MAREA SCHISMĂ DE LA 1054

Prin schismă (separare, scindare), înţelegem situaţia de separare canonică şi de întrerupere a

comuniunii liturgice între două Biserici. Prin erezie, înţelegem învăţătura greşită sau concepţii
particulare în materie de probleme dogmatice a unor persoane care şi-au organizat crezul lor aparte,
deosebit de al Bisericii pe care au părăsit-o. Este necesară o astfel de clarificare a noţiunilor,
deoarece ele vor fi foarte des folosite în disputele dintre scaunul de Constantinopol şi Roma.
Văzută din Răsărit, schisma s-a manifestat la început ca rupere de raporturi oficiale între
cele două Biserici autocefale de frunte, romană şi constantinopolitană. Ruperea raporturilor formale
a fost precedată de o lungă serie de cauze al căror efect a fost o înstrăinare reciprocă şi învrăjbire
crescândă între Orientul şi Occidentul creştin reprezentate prin capii lor bisericeşti, patriarhii de
Constantinopol şi papi.
Văzută din Apus, schisma este socotită o acţiune unilaterală grecească: un act de rebeliune
greacă împotriva autorităţii papale, până atunci recunoscută şi acceptată. Pentru catolici, singurii
răspunzători de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) şi Mihail Cerularie
(1043-1058).

Cauzele generale ale schismei

Schisma nu poate fi privită şi înţeleasă numai în momentul conflictelor din secolele IX-XI,
ca o simplă “ceartă de cuvinte” între oameni capricioşi si orgolioşi. Cauzele schismei sunt multe,
vechi şi adânci. Ele vin de dincolo de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici, care au fost la
vremea lor patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi papii Nicolae I şi Leon al IX-lea.
S-a zis cu drept cuvânt că schisma bisericească a fost precedată de una politică. Această
ruptură s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat “roman” (800). Constituirea
lumii romane în două părţi deosebite administrativ şi politic prin crearea unei capitale noi în răsărit
de către Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinţe politice, culturale şi sociale.
Existenţa a două imperii creştine, unul grec-oriental şi altul german-occidental, le punea în opoziţie
pe chestiunea legitimităţii titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele împotriva
celuilalt. Mai rău, cele două imperii “romane” deosebite naţional, îşi disputau nu numai titlul ci şi
teritorii şi drepturi. Pe de o parte era vorba de câştig de teren şi de putere politică, pe de alta de
prestigul şi de influenţă în care interesele religioase au jucat un rol foarte important.
Conflictul politic şi religios era întreţinut şi de tendinţa celor două imperii de a-şi întinde
sfera de putere şi de influenţă prin misiune la popoarele necreştine aşezate între ele. Misiunea
creştină a devenit astfel o chestiune politică şi motiv de discordie şi de fricţiuni cu consecinţe
imediate grave.
În febra conflictelor personale şi a incidentelor politice, lumea creştină nu a mai văzut, simţit
şi judecat cu mintea şi cu inima ei creştină, ci cu mintea şi inima romanului şi a grecului, care aveau
de câştigat o mare întrecere în faţa popoarelor noi.
După conflictul iconoclast, când Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de
sud, Sicilia şi Creta de sub jurisdicţia Romei, papa s-a reorientat politic. De la Pepin cel Scurt,
regele francilor, papa Ştefan al II-lea primeşte în dar teritoriile proaspăt cucerite de la longobarzi.
Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri.
În epoca premergătoare schismei, limba şi cultura greacă erau superioare celor occidentale.
Bizanţul cunoştea atunci o renaştere de care Occidentul era departe şi care umplea pe greci de
mândrie faţă de toate popoarele. Această renaştere trezea şi cultiva sentimentul naţional. Nici un
popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atracţiei civilizaţiei bizantine. Roma a
convertit popoarele barbare germane şi o parte din cele slave, cărora le-a transmis odată cu
creştinismul ideea geniului şi superiorităţii ei. Aşa cum Constantinopolul elenizase Orientul creştin,
Roma latinizase Occidentul.

1
 La aceste deosebiri şi neînţelegeri s-au adăugat şi disputele religioase. În timp s-au format
unele tradiţii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele concepţii şi
preferinţe speciale. Cunoaşterea lor n-a rupt dintr-o dată legăturile obişnuite, dar cu timpul existenţa
lor a intrat în conştiinţa creştină ca un element diferenţial putând provoca reproşuri şi controverse.
Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintâi care a cenzurat câteva practici
occidentale: celibatul clerului , postirea sâmbetei, consumarea de vite sugrumate şi de sânge,
reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e că Sinodul aminteşte ordinea
patriarhatelor, aşa cum fusese stabilită de sinoadele II şi IV ecumenic, pentru a arăta că primatul
papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectivă.
Cu mult mai gravă decât diferenţele cultice a fost disputa în jurul formulei “filioque”.
Această inovaţie, adoptată întâi în Spania prin sinoadele de la Toledo (449 şi 589) s-a generalizat în
tot Apusul. Unul din motivele opoziţiei lui Carol cel Mare faţă de sinodul VII ecumenic a fost şi
lipsa formulei “filioque” din mărturisirea de credinţă a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui.
Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a apărat şi adoptat formula “filioque”. Dacă papa Leon al
III-lea a rezistat în faţa cererilor stăruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce “filioque” în
Simbolul de credinţă, peste două veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii
împăratului german Henric al II-lea. Poate că dacă lipseau aceste intervenţii regale şi imperiale,
străine de doctrina şi interesele Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns să tulbure raporturile
dintre Biserici. La jumătatea secolului al XI-lea, azima era, după “filioque”, obiectul cel mai
pasionant al polemicii. Ca şi în chestiunea “filioque”, latinii nu se mulţumeau să se apere ci acuzau
cu sporită pasiune pe greci, considerând erezie uzul acestora.
În judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atât ceea ce se prezenta
în epistole sau scrierile patriarhilor greci, cât ceea ce nu se numea încă, dar se simţea: primatul
papal. Şi istoricii romano-catolici recunosc importanţa excepţională a primatului papal între cauzele
schismei când văd originea ei în refuzul grecilor de a se supune autorităţii papale şi vorbesc de
“sustragerea” lor de sub această autoritate. Doi papi tari pe succesele lor în Apus, pe teoria
primatului papal mult rotunjită până în vremea lor şi chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-
isidoriene şi donaţia lui Constantin – Nicolae I şi Leon al IX-lea – încercau supunerea Orientului.
Însă acesta s-a opus prin Fotie şi Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opoziţii,
cea mai importantă din câte au învrăjbit pe greci şi pe latini.

Schisma în secolul al IX-lea

Iconoclasmul tulburase adânc situaţia la Bizanţ şi raporturile cu Occidentul. El lăsase două

partide şi două concepţii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenţa acestor două
curente – unul tradiţional şi altul liberal-reformator - explică situaţia creată la Constantinopol în
jurul alegerii patriarhilor Ignaţiu şi Fotie. Ignaţiu (847-858) fusese ales cu sprijinul împărătesei
văduve Teodora, care favoriza partida călugarilor studiţi. Patriarhul Ignaţiu şi-a făcut repede
adversari prin atitudinea excesiv de severă. El reprezenta opoziţia faţă de guvernarea împaratului
Mihail şi a cezarului Bardas. În locul lui a fost ridicat marele învăţat Fotie, contra căruia Ignaţiu şi
partizanii lui au protestat apelând la intervenţia papei Nicolae I. Într-un sinod ţinut la Roma în 863,
Fotie a fost lovit cu excomunicarea dacă nu părăseşte scaunul patriarhal în timp de o lună. În
schimb, împăratul a trimis papei în 865 o regretabilă scrisoare în care trata pe latini ca pe barbari iar
pe papă cu dispreţ si cu ameninţări nesăbuite despre distrugerea Romei. Răspunsul protest al papei a
fost o lungă apologie a primatului papal. În anul următor (866), papa a scris opt epistole pentru cei
de la Constantinopol şi o enciclică adresată clerului şi credincioşilor din Asia şi Libia. Papa vroia o
solidarizare cu sine a creştinătăţii orientale în lupta contra lui Fotie.
Însă problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de
misionarii greci (864-865), situaţia se lămurise în favoarea Bizanţului. Situaţia s-a complicat la un
an după creştinare când Boris trimite papei Nicolae I o lungă scrisoare. El cerea lămuriri la o
mulţime de întrebări practice în legătură cu noua credinţă. Scopul lui ascuns era obţinerea unui
patriarh propriu. Răspunsul diplomat al papei n-a întârziat, în Bulgaria sosind şi o misiune latină ce

2
a obţinut alungarea clericilor greci. Concurenţa pentru convertirea bulgarilor îl face pe Fotie să
acţioneze. El răspunde printr-o enciclică adresată tuturor patriarhilor răsăriteni prin care reproşa
catolicilor următoarele: 1) faptul că postesc sâmbăta; 2) că despart prima săptămână a Păresimilor
de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) încep Postul miercuri şi nu luni; 4) dispreţuiesc pe
preoţii rasăriteni pentru faptul că sunt căsătoriţi; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii săvârşită de
către preot ci numai pe cea făcută de episcop; 6) falsificarea dreptei credinţe prin “filioque”. În vara
lui 867 se convoacă un sinod în care se condamnă amestecul papei în treburile interne ale Bizanţului
şi excomunicarea lui. Odată cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) şi asasinarea lui Mihail al III-lea
(sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu împărtăşeşte pe Vasile I Macedoneanul sub pretext că a
participat la uciderea lui Mihail şi este exilat. Ignatie este reales şi se reiau legăturile cu papa Adrian
al II-lea.
Între schisme, raporturile între Biserici au fost formale, fără a fi strânse. În secolul X,
imoralitatea va domni la Roma. Şi la Constantinopol, puterea politică va deveni foarte influentă,
aservindu-şi scaunul patriarhal. La începutul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din
diptice, fie pentru mutilarea unui papă grec impus de Bizanţ (Ioan al XVI-lea), fie că acceptase
“filioque” în crez în 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile între cele două Biserici erau rupte şi
acuzaţiile reciproce se înmulţeau continuu.

Schisma din 1054

În imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papă
reformator. Împăratul Henric al III-lea susţinea cu zel mişcarea de reformă. Pentru a îndrepta
Biserica, el a numit un şir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de
un devotament docil faţă de împărat şi interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile
Bisericii catolice: simonia şi concubinajul clerului. Pentru îndreptarea situaţiei, Leon al IX-lea a luat
măsuri energice, a aplicat pedepse, a făcut numeroase călătorii, a ţinut sinoade. În grija de a îndrepta
Biserica şi în calitatea sa de papă imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebită atenţie Italiei de
sud. Zelul lui era în chip special stimulat de prezenţa grecilor, amestecaţi în populaţia latină.
Căsătoria preoţilor ortodocşi era un adevărat scandal în planul de reformă al papei. Clerul lui găsea
în ea o justificare pentru concubinajul său, ale cărui proporţii erau îngrijorătoare. În sudul Italiei,
acţiunea reformatoare însemna nu numai îndreptarea Bisercii latine, ci şi criticarea celei greceşti. În
1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din oraşul Siponto, oraş pe care-l va subordona
Beneventului. După ştirile date de latini, în primăvara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a
interzis şi el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare închiderea Bisericilor latine din
oraş. Îndemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, în
Italia de sud, în anul 1053, o scrisoare în care critica practicile latine a împărtăşirii cu azimă, a
postirii sâmbetei precum şi mâncarea de sugrumate şi de sânge şi necântarea lui aleluia în postul
mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluată, în condiţii care aveau să o înăsprească mult. Ca
şi Leon, a scris contra latinilor şi un calugăr studit, Nichita Stithatos, criticând nu numai uzul azimei
şi postirea sâmbetelor, ci şi pe “filioque” şi celibatul preoţilor.
Între timp, situaţia politică din Italia se înrăutăţise pentru papă. În iunie 1053, Leon al IX-lea
a fost prins de normanzi, eliberat tocmai în februarie 1054. În interesul de a combate pe normanzi,
adversari comuni, papa şi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul se aliaseră prin mijlocirea
ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine şi guvernatorul Italiei de sud. Însă Arghyros a
fost înfrânt de normanzi înainte să se facă unirea trupelor aliate. În aceste condiţii şi avându-se în
vedere situaţia papei, captiv la Benevent, s-a încercat o schimbare de atitudine a Bizanţului faţă de
papă, în interesul combaterii normanzilor. După primirea unor scrisori irenice de la împărat şi
patriarh şi a unor promisiuni de ajutor, papa totuşi le scrie obsedat de primatul său: “dacă cineva se
desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de
schismatici, o sinagogă a satanei . Să ştie patriarhul că fără aprobarea papei nici nu are drept să
existe.... Împăratul însuşi trebuie să fie un fiu ce se întoarce cu umilinţă la maica sa........”. Legaţii
papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi şi diaconul cancelar Friederic, trimişi cu

3
scopul de a întări alianţa politică şi de a trata împăcarea cu patriarhul, sosesc în Constantinopol în
iunie 1054. Astăzi şi istoricii catolici recunosc că delegaţia nu avea şanse de succes datorită
caracterului lui Humbert si că ea nu fusese trimisă ca să negocieze, ci să impună voinţa latină la
Constantinopol. Împaratul face front comun cu catolicii şi obligă pe Nichita Stitathos, stareţul de la
Studion, să-şi renege două lucrări contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta
chestiunile bisericeşti într-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsă de legaţi, care veniseră nu
să trateze, ci să judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei şi le-a interzis
să săvârşească liturghia în Constantinopol, măsură explicabilă dar excesivă. Simţindu-se jigniţi,
pierzându-şi rădbarea şi fiind încurajaţi de atitudinea şovăitoare a împăratului, legaţii papali au făcut
cel mai grav si mai nefericit pas din toată istoria schismei. În dimineaţa de 16 iulie 1054, au intrat în
Biserica Sf. Sofia, în timpul serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvânt
către clerul şi poporul adunat. Apoi au depus pe sfânta masă o excomunicare a patriarhului Mihail
Cerularie şi a “ partizanilor lui”. Părăsind Biserica, şi-au scuturat praful de pe picioare zicând “să
vadă Dumnezeu şi să judece”.
PROBLEMA ANATEMEI LATINE
În actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru următoarele: 1) vând harul lui
Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci şi-i ridică la demnităţile preoţeşti şi la episcopat, ca valesii;
3) rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini, ca arienii; 4) consideră că
doar în Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos şi jertfa cea adevărată şi botezul, ca donatiştii; 5)
admit căsătoria pentru slujitorii sfântului altar, ca nicolaiţii; 6) spun că legea lui Moise e blestemată,
ca severienii; 7) au tăiat din Simbolul de credinţă formula “filioque”, ca pnevmatomahii.
Patriarhul împreună cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin şi cu toţi partizanii lor,
erau excomunicaţi: “să fie anatema, împreună cu ereticii numiţi mai sus şi cu toţi ereticii, ba chiar
cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se va îndrepta”.
La adăpostul “oficiului lor de ambasadori”, legaţii au părăsit rapid oraşul, de mânia
poporului.
Agitaţia produsă în oraş a intimidat pe împărat, care-i susţinuse continuu. El a căutat să dea
vina pe interpreţii legaţilor şi pe Arghyros. Interpreţii şi ginerele lui Arghyros au fost pedepsiţi.
Despre sentinţă, împăratul zicea să fie arsă în public, iar cei care au scris-o, ca şi cei care au fost
complici cu sfatul sau cu ştirea să fie anatematizaţi. Patriarhul n-a ars sentinţa latină şi a ţinut un
sinod cu un număr de episcopi prezenţi în capitală în 20 iulie 1054.
PROBLEMA ANATEMEI GRECEŞTI
În edictul sinodal se arată mai întâi acuzaţiile pentru care legaţii anatematizaseră pe
ortodocşi: 1) raderea bărbii; 2) primirea împărtăşaniei de la preoţi căsătoriţi; 3) neprezenţa în
Simbol a adaosului “filioque”. Apoi se prezintă argumentaţia ortodoxă. In privinţa bărbii,textul din
Levitic IX,27 este suficient: “nu tăiaţi bărbile voastre”. In privinţa căsătoriei preoţilor, canonul 13 al
sinodului quinisext precizează: ”Voim ca să rămană în vigoare şi de acum înainte căsătoriile
legitime ale bărbaţilor sfinţiţi...căci apostolul învaţă: cinstită este nunta întru toate”. Referitor la
prolema Filioque, se spune: „...iar dacă Sf.Duh purcede şi de la Fiul, cum zic ei în nebunia lor,
Sf.Duh se deosebeşte de Tatăl prin mai multe decat Fiul. Iar dacă Sf.Duh s-ar distinge prin mai
multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinţa Tatălui Fiul decat Sf.Duh. Şi astfel, ar ieşi
iarăşi la lumină îndrăzneala lui Macedonie contra Duhului Sfant”….Este exprimată apoi
convingerea patriarhului că legaţii au fost trimişi de Arghyros şi nu de papă, iar scrisorile aduse
erau false. Se redă în continuare conţinutul anatemei tradusă din limba latină de protospătarul
Cosma Romanul, Pyrros şi monahul Ioan Spaniolul. Urmează scrisoarea împăratului către patriarh
în care se consideră că tot răul provine de la “interpreţi” şi de la Arghyros.
Urmează decizia sinodului:”...deci, prin purtarea de grijă a piosului împărat, actul cel
nelegiuit însuşi, cei care l-au publicat şi au dat fie idee pentru facerea lui, fie că au ajutat celor care
l-au făcut, au fost anatematizaţi în marele secret.”- (tribunalul patriarhal)-
În ziua de 24 iulie urma să se facă citirea actului în auzul mulţimii, anatematizându-se din
nou actul nelegiuit, precum şi cei care l-au publicat, scris sau şi-au dat consimţământul şi sfatul la

4
facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a încredinţat hartofilaxului. Cu aceasta,
schisma se socoteşte încheiată.
Mai trebuie menţionat că papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 şi că legaţii nu aveau
mandat pentru faptele săvârşite. Noul papă, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El şi papii
următori n-au confirmat acţiunea necugetată a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o.
De remarcat că patriarhul de Constantinopol s-a menţinut pe terenul principiilor, criticând
idei şi fapte, nu persoane.

Consecinţele schismei
Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni începură să se răcească încă
dinainte de 1054, dezbinarea reală nu s-a făcut simţită decât mai târziu, mai ales în timpul şi-n urma
cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu cred că greşelile latinilor sunt aşa de multe
si atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”. La 1087, moaştele Sfântului
Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe
nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau în deplină linişte de vederea Locurilor Sfinte, iar în
Athos continua să existe încă şi în secolul al XII-lea mănăstirea Amalfinezilor.
Papa Grigore al VII-lea Hildebrand îi excomunicase pe împăraţii bizantini pentru că se
opuneau planurilor lui. În 1088, papa Urban al II-lea a ridicat împăratului bizantin excomunicarea,
spunându-i lui Alexios I Comenul că ar dori sa fie pomenit în diptice la Constantinopol. În dialogul
dintre ei, împăratul pomeneşte de întâmplarea de la 1054 ca de o simplă ceartă între Mihail
Cerularie şi cardinalul Humbert, spunând că arhiva imperială n-a mai păstrat nimic în legătură cu
schisma. În continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza în fapt deoarece papa a cerut
întotdeauna bizantinilor recunoaşterea primatului papal.
Istoria următoare a raporturilor politico-bisericeşti între Bizanţ şi Occident este ilustrarea
agravării schismei ca fapt de duşmănie reciprocă. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizanţ.
Puşi în inferioritate politică şi constrânşi să negocieze un acord religios imposibil, în condiţiile
impuse de papi, grecii s-au găsit într-o situaţie penibilă, pe care occidentalii au speculat-o cu
neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit ţinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de
cruciadă. Grecii trebuiau combătuţi, ca şi necredincioşii din cauza “ereziei” şi a neascultării lor faţă
de papă. Adevărata şi iremediabila ruptură s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului în 13
aprilie 1204 de către cruciaţi. Nevoia a făcut pe Mihail VIII Paleologul să încheie unirea de la Lyon
(1274), pe Ioan al V-lea să primească personal unirea de la papă în 1369 şi pe Ioan al VIII-lea să
accepte “unirea” de la Ferrara – Florenţa. Demersuri inutile, căci Occidentul a asistat impasibil la
căderea Constantinopolelui în 29 mai 1453.
Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adăugat altele, cu mult mai multe. Credinţa în
purgatoriu, teoria şi practica indulgenţelor, importante învăţături noi, rituri, practici şi obiecte
introduse după schismă, dogmatizarea unor credinţe străine Bisericii vechi şi între toate
proclamarea primatului papal absolut şi a infailibilităţii papale (1870-1871), au îndepărtat tot mai
mult occidentul papal de orientul ortodox. De la călcarea unor rânduieli canonice şi practici
tradiţionale, s-a ajuns la schimbarea constituţiei Bisericii. Biserica papală începuse să evolueze spre
monarhie bisericească, cu lege proprie, care era voinţa papei.
Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitentă a anatemelor pe 7 decembrie
1965 de către papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Atenagora I.

BIBLIOGRAFIE:

POPESCU, Prof. Teodor M., Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, în „Studii

Teologice”, an II (1931), nr. 1, p. 49-68; II (1931), nr. 2, p. 35-46.
Idem, Geneza şi evoluţia schismei, în „Ortodoxia”, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217.
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., ŞESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor,
Istoria bisericească universală, vol. I-II, EIBMO, Bucureşti, 1987.

5
6