivnice ar trebui să
creeze o hotărâre fermă de a le învinge. Doborârea unei bariere
ne va da o abilitate şi un curaj mai mare pentru a continua”2.
Domnul Hristos spune în continuarea parabolei că „îndată,
mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi
cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi”.
„În Evanghelia după Matei nu ni se spune cum au reuşit
cei doi slujitori buni să-şi dubleze partea. Se menţionează numai
graba «îndată» cu care ei au pornit la fructificarea talanţilor
pe care i-au primit. În schimb, în pilda prezentată de către
Sfântul Evanghelist Luca, este menţionată clar ca activitate
neguţătoria”3.
Mântuitorul spune mai departe: „Iar cel ce luase un
talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul
stăpânului său”.
În schimb în Evanghelia după Luca citim că unul dintre
slujitori „a păstrat mina într-un ştergar”.
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 265.
2
Ibidem, p. 245.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 206.

277
„Potrivit legii rabinice, îngroparea era privită ca fiind cea
mai bună asigurare contra furtului. Oricine îngropa un amanet sau
o cantitate de metal preţios imediat după primirea lor, era absolvit
de răspundere. Pe de altă parte, dacă cineva lega banii încredinţaţi
într-o ţesătură, el devenea responsabil şi trebuia să dea socoteală
de orice pierdere care ar fi intervenit prin grija insuficientă a
banilor încredinţaţi”1. „Astfel, slujitorul care «a păstrat mina
într-un ştergar» s-a purtat cu o lipsă de răspundere de neiertat,
neglijând cea mai elementară măsură de siguranţă”2.
Slujitorul cu un singur talant nu l-a fructificat, ci l-a îngro-
pat, făcându-l nelucrător. „La această slugă rea este vorba nu atât
de lenea propriu-zisă, cât de un fel de fatalism religios şi oriental.
Dacă Dumnezeu poate totul, fără ajutorul oamenilor, de ce să
se mai pună şi ea la treabă? Evanghelia ne lasă să înţelegem cât
de mare este pericolul unei astfel de mentalităţi, conform căreia
harul face inutil orice efort personal”3.
„Dacă iconomul nedrept se îndoia de întoarcerea stăpânului,
adică de însăşi realitatea acestuia; dacă fecioarele cele nebune nu
prevăzuseră lungimea aşteptării şi necesitatea unei provizii de
untdelemn, acest slujitor rău n-a făcut nimic pentru că ştia foarte
bine că stăpânul său va reveni în curând şi socotea că acesta va
putea să-şi apere mai bine interesele decât o putea face o sărmană
slugă. Ce nevoie să mai încerce şi el să facă ceva? Din Evanghelia
de la Matei înţelegem că şi în vremea Domnului Hristos erau unii
oameni cu o astfel de mentalitate; aşa erau cei ce credeau că este
destul să zică «Doamne, Doamne, pentru a intra în Împărăţia
cerurilor» (Matei 7,21)”4.

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 131.
2
Ibidem, p. 67.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 207.
4
Ibidem.

278
„Este aici numai lene, numai nepăsare? Evanghelia ne
spune că este mai mult decât atât. Înainte de lene, care este ea
însăşi un mare păcat, este viclenie: «Slugă vicleană şi leneşă»
- i Se adresează Stăpânul unui astfel de om, care se amăgeşte
crezând că-L poate înşela şi pe Dumnezeu”1.
„Este evidentă lipsa de dragoste a acestui slujitor pentru
stăpânul său, deşi ideea nu este exprimată în mod explicit în
parabolă. Din atitudinea lui lipseşte acel imbold grabnic pe care-l
manifestă ceilalţi doi slujitori şi care-şi are izvorul în dragostea
pentru stăpân, în dorinţa de a-i plăcea acestuia”2.
„Tocmai slujitorul care primise darul cel mai mic şi-a lăsat
talantul nefolosit. Aici este adresat un avertisment pentru toţi
cei care consideră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de
îndatorirea de a-I sluji lui Dumnezeu. Ei spun că dacă ar putea
realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie, dar pentru că li
s-au încredinţat doar lucrări mici, ei se consideră îndreptăţiţi să nu
facă nimic. Ei greşesc în această privinţă. Prin oferirea darurilor,
Dumnezeu pune la încercare caracterul slujitorilor Săi. Omul
care a neglijat să-şi folosească talantul a dovedit că este un rob
necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanţi, el i-ar fi îngropat aşa
cum l-a ascuns în pământ pe cel pe care l-a avut. Modul greşit în
care a folosit acel singur talant a dovedit că dispreţuia darurile lui
Dumnezeu”3. Acest lucru este foarte evident în Evanghelia după
Luca, unde toţi slujitorii au primit câte o mină, dar sluga leneşă
„a păstrat mina într-un ştergar”.
„Domnul Hristos a spus: «Cel ce este credincios în foarte
puţin şi în mult este credincios» (Luca 16,10). Adesea, importanţa
lucrurilor mici este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici,
dar ele au o contribuţie însemnată în adevărata disciplină a vieţii.
1
Ibidem, p. 208.
2
Ibidem.
3
Ellen G. White, Op. cit., p. 267.

279
În realitate, în viaţa creştină nu există niciun lucru neesenţial”1,
„fiindcă cel ce va păzi toată Legea, dar o va călca într-un singur
loc, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2,10). De
aceea, vorbind despre Lege, Mântuitorul le-a spus fariseilor:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială
din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile cele mai
grele ale Legii: Dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia
să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23,23).
„Stăpânul plecat despre care se vorbeşte în această parabolă
Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Când va veni a doua oară, la
Parusie, El ne va cere socoteală cu privire la felul în care am
pus în lucrare şi am înmulţit talanţii pe care ni i-a încredinţat.
Deşi aplicarea însăşi lipseşte în textul evanghelic, aspectele ei
de bază sunt clar sugerate de expresiile care arată răsplata sau
pedeapsa: «Intră întru bucuria domnului tău»; şi: «Pe sluga
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor». În aceste expresii nu mai
este vorba despre o răsplată pământească sau despre o pedeapsă
trecătoare. Cel care vorbeşte astfel nu mai este stăpânul bogat
de la începutul pildei, ci Hristos Judecătorul. Este, deci, limpede
cine este Stăpânul şi cine sunt slujitorii”2.
Mântuitorul continuă parabola: „După multă vreme a
venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi
apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci
talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci
talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te
voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel
cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi
talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună
1
Ibidem.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 206.

280
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.
În Evanghelia după Luca citim: „Şi a venit cea dintâi
slugă, zicând: Doamne, mina ta a adus încă zece mine. Şi
i-a zis stăpânul: Bine, slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost
credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi. Şi a venit a doua,
zicând: Mina ta, Doamne, a adus încă cinci mine. Iar el i-a zis şi
acesteia: Să ai şi tu stăpânire peste cinci cetăţi”.
„Vremea cea multă, în care stăpânul a lipsit din mijlocul
slugilor, este timpul de când Domnul Hristos S-a înălţat cu trupul
la cer şi până în ziua Judecăţii de Apoi, când El va veni din
nou. Atunci se va arăta cu mare slavă şi cu toţi sfinţii îngeri şi
va începe judecata cu slugile Sale, pentru talanţii pe care i-a
dat fiecăruia. Cei ce au lucrat bine şi au făcut neguţătorie bună,
înmulţindu-I talanţii, vor fi fericiţi şi vor lua răsplată mare.
Acum însă El ne aşteaptă, ne rabdă răutăţile şi nădăjduieşte să
ne întoarcem la pocăinţă până va veni El. Dar noi greşim şi El
tace ca şi cum n-ar şti. Noi nu ne oprim de la păcate şi nu vrem să
lucrăm pentru mântuirea sufletului nostru; stăm în lenea aceasta
sufletească şi trupească ce este păcat de moarte”1.
Dacă în Evanghelia după Matei, slujitorii cei buni au
dublat talanţii primiţi, în Evanghelia după Luca un slujitor a
câştigat de zece ori mai multe mine decât primise, iar altul de
cinci ori mai multe.
„Slujitorii care au înmulţit talanţii (minele) nu şi-au asumat
niciun merit pentru acest fapt. Talanţii pe care i-au avut le fuseseră
daţi. Ei au câştigat alţi talanţi, dar dacă nu ar fi avut depozitul
iniţial, nu ar fi câştigat nimic. Aceste slugi au considerat că nu
au făcut altceva decât ceea ce erau datoare să facă. Cu toate

1
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Op. cit., pp. 172-173.

281
acestea, când se întoarce acasă, stăpânul îi laudă pe slujitori şi îi
răsplăteşte, ca şi când meritul le-ar aparţine în totalitate”1.
„Virtuţile pentru care slugile bune şi credincioase sunt
tratate cu mărinimie sunt creativitatea şi curajul de a risca. Creati-
vitatea presupune capacitatea de a transforma simpla achiziţie în
câştig. Darul se întregeşte, devine funcţional, prin ceea ce poţi
adăuga valorii lui, adică prin dimensiunea lui roditoare. Aceasta
este una dintre provocările decisive ale vieţii spirituale. Învăţătura
de credinţă a Bisericii nu ţi se dă ca o doctrină oarecare, ca un
bloc îngheţat de sentinţe definitive, care trebuie împlinite în mod
automat, ci este nevoie de veghere, de lucrare intimă, de libertatea
şi forţa de a încerca să înţelegi adevărul revelat în aşa fel încât
el să te pătrundă în chip fertil, să te transforme. Evident, a lucra
îndrăzneţ cu mesajul Evangheliei este o întreprindere riscantă.
Poţi deraia, poţi inventa pogorăminte acomodante, poţi sfârşi
prin a impune adevărului, în mod interesat, limitele propriei tale
inaptitudini sau fantezii. Dar, după învăţătura parabolei, riscul
este, chiar şi în aceste condiţii, preferabil conservării hapsâne”2.
„Nu este acesta, oare, raportul între Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie? Sfânta Tradiţie este ceea ce ni se dă în plus,
prin creativitatea şi îndrăzneaţa înţelepciune a Sfinţilor Părinţi.
Revelaţia este un dar, iar Sfânta Tradiţie este preluarea şi transmi-
terea continuă, multiplicată, a darului. Ea se dă celui ce are deja,
adică celui ce deţine deja Sfânta Scriptură, după cum Legea cea
Nouă se dă celui care are deja Legea cea Veche. La fel - par să
spună Evangheliile - opacitatea celor care, respectând Legea
cea Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii
celei Noi stă sub primejdia paraliziei spirituale, a unui imobilism

1
Ellen G. White, Op. cit., p. 272.
2
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 179-180.

282
letal. Nici adepţii Legii celei Noi nu sunt însă scutiţi de această
primejdie, dacă se conformează crispat preceptelor ei”1.
„Lauda şi răsplătirea celor doi slujitori credincioşi şi
harnici sunt exprimate, pentru fiecare în parte, în exact aceiaşi
termeni: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai
fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria
domnului tău»”2. „Ce vrea să spună Domnul Hristos prin
aceste cuvinte? Acestea înseamnă că toate darurile primite de
la Dumnezeu în lumea aceasta, fie cât de multe, sunt puţin faţă
de binecuvântările ce-i aşteaptă pe cei ce au împlinit poruncile
lui Dumnezeu în veacul de apoi, fiindcă Sfântul Apostol Pavel
a scris că: «Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu
le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (I Corinteni 2,9). Cea mai
mică strădanie care poartă pecetea dragostei de Dumnezeu va
fi răsplătită împărăteşte. Pentru puţinul îndurat în această viaţă
întru ascultare de Dumnezeu, pentru puţinul făcut pentru sufletul
său, omul va fi încununat cu atâta slavă cum n-au avut, nici
n-au visat, toţi regii pământului”3, iar această răsplătire îi
produce bucurie lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune în continuarea parabolei: „Apropiindu-
se apoi şi slujitorul care primise un talant, a zis: Doamne, te-am
ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de
unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns
talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând
stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de
unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea
deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce

1
Ibidem, pp. 180-181.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 207.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 174.

283
este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui
ce are zece talanţi”.
În Evanghelia după Luca citim: „A venit şi cealaltă slugă,
zicând: Doamne, iată-ţi mina, pe care am păstrat-o într-un
ştergar, că m-am temut de tine, pentru că eşti om aspru; iei
ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat. Şi i-a zis stăpânul: Din
cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană! Ai ştiut că sunt om
aspru, că iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci, de ce
n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi
luat cu dobândă. Şi le-a zis celor care stăteau de faţă: Luaţi de la
el mina şi daţi-o celui care are zece mine. Şi ei i-au zis: Doamne,
acela are zece mine”.
„Din cuvintele slugii leneşe constatăm că aceasta în loc de
scuze pentru lipsa sa de activitate, îl acuză pe stăpânul său”1.
„Când s-a întors stăpânul, «după multă vreme», sluga leneşă
i-a adus ceea ce primise, adică un talant (o mină), dar nu şi vreo
roadă a efortului propriu. Primii doi slujitori au fost lăudaţi şi
răsplătiţi, iar ultimul a fost aspru mustrat şi pedepsit”2. „Acesta
a venit cu scuza neconvingătoare că, dintr-un exces de prudenţă,
n-a dat nicio întrebuiţare banilor încredinţaţi lui, deoarece
cunoştea lăcomia stăpânului său şi s-a temut ca nu cumva, dând
greş în încercarea de a înmulţi banii, să-şi atragă asupra sa mânia
stăpânului său, care şi-ar fi văzut în acest fel banii pierduţi”3.
Stăpânul însă nu era deloc lacom, ci chiar foarte generos,
pentru că el şi-a împărţit propria avere slujitorilor săi şi nu a cerut
nimic înapoi, dar pe bună dreptate a vrut să vadă cum au utilizat
slugile darul primit.
Când s-a întors acasă stăpânul nu a cerut înapoi talanţii
(minele) oferiţi slujitorilor care i-au înmulţit, nici profitul obţinut
1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 185.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 206.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 67.

284
de aceştia, ci le-a lăsat lor, lăudându-i şi răsplătindu-i. În privinţa
celui care şi-a îngropat talantul (a păstrat mina într-o ştergură)
situaţia este total diferită, pentru că stăpânul a pedepsit sluga
respectivă, dar i-a luat înapoi şi ceea ce i-a încredinţat, însă nu a
păstrat pentru sine talantul (mina), ci l-a oferit celui care a lucrat
şi a câştigat mai mult, dovedindu-şi încă o dată generozitatea.
„Mulţi dintre cei care evită să-şi folosească talantul primit
se scuză, motivând că nu sunt capabili pentru aceasta. Dar oare
Dumnezeu i-a făcut să fie incapabili? Nicidecum. Incapacitatea
lor este rezultatul propriei inactivităţi şi ei aleg în mod deliberat
să rămână în această stare”1.
„Stăpânul i-a spus slujitorului său: «Slugă vicleană şi
leneşă». Cum se va fi făcut ea «vicleană» în raport cu stăpânul,
atât timp cât n-a făcut nimic nesincer faţă de el? «Viclenia» se
referă aici la lipsa de activitate, prin care slujitorul a crezut că
poate dobândi pe mai departe binefacerile stăpânului şi în stare
de pasivitate. Cu alte cuvinte, a încercat să fie egal cu cei ce au
lucrat, cu cei activi, cu cei ce s-au ostenit, într-un anume fel, cu
ceea ce li s-a încredinţat. Aceasta este raţiunea pentru care la
apelativul «viclean» este adăugat şi cel de «leneş»”2.
„O oarecare dificultate apare în momentul în care stăpânul
pare să aprobe ideea pe care o avea despre el slujitorul. Acesta din
urmă îi zice: «Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri
unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat». Stăpânul
îl aprobă, lăsând însă deoparte cuvântul «aspru». Aceste cuvinte
nu fac însă decât să exprime ideea că Dumnezeu aşteaptă ca
şi noi să ne facem partea de lucru ce ne este rânduită. El este
atotputernic, dar nu şi «aspru». Puterea Lui nu striveşte efortul
şi responsabilitatea omului, ci, dimpotrivă, le suscită”3.
1
Ellen G. White, Op. cit., p. 276.
2
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., pp. 184-185.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 208.

285
„O altă dificultate este menţionarea zarafilor (cămătarilor).
Dacă slujitorul ducea talantul (mina) său la cămătari, n-ar fi fost
tot atât de leneş? Acest detaliu arată că stăpânul ar fi apreciat şi
acest minimum de purtare de grijă pentru darul oferit. Slujitorul
cel necredincios n-a făcut însă nici măcar atât”1.
Cu siguranţă că stăpânul nu aştepta de la slujitorul care a
primit un talant să câştige cât ceilalţi doi, însă acesta i-a înşelat
întru totul încrederea, îngropând talantul, nedându-i posibilitatea
de a rodi. El era genul de om care aşteaptă să primească cât mai
mult, dar el să nu facă nimic.
În schimb în pilda prezentată de Sfântul Evanghelist Luca
este firesc ca stăpânul să fi avut aşteptări similare de la toţi cei
zece slujitori, fiindcă tuturor le-a oferit câte o mină, adică aceeaşi
sumă de bani.
Prin atitudinea şi cuvintele sale, slujitorul leneş a dovedit
că desconsideră darul primit şi nesocoteşte dorinţa stăpânului de
a-l folosi în vreun fel.
„Oare cum vor fi înţeles ascultătorii Domnului Hristos
această parabolă? Mai ales ce vor fi gândit ei despre sluga
care şi-a îngropat talantul (a păstrat mina într-o ştergură)?
Vor fi crezut ei că este vorba despre poporul iudeu, căruia
îi fusese încredinţat atât de mult, dar care n-a folosit deloc
încrederea acordată? Se vor fi gândit ei la farisei, care au căutat
să-şi asigure progresul spiritual printr-o cât mai scrupuloasă
respectare a literei Legii, dar care, prin egoista lor exclusivitate
şi-ar fi făcut religia fără valoare? Am văzut deja că ascultătorii
Mântuitorului se vor fi gândit, în primul rând, la conducătorii
lor religioşi”2, cărora Domnul Hristos le-a spus: „Vai vouă,
cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia

1
Ibidem.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 67.

286
cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe
cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13).
În Evanghelia după Luca „cei doi slujitori care au adus
câştig sunt răsplătiţi cu responsabilităţi sporite, pentru că sunt puşi
stăpâni peste cetăţi, însă când cei de faţă au auzit cuvintele: «Luaţi
de la cel leneş mina şi daţi-o celui care are zece mine» şi-au
exprimat deschis nemulţumirea faţă de o astfel de hotărâre, pentru
că i-au spus stăpânului: «Doamne, acela are zece mine»”1.
„Atât răsplătirea celui mai harnic slujitor cu încă o mină,
cât şi obiecţiunea celor de faţă că acesta primise deja zece mine,
n-au niciun sens după ce el a fost numit conducător peste zece
cetăţi”2, însă arată aprecierea şi generozitatea stăpânului, precum
şi invidia celorlalţi slujitori din anturajul acestuia.
Ca o concluzie la cele întâmplate, Domnul Hristos spune
în continuarea parabolei: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va
prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua”.
„Aceste cuvinte ale Mântuitorului rezumă perfect conţinutul
pildei: La Judecata de Apoi, cel ce are, adică cel care a fost
credincios în lucrurile mici ale vieţii pământeşti, va primi o mare
răsplată; iar cel ce nu are, adică cel care a fost necredincios şi
leneş, va fi aspru pedepsit. Dar, înainte de Judecată, cuvântul se
împlineşte încă aici, pe pământ”3.
Parabola se încheie prin sentinţa stăpânului: „Iar pe sluga
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
„Deosebirea dintre primele două slugi şi cea de-a treia
este diferenţa dintre adepţii care se supun cu bucurie însărcinării
primite, cu o anumită vervă procedurală, şi cei care o fac de
frică, preocupaţi numai de siguranţa lor personală. Cei ce au
1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., pp. 112-113.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 65.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 208.

287
înmulţit talanţii (minele) au acţionat pentru profitul altuia, care
a devenit al lor. Cel ce a îngropat talantul s-a gândit numai la
siguranţa lui, la obţinerea maximei certitudini pe principiul
minimei rezistenţe. Cei ce au înmulţit talanţii (minele) sunt
invitaţi să intre în spaţiul sărbătoresc al răsplăţii, să treacă,
aşadar, din afară înăuntru. Dimpotrivă, sluga leneşă este azvâr-
lită în «întunericul cel mai din afară»”1.
Când a luat această decizie stăpânul nu a fost rău, pentru că
sluga s-a osândit singură, primind ceea ce merita.
„Prin caracterul pe care şi-l formează cei leneşi, ei suportă
consecinţele unei astfel de sentinţe. Continua folosire greşită a
talanţilor lor va face să înceteze definitiv în ei lucrarea Sfântului
Duh, care este singura lor lumină. Hotărârea: «Iar pe sluga
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară» pune
sigiliul Cerului asupra alegerii pe care au luat-o ei înşişi pentru
veşnicie”2.
„Cel ce nu-şi înmulţeşte talantul - atât cât i-a fost dat - se
va tăia şi se va arunca în foc ca un pom sterp. Dumnezeu, pentru
care oamenii sunt pomi de mare preţ, va face cu ei ceea ce face
un gospodar bun cu pomii care au fost în zadar îngrădiţi, curăţaţi
şi săpaţi la rădăcină”3.
„Să învăţăm din această parabolă că avem cu toţii un Stăpân
Care, chiar dacă nu Şi-a împărţit avuţia în mod egal slujitorilor
Săi, i-a chemat, totuşi, deopotrivă la lucrare, pe fiecare după
puterile lui şi, mai ales, a cerut socoteală fiecăruia după dreptate
atunci când S-a întors. Să luăm aminte că ne-am născut fiecare cu
un rost pe pământ şi cu o misiune sfântă, şi că nu avem dreptul
să ne ignorăm nici calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, nici

1
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 181.
2
Ellen G. White, Op. cit., p. 276.
3
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., pp. 172-173.

288
pe aceea de colaboratori la lucrarea Sa sfântă, dar nici pe aceea
de responsabili pentru tot ceea ce am lucrat în viaţă”1.
Nu contează câţi talanţi am primit fiecare dintre noi,
important este să nu irosim darurile primite, ci să lucrăm „ca
slujitori ai lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu,
slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului, şi nu ca oamenilor”
(Efeseni 6,6-7).

1
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Op. cit., p. 151.

289
Pilda seminţei

„Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă


sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua,
şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum, pentru că
pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu
deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că
a sosit secerişul” (Marcu 4,26-29).
„Parabola seminţei dezvăluie faptul că Dumnezeu acţio-
nează în permanenţă în lumea naturii. Sămânţa conţine un
principiu de germinare pe care l-a sădit în ea Însuşi Dumnezeu.
Totuşi, dacă ar fi lăsată singură, sămânţa nu ar avea nicio putere
de a răsări. Omul îşi are partea sa de îndeplinit pentru a contribui
la creşterea seminţei. El trebuie să pregătească pământul,
îmbunătăţindu-i calitatea, iar apoi să semene sămânţa. După
aceea, trebuie să îngrijească plantele cultivate. Dar există un
punct dincolo de care el nu mai poate face nimic. Nici puterea,
nici înţelepciunea omului nu sunt capabile să facă planta vie să
răsară din sămânţă. Deşi trebuie să depună toate eforturile de care
dispune, până la limita posibilităţilor sale, totuşi omul depinde
în continuare de Dumnezeu care a stabilit întregul proces, de la
semănare până la seceriş, legând între ele toate etapele, prin legă-
turile minunate ale puterii Sale nelimitate”1.
„În sămânţă există viaţă, în sol se află putere, dar dacă nu
este exercitată o putere nemăsurată, zi şi noapte, sămânţa nu
va aduce niciun rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul
însetat şi de soarele care să ofere căldură. Numai Creatorul care
a sădit viaţa în interiorul seminţei este Cel care o poate chema la
1
Ellen G. White, Op. cit., pp. 41-42.

290
existenţă. Fiecare sămânţă încolţeşte şi fiecare plantă creşte numai
prin puterea lui Dumnezeu”1.
„Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinţei. Semă-
nătorul nu este în stare să înţeleagă taina germinării şi a creşterii
seminţei, dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu
pentru a face vegetaţia să crească. Atunci când împrăştie sămânţa,
semănătorul pare să risipească grâul valoros, care ar fi putut
asigura pâinea pentru familia lui, dar el nu face altceva decât să
renunţe la un bine prezent, pentru o răsplată viitoare mai mare. El
aruncă sămânţa, aşteptându-se să o culeagă înapoi însutit, printr-o
recoltă bogată”2.
„Germinarea seminţei reprezintă începutul vieţii spirituale,
iar dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creşterii în
viaţa duhovnicească”3.
Dacă aprofundăm sensul acestei parabole, Domnul
Hristos se referă aici la „raportul dintre cele două registre ale
timpului, cu care se împleteşte (sau ar trebui să se împletească)
viaţa celui care aşteaptă. Ni se vorbeşte, pe de o parte, despre
marele ciclu al însămânţării şi al recoltei, un ciclu care evocă
relaţia dintre început şi sfârşit, dintre originea fertilă şi
apoteoza apocaliptică, dintre prima carte a Sfintei Scripturi
şi cartea ei ultimă. Pe fundalul cosmic al acestui spectacol se
desenează, pe de altă parte, ciclul minor al vieţii cotidiene, al
destinului individual: Ciclul zilei şi al nopţii, al somnului şi al
stării de veghe. Cel dintâi ciclu, care descrie traseul dintre Alfa
şi Omega, are o amploare de natură să-l facă imperceptibil.
Nu-l putem măsura. Nu trăim în desfăşurarea lui. E de observat,
de altfel, că, între cele două capete ale lui (care, de fapt, se
suprapun, căci sfârşitul e deja prezent în episodul inaugural,
1
Ibidem, p. 42.
2
Ibidem, p. 43.
3
Ibidem.

291
aşa cum recolta e deja prezentă în sămânţă), intervalul e obscur
şi incontrolabil. La suprafaţa acestui interval se află istoria,
care însă nu se legitimează şi nu se explică decât prin ceea
ce se petrece în ascunsul ei. Acolo, în ascuns se face istoria.
Realitatea nu este decât camuflajul unei subterane germinative,
chipul exterior al unui proces de coacere, cu alte legi şi alte
orizonturi decât cele presupuse îndeobşte. Dincolo de istoria
factuală sau, mai exact, dincoace de ea, are loc evoluţia
unei virtualităţi spre propria ei actualizare: Parcursul, plin
de consecinţe, al unei însămânţări. Dacă te situezi strict în
perimetrul temporal al ciclului mic, nu poţi vorbi de un sens
al istoriei, cum nu poţi vorbi de sens în general. Sensul se
construieşte după o regulă strictă, dar inefabilă. Nu îl dai, ci
participi la constituirea lui, chiar dacă, asemenea semănătorului,
nu ştii cum. Sensul istoriei şi al universului creat nu poate
fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit.
E ceva de creditat. Iar formula revelată a acestui credit este
Împărăţia lui Dumnezeu şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce
ni se cere este să credem în această perspectivă şi să aşteptăm
împlinirea ei. Ni se cere să introducem în ciclul secund al
vieţii noastre - repetitiv şi, ca atare, previzibil -dimensiunea
ciclului mare: Altfel spus, să cultivăm încrederea şi răbdarea.
Aceasta este înţelepciunea agricultorului. În primul rând el
are încredere în dezvoltarea autonomă a seminţei, deşi nu o
pricepe şi nu o poate influenţa, iar în al doilea rând ştie să
trăiască aşteptând, să doarmă şi să se trezească destins, ca unul
care nu se îndoieşte de legătura inevitabilă dintre semănat şi
seceriş. Între clipa decisivă a însămânţării şi clipa de neevitat
a culesului este spaţiul libertăţii sale. O libertate care nu poate
face abstracţie de ritmurile naturii (ziua şi noaptea), dar o
libertate în al cărei subsol se mişcă lent şi ascuns o întreagă
cosmogonie. Încredere, răbdare şi ritm, aceasta este tehnica

292
de aşteptare a ordinii finale. Aceasta este respiraţia libertăţii
omeneşti. Ea nu are nimic de-a face nici cu zelul insomniac,
nici cu vreo amorţeală utopică”1.
„Parabola vorbeşte, prin urmare, despre două feluri de
timp: Timpul mare, ceresc, al arcului dintre început şi sfârşit,
şi timpul mic, pământesc, al cadenţei zilnice. Timpul cel mare
nu este la capătul timpului mic, nu este revărsarea viitoare a
efemerului în eternitate. Timpul mare lucrează deja, nevăzut,
dar sigur, la temelia timpului mic. Cu alte cuvinte, el este deja
prezent. Problema este că, în mod obişnuit, noi nu suntem
prezenţi în el. Conştiinţa comună trăieşte doar într-o jumătate
a timpului şi crede că această jumătate este tot timpul, timpul
întreg. Timpul lumii ascunde timpul Împărăţiei, adică timpul
mare. Evidenţa istorică dislocă inevidenţa eshatologică. Or,
parabolele Domnului Hristos îşi propun tocmai să reaşeze
conştiinţa individuală în cadrele timpului total. Nu să anuleze
imediatul, ci să-l reaşeze şi să-l dezlege. Prezentul devine mai
adevărat dacă este trăit de la o anumită depărtare, dacă se decu-
pează pe un fundal de inactualitate. Cine trăieşte prezentul doar
ca prezent, fără dimensiunea seminală a timpului mare, fără o
referinţă constantă la timpul Împărăţiei, încetează să mai fie o
prezenţă, adică îşi lasă prezentul nelocuit. Ca un agricultor care,
culcându-se şi trezindu-se automat, fără să fi semănat nimic,
devine o simplă vieţuitoare în metabolismul propriei ogrăzi”2.
„Cea mai bună investiţie a libertăţii în intervalul dintre
început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a uni timpul zilei
cu timpul Împărăţiei, timpul care ţi s-a dat, cu Dumnezeu, Care
ţi-a dat timpul. Trebuie, aşadar, să trăieşti simultan în cele două
registre ale timpului: Timpul tău, în care eşti singur, şi timpul lui
Dumnezeu, în care eşti însoţit. A te raporta la timpul Împărăţiei
1
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 144-146.
2
Ibidem, pp. 146-147.

293
înseamnă a trăi deopotrivă viaţa agricultorului şi a seminţei, a te
redefini, clipă de clipă, în termenii posibilului tău, a contempla
fiecare zi ca pe latenţa unei încolţiri”1.
„O distincţie lămuritoare în perimetrul temporalităţii o
face Giorgio Agamben, într-un scurt eseu intitulat «Biserica şi
Împărăţia». Ne mişcăm, deopotrivă, în trei registre ale timpului:
Timpul cronologic (liniar, omogen, potenţial infinit), timpul
apocaliptic (timp al sfârşitului timpului, al ultimei zile, al mâniei)
şi timpul mesianic, care se situează în desfăşurarea timpului
cronologic, dar se defineşte printr-o constantă raportare la timpul
apocaliptic. Timpul mesianic este o transformare calitativă a
timpului trăit, un fel de a traversa ziua de azi din perspectiva zilei
care va veni. Cu alte cuvinte, el implică asumarea vremelniciei
ca vremelnicie, parcurgerea ei ca pe un interval care există şi
nu există, ca pe un real secund, fără altă consistenţă ontologică
decât aceea pe care i-o dă disoluţia lui finală. Timpul mesianic
este timpul aşteptării”2.
„În acest sens, Giorgio Agamben citează un pasaj tulbu-
rător dintr-o epistolă a Sfântului Apostol Pavel: «Pe aceasta
v-o spun, fraţilor: Că de-acum vremea se scurtează, aşa că şi
aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng,
ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar
bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi cei ce se
folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci
chipul lumii acesteia trece» (I Corinteni 7,29–31). Regula vieţii
în vremelnicie, spune Agamben, pornind de la textul paulin, este
viaţa ca şi cum nu este viaţă adevărată, viaţă întreagă. Aceasta
este regula însăşi a aşteptării”3.

1
Ibidem, pp. 147-148.
2
Ibidem, p. 148.
3
Ibidem, pp. 148-149.

294
Pilda samarineanului milostiv

„Un învăţător de Lege s-a ridicat, ispitindu-L pe Iisus şi


zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Iar Iisus i-a zis: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el,
răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din
tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a
zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se
îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la
Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi
l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut
pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi,
văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său,
l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi,
scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce
vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre
aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi
fă şi tu asemenea” (Luca 10,25-37).
Întrucât Domnul Hristos îi mustra pe farisei, dar şi pe
ceilalţi evrei care erau rătăciţi de la credinţa cea adevărată sau
greşeau în manifestarea credinţei lor, pentru a-i îndrepta, aceştia
încercau prin întrebări viclene să-L ispitească pe Mântuitorul,
„ca să-I găsească vină” (Luca 6,7). Dar „Iisus cunoscându-le

295
vicleşugul, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?” (Matei
22,18) şi prin răspunsuri înţelepte i-a lăsat fără replică pe farisei şi
pe saduchei. „Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au
adunat laolaltă şi I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt
drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii
dregătorului” (Matei 22,34 şi Luca 20,20). După ce Mântuitorul
i-a trimis de probă pe cei şaptezeci de ucenici la propovăduire şi
aceştia s-au întors bucuroşi, zicând: „Doamne, şi demonii ni se
supun în numele Tău” (Luca 10,17), un învăţător de Lege a venit
la Domnul Hristos şi L-a întrebat ce este dator să facă pentru a
moşteni viaţa de veci.
În urmă cu două mii de ani „un învăţător de Lege era teolog
şi jurist. Legea impunea o astfel de pregătire”1. „Un învăţător
de Lege era un personaj sus-pus, foarte important în ierarhia
valorilor vremii, o autoritate în interpretarea Scripturii, o instanţă
care pronunţa verdicte infailibile în materie de legislaţie civilă
şi teologică, şi, desigur, şi în problemele morale. Era probabil
ceva mai mult decât un profesor mare din vremea noastră,
fiindcă putea avea şi o funcţie în ierarhia templului. Este posibil
chiar ca cel care L-a interpelat pe Domnul Hristos să fi avut o
oarecare notorietate în opinia publică, să fi fost un om influent în
conştiinţele concetăţenilor săi”2.
„Ca un teolog învăţat să-l întrebe pe un laic despre calea
spre viaţa veşnică era un fapt tot atât de neobişnuit în urmă cu
două mii de ani, pe cât ar fi şi în zilele noastre. Explicaţia proba-
bilă este aceea că învăţătorul de Lege fusese tulburat în conştiinţă
de propovăduirea Domnului Hristos”3.
Cu toate acestea, învăţătorul de Lege nu era sincer în
demersul lui, pentru că din moment ce el îi învăţa pe alţii Legea
1
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 165.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 381.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 242.

296
ştia prea bine ce avea de făcut pentru a dobândi viaţa de veci.
Dorinţa lui însă era aceea de a-L ispiti pe Mântuitorul, fapt
consemnat dealtfel de Sfântul Evanghelist Luca.
„Învăţătorul de Lege I-a adresat Domnului Hristos aceeaşi
întrebare ca şi tânărul bogat: «Învăţătorule, ce să fac ca să
moştenesc viaţa de veci?» (Luca 18,18). Pe amândoi, Mântuitorul
i-a trimis la poruncile dumnezeieşti. Dar dacă tânărului bogat i-a
reamintit El Însuşi unele dintre porunci, învăţătorului de Lege
- probabil tocmai pentru că avea această calitate - Domnul i-a
cerut să spună el însuşi ce este scris în Lege privitor la condiţiile
moştenirii vieţii veşnice”1.
„Iar Iisus i-a zis: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”.
„Prima întrebare ar vrea să spună: «Ştii ce scrie Legea
despre aceasta?», iar a doua: «Cum citeşti şi cum înţelegi cele
scrise?»”2.
Fiind adresată unui învăţător de Lege, prima întrebare ar
fi de prisos, însă a doua este de mare însemnătate, fiindcă pentru
evrei cunoaşterea, înţelegerea corectă şi împlinirea Legii Vechi
ofereau garanţia dobândirii vieţii de veci.
„Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta
şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
„Învăţătorul de Lege I-a răspuns Mântuitorului enunţând,
alăturate, două porunci: cea a iubirii lui Dumnezeu (Deuteronom
6,5) şi cea a iubirii aproapelui (Levitic 19,18)”3, „făcând imediat
dovada că îşi merita titlul de învăţător de Lege”4.
„De altfel, după mărturia Sfinţilor Evanghelişti Matei
şi Marcu, Domnul Hristos Însuşi a alăturat cele două porunci

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 274.
2
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 265.
3
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 274.
4
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 382.

297
şi le-a prezentat ca o sinteză a întregii Revelaţii vechitesta-
mentare: «Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe
Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în
Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta
este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta:
Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două
porunci se cuprind toată Legea şi prorocii»” (Matei 22,35-40
şi Marcu 12,28-31)”1.
„Învăţătorul de Lege trebuie să fi ştiut şi el că, deşi cunoştea
Legea şi profeţii, nu era de ajuns. Vi se pare simplu când auziţi:
«Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi?».
Cred că vi se pare simplu. Şi mie mi se pare simplu, dar de fapt
este foarte complicat. Ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu?
Să iubeşti ceva ce nu vezi? Dumnezeu este spirit. Cu Dumnezeu
ai legătură numai prin rugăciune. Cu Dumnezeu nu te întâlneşti
faţă către faţă. Dumnezeu n-are nicio nevoie. Dumnezeu nu-ţi
cere ajutorul. Şi atunci ce înseamnă: «Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău?»”2.
„Ca să înţelegem cât de cât ce înseamnă aceasta, trebuie
să ne ducem la conţinutul întregii fraze: «Să-L iubeşti din tot
cugetul tău şi din toată inima ta». Adică, în primul rând, să
recunoşti că există. Gândirea ta, logica ta să recunoască în chip
permanent existenţa lui Dumnezeu, iar inima ta să fie ca şi cum ar
fi permanent în faţa lui Dumnezeu. Adică inima ta să-L simtă, iar
mintea ta să gândească numai binele şi să-l facă. Aşa Îl iubeşti pe
Dumnezeu, când Îl ai drept criteriu al gândirii şi al simţirii”3.
„Proba acestei iubiri se face prin aproapele, căci se adaugă:
«Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Vei arăta, şi-ţi vei arăta
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 274.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 383.
3
Ibidem.

298
şi ţie, că Îl iubeşti pe Dumnezeu, prin iubirea pe care o ai faţă de
aproapele. Criteriul acesta este fixat chiar de Sfânta Scriptură:
«Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl
urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe
care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede»
(I Ioan 4, 20)”1.
„Criteriul acesta: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi»
este simplu de înţeles. Toţi ştim cum să ne iubim pe noi. Ştim foarte
bine. Poate că e cel dintâi şi cel mai precis lucru pe care-l ştim
despre noi înşine. Ştim ce ne dorim. Ştim că dorim să fim sănătoşi.
Ştim că dorim să fim frumoşi. Ştim că dorim să fim deştepţi. Ştim
că dorim să ne iubească alţii. Ştim că dorim să ne meargă bine în
toate. Ştim că dorim să avem copii care să ne asculte şi să fie buni.
Ştim că dorim să avem parte de o bătrâneţe frumoasă. Ştim totul
despre noi. De aici şi vine acea regulă de aur: «Pe toate câte vreţi
să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta
este legea şi profeţii» (Matei 7,12). Domnul Hristos sintetizează
prin aceste cuvinte întreaga Sfântă Scriptură”2.
„Noi ştim ce ne dorim pentru noi. Ce ne dorim nouă,
aceasta să dorim şi pentru aproapele nostru. Este uşor? Este foarte
uşor de înţeles. Dar, se pare, e mai greu de împlinit. Fiindcă dacă
ne punem puţintel la probă şi ne întrebăm: Oare de câte ori reuşim
noi cu adevărat să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, ce ne
putem răspunde? Uneori mai încercăm. Dar de câte ori reuşim?
Egoismul este întotdeauna mai puternic decât generozitatea”3.
„Egoismul este iubire de noi înşine. Iubirea de aproapele,
ca să fie «ca pe noi înşine», ar trebui să fie iubirea de noi înşine
întoarsă spre aproapele în toate detaliile. În acel caz iubirea de
noi înşine n-ar mai fi egoism, şi toate caracteristicile ei n-ar mai
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 384.

299
fi vicii, ci virtuţi. Altfel rămân vicii, păcate. Nu e uşor. Nu e
simplu deloc. Fără aceasta însă nu stăm bine nici cu Dumnezeu.
De aceea Domnul Hristos a insistat atât de mult asupra iubirii
faţă de aproapele”1.
„Opusul egoistului este generosul, darnicul, omul cu suflet
bun, cu suflet mare. Adeseori, mulţi dintre noi ne punem între-
barea cum am putea împăca dreptatea cu bunătatea. Cum să
fii şi bun şi drept, mai ales când s-ar cădea să fii drept? Iată
cum a rezolvat problema un judecător dintr-un mic orăşel de
provincie. I-a venit spre judecată un caz dificil. Acuzatul era
tocmai prietenul lui cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o
cauză oarecare, pasibilă la condamnare cu amendă de la cinci la
zece mii de franci. Cunoscînd prietenia lor, tot oraşul era curios să
vadă cum va rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit
neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenţi la judecată. Marea
majoritate era de partea reclamantului care, li se părea tuturor,
avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului cu pârâtul.
Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau,
mai bine zis, s-a străduit să fie drept, imparţial, aşa cum îi şade
bine unui judecător. La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea învinuitului
minimum-ul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea
dreptul după lege, - între cinci şi zece mii - sau măcar o sumă
intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci. Cei din sală au
întâmpinat sentinţa cu aprecieri asupra obiectivităţii judecătorului,
dar prietenul său s-a supărat. El ar fi dorit să fie chiar achitat, dar
judecătorul l-a declarat vinovat şi, ca atare, i-a aplicat maximum
de pedeapsă prevăzută în Codul penal. La plecare nu s-au mai
întâlnit. Peste câteva zile cel sancţionat s-a dus la bancă să
plătească amenda. Funcţionarul de acolo a deschis un registru,
a verificat ceva, după care i-a spus: «Eram sigur că memoria nu
mă înşală. Amenda a fost plătită. Doar aţi trimis pe cineva ieri
1
Ibidem.

300
şi a achitat-o. Nu cumva intenţionaţi s-o plătiţi de două ori!».
Contrariat, bărbatul a răspuns: «N-am trimis pe nimeni. Cred că
este o greşeală!». Funcţionarul a replicat: „Nu este nicio greşeală,
domnule, banii au fost aduşi de domnul judecător, spunând că
l-aţi trimis dumneavoastră!». Aşa s-a făcut şi dreptate şi bunătate
şi prietenia dintre cei doi a fost salvată, căci ea nu putea dura
bazându-se pe nedreptate!”1.
Auzind răspunsul învăţătorului de Lege, Domnul Hristos
„a aprobat alăturarea şi punerea pe picior de egalitate a celor
două porunci”2 şi i-a zis interlocutorului Său: „Drept ai răspuns,
fă aceasta şi vei fi viu”. „Era ca şi cum i-ar fi spus: Vezi că ştiai
tu însuţi ce ai de făcut? De ce ai vrut să Mă ispiteşti? Căci de
răspuns nu aveai nevoie. I-a răspuns însă mai delicat”3.
„Procedând pedagogic, Mântuitorul l-a lămurit pe
învăţătorul de Lege că nu trebuie să se aştepte la prea mult în
plus, din punctul de vedere al cunoştinţelor. Acestea existau şi
erau suficiente. Dar i-a atras atenţia asupra împlinirii poruncilor:
«Fă» ceea ce ştii că trebuie făcut. Nu încerca să răstălmăceşti
învăţătura. Nu încerca s-o aplici formal în viaţa ta. Oare nu
aceasta a fost acuza permanentă pe care le-a aruncat-o în faţă
fariseilor? Că una propovăduiesc şi alta fac? Că una spun şi fac la
vedere, dar altceva fac pe ascuns? Morminte văruite pe dinafară,
putreziciuni în interior. Pahare curate pe dinafară, murdare pe
dinăuntru. Formalişti şi ritualişti, dar cu inimi rele, mândri şi
nemilostivi, egoişti şi hrăpăreţi”4.
„Când, în mod surprinzător, Domnul Hristos i-a spus
interlocutorului Său că acţiunea era drumul spre viaţă, reco-
mandarea Sa trebuie înţeleasă ca născându-se dintr-o situaţie

1
Ibidem, p. 385.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 274.
3
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 382.
4
Ibidem, p. 383.

301
reală: Ştiinţa teologică a învăţătorului de Lege nu are niciun
rost dacă viaţa sa nu este condusă de iubirea pentru Dumnezeu
şi pentru aproapele său”1.
Simpla cunoaştere a poruncilor lui Dumnezeu nu mântuieşte,
ci numai împlinirea lor, „fiindcă nu cei ce aud Legea sunt drepţi la
Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi” (Romani
2,13). Sfântul Iacov a scris şi el în acest sens: „Fiţi dar împlinitori
ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi
înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi
împlinitor, el seamănă cu omul care-şi priveşte în oglindă faţa;
s-a privit şi s-a dus şi îndată a uitat cum era. Dar cel ce se uită
cu luare aminte în Legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în
ea, fiind el nu un ascultător care uită, ci un împlinitor care face,
acela fericit va fi în faptele sale” (Iacov 1,22-25).
Auzind răspunsul Domnului Hristos, învăţătorul de Lege
L-a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?”.
„Deşi textul prezintă ca o ispitire interpelarea Mântuitorului
de către învăţătorul de Lege, nu e mai puţin adevărat că această
a doua întrebare a sa conţine ceea ce constituia o problemă
importantă pentru cercurile rabinice ale vremii, fiindcă interpre-
tarea curentă a poruncii de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi
dădea noţiunii de «aproapele» un sens restrâns la aria membrilor
poporului ales”2 „şi a celor de o religie cu ei”3.
„În general, între evrei exista un acord că termenul de
«aproapele» îi desemna pe compatrioţi, incluzându-i pe prozeliţii
deplini, însă exista un dezacord în ceea ce priveşte excepţiile.
Astfel, fariseii erau înclinaţi să-i excludă pe nefarisei. Esenienii
cereau ca omul să-i urască pe toţi fiii întunericului. Conform
unei zicale rabinice ereticii, informatorii şi renegaţii trebuiau
1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 242.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 275.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 166.

302
să fie îmbrânciţi în şanţ şi să nu fie scoşi afară, iar o zicătoare
populară, larg răspândită, îi excepta pe inamicii personali: «Aţi
auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe
vrăjmaşul tău» (Matei 5,43). Deci Domnului Hristos nu I s-a
cerut o definiţie a termenului de «aproapele», ci o indicaţie cu
privire la trasarea, în cadrul comunităţii, a limitelor datoriei de
a iubi. Până unde se întinde responsabilitatea mea? Acesta este
sensul întrebării învăţătorului de Lege”1.
„Iată de ce pune învăţătorul de Lege această nouă întrebare.
Mântuitorul îi răspunde cu parabola samarineanului milostiv.
Dialogul de până aici n-a fost, de fapt, decât o introducere pentru
această minunată pildă, specifică Evangheliei de la Luca”2.
„Cu toate că scopul parabolei samarineanului milostiv este
acela de a ne arăta cine este aproapele nostru şi cum trebuie să-l
iubim, putem constata cu surprindere că atunci când interpretează
această pildă, Sfinţii Părinţi nu văd în ea în primul rând o
invitaţie explicită la iubirea aproapelui, ci un simbol al întregii
taine a mântuirii”3.
Domnul Hristos îşi începe parabola prin afirmaţia că „Un
om cobora de la Ierusalim la Ierihon”.
Omul pomenit aici întruchipează neamul omenesc.
Ierusalimul este de peste trei mii de ani centrul vieţii spiri-
tuale a iudeilor din întreaga lume, unde timp de câteva secole a
dăinuit renumitul templu evreiesc construit de regele Solomon.
Acest oraş se află la o altitudine medie de aproximativ 800 de
metri deasupra nivelului mării. Ierihonul este una dintre cele mai
vechi cetăţi din lume, fiind situată în apropierea Mării Moarte,

1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 242-243.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 275.
3
Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creştin.
Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic, traducere din limba franceză
şi introducere de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 121.

303
care a apărut în urma pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatele
contra firii săvârşite de locuitorii oraşelor Sodoma şi Gomora,
căci „Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă
şi foc din cer, şi a nimicit cetăţile acestea şi toată Câmpia şi pe
toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce odrăslea din pământ” (Facere
19,24-25). Ierihonul este situat la aproximativ 250 de metri sub
nivelul mării, fiind oraşul aflat la cea mai joasă altitudine din
lume. De la Ierusalim la Ierihon se coboară atât din punct de
vedere spiritual, cât şi fizic.
În această pildă, Ierusalimul simbolizează grădina cea din
Eden, din care au fost alungaţi protopărinţii noştri Adam şi Eva, în
urma păcatului strămoşesc. Drumul spre Ierihon reprezintă lumea
aceasta, iar călătoria ilustrează viaţa pământească a oamenilor.
Mântuitorul menţionează în continuarea parabolei că omul
„a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit,
au plecat, lăsându-l aproape mort”.
Călătorul dintre cele două faimoase oraşe ale evreilor a
fost atacat de nişte tâlhari, despuiat de haine, deci deposedat de
bunuri şi agresat, apoi părăsit inconştient la marginea drumului,
mai mult mort decât viu. Acest om reprezintă neamul omenesc,
care în urma păcatului strămoşesc a fost dezbrăcat de slava pe
care protopărinţii Adam şi Eva o aveau în grădina din Eden.
În Sfânta Scriptură citim că după ce a creat lumea,
„Dumnezeu a privit toate câte a făcut şi iată că erau bune
foarte” (Facere 1,31), iar Adam şi Eva „erau amândoi goi şi
nu se ruşinau” (Facere 2, 25), pentru că „erau îmbrăcaţi cu un
acoperământ de lumină şi slavă, aşa cum poartă îngerii”1. Acest
acoperământ constituia o împărtăşire văzută şi simţită de „harul,

1
Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, traducere de D. Popa şi D.
Florea, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2006, p. 34.

304
lumina şi slava lui Dumnezeu”1, primite o dată cu tainica „suflare
de viaţă” (Facere 2,7).
După ce, la îndemnul diavolului, protopărinţii Adam şi Eva
au călcat porunca lui Dumnezeu şi au mâncat din rodul pomului
oprit, „amândurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau
goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin
rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de la
faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi Domnul
Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?».
Acesta a răspuns: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut,
pentru că sunt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine
ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care
Eu ţi-am poruncit să nu mănânci?»” (Facere 3,7-11). Pierzând
slava primită de la Dumnezeu la creare, protopărinţii Adam şi
Eva au constatat că erau goi trupeşte. Atunci „a făcut Domnul
Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a
îmbrăcat” (Facere 3,21).
Prin căderea în păcat, din oameni duhovniceşti, Adam şi
Eva au devenit trupeşti, iar hainele de piele reprezintă tocmai
existenţa biologică, participarea omului „la viaţa animală”2,
precum şi mortalitatea. Aceste veşminte nu au însă doar un
aspect negativ, ci arată şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru
menţinerea omului în existenţă într-un spaţiu străin şi ostil naturii
sale originare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în acest sens, că
Dumnezeu „şi-a arătat marea Lui milă faţă de protopărinţi şi i-a
miluit în căderea lor; căci văzându-i acoperiţi de multă ruşine şi

1
Panayotis Nellas, Op. cit., pag. 30.
2
Alain Besançon, Imaginea interzisă, traducere din franceză de Mona
Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 107.

305
că nu ştiau ce să facă pentru a nu mai fi goi şi urâţi, le-a făcut
îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat”1.
În Sfânta Scriptură citim că, atunci când Moise a urcat în
Muntele Sinai pentru a primi de la Dumnezeu tablele legii, I-a
cerut insistent să-I arate slava Sa. Domnul însă i-a răspuns: „Eu
Îmi voi trece slava pe dinaintea ta. Faţa Mea însă nu vei putea
s-o vezi, că nu poate omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască. Iată,
este un loc aici la Mine; şezi pe stâncă şi când va trece slava
Mea, Eu te voi pune în scobitura stâncii şi cu mâna Mea te voi
acoperi până ce voi trece; iar când Îmi voi lua mâna de pe tine,
tu Îmi vei vedea spatele, dar faţa Mea nu ţi se va arăta! Şi a stat
Moise înaintea Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi;
şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a scris pe table
cuvintele legământului: cele zece porunci. Iar când s-a coborât
Moise din munte, având în mâini cele două table ale legii, el nu
ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Dar
Aaron şi toţi bătrânii lui Israel, văzându-l pe Moise că are faţa
strălucitoare, s-au temut să se apropie de el. Atunci Moise i-a
chemat şi au venit la el Aaron şi toate căpeteniile obştii şi Moise
a grăit cu ei. După aceea s-au apropiat de el toţi fiii lui Israel,
iar el le-a spus tot ce-i poruncise Domnul în Muntele Sinai. Şi
când a încetat să le mai vorbească, el şi-a acoperit faţa cu un văl.
Şi când intra Moise în faţa Domnului ca să-i grăiască, atunci el
îşi ridica vălul până când ieşea; iar la ieşire le spunea fiilor lui
Israel cele ce-i poruncise Domnul. Fiii lui Israel vedeau că faţa
lui Moise strălucea; iar Moise îşi punea iar vălul pe faţă până
când intra din nou să vorbească cu Domnul” (Ieşire 33,19-23
şi 34,28-35). Renumitul teolog sârb Iustin Popovici afirmă că
1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere, introducere,
indici şi note de Pr. D. Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol.
21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988, pag. 213.

306
întrucât „Moise a grăit cu Dumnezeu şi a stat în ascultare de El, a
luat chipul slavei lui Adam din rai, de aceea faţa îi strălucea”1.
Tâlharii pomeniţi în parabolă sunt diavolii, care sunt morţi
din punct de vedere spiritual şi vor să îi atragă în moarte şi pe
oameni. Înţeleptul Solomon a afirmat că „Dumnezeu nu a făcut
moartea, nici nu Se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea
lui Solomon 1,13), iar Mântuitorul ne-a atras luarea aminte când
a spus că „diavolul de la început a fost ucigător de oameni”
(Ioan 8,44).
Rănile pricinuite de tâlhari călătorului sunt păcatele
săvârşite de om la îndemnul diavolului, care îmbolnăvesc şi
mutilează fiinţa umană. Omul păcătos, în loc să se asemene
cu Dumnezeu, care l-a creat, şi să se transfigureze, ia chipul
ispititorului, ale cărui îndemnuri le-a urmat, şi se desfigurează.
Vom relata în acest sens un exemplu grăitor şi renumit. Pe
când Leonardo da Vinci picta Cina cea de Taină, căuta diferite
modele pentru a reprezenta personajele din icoană. Pentru chipul
Sfântului Evanghelist Ioan l-a ales pe Pietro Bandinelli, un tânăr
care cânta în corul unei biserici din Roma şi care nu doar că avea
o înfăţişare nobilă, pe care se puteau citi puritatea, bunătatea şi
cuminţenia, dar acesta şi trăia o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.
După ce a lucrat câţiva ani la tabloul său, pictorul a căutat vreme
îndelungată să găsească pe cineva cu un chip care să semene cu
cel al lui Iuda Iscarioteanul. Într-o zi a întâlnit pe străzile Romei
un cerşetor pe faţa căruia patimile brăzdaseră urme adânci şi i-a
propus să-i fie model pentru apostolul vânzător. Auzind aceste
cuvinte, cerşetorul a izbucnit în plâns, mărturisindu-i lui da Vinci
că el este Pietro Bandinelli, care în urmă cu câţiva ani îi servise

1
Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om, Studiu
introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., Editura
DEISIS, Sibiu, 1997, p. 88.

307
de model pentru chipul Sfântului Ioan. Păcatul îi transformase
acestuia înfăţişarea pură de odinioară într-una schimonosită.
Domnul Hristos Îşi continuă parabola spunând că „din
întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzând călătorul
rănit, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în
acel loc şi văzând, a trecut pe alături”.
„Parcă ne repugnă această atitudine a slujitorilor templului.
Cu siguranţă, ne-am fi aşteptat ca ei să fi fost primii care să se
oprească în faţa celui suferind, să-i dea primul ajutor, pentru
că erau slujitorii lui Dumnezeu. Dar, n-au făcut-o. Totuşi, ei au
o circumstanţă atenuantă. O prescripţie a Vechiului Testament
prevedea că dacă te atingi de un om mort eşti necurat, nemaiputând
să slujeşti o perioadă de timp, urmând să îndeplineşti tot felul de
prescripţii rituale, cultice, nu puţine, ale aşa zisei curăţiri, destul
de grele şi care luau destul de mult timp (cf. Numeri 19,10 urm.;
Levitic 21,1 urm.). Unui preot, spre exemplu, i se permitea să se
atingă numai de un mort, rudă de sânge (cf. Levitic 21,1 urm.).
Pe de altă parte, mai şi riscai să fii stigmatizat, de cei din jur, ca
unul care eşti necurat în slujirea ta, întrucât te-ai atins de un om
mort. Aşadar, slujitorii templului l-au văzut, dar neobservând
nicio mişcare a celui rănit, l-au crezut mort şi astfel au plecat mai
departe. Aşa se face că, pentru a nu deveni întinaţi pentru slujba de
la templu, nu s-au oprit lângă cel suferind de la marginea drumului
ca să-l ajute. Poate că acesta a fost motivul pentru care cei doi
au trecut nepăsători pe lângă el. Oricum, observăm că Domnul
Hristos păstrează tăcerea cu privire la motive. El este interesat
doar de rezultat: Refuzul de a ajuta. Din punct de vedere cultic
erau, oarecum, justificaţi. Dar, tocmai legat de această justificare
voia Mântuitorul să transmită un mesaj, prin pildă. Şi anume că,
un om şi viaţa lui, sunt mai presus de orice, chiar şi faţă de toate
prescripţiile Legii Vechiului Testament”1.
1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 241.

308
Preotul Vechiului Testament şi levitul, rămaşi insensibili la
necazul trecătorului căzut între tâlhari, reprezintă Legea Veche
şi pe slujitorii ei, care nu au fost în stare să îl mântuiască pe
om din robia diavolului, păcatului şi a morţii şi să îl împace cu
Dumnezeu. Apostolul neamurilor a afirmat „că dacă Testamentul
cel dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru un al
doilea” (Evrei 8,7). Sfântul Evanghelist Ioan a scris şi el „că
Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul au venit prin
Iisus Hristos” (Ioan 1,17). Dovada faptului că Legea Veche a fost
nedesăvârşită o avem în aceea că ea se limita la un singur popor,
al cărui rol în istoria lumii a fost acela de a da naştere, din sânul
său, Mântuitorului lumii şi de a-I îmbrăţişa învăţătura. Astfel,
Vechiul Testament a avut doar un caracter pregătitor, de „călăuză
spre Hristos” (Galateni 3,24).
Văzând că evreii nu Îi acceptă învăţătura, Domnul Hristos
le-a atras luarea aminte încă din timpul activităţii Sale publice,
zicându-le: „Cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a
trimis pe Mine. Adevăr vă spun vouă, că mulţi de la răsărit şi de
la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacov în Împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Luca 10,16 şi Matei 8,11-12). După învierea Sa din
morţi, Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Apostoli: „Datu-
Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi
şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte
v-am poruncit Eu vouă. Cel ce va crede şi se va boteza, se va
mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi” (Matei 28,18-20
şi Marcu 16,16). Astfel, în Vechiul Testament, poporul ales a
pregătit prima venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, în calitate
de Mântuitor al acesteia, pe când Sfânta Biserică, păstrătoarea
învăţăturii Noului Testament, are datoria de a pregăti toate

309
popoarele pentru cea de-a doua venire a Fiului lui Dumnezeu în
lume, de această dată în calitate de Judecător al acesteia.
Mântuitorul îşi continuă parabola: „Iar un samarinean,
mergând pe cale, a venit la călătorul căzut între tâlhari şi,
văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său,
l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el”.
Domnul Hristos şi-a ales cu mult tact personajul pozitiv din
această parabolă, pentru că evreii îi desconsiderau pe samarineni.
De unde provenea aceasta? În anul 933 î.Hr. o parte din poporul
ales s-a rupt de regele Roboam, fiul lui Solomon, şi a înfiinţat
Regatul de Nord, cu capitala la Samaria. Acest regat a fost invadat
în anul 722 de asirienii conduşi de regele Sargon al II-lea şi
desfiinţat. Populaţia a fost dusă în exil pe întinsele teritorii ale
Imperiului Asirian şi împrăştiată printre neamurile păgâne de
acolo, de unde nu s-a mai întors niciodată. În locul populaţiei
deportate au fost aduşi păgâni din diverse locuri ale Imperiului
Asirian. Puţinii locuitori care au scăpat de exil s-au amestecat
cu păgânii aduşi aici şi au fost repede asimilaţi. Astfel s-a născut
poporul samarinean, cu care evreii din Regatul de Sud au fost
permanent în conflict.
Cea mai gravă problemă a samarinenilor în relaţia lor cu
evreii o constituia faptul că ei se considerau descendenţi ai patriar-
hului Avraam şi cu toate că erau politeişti, se socoteau păstrători
ai legii lui Moise.
Iudeii considerau că simpla întâlnire cu un samarinean este
prilej de întinare, încât locuitorii din Galileea care călătoreau la
Ierusalim nu apucau drumul drept, prin Samaria, ci traversau
Iordanul şi mergeau până la Ierihon, de unde treceau râul în
Iudeea. Dacă totuşi se întâmpla ca un evreu să fie nevoit să
călătorească prin Samaria, la ieşirea din această provincie îşi
scutura picioarele, pentru ca nici praful de aici să nu îi rămână pe

310
încălţăminte. Astfel, înţelegem mirarea femeii samarinence de la
fântâna lui Iacov, căreia Mântuitorul i-a cerut să-i dea apă să bea,
şi care L-a întrebat contrariată: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să
bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii
nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4,9).
Samarineanul milostiv din parabolă este nimeni altul
decât Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a mântui
neamul omenesc din robia păcatului, pentru „că într-atât a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul”
(Ioan 3,16-17).
Abaterea samarineanului din drumul său pentru a se
apleca asupra omului rănit ilustrează chenoza sau golirea Fiului
lui Dumnezeu de slava din Împărăţia cerurilor pentru a Se face
om, căci „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob
luând, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se
ca un om” (Filipeni 2,6-7).
Legarea rănilor celui agresat de tâlhari simbolizează
asumarea de către Fiul lui Dumnezeu a firii umane celei căzute
şi restaurarea ei din interior, prin întrupare, viaţa de ascultare,
moartea cu trupul pe cruce, învierea, înălţarea cu trupul la cer şi
şederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, prin care a dat celor ce
cred în El puterea de a birui toate uneltirile vrăjmaşului, după cum
El Însuşi a mărturisit: „Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor
urma: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea,
nu-i va vătăma; pe bolnavi îşi vor pune mâinile, şi aceia se vor
face bine” (Marcu 16,17-18). Această capacitate de a birui puterea
diavolului au dobândit-o ucenicii Mântuitorului încă din timpul

311
activităţii Sale publice, căci după ce i-a trimis la propovăduire,
„s-au întors cei şaptezeci cu bucurie şi I-au spus: «Doamne, şi
demonii ni se pleacă întru numele Tău». Şi le-a zis: «Iată, v-am
dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată
puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu de aceasta
să vă bucuraţi, că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă că numele
voastre sunt scrise în ceruri»” (Luca 10,17-20). Din cuvintele
Domnului Hristos constatăm că orice dar sau talant oferit de
Dumnezeu oamenilor în această viaţă este lipsit de finalitate dacă
nu este folosit pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor.
Despre tămăduirea sau restaurarea firii umane celei căzute
prin suferinţa Fiului lui Dumnezeu întrupat a vorbit prorocul Isaia,
zicând că Acesta „era dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni;
om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia
să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat
asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat.
Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar
El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru
fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră
şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,3-5). De
asemenea, înaintea condamnării Domnului Hristos la moarte
prin răstignire, „Caiafa, care în anul acela era arhiereu, le-a
zis evreilor: «Nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că de folos ne este
să moară un om pentru popor, iar nu tot neamul să piară». Dar
pe aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al acelui an, a
profeţit că Iisus avea să moară pentru neam” (Ioan 11,49-51).
Untdelemnul turnat pe rănile celui atacat de tâlhari pre-
închipuie ungerea cu Sfântul şi Marele Mir din cadrul tainei
mirungerii, dar şi taina sfântului maslu, prin care cei bolnavi
sufleteşte şi trupeşte dobândesc vindecare, conform celor afirmate
de Sfântul Iacov: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii
Bisericii, şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în

312
numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel
bolnav, şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate, i se vor
ierta lui” (Iacov 5,14-15).
Vinul din parabolă aminteşte de sângele euharistic al
Domnului Hristos, care le-a spus evreilor: „Adevăr, adevăr vă
spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea
Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în
ziua de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele
Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Aşa cum Tatăl
Cel-Viu M-a trimis pe Mine şi Eu viez prin Tatăl, tot astfel cel ce
Mă mănâncă pe Mine va via prin Mine. Aceasta este Pâinea Care
S-a pogorât din cer; nu ca a părinţilor voştri care au mâncat
mană şi au murit: Cel ce va mânca Pâinea aceasta, viu va fi în
veac” (Ioan 6,53-58).
Unii interpreţi ai Sfintei Scripturi afirmă că asinul de care
vorbeşte Domnul Hristos în această parabolă ar fi trupul Său, în
care şi-a asumat păcatele omenirii şi prin care a ridicat firea noastră
cea căzută, împăcând-o cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă El era lipsit
de păcat. Nu putem separa însă sufletul de trupul Mântuitorului
în firea Sa umană, nici această natură de cea dumnezeiască în
persoana cea unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, pentru că aşa
cum a afirmat Sfântul Apostol Pavel, „întru El locuieşte trupeşte
toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).
Dacă samarineanul milostiv din parabolă reprezintă
persoana Domnului Hristos, asinul înfăţişează lucrarea
Acestuia.
Cu toate că în persoana Fiului lui Dumnezeu făcut om
erau două firi, cea dumnezeiască şi cea omenească, acestea
aveau o singură lucrare, numită divino-umană sau teandrică,
pentru că Domnul Hristos săvârşea cele dumnezeieşti în trup, dar

313
avea manifestările noastre mai presus de noi, precum naşterea
din Fecioară, lipsa de păcat, grăirea cu puterea lui Dumnezeu,
umblarea pe apă şi cele asemenea. Prin trupul pătimitor din fire,
a făcut arătată puterea dumnezeiască suprainfinită, căci lucra în
chip unitar şi prin fiecare din cele făcute de El manifesta deodată
cu puterea dumnezeirii Sale, în chip nedespărţit, lucrarea trupului
propriu. „Nu lucra separat prin niciuna din cele două firi, căci nu
se putea separa ca ipostas unificator de niciuna, ci adeverea prin
fiecare pe cealaltă. Prin firea omenească o făcea vădită pe cea
dumnezeiască, deşi nu era niciun gol în firea omenească prin care
să răzbească descoperită la vedere cea dumnezeiască”1.
Casa de oaspeţi pomenită de Mântuitorul în această
parabolă este Biserica.
Îngrijirea primită în casa de oaspeţi de către cel căzut între
tâlhari din partea samarineanului milostiv ilustrează purtarea
de grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni în Biserică, fiindcă aşa
cum a afirmat Sfântul Iacov, „toată darea cea bună şi tot darul
desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”
(Iacov 1,17).
Domnul Hristos spune în continuarea pildei că „A doua zi,
samarineanul a scos doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă
de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”.
Deşi samarineanul milostiv l-a îngrijit până a doua zi
pe cel rănit, acesta nu şi-a revenit, pentru că dacă o făcea, ar
fi plecat la casa lui. Prin faptul că binefăcătorul i-a dat gazdei
doi dinari pentru a purta în continuare de grijă celui suferind,
avem dovada că acesta era tot inconştient. Observăm de aici
că prin repetarea frecventă a păcatului acesta se întipăreşte în
fiinţa noastră, prinzând rădăcini adânci, încât recuperarea omului
1
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte,
introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 61, nota 17.

314
pătimaş necesită eforturi mari şi timp îndelungat. Vom prezenta
un exemplu grăitor în acest sens. Într-o familie trăia un băiat
foarte rău. După ce acesta a crescut, ca să îl dezveţe de năravul
său, tatăl acestuia a început să bată câte un cui într-o uşă pentru
fiecare faptă rea a tânărului, iar seara îl ducea să îi arate uşa.
Sătul să vadă cum de la o zi la alta cuiele se tot înmulţeau, încât
aproape nu mai aveau loc în uşă, tânărul şi-a împuţinat răutăţile,
iar de la o vreme s-a cuminţit. Văzând tatăl băiatului că acesta
şi-a venit în fire şi s-a cuminţit, i-a spus că pentru fiecare faptă
bună pe care o va săvârşi poate să scoată câte un cui din uşă, ceea
ce tânărul a şi făcut. După o vreme toate cuiele din uşă au fost
scoase, iar tânărul, plin de satisfacţie, şi-a dus tatăl să îi arate uşa,
iar acesta i-a zis: „Fiule, în ultimul timp te-ai purtat bine, însă
priveşte câte găuri sunt în această uşă, care niciodată nu va mai
fi ca şi atunci când era nouă. Dacă înfigi într-un om un cuţit şi îl
scoţi imediat, va rămâne o rană. Indiferent cât de mult îţi regreţi
fapta, chiar şi după ce rana se va vindeca, va rămâne pentru
totdeauna o cicatrice”.
La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. De câte
ori omul săvârşeşte un păcat acesta se imprimă în fiinţa lui
şi o degradează. De aceea, cei care consideră că prin simpla
mărturisire a păcatelor scapă definitiv de ele se înşală. Prin
spovedanie penitentul primeşte dezlegare şi iertare de păcate,
însă cu amintirea păcatelor şi cu obişnuinţa de a păcătui trebuie să
lupte timp îndelungat, poate chiar întreaga viaţă. Din viaţa Sfintei
Maria Egipteanca aflăm că după ce aceasta s-a retras în pustie a
luptat timp de şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare
sălbatice, până le-a biruit.
„Ce este păcatul în înţelegerea creştinului? Păcatul,
mai înainte de toate, este un fenomen duhovnicesc, metafizic.
Rădăcinile acestuia se află în tainicele adâncuri ale fiinţei umane.
Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în

315
înstrăinarea de la veşnica viaţă dumnezeiască, pentru care omul
a fost creat şi către care este chemat în chip firesc sau, altfel
spus, prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte, mai întâi de
toate, în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui lovesc
întreaga omenire. Păcatul, odată săvârşit, se răsfrânge asupra stării
sufleteşti a omului, precum şi a celei trupeşti, se răsfrânge asupra
exteriorului său, asupra sorţii celui ce l-a săvârşit, el negreşit va
ieşi în afara hotarelor vieţii sale individuale şi va împovăra cu
răul său viaţa întregii omeniri şi, prin urmare, se va răsfrânge
asupra sorţii întregii lumi. Nu numai păcatul strămoşesc a avut
consecinţe de însemnătate universală, ci orice păcat, fie vădit,
fie tăinuit, al fiecăruia dintre noi, se răsfrânge asupra destinelor
întregii lumi. Omul trupesc, săvârşind păcatul, nu simte în sine
urmările lui precum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu
vede în sine schimbările stării după săvârşirea păcatului, căci
îşi petrece toată vremea în moarte duhovnicească, fiindcă nu a
cunoscut veşnica viaţă a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă,
cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat vede în sine o schimbare
a stării, din pricina împuţinării harului”1.
„Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra
dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina
altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul
în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos.
În duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui
iubit, ba chiar a o purta deplin, nu numai că nu este străin, ci
întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se
vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dar
când se adaugă libera asumare a vinei şi a suferinţelor celui
iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.
1
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Atonitul, traducere din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009,
pp. 35-36.

316
Mulţi nu pot sau nu vor să ia asupra lor şi să poarte de bunăvoie
urmările păcatului strămoşesc. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat
din rodul pomului oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Eu sunt
gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele
personale, şi nicidecum pentru cele străine». Şi omul nu înţelege
că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul
strămoşesc, care devine propriul său păcat şi propria cădere.
Adam s-a lepădat de răspundere aruncând vina asupra Evei şi a
lui Dumnezeu Însuşi, Care îi dăduse femeia, rupând astfel unitatea
neamului omenesc şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Astfel, de
fiecare dată când ne împotrivim să ne asumăm vina pentru răul
comun, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat
şi rupem la rândul nostru unitatea neamului omenesc”1.
Din faptul că samarineanul i-a dat gazdei casei de oaspeţi
doi dinari pentru a se îngriji de cel suferind înţelegem că omul
împătimit nu îşi poate purta singur de grijă din punct de vedere
duhovnicesc, nu se poate ridica de unul singur din patima care
îl stăpâneşte, ci are nevoie de ajutorul altcuiva. Din acest motiv
Sfântul Iacov a scris: „Mărturisiţi-vă aşadar unul altuia păca-
tele şi rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, căci mult
poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5,16-17). Nu
oricine însă are puterea de a ierta păcatele, ci numai Sfinţii
Apostoli şi succesorii acestora, cărora Domnul Hristos le-a spus:
„Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe
voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh
Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi
ţine, ţinute vor fi»” (Ioan 20,21-23).
Cei doi dinari din parabolă reprezintă Vechiul şi Noul
Testament, pentru că ambele au jucat un rol în opera de
răscumpărare a lumii. Domnul Hristos le-a şi spus evreilor: „Să
nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii; n-am venit să
1
Ibidem, pp. 130-131.

317
stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), iar Sfântul Apostol Pavel,
vorbind despre Legea Veche, a afirmat că „sfîrşitul Legii este
Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede” (Romani 10,4).
„Cei doi dinari mai simbolizează şi cele două firi ale Mântui-
torului, cea dumnezeiască şi cea omenească, pe care Fiul lui
Dumnezeu întrupat le-a pus în slujba mântuirii omului”1.
Plecarea samarineanului de la casa de oaspeţi arată că prin
înălţarea cu trupul la cer Domnul Hristos şi-a încheiat misiunea
pe pământ, însă aceasta va fi continuată de Sfinţii Apostoli, de
cei şaptezeci de ucenici, precum şi de urmaşii lor, cât va exista
lumea, de vreme ce, după învierea Sa din morţi, Mântuitorul le-a
spus Sfinţilor Apostoli, şi prin ei, succesorilor acestora: „Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Gazda casei de oaspeţi din parabola rostită de Domnul
Hristos îi reprezintă pe slujitorii Bisericii.
În faptul că hangiul a fost plătit pentru munca sa avem
dovada că slujitorii Bisericii trebuie să trăiască de la altar, după
cum a afirmat Sfântul Apostol Pavel: „Cine slujeşte vreodată în
oaste cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei?
Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Oare
după judecata omenească spun eu acestea? Oare nu şi legea le
spune? Că scris este în legea lui Moise: Să nu legi gura boului
care treieră. Oare de boi Se îngrijeşte Dumnezeu, sau chiar de
dragul nostru o spune? Că de dragul nostru s-a scris: Cel ce ară
trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră trebuie să treiere cu
nădejdea că-şi va avea partea lui. Dacă noi am semănat la voi pe
cele duhovniceşti, mare lucru este oare dacă pe cele pământeşti
ale voastre le vom secera? Oare nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele
sfinte mănâncă de la templu? Că cei care-i slujesc altarului, de
la altar au parte? În acelaşi chip şi Domnul le-a poruncit celor
ce propovăduiesc Evanghelia, ca din Evanghelie să trăiască”
1
Episcopul Nicolae Velimirovici, Op. cit., p. 272.

318
(I Corinteni 9,7-11 şi 13-14). În acelaşi timp însă, Sfântul Apostol
Petru le atrage luarea aminte slujitorilor Bisericii: „Păstoriţi turma
lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de
nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos,
ci din tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v-au
căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pilde ale turmei” (I Petru 5,2-3).
Promisiunea făcută de samarinean hangiului că la revenirea
sa îi va achita celelalte cheltuieli necesare îngrijirii omului căzut
între tâlhari reprezintă făgăduinţa Fiului lui Dumnezeu către
slujitorii Bisericii că la cea de-a doua Sa venire în lume îi va
răsplăti pentru împlinirea misiunii preoţeşti. Despre aceasta
Sfântul Apostol Petru le-a scris slujitorilor sfintelor altare: „Iar
când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi primi cununa cea
neveştejită a măririi” (I Petru 5,4).
În cadrul Sfintei Liturghii, în care este sfinţit un nou
preot, după prefacerea cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele
Domnului Hristos, arhiereul îi încredinţează noului hirotonit
Trupul Domnului sau agneţul, zicându-i: „Primeşte acest Odor
şi-L păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Iisus
Hristos, când are să-L ceară de la tine”1. De vreme ce Biserica
este trupul tainic al Mântuitorului, pentru că aşa cum a afirmat
Sfântul Apostol Pavel: „Noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos,
şi fiecare ne suntem mădulare unii altora” (Romani 12,4-5),
noului hirotonit i se încredinţează, de fapt, turma cuvântătoare
pe seama căreia a primit sfânta taină a preoţiei. Prin cuvintele
sale, arhiereul îl responsabilizează pe noul hirotonit de grija pe
care trebuie să o poarte faţă de păstoriţii sau fiii săi duhovniceşti,
pentru ale căror suflete va avea de dat seamă în faţa Domnului
Hristos, Marele Arhiereu, la Judecata de Apoi.

1
Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 53.

319
După ce a încheiat de rostit parabola, Mântuitorul l-a
întrebat pe învăţătorul de Lege: „Care dintre aceştia trei ţi se pare
că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care
a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Prin această pildă Domnul Hristos l-a lămurit pe învăţătorul
de Lege cine este aproapele nostru şi ne-a învăţat pe toţi cei
ce credem în El să avem milă faţă de aproapele aflat în nevoi,
indiferent de neamul din care acesta face parte sau de convingerile
lui religioase, pentru că nici samarineanul nu aparţinea aceluiaşi
popor ca evreul căzut între tâlhari, nici nu împărtăşea aceeaşi
credinţă, însă a făcut milă cu el. De asemenea, atunci când oferim
cuiva un ajutor, nu trebuie să ţinem cont de starea lui morală,
pentru că nici Dumnezeu, la plinirea vremii, nu L-a trimis pe Fiul
Său în lume să ne mântuiască pentru că noi am fi meritat, ci Şi-a
arătat „iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos a murit pentru
noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,8).
Mesajul parabolei samarineanului milostiv este că orice om
sau semen al nostru este aproapele nostru şi noi suntem datori să
venim în sprijinul tuturor celor care au nevoie de ajutorul nostru,
în orice împrejurare şi necondiţionat.
„Parabola samarineanului milostiv ne arată ce înseamnă
credibilitatea creştinismului şi a statutului de creştin, privite atât
din interior, cât şi din afară. De aceea, mesajul pe care-l transmite
pilda nu este deloc uşor de împlinit”1.

1
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 239.

320
Pilda samarineanului milostiv
(altă interpretare)

În această parabolă Domnul Hristos spune că „un om


cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari,
care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort”.
Chiar dacă Sfânta Scriptură nu menţionează acest lucru,
„textul Evangheliei după Luca ne lasă să înţelegem că omul care
se cobora de la Ierusalim la Ierihon era un iudeu”1.
„Distanţa dintre Ierusalim şi Ierihon este de aproximativ
30 de kilometri. În vechime, drumul dintre cele două localităţi
era periculos, deoarece pe laturile lui se află numeroase peşteri
în care se adăposteau mulţi tâlhari”2, „încât o călătorie pe aici
era împreunată cu mari primejdii. Fericitul Ieronim istoriseşte că
deşertul acela, din cauza numeroaselor omoruri care s-au petrecut
acolo, era numit «Adommim», adică «Drumul sângelui»”3.
„Multe jafuri, răniri şi ucideri s-au petrecut de-a lungul
veacurilor prin acele locuri”4, „de aceea iudeii când aveau de
mers la Ierusalim sau la Ierihon, pe această cale, pentru a evita

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 275.
2
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 167.
3
Pr. Prof. Andrei Buzdug, Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii.
Despre aproapele nostru, articol publicat în volumul: „Cuvântul Tău este
adevărul”. Predici ale teologilor clujeni la Duminicile Octoihului, vol. I,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 194.
4
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 276.

321
orice primejdie, se însoţeau mulţi, formând caravane întregi şi
cântau psalmi, încât hoţii nu îndrăzneau să-i atace”1.
„Se ştie, de pildă, că, în epoca cruciadelor, cavalerii
templieri asigurau protecţia pelerinilor de-a lungul acestui
drum. Astfel încât tabloul parabolei nu numai că este întru totul
verosimil, dar se poate chiar ca el să-I fi fost inspirat Mântui-
torului de o întâmplare reală”2.
Domnul Hristos spune mai departe că „din întâmplare un
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l pe călătorul căzut între
tâlhari, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în
acel loc şi văzând, a trecut pe alături”.
„Cei doi slujitori ai Legii Vechi au trecut pe lângă cel lovit
şi căzut la pământ şi nu l-au ajutat. Nu i-au făcut rău, dar nu i-au
făcut nici bine. Uneori, ca în cazul acesta, a nu face răul, nu este
egal cu a fi bun. Indiferenţa în cazul acesta este păcat”3.
„Noi, foarte adesea, nu socotim păcat faptul de a nu-i ajuta
pe cei aflaţi în nevoi. Ne liniştim cu faptul că nu suntem noi
responsabili de nenorocirea lor, şi ne vedem de treabă. Trecem
pe lângă ei cu conştiinţa că n-am făcut niciun rău. Să ne amintim
însă că iubirea aproapelui nu este opţională, ci este o poruncă. Şi
dacă nu o împlinim, ni se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat
bogatului nemilostiv din parabolă. Despre acela nu ni se spune
nici că şi-a agonisit averea prin furt sau exploatare, nu ni se
spune nici că era rău, nici că nedreptăţea pe cineva. Nimic din
toate acestea. Atâta doar, că nu era bun, că nu îndeplinea porunca
iubirii aproapelui”4.
„În Vechiul Testament existau două temeiuri puternice
pentru ca preotul şi levitul să-i vină în ajutor omului ce zăcea

1
Pr. Prof. Andrei Buzdug, Art. cit., p. 194.
2
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 276.
3
Antonie Plămădeală, Cuvinte…, p. 233.
4
Idem, Tâlcuri…, p. 387.

322
rănit pe marginea drumului. Mai întâi, faptul că era vorba de unul
de-al lor, de un iudeu. Chiar în interpretarea ei restrânsă, porunca
iubirii aproapelui îi obliga să manifeste solicitudinea necesară faţă
de cel căzut între tâlhari. Apoi, datorită calităţii lor de slujitori
ai templului, adică ai lui Dumnezeu, se cuvenea ca ei, în primul
rând, să fie pildă de iubire concretă a aproapelui lor. Textul spune
că şi unul, şi altul l-au văzut pe cel rănit, dar că au trecut pe
alături. Pentru amândoi, porunca iubirii aproapelui s-a dovedit,
cel puţin în acest caz, a nu fi depăşit un nivel pur teoretic”1.
„S-a pus întrebarea dacă nu cumva Domnul Hristos în
realitate urmărea să-i descrie pe preot şi pe levit ca pe nişte
oameni lipsiţi de inimă şi laşi, dacă nu cumva este mai probabil
ca El să fi avut în vedere prescripţia saducheică ce interzicea
cu stricteţe preoţilor de a se întina prin atingerea unui om mort
pe cale. Atunci trebuie să se presupună că preotul şi levitul l-au
considerat pe omul inconştient ca mort şi au evitat să-l atingă
pe temeiuri levitice. Această interpretare merită o foarte mare
consideraţie. Totuşi, trebuie să se recunoască dificultăţile pe care
ea le implică. În Vechiul Testament citim că „Dumnezeu i-a zis
lui Moise: «Grăieşte tu preoţilor, fiilor lui Aaron, şi spune-le:
Nimeni din voi să nu se spurce prin atingere de mort dintre ai
săi, în afară de ruda cea mai apropiată: tată, mamă, fii, fiice,
frate, sau de sora sa fecioară (care-i este aproape pentru că nu a
cunoscut bărbat); de aceştia se poate atinge. De nimeni altul din
poporul său să nu se atingă, ca să nu se întineze»” (Levitic 21,1-4).
Deşi, potrivit acestui text preotului îi era interzis chiar în viaţa
de toate zilele să se stingă de un cadavru (cu excepţia rudelor
sale cele mai apropiate), levitului nu i cerea să observe puritatea
rituală decât în decursul activităţilor sale cultice. De vreme ce
levitul, ca şi preotul, călătorea de la Ierusalim la Ierihon, nimic
nu i-ar fi interzis să atingă un trup mort de lângă drum. Trebuie să
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 276.

323
se presupună că dacă a fost determinat de considerente rituale, el
era în drum spre Ierusalim, pentru a-şi îndeplini acolo îndatoririle
sale oficiale. Textul nu exclude această presupunere. Dar atunci
se naşte altă dificultate: Cetele săptămânale de preoţi, leviţi şi
laici care îşi făceau serviciul la templu obişnuiau să călătorească
spre Ierusalim în grupuri strânse, nu individual. Să fi fost levitul
din parabolă în întârziere? Era el, oare, dintre acei leviţi de
căpetenie care serveau permanent în templu? Pe scurt, este dificil
să-l privim pe levit ca fiind condus de considerente rituale”1.
Domnul Hristos spune în continuarea parabolei că „un
samarinean, mergând pe cale, a venit la cel căzut între tâlhari
şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său,
l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el”.
Unii cercetători ai Noului Testament au ajuns la concluzia
că samarineanul din pildă „era un negustor care îşi căra
mărfurile pe un asin ori pe un catâr, iar el însuşi călărea un al
doilea animal. Că omul era un negustor care călătorea adesea
pe drumul acela, reiese din faptul că se cunoştea cu hangiul,
precum şi din promisiunea sa de a se întoarce în curând.
Deoarece este improbabil ca samarineanul să se fi aflat pe
calea spre aşezarea eseniană de la Qumran, de lângă Marea
Moartă, se poate presupune că ţinta călătoriei sale era ţinutul
de la răsărit de Iordan”2.
„În relatarea Sa, nu ceea ce a păţit călătorul reţine atenţia
Mântuitorului. Nici fapta condamnabilă a tâlharilor; de la unii
ca ei, nici nu te poţi aştepta la altceva. Ci diferitele atitudini
faţă de omul acela lăsat de tâlhari la marginea drumului, gol şi
aproape mort. Şi, mai ales, contrastul dintre atitudinea preotului
şi a levitului, pe de o parte, şi atitudinea samarineanului, pe de
1
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 243-244.
2
Ibidem, pp. 244-245.

324
altă parte. Ceea ce era de aşteptat să facă, dar n-au făcut, preotul
şi levitul, face cineva de la care nimeni nu s-ar fi aşteptat: Un
samarinean. Faptul este cu totul surprinzător, dacă se ţine seama
de ura seculară ce exista între iudei şi samarineni, de dispreţul
profund pe care iudeii îl arătau samarinenilor şi care, desigur,
atrăgea o reacţie pe măsură”1.
„Relaţiile dintre iudei şi populaţiile amestecate din Ţara
Sfântă, care suferiseră fluctuaţii considerabile, se înrăutăţiseră
foarte mult pe timpul Domnului Hristos, după ce samarinenii,
între anii 6-9 d.Hr., la miezul nopţii în timpul unui Paşte, au
pângărit curtea templului din Ierusalim împrăştiind prin ea oase
de oameni morţi. De aici a rezultat o ostilitate ireconciliabilă
între cele două părţi. Astfel este clar că Mântuitorul a ales
dinadins un exemplu extrem. Comparând dezertarea slujitorilor
lui Dumnezeu cu lipsa de egoism a acelui samarinean duşmănit,
ascultătorii Lui trebuiau să fie în stare să măsoare natura absolută
şi nelimitată a datoriei de a iubi”2.
„Samarineanul însă, înainte de a fi samarinean, este un om.
Un om care nu şi-a tocit simţămintele umane, cum fac cei mai
mulţi. Văzându-l pe cel rănit, el n-a trecut pe alături, ca ceilalţi
doi călători, ci a venit la el. Şi nu l-a privit indiferent pe acel
necunoscut, ci i s-a făcut milă de el. Iar această milă i-a dictat
tot ceea ce trebuia să facă pentru salvarea acelui om nenorocit.
N-a fost, desigur, uşor. Era singur; şi poate îl chemau treburi care
nu sufereau amânare. Nu ştim câtă medicină cunoştea şi cât de
îndemânatice i-au fost mâinile atunci când a pus pe răni remediile
pe care le avea în bagajul său de călător - untdelemn şi vin - şi
când a legat rănile muribundului. Ceea ce ştim cu siguranţă este
că mila sa n-a rămas un simplu simţământ lăuntric. El a făcut tot
ceea ce ştia şi tot ceea ce putea face, fără a lua seamă la faptul
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pp. 276-277.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 244.

325
că ajutorarea acestui semen al său îi pretindea efort, pierdere de
vreme sau cheltuială”1, însă prin „ajutorul său acordat la timp el
a scăpat din ghearele morţii un nenorocit”2.
Samarineanul a turnat pe rănile celui căzut între tâlhari
„untdelemn şi vin, după o veche reţetă orientală”3, „pentru că
untdelemnul înmuia, iar vinul dezinfecta, apoi şi-a folosit broboada
sau a rupt o bucată dintr-un strai de in pentru a-i lega rănile”4.
„Locul indicat de Mântuitorul pentru întâmplarea din
această parabolă este foarte uşor de identificat. Pe la jumătatea
drumului care coboară de la Ierusalim la Ierihon, aproape de
Waddi Kilt, există o vale prăpăstioasă, pe ale cărei laturi se
găseşte un adevărat labirint de peşteri - adăposturi ideale pentru
tâlhari - unde se văd până astăzi ruinele unui han (locul este
numit astăzi Hanul el Ahmar), care avea şi o fântână adâncă, dar
săracă în apă. Aceasta este, desigur, casa de oaspeţi menţionată în
pildă. Un han mai nou funcţiona încă cu câteva decenii în urmă,
pelerinii putând face aici un popas binemeritat”5.
În încheierea parabolei, Domnul Hristos spune că „a doua
zi, samarineanul a scos doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă
de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”.
„Această discuţie cu gazda a avut-o samarineanul a doua
zi, ceea ce înseamnă că binefăcătorul a rămas peste noapte cu cel
suferind. Nu l-a părăsit imediat”6.
În urmă cu două mii de ani, „preţul găzduirii la o casă de
oaspeţi, pentru o zi, era cam a 12-a parte dintr-un dinar”7. Din
moment ce samarineaul i-a achitat gazdei cazarea pentru douăzeci
1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 277.
2
Pr. Prof. Andrei Buzdug, Art. cit., p. 195.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., p. 169.
4
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 244.
5
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 276.
6
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Op. cit., p. 242.
7
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 244.

326
şi patru de zile, înseamnă fie că omul căzut între tâlhari era foarte
bolnav, fie că el era extrem de generos.
După ce a terminat de rostit pilda, Mântuitorul l-a întrebat
pe învăţătorul de Lege cu care purta discuţia: „Care dintre aceştia
trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar
el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă
şi tu asemenea”.
„Forma pe care a luat-o întrebarea adresată de Domnul
Hristos învăţătorului de Lege constituie un subiect mult dezbătut,
fiindcă în timp ce întrebarea interlocutorului Său: «Cine este
aproapele meu?» se referea la obiectul iubirii (pe cine trebuie
să-l tratez ca pe aproapele meu?), Mântuitorul întreabă despre
subiectul iubirii (cine a acţionat ca un aproape?). Învăţătorul de
Lege se gândeşte la el însuşi când întreabă: «Care este limita
responsabilităţii mele?». Domnul Hristos îi transmite mesajul:
«Gândeşte-te la cel în suferinţă, pune-te în locul lui şi întreabă-te:
Cine are nevoie de ajutorul meu? Atunci vei vedea că cerinţele
iubirii nu cunosc hotare»”1.
„Pentru samarinean, necunoscutul căzut între tâlhari a fost
aproapele. L-a tratat ca pe sine. Pentru cel căzut între tâlhari,
samarineanul a fost aproapele”2.
„După definiţia iudaică a termenului, samarineanul nu era
aproapele celui ce căzuse între tâlhari. El însă s-a făcut aproapele
aceluia. De aceea, Mântuitorul, inversând oarecum formularea din
întrebarea învăţătorului de Lege, îl întreabă la rândul Său: «Care
dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?». «Cel care a făcut milă cu el», răspunde cărturarul.
Nici nu putea să răspundă altfel. Căci lecţia parabolei se impune
cu puterea evidenţei. Nu-i convenea, desigur, mândrului cărturar
iudeu să recunoască superioritatea comportării schismaticului
1
Ibidem, p. 245.
2
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri…, p. 387.

327
samarinean faţă de cea a preotului şi a levitului. Dar ce putea
face? Numai acela făcuse ceea ce se cuvine să faci faţă de cineva
pe care-l consideri aproapele tău. Iată-l pe cărturar recunoscând,
fără să vrea, că împlinirea voii lui Dumnezeu şi, deci, îndreptarea
nu sunt privilegii exclusive ale iudeilor. Şi că noţiunea de
«aproapele», în contextul poruncii iubirii, nu poate fi redusă la
sensul ei exterior. Călătorului rănit, iudeii cei apropiaţi i s-au
făcut străini, iar samarineanul cel străin i s-a făcut aproape. Căci
nu locul, ci iubirea este cea care face aproapele”1.
„Lecţia parabolei este clară şi adânc grăitoare pentru noi:
Dacă un străin, cum era acel samarinean, s-a făcut aproapele
iudeului căzut între tâlhari - adică al unui om care, dacă n-ar fi
ajuns în acea stare jalnică, nici n-ar fi catadicsit să-i răspundă la
salut dispreţuitului schismatic-, înseamnă că oricine este dator
să se facă oricui aproapele, chiar şi celui mai mare vrăjmaş, căci
în faţa iubirii la care ne cheamă Evanghelia nu există vrăjmaşi,
există doar fraţi”2.
„În această pildă, Domnul Hristos îi dă de înţeles învăţă-
torului de Lege că în timp ce aproapele este în primul rând
conaţionalul său, totuşi înţelesul termenului nu se limitează
numai la acesta. Exemplul acestei corcituri dispreţuite trebuie
să-l înveţe că nicio fiinţă umană nu este dincolo de cuprinsul
iubirii sale”3.
„Aşadar, aproapele este cel care se simte aproape de sufe-
rinţele celor în nevoi, cel care compătimeşte, cel care ajută
efectiv. Acesta este plăcut lui Dumnezeu şi pe acesta îl va
răsplăti Dumnezeu. Celălalt, ceilalţi care trec nepăsători, aceştia
sunt departele, şi departele nefiind aproape de omul în nevoie,

1
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., p. 277.
2
Ibidem, p. 278.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 245.

328
e departe de Dumnezeu. Modelul nostru este samarineanul mi-
lostiv - aproapele”1.
„Prin samarineanul milostiv, Mântuitorul a lăsat în istorie
nu numai definiţia aproapelui, ci şi a generozităţii, vizavi de
egoism”2.
„Mulţumit de răspunsul primit din partea învăţătorului de
Lege, Domnul Hristos nu mai adaugă niciun comentariu, ci pur
şi simplu conchide: «Mergi şi fă şi tu asemenea»”3.

1
Antonie Plămădeală, Cuvinte…, p. 234.
2
Idem, Tâlcuri…, p. 387.
3
Calinic Botoşăneanul, Op. cit., pp. 168-169.

329
Pilda prietenului de la miezul nopţii

„Cine dintre voi, având un prieten, de se va duce la el


în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei
pâini, căci mi-a venit un prieten de pe drum şi n-am ce să-i pun
dinainte; dar acela, răspunzând dinlăuntru, i-ar zice: Nu-mi da
de lucru, acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine.
Nu pot să mă scol să-ţi dau. Vă spun Eu vouă: Chiar dacă nu se
va scula şi nu-i va da pentru că-i este prieten, pentru îndrăzneala
lui, totuşi, se va scula şi-i va da cât îi trebuie” (Luca 11,5-8).
„Parabola prietenului de la miezul nopţii face o descriere
vie a condiţiilor dintr-un sat oriental din vechime, în care nu
existau prăvălii şi, înainte de răsăritul soarelui, gospodina cocea
cantitatea de pâine necesară familiei pentru ziua respectivă. Fiind
vorba despre o localitate rurală mică, în general se ştia cine a mai
păstrat ceva pâine de cu seară”1.
Domnul Hristos relatează că într-un astfel de sat un localnic
a primit, în miez de noapte şi pe neaşteptate, vizita unui prieten
şi, neavând nicio bucăţică de pâine să-i pună în faţă, a apelat la
ajutorul unui vecin, cerându-i împrumut, până dimineaţă, trei
pâini. „În Orient chiar şi astăzi trei felii de pâine sunt considerate
suficiente pentru masa unei persoane”2.
„Orientalul se culcă devreme. Seara casa este în întuneric.
Micul opaiţ cu ulei care arde în timpul nopţii nu dă decât o
lumină slabă. Uşa a fost închisă demult, adică zăvorâtă şi încuiată.
Zăvorul este un drug de lemn sau de fier care alunecă prin nişte

1
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 195.
2
Ibidem.

330
belciuge în tocul uşii. A trage zăvorul este un gest care necesită
efort şi face mult zgomot”1.
Auzind solicitarea vecinului, gazda trezită brusc din somn
i-a spus că uşa casei este încuiată şi copiii sunt în pat cu el, încât
nu este dispus să-l ajute.
În cazul de faţă „trebuie să ne imaginăm o casă ţărănească
cu o singură cameră, în care întreaga familie dormea pe o saltea,
în partea mai înălţată a camerei, motiv pentru care toţi ar fi
deranjaţi dacă tatăl ar trebui să se ridice şi să tragă zăvorul”2.
„Supărarea celui trezit din somn îşi găseşte deja expresia
în faptul că el omite să-şi salute vecinul”3.
Din această pildă constatăm că „nu numai provocările vieţii
curente cer cutezanţă, pentru că nici lumea de dincolo de lume,
lumea Împărăţiei, nu se cucereşte fără o viguroasă mobilizare
de energie, fără un asalt duhovnicesc, fără luptă. În acest sens
Domnul Hristos a afirmat că «din zilele lui Ioan Botezătorul până
acum Împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul
o cuceresc» (Matei 11,12)”4.
„Personajul central al parabolei, cel care îşi inoportunează
prietenul în puterea nopţii, are cel puţin două justificări pentru
gestul său. Mai întâi, se adresează unui prieten. Neruşinarea
permisă e cea care survine pe fondul unei relaţii deja constituite,
al unor afecte şi cooperări prealabile. E o îndrăzneală consimţită,
principial, de ambele părţi. Cu un prieten îţi poţi permite,
uneori, ceea ce nu îţi poţi permite cu un străin. Numai pe
baza unui asemenea context, îndrăzneala e tolerabilă, dacă nu
chiar recomandabilă. Dumnezeu Însuşi poate fi tratat cu acest
tip de îndrăzneală, de vreme ce, între El şi omul credincios,

1
Ibidem, p. 196.
2
Ibidem.
3
Ibidem, pp. 195-196.
4
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 167.

331
există o legătură, un raport de iubire. Iar când este vorba de
iubire aproape totul este îngăduit, de aceea Fericitul Augustin
a rostit îndemnul: «Iubeşte şi fă ce vrei!», iar Sfântul Apostol
Pavel a scris «că iubirea rabdă îndelung şi pe toate le suferă»
(I Corinteni 13,4 şi 13,7)”1.
„Prieten nu este însă, în textul pildei, numai cel apelat.
Prieten este şi musafirul. Iar aici intră în joc o a doua justificare
a celui care cere: Ospitalitatea, o valoare la mare preţ în
lumea antică şi cea orientală. Cel care cere, comiţând un act
de transgresiune riscantă, nu cere pentru sine, nu-şi deranjează
prietenul pentru un beneficiu propriu, ci pentru a împlini un ritual
tradiţional şi pentru a-şi onora aproapele. Neruşinarea nu este,
prin urmare, un gest arbitrar, un capriciu temperamental, o formă
de proastă creştere. Este expresia-limită a unei nevoi de soluţie.
Este, s-ar putea spune, o obligaţie şi, la urma urmei, o jertfă,
căci implică, într-o primă instanţă, asumarea unei posturi de
precaritate morală: Te pui, voluntar, într-o lumină nefavorabilă,
de dragul altuia”2.
„Parabola prietenului de la miezul nopţii zugrăveşte cu
adevărat obiceiul ospitalităţii orientale”3, fiindcă „în Orient este o
datorie imperativă să-ţi tratezi bine oaspetele”4, de aceea „Domnul
Hristos vorbeşte despre un om care se roagă, cerând pentru ca,
la rândul lui, să poată da mai departe altuia. El trebuie să obţină
pâine, deoarece altfel nu poate împlini nevoia călătorului flămând
şi obosit, care a venit noaptea târziu. Deşi vecinul lui nu este
dispus să se deranjeze, el continuă să-l roage, pentru că foamea

1
Ibidem, pp. 168-169.
2
Ibidem, p. 169.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 197.
4
Ibidem, p. 195.

332
prietenului său trebuie potolită. În cele din urmă, insistenţa lui
este răsplătită, iar cererea îi este împlinită”1.
„Desigur, chiar dacă vecinul nu-i va da ceea ce cere pe baza
prieteniei, totuşi îi va da, fie din pricina oportunităţii cererii lui,
fie ca să nu se facă de ruşine, adică să-şi păstreze faţa curată în
această chestiune, fie pentru a scăpa de cererea sa stăruitoare”2.
„Pentru cine are fie şi o minimă experienţă a rugăciunii,
un anumit tip de jenă prost plasată e un sentiment frecvent. Cum
pot îndrăzni să mă rog, dintr-odată, pentru ceva, când, în restul
timpului, trăiesc în afara oricărei reguli duhovniceşti? Sau: Cum
să cer ajutor când sunt la ananghie, de vreme ce, când nu sunt, uit
cu totul de rugăciune? Cum să pretind favoruri, când amân mereu
să mulţumesc pentru cele deja primite? Sau, şi mai apăsat: Cum
să cer lui Dumnezeu să se ocupe de micile mele nevoi şi necazuri?
Parabola prietenului de la miezul nopţii răspunde acestor dileme
cu o simplitate suverană: Când eşti într-o situaţie care impune
solicitarea promptă a unui ajutor, nu sta pe gânduri. Fă-o! Lasă
deoparte căldicelul bunelor moravuri, acceptă să te faci antipatic,
să depăşeşti măsura, să-ţi inoportunezi partenerul, fie el prietenul
de-alături sau Dumnezeu. Altfel, te vei compromite, tocmai
pentru că eşti preocupat, în chip excesiv, de orgoliul de a nu te
compromite. La fel cum cel care va dori să-şi păstreze, cu orice
preţ, viaţa şi-o va pierde (Matei 10,39)”3.
Parabola prietenului de la miezul nopţii subliniază importanţa
„perseverenţei în rugăciune. Şi e adevărat că, în Evanghelia după
Luca, unde aceasta este relatată, rugăciunea se bucură de o atenţie
deosebită (3,21; 5,16; 6,12; 9,18; 9,28; 11,1 ş. a.), după cum e
adevărat că parabola este precedată, nemijlocit, de rugăciunea

1
Ellen G. White, Parabolele…, p. 97.
2
Joachim Jeremias, Op. cit., pp. 196-197.
3
Andrei Pleşu, Op. cit., pp. 169-170.

333
«Tatăl nostru», oferită de Domnul Hristos ucenicilor ca model
de rugăciune”1.
„Dumnezeu nu a spus niciodată: Cereţi o singură dată şi
veţi primi. El ne îndeamnă să cerem în continuare, să perseverăm
în rugăciune fără şovăire. Perseverenţa în rugăciune îi inspiră
celui care se roagă o atitudine mai serioasă şi îi dă o dorinţă tot
mai mare de a primi lucrurile pe care le cere”2.
„În parabola prietenului de la miezul nopţii, cel care cerea a
fost respins la început, dar nu a renunţat la cererea sa. Tot astfel,
rugăciunile noastre par să nu primească întotdeauna un răspuns
imediat de la Dumnezeu, dar Domnul Hristos ne învaţă că trebuie
să nu încetăm a ne ruga”3.
De asemenea, „pentru împlinirea făgăduinţelor lui
Dumnezeu există şi anumite condiţii, iar rugăciunea nu poate lua
niciodată locul îndeplinirii datoriei. Mântuitorul a spus în acest
sens: «De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile! Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă
iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă
voi arăta lui» (Ioan 14,15 şi 21)”4.
„Sfântul Evanghelist Luca a consemnat această pildă
într-un context general despre rugăciune, de aceea a înţeles-o
ca fiind un îndemn la rugăciunea neîncetată”5.
„Dacă un prieten te ajută cu preţul disconfortului propriu,
atunci cu atât mai mult lui Dumnezeu îi va fi la îndemână să te
ajute când o să ceri”6, „pentru că lui Dumnezeu Îi place să dea.
El este plin de milă şi de iubire şi doreşte din toată inima să
răspundă la rugăciunile celor ce apelează la El cu credinţă. El ne
1
Ibidem, pp. 170-171.
2
Ellen G. White, Parabolele…, p. 101.
3
Ibidem, p. 99.
4
Ibidem.
5
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 196.
6
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 173.

334
dă ca să le putem sluji altora şi prin această lucrare să devenim
asemenea Lui”1.
„Este limpede că scopul explicit al parabolei prietenului
de la miezul nopţii este evidenţierea contrastului dintre prietenul
ezitant din vecini şi Dumnezeu, care, spre deosebire de el, nu va
ezita să răspundă neîntârziat credinciosului care se roagă. Din
punctul nostru de vedere, pilda vorbeşte, preponderent, despre
legitimitatea necondiţionată a rugăciunii. Nimic, nicio cutumă de
bună purtare, nicio regulă de etichetă, nicio reţinere convenţională
nu pot fi invocate pentru a amâna, sau a suprima, impulsul de a te
ruga. Nu este ruşinos să adopţi, când urgenţa existenţială o cere,
atitudinea cerşetorului”2.
„Pilda prietenului de la miezul nopţii, întocmai celei a
judecătorului nedrept, aşteaptă ca ascultătorii să tragă o concluzie.
Dacă prietenul deşteptat din somn în miezul nopţii se grăbeşte,
fără un moment de întârziere, să răspundă cererii unui vecin aflat
la nevoie, chiar dacă întreaga familie trebuie să fie deranjată de
tragerea zăvorului, cu cât mai mult va face aceasta Dumnezeu.
El este un Dumnezeu care îşi pleacă urechea la strigătul celor în
nevoie şi le vine în ajutor. El face mai mult decât cer ei. Deci,
puteţi să vă încredinţaţi Lui, cu deplină încredere”3.

1
Ellen G. White, Parabolele…, pp. 97-98.
2
Andrei Pleşu, Op. cit., p. 171.
3
Joachim Jeremias, Op. cit., p. 197.

335
Cuprins

Cuvânt înainte ...................................................................... 3


Pilda semănătorului.............................................................. 22
Pilda neghinei....................................................................... 43
Pildele seminţei de muştar şi a aluatului .............................. 49
Pilda cu comoara ascunsă .................................................... 53
Pilda cu mărgăritarele .......................................................... 56
Pilda năvodului .................................................................... 57
Pilda oii rătăcite ................................................................... 60
Pilda datornicului nemilostiv ............................................... 64
Pilda lucrătorilor tocmiţi la vie ............................................ 81
Pilda celor doi fii .................................................................. 93
Pilda celor doi fii (altă interpretare) .................................... 100
Pilda lucrătorilor celor răi .................................................... 105
Pilda lucrătorilor celor răi (altă interpretare) ...................... 130
Pilda nunţii fiului de împărat................................................ 138
Pilda nunţii fiului de împărat (altă interpretare).................. 184
Pildele slujitorului credincios şi înţelept şi a furului care
vine noaptea ................................................................ 196
Pilda celor zece fecioare ...................................................... 206
Pilda talanţilor ...................................................................... 246
Pilda seminţei ....................................................................... 290
Pilda samarineanului milostiv .............................................. 295
Pilda samarineanului milostiv (altă interpretare) ................ 321
Pilda prietenului de la miezul nopţii ................................... 330

S-ar putea să vă placă și