Sunteți pe pagina 1din 201

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GÎRLAŞU-DIMITRIU, ODETTE
Empatia în psihoterapie / Odette Gîrlaşu-Dimitriu,
Bucureşti: Editura Victor, 2004
Bibliogr.
ISBN 973-8128-58-7
316.647:615.851

ISBN 973-8128-58-7
ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIU

EMPATIA
ÎN PSIHOTERAPIE

EDITURA VICTOR
Bucureşti, 2004
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin
EDITURII VICTOR
©. Odette Gîrlaşu-Dimitriu, 2004
Cuvânt înainte
Ca arhitectură generală, lucrarea de faţă se compune din
două părţi: prima, sub titulatura Probleme generale ale empa-
tiei, a fost destinată să facă o inspectare selectivă a problema-
ticii din acest domeniu, sub titlul următoarelor capitole:
conceptualizări ale empatiei, raportul empatiei cu psihoterapia
şi modalităţi de antrenare a disponibilităţilor de comunicare ale
viitorilor psihoterapeuţi.
Cea de-a doua parte este, în principiu, proiectată ca cerce-
tare experimentală, având drept subiect predilect personalitatea
psihoterapeutului de orientare comportamentală. Curând am
constatat că această temă a personalităţii psihoterapeutului
constituie un câmp cu implicaţii de mare întindere, astfel că ne-
am restrâns obiectivul principal, cum era şi normal, la studiul
relaţiei psihoterapeutice, cu o atenţie specială pentru compe-
tenţa psihoterapeutică.
In structura modelului nostru de investigaţie, locul prin-
cipal îl ocupă probele de cercetare a empatiei - cea de empatie
emoţională a lui A. Mehrabian şi N. Epstein (Q.M.E.E.) şi cea
de empatie prédictive propusă de R. F. Dymond. S-a rezervat un
spaţiu amplu cercetării empatiei cognitive, propunându-ne să
scoatem în relief existenţa unei aptitudini specifice a competenţei
psihoterapeutului - predictivitatea empatică. în câteva cuvinte,
esenţa acestei disponibilităţi particulare rezidă în competenţa cu
care psihoterapeutul ajunge să cunoască cerinţele pacientului, să
proiecteze direcţiile programului terapeutic şi să anticipeze
rezultatele benefice cele mai probabile ale tratamentului.
Dintru început, am recurs la conceptualizarea celor patru
ipostaze pe care este construită proba Dymond („Eu despre
mine", „Eu despre partenerul meu în relaţia terapeutică",
„ Cum cred eu că mă vede partenerul meu pe mine", „Cum cred
eu că se vede partenerul meu pe sine"), în plus. am valorificat
alte două posibilităţi pe care le oferă această metodă şi anume,
încercarea de a obţine un corolar al datelor statistice, prin
abordarea calitativă a diferenţelor de conduită empatică între
psihoterapeut şi pacient. Astfel, am adoptat două modalităţi de
analiză: prima, cu caracter descriptiv (prin intermediul unor
trăsături-criterii), a doua cu caracter integrativ (prin intermediul
unor factori-criterii).
Totodată, pentru cazul pacientului am aplicat trei scale de
investigaţie, una pentru sugestibilitate, alta pentru anxietate şi
alta pentru depresie. Această parte a cercetării s-a profilat a
avea o întindere pe care nu am putut de Sa început să o estimăm
exact, astfel că investigaţia a fost dusă numai până la un punct
şi anume, până acolo unde cercetarea întemeia rezultatele
parţiale ca deschideri ştiinţifice certe pentru studii ulterioare.
Modelul experimental, prin însăşi structura sa, poate să
însemne o anumită noutate, dar principalele implicaţii în per-
spectiva cărora poate fi apreciată propria noastră contribuţie se
referă la: a) punerea în valoare a unor noi resurse metodologice
ale probei Dymond; b) demonstrarea realităţii unei aptitudini
speciale a psihoterapeutului inclusă în competenţa sa profesio-
nală - predictivitatea empatică; c) întemeierea valabilităţii
acestei dispoziţii speciale şi, în acelaşi timp, a modelului nostru
experimental în ansamblu, în probarea realităţii efective a
progresului psihoterapeutic (care rezidă în reducerea/ dispariţia
simptomelor prezentate de pacient la începutul tratamentului).
Pe aceste ultime rezultate de bază a fost construită partea fi-
nală a lucrării, cărora le-am alăturat un paragraf consistent asupra
deschiderilor pe care proiectul nostru de cercetare le permite. De
asemenea, am încercat să raliem la această secţiune încă o
deschidere posibilă şi anume, aceea că predicţivitatea empatică
poate reprezenta o disponibilitate-nucleu a inteligenţei emoţionale.
De-a lungul timpului pe care l-am investit în realizarea
acestei cărţi, am contractat o mare datorie de recunoştinţă. Mă
refer la profesorul Gh. Neacşu. care mi-a oferit sprijinul său
concret în ducerea la bun sfârşit a lucrării de faţă.
PARTEA I

PROBLEME GENERALE ALE EMPATIEI


Capitolul l

CONCEPTUALIZĂRI ALE EMPATIEI

1. Premise terminologice
Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat
Theodor Lipps (1906) care introduce termenul de Einfuhlung
(empatie) în psihologie. Psihologul român V. Pavelcu (1965,
p. 86) afirmă că „există o mare bogăţie de termeni în limba
noastră care să desemneze traducerea termenului german de
Einfuhlung: proiecţie simpatetică a euliii, intuiţie proiectivă,
fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, proiecţie afec-
tivă, intuiţie afectivă, simpatie simbolică, intuiţie simpate-
tică, întrepătrundere afectivă, comprehensiune prin întrepă-
trundere, introiecţiune, tranzitivism, intropatie, simpatie,
transpunere, identificare, transfer (C. Rădulescu-Motru),
însimţire (P. Antonescu), proiecţie simpatetică (T. Vianu) şi
empatie (P. Andrei). In final, a fost acceptat termenul de
empatie care a căpătat precizările de rigoare, în vederea
evitării confuziilor cu alte fenomene psihice aflate în
proximitate (proiecţie, simpatie, identificare).
în tabelul de mai jos, vom reda sintetic următoarele
precizări terminologice cu privire la fenomenul empatie
(S. Marcus, 1997, p. 21-22):

-„transpunere psihologică" a
eului în psihologia celuilalt;
- empatia devine o cale empi-
rică de cunoaştere a celuilalt
-
H „Eu/" se simte „celălalt" (în empatie 'ne substituim pe
•< pentru a-i retrăi stările, noi altora);
CL
S gândurile, acţiunile, fără - „transpunerea psihologica'
U
pierderea identităţii proprii. pe care o presupune empatia
elimină posibilitatea înţele-
gerii unei contopiri cu celă-
lalt (ca în cazul identificării).
w - reprezintă un model de
at alienare empatică;
•oi
y „Eur se topeşte în celălalt, -dacă empatia simbolizează
b devine celălalt, pierzându-şi mai mult acţiunea în privinţa
H propria identitate. transpunerii psihologice,
identificarea simbolizează
mai degrabă starea ca atare.
nîn simpatie, îi substituim pe
H „Eul" se simte alături de alţii nouă;
<
O. „celălalt" căruia îi acordă - dacă empatia devine o cale de
sprijin moral sau factic. cunoaştere, simpatia devine
o cale de relaţie.
„Euf impune propriile stări - cale de exacerbare a pro-
H- celuilalt, absolutizând pro- priului eu în relaţia sa cu
U
U pria identitate de sine şi lumea.
5 reprezentând, într-un anumit
CE!
p. sens, opusul empatiei.

2. Definiţii ale empatiei

O mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferite


de literatura de specialitate cu privire la empatie, incluzând:
preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); „ascultarea cu cea
de-a treia ureche" (Reik, 1948); introspecţie indirectă
(Kohut, 1959), cunoaştere emoţională (Greenson, 1960);
intrare imaginativă în viaţa interioară a celuilalt (Kadushin,
1972); efort de a vedea şi de a experimenta lucrurile din
perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979);
intrarea în interiorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt
(Compton şi Gallaway, 1999); preluarea perspectivei
celuilalt (Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994).
In prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamă
o punere de acord a punctelor de vedere, relativ diversificate,
care se întind pe o perioadă de aproape un secol, începând cu
lucările lui Th. Lipps, E. Titchener, M. Scheller şi până la
cercetările actuale, în care empatia este privită ca o dimen-
siune a inteligenţei emoţionale (D. Goleman, 2001). La baza
diverselor definiţii acordate conceptului de empatie se mani-
festă în mod vădit nevoia autorilor de a-şi plasa propriile
teorii cu privire la declanşarea conduitei empatice.
De pildă. Fenichel (1945, apud J. A. Johnson, J. M. Cheek,
R. Smither, 1983) consideră că empatia implică o identificare
cu o altă persoană, precum şi conştientizarea sentimentelor
care acompaniază această identificare.
în dicţionarul de psihologie a l u i H. Piéron (1957),
intropatia (cuvânt francez propus de Flournoy ca echivalent
al Einfuhlung-\u\ german introdus de Th. Lipps sau al
empatiei, de la grecescul „empathea", folosit pentru prima
oară de Titchener în 1909), este definită ca o specie de
comuniune afectivă, prin care cineva s-ar indentifica cu o
altă persoană, măsurându-se în acest fel sentimentele.
C. Rogers (1959. p. 210), considerat cel mai influent
teoretician al empatiei în domeniul psihoterapiei, consideră
că ..a fi empatie înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul
intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale
emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ,,ca şi cum" ai fi
cealaltă persona, dar fără a pierde condiţia de .,ca şi cum".
Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia
presupune un amplu proces cognitiv, emoţional, motiva-
tional, ca şi profunde reacţii vegetative.
C. Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de
înţelegere empatică şi anume:
1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale,
cu atât modificarea personalităţii clientului va avea şanse să
se producă;
2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă
necondiţionată faţă de client, cu atât terapia are şanse mai
mari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are sentimente
pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără rezerve,
nu emite judecăţi de valoare;

10
3. Dacă terapeutul ..ghiceşte" sentimentele şi reacţiile
personale încercate de client în flecare clipă, dacă ştie să le
perceapă „din interior', aşa cum îi apar clientului şi dacă
reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia va
fi îndeplinită.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că
„empatia este mecansimul care face posibil ca un individ să
preia unele atitudini în toate direcţiile, cu privire la viaţa
mintală a altuia'". Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia
ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o
fantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-ar contopi pe
sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtă-
şească sentimentele şi atitudinile altuia.
Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia
este o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului c e l u i l a l t
şi activarea preluării experienţei de substituire emoţională în
stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpre-
tare multidimensională a fenomenului empatic, prin com-
binarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.
In contextul actual, există numeroase programe de
training cu privire la acest fenomen psihic, fiind considerat
drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale.
Cu alte cuvinte, empatia apare drept un fenomen perfectibil
care poate fi supus unor antrenamente dirijate.

3. Direcţii de cercetare a empatiei

Plătind un tribut subiectivismului şi animismului,


clasicii empatiei au elaborat o teorie marcată de interpretări
folosofice şi estetice. Potrivit concepţiei l u i Theodor Lipps
(1906), Einftihlung-u\ este un proces de cunoaştere şi
autocunoaştere psihologică, de proiecţie a propriilor stări
afective asupra altora. Pornind de la mecanismul psihic al
imitaţiei interne în raport cu mişcările modelului de

11
empatizat, actualmente s-a ajuns la perfecţionarea unor
tehnici de investigaţie psihofiziologică. Aceste cercetări sunt
apte să surprindă caracteristicile reactivităţii fiziologice, ca
latură a comportamentului empatic.
O altă direcţie a studiilor clasice care vizează analiza
psihologică a empatiei este reprezentată de Max Scheler
(1912). Pentru acest autor, empatia este o fuziune afectivă,
un act vital şi instinctiv. Din acest punct de vedere, cunoaş-
terea perceptivă trece dincolo de limitele eului individual
(V. Pavelcu, 1999, p. 237). Teoretician al „empatiei trans-
cendentale", Max Scheler gradează stările de înţelegere afec-
tivă în următorul mod:
1. împărtăşirea imediată, directă a suferinţei cuiva -
respectiv încercarea în comun a unei suferinţe psihice;
2. Faptul de a lua parte la bucuria sau suferinţa cuiva;
3. Simpla contagiune afectivă care se realizează pe baza
expresiei şi imitaţiei;
4. Veritabila fuziune afectivă.
Teoria lui Scheler este denumită de el însuşi „teoria
perceperii eului altora". Făcând abstracţie de latura metafi-
zică a acestei teorii, notăm faptul că din punctul de vedere al
lui Scheler, noi percepem stările altora absolut la fel ca şi
propriile noastre stări sufleteşti. Extrospecţia este de aceeaşi
natură cu introspecţia. Proiecţie propriu-zisă nu există şi nici
simpatie proiectivă, ci există numai cunoaştere şi fuziune.
Din acest punct de vedere, cunoaşterea altora nu este o iluzie,
nici proiectare a propriului eu, ci cunoaştere obiectivă şi cu
substrat ontologic. Numai datorită acestei obiectivităţi avem
conştiinţa evidenţei unui alt eu.
Psihologii moderni au pus un accent deosebit pe
descoperirea unor căi obiective de depistare şi evaluare a
fenomenului empatic, pornind de la o viziune teoretică
bine conturată şi realizând cercetări experimentale în urmă-
toarele direcţii majore: l) psihofiziologică; 2) psihologică;

12
3) de elaborare a unor scale adecvate de măsurare a empatiei;
4) perspectiva multiculturalismului.
Cercetările experimentale moderne au abordat „sub lupă"
acest fenomen deosebit de complex. Divergenţa între cerce-
tători apare atunci când se pune accent, în mod unilateral, fie
pe latura afectivă, fie pe latura raţională a empatiei, de cele
mai multe ori fiind studiate separat şi în detrimentul
celeilalte. De pildă, dacă în lucrările de psihologie socială
accentul se pune pe imaginaţie şi pe capacitatea de predicţie,
în studiile din psihologia artei, ponderea explicaţiilor cade
numai pe latura afectivă a empatiei.

3.1. Direcţia de cercetarepsihofiziologică


O primă categorie de investigaţii vizează caracteristicile
reactivităţii fiziologice ca latură a comportamentului
empatic. E. Stotland şi L. Walsh (1963) au folosit în studiul
empatiei transpiraţia palmară ca variabilă dependentă.
K. Jerome şi Ph. William (1964) au înregistrat compor-
tamentul, respiraţia şi ritmul cardiac la copiii care urmăresc o
competiţie între propriul părinte şi un străin. O analiză
complexă a reactivităţii fiziologice, în timpul transpunerii în
rol, în condiţiile reprezentării mintale a unui scenariu
aparţine lui I. Ciofu şi S. Marcus (1969). Analiza indica-
torilor fiziologici obţinuţi prin electrooculogramă, electroder-
mogramă, respiraţie bucală şi reacţii motorii au demonstrat
corelaţii între activitatea fiziologică la aceşti indicatori şi
transpunerea imaginativ-afectivă în rol. Conform autorilor
mai sus menţionaţi, datorită faptului că scenariul propus
incită la imaginarea unor activităţi predominant manuale sau
a unor momente dramatice cu caracter de anxietate, activarea
cea mai vizibilă apare la indicatorii motor şi cutanogalvanic,
iar mişcările oculare orizontale făcute cu ochii închişi, într-o
sarcină cu caracter imaginativ, sunt considerate un indicator
specific al reprezentărilor.

13
O altă direcţie a cercetării s-a axat pe analiza relaţiei
dintre indicatorii fiziologici cu factorii de imaginaţie şi
afectivitate de-a lungul transpunerii scenice. S-a constatat
faptul că reacţiile fiziologice sunt direct condiţionate de
conţinutul proceselor imaginative şi afective, indicatori ce
constituie fundamentul psihologic al conduitei empatice.

3.2. Direcţia de cercetare psihologică


Ca şi în cazul primei direcţii menţionate, metodologia de
cercetare tinde să satisfacă dezideratul teoretic al surprinderii
unor componente specifice conduitei empatice. G. Mead
(1967) consideră ca însuşire principală inteligenţa socială,
respectiv abilitatea individului de a se pune pe sine în situaţia
altora. B. Chlopan şi colab. (1985) includ testul de inteli-
genţă socială G. Washington în prezentarea pe care o fac cu
privire la măsurătorile empatiei, dar fără a trage concluzii
evidente. De asemenea, se ia în considerare intuiţia socială,
surprinsa de R. Dymond în 1949 în cadrul testului de intuiţie
şi empatie.
Imaginaţia şi afectivitatea au fost alte două fenomene
psihice implicate în conduita empatică. în cercetările l u i
R. Dymond (1950) cu privire la relaţia dintre personalitatea
umană şi empatie se folosesc probele Rorschach şi T.A.T. La
Rorschach apar diferenţe nete între subiecţii cu empatie
scăzută (manifestă exces de control, tendinţe de rigiditate şi
introversiune) şi subiecţii cu empatie crescută (manifestă
sensibilitate, tendinţă de contacte sociale legate). La T.A.T.
apar diferenţe individuale referitoare la starea personală a
subiecţilor: pentru cei cu empatie scăzută apar relaţii
familiare nesatisfăcătoare, dificultăţi în relaţiile cu alţii,
scopuri egocentrice, sentimente de inferioritate, iar cei cu
empatie crescută manifestă trăsături inverse.

14
3.3. Direcţia de elaborare şi validare a testelor
şi scalelor de empatie
După S. Marcus (1997, p. 58), ..adevăratul salt calitativ
în studierea fenomenului empatie se produce odată cu
elaborarea şi validarea testelor şi scalelor de empatie", în
sensul că relaţia dintre teorie şi metodă tinde să devină
comprehensivă.
în lucrarea de faţă, ne vom referi la Testul Dymond de
intuiţie şi empatie (1949), precum şi la Chestionarul de
măsurare a empatiei emoţionale a l u i Mehrabian şi Epstein
(1972) care. de altfel, vor fi utilizate în cercetarea cu privire
la empatia psihoterapeutului (şi pacientului) în psihoterapiile
de orientare comportamentală. Cele două instrumente de
măsurare a empatiei vor fi descrise şi analizate în partea a
doua a lucrării. Reţinem faptul că dacă Chestionarul de
măsurare a empatiei emoţionale (Q.M.E.E.) surprinde capa-
citatea empatică, Testul Dymond de intuiţie şi empatie
surprinde mai ales comportamentul empatie (S. Marcus,
1997, p. 82). Capacitatea empatică este apreciată drept ..po-
tenţial psihofiziologic de transpunere în psihologia altora'', în
timp ce comportamentul empatie este evaluat drept un
„mijloc de manifestare a unei atare capacităţi". Cercetările
româneşti au pus în evidenţă următoarele trei situaţii:
1. o capacitate empatică dezvoltată poate fi dublată de un
comportament corespunzător;
2. între capacitate şi comportament pot să apară unele
decalaje care sunt de cele mai multe ori influenţate de
obiectul empatizării;
3. o capacitate empatică slabă corelează cu un compor-
tament empatie precar.
In legătură cu a doua situaţie, explicaţia poate fî găsită în
faptul că un partener empatie, pe care subiectul îl ..simte" ca
atare, induce şi la acesta din urmă un comportament empatie.

15
tot aşa cum un partener neempatic poate influenţa negativ
comportamentul empatic al subiectului, şi aceasta relativ
independent de nivelul capacităţii constatat la subiect. Prin
urmare, empatia exprimă atât un proces activator, auto-
reglator, cât şi unul interactiv-reglator.

3.4. Empatia din perspectiva multiculturalismului


Din această perspectivă, se consideră că abordările
tradiţionale ale empatiei ignoră dimensiunea contextuală şi
culturală a experienţei umane. Cultura este înţeleasă drept
cadru de referinţă (Pedersen, 1997, apud J. Clark, 2001) şi
include, într-un sens larg, variabile etnografice (etnicitate,
naţionalitate, limbă religie), variabile demografice (vârstă,
sex, loc de rezidenţă), variabile de statut (social, educaţional,
economic) şi afilieri (formale şi informale). Accentul este
pus pe „experienţa trăită", perspectivă care oferă un mod de
cunoaştere inductiv, reflexiv, concentrat pe semnificaţii şi
contextualizat. Epistemologia etnografică vine să lărgească
înţelegerea empatiei şi oferă o modalitate de explorare a
complexităţii experienţei trăite din punctul de vedere al celor
care o trăiesc.
Din perspectiva multiculturalismului, cercetătorul cana-
dian J. Clark (2001) formulează unele întrebări cu privire la
funcţia empatiei în contextul activităţii sociale actuale:
• Mai putem considera în continuare empatia un
concept folositor în înţelegerea cadrului de referinţă
al celuilalt?
• Ce alte instrumente conceptuale ne sunt necesare
în vederea facilitării înţelegerii mutuale a partenerilor
de relaţie?
• Cum poate fi empatia reconceptualizată în aşa mod
încât să poată surprindă multipla diversitate a partici-
panţilor în activitatea socială?

16
în cadrul acestei mari diversităţi socio-culturale specifice
contextului actual al practicii terapeutice, se impune o
„competenţa culturala' de care trebuie să dea dovadă
practicianul. Acesta se confruntă adeseori cu persoane care
aparţin unor populaţii diferite. O temă comună în aproape
toate conceptualizările competenţei culturale este nevoia
practicianului de a câştiga o profundă şi adâncă înţelegere a
„viziunii asupra lumii" şi a „cadrului cultural de referinţă
al clientului'. Numeroşi autori au formulat ghiduri practice
de lucru cu clienţi/ pacienţi ce aparţin unor populaţii diverse
(Cross, Bazron, Dennis şi Isaacs, 1989; Dévore şi
Schlesinger, 1996; LaFromboise şi Foster, 1992; McGoldrick
Giordano şi Pearce, 1996; Sue, Ivey şi Pedersen, 1996).
Din această perspectivă, întrebarea de bază a celor
implicaţi în munca socială ar trebui formulată în următorii
termeni: Cum îi putem înţelege mai bine pe cei care sunt atât
de diferiţi de noi înşine?
Fireşte, empatia a fost şi este considerată drept mijlocul
primordial de facilitare a înţelegerii interpersonale, un efort
de a vedea şi de a experimenta lucruri din punctul de vedere
al celuilalt. Deşi empatia este identificată în majoritatea
textelor clasice şi contemporane drept o condiţie sine qua
non a relaţiei de ajutor (Biesteck, 1957; Compton şi
Gallaway, 1994; Fisher, 1978; Goldstein, 1973; Hepworth şi
Larson, 1993; Strode şi Strode, 1942; Towle, 1935), punerea
practicianului în pielea celuilalt este privită de unii autori ca
fiind o idee oarecum îndrăzneaţă şi arogantă. De pildă,
Dévore şi Schlesinger (1996) se întreabă cu privire la gradul
în care practicianul poate să empatizeze cu acei clienţi ale
căror experienţe de viaţă sunt absolut diferite de ale lor. Alţi
autori manifestă unele îndoieli cu privire la mijloacele
tradiţionale de stabilire şi comunicare a empatiei şi dacă
acestea sunt adecvate tuturor grupurilor culturale. Prin
urmare, teoriile actuale referitoare la empatie ar trebui să

17
deplaseze accentul de la „sentimente" la „semnificaţii
culturale", respectiv la contextul sociopolitic şi cultural al
experienţei umane (Green, 1995; Keefe, 1980; Pinderhuges.
1979). De pe terenul unor dezbateri epistemologice au fost şi
sunt formulate întrebări cu privire la faptul dacă este totuşi
posibil să înţelegem din punct de vedere cultural pe
„Celălalt" (Gellner, 1992).
într-un mod paradoxal, deşi empatia se confruntă cu
numeroase dezbateri pe tărâm conceptual, importanţa clinică
a empatiei este bine ilustrată de datele experimentale.
Numeroşi autori confirmă faptul că factorii de relaţie sunt
predictor! mai buni ai succesului în psihoterapie decât
tehnica terapeutică utilizată sau metoda de tratament
(Duncan şi Moynihan; Hubble, Duncan-şi Miller. 1998;
Lambert, Shapiro şi Bergin, 1986; Patterson, 1984). în
literatura de specialitate cu privire la alianţa de lucru
^helping alliance") se subliniază că empatia reprezintă o
componentă centrală în stabilirea acestei alianţe (Beres şi
Arlow, 1974; Bordin, 1979, Horvath şi Greenberg. 1986;
Meissner, 1996; Patton şi Meara, 1992).
Cu toate acestea, în ciuda faptului că semnificaţia clinică
a empatiei este larg acceptată de specialişti, există totuşi
puţine dezvoltări teoretice recente şi cercetări îndreptate în
direcţia reexaminării empatiei în contextul diversităţii.
Mai recent, E. Butler şi J. Strayer (2001) accentuează
ideea că empatia deţine un rol important în procesele de
afiliere, în general, afilierea este influenţată pozitiv de nume-
roase comportamente verbale, cum ar fi autodezvăhiirea
(N. L. Collins şi L. C. Miller, 1994), preluarea perspectivei
celuilalt (D. R. Falk şi P. N. Wagner, 1985). expresiile
acceptării (D. W. Johnson şi M. P. Noonan, 1972), respon-
sivitatea (D. Davis şi W. T. Perkowitz, 1979), simpatia
(J. H. Berg şi R. L. Archer, 1980). compasiunea (D. Boxer,
1993). După opinia autorilor mai sus menţionaţi, toate aceste

18
variabile, cu excepţia autodezvăluirii, pot fi conceptualizate
ca expresii verbale ale empatiei.
Problema relaţiei dintre empatie şi afiliere ridică însă
numeroase întrebări, în primul rând, trebuie făcută o distin-
cţie între empatia dispoziţională şi empatia comportamen-
tală. Empatia dispoziţională se referă la o stare internă
comună acelor indivizi care tind să manifeste o anumită
responsivitate afectivă şi cognitivă faţă de a l ţ i i (M. H. Davis,
1983). In acest caz, este posibil ca empatia să producă
sentimente de afiliere cu ceilalţi în mod intrapersonal, fără a
implica şi comportamente interpersonale externe. De
asemenea, empatia poate fi comunicată prin intermediul
comportamentelor verbale prezentate mai sus. In aceste
situaţii, empatia exprimată verbal operează într-o manieră
interpersonală, prin demonstrarea faptului că interlocutorul
este interesat şi preocupat de ceea ce i se comunică. Această
situaţie îl va determina pe receptorul empatiei verbale să
dezvolte sentimente de afiliere cu persoana care manifestă
empatie în raport cu el.
în această perspectivă, empatia dispoziţională este un
construct m u l t i d i m e n s i o n a l prin implicarea a două compo-
nente: afectivă şi cognitivă. Aspectul cognitiv include
tendinţa de a adopta perspectiva psihologică a c e l u i l a l t , iar
componenta afectivă aceea de a răspunde unei situaţii sau
unei stări emoţionale a celuilalt, prin exprimarea unor emoţii
congruente. Rămâne neclar faptul dacă ambele componente
joacă un rol important în dezvoltarea sentimentelor de
afiliere. Mai mult, rămâne o întrebare deschisă cu privire la
faptul dacă ambele componente sau doar una dintre cele două
determină apariţia expresiilor verbale ale empatiei.
Considerăm că studiile ulterioare trebuie să ţină seama
de marea complexitate a definiţiilor, precum şi a instru-
mentelor de măsurare a empatiei în situaţii de interacţiune cât
mai variate. De asemenea, trebuie să ne decidem cu privire la
faptul dacă multiplele voci cu privire la empatie sunt la
unison sau dacă nu cumva intră la un moment dat în conflict.

4. Empatia - trăsătură înnăscută


sau dobândită?

în mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsătură


înnăscută sau poate fi dobândită pe parcursul vieţii. In opinia
reputatului cercetător S. Marcus (1997, p. 78), ,.în cadrul
empatiei sunt implicate o serie de predispoziţii care se
constituie ca un fundament necesar, cu program ereditar
peste care se clădeşte viitorul comportament empatie".
Acesta se organizează pe măsura dobândirii unei experienţe,
în practica socială, ca şi pe măsura instituirii unui
antrenament dirijat. Argumentele aduse în favoarea ambelor
alternative (ca trăsătură înnăscută sau dobândită) sunt
următoarele:
- Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recent
dezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontal
anterior. După o lobotomie anterior frontală, pacientul va
pierde, în afară de unele competenţe proprii gândirii
abstracte, abilitatea de a empatiza cu alţii (K. Clark, 1980);
- Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestările
conduitei empatice (indicatori de tip electrodermografic,
electromiografic, electrooculografic, vasoconstrictiv sau
vasodilatator) pledează în favoarea invocării unei structuri
bâzâie a fenomenului empatie;
- Unele premise psihologice conduc la ideea recunoaş-
terii unor predispoziţii proprii conduitei empatice. Avem în
vedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea şi
jucărea de roluri (jocurile copiilor „de-a grădiniţa" sau ,,de-a
doctorul", stabilirea unor relaţii autentice de comunicare cu
păpuşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969),

20
empatia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată,
ci este un fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prin
socializare şi evoluţie este organizarea fenomenului empatic;
- Dintr-o viziune predominant formativă, empatia ne
apare ca un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi
L. M. Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L. Haynes şi A. Avery,
1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979). De pildă, în
vederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi pentru a
deveni mai empatici, D. S. Săucan (1999, apud R. Adler şi
N. Towne, 1993) prezintă o interesantă metodă denumită
„pillow". Astfel, în abordarea unei probleme, autorii propun
să adoptăm următoarele patru perspective diferite:
Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti! "
Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când ne
confruntăm cu o problemă, în general, rămânem fixaţi pe
propria noastră poziţie şi avem tendinţa să nu-1 apreciem pe
cel care nu este de acord cu noi. Conform lui P. Watzlawick,
„credinţa că punctul nostru de vedere asupra realităţii este
singura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnică
dintre deziluzii".
Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!"
Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriului
punct de vedere şi la încercarea de a sprijini poziţia
partenerului de comunicare. Este vorba despre o preluare a
perspectivei celuilalt în vederea înţelegerii comportamentului
acestuia.
Poziţia 3: Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!"
Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şi
a slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie. Această
perspectivă ne ajută să găsim elementele comune între
atitudinea noastră şi a celorlalţi.

21
Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cum
pare a fi!"
Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şi
controversele între cei care comunică şi vor fi valorizate
elementele pozitive ale relaţiei.
Abordarea unei probleme din perspectivele descrise
(cele patru, plus „mijlocul pernei", ca o concluzie) va
determina creşterea toleranţei noastre faţă de poziţia adoptată
de o altă persoană.

5. Empatia ca trăsătură de personalitate

După G. Allport (1981), presupunerea existenţei unei


trăsături comune de personalitate, precum şi măsurarea
acesteia pe o scală dimensională în raport cu ceilalţi, se poate
realiza atunci când „oamenii normali dintr-o arie culturală
dată tind în mod necesar să dezvolte unele moduri de
adaptare comparabile în general". Din punctul de vedere al
personologului american, există trei criterii definitorii pentru
evidenţierea unei trăsături comune de personalitate:
1. frecvenţa cu care o persoană adoptă un a n u m i t stil de
adaptare^"~\
2./evantaiul^situaţiilor în care adoptă acelaşi mod de
acţiune;
3. intensitatea reacţiilor sale în conformitate cu modelul
preferat de comportament.
în opinia lui S. Marcus (1997, p. 71), ,.empatia repre-
zintă un atare mod de adaptare, propriu oricărui i n d i v i d în
relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o persoană la alta, putând
tinde spre valenţe înalt performanţiale". Ar fi greu de
presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să
evite un comportament empatic faţă de parteneri, exceptân-
du-se formele de neadaptare socială care frizează patolo-
gicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente

22
empatice şi nu de tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe
autorul mai sus menţionat să considere empatia drept
trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modelele
tipologice ale empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de
personalitate, se constată următoarele aspecte:
• persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa
unei atitudini optimiste, căldură, emoţionalitate,
»• altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,
tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament
prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonală,
" manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiunii
medicale;
• persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide,
retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singu-
ratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu
acordă atenţie sentimentelor altora.
în privinţa raportului empatie-extraversiune / introver-
siune, S. Marcus (1997, p. 73) consideră că această problemă
rămâne încă deschisă, deoarece „dacă este posibilă o relaţie
dintre empatie şi extraversiune, relaţie avându-şi explicaţia în
tendinţa de afiliere, în trăirea modelelor empatice percepute,
totuşi, nu ni se pare lipsită de logică şi o posibilă relaţie între
empatie şi introversiune având la bază o anume transpunere
psihologică (subi, ns.) a unui model imaginat şi astfel,
reuşind o anume adaptare socială a unei persoane închise".
In psihologia românească se acordă o atenţie deosebită
valenţelor aptitudinale ale fenomenului empatie. Cercetările
au drept obiectiv surprinderea unui nivel supramediu de
manifestare empatică, fără de care nu apare posibilă
realizarea performanţelor în anumite profesii. A fost subliniat
rolul empatiei în creaţia scenică (S. Marcus, 1971;
Gh. Neacşu, 1971), în creaţia literară (S. Marcus şi
D. S. Săucan, 1994), în activitatea didactică (S. Marcus.

23
T. David, A. Predescu, 1987), în relaţia medic-pacient
(A. Marcus-Bolohan, 1990). Actualmente, cadrul analizei se
lărgeşte de la condiţia strict aptitudinală a empatiei la
integrarea acesteia în contextul personalităţii. „Punctul nodal
al conceptului de empatie îl reprezintă conduita retrăirii
stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria
persoană, prin intermediul unui proces de transpunere sub-
stitutivăîn psihologia partenerului" (S. Marcus, 1997, p. 17).
Contribuţii valoroase aduce Gh. Neacşu în lucrarea
„Transpunere şi expresivitate scenică" (1971) în care este
analizată conduita empatică prin creaţia scenică, punându-se
în evidenţă specificitatea transpunerii actoriceşti. Autorul
mai sus menţionat introduce în structura transpunerii scenice,
alături de imaginaţie şi afectivitate, o a treia-trăsătură specific
actoricească -proiectivilatea. Datele experimentale relevă
latura cognitivă a transpunerii care se caracterizează prin
originalitatea imaginaţiei şi prin capacitatea de prefigurare a
modelului expresiv. „Prefigurarea se relevă prin trei trăsături
specifice: prezenţa elementelor de mişcare în cursul
introiecţiei datelor rolului şi al elaborării modelului mintal al
personajului, prin autoproiecţia actorului, ca instrument al
interpretării dramatice, în modelul imaginat şi prin funcţia
selectiv anticipativă a acestei autoproiecţii în procesul întru-
chipării scenice" (Gh. Neacşu, 1971, p. 144). Aşadar, trans-
punerea scenică se prezintă, în calitate de aptitudine crea-
toare, ca o unitate a trei parametri: originalitatea imaginaţiei,
prefigurarea scenică şi trăirea afectivă, între cei trei parametri
existând corelaţii înalte, cu semnificaţii foarte puternice.
Cercetarea experimentală a pus în evidenţă trei moduri de
relaţionare a parametrilor transpunerii şi anume: a) unul
superior, la care originalitatea, prefigurarea şi trăirea afectivă
sunt puternic dezvoltate, în proporţii foarte apropiate (carac-
teristic studenţilor actori talentaţi şi actorilor consacraţi);
b) unul inferior, la care cei trei parametri sunt relativ

24
proporţionali şi slab dezvoltaţi (caracteristic subiecţilor neta-
lentaţi); c) unul mijlociu, caracterizat prin predominarea
relativă a unuia sau altuia dintre cei trei parametri (specific
subiecţilor mijlocii).
Studiul invocat pune în evidenţă valenţele operaţional-
instrumentale ale empatiei scenice, ca însuşire performanţială
specifică procesului de creaţie actoricească.

6. Empatia în relaţie cu alte variabile de


personalitate

6.1. Relaţia empatie-simpatie


Intr-un studiu privind relaţia dintre empatie şi preferin-
ţele simpatetice ale partenerilor de comunicare (S. Marcus,
D. Stratilescu, R. Gherghinescu, 1992) au fost reliefate
următoarele aspecte:
• Subiecţii cu parteneri simpatici sunt semnificativ mai
empatiei decât subiecţii cu parteneri consideraţi
antipatici. Prin urmare, nivelul empatie depinde de
atitudinea simpatetică faţă de parteneri.
• Subiecţii consideraţi simpatici de către parteneri sunt
semnificativ mai empatiei decât subiecţii consideraţi
antipatici de către parteneri. Aşadar, partenerii care îi
consideră pe subiecţi simpatici tind să arate faţă de
aceştia o anume transparenţă comportamentală,
favorizându-le un nivel ridicat al empatiei predictive.
• Comportamentul empatie al subiecţilor din diada
subiect simpatic-partener simpatic este semnificativ
mai evoluat decât comportamentul empatie al subiec-
ţilor din diada subiect antipatic-partener antipatic.
• Empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri sim-
patici este mai mare decât empatia subiecţilor
simpatici faţă de parteneri antipatici. De asemenea,

25
empatia subiecţilor antipatici creşte faţă de parteneri
simpatici decât faţă de parteneri antipatici, dar fără a
atinge valorile medii ale subiecţilor simpatici.

6.2. Relaţia empatie - orientare ,,helping"


S. Marcus, G. Neacşu, R. Gherghinescu, D. Săucan
(1994) accentuează ideea că empatia la cadrele didactice
reprezintă o condiţie a declanşării orientării „helping'', în
studiul respectiv, n i v e l u l orientării „helping" este compus din
sumarea performanţelor la indicatorul altruism şi la
indicatorul receptiv cuprinse în Chestionarul de orientare
helping (D. Romer, C. Gruder, T. Lizzandro). Potrivit
concepţiei autorilor chestionarului, altruiştii sunt motivaţi să
ajute pe alţii fără nici un fel de recompensă, iar receptivii
sunt cu atât mai motivaţi să-i ajute pe alţii cu cât posibilitatea
de a primi o recompensă în schimb este mai evidentă. Relaţia
dintre empatie şi orientarea „helping" semnifică o anumită
condiţionare empatică a orientării spre ajutorare, independent
de motivaţia (intrinsecă sau extrinsecă) care stă la baza
acestei orientări.

6.3. Relaţia empatie - cunoaştere interpersonală


Cercetările româneşti invocate au surprins funcţia
instrumentală a empatiei în înţelegerea şi evaluarea
partenerului, precum şi rolul pe care îl ocupă transpunerea de
tip empatie în realizarea unor evaluări acurate şi a unor
predicţii corecte cu privire la ceilalţi şi la propria persoană.
Prin utilizarea probei Dymond, se constată faptul că subiecţii
bun empatiei dezvoltă o mai fină acurateţe evahiativă în
raport cu subiecţii slab empatiei. Un nivel slab de empatie
micşorează şansele unei evaluări acurate a partenerului,
intrând într-un relativ conflict cu opiniile celorlalţi despre
aceeaşi persoană. In privinţa relaţiei dintre empatie şi

26
imaginea despre ceilalţi, subiecţii bun empatici dezvoltă o
evaluare cu privire la partener coincidentă cu autoevaluarea
partenerului. Referitor la empatie şi imaginea despre sine,
subiectul bun empatie îşi poate regla mai bine autoevaluarea,
ajungând la un consens atribuţional între cum se vede pe sine
şi cum îl vede partenerul. Empatia se interpune eficient în
procesul de înţelegere a celuilalt, permiţând predicţii şi
atribuiri acurate cu privire la parteneri şi la sine, în vreme ce
slaba empatie îl privează pe individ de informaţii supli-
mentare şi implicit de predicţii corecte, favorizând eroarea de
atribuire (S. Marcus, 1997).

27
Capitolul 2
RAPORTUL EMPATIEI CU PSIHOTERAPIA

în general, se consideră că empatia reprezintă o trăsătură


fundamentală a relaţiilor de ajutor. Teoriile alianţei
terapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice"
(W. Meissner, 1996). în activitatea socială, empatia a fost şi
continuă să fie considerată drept un principiu de bază
(Biestek, 1957; Compton şi Gallaway, 1994; Fisher, 1978;
Goldstein, 1973; Hepworth şi Larson, 1993; Kadushin, 1972,
1990, Perlman, 1979; Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994;
Strode şi Strode, 1942; Towle, 1935; Turner, 1999). Este însă
surprinzător faptul că majoritatea textelor care vizează
practica muncii sociale se bazează îndeosebi pe lucrări
apărute în urmă cu mai multe decenii, îndeosebi pe
lucrările lui Rogers (1957, 1966, 1975), Truax şi Carkhuff
(1967). Unii cercetători atrag atenţia asupra faptului
că există în ultimii ani puţine dezvoltări teoretice
şi cercetări sistematice cu privire la rolul empatiei în
psihoterapie.

1. Mecanismul psihologic
al empatiei psihoterapeutului

Sunt necesare trei condiţii de bază menite să declanşeze


adoptarea unei conduite empatice:
• o condiţie externă care se referă la „modelul de
empatizaf;
• o condiţie internă care se referă la predispoziţiile
psihice ale celui care empatizează;

28
• o condiţie circumstanţială care se referă la „credinţa
în convenţie" bazată pe „acceptul" celui care empa-
tizează că nu devine „celălalt", ci îşi păstrează propria
identitate.
Referitor la prima condiţie, psihoterapeutul îşi percepe în
mod nemijlocit pacientul de-a lungul desfăşurării psiho-
terapie!, fără a fi nevoie să şi-1 reprezinte sau să şi-1
imagineze (ca în cazul transpunerii dramatice sau al
activităţii artistice). F. Held şi J. Maucorps (1971) consideră
că este necesară o anumită distanţă medie între „eu" si
„celălalt" pentru a se putea înregistra un nivel optim de
empatie. De asemenea, se specifică faptul că pentru a se
pune în locul altuia, este preferabil ca modelul de empatizat
să fie situat pe un teren relativ cunoscut, în acest context,
se impune ca terapeutul să aibă solide cunoştinţe de
psihopatologie şi psihiatrie, precum şi experienţă terapeutică
anterioară menite să faciliteze stabilirea unei comunicări
autentice cu pacientul său.
în privinţa celei de a doua condiţii necesare declanşării
procesului empatie, considerăm că psihoterapeutul trebuie să
manifeste o nevoie de empatie care să mijlocească penetrarea
cu acurateţe în viaţa psihică a pacientului său. In acest efort
de a sesiza trările celorlalţi, terapeutul nu trebuie să piardă
distanţa sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi
de detaşare, deosebit de importante în stabilirea obiectivelor
terapeutice. Numai în acest mod, cel care empatizează
poate să dea dovadă de o „empatie matură" (I. Janis şi
colab., 1969).
Referitor la „credinţa în convenţie", C. Rogers (1959)
apreciază faptul că terapeutul trebuie să respecte condiţia de
»co şi cum" ai fi cealaltă persoană. Dacă această condiţie se
Pierde, starea devine de identitate, fiind o stare extremă care
frizează patologia.

29
2. Empatia în perspectiva diverselor şcoli
psihoterapeutice

Există un consens al cercetătorilor cu privire la faptul că


empatia reprezintă un factor important în psihoterapie, dar
diferă modul în care diversele şcoli terapeutice definesc acest
termen.
De pildă, psihoterapia existenţialistă, mai mult decât
oricare altă şcoală terapeutică, susţine că empatia reprezintă
o deprindere centrală a psihoterapeutului. Acesta evită orice
încercare de a emite judecăţi cu privire la clientul/ pacientul
său. Obiectivul major al psihoterapie! este acela ca terapeutul
să se proiecteze pe sine în interiorul l u m i i sentimentelor
clientului său. Definiţia existenţialistă a empatiei pune accent
pe capacitatea terapeutului de a simţi. Terapeutul nu trebuie
să încerce să-1 modifice pe client, ci să-i ofere un mediu plin
de căldură şi de înţelegere în care acesta poate să îşi
actualizeze posibilităţile latente.
Psihoterapia psihanalitică defineşte empatia într-un mod
similar. Capacitatea psihanalistului de a simţi ceea ce
pacientul simte este descrisă ca o regresie a Ego-ului în
slujba procesului psihoterapeutic. După J. M. Lewis (1978),
diferenţa dintre conceptul psihanalitic şi cel existenţialist cu
privire la empatie se referă mai degrabă la scopurile empatiei
decât la procesul însuşi. Psihanaliştii pun accent pe abilitatea
psihoterapeutului „de a gravita în jurul empatiei", în vederea
obţinerii unei analize cât mai obiective cu privire la pacient.
Tipul de empatie definit atât de psihoterapia exis-
tenţialistă, cât şi de cea psihanalitică vizează ..empatia
emoţională".
Definiţia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe
client, cu privire la rolul empatiei în psihoterapie se referă la
capacitatea terapeutului de a percepe în mod acurat atât ceea
ce simte clientul, cât şi la comunicarea acestei înţelegeri

30
partenerului său de relaţie. Scala de empatie acurată a l u i
Ţruax şi Carkhuff (1967). prezentată într-o lucrare anterioară
_,,Tehnici Psihoterapeutice" (O. Gîrlaşu-Dimitriu, 2004),
pune un accent mai mare pe capacitatea terapeutului de a
percepe cadrul intern de referinţă al pacientului („empatia
cognitivă"), decât pe propriile sentimente ale terapeutului.
In privinţa rolului empatiei în psihoterapiile compor-
tamentale (asupra cărora ne vom concentra atenţia în studiul
de faţă) menţionăm pentru început faptul că aceste terapii îşi
deplasează accentul pe tehnicile utilizate şi mai puţin pe
relaţia psihoterapeut-pacient. Această relaţie a fost oarecum
ignorată, iar abilitatea empatică a terapeutului este consi-
derată un factor nespecific în psihoterapia comportamentală.
Mai mult, terapeuţii behaviorişti t i m p u r i i erau văzuţi drept
„ingineri comportamentali" care utilizau tehnici adecvate,
singurele responsabile pentru succesul terapeutic înregistrat,
în această perspectivă, identitatea şi comportamentul tera-
peutului au fost considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că
pacienţii care au înregistrat succes în terapie, au stabilit o
relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica desensi-
bilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950)
afirmau, într-o manieră tranşantă, că anxietatea pacientului
poate fi redusă în mare măsură dacă terapeutul nu adoptă o
manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat.
mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia
rogersiană care acordă o importanţă deosebită a b i l i t ă ţ i i
empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii au
rămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de
orientare comportamentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au
rămas, în mare parte, la un nivel ideologic şi filozofic şi au
determinat blocarea realizării unor studii sistematice. Abia
după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală

31
terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale
tehnice, microprocesele din interiorul relaţiei au fost luate în
considerare.
în acest context, s-au raportat unele analize şi studii
diferenţiate privind relaţia terapeutică şi rolul empatiei. Morris
şi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut cald şi
prietenos obţine rezultate mai bune decât un terapeut „rece".
Se pune însă întrebarea dacă un terapeut behaviorist poate fi
redus la astfel de dimensiuni seci?! Emmelkamp şi Ultee
( 1984) acordă o importanţă deosebită feedback-urilor pozitive
dintre psihoterapeut şi pacient de-a lungul desfăşurării terapiei
comportamentale. Autorii menţionaţi consideră că instruc-
ţiunile tehnice, alături de feedback-urile pozitive, constituie
agenţi terapeutici specifici, în teoria -sa social-cognitivă.
Bandura (1971) susţine că importanţa întăririi sociale se
bazează pe influenţele verbale venite din partea terapeutului.
Prin intermediul tehnicii „modelărif\ pacientul îşi va însuşi un
comportament mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelul
furnizat de terapeut. Pentru ca terapeutul să poată adopta acest
rol, este necesar să se prezinte în faţa pacientului său ca fiind
atractiv şi cu un statut înalt de expert. De asemenea, identi-
ficarea pacientului cu terapeutul este necesară în termenii
identificării cu strategiile sale de coping. Conform lui
Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să încerce să arate
„perfect", „ireproşabil" sau „lipsit de probleme" în faţa
pacientului său, dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a
face faţă situaţiilor stresante.
Mai recent, în contextul psihoterapie! cogniliv-compor-
tatnentale, empatia este privită drept catalizator şi compo-
nentă terapeutică. Eficienţa psihoterapie! cognitiv-comporta-
mentale sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeutice
sunt cele mai potrivite şi vin în sprijinul nevoilor reale
ale pacientului. Rolurile de catalizator şi de componentă
terapeutică se influenţează în mod reciproc. In măsura în care

32
psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, în măsura
în care dovedeşte o profunzime a înţelegerii problematicii
pacientului său, va deveni pentru acesta o sursă mai puternică
de întărire socială, un model mai atractiv, potenţând procesul
de modificare comportamentală a pacientului.

3. Funcţiile empatiei psihoterapeutului

Indiferent de orientarea psihoterapeutică, se impune o


analiză a funcţiei empatiei în relaţia psihoterapeut-pacient,
înţelegând prin empatie acel „fenomen psihic de retrăire a
stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin trans-
punere psihologică a eului într-un model obiectiv de compor-
tament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt
interpretează lumea" (S. Marcus, 1997, p. 38). Definiţia
sintetică şi operaţională preluată de la reputatul cercetător al
fenomenului empatie intenţionează să răspundă la următoarele
trei întrebări: 1. Ce exprimă fenomenul empatiei? 2. Prin ce se
exprimă acest fenomen? 3. De ce se exprimă? Autorul
menţionează faptul că relaţia psihoterapeut-pacient implică un
contact nemijlocit şi necesar, utilizând o comunicare explicită
de tip verbal şi/ sau nonverbal, ca şi o comunicare implicită de
natură empatică. în această perspectivă, sunt evidenţiate
următoarele funcţii ale empatiei terapeutului în activitatea
propriu-zisă de comunicare cu pacientul:
1. funcţia de înţelegere şi interpretare a stărilor psihice
ale pacientului
Această funcţie se manifestă ca un adjuvant ştiinţific
aflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizării
demersului de cunoaştere a psihicului uman. Utilizarea
er
npatiei se asociază în mod necesar cu o anumită precauţie
Ştiinţifică a specialistului, ca o condiţie a păstrării unei
viziuni obiective asupra problematicii pacientului său.

33
2. funcţia de transpunere în psihologia pacientului
Terapeutul se transpune în psihologia partenerului său.
preia perspectiva acestuia şi deschide calea unei relaţii
tolerante faţă de cadrul intern de referinţa a pacientului său.
C. Rogers (1959) consideră că scopul terapeutului este de a
percepe cât mai sensibil şi mai acurat întregul câmp
perceptiv al clientului său şi de a comunica acestuia că vede
lumea prin ochii partenerului său.
3. funcţia de comunicare implicită între parteneri
Aceasta implică nu doar comunicarea empatică dintre
terapeut şi pacient, dar şi invers, deschiderea pacientului în
raport cu terapeutul. „Funcţia comunicativităţii empatice a
terapeutului se potenţează în raport cu nivelul comunicati-
vităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţă
de precaritatea empatică a partenerilor de comunicare"
(S. Marcus, 1997, p. 154);
4. funcţia performanţială a empatiei terapeutului
Cercetările româneşti (A. Cătina, I. Ciofu, R. Gherghi-
nescu, S. Marcus, Gh. Neacşu, D. Săucan, D. Stratilescu) au
făcut dovada funcţiei performanţiale a empatiei în cazul
activităţilor dramatice, literare, didactice, medicale, de nego-
ciere, reliefând faptul că empatia devine o condiţie necesară a
reuşitei profesionale. In privinţa activităţii medicale, se
menţionează că empatia terapeutului trebuie ponderată de
intervenţia, prin contrabalansare, a unui fenomen de detaşare
care este necesar în luarea deciziei terapeutice.
5. funcţia de mediere în declanşarea orientării si
comportamentului,,helping"
Condiţia profesională de psihoterapeut impune adoptarea
unei conduite altruiste faţă de pacient, empatia terapeutului
având rolul de a declanşa acest proces de oferire a sprijinului
psihologic.

34
4. Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului

Fireşte, în efortul de a se transpune în modul de a gândi,


l
a simţi şi a acţiona al pacientului, psihoterapeutul nu trebuie
să piardă din vedere distanţarea sau obiectivitatea, punând
în acţiune deprinderi de detaşare, pe care le considerăm
esenţiale în vederea obţinerii unei empatii mature. Aceste
deprinderi de detaşare sunt privite în mod diferit de
principalele şcoli psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiile
de orientare comportamentală îşi concentrează atenţia pe
simptomele manifeste ale pacienţilor, în timp ce psihanaliştii
se orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şi
transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse în
derularea psihoterapiei nu neagă faptul că psihoterapeutul
trebuie să se prezinte în calitate de expert mai midi sau mai
puţin detaşat. Abordarea experiential istă evită orice tentativă
a psihoterapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şi
distanţări faţă de client, în efortul de a nu ştirbi cu nimic din
unicitatea partenerului său de relaţie.
în literatura de specialitate sunt ilustrate următoarele
moduri prin intermediul cărora terapeutul îşi poate însuşi şi
exersa deprinderile de detaşare faţă de pacient:

4.1. Identificarea temelor majore


din discursul pacientului
Din majoritatea interviurilor se poate desprinde o temă
majoră sau pot fi decelate mai multe teme menite să
evidenţieze o anumită nevoie a pacientului, un anumit pattern
de relaţie sau o anume perioadă din viaţa acestuia. De
asemenea, terapeutul poate nota diversele grade de intensitate a
stărilor afective prin care trece pacientul, cât şi sesizarea
dispoziţiei de bază a acestuia. De pildă, pot fi făcute constatări
^e genul: ..Deşi ostilitatea pacientului este predominantă,
starea de tristeţe este cea care generează acest sentiment".

35
în vederea sesizării diverselor nuanţe emoţionale, tera-
peutul va lua în considerare expresiile faciale ale pacientului,
modificările în tonalitatea vocală sau alte semne care
dovedesc existenţa unei dispoziţii de bază şi a unor senti-
mente mascate sau intens exprimate de pacientul său.

4.2. Identificarea mecanismelor de apărare


Identificarea mecanismelor de apărare implică un grad
înalt de interferenţă a celor doi parteneri de relaţie. Se pot
semnala numeroase erori, în special atunci când terapeutul
stabileşte un anumit tip de interacţiune cu pacientul (de
exemplu, de natură cognitivă) şi apoi etichetează răspun-
surile pacientului drept semne ale unor „defense patologice".
Vom reda un exemplu în acest sens:
Pacientul: ... şi apoi a murit mama.
Terapeutul: Ce s-a întâmplat?
Pacientul: A murit într-un accident.
Terapeutul: Povesteşte-mi mai multe despre această
situaţie.
Pacientul: A pierdut controlul maşinii şi a derapat
într-o râpă.
Terapeutul: Câţi ani aveai atunci?
Pacientul: Nouă ani.
Terapeutul: Ce altceva îţi mai aduci aminte despre acest
incident?
Pacientul: Doar faptul că ... a fost foarte greu pentru
mine.
Terapeutul: Cine a avut grijă de tine?
Pacientul: Bunicii.
Terapeutul: Nimic altceva nu-mi mai poţi spune legat de
acest moment?
Pacientul: Nu.

36
în urma acestui interviu, psihoterapeutul ar putea fi
tentat să considere că pacientul foloseşte drept mecanism de
apărare - intelectualizarea. La o analiză mai atentă se
observă că întrebările şi răspunsurile terapeutului, de fapt, îl
invită pe pacient să evite explorarea propriilor sale senti-
mente cu privire la pierderea mamei. In următorul exemplu,
terapeutul îi cere pacientului să-şi împărtăşească propriile
gânduri şi sentimente legate de decesul mamei. De această
dată, intelectualizarea utilizată de pacient este evidentă şi nu
are nici o legătură cu întrebările formulate de terapeut:
Pacientul: ...şi apoi a murit mama.
Terapeutul: Cum s-a întâmplat?
Pacientul: A murit într-un accident.
Terapeutul: Trebuie să fi fost tare dificil pentru tine.
Pacientul: A pierdut controlul maşinii şi a derapat
într-o râpă.
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci?
Pacientul: Aveam nouă ani când s-au întâmplat toate
acestea.
Terapeutul: Poţi să-mi spui ce sentimente te-au încercat
atunci?
Pacientul: Bunicii mei au avut grijă de mine.

4.3. Descifrarea comportamentului nonverbal


al pacientului
Un exerciţiu foarte util pentru viitorii psihoterapeuţi este
acela de a viziona fără sunet interviuri cu diverşi pacienţi şi
a
poi de a face observaţii cu privire la mesajele afective pe care
aceştia le transmit. Există un „balet nonverbal" de-a lungul
desfăşurării terapiei în care cei doi protagonişti sunt atât
Pacientul, cât şi terapeutul. Descifrarea comportamentului
nonverbal al pacientului nu poate fi realizată fără o punere în
ac
ţiune a deprinderilor de detaşare ale terapeutului.

37
4.4. Construirea obiectivelor
şi ipotezelor terapeutice
Strângerea tuturor acestor date, răspunsul la întrebarea:
„Ce am aflat de la pacientul meu?" va permite formularea
obiectivelor şi ipotezelor terapeutice. Există tentaţia ca tera-
peutul să elaboreze prematur o ipoteză, pe baza strângerii
unor date insuficiente. Realizarea interviurilor preliminare
într-o manieră colaborativă şi mai puţin directivă va putea
să-1 împiedice pe terapeut să construiască o ipoteza
terapeutică falsă.
Considerăm că menţinerea de către terapeut a unui
echilibru optim între deprinderile saie de detaşare şi cele
empatice asigură o bună desfăşurare a procesului psiho-
terapeutic. Cu cât terapeutul va putea separa cât mai bine
elementele subiective de cele obiective prezente în activitatea
terapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un mod
mai adecvat rolul de clinician. Cele două elemente
interacţionează într-o manieră necunoscută şi inconştientă.
sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând aceea de a
distinge între ceea ce este în interiorul l u i şi ceea ce este în
interiorul pacientului şi de a cunoaşte această diferenţă.

5. Rezistenţe faţă de empatie

în literatura de specialitate sunt descrise două moda-


lităţi distorsionate de relaţionare a psihoterapeuţilor cu
pacienţii lor:
• .,patologizanta\ bazată pe modelul medical, cu
accente puse pe obiectivitate şi pe evitarea pe cât
posibil a introspecţiei. Această tendinţă de a pato-
logiza reprezintă o încercare a terapeutului de a mări
distanţa faţă de pacient, prin accentuarea diferenţelor
dintre pacientul „bolnav" şi terapeutul ..sănătos"' ;

38
• „normalizantă", bazată pe încercarea terapeutului de a
minimaliza aspectele patologice evidente ale pacien-
tului. Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană
normală, supus însă unor „împrejurări sociale'' care
1-au transformat în victimă, formalizarea" reflectă
dorinţa terapeutului de a nega patologia de bază, în
scopul prevenirii unei creşteri semnificative a propriei
sale anxietăţi (în cazul în terapeutul ar răspunde în
mod empatic pacientului).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devin
din ce în ce mai vulnerabili la stereotipii şi convenţii,
constatându-se de multe ori un declin al capacităţii lor empatice.
în general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură
cu anxietăţile personale ale psihoterapeutului care poate
aborda fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o
identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi
neproductive din punct de vedere terapeutic.
J. M.Lewis (1978, p. 41-42), sintetizând ideile l u i
R. L. Katz cu privire la nivelul scăzut de empatie al psiho-
terapeuţilor, îi împarte în următoarele categorii:

-pătrunde şi înţelege doar o parte din


jempatizatorul „marginar
\ experienţa pacientului.
- este atât de preocupat de schimbarea
pacientului încât eşuează în stabilirea
mpatizatorul „evanghelic'''
unei comunicări empatice cu partenerul
său de relaţie.
- se supraidentifică cu pacientul într-o
patizatorul „demonstrativ" manieră simbiotică şi, evident, nepro-
ductivă.
- se poate identifica cu una din stările
jempatizatorul ..compulsiv" Ego-ului pacientului, dar nu poate părăsi
!
cu uşurinţă această identificare.
j
- nu poate să-şi abandoneze rolul şi „masca
pmpatizatorul „raţionaF'
profesională".

39
Pentru a răspunde în mod empatic pacienţilor, specia-
liştii întăresc ideea că viaţa personală a terapeutului trebuie
să dovedească o anumită stabilitate şi demnitate morală.
Dacă situaţia terapeutică este utilizată în scopul compensării
„sărăciei" vieţii sale personale, terapeutul mai degrabă bul-
versează pacientul decât să îi ofere şansa reală a schimbării.
De asemenea, reţinem din literatura de specialitate că
deprinderile de empatie cognitivă pot fi învăţate şi antrenate.
în schimb, cele care vizează empatia emoţională sunt mai
greu de însuşit de către viitorii psihoterapeuţi. Empatia emo-
ţională ar putea fi doar introdusă într-un antrenament empatic
dirijat, nefiind uşor de predat şi depinde în mare măsură de
nivelul sănătos de funcţionare a Ego-ului terapeutului.
Considerăm că un mijloc eficient de antrenare a deprin-
derilor de comunicare empatică a viitorilor psihoterapeuţi îl
reprezintă realizarea interviurilor preliminare într-o manieră
colaborativă. în vederea evidenţierii notelor specifice ale unei
explorări colaborative, vom prezenta pentru început carac-
teristicile interviului directiv, menit să blocheze înţelegerea
empatică de către terapeut a problematicii pacientului său.
Astfel, în cadrul interviului directiv, terapeutul adresează
întrebări directe, iar pacientul răspunde, intervievatorul
selectând, ghidând şi controlând direcţia interviului (fireşte,
influenţat fiind de răspunsurile oferite de pacientul său), în
calitate de expert, terapeutul îşi concentrează atenţia pe
comportamentele patologice ale pacientului său. Acest tip de
interviu este menit să accentueze asimetria relaţiei dintre cei
doi protagonişti ai relaţiei psihoterapeutice.
Următorul fragment de dialog vine să ilustreze specifi-
citatea unui interviu directiv:
Terapeutul: Poţi să-mi spui care este problema ta?
Pacientul: Nu ştiu exact, am o stare de teamă ..., cred
că mi se va întâmpla ceva rău.

40
Terapeutul: Când ai observat prima oară lucrul acesta?
Pacientul: Cu trei luni în urmă.
Terapeutul: A apărut brusc această stare?
Pacientul: Da, pur şi simplu m-am trezit într-o
dimineaţă cu această stare de teamă.
Terapeutul: Ce se întâmpla în viaţa ta în acea perioadă
de timp?
Pacientul: Nimic special!
Terapeutul: Aveai cumva o nemulţumire?
Pacientul: Din câte ştiu, nu ...
Terapeutul: La birou sau probleme de familie?
Pacientul: Nu, totul părea să fie bine.
Terapeutul: Ai avut şi zile în care starea de anxietate a
dispărut?
Pacientul: Da, uneori mă simt bine.
Terapeutul: Care sunt circumstanţele în care starea ta
de teamă dispare?
Pacientul: Nu ştiu, pur şi simplu am momente când
mi-mi mai este teamă.

în contrast, în cadrul interviului colaborativ, terapeutul


reduce numărul întrebărilor directe şi încurajează pacientul
să-şi exploreze propriile gânduri şi sentimente. Intr-o aseme-
nea situaţie, cererile terapeutului vor fi de tipul: „Spune-mi,
te rog, mai mult!" sau „Continuă, te rog!". Direcţia dialo-
gului vine din partea pacientului, fiind vorba, în fapt, de o
împărţire egală a puterii în relaţie. Prin răspunsurile oferite,
terapeutul dovedeşte o înţelegere empatică a problematicii
pacientului său.
Indiferent de orientarea terapeutică, o relaţie fecundă
se
defineşte prin capacitatea terapeutului de a înţelege
Pacientul aşa cum se înţelege el pe sine. Este vorba despre
a
oilitatea intevievatorului de a prinde, de a pătrunde semni-
ficaţia personală şi subiectivă a cuvintelor pacientului. Doar

41
o înţelegerea empatică a cadrului intern de referinţă ai
pacientului permite obţinerea acestui deziderat.
Reluând fragmentul de interviu prezentat anterior, vom
reda desfăşurarea d i a l o g u l u i terapeut-pacient, de data aceasta
într-o manieră colaborativă:
Terapeutul: Poţi să-mi spui câteva lucruri despre modul
în care te simţi?
Pacientul: E greu de descris, un fel de stare de teamă,
ca şi cum urmează să mi se întâmple ceva rău.
Terapeutul: Ţi-e teamă, simţi că ceva rău se va
întâmpa?
Pacientul: Da...
Terapeutul: Ajută-mă să înţeleg mai bine.
Pacientul: Ei bine, de aproximativ trei luni de zile, în
mare parte a timpului am acest sentiment neplăcut, ca un fel
de piază rea ..., bătăile inimii se accelerează, iar palmele îmi
transpiră.
Terapeutul: Se pare că este teribil de neplăcut...
Pacientul: într-adevăr, este cea mai neplăcută expe-
rienţă prin care trec, cu nimic nu o pot compara... Am avut
câteva momente asemănătoare cu mult timp în urmă, când
am ratat un examen, dar atunci era explicabil ...
Terapeutul: Continuă ...
Pacientul: Ei bine, îmi murise un frate într-un accident
de maşină şi n-am putut să mă concentrez asupra studiu-
lui ...
Terapeutul: Crezi că starea ta de teamă are legătură cu
acest incident?
Pacientul: Nu ştiu ... da ..., cred că da. N-am spus
niciodată lucrul acesta, dar am o stare de anxietate ... o
teamă că aş putea să mor.

42
Terapeutul: Aşadar, stările tale de anxietate implică
ideea morţii, faptul că vei putea muri ...
Pacientul: Da, dar nu am nici un motiv ..., sunt sănătos
dar simt că aş putea muri... , simt că nu voi putea să
trăiesc îndeajuns de mult încât să-mi văd copilul crescând ...

Interviul colaborativ permite extragerea unor informaţii


preţioase şi utile în vederea formulării ipotezei terapeutice.
De fapt, acest demers reprezintă garanţia s t a b i l i r i i u n e i relaţii
bazate pe un e c h i l i b r u de forţe în relaţia terapeutică, în con-
textul psihoterapie! actuale, explorările colaborative capătă o
importanţă majoră, fiind considerate o cale sigură prin care i
se respectă pacientului propria integritate şi individualitate.
Pacientul este considerat drept un partener ştiinţific în găsi-
rea soluţiei terapeutice eficiente, iar terapeutul, „închiriat" pe
durata celor 50-60 de minute (cât durează şedinţa de terapie),
îi va oferi acestuia posibilitatea de schimbare.

6. Tendinţe actuale de cercetare a empatiei


în psihoterapie

6.1. Conceptualizări tradiţionale


Realizând o trecere în revistă a principalelor teme în
legătură cu manifestarea fenomenului empatic în psiho-
terapie, desprindem următoarele concluzii:
• Empatia a fost văzută ca o modalitate de „cunoaş-
tere" a celuilalt, o cale de înţelegere a unor aspecte
legate de experienţa fenomenologică a unei alte
persoane.
• Utilitatea c l i n i c ă a empatiei a devenit axiomatică în
psihoterapie şi consiliere psihologică.
• Empatia este privită ca o „deprindere" a practi-
cianului.

43
• Empatia „acurată" necesită un control al subiec-
tivităţii practicianului.
• Empatia presupune o componentă afectivă şi una
cognitivă.
• Empatia poate fi operaţionalizată în termeni compor-
tamentali, respectiv răspunsuri verbale corespun-
zătoare: parafrazarea, reflectarea sentimentelor, pre-
luarea perspectivei celuilalt, expresiile acceptării,
responsivitatea, simpatia.
• Funcţiile primare ale empatiei se referă atât la
facilitarea stabilirii alianţei terapeutice şi a strângerii
informaţiilor, cât şi la rolul ei curativ.

6.2. Limite ale conceptualizărilor tradiţionale.


Perspectiva multiculturalismului.
Din perspectiva multiculturalismului, J. Clark (2001)
reproşează definiţiilor tradiţionale ale empatiei faptul că nu o
plasează în contextul diversităţii.
• o lipsă de preocupare faţă de semnificaţiile culturale
In literatura referitoare la empatie este întipărită
presupunerea implicită conform căreia empatia este un feno-
men transcultural care produce „sentimente asemănătoare"
împărtăşite de toate fiinţele umane (N. L. Paul, 1967). în
această perspectivă, influenţa diferenţelor culturale asupra
proceselor empatice este ignorată. Recent, se afirmă
necesitatea ca empatia să fie „remodelată", prin acordarea
unei atenţii sporite faţă de semnificaţiile pe care pacientul şi
terapeutul le ataşează comportamentelor, evenimentelor,
persoanelor şi, în special cuvintelor.
• o lipsă de preocupare faţă de contextul sociopolitic
Contextul social şi politic în care se stabileşte relaţia
terapeutică a fost neglijat în literatura referitoare la empatie.
De asemenea, se recunoaşte mai puţin faptul că relaţia

44
terapeutică însăşi se desfăşoară pe terenul unor diferenţe de
sex, vârstă, clasă socială, rasă.
• terapeutul este văzut ca expert
Influenţate de modelul medical, definiţiile tradiţionale
ale empatiei plasează terapeutul pe o poziţie de ..cunoscător
expert" care înţelege viaţa pacientului său mai bine decât
pacientul însuşi. Din perspectiva multiculturalismului, paci-
entul se situează pe poziţia cunoscătorului.
• empatia unidirecţionată
în general se ignoră contribuţia pacientului în procesul
empatic. G. T. Barrett-Lennard (1981, 1993), J. V. Jordon
(1991) sunt printre puţinii autori care atrag atenţia asupra
necesităţii implicării empatice mutuale atât a terapeutului, cât
şi a pacientului în procesul terapeutic.
Teoriile multiculturaliste acordă o importanţă deosebită
dinamicii culturale din interiorul proceselor terapeutice.
Numeroşi autori accentuează necesitatea ca terapeutul să
câştige o profundă înţelegere a „viziunii asupra lumii" şi a
„cadrului cultural de referinţă" a pacientului. Teoriile psiho-
terapiei şi consilierii multicultural postulează faptul ca
terapeuţii să îşi lărgească înţelegerea lumii vieţii pacienţilor
lor prin studierea istoriei, a contextului social, politic,
economic, a trăsăturilor caracteristice diverselor grupuri cul-
turale (T. D. LaFromboise şi S. L. Foster, 1991; D. W. Sue şi
D. Sue, 1990). De pildă, în spaţiul american, numeroşi autori
sunt implicaţi în furnizarea unor informaţii cât mai bogate şi
mai variate în legătură cu cele patru grupuri etnice majore:
americani nativi, americani africani, americani asiatici şi
americani hispanici.
In această perspectivă, se insistă actualmente asupra
modului în care practicienii pot strânge informaţii culturale
fa la un număr cât mai mare de pacienţi, în ideea conturării
Un
ui tablou general al unei comunităţi date. Datele acumulate
din aceste interviuri pot permite stabilirea „tratamentelor

45
posibile dintr-o perspectivă culturală" (J. W. Leigh, 1998.
p. 114).
De menţionat este faptul că această abordare plasează
terapeutul într-o poziţie de „cunoscător expert" care strânge
informaţii despre diverse culturi, în ideea de a înţelege şi de a
lucra cu oameni care sunt ..diferiţi" de el din punct de vedere
cultural. Prin urmare, etnicitatea tinde să fie considerată o
variabilă a pacientului, mai degrabă decât o caracteristică a
ambilor parteneri de relaţie.

6.3. Perspectiva etnografică


Avându-şi rădăcinile în interacţionismui simbolic şi
sociolingvistică, perspectiva etnografică oferă o abordare
unică privind înţelegerea semnificaţiilor naturii umane şi
conduitei sociale (J. P. Spradley, 1979). Etnografia şi
activitatea socială îşi propun scopuri similare: înţelegerea
experienţei umane aşa cum este ea trăită, simţită şi cunoscută
de participanţii acesteia. Prin urmare, conceptele şi
p r i n c i p i i l e etnografiei pot ajuta la înţelegerea mai deplină a
proceselor de tip empatic.
Preocuparea de bază este mai degrabă înţelegerea
cadrului de referinţă unic al c l i e n t u l u i i n d i v i d u a l decât a
cadrului de referinţă a unui grup cultural. Analiza etnografică
tinde să aibă acces la lumea conceptuală a clientului/
pacientului, în vederea stabilirii de către terapeut a unei
comunicări autentice cu acesta. Dacă teoriile m u l t i c u l -
turaliste accentuează importanţa desluşirii semnificaţiilor
culturale, etnografia îşi îndreaptă atenţia şi pe Jimbaf.
considerat o cale de descoperire a acestor semnificaţii. In
conformitate cu J. P. Spradley (1979, p. 17), „limbajul nu
este doar un mijloc de a comunica despre realitate, ci şi u n u l
de construire a realităţii''. Aşadar, l i m b a j u l nu reprezintă doar
un simplu instrument de transmitere a informaţiei. El

46
stabileşte semnificaţiile tacite izvorâte din propria experienţă
a clientului. Există o tendinţă a acestuia de a „traduce"
propria sa experienţă într-un limbaj care să fie cât mai bine
înţeles de terapeutul său. Această tendinţă nu face altceva
decât să distorsioneze realitatea culturală a pacientului. Prin
urmare, metodele de cercetare etnografică în activitatea
socială accentuează ideea încurajării pacientului în a-şi spune
poveştile „cu propriile sale cuvinte", în vederea desluşirii
vorbirii sale „netraduse" (S. P. Sells şi N. Newfield, 1997).
Etnografii utilizează strategiile reafirmării şi încorpo-
rării frazelor-cheie şi termenilor utilizaţi de pacient, în
contrast cu tehnicile tradiţionale ale reformulării şi resemni-
ficării. Conform l u i J. W. Green (1995, apud J. Clark, 2001),
riscul inerent al reformulării este acela ca limbajul
terapeutului să deformeze semnificaţiile conferite de pacient
unei anumite situaţii.
Ca o concluzie, teoriile tradiţionale ale empatiei nu
acordă atenţie contextului sociopolitic în care se desfăşoară
discuţia dintre cei doi parteneri ai relaţiei terapeutice.
T. Keefe (1979) este unul dintre puţinii teoreticieni ai
empatiei care accentuează ideea capacităţii terapeutului de a
empatiza nu doar cu „psihodinamica" pacientului, ci şi cu
„dinamica puterii şi opresiunii". Nu trebuie ignorat faptul că
experienţa puterii şi opresiunii modelează percepţiile,
sentimentele şi comportamentele indivizilor. Interviurile au
loc într-un context sociopolitic de distribuţie inegală a puterii
bazată pe rasă, clasă, sex.
Aceasta perspectivă etnografică interpretativă îşi concen-
trează atenţia nu atât pe identificarea componentelor
eiripatiei, cât pe „experienţa trăită" a empatiei şi pe proce-
sele prin care terapeutul şi pacientul discută cu privire la
mţelegerea lor mutuală şi reciprocă de-a lungul şedinţei de
ter
apie. ]\Ju atât abilitatea empatică a terapeutului este
ne
cesară, cât utilizarea unor tehnici de dialog şi reflecţie

47
menite să adâncească înţelegerea reciprocă a partenerilor
de relaţie.
In contextul diversificat şi globalizat al practicii
activităţii sociale, capacitatea de a empatiza cu alte persoane
şi perspective poate deveni unul dintre cele mai importante
aspecte ale practicii competenţei culturale.
Sinteză
Realizând o sinteză cu privire la tendinţele moderne în
abordarea empatiei, vom prezenta, în tabelul de mai jos.
principalele trăsături menite să reconceptualizeze empatia în
domeniul psihoterapie! actuale.

Empatia tradiţională Empatia reconceptualizată


-înţelegerea terapeutului văzută
! - realitatea pacientului conside-
ca fiind parţială şi supusă gre-
rată ca fiind cognoscibilă;
! şelii;
- acordarea terapeutului la senti- j - acordarea terapeutului la limba-
mentele de bază ale pacien- jul şi la semnificaţiile conferite
tului; de pacient;
- orientată pe context (cultu-
- orientată pe persoană;
ral / sociopolitic);
- poziţia de persoană care învaţă a
- poziţia de expert a terapeutului;
terapeutului;
- privilegierea înţelegerii de către -privilegierea înţelegerii de către
terapeut a ceea ce îi comunică pacient a ceea ce îi comunică
pacientul; terapeutul;
- implicarea empatică a terapeu- - implicarea empatică atât a
tului în procesul psihotera- terapeutului, cât şi a pacientului
peutic; în procesul psihoterapeutic;
- unidirecţionată-deductivă. - mutuală şi reciprocă-inductivă.

48
Capitolul 3

MODALITĂŢI DE ANTRENARE
A DISPONIBILITĂŢILOR DE COMUNICARE
ALE VIITORILOR PSIHOTERAPEUTI

l . Manifestarea respectului,
căldurii, autenticităţii

Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o


importantă deosebită în contextul psihoterapie! actuale. Cele
trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică, compor-
tamentală şi experienţială) au lansat diverse puncte de vedere
cu privire la caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că
terapeutul trebuie să manifeste un respect profund faţă de
pacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea a n a l i s t u l u i sunt
forţe dominante în relaţie, mulţi autori considerând
„căldura" terapeutului drept trăsătură care interferează cu
evoluţia transferului în psihanaliză. Ca regulă generală,
psihanaliza clasică nu încurajează spontaneitatea tera-
peutului, împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor sale ori alte
expresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul său. Mai
recent, în psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune un
accent tot mai mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în
detrimentul analizei propriu-zise, renunţându-se la regula
„défier" a neutralităţii analistului.
In psihoterapiile de orientare strict comportamentală.
psihoterapeutu! abordează pacientul într-o manieră auto-
r|
tară. In calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului
P r ogramele de recuperare orientate în direcţia reducerii sim-
Ptornelor. Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitatea
ter
apeutului nu prezintă o problemă, iar căldura este mascată

49
de statutul său de expert, în contextul actual al psihoterapie!
cognitiv-comportamentale diminuează progresiv asimetria
relaţiei terapeut-pacient, iar celor trei caracteristici li se
acordă atenţia cuvenită.
Psihoterapiile experieniiale înlătură neutralitatea, obiec-
tivitatea şi masca profesională a terapeutului. Psihoterapeutul
îşi începe demersul abordând c l i e n t u l aşa cum este el în acei
moment şi caută să-1 ajute să-şi dezvolte d i s p o n i b i l i t ă ţ i l e
latente autocurative. Preconcepţiile şi ipotezele cu p r i v i r e la
c l i e n t sunt înlăturate, terapeutul respectă în mod real
individualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivel
ridicat de căldură şi autenticitate din partea terapeutului.
Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adopta
poziţii diferite cu privire la manifestarea c ă l d u r i i şi
autenticităţii terapeutului. Ca regulă generală, respectul f a ţ a -
de pacient este prioritar, fiind stipulat, de altfel, în codul
deontologic al psihoterapeutului. De s u b l i n i a t este ideea că
manifestarea respectului, c ă l d u r i i şi autenticităţii necesită în
primul rând un anumit nivel de maturizare psihologica a
terapeutului. De aceea, u n i i terapeuţi începători pot întâm-
pina dificultăţi în privinţa satisfacerii acestor dimensiuni ale
relaţiei terapeutice.
Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colabo-
rarea activă dintre cei doi protagonişti ai relaţiei. Respectul
manifestat de terapeut faţă de pacient implică două trăsături
de bază şi anume: 1) dreptul p a c i e n t u l u i de a gândi, a s i m ţ i şi
acţiona în felul său u n i c şi personal; 2) mesajul clar exprima!
de terapeut că schimbarea este posibilă şi că stă în puterea lin
(a pacientului) să accelereze această schimbare.
J. M. Lewis (1978, apud R. Carkhuff. 1969) nota cu mul!
timp în urmă că respectul este mai degrabă comunicat ck
terapeut prin gradul de atenţie şi tonalităţile vocale adoptate

50
în timpul discuţiei sale cu pacientul decât prin cuvintele
exprimate. Cu toate acestea, oferim spre exemplificare câteva
expresii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideea
că înţelegerea de către terapeut a problematicii p a c i e n t u l u i
său este cu mult superioară acestuia din urmă: „Este posibil.
dar problema de bază constă în inabilitalea ta de a fi
direct."', ..Foarte bine, dar ştim că anxietatea ta creste în
această situaţie."', „Ceea ce spui este interesant, dar nu cred
ea este relevant în momentul de faţă. "
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare cola-
borativă a pacientului: „înţeleg modul în care vezi lucrurile.
îţi mai vin în minte şi alte moduri de a privi această
situaţie? "; ..Mă întreb dacă vrei să iei în considerare şi
această posibilitate? "; ,,Putem privi situaţia ta din ambele

Că/dura
Aspect controversat al procesului psihoterapeutic,
această caracteristică se referă la situaţia în care terapeutul ar
trebui sau nu să comunice în mod direct ..căldură''' în relaţia
cu pacientul. Majoritatea specialiştilor consideră că tera-
peutul trebuie să fie preocupat şi interesat în mod real de
problematica pacientului, dar nu s-a ajuns la un consens în
privinţa comunicării de către terapeut a acestei caracteristici.
In anul 1973, H. H. Strupp a construit o scală bipolară în
pinci puncte care se referă la c l i m a t u l terapeutic propriu-zis.
In punctul de m i j l o c al acestei scalei se situează neutra-
litatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientată
spre sarcină. La una din extremităţi se situează neutralitatea
absolută care neagă orice urmă de bunătate şi toleranţă, iar
la cealaltă se situează căldura, atitudinea t e r a p e u t u l u i f i i n d
una
de acceptare şi înţelegere, în acest u l t i m caz. m e s a j u l pe
care
terapeutul îl comunică p a c i e n t u l u i este de g e n u l : ..îmi
Pace de tineV Unii autori consideră că această allrmatie
implică, de asemenea, dorinţa terapeutului de a fi la rândul
său plăcut şi acceptat de pacient. In aceşti termeni, căldura
implică atât o atitudine pozitivă a terapeutului faţă de paci-
ent, cât şi o invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul.
Această intruziune a dorinţelor terapeutului în relaţie ar putea
să aibă implicaţii negative asuora demersului terapeutic.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar
atunci când terapeutul îşi „foloseşte" pacientul drept sursă a
satisfacerii propriilor sale nevoi şi curiozităţi. De altfel, ca în
orice relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul sunt
preocupaţi de modul în care sunt priviţi unul de către celălalt.
Sarcina terapeutului nu este aceea de a-şi nega prezenţa
şi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat,
cât cea de a fi conştient de impactul acestora asupra relaţiei
şi de modul în care pot interfera cu scopurile prioritare
ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în
locul celuilalt va atrage după sine o atitudine de acceptare de
către terapeut a pacientului său şi, în cele din urmă, o
„încălzire" a relaţiei.
Autenticitatea
în mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de
pacient îi permite acestuia să evalueze în mod corect nivelul
de funcţionare a Ego-ului pacientului, să sesizeze schim-
bările apărute în derularea terapiei şi să aprecieze natura
interacţiunii terapeut-pacient. Din păcate, deprinderile de
comunicare empatică nu sunt incluse în programele de
educaţie ale viitorilor terapeuţi, detaşarea apărând de cele
mai multe ori drept singurul mod prin care aceştia învaţă sa
se relaţioneze cu pacienţii lor. Masca profesională, atitudinea
distantă şi rece pot servi de multe ori drept un mijloc prin
care terapeutul se apără împotriva „deschiderii" sale în
relaţie, caracteristică direct implicată în procesul empatic-

52
prin această atitudine, terapeutul îl invită pe pacient să se
comporte în acelaşi mod. reducându-se progresiv posibi-
litatea producerii unor „momente" empatice de-a lungul
desfăşurării terapiei. Pentru a se complica şi rnai mult
lucrurile, răspunsurile „reci" şi distante ale pacientului pot fi
etichetate drept patologice de către terapeut şi nu ca nişte
răspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le primeşte
din partea terapeutului său.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dez-
bătută în psihoterapie, în acest sens, psihanaliza are reguli
stricte. Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce spune
pacientul, se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezol-
varea nevrozei de transfer este cea care va permite restruc-
turarea personalităţii pacientului. Cu excepţia orientării
experienţiale, există puţine i n i ţ i a t i v e cu privire la încurajarea
exprimării autenticităţii terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi consi-
derând că autenticitatea se implică în acest proces, această
caracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalăm
pericolul manifestării spontaneităţii terapeutului doar în
situaţia în care răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu
situaţii de viaţă care se situează în afara contextului tera-
peutic. In rest, capacitatea terapeutului de a se comporta
deschis şi onest în relaţia sa cu pacientul ar putea reprezenta
o premisă a stabilirii unei comunicări de tip empatic între cei
doi parteneri.

2. Manifestarea autodezvăluirii

Nici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de


m
ulte controverse printre terapeuţi cum este manifestarea
autodezvăluirii în relaţie. După R. R. Greenson (1972), atât
spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri cu

53
privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cunoaştere
a erorilor sale tehnice, constituie forme de manifestare a
autodezvăluirii (..self-disclosure'}. Adeseori, transparenţa pe
care o presupune autodezvăluirea a fost confundată cu
autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se
comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi
exprima în mod direct şi explicit gândurile şi sentimentele.
După D. Ş. Săucan (1999. p. 26-27). ,.autodezvăluirea
este un tip de comunicare, o transmitere de informaţii despre
gândurile, sentimentele şi comportamentul unei persoane".
Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care
aparţin self-ului nostru ascuns şi presupune cu necesitate
prezenţa celuilalt, fiind vorba despre un act interpersonal.
Printre beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bună
cunoaştere de sine. Prin urmare, putem câştiga o nouă şi mai
profundă perspectivă despre noi înşine prin autodezvăluirea
în faţa unei alte persoane. De asemenea, dobândim o mai
marc eficienţă în comunicare, în sensul că înţelegem mai
bine mesajele celorlaţi în măsura în care aceştia ni se
autodezvăluie. Nu în u l t i m u l rând, prin autodezvăluire se
obţine o mai mare profunzime relaţională. Prin autode/-
văluire. mărturisim c e l o r l a l ţ i că avem încredere în ei, iar
aceştia la rândul lor ni se autodezvăluie. luând naştere o
relaţie semnificativă şi onestă. Există s i t u a ţ i i în care putem să
transmitem informaţie despre noi înşine cu scopul de a
încuraja pe celălalt să facă la fel.
Fireşte, cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să
fie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei, este consi-
derată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente
prea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie
trebuind să se realizeze în mod gradat. In afara unei
moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar
trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii
negative (D. Ş. Săucan, 1999). De asemenea, este m u l t mai

54
constructiv ca autodezvăluirea să fie focalizată pe prezentul
relaţiei „aici şi acum" decât pe „acolo şi atunci". Desigur,
poate fi relevant să fie adus în discuţie trecutul, dar numai
dacă are vreo legătură cu ceea ce se petrece în prezent.
Claritatea şi comprehensibilitatea în autodezvăluire sunt
primordiale. Atunci când ne „deschidem" în faţa partenerului
nostru de relaţie, exprimarea gândurilor şi sentimentelor
trebuie să fie realizată într-o manieră cât mai explicită.
întrebarea se pune nu dacă terapeutul ar trebui să se
exprime pe el însuşi, cât în ce condiţii şi cu ce pacienţi
ar putea terapeutul să se autodez\>ăluie în relaţie. Răspunsul la
această întrebare ar putea include mai multe variabile
şi anume: natura obiectivelor psihoterapeutice, natura autodez-
văluirii şi contextul în care autodezvăluirea se poate manifesta.

2.1. Natura obiectivelor psihoterapeutice


Cu mult timp în urmă. M. F. Weiner (1977) a divizat
psihoterapia în trei mari categorii: represivă, ego-suportivă şi
evocativă, considerând că terapia ego-suportivă necesită
autodezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bază
al acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii fiind
încurajaţi să-şi asume responsabilitatea propriilor lor gânduri
şi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia
asupra dezvoltării transferului. In contrast, terapia evocativă
se bazează pe interpretare şi implică o creştere a neutralităţii
terapeutului. In terapia represivă, terapeutul este atât de
Preocupat de dispariţia comportamentului simptomatic al
pacientului încât feedback-urile de natură interpersonală sunt
complet ignorate.

2.2. Natura auto dezvăluirii


'n general, reputaţia profesională a terapeutului, modul
e
amenajare a cabinetului, îmbrăcămintea, înfăţişarea

55
terapeutului etc. pot furniza pacienţilor unele informaţii
cu privire ia viaţa personală a terapeutului lor. De altfel.
există anumite informaţii generale pe care unii terapeuţi le
furnizează pacienţilor, curn ar fi: vârsta, statutul marital,
calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi la
acest nivel superficial de autodezvăluire există diverse opinii.
J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a doi psihanalişti care
sunt întrebaţi de pacientul lor la primul interviu: ,,Dvs. aveţi
copii?". Primul ar fi răpuns: „De ce mă întrebi?" şi a refuzat
să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei, ... dar
de ce mă întrebi?". Primul terapeut şi-a apărat poziţia prin
indicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unui
transfer timpuriu, în timp ce al doilea şi-a exprimat atât
dorinţa stabilirii unei relaţii „reale", cât şi. nelămurirea cu
privire la semnificaţia întrebării.
La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile
atitudini, opinii şi valori. Unii autori susţin că pacienţii au
dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei
..ideologia" terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluire
este dezaprobat de un număr mare de terapeuţi care apreciază
că informaţiile cerute de pacienţi trebuie urmate de clari-
ficarea motivelor pentru care aceştia formulează întrebările
respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de
către terapeut a unor experienţe personale. Acest tip de
transparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu adolescenţi
sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţă
bogată. De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri
în legătură cu admiterea la facultate poate constitui o
informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel rnai adânc al autodezvăluirii se referă la împăr-
tăşirea propriilor sentimente ale terapeutului cu privire la
natura interacţiunii stabilite cu pacientul său. în acest sens.
pacientul poate primi unele feedback-uri cu privire la

56
impactul pe care îl are asupra altor persoane. Acest tip de
intervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale căror
proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în
dificultăţile actuale cu care se confruntă.

2.3. Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a
se ,.dezvălui" în diverse situaţii terapeutice. Un context
special implică apariţia u n u i eveniment neobişnuit în viaţa
pacientului, cum ar fi o pierderea unei fiinţe dragi, în acest
caz, unii terapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi
direct. Un alt context special poate implica un eveniment
semnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi o problemă de
sănătate sau un deces în familie). Chiar şi în aceste
circumstanţe deosebite, există păreri divergente ale terapeu-
ţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a acestui tip
de informaţii.
în final, sublinem ideea că autodezvăluirea nu trebuie să
se manifeste fără ca terapeutul să nu ia în considerare impac-
tul cel mai probabil asupra pacientului său.

3. Monitorizarea procesului de interacţiune


terapeutică

3.1. Impactul terapeutului asupra relaţiei


Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra
interacţiunii sale cu pacientul necesită un efort constant de-a
lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are sarcina de a
monitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participant
actlv
'n relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza
•i/or/cr" propriei lor personalităţi şi dezvoltă un stil terapeutic
Q
joţadă ş\ prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să

57
parcurgă ei înşişi o terapie intensivă (sau o cură analitică),
însuşirea deprinderilor de empatie predictivă îi va determina
să descopere faptul că un anumit gând sau sentiment
(anxietate legată de pacient, apariţia u n u i eveniment
neprevăzut în viaţa lor personală etc.) pot duce la o percepţie
eronată a pacientului. In plus. căldura, respectul şi auten-
ticitatea facilitează procesul de conştientizare a impactului
lor asupra acestei interacţiuni.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul non-
verbal al celor doi parteneri de relaţie. Aprecierea de către
terapeut a impactului paltermirilor sale de expresivitate
facială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra pacientului
său reprezintă un aspect important. Prin urmare, este de
datoria terapeutului să devină receptiv la modul în care ar
putea influenţa, într-o manieră inadecvată, interacţiunea sa cu
pacientul.
In general, un terapeut dispune de trei surse constante de
înţelegere a modului în care poate deveni eficient în relaţia
terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al
p a c i e n t u l u i şi notează rezistenţele acestuia la schimbare:
2. ascultă .jn şoaptă" propriile sale sentimente, gânduri,
a m i n t i r i care îi apar de-a l u n g u l desfăşurării discuţiei cu
pacientul;
3. meta-monitorizează procesul î n s u ş i de interacţiune.
In acest sens, J. M . L e w i s (1978) apreciază că putem
avea în vedere următoarele aspecte ale i n t e r a c ţ i u n i i terapeut-
pacient: cadenţa, profunzimea explorării şi distanţa inter-
personală.

3 . 1 . 1 . Cadenţa

Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale


celor doi interlocutori. O cadenţă exploratorie este aceea î"

58
care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate de
afirmaţii mai lungi ale pacientului:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:

Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor


rezistenţe considerabile la explorare din partea pacientului:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:

în fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se


referă la situaţia în care există o colaborare efectivă între
terapeut şi pacient, dar se manifestă în acelaşi timp o anumită
rapiditate a secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor
rezistenţe din partea celor doi parteneri de relaţie terapeutică:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:
Terapeut:
Pacient:

3.1.2. Profunzimea explorării


De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin
rei
tipuri diferite de activitate mintală: o ascultare activă, o

59
activitate analitică care implică detaşare şi o activitate
empatică bine structurată. De cele mai multe ori. opţiunea
pentru una din cele trei tipuri de activitate este luată în afara
unei decizii conştiente, în alte situaţii, tranziţia de la una la
alta se realizează ca urmare a unei decizii conştiente
determinate de întrebări de genul: „Ce experimentează
pacientul în momentul de faţă?", „De ce mă simt trist?'',
„Există o mai mare distantă între noi doi astăzi?"
Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină
d i f i c i l ă şi complexă. Terapeutul ar trebui să evalueze dacă
discuţia tinde să acopere în mod superficial mai multe arii de
probleme sau se concentreză doar pe una singură. Un inter-
viu fără profunzime exprimă, în fapt, o temere, o nelinişte a
terapeutului cu privire la o anumită arie de discuţie sau ia
anumite sentimente care pot fi scoase la iveală şi care ar
putea să blocheze sau să frâneze cursul terapiei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a
lungul şedinţelor de terapie se referă la facilitarea activităţii
de autoexplorare a pacientului său. In acest sens, răspunsurile
empatice ale terapeutului reprezintă un stimul puternic pentru
majoritatea pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele
cereri ale terapeutului de genul: „Continuă, te rog!" sau
„Spune-mi mai mult despre... ", îi indică pacientului faptul că
gândurile şi sentimentele sale sunt relevante şi importante
pentru terapeut.

3.1.3. Distanţa interpersonală


Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detec-
teze gradul de distanţă interpersonală într-o relaţie. Practica
terapeutică ne indică faptul că acele relaţii caracterizate
printr-un nivel bun de empatie emoţională a terapeutului
relevă o deschidere considerabilă a acestuia în relaţia sa c u
pacientul. Din contră, activarea deprinderilor de detaşare ale

60
terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală între
c ei doi protagonişti.
De cele mai multe ori, utilizarea unui limbaj abstract şi
formal reprezintă un indicator p o s i b i l al unei distanţe inter-
personale în relaţia terapeutică. Din contră, utilizarea unui
limbaj concret, s i m p l u şi specific duce la o mai mare apro-
piere între cei doi. In acest sens, unele studii relevă faptul că
utilizarea unui limbaj înalt intelectualizat de către terapeut
s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a acestuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe
ori de neliniştile şi anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu
privire la modul în care sunt percepuţi sau acceptaţi unul de
către celălalt. De-a lungul desfăşurării unui interviu, procesul
de deschidere interpersonală poate varia în funcţie de nevoia
unuia dintre participanţi de a fi acceptat, iar procesul de
distanţare variază în funcţie de teama de deschidere în relaţie
a unuia dintre ei sau a celor doi.
Subliniem faptul că l i m b a j u l u t i l i z a t de terapeut
reprezintă un element important care influenţează procesul
de autoexplorare a pacientului. Unii autori fac referire la
această caracteristică atunci când discută despre concreteţe.
Astfel, la un n i v e l înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă
de acceptare şi satisfacţie în a-1 întâlni pe pacient acolo
unde ,,este" el cu adevărat, iar l i m b a j u l său este conectat
la experienţa actuală a pacientului său. în acest sens,
contribuţii valoroase sunt aduse în psihologia contemporană
de „programarea nenroling\nsticcr (N.L.P.).
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza pro-
cesul interacţiunii terapeutice sunt: concentrarea pe dialogul
terapeut-pacient, e c h i l i b r u l de forţe în relaţia terapeutică,
ne
gocierea în legătură cu identificarea problemelor
Pacientului şi cu găsirea celei mai bune soluţii terapeutice,
încurajarea autonomiei, estimarea dimensiunii afective a
mteracţiunii.

61
3.2. Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate moni-


toriza procesul interacţiunii sale cu pacientul, în acest sens.
revine în sarcina terapeutului responsabilitatea de a direcţiona
terapia (în anumite momente) pe situaţia actuală, pe .Mici
şi acum", precum şi pe progresul relaţiei terapeutice
propriu-zise. In mod tradiţional, pacientul era ţinta observaţiei.
De data aceasta, ţinta o reprezintă însăşi relaţia terapeutică.
în mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea
ce se petrece „între noi chiar acum" poate genera n e l i n i ş t i şi
anxietăţi u n u i terapeut începător. Orice temă pe care o aduce
pacientul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei
terapeut-pacient. (De p i l d ă : „Vorbindu-mi despre teama pe
care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb dacă nu cumva ai
sentimente asemănătoare în legătură cu mine?"). ™~ """

3.3. Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

E c h i l i b r u l de forţe în relaţie este un alt aspect de care


terapeutul trebuie să ţină cont în derularea psihoterapie!.
Acest e c h i l i b r u de forţe se poate realiza prin manifestarea
respectului terapeutului faţă de o p i n i i l e pacientului cu privire
la semnificaţia anumitor evenimente, întrebările directe şi
repetitive ale terapeutului, maniera autoritară în care acestea
sunt formulate, comportamentul terapeutului ca si cum ar şti
dinainte încotro se îndreaptă terapia, toate acestea ridica
semne serioase de întrebare cu privire la abilitatea terapeu-
t u l u i de a împărţi puterea în relaţie.

3.4. Negocierea în legătură cu găsirea


celei mai bune soluţii terapeutice

în contextul psihoterapeutic actual, activitatea de nego-


ciere capătă o importanţă deosebită, într-un studiu realizat

62
cu mai m u l ţ i ani în urmă de W. E. Henry. J. H. Sims.
S. L. Spray ( 1 9 7 1 ) se arată că m u l ţ i terapeuţi provin din
f a m i l i i cu paltern-un disfuncţionale de comunicare, în sensul
că u n u l dintre părinţi adoptă un rol dominant şi autoritar în
familie- Dacă chiar aşa stau lucrurile, înseamnă că m u l ţ i
terapeuţi nu au învăţat că negocierea reprezintă un aspect
esenţial în procesul terapeutic. Pot să apară unele s i t u a ţ i i
contradictorii în care nu se mai ştie unde ..este" terapeutul şi
încotro se ..îndreaptă". Adeseori, acest fenomen este
considerat un semn de rezistenţă a pacientului la terapie şi
nicidecum nu este pus pe seama s t i l u l u i interactional
defectuos al terapeutului.

3.5. încurajarea autonomiei pacientului


Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se
manifeste în mod autonom în relaţie şi să-1 încurajeze să-şi
exprime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi
sentimente, întotdeauna, terapeutul trebuie să manifeste
respect faţă de modul în care pacientul său simte şi gândeşte.
Atunci când alege să-i împărtăşească pacientului propriile
sale opinii cu privire la o temă de discuţie cu care cei doi nu
sunt în acord, acest fapt se realizează fără n i c i un fel de
ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între a-i împărtăşi
pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu
te exprima în nici un fel, dar lipsa de claritate nu are n i c i o
indicaţie terapeutică.

3.6. Estimarea dimensiunii afective


a interacţiunii
Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei
e
terapie sau evitarea manifestării acestora capătă o
semnificaţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să
Monitorizeze gradul în care este încurajată exprimarea şi

63
explorarea sentimentelor, precum şi nivelul empatic pe care
se situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie. Un
indicator util ar fi acela dacă există cel puţin un moment în
fiecare şedinţă în care terapeutul se simte cu adevărat
„mişcat" de ceea ce îi spune pacientul şi simte că este
într-adevăr „cu" pacientul său.

4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice

4.1. Confruntarea
Confruntarea reprezintă una dintre cele mai active forme
de intervenţie terapeutică. H. A. Corwin (1973) indică faptul
că actul confruntării poate fi privit ca un continuum: la un
capăt se situează ..confruntarea de rutină", iar la celălalt
„confruntarea eroică". Fireşte, acest continuum este influ-
enţat de natura situaţiei terapeutice, în confruntările de
rutină, alianţa terapeutică este efectivă, iar terapeutul
încearcă să negocieze cu rezistenţele la explorare puse în
acţiune de pacient (întreruperi în cursul vorbirii, discrepanţe
între ceea ce simte şi ceea ce gândeşte). In confruntărille
eroice, alianţa terapeutică este ameninţată, terapeutul fiind
nevoit să facă faţă unei rezistenţe masive a pacientului
cu privire la propria sa schimbare. Acest tip de confruntare
este menit să şocheze pacientul, adeseori terapeutul
„ameninţându-1" că îl va abandona.
Redăm un fragment de dialog (utilizarea confrunării de
rutină) în care terapeutul vrea să evidenţieze discrepanţa
dintre negarea verbală a sentimentelor şi izbucnirea emo-
ţională a pacientului, declanşată de reamintirea unei situaţii
dureroase.
Pacientul: Este vorba despre perioada în care părinţii
mei au divorţat. . .
Terapeutul: Ce ai simţit in legătură cu acest lucru?

64
Pacientul: Poftim?
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci când părinţii tăi au
divorţat?
Pacientul: Nimic . . . nu am simţit nimic.
Terapeutul: Cred că văd lacrimi în ochii tăi. . .
Pacientul: Ah . . . nu . . . ei bine . . ., probabil am simţit
atunci sau simt. . .
Terapeutul: E dureros . . .
Pacientul (plângând încet): Am simţit că lumea s-a
sfârşit pentru mim . . .

Confruntările eroice sunt mai rar utilizate în cursul


terapiei, fiind necesare doar în acele situaţii în care pot salva
în vreun fel relaţia terapeutică.
Pacientul: . . . iar aseară am băut din nou doza mea
obişnuită de alcool. . .
Terapeutul: De câteva zile bei în fiecare seară . . .
Pacientul: Da . . .
'• Terapeutul: Deşi mi-ai spus că depui eforturi, se pare
că totuşi nu poţi să te opreşti de la băutură.
Pacientul: Intr-adevăr . . .
Terapeutul: încep să cred că trebuie să luăm o decizie
în legătură cu acest lucru.
Pacientul: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Cred că ar fi necesară o spitalizare.
Pacientul: Nu vreau să mă internez.
Terapeutul: Ei bine, ar trebui să facem neapărat ceva în
direcţia asta.
Pacientul: Nu spital, în nici un caz . . .
Terapeutul: Probabil că nu . . . dar, în aceste condiţii nu
Cf
ed că ar trebui să mai lucrăm împreună...
Pacientul: Cum adică7
Terapeutul: Nu cred că mai are vreun sens să mai
c
°ntinuăm în acest mod. . .

65
4.2. Clarificarea
Deoarece discursul pacientului este adeseori confuz şi
ambiguu, prin intermediul clarificării, terapeutul întoarce
spre pacient sensul mesajului pe care acesta tocmai 1-a emis.
Clarificarea favorizează un dialog autentic între terapeut şi
pacient şi necesită adoptarea unei conduite empatice d i n
partea terapeutului. De asemenea, implică comunicarea
respectului deplin faţă de punctul de vedere al c e l u i l a l t ,
înţelegerea acestui punct de vedere necesită atât acceptarea
responsabilităţii pacientului cu privire la situaţia descrisă, cât
şi păstrarea de către terapeut a unei atitudini pozitive
necondiţionale faţă de acesta. Pe de altă parte, clarificarea nu
reclamă nici o rezistenţă specifică din partea p a c i e n t u l u i .
Pacientul: După ce mama a murit, lucrurile au începui
să meargă din ce în ce mai rău. Tata s-a îmbolnăvit . . .
niciodată nu a fost prea puternic . . . apoi a rămas fără loc
de muncă, şomer . . . si în cele din urmă ne-a părăsii. Fraţii
mei şi cu mine am rămas singuri . . . şi am intrai înir-un
program de ajutor social. Fraţii mai mari au fost trimişi
împreună la o casă de copii, iar eu am fosl adoptat de o
familie . . .
Terapeutul: Aşadar, întâi ţi-ai pierdut mama, apoi tatăl
te-a părăsit . . . şi în cele din urmă te-ai despărţit de fraţii
tăi . . .

4.3. Interpretarea
în privinţa interpretării, Freud o consideră drept actul
ştiinţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea
comportamentului uman. Interpretarea constă în aplicarea
unor relaţii cunoscute, cu rol de reguli, la date concrete.
Aceste reguli sunt referenţialele teoretice fundamentale ale
psihanalizei: presiunea p u l s i u n i l o r care vor să se exterio-
rizeze (principul plăcerii), contestări între Sine, Eu ş1

66
Supraeu (conflicte, sursă de nevroză), apărarea Eu-liii
împotriva pulsiunilor, influenţa complexului Oedip asupra
conduitelor.
Cu alte cuvinte, interpretarea se referă la materialul
inconştient care include mecanismele de apărare şi semni-
ficaţiile ascunse ale materialului furnizat de pacient. Prin
natura sa, interpretarea merge dincolo de datele obţinute de-a
a
lun ul i n t e r v i u l u i . Aceasta interpretare trebuie prezentată
pacientului în calitate de ipoteză. Dacă în confruntare paci-
entul este pus în faţa unei realităţi deja definite, interpretarea
implică o ipoteză care necesită o validare ulterioară.
De menţionat este faptul că terapeutul trebuie să-şi
formuleze interpretările în aşa mod încât să evite orice formă
de „citire a gândurilor" pacientului sau de intruziune în viaţa
sa intimă. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor
fraze introductive de genul: ,, Mă întreb dacă. . . ,,. „Separe
că . . .", „O posibilitate ar putea fi . . .". Astfel, se reduce
riscul stabilirii unei relaţii asimetrice şi în care terapeutul este
deţinănătorul adevărului unic.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă implicarea paci-
entului în munca interpretativă. Terapeutul trebuie să pună
accent pe împărţirea responsabilităţii în cadrul acestui
demers. De aceea, manifestarea de către terapeut a respec-
tului faţă de capacitatea pacientului de a înţelege semnificaţia
propriului său comportament, reprezintă o coordonată
importantă.

4.4. Resemnificarea
Din punctul de vedere al constructivismului şcolii de la
Alto. resemnifîcarea/ recadrarea („refraining"') se referă
a
schimbarea cadrului de referinţă, în scopul evidenţierii
unor noi semnificaţii ale comportamentului pacientului.
Du
Pă P. Watzlawick (1988, p. 147), „un fenomen rămâne de

67
neînţeles atâta timp cât câmpul de observaţie nu este
suficient de larg, atâta timp cât el nu induce şi contextul în
care fenomenul respectiv se produce. Faptul de a nu putea
avea în vedere complexitatea relaţiilor dintre un fenomen şi
cadrul în care acesta are loc, între un organism şi mediul său,
face ca observatorul să se găsească în situaţia de a atribui
obiectului studiului său, proprietăţi pe care acesta nici nu le
are ...". Comportamentul unui individ poate fi calificat drept
„patologic", în timp ce acelaşi comportament, plasat în
cadrul interacţiunilor cu ceilalţi membrii ai grupului din care
acel individ face parte, nu mai apare ca fiind patologic, ci
„adaptat".
P. Watzlawick oferă un exemplu ilustrativ de resemni-
ficare (cit. din A. Mucchielli, 1996, p: 103) :
Un tânăr de 25 ani, căruia i se pusese diagnosticul de
schizofrenie şi care îşi petreci/se mare parte din ultimii săi
zece ani prin spitalele de psihiatrie, fiind supus psihoterapie!
intensive, se prezintă la cabinet, adus de mama sa. care
credea că fiul ei intrase într-un nou episod psihotic. In acea
perioadă, el ducea o viaţă izolată, într-o mansardă, şi
frecventa la Universitate două cursuri pe care, de altfel nu
reuşea să le termine. Tânărul era binecrescut, adeseori
întrerupâmd ,,politicos" şedinţele de psihoterapie. După
părerea sa, problema consta in dezacordul existent de multă
vreme între el şi părinţii săi cu privire la bani. De pildă, nu-i
convenea că părinţii săi îi plăteau chiria, acoperindu-i şi
alte cheltuieli, „ca unui copil". El voia să obţină de la ei.
lunar, o sumă de bani, cu care să-şi achite singur notele de
plată. La rândul lor, părinţii spuneau că trecutul şi
comportamentul fiului lor în acel moment dovedeau că el nu
era capabil să se descurce în această privinţă. Ei preferau
să-i dea bani săptămânal, dar sume diferite, după gradul de
„înţelepciune" sau de „nebunie" de care fiul lor a dai
dovadă. Această condiţie nu era niciodată clar enunţata.

68
totuşi nici tânărul nu îşi exprima nemulţumirea, intrând
într-un fel de joc psihotic bizar, pe care mama sa. mai mult
decât tatăl, îl considera o probă în plus a incapacităţii fiului
de a-şi conduce propria viaţă. Mamei îi era teamă că va fi
necesară o nouă şi costisitoare spitalizare. In faţa mamei
sale, tânărul îşi lua pe deplin dreptul de a se apăra, ame-
ninţând că va proceda în aşa fel încât, folosindu-se de un
nou episod psihotic, va face să crească şi mai mult cheltu-
ielile de până atunci.

în aceste condiţii, terapeutul a făcut unele sugestii


concrete asupra modului în care tânărul trebuie să conducă
lucrurile pentru a se ajunge la o catastrofă iminentă, în fapt.
sugestiile descriau modul destul de straniu în care el se
comporta.
Explicaţia oferită de terapeut atrage atenţia asupra
faptului că tânărul nu este bolnav, ci doar depune eforturi
pentru a-şi manipula părinţii. Plasarea într-un meta-punct de
vedere schimbă radical sensul situaţiei. Modul în care tânărul
se comportă demonstrează faptul că el conducea întreaga
situaţie pentru a fi în avantaj. Totodată, această strategie îi
permitea mamei să-i fie mai puţin teamă de comportamentul
fiului ei. La prima lor dispută, mama se î n f u r i e pe fiu,
spunându-i că fusese destul şoferul l u i şi că se ocupase destul
de treburile care-1 interesau strict pe el. Drept urmare, mama
i-a fixat f i u l u i său o sumă lunară de bani cu care el urma să
se descurce... Tânărul a pus deoparte bani pentru a-şi
cumpăra o maşină şi a devenit astfel din ce în ce mai liber ...
Birdwihtell utilizează o excelentă metaforă menită să
sugereze ceea ce este observaţia din punctul de vedere al
terapiei strategice. A nu fi în optica pacientului, respectiv, a
nu
ernpatiza cu el, „este ca si cum am invita o persona să
JQcâ parte dintr-o echipă de hochei pe un post de fundaş
stânga, dar ne-am mărgini să-l convocam într-un birou

69
pentru a-l cunoaşte şi a-i aplica testul Rorschach, fără să-l
punem să joace ca să vedem cum se comportă el în cadrul
echipei." Individul şi acţiunile sale nu pot fi analizate decât
în sistemul din care acestea fac parte. Terapeutul trebuie să
înveţe să-şi dirijeze atenţia asupra fenomenului pe care
doreşte să-I analizeze. Ei trebuie să înveţe sa privească
împrejur, pentru a percepe ansamblul actorilor implicaţi,
acţiunile şi evoluţia ior.
Terapia strategică promovată de Şcoala de la Palo Alto
sugerează faptul că atunci când ne concentrăm observaţia
asupra u n u i singur element al u n u i sistem, putem sesiza atât
cât se poate vedea cu nişte ochelari fumurii într-o cameră
obscură. Simptomul trebuie văzut ca o repetiţie, ca o regulă
a unuiy'oc specific ce caracterizează interacţiunea i n d i v i d u l u i
cu mediul său, iar nu ca rezultat al unui conflict nerezolvat
între nişte presupuse forţe intrapsihice (A. Mucchielli, 1996.
p. 106).
Prin urmare, cercetarea cauzelor trebuie înlocuită cu
descoperirea mecanismelor jocului şi a regulilor sale. De
aceea, trebuie ales un cadru larg de observaţie şi pusă
întrebarea: „Cum se petrece acest lucrul" Cu alte cuvinte.
totul se reduce la studiul situaţiei de interacţiune, în contrast
cu psihanaliza care elaborează ipoteze asupra i n d i v i d u l u i , de
data aceasta se elaborează ipoteze cu privire la natura
comunicării lui. D. Jackson (1981, p. 35) precizează că
„specificul perspectivei interacţioniste este susţinerea
faptului că natura umană şi ordinea socială sunt rezultate a i e
comunicării ... Putem considera deci simptomele, meca-
nismele de apărare, structura caracterului şi personalitatea
drept termeni care descriu interacţiuni tipice ale i n d i v i d u l u i -
ca răspunsuri la un context interpersonal particular". Dacă
paradigma freudiană (1880) defineşte un om ,,al dorinţelor'.
paradigma sistemică şi interacţionistă (1980) defineşte un om
„al comunicării".

70
PARTEA a-II-a

INSERŢIA EMPATIEI
ÎN ACTUL PSIHOTERAPEUTIC
CERCETARE EXPERIMENTALĂ
Capitolul 4

UN MODEL EXPERIMENTAL
POSIBIL DE CERCETARE A EMPATIEI
ÎN PSIHOTERAPIE

1. Obiective, ipoteze, subiecţi

I. I. Obiectivele cercetării
Lucrarea de faţă îşi propune, -în ansamblu, să investi-
gheze şi să aprofundeze unele aspecte general cunoscute, dar
şi altele mai puţin studiate în aria psihoterapiilor actuale si
anume:
1. Cercetarea / evidenţierea unei aptitudini speciale-
predictivitatea empatică în calitate de disponibilitate-nucleu
a competenţei psihoterapeutice, cu extrapolare posibilă la
nivelul inteligenţei emoţionale;
2. în legătură cu pacientul, am proiectat să investigăm
particularităţile prin care el se poate constitui (în mod real) în
partener eficace al relaţiei psihoterapeutice. In plus, s t u d i u l
pacientului îngăduie o lărgire a c â m p u l u i de investigaţie
psihologică în legătură cu una din disponibilităţile l u i de
bază - sugestibilitatea şi cu două dintre simptomele l u i cele.
mai frecvente: anxietatea şi depresia.
3. Ca obiectiv parţial, mai m u l t o marcare sau o s u b l i n i -
ere pentru o încercare experimentală într-o tematica foarte
actuală, ne-am propus să sugerăm calea prin care aptitudinea
predictivităţii empatice ar putea fi preluată ca aptitudine-
nucleu nu numai a empatiei predictive, ci şi a inteligenţei
emoţionale.

72
1.2. Ipoteze de lucru
Ipotezele care ne vor ghida cercetarea de faţă sunt
următoarele:
a) Disponibilitatea empatică, fie emoţională, fie cogni-
tivă este independentă de orientarea teoretico-metodologică a
posesorului ei, aşa încât predilecţia pentru o factură accentuat
emoţională sau accentuat cognitivă (inclusiv ./ormitia"-
echilibrului dintre cei doi factori), ar trebui să apară doar ca
predominare relativă a unuia sau altuia, deoarece instanţierea
celor două modalităţi empatice exclusiv pe câte unul dintre
procesele/ a b i l i t ă ţ i l e de bază ale conduitei empatice. ar situa
eventualul lor studiu dincolo de sfera empatiei.
b) Structurarea unei capacităţi empatice speciale în
procesul formării competentei profesionale poate să apară ca
aptitudine propriu-zisă numai în cazul psihoterapeutului,
celuilalt agent al relaţiei psihoterapeutice nefiindu-i imperios
necesară (nu există profesia de pacient). Pacientului îi revine
însă, o abilitate de speţă interacţionistă, în calitate de condiţie
indispensabilă a progresului psihoterapeutic.
c) Date fiind mecanismele psihice şi atributele de defi-
niţie ale empatiei predictive evidenţiate prin intermediul
probei de empatie cognitivă, presupunem că evocata aptitu-
dine specială a psihoterapeutului va apare ca un operator
de eficienţă pus în act prin corelativitatea sine qua non
dintre intelect şi afect, cu predilecţie pentru factori-criterii
saturaţi cognitiv. Din acest punct de vedere, natura aptitu-
dinală a acestei disponibilităţi specifice psihoterapeutului
n-ar reclama altă identitate decât cea de predictivitate
empatică.
d) Probarea realităţii incontestabile a acestei aptitudini
spéciale în conduita empatică predictivă ar putea fi
c
°ncepută ca nucleu structural-functional nu numai al
'Pului de empatie în cadrul căruia se relevă, ci, mai mult

73
decât probabil, ca nucleu dispoziţional ai inteligenţei emo-
ţionale. Pentru moment, ne-ar satisface chiar şi numu.
argumentarea iniţială, de principiu, a acestei posibilităţi,
restul constituind o deschidere promiţătoare pentru o cer-
cetare adecvată.

1.3. Eşantioane de investigaţie


A fost alcătuit un lot de 20 de psihoterapeuţi de orien-
tare comportamentală care practică metode şi tehnici
specifice terapiei comportamentale, cognitiv comporta-
mentale, raţional-emoţionale, de relaxare şi autoreglare a
stărilor psihice.

Tabel!
Distribuţia psihoterapeuţilor în funcţie de vârstă şi sex

Clasă de vârstă Sex Totaî


feminin masculin
între 2 1 - 3 0 ani 3 8
între 31 - 40 ani 8
peste 4! ani 2 4
Total 15 20

Un alt lot a fost alcătuit din 100 de pacienţi (fiecare


psihoţerapeut aflat în relaţie cu câte 5 pacienţi) care prezintă
diverse tulburări nevrotice: tulburări anxioase (tulburări anxi-
oase generalizate, tulburări de tip panică, tulburări obsesiv
compulsive, tulburări post-traumatice datorate stresului!
tulburări somatoforme (tulburări de somatizare. tulburân
hipocondriace, tulburări conversive), tulburări depresive
(depresie reactivă, tulburare distimică).
Lotul alcătuit din psihoterapeuţi a fost rezultatul unor
3
preexperimentări. In acest sens. ne-am interesat de existent

74
specialiştilor care practică psihoterapie de orientare compor-
tamentală şi am aplicat preliminar un chestionar de empatie
emoţională (Mehrabian) pe baza căruia am stabilit apar-
tenenţa terapeuţilor la un anumit nivel de empatie. Această
scală de empatie a fost reaplicată ca probă inclusă în design-
ul experimental după 6 luni de la prima aplicare, întâmplarea
ne-a ajutat să găsim în marea majoritate a cazurilor psiho-
terapeuţi cu un nivel mediu-bun de empatie. De aici, nu a
fost o distanţă prea mare până la alcătuirea l o t u l u i de
psihoterapeuţi pentru experimentul nostru, pe c r i t e r i u l
apartenenţei la n i v e l u l mediu-bun, în calitate de constantă
profesională. In mod implicit, aceasta a presupus renunţarea
la câţiva terapeuţi care aparţineau n i v e l u l u i foarte empatie şi
slab empatie.

Tabel 2
Distribuţia pacienţilor în funcţie de studii, vârstă şi sex

Sex
Studii Clasă de vârstă Total
feminin masculin

între 16 - 17 ani 3 2 : 5
între 18-20 ani 6 1
! 7

Studii între 21 - 30 ani • 15 13 28


medii între 3 1 - 40 ani 4 4 8
peste 41 ani 5 2 : 1

Total :
33 22 ; 55
între 18 -20 ani 1 -
între 21 - 30 ani ' 8 4 : 12
Studii
între 31 - 40 ani [ 16 4 j 20
superioare
peste 41 ani j 4 8 \ 12
-
Total 29 16 45

75
În privinţa pacienţilor, aceştia au fost reţinuţi ca subiect,
de experiment în funcţie de frecventarea sistematică şj
completă a şedinţelor de psihoterapie, astfel încât tipologia
lor este cu precădere întâmplătoare.

2. Metoda de cercetare

2.1. Moto de de investigaţie


Conform cercetărilor actuale, principala pondere în
conduita empatică este reprezentată de procesele cognitive şi
afective în unitatea lor structurală şi funcţională, în vederea
surprinderii d i m e n s i u n i i afective şi cognitive a empatiei au
fost utilizate două probe şi anume: chestionarul de măsurare
a empatiei emoţionale (Q.M.E.E.), precum şi testul de
intuiţie şi empatie Dymond, probe aplicate atât psiho-
terapeuţilor, cât şi pacienţilor.

2.1.1. Chestionar de măsurare a empatiei emoţionale


(Q.M.E.E.)

Chestionarul de măsurare a empatiei emoţionale


(Q.M.E.E.) aparţine l u i A. Mehrabian şi N. Epstein (l 972) şi
descrie o viziune afectivă asupra empatiei. Chestionarul
cuprinde un număr de 33 de a f i r m a ţ i i cu care subiectul poate
fi sau nu de acord. Aceste afirmaţii reprezintă subscaie
intercorelate care măsoară aspectele relaţionale ale empatiei
emoţionale. Subscalele se referă ia: susceptibilitatea la con-
tagiune emoţională, aprecierea emoţiilor unor persoane necu-
noscute sau îndepărtate, reactivitatea emoţională extremă-
tendinţa de a fi impresionat de experienţele negative ak
altora, tendinţa de simpatizare, dorinţa de a fi în contact cu
cei care au probleme.

76
Răspunsurile la fiecare afirmaţie se dau pe o scală de la
+4 (acord foarte puternic) la -4 (dezacord foarte puternic).
Unele afirmaţii sunt însoţite i n i ţ i a l de semnul plus (de ex.:
Oamenii din jur au o mare influentă asupra dispoziţiilor
mele sufleteşti"'] iar altele de semnul minus (de ex.: ., Pot lua
decizii fără să mă împiedic de sentimentele altora". După ce
subiectul notează fiecare afirmaţie cu u n u l din scorurile
scării (+4. +3, +2, +!,-!, -2, -3, -4), semnele vor fi schim-
bate la scorurile care privesc afirmaţiile la care i n i ţ i a l figu-
rează semnul minus, iar apoi se va calcula suma algebrica a
celor 33 de afirmaţii cuprinse în chestionar. In final, se va
afla scorul total de empatie emoţională.

2.1.2. Probă de empatiepredictivă (R. Dymond)

Proba Dymond de i n t u i ţ i e şi empatie (1949) porneşte de


la definiţia empatiei oferită de R. Dymond ca fiind tran-
spunerea imaginativă a e u l u î în gândirea, simţirea şi acţiunea
altuia, consecvent, structurând lumea după acea persoană,
precum şi de la definiţia i n t u i ţ i e i de către G. Allport privita
drept o relaţie dintre autopercepţie şi percepţia s i n e l u i de
către alţii.
Din punctul de vedere al s a r c i n i l o r experimentale,
această scală conţine patru ipostaze:
A. Psihoterapeutului / pacientului i se cere să se autoa-
precieze pe o scală în cinci trepte de-a l u n g u l a şase criterii
bipolare;
B. Psihoterapeutului / pacientului i se cere să evalueze
Partenerul pe baza trăsăturilor menţionate;
C. i se cere psihoterapeutului / pacientului să se auto-
a
Precieze aşa cum crede că 1-ar aprecia partenerul său, prin
rec
urgerea la criteriile menţionate;

77
D. în fine, i se cere psihoterapeutului/pacientului sa
evalueze partenerul, aşa cum crede că acesta se va auto-
evalua, păstrând aceleaşi criterii.
In cadrul cercetării de faţă. au fost construite două tipuri
diferite de criterii, primele vizând trăsături de personalitate
ale partenerilor de relaţie (pe care le-am numit ţrâ-
sătun-criterii şi le-am analizat prin intermediul modalităţii
descriptive), celelalte având in vedere calităţile diferenţiale
ale procesului psihoterapeutic (pe care le-am n u m i t fac to n-
criterii şi le-am analizat prin intermediul modalităni
integrative).

Trăsături-criterii: Faclori-critcrii:
simpatic - anlipatic Implicare - neimplicare în terapie
cooperant- distant încrezător - neîncrezător in terapie
relaxat - tensionai progresează - nu progresează în terapie
generos - egoist terapie adecvata - terapie neadecvată
blând - agresiv terapie agreabilă- terapie dezagreabilă
decis - indecis speranţă în rezultate - lipsă de speranţă

Pentru a calcula empatia psihoterapeutului se calculează


cât de aproape sunt predicţiile acestuia cu privire la posi-
bilele evaluări ale pacientului faţă de realele evaluări făcute
de pacient. Prin urmare, răspunsurile la ipostaza D de la
psihoterapeut se compară cu răspunsurile la ipostaza A de ia
pacient, iar răspunsurile la ipostaza C de la psihoterapeut se
compară cu răspunsurile la ipostaza B de la pacient şi, invers,
pentru c a l c u l u l empatiei pacientului. Testul poate fi scorat în
termenii n u m ă r u l u i de puncte la care individul greşeşte în
predicţie (scorul de deviaţie) sau prin c a l c u l u l predicţiilof
corecte (scorul corect). Aprecierile au fost realizate pe o
scală de la 5 (acord foarte puternic cu criteriul menţionat) l a
l (dezacord foarte puternic).

78
Prin intermediul unei operaţii mintale anticipative,
psihoterapeutul şi pacientul vor încerca să preia rolul celui-
lalt şi să câştige astfel perspectiva partenerului lor de relaţie.
în vederea surprinderii progresului în terapie al paci-
enţilor au fost aplicate la începutul şi la sfârşitul psihoterapici
două scale c l i n i c e : de depresie şi de anxietate, ţinându-se
c ont de faptul că pacienţii aflaţi în studiu acuză diverse

simptome nevrotice şi psihosomatice.

2. l .3. Scala de depresie Beck (B.D.I.)


Inventarul de depresie Beck (Beck. Ward. Mendel son.
Mock şi Erbaugh, 1961) este menit să măsoare severitatea
depresiei, fiind u n u l dintre cele mai frecvent folosite în
cercetarea clinică, îndeosebi atunci când se apreciază efectul
antidepresiv al psihoterapie!. Scala a fost concepută într-o
manieră originală ca fiind o modalitate de observare prin
intermediul căreia psihiatrul / psihologul c l i n i c i a n citeşte cu
voce tare fiecare item, cerând p a c i e n t u l u i să selecteze
formularea care i se potriveşte cel mai bine. Cu toate acestea,
s-a arătat că scala este aplicabilă pacienţilor depresivi şi sub
formă de chestionar (Beck şi colab., 1975).
Scala de depresie Beck este. în fapt, un chestionar care
cuprinde 13 grupuri de afirmaţii cu privire la absenţa, res-
pectiv prezenţa următoarelor acuze depresive:
1. tristeţe / nefericire;
2. pesimism / sentiment de descurajare în viaţă:
3. sentiment de eşec în viaţă;
4. pierdere a plăcerii de a face anumite l u c r u r i care
mainte reprezentau o sursă de satisfacţii:
5. sentiment de vinovăţie/lipsă de valoare personală:
6. dezamăgire de sine;
7. tendinţe suicidare;
8- pierdere a interesului cu privire la alţi oameni;

79
9. amânare / imposibilitate de luare a deciziilor;
10. preocupări cu privire la propria înfăţişare / aspect
inestetic:
1 1 . nivel energetic scăzut;
12. fatigabilitate;
13. pierderea poftei de mâncare.
Răspunsurile la fiecare afirmaţie se dau pe o scală de la O
(absenţa simptomului) la 3 (manifestarea severă a simpto-
mului), l şi 2 reprezintând grade intermediare de intensitate a
simptomelor depresive.
In cercetarea de faţă, psihoterapeutul este cel care îi
citeşte pacientului întregul grup de afirmaţii din fiecare
categorie. Apoi, alege valoarea gradului de intensitate a
fiecărei afirmaţii şi anume, aceea care redă/descrie cel mai
bine modul în care se simte pacientul în momentul comple-
tării chestionarului.
Scala a fost aplicată la începutul şi la sfârşitul psiho-
terapiei. Diferenţa dintre simptomele finale şi simptomele
iniţiale va indica progresul psihoterapeutic înregistrat de
pacient. Prin urmare, cu cât această diferenţă va fi mai mare.
cu atât progresul obţinut de pacient va fi mai ridicat.

2 . 1 . 4 . Scala de anxietate Hamilton (H.A.S.)


Scala de anxietate Hamilton este menită să măsoare seve-
ritatea anxietăţii, fiind, de asemenea, frecvent utilizată în
cercetările clinice. Scala oferă garanţii de fidelitate, iar proce-
dura este identică cu cea descrisă la Scala de depresie Beck.
Scala de anxietate Hamilton cuprinde 14 grupuri de afir-
maţii cu privire la absenţa, respectiv prezenţa următoarelor
acuze anxioase:
1. dispoziţie anxioasă (nelinişte, anticipare a ceea ce
este mai rău, anticiparea producerii unui lucru îngrozitor,
iritabilitate);

80
2. tensiune (sentiment de încordare, oboseală, reacţii de
tresărire, tendinţa de a plânge foarte uşor, tremurături, senti-
mentul n e l i n i ş t i i , incapacitate de a se relaxa);
3. fobii (de întuneric, de persoane străine, de a fi lăsat
singur, de animale, de trafic, de aglomeraţie);
4. insomnii (dificultăţi de adormire, somn întrerupt,
somn neîndestulător şi oboseală la trezire, vise, coşmaruri,
spaime nocturne);
5. deficienţe de concentrare (dificultăţi de concentrare,
tulburări de memorie);
6. dispoziţie depresivă (lipsa de interes, lipsa de
plăcere, depresie, trezire matinală, agitaţie în timpul z i l e i ) ;
7. simptome somatice musculare (dureri, contracţii
musculare, scrâşnirea dinţilor, voce nesigură, tonus muscular
crescut);
8. simptome somatice senzoriale (vedere înceţoşată,
transpiraţii reci şi calde, sentiment de slăbiciune, senzaţia
unor înţepături);
9. simptome cardiovasculare (tahicardie, palpitaţii, dureri
în piept, senzaţii de leşin, oftat, dispnee);
10. simptome respiratorii (presiune şi apăsare în piept,
senzaţie de sufocare, oftat, dispnee);
11. simptome gastrointestinale (dificultăţi la înghiţire,
dureri abdominale, senzaţie de arsuri la stomac, senzaţii de
stomac plin, greaţă, vărsături, pierdere în greutate, diaree,
constipaţie);
12. simptome genito-urinare (poliurie, urgenţă la urinare,
amenoree, frigiditate, ejaculare precoce, pierderea l i b i d o u l u i .
impotenţă);
13. simptome vegetative (gură uscată, îmbujorări, paloa-
re, transpiraţie, ameţeli, durere de cap intensă);
14. comportament în t i m p u l i n t e r v i u l u i (agitaţie, neli-
n
|Şte, tremurul mâinilor, frunte încreţită, faţă încordată, sus-
P'ie sau respiraţie rapidă, înghiţituri frecvente).
Răspunsurile la fiecare afirmaţie se dau pe o scală de la O
(absenţa simptomului) la 4 (manifestarea severă a simpto-
mului), l, 2 şi 3 reprezintând grade intermediare de intensi-
tate a simptomelor anxioase.
Ca şi scala de depresie, scala de anxietate s-a aplicat la
începutul şi la sfârşitul psihoterapie!. Diferenţa dintre simpto-
mele finale şi cele iniţiale va indica progresul psihoterapeutic.

2.1.5. Scala de imaginaţie creatoare


Wilson - Barber
Scala de imaginaţie creatoare are drept scop testarea
disponibilităţilor imaginative ale subiecţilor în stare de veghe
şi care stau la baza sugestibilităţii. Am utilizat această
scală din următoarele două motive: primul, prin măsurarea
sugestibilităţii se poate evalua în mod indirect capacitatea
subiecţilor de a intra în stare de relaxare (considerat un indi-
cator al progresului în psihoterapiile de orientare comporta-
mentală); al doilea, stabilirea existenţei unei corelaţii între
gradul de sugestibilitate al pacienţilor şi capacitatea lor
empatică.
Această scală cuprinde 10 itemi (situaţii sugestive) care
sunt prezentaţi subiectului într-o manieră nonautoritară şi au
rolul de a-i ghida imaginaţia. In final, experimentatorul veri-
fică gradul în care subiectul reuşeşte, pornind de la situaţiile
concrete sugerate, să se transpună efectiv.
La sfârşitul aplicării probei, subiecţii apreciază în pro-
cente pe o foaie de răspuns, gradul în care au trăit situaţiile
sugestive cuprinse în această scală. Aceste situaţii sugestive
sunt următoarele:
1. greutatea braţului;
2. ridicarea mâinii;
3. anestezia degetului;
4. halucinaţia apei;

82
5. halucinaţia olfactiv-gustativă;
6. halucinaţia muzicii;
7. halucinaţia temperaturii;
8. deformarea timpului;
9. regresia de vârstă;
10. relaxarea corpului şi a gândurilor.
Pentru exemplificare, redăm prima probă care vizează
greutatea braţului:
„Lăsaţi-vă condus de aceste instrucţiuni şi veţi simţi că
mâna si braţul dvs. sunt grele, închideţi vă rog ochii şi
întindeţi braţul stâng în faţă, la înălţimea umerilor, stând cu
palma în sus. Acum închipuiţi-vă că pe palma întinsă este un
dicţionar foarte greu. Imaginaţi-vă realmente greutatea
dicţionarului. Este suficient să vă gândiţi la greutatea acestei
cărţi foarte groase şi o să simţiţi cum vă apasă în jos
greutatea ei. Gândiţi-vă la dicţionarul mare şi greu: vi s-a
creat senzaţia de greutate.
Acum gândiţi-vă că un al doilea dicţionar mare şi greu
este plasat pe primul dicţionar mare şi greu. Simţiţi cât de
greu îi vine braţului dvs. să susţină dicţionarele. Susţineţi
dicţionarele gândindu-vă la greutatea volumelor şi observaţi
cum braţul dvs. devine tot mai greu, rezistând apăsării.
Imaginaţi-vă acum că un al treilea dicţionar mare şi
greu se adaugă la celelalte dicţionare mari şi grele de pe
mâna dvs. şi braţul devine şi mai greu. Aveţi senzaţia că
realmente ţineţi pe palma întinsă trei dicţionare grele şi
braţul se face mai greu şi mai greu, foarte, foarte greu,
devenind şi mai greu (Imin. 30 sec.).
Acum, spuneţi-vă că palma şi braţul dvs. se simt din nou
normal, coborâţi braţul şi relaxaţi-vă ".

Scorul se alcătuieşte acordând un punctaj în funcţie


de
procentul ales de subiect la fiecare din cei 10 itemi.

83
Răspunsurile la fiecare situaţie sugestivă se dau pe o scală de
la O (nu am simţit nimic asemănător) la 4 (am simţii aproape
exact situaţia sugerată). Valorile l, 2 şi 3 reprezintă grade-
intermédiare de transpunere imaginativă în relaxare.
Foaia de răspuns este de următorul tip:
0 1 2 3 4
0% 25% 50% 75% 90% +- % i
Nu am Nu am Pe jumătate Destul de Aproape j
simţit nimic simţit n i m i c asemănător asemănător exact j
asemănător asemănător i

2.2. Procedee de prelucrare


Au fost utilizate următoarele procedee de prelucrare a
datelor:
• medii
• proporţii (%)
• clase de răspuns
• corelaţii
• analiză descriptivă şi integrativă.

Medii (ale empatieî emoţionale şi ale empatiei predic-


tive) la psihoterapeuţi şi la pacienţi în vederea comparării lor
şi deci, surprinderii elementelor comune şi elementelor
diferenţiatoare, precum şi compararea rezultatelor lucrării
cu rezultate raportate în alte cercetări din aceeaşi sferă
tematică; evident, procedeul s-a extins şi în cazul datelor
referitoare la gradul de anxietate, depresie şi sugestibiliţate
al pacienţilor.
Proporţii (%), uneori reprezentând acelaşi lucru cu
analiza pe bază de medii (medii ale proporţiilor;) proprii
categoriilor de subiecţi, tipurilor de analiză etc.
Clase de răspuns, ca procedeu statistic de încadrare pe
niveluri a răspunsurilor subiecţilor, mai ales în cazul moda-

84
lităţilor de analiză, în l u m i n a seturilor de criterii care cuprind
trăsături şi factori supuşi comparaţiilor şi concluziilor.
Corelaţii, acolo unde acest procedeu (tip şi nivel de
analiză) este nu numai aplicabil în principiu, ci şi indispen-
sabil pentru a pune în evidenţă semnificaţiile unor modalităţi
de interacţiune a variabilelor investigate.
Analiza descriptivă şi integrativă. modalităţi prin care
intenţionăm să scoatem în evidenţă asemănările şi deosebirile
dintre d i s p o n i b i l i t ă ţ i l e predictive ale celor două categorii de
subiecţi, psihoterapeuţi şi pacienţi, prin mijlocirea seturilor
de trăsături-criterii şi de factori-criterii (în special pentru
cazul probei Dymond).

2.3. Procedee de verificare/ interpretare


• compararea n i v e l u r i l o r de răspuns ale subiecţilor
• conceptualizarea ipostazelor demersului predictiv
Procedeele de verificare/ interpretare a rezultatelor şi
concluziilor constau în compararea nivelurilor de răspuns ale
celor două categorii de subiecţi investigaţi de noi, cu date
raportate de alte cercetări în aceeaşi arie tematică (medii,
proporţii, coeficienţi de corelaţie etc.). Pe alt plan, însă, mai
cu seamă în legătură nemijocită cu unele posibilităţi metodo-
logice pe care ni le-a oferit proba de empatie predictivă
Dymond, am procedat la conceptualizarea ipostazelor demer-
sului predictiv şi surprinderea unor raporturi între rezultatele
psihoterapeuţilor şi ale pacienţilor, pe care temei ne-am
propus să demonstrăm că predictivitatea empatică este o
proprietate aptitudinală indubitabilă a psihoterapeutului. în
cazul pacienţilor, este vorba de existenţa unei dispoziţii
Predictive difuze şi activabilc exclusiv în relaţia concretă cu
Psihoterapeutul pe baza scopului precumpănitor, dacă nu
e
xclusiv practic pe care acest subiect îl are şi anume.

85
atingerea unui grad cât mai înalt şi sigur de progres psiho-
terapeutic. In ceea ce priveşte estimarea progresului pe care
îl realizează pacientul pe durata relaţiei psihoterapeutice, am
recurs în mod special la estimarea diferenţială a simptomelor
de debut şi a „stării" acestora în faza finală (ameliorare şi.
eventual, dispariţie), astfel încât diferenţele devin tocmai
indici cantitativi, dar şi calitativi (de nivel) ai efectului
relaţiei psihoterapeutice.

2.4. Proceduri de evaluare a progresului


psihoterapeutic
Problema surprinderii progresului în psihoterapie al
pacienţilor este mult dezbătută şi controversată în cercetările
actuale. Cel mai frecvent, autorii fac apel la obiectivele finale
stabilite în tratamentul terapeutic pentru a măsura progresul
înregistrat în psihoterapie. Din această perspectivă, se delimi-
tează psihoterapiile de profunzime de psihoterapiile centrate
pe simptom.
Primele, denumite „de dezvăluire" sau „de insighf îşi
propun obiective înalte şi pretenţioase de genul modificării
personalităţii pacientului, însă, necesitatea insight-ului face
dificilă (sub aspect practic) sarcina evaluării gradientului de
succes obţinut în cursul psihoterapie!. Psihanaliza utilizează
criterii complexe de apreciere a succesului în psihoterapie.
criterii încărcate de subiectivism, cum ar fi: dobândirea unei
mai profunde înţelegeri de sine, trăirea sentimentului fericirii
personale, stabilirea unor relaţii interpersonale mai eficiente
şi mai încărcate de satisfacţii. Actualmente, se manifestă in
terapiile analitice tendinţa de abandonare a scopurilor tera-
peutice prea înalte. „Realitatea clinică pune în evidenţă faptul
că psihoterapia vindecă rareori pentru totdeauana şi, mai
ales, rareori izbuteşte să obţină modificări durabile şi pro-
funde în sfera personalităţii pacientului" (I. Holdevici. 2002).

86
în contrast, psihoterapiile centrate pe simptom (nona-
nalitice) stabilesc scopuri mai modeste şi mai limitate care
presupun eliberarea de un simptom dezagreabil. Prin urmare,
se consideră că simpla reducere de simptom reprezintă un

criteriu mult mai sigur şi mai facil de luat în considerare


pentru a aprecia succesul în psihoterapie. Simptomul repre-
zintă încercarea spontană şi de cele mai multe ori incon-
ştientă a pacientului de a se adapta dificultăţilor vieţii.
Terapeutul consideră simptomele drept indicatori ai unei
dezadaptări de mai mare profunzime, deci, modalităţi
prin care se exprimă perturbările din sfera personalităţii
pacientului.
Psihoterapiile de orientare comportamentală îşi propun
realizarea unei amorsări directe a procesului psihopatologic
şi consideră că înlăturarea simptomului poate facilita
abordarea tulburării care stă la baza producerii lui. In
varianta cognitiv-comportamentală, se consideră că dispariţia
simptomului presupune ca anterioară identificarea credinţelor
iraţionale şi disfuncţionale ale pacientului. Pe parcursul
desfăşurării psihoterapie!, pacientul va aprecia modul în care
aceste gânduri şi credinţe iraţionale conduc la apariţia stărilor
afective negative şi la manifestarea unor comportamente de
eşec. în final, se tinde spre obţinerea unei restructurări
atitudinale a pacientului.
In studiul de faţă, au fost aplicate două scale clinice de
anxietate - Hamilton (H.A.S.) şi depresie - Beck (B.D.I.), în
vederea surprinderii progresului în psihoterapie al pacienţilor.
Diferenţa obţinută între simptomele iniţiale şi simptomele
nnale ne va indica progresul în psihoterapie înregistrat de
Pacienţi.

87
Capitolul 5
EMPATIA EMOŢIONALĂ

1. Empatie emoţională - disponibilitate a


competenţei psihoterapeutice

Capacitatea empatică a psihoterapeutului admite ca


premisă sine qua non faptul că ea nu este numai emoţionala
sau numai cognitivă, împrejurarea că noi dispunem de două
cunoscute probe de empatie, una numită de empatie emo-
ţională şi alta de empatie cognitivă (predictivă). nu reprezintă
altceva decât statuarea unui principiu de corelativitate a
intelectului cu afectivitatea în definirea acestei a b i l i t ă ţ i
generice, principiu potrivit căruia se admite prevalenta
relativă a unuia sau a celuilalt dintre factorii de bază ai
mecanismului empatie.
Empatia de factură predominant afectivă este pusă în
relief, de regulă, prin intermediul probei (de empatie emo-
ţională, evident) elaborate de A. Mehrabian şi N. Epstein. De
cealaltă probă ne vom ocupa într-un mod cu totul special,
mai târziu. Deocamdată, vom încerca să prelucrăm şi să
interpretăm datele referitoare la empatia emoţională obţinute
cu ajutorul probei evocate imediat mai sus.
Rezultatele obţinute de psihoterapeuţi la proba de
empatie emoţională (Q.M.E.E) sunt redate în tabelul nr. 3.
Media de empatie pe lotul de psihoterapeuţi de orientare
comportamentală este de +51.80, cotă înscrisă în limitele
n i v e l u l u i mediu empatie.
Subiecţii au fost împărţiţi în următoarele clase (potrivit
cotelor metrologice ale testului):

Subiecţi neempatici: scoruri obţinute între -132 -33.


Subiecţi slab empatici: scoruri obţinute între -32 +33.

88
Subiecţi mediu empatici: scoruri obţinute între +34 +66.
Subiecţi bun empatici: scoruri obţinute între +67 +99.
Subiecţi foarte bun empatici: scoruri obţinute între +100+132.

Tabelul 3

Indici Q.M.E.E. - psihoterapeuţi

Scor Scor Abaterea


• Nr. subiecţi \ Media
minim maxim standard
""" 15 "
51,80 92 18.68

în privinţa distribuţiei procentuale a psihoterapeuţilor pe


cele cinci niveluri de empatie emoţională s-au obţinut urmă-
toarele rezultate:

Tabelul 4
Distribuţia procentuală a psihoterapeuţilor la proba
de empatie emoţională

i Niv el empatie . .
., . Nr. subiecţi i Procentai
; emoţionalii- psihoterapeuţi ;

Clasa 1 Subiecţi J o ! 0 %
neempatici • :
Subiecţi slab j ,. ; ,
j Clasa 2 0

empatici : :
Subiecţi mediu i ._ : „,,„
' Clasa 3 \i 60 %
empatici ' ;

Clasa 4 Subiecţi bun î . ; 2


_%
empatici ;
Clasa 5 [ Subiecţi foarte i 0
| %
0
1 bun empatici

:
Total 20 100%

89
Din tabloul distribuţiei psihoterapeuţilor pe niveluri de
capacitate empatică rezultă, în mare, că alegerea noastră cu
privire la acest eşantion s-a concretizat într-o proporţie
dominantă de 85% în prezenţa unor subiecţi mediu-bun
empatici, ceea ce ilustrează o anumită omogenitate de struc-
tură a competenţei empatice. Ponderea cea mai mare este
reprezentată de terapeuţii mediu empatici (clasa 3). Clasele l
(subiecţi neempatici) şi 5 (subiecţi foarte bun empatici) nu
sunt reprezentate.
Putem conchide că psihoterapeuţii de orientare compor-
tamentală se plasează în planul unui nivel mediu-bun
empatic, fără atingerea (cu nici o excepţie) a nivelului em-
patic inferior sau superior, în relaţia psihoterapeut-pacient.
empatia capătă o funcţie aptitudinală, fără de care nu se poate
exercita cu eficienţă activitatea terapeutică propriu-zisă. Pe
de altă parte, comportamentul psihoterapeutului nu se poate
reduce la un proces de identificare afectivă cu pacientul, tară
intervenţia unui proces de detaşare de cazul examinat.
Această detaşare, atât de importanta în luarea deciziei
terapeutice, nu vine să anihileze, ci dimpotrivă, să întărească
regula de manifestare a comportamentului empatic în relaţia
psihoterapeut-pacient.
Evocata regulă face trimitere, mai întâi, la intensitatea
implicării emoţionale, dar şi la mobilitatea sau comu;
tativitatea de la un grad la altul de implicare, ca expresie a
capacităţii de autocontrol (mai ales în cazul psihotera-
peutului).
Fenomenul empatic devine o însuşire aptitudinală a
psihoterapeutului în relaţia sa cu pacientul, aptitudine
necesară, dar nu şi suficientă în comunicarea eficientă dintre
cei doi parteneri ai relaţiei. Valorizarea teoretică-expefl-
mentală a fenomenului detaşării confirmă regula mai su$
menţionată.

90
2. Empatie emoţională - disponibilitate
valorizatoare a tratamentului psihoterapeutic

Rezultatele obţinute de pacienţi (N-100) la proba de em-


patie emoţională (Q.M.E.E) sunt redate în tabelul de mai jos:
TabelulS
Indici Q.M.E.E. - pacienţi

№. Scor Scor Abaterea


Media
subiecţi minim maxim standard

"Too" 40 ~92 29 ~39

Media de empatie pe lotul de pacienţi este de +40, cotă


înscrisă în limitele n i v e l u l u i mediu empatie.
în privinţa distribuţiei procentuale a pacienţilor pe cele
cinci niveluri de empatie emoţională s-au obţinut următoarele
rezultate:
Tabel 6

Distribuţia procentuală a pacienţilor la proba de empatie emoţională

Nivel empatie
Nr. subiecţi Procentaj
emoţională - pacienţi
Clasa 1 \ Subiecţi neempatici 2 : 2%
Clasa 2 1 Subiecţi slab empatici 33 \ 33%
[" Subiecţi mediu
Clasa 3 49 j 49%

16 r
1 empatici
Clasa 4 ] Subiecţi bun empatici 16%
_—
Clasa 5 j Subiecţi foarte bun
0 i 0%
r- 1 empatici i

Total 100 1 100%

91
Datele ilustrează faptul că majoritatea pacienţilor (82%)
se situează în clasele 3 şi 2 (corespunzătoare niveluirilor
mediu şi slab empatic), 16% se situează în clasa 4 (corespun-
zătoare n i v e l u l u i bun empatic), în timp ce doar 2% dintre
pacienţi se plasează pe nivelul slab empatic. Pondereai cea
mai mare (49%) este reprezentată de pacienţii care apiarţin
nivelului mediu empatic. Nu se înregistrează nici un caz în
care pacienţii nevrotici să se situeze pe nivelul foarte bun
empatic (clasa 5). Comportamentul pacientului nu se poate
reduce la un proces de identificare afectivă cu terapeutul! său.
intervenind un proces de detaşare necesar în îndeplinirea
diverselor sarcini terapeutice şi ducerii la bun sfârşit a
programului de terapie.
Distribuţiile psihoterapeuţilor şi ale pacienţilor pe cele
cinci niveluri de empatie nu sunt identice: la nivel mediu
empatic găsim 60% din primii subiecţi şi 49%o din ceilallţi: la
nivelul cumulat mediu-bun empatic găsim 85%. respectiv
65%. De altfel, mediile generale pe lot diferă semnificativ;
51,8 vs. 40. Conchidem că psihoterapeuţii sunt. în mare., mai
empatici decât pacienţii lor. Este acesta un rezultat prin
simplă întâmplare sau el apare ca o condiţie necesara
profesiei de psihoterapeut? Răspunsul ar putea fi o înte-
meiere parţială a uneia dintre ipotezele noastre de lucru, daca
el ar putea fi relaţionat, de pildă, cu eficacitatea mai miare a
actului psihoterapeutic, în cazul profesioniştilor cu nivel mai
ridicat de empatie emoţională.

3. Aspecte diferenţiale de empatie emoţionallă


între psihoterapeuţi şi pacienţi

Diferenţele între procentele de psihoterapeuţi şi pacient 1


care se încadrează în cele cinci clase de empatie (foame bu' 1
empatic, bun empatic, mediu empatic. slab empatic şi
patic) sunt redate sintetic în tabelul de mai jos:

92
Tabel 7
Diferenţele î n t r e procentele de p s i h o t e r a p e u ţ i şi pacienţi
în privinţa empatiei emoţionale

;
Foarte bun Bun Mediu Slab
SubieC ! Necm
" empauc empat.c , empatic ". empatic P atic

! psihoterapeuţi
; N=20 0% : 25% \ 60%
;
15%
! Pacienţi .
l N=100 0% 16% 49% 33%

Se constată că n i v e l u l ridicat de empatie emoţională nu


este reprezentat, ceea ce înseamnă că atât psihoterapeuţi], cât
şi pacienţii nu au tendinţa de a se identifica m a x i m a l cu
ceilalţi şi introduc un coeficient mai mare sau mai mic de
detaşare în relaţia terapeutică. De asemenea, am reţinut că
nivelurile mediu empatic şi bun empatic acoperă majoritatea
răspunsurilor la cele două loturi investigate. O diferenţă
concludentă apare între cele două loturi cu privire la n i v e l u l
slab al empatiei emoţionale (15% psihoterapeuţi şi 33%
pacienţi). Aceste s i m i l i t u d i n i şi, mai ales, diferenţe dintre
cele două loturi investigate exprimă foarte probabil un
anumit specific al empatiei emoţionale în cazul profesiunii
de psihoterapeut, respectiv, funcţia aptitudinală a fenome-
nului psihic analizat.
In fme, 2% din pacienţi se încadrează în categoria de
su
biecţi neempatici, situaţie care se poate datora prezenţei
u
'burărilor din sfera personalităţii pacienţilor nevrotici, dar
re
zultatul stă sub semnul unei proporţii foarte reduse şi, deci,
ne
concludente.

93
4. Cercetări româneşti cu ajutorul Q.M.E.E. -
rezultate comparative

în finalul acestei secţiuni, vom realiza o întregire a rezul-


tatelor obţinute de specialiştii români din cadrul Institutului
de Filozofie şi Psihologie al Academiei Române în utilizarea
chestionarului Mehrabian-Epstein. în acest sens, cităm un
tabel alcătuit şi comentat de S. Marcus (1997, p. 97), pe care
îi completăm cu datele obţinute de noi. Au fost examinate
următoarele loturi de subiecţi: 98 de cadre didactice de
educaţie artistică plastică, 12 profesori de educaţie artistică
plastică cu performanţe deosebite în activitatea cu elevii. 19
grupuri profesionale care reclamă empatie (9 psihologi şi 10
actori şi regizori dramatici), 20 de educatori din şcoli de
reeducare, 33 de funcţionari, 10 medici pediatri, 60 studenţi
din anul IV pediatrie (a se vedea tabelul alăturat).

Tabel 8

Rezultate ale unor cercetări româneşti în utilizarea


chestionarului de empatie emoţională Q.M.E.E.
u
reclamă empatie

Medici pediatrii
selecţionaţi (12)

TU 3
Profesii care

'C
« O. C.
ca
Educatori
Nivelurile

B
Profesori

L.
Profesori
empatici

^0


ZI
O
^ -S '3
'1
(19)

(20)

(10)


(98)


-oarte bun
1% 0% 0% 5% 0% 0% 1,6% 0% 0%
:mpatic
3un
18,4% 33,3% 21,1% 25% 3% 40% 16,7% 25% 1 6%
empatic
Mediu 49%
50% 66,7% 52,6% 35% 39.4% 50% 53.4% 60%
empatic
Slab
30,6% 0% 26,3% 35% 57,6% 10% 28,3% 15% 33%
smpatic
^eempatic 0% 0% 0% 0% 0% 0% 0% 0% 2%
Medii +46,1 +54,4 +44,5 +47,4 +31,5 +51 +44,1 +51,8 +40

94
Se constată faptul că nivelul foarte bun empatic este slab
reprezentat, în timp ce nivelurile mediu empatic şi bun
empatic acoperă majoritatea răspunsurilor la cele 9 loturi
comparate. Cele mai concludente diferenţe apar între loturi
în privinţa n i v e l u l u i slab al empatiei emoţionale (57,6% la
lotul funcţionarilor, faţă de 15% -lotul psihoterapeuţilor,
10% -lotul medicilor pediatri şi respectiv 0% - lotul
profesorilor selecţionaţi).
Mediile empatiei emoţionale se situează astfel: la un pol
se află profesorii selecţionaţi (+54,4) şi psihoterapeuţii
(+51,8), iar la celălalt pol se situează funcţionarii (+31,5).
Indiferent de deosebirile dintre medii, la toate loturile de
subiecţi (cu excepţia funcţionarilor), mediile se situează în
limitele nivelului mediu empatic, stabilit prin categoriile de
nivel ale testului, în timp ce lotul funcţionarilor se situează la
nivelul slab empatic.
în tot cazul, este de reţinut că, trei profesii din cele
comparate în tabelul de mai sus -profesorii selecţionaţi,
psihoterapeuţii şi medicii pediatri prezintă medii de empatie
emoţională mai mari decât jumătatea intervalului prevăzut
de test pentru categoria mediu empatic, adică - tendenţial -
către nivelul următor, cel bun empatic. Psihoterapeuţii se
profilează ca subiecţi cu caracteristici didactice şi medicale
situate în répertorier capacităţilor asigurătoare de succes în
Profesii comparabile. Am putea reţine acest rezultat ca o
Pnmă validare (concurentă) a exigenţei profesionale de
SUŞCeş referitoare la n i v e l u l mediu-bun de empatie emoţio-
na|
aapsihoterapeutului.
ţ
Pacienţii nevrotici înregistrează o medie de +40 care se
«sene între limitele n i v e l u l u i mediu empatic (potrivit cate-
eorulor prevăzute de test), situaţie care ne determina să
norm i m °ă "U eXlStă diferen ^ e semnificative între subiecţii
ali şi subiecţii nevrotici în privinţa empatiei emoţionaie.

95
Nu am formulat vreo expectaţie cu privire la nivelul
care putea fi propriu empatiei emoţionale a pacienţilor
investigaţi - u n u l semnificativ mai redus sau unul semni-
ficativ mai ridicat comparativ cu subiecţii „normali".

Sinteză
• In principiu, psihoterapeuţii, cu media lor de empatie
emoţională de 51.80, se situează în intervalul - nivel mediu.
In fapt. apropierea v i z i b i l ă (mai mare) a respectivei medii de
limita inferioară a p r o x i m u l u i nivel, pe verticală (67.00), ne
îndreptăţeşte să considerăm „performanţa experimentală" a
terapeuţilor ca aparţinând unei s u b d i v i z i u n i din intervalul
mediu empatie, anume n i v e l u l u i mediu superior (a se vedea
şi distribuţia statistică a subiecţilor psihoterapeuţi. în marea
lor majoritate, în clasele de răspuns mediu şi bun. adică
85%). De asemenea, reţinem absenţa psihoterapeuţilor în
clasa neempatic şi prezenţa în clasa slab empatie a 3 din 20.
adică 15% (A se vedea tabelul nr. 4).
• Pacienţii, cu media !or de empatie emoţională
(40,00), se situează, în cea mai mare proporţie, în intervalele
mediu şi slab empatie (82%), numai 16% plasându-se în
intervalul bun empatie, iar 2% în clasa neempatic (A se
vedea tabelul nr. 6).
• Ţinând seama de rezultatele mai multor cercetări cu
privire Ia n i v e l u l cel mai „productiv" al empatiei emoţionale,
anume u n u l de balans între mediu şi superior, constatăm ca
această calitate este aproape în întregime proprie psiho-
terapeuţilor (un nivel ridicat şi propice între identificare
emoţională ..totală" şi hipercontrolul trăirii afective), în acest
sens, reţinem rezultatul final al comparaţiei între psilio-
terapeuţi şi pacienţi, în favoarea primilor, cu 20% în plus-
(sub raportul încadrării în n i v e l u r i l e mediu şi bun empatie)
şi înclinând accentul diferenţiator către „polul'' opus. ! n

96
.favoarea" pacienţilor, cu 35% ,.în plus" (sub raportul înca-
drării în nivelul slab empatic).
• In tabelul distribuţiei subiecţilor de diverse profesii,
în care empatia emoţională se instituie ca o condiţie a com-
petenţei, potrivit criteriului de apartenenţă ia clasele mediu şi
bun empatic (alcătuit de unul dintre cei mai autorizaţi
cercetători ai fenomenului în discuţie - S. Marcus), noi am
adăugat propria noastră încheiere asupra empatiei emoţionale
a psihoterapeuţilor ca înscrişi în intervalul proporţiilor
„ideale", optime (între 70% şi 90%). In această perspectivă,
notificarea consonanţei rezultatului obţinut de noi cu
rezultatele unor cercetări recunoscute prin pertinenţa lor,
dobândeşte semnificaţia unei veritabile concluzii cu caracter
mai general de confirmare a uneia dintre ipotezele noastre
principale de lucru.

97
Capitolul 6

EMPATiA PREDICTIVĂ
1. Premise

Ca modalitate de cunoaştere implicită, ,.ca şi cum".


întemeiată pe coacţiunea specială dintre un proces afectiv
valorizator (trăirea emoţională) şi unul cognitiv structurant
(proiecţia imaginativă), empatia (capacitatea empatică) s-a
dovedit a fi o abilitate incontestabilă, cu caracter complex,
nereductibilă la unul sau la celălalt dintre procesele corelate
care-i stau la bază. Problema cercetătorului este aceea de a
pune în evidenţă, printr-un demers instrumental adecvat.
balansul (ponderea) acestor procese într-o situaţie de
interacţiune sau alta. Aşa se face că, pentru cercetare, au fost
promovate şi sunt acceptate şi utilizate, în continuare, doua
teste devenite clasice - unul de empatie emoţională (aflat la
baza analizei pe care tocmai am încheiat-o în capitolul
imediat anterior) şi altul de empatie predictivă (şi nu credem
că, aici, ar fi inadecvată, ci poate chiar mai proprie, sintagma
predictivitate empatică, întrucât ea pare a pune mai bine în
evidenţă tocmai aptitudinea pe care o investigăm). Testul
Dymond se află la baza părţii principale a cercetării noastre
care este proiectată în spiritul empatiei predictive.
Centrarea pe latura intelectivă a empatiei nu-şi propune
în nici un caz o redefinire a empatiei luând drept coordonată
de fond predominanţa procesualităţii cognitive inteiective.
Rămânem integral pe poziţia interacţiunii de tip sinergie a
celor două coordonate de definiţie - emoţională şi intelec-
tivă, dar încercăm o explorare a acestei abilităţi generice la
psihoterapeuţi, în special, recurgând la testul Dymond.
Apelând la cercetarea disponibilităţii de transpunere în
cadrul de referinţă al celuilalt, vom încerca, practic, să
supunem exerciţiului investigativ experimental, patru ipos-
le predictivitătii empatice:
• imaginea de sine („Eu despre mine"),
• imaginea mea despre celălalt („Eu despre partenerul
de relaţie'''},
• imaginea mea ca reprezentare a celuilalt despre mine
(„Cum cred eu că mă vede partenerul de relaţie"),
• imaginea mea despre reprezentarea de sine a celuilalt
(„Cum cred eu că se vede pe sine partenerul de relaţie").
Să observăm că fiecare dintre cele patru ipostaze ale
relaţiei psihoterapeutice se referă la câte un aspect sesizabil
ca diferit din perspectiva dublă şi a căii de decelare a
imaginilor, şi a complexităţii acestei imagini anticipative.
Căile de decelare şi gradele de complexitate ale imagi-
nilor anticipative devin, în consecinţă, tot atâtea criterii de
analiză din unghiul de vedere al empatiei predictive.
Analiza care urmează va avea ca referenţial tabelul de
norme sau, mai exact, cele 5 clase de răspuns în care
urmează a fi încadraţi subiecţii potrivit „performanţei lor
experimentale":
a. bun empatic scoruri de de O la 6;
b. mediu-bun empatic scoruri de la l la 9;
c. mediu empatic scoruri de la 10 la 15:
d. mediu-slab empatic scoruri de la 16 la 18:
e. slab empatic scoruri de la 19 la 24.
Strategia examinării rezultatelor va opera succesiv cu
cele două modalităţi de analiză prevăzute de proba experi-
mentală utilizată - respectiv, o examinare descriptivă pe baza
unui prim criteriu (trăsături de personalitate), apoi o abordare
Megraţivă pe baza unui criteriu secund (factori ai relaţiei
Psihoterapeutice). Componentele mai simple au fost denu-
nţe trăsături sau trăsături-criterii, iar cele complexe factori
au
fectori-criterii. Analiza primelor va comporta un caracter

99
mai accentuat analitic, iar analiza factorilor un caracter mai
pregnant sintetic. In plus, şi trăsăturile, şi factorii ne vor
apărea ca având în parte grade diferite de saturaţie afectivă
şi/ sau cognitivă (structurantă). Aşa cum am notat anterior,
vom denumi analiza comparativă în lumina trăsăturilor-
criterii o abordare descriptivă, iar analiza comparativă în
lumina factorilor-criterii o analiză intergrativă.
In interiorul fiecărei modalităţi de analiză, vom opera
mai întâi cu datele privitoare la psihoterapeut, apoi cu cele
privitoare la pacient, pentru ca, în final, să încercăm o
comparaţie între cei doi agenţi ai relaţiei psihoterapeutice.
Potrivit ipotezelor de lucru, vom căuta să punem în evidenţă
care dintre trăsăturile-criterii şi factorii-criterii se situează în
topica determinărilor relaţiei psihoterapeutice, care note
distinctive ca şi note comune pot fi semnalate în (între) cele
două modalităţi de studiere a empatiei (emoţională şi predic-
tivă), precum şi setul probabil de probleme deschise care
sugerează noi programe şi teme de cercetare.

2. Predictivitatea empatică a psihoterapeutului

2.1. Abordare descriptivă


(primul set de criterii - trăsăturile)
Potrivit ipotezei privitoare la instanţierea unei aptitudini
speciale a psihoterapeutului, pe care o denumim predicii:
vitate empatică, urmează să examinăm rezultatele care ar fi
de natură să-i argumenteze existenţa şi să-i scoată în relief o
seamă de caracteristici. Pentru aceasta, ne vom orienta către
modalitatea de calcul pe care o oferă proba Dyrnond în
sensul relevării scorului de empatie prédictive; unul dintre
mijloacele bazate pe date statistice constă în compararea
rezultatelor obţinute de psihoterapeuţi şi a celor obţinute
de pacienţi.

100
Natura acestei aptitudini speciale ar putea să fie mai bine
surprinsă dacă am pune în valoare, printr-un efort de concep-
tuali/are suplimentară, resurse metodologice care nu au fost
îndeajuns explorate ale probei Dymond (de exemplu, opera-
rea cu criterii de predicţie mai simple - trăsături-criterii sau
mai complexe - factori-criterii). în fine. nu ar fi lipsite de
interes apelul la conduita creativă în artele interpretative
(transpunerea scenică, de exemplu) şi la structura funcţională
a recent apărutei pe firmamentul teoriei psihologice - inteli-
genţa emoţională.
Primul set de criterii de analiză a empatiei predictive
(Dymond 1) este constituit din următoarele trăsături de
personalitate, formulate în genul constructelor personale
(trăsături bipolare), spre a designa dispoziţii clar implicate în
relaţia psihoterapeutică:
simpatic - antipatic
cooperant - distant
relaxat - tensionat
generos - egoist
blând - agresiv
decis - indecis
Pe parcursul analizei, vom face apel la un singur cuvânt
pentru a denumi un anumit criteriu (de exemplu, genero-
zitate, spirit cooperant etc). Această decizie ţinteşte să
simplifice exprimarea şi are un anumit temei în modul în
care s-au distribuit opţiunile subiecţilor, adică în majoritate
către „polul" cotelor înalte.
Indicatorul de empatie este scorat ca sumă a punctelor
'a care subiectul greşeşte ca predicţie (scor de devianţă).
^e deduce că n i v e l u l de empatie va apare cu atât mai mare
cu
cât scorul de devianţă este mai mic. în tabelele de
rnai
jos (nr. 7 şi nr. 8) sunt prezentaţi indicii statistici şi

101
distribuţia psihoterapeuţilor potrivit claselor (nivelurilor) de
încadrare:
Tabel 7
Indici de predictivitate empatică - psihoterapeuţi
(primul set de criterii)

Nr. interacţiuni Scor Abaterea


Media l Scor maxim •'
psihoterapeutice minim standard

100 9,50 1 18 3,35


msmmmmmmmsmmtms / ,~*%m

Tabel 8

Distribuţia procentuală a psihoterapeuţilor la proba de predictivitate


empatică (primul set de criterii)

Nivel de empatie
Nr. interacţiuni
predictivă-terapeuţi i Procentaj
psihoterapeutice
! (primul set de criterii)
i Clasa 1 Subiecţi slab empatici 0 0%
; Clasa 2 Subiecţi mediu-slab 1
3
empatici 3%
j Clasa 3 Subiecţi mediu
empatici 47 47%
i Clasa 4 Subiecţi mediu-bun
empatici 32 32%
Clasa 5 Subiecţi bun empatici 18 18%
• Total 100 100%

Media psihoterapeuţilor pentru predictivitate empatică la


acest prim set de criterii (9,50) se înscrie în limitele n i v e l u l u i
mediu empatie - mediu-bun empatie. Distribuţia pe clase de
răspuns a celor o sută de evenimente relaţionale (interacţiuni
psihoterapeutice) probează faptul că, în cea mai mare
proporţie (47%), răspunsurile terapeuţilor se înscriu în clasa

102
c e
mijlo ' (corespunzătoare nivelului mediu empatic). Mări-
inea următoarei proporţii, în ordine ierarhică (32%), înscrie
răspunsurile terapeuţilor în clasa imediat superioară (4), ceea
ce corespunde n i v e l u l u i mediu-bun empatic. Sumate,
răspunsurile terapeuţilor corespunzătoare nivelurilor mediu şi
mediu-bun empatic indică o proporţie de 79%, ceea ce
devine argument pentru a afirma că predictivitatea empatică
a psihoterapeuţilor atestă un nivel sensibil ridicat, iar dacă
adăugăm şi proporţia răspunsurilor de nivel bun empatic
(ceea ce devine 97%), se atestă un nivel foarte înalt de
predictivitate empatică.
După cum este cunoscut, indicatorul de predictivitate
empatică se nuanţează, dacă nu, chiar se specifică, prin exis-
tenţa celor patru secvenţe ale testării cu ajutorul probei
Dymond, cărora Ie corespund, în fapt. patru ipostaze ale
predictivităţii empatice:
(A): „Eu despre mine" - practic o evaluare autopro-
iectivă, o modalitate a imaginii de sine, conturată în baza
celor şase trăsături-criterii despre care am vorbit mai sus;
(B): „Eu despre partenerul de relaţie" - o imagine
proiectivă conturată în perspectiva aceloraşi trăsături-criterii
despre celălalt, însă pe baza unor „informaţii" (indici com-
portamentali de cunoaştere) sumare, obţinute în primele
întâlniri terapeutice;
(C): „Cum cred eu că mă vede partenerul de relaţie" - o
imagine a mea având ca sursă modelul cel mai probabil de
proiecţie / rezonanţă afectivă aparţinând partenerului de
relaţie (imagine în care se suprapun, fără să coincidă întru
totul, impresiile partenerului şi aşteptările mele de natură
cognitivă probabilă şi deziderativă);
(D): „Cum cred eu că se vede partenerul de relaţie pe
sine" - o imagine al cărui „autor" sunt tot Eu şi în care apar
Proiectate impresiile, evaluările (cu intensităţile lor) proprii
Partenerului de relaţie.

103
în consecinţă, avem de-a face, corespunzător celor patru
secţiuni ale testului, cu patru imagini (proiecţii) ale mele
(subiect): despre mine (dar elaborată de mine), despre
partener (dar elaborată de mine), despre mine (dar „inte-
rmediată" de viziunea probabilă a partenerului cu privire la
mine) şi, în fine, despre partener (dar „intermediată" de
viziunea mea cu privire la modul cel mai probabil în care
partenerul se autopercepe). Rezultă că suntem în faţa unei
situaţii-test care modelează o relaţie real-posibilă. în care
comportamentul meu (subiect), adică reacţia mea de răspuns,
pentru a fi cât mai adecvată cu putinţă, are nevoie - ca
puncte de sprijin absolut necesare - de două duble imagini:
a mea şi a partenerului meu, fiecare în forma cunoaşterii
directe preponderent sensibile, ca şi în forma proiectată
(intermediată) de viziunea celuilalt. Primele sunt puncte de
sprijin cu un grad relativ ridicat de certitudine, secundele
sunt puncte de sprijin invocate, anticipate cu un grad relativ
redus de informaţie sigura, adică relativ ambigui.
O „câtime1" semnificativă din succesul prezumat ai
acestei modalităţi de cunoaştere rezidă - după câte rezultă -
în acurateţea anticipării reacţiilor celuilalt, adică în dispoziţia
aptitudinală a subiectului considerat de a prevedea (pre-zice),
prin transpunere în cadrul de referinţă al celuilalt, reacţiile
cele mai probabile, în sensul disponibilităţii actualizate şi
actualizabile pentru o astfel de cunoaştere, numim aceasta
predictivitate empatică.
Vom nota cu (T) răspunsurile terapeutului şi cu (P) cele
care sunt proprii pacientului. De asemenea, ipostazele A. B.
C şi D se referă la răspunsurile terapeutului, iar ipostazele A',
B', C' şi D' sunt proprii pacientului. Datele sunt înscrise într-o
suită de tabele duble, primul conţinând mediile terapeuţilor la
fiecare trăsătură-criteriu, al doilea conţinând indicii numerici
ai intensităţii pe care subiecţii o atribuie trăsăturilor, res-
pectiv factorilor, în viziunea proprie. Tabelele sunt trecute în

104
anexa nr. l, din care vom reţine aici primul dublu tabel,
rămânând ca din celelalte să reţinem indicii de bază.
Să ne ocupăm, în continuare, de datele care pun în evi-
denţă nuanţele subtile ale predictivităţii empatice a psiho-
terapeuţilor (adică, cele patru ipostaze ale ei, corespunzătoare
secvenţelor testului, în perspectiva trăsăturilor-criterii).

A: Ipostaza imaginii de sine - „Eu (T) despre mine "


Prin calcularea indicatorilor tendinţei centrale (cu ajuto-
rul programului de statistică SPSS), au fost obţinute urmă-
toarele rezultate:
Tabel 9

Mediile psihoterapeuţilor la fiecare trăsătură-criteriu


şi indicii numerici ai intensităţii atribuite relevanţei trăsăturilor

.simpatic-(cooperant-i relaxat- generos- ; blând- decis-


j antipatic j distant (tensionat egoist agresiv indecis
IN J 100_J__ 100_ j _ 100_ • 100 J 100 100
ÎMedia i 4.06 i 4.43 î 4.14 ' 3.95 3.88 4.32

Clase (%)

Criterii j5 (foarte mult) j 4 (mult) j 3 (mediu) 2 (puţin) 1 1 (deloc)


i simpatic- ş
: antipatic j 27 j 52 1 21 ''•• 0 ; 0
! coopérant-distant 50 ' 43 7 ! 0 ! 0
44 39 j 9 1 3 • 5
ţrclaxat-tensionat
jgeneros-egoist 27 41 1 32 1 1 ')' 0
[bjând-agresiv \ 27 ) 41 1 25 j 7 j 0
i
idecis-indecis 43 ' 48 1 7 2 0

Mai întâi, calcularea mediilor per trăsăturâ-criteriu în no-


tarea pe clase de răspuns (de la l la 5), ne pune la dispoziţie

105
un indiciu numeric al disponibilităţii de răspuns aparţinând
unui psihoterapeut statistic, în baza căruia întrevedem o
ordine de intensitate a trăsăturilor-criterii astfel: coopérant-
distant (4,43). decis-indecis (4,32) şi relaxat-tensionat (4,14)
(A se vedea partea întâi a tabelului nr.9).
Din punctul de vedere al imaginii de sine a terapeutului,
el apare, în propria evaluare-proiecţie. ca foarte cooperant,
foarte decis (non-ezitant) şi intens relaxat.
Din punctul de vedere al ierarhiei trăsăturilor-criterii.
stabilite ca intensitate (frecvenţă) a opţiunilor autoevaluării
proiective, găsim pe primele trepte (în baza sumarii punc-
tajelor acordate de terapeuţi pentru clasele-nivel cele mai
înalte), aceleaşi trăsături-criterii: cooperant (93%), decis
(91%) şi relaxat (83%). Au rămas pe treptele de opţiune mai
slab cotate faptul de a fi simpatic (79%), generozitatea (68%)
şi blândeţea (68%) (A se vedea partea a doua a tabelului nr.9).
Credem că se impune de la sine încheierea că trăsăturile-
criterii cu cel mai ridicat nivel de intensitate sunt, realmente,
potrivit conţinutului psihic vizat, unităţi relevante de con-
duită empatică (cooperarea, determinarea şi relaxarea), aşa
cum celelalte trei, mai slab cotate, sunt formale, exterioare.
Din păcate, nu avem rezultate de cercetare la dispoziţie
pentru a compara datele noastre, încât rămâne să acceptăm
relevanţa primelor trăsături ca definitorii pentru interacţiunea
psihoterapeutică pe temeiul conţinutului lor psihic: coope-
rarea ca o condiţie decurgând din natura actului terapeutic.
caracterul decis (determinativ) al conduitei profesionale
proprii terapeutului şi relaxarea ca o condiţie psiho-medicală
indisociabilă de factură procedurală a actului psihoterapeutic.

B: Ipostaza imaginii partenerului in optica .„mea"-


„Eu (T) despre pacientul meu"
Având la bază aceleaşi trăsături-criterii. imaginea
pacientului în viziunea (proiectivă) a psihoterapeutuluî va fi

106
gratificată cu indici de intensitate mijlocie, în fapt, valori
medii, mai mici decât cele prin care era calificată propria sa
imagine de sine şi cuprinzând un set de trăsături între care
două sunt prezente şi în cazul anterior. Ordinea de intensitate
este: coopérant-distant (3,74), simpatic-antipatic (3,72) şi
ggneros-egoist (3,47). în privinţa celei din urmă dintre
trăsăturile-criteriu, care întruneşte practic un punctaj de
aproximativ 50%, este dificil să o includem printre trăsăturile
relevante (A se vedea partea întâi a tabelului nr. i din anexă,
ipostaza B).
Din perspectiva reprezentării psihoterapeutului cu privire
la pacientul său, specialistul avansează, de fapt, două
trăsături-criterii majore: spiritul cooperant şi calitatea de a
fi simpatic.
Din unghiul trăsăturilor-criterii pentru care terapeutul
promovează un proiect ierarhic deziderativ. aceleaşi două
trăsături-criterii ocupă topul ierarhiei (cooperarea - 64%
şi simpatia - 59%), urmate de generozitate (52%), blândeţe
(44%), decizie (39%) şi, aproximativ neglijabil, relaxarea -
tensionarea (21%), trăsătură despre care psihoterapeutul are
idee în mare, din primul moment al relaţiei psihoterapeutice.
In tot cazul, întreg registrul claselor de răspuns cuprinde
anumite procente de intensitate atribuite de psihoterapeut ca
potenţial propriu pacientului: în afară de primele două clase
despre care am discutat mai înainte, urmează 29,50% pentru
nivelul mediu, 19,50% pentru nivelul slab şi 4,17% pentru
nivelul cel mai scăzut. Repartizarea proporţiilor pe clase de
răspuns rezervă o cotă mai ridicată nivelurilor mediu şi bun.
Mărimea scăzută a proporţiilor pentru clasele cele mai înalte
(a 5-a şi a 4-a) poate fi un indiciu care ar justifica încheierea
că pacientul nu ocupă o zonă semnificativă de interes iniţial
din partea terapeutului, cel puţin în lumina proporţiilor găsite
de noi. Acesta din urmă pare a fi satisfăcut ca relaţia psiho-
terapeutică să decurgă pentru început, mai ales datorită

107
s p i r i t u l u i cooperant al pacientului. Această „atitudine"
iniţială urmează a se modifica treptat, pe măsura adâncirii
cunoaşterii sale clinico-psihologice asupra partenerului său
de relaţie. Mai mult decât probabil, aici întâlnim o mani-
festare stilistică a adevăratului profesionist, întrevedem o
conduită funcţională ghidată de prudenţă, amânare, evitare a
deciziei pripite, aşteptare a argumentelor diagnostice - toate
în interesul unei cunoaşteri întemeiate a pacientului, inclusiv
prin procedeele investigaţiei ştiinţifice. Dispoziţia predic-
tivităţii în acest caz pare a-şi muta centrul de interes, cei
puţin în mod egal, pe cunoaşterea clinică.

C: Ipostaza proiecţiei „mele" în imaginea partenerului


despre mine - „Cum cred eu (T) că mă vede pacientul
pe mine "
în acest caz, este vorba, în esenţă, de o atribuire d i n
partea psihoterapeutului a propriei imagini în optica (repre-
zentarea) cea mai probabilă a pacientului.
Din perspectiva terapeutului, în cotarea relevanţei
trăsăturilor-criterii (încadrarea lor diferenţiată în cele 5 clase
de răspuns), pe primul plan (în reprezentarea posibilă
a pacientului) s-ar situa trei trăsături-criterii ale unei relaţii
psihoterapeutice eficiente: decizia-indecizia (4.28), reiaxa-
rea-tensionarea (4,19) şi cooperarea-distanţarea (4,13) (A se
vedea partea întâi a tabelului nr. l din anexă, ipostaza C).
Din perspectiva ierarhiei trăsăturilor-criterii, aceleaşi trei
trăsături se situează în prim plan, cu proporţii ridicate şi rela-
tiv apropiate între ele (85%, 85% şi repectiv 75%). Urmează
celelalte trei trăsături-criterii cu proporţii de reprezentare, în
spaţiul claselor superioare de răspuns, uşor supramedii:
simpatie-antipatie (73%), generozitate-egoism (67%) şi
blândeţe-agresivitate (64%). Se înţelege că, în spectrul
nivelurilor mediu şi slab, rămâne o proporţie vizibil redusa

108
de „puncte" (alegeri), predictivitatea empatică instanţiindu-se
ca atitudine şi capacitate în deplinătatea „autorităţii" ei (A se
vedea partea a doua a tabelului nr. l din anexă, ipostaza C).

D: Ipostaza proiecţiei „mele "privind imaginea de sine a


partenerului - „Cum cred eu (T) că se vede pacientul
pe sine "
în esenţă, aici avem de-a face cu prefigurarea imaginii
de sine a pacientului în propria sa reprezentare. Se constată o
repartiţie a alegerilor făcute de psihoterapeut pe întreg spec-
trul celor 5 niveluri (clase de răspuns), în aceste condiţii, nu
ne aşteptăm ca vreuna dintre trăsăturile-criterii să se detaşeze
decisiv de celelalte sub raportul proporţiilor atribuite de subiec-
tul respondent (psihoterapeutul) imaginii de sine a pacientului.
Astfel, din perspectiva psihoterapeutului care îşi prefi-
gurează imaginea de sine a pacientului, apare pe primul plan,
cu o proporţie uşor supramedie, o singură trăsătură-criteriu:
cooperarea - distanţarea (3,57). In proiecţia psihoterape-
utului, pacientul trebuie să fie calificat prin spirit cooperant.
Celorlalte trăsături, terapeutul le acordă, prin „intermediul"
imaginii de sine a pacientului, o relevanţă moderată şi
aproape egală ca valoare medie (în jurul a 3,50: generozita-
tea, blândeţea, simpatia, relaxarea şi decizia) (A se vedea
partea întâi şi a doua a t a b e l u l u i nr. l din anexă, ipostaza D).
In aceeaşi ordine ierarhică se află trăsăturile-criterii din
perspectiva proporţiei care li s-a acordat: cooperarea - 59%.
alte trei în jurul valorii medii, iar două cu proporţii reduse.
Am putea deduce (ca şi în cazul ipostazei B analizate
m
ai sus), că prin intermediul unei imagini prefigurate de
psihoterapeut ca aparţinând pacientului despre sine însuşi,
primul „pretinde" sau prefigurează o „credinţă" potrivit
căreia are relevanţă indiscutabilă, nu însă şi o proporţie
foarte ridicată, pentru eficienţa relaţiei psihoterapeutice,
spiritul cooperant.

109
în rezumat, reţinem principalele constatări asupra ipos-
tazelor abilităţii empatice a psihoterapeutului. Mai întâi, însă,
la Încheierea analizei de mai sus, ni s-au impus câteva înţe-
lesuri sau accepţiuni mai clare şi precise cu privire la
conţinuturile psihice ale celor patru ipostaze ale predic-
tivităţii empatice, accepţiuni care vor ghida prelucrarea/
interpretarea noastră.
• în cazul primei ipostaze (A: „Eu despre mine"),
mecanismul psihic al conduitei empatice predictive constă
într-o proiecţie a imaginii de sine, în funcţie de un set de
trăsături-criterii. Autor este totdeauna respondentul (subiec-
tul examinat), iar produsul este o imagine-proiect a acestuia;
• în cazul celei de a doua ipostaze (B: „Eu despre
partenerul meu"}, mecanismul psihic al conduitei empatice
predictive constă într-o atribuire de către subiectul respon-
dent a unei imagini-proiect privitoare la partenerul de relaţie.
Autor rămâne tot subiectul examinat, iar produsul ar urma să
fie o imagine proiectată (posibilă, probabilă, dar atribuită
partenerului);
• în cazul celei de a treia ipostaze (C: „Cum cred eu că
mă vede partenerul pe mine"), mecanismul psihic al
conduitei empatice predictive constă într-o pre-figurare a
i m a g i n i i partenerului despre mine. Autor rămâne subiectul
examinat, iar „produsul" urmează să fie o imagine foarte
probabilă „a mea" (în cazul de faţă, a psihoterapeutului) în
reprezentarea anticipatoare, deci posibilă, a pacientului;
• în cazul celei de a patra ipostaze (D: „Cum cred eu că
se vede partenerul pe sine"), mecanismul psihic al conduitei
empatice predictive constă, de asemenea, într-o pre-figurarg
a imaginii pacientului despre sine. Autor rămâne subiectul
examinat, iar „produsul" urmează să fie o imagine cât mai
fidelă „a mea" (în cazul de faţă, a psihoterapeutului) atribuită
pacientului şi având drept „obiect" propria sa persoană.

110
Vom observa, pe de o parte, ca în primele două ipostaze,
procesul proiectiv al subiectului examinat apare ca nemijlocit
direcţional („Eu despre mine", , ,£ P Panerul meu")
u des re

şi în bună măsură „simplu". p£ când' în celelaite două


ipostaze, procesul proiectiv al S u^ iectului examinat apare ca
intermediat de o nouă prezenţă - imaginea partenerului de
relaţie prin mijlocirea căruia este P rivit (anticipat) pre-figurat
întâi autorul (respondentul, resp^ctiv psihoterapeutul), apoi
intermediarul (pacientul).
Dar există şi un alt mod de P r i v i r e asu P ra celor P atru
ipostaze, anume din punctul de vedere al calculării nivelului
de empatie predictivă a parte Berilor de relaţie. Pentru
aceasta, se estimează două scoruri'' de empatie care apoi se
sumează. Pentru a afla primul sco r de predictivitate empatică
a psihoterapeutului, se compara datele celei de a lreia
ipostaze (C: „Cum cred eu că m& vede Pacientul pe mine")
cu datele celei de a doua ipostaze proprii pacientului (B1: „Eu
despre psihoterapeutul meu"). Pen tru a afla cel de al d o i l e a
scor, se compară datele celei de & Patra ip°staze (D: „Cum
cred eu că se vede pacientul pe? sine") cu datele Crimei
ipostaze, proprii pacientului (A1: „ ^u desPre mine")- In fine.
se face suma celor două scoruri pentru a se afla scorul de
predictivitate empatică al psihoterapeutului. Prelucrarea
acestor date s-a operat şi apoi prezc?ntat în t a b e l u l nr 7' unde
dică otrivlt cotelorde
scorul căutat are valoare de 9,50, ^ ~P
care se î n s c r i e
nivel ale scalei Dymond, o valoare Pe e raniţa
ediu bun
dintre nivelurile mediu empatie şi n^» - empatie.
în altă ordine de idei, reţinem r«£?zultatele cele mai semni '
ficative, consecutive analizei date *or specifice celor patru
ipostaze ale predictivităţii empatice * psihoterapeutului:
• Predictivitatea empatică a p- sihoterapeuţilor, în afara
modului de estimare potrivit scale î Dymond, mai poate ti
evaluată în lumina repartizării opţiunilor răspunsurile
subiecţilor pe 5 clase. Acestea se pi Aşează în spaţiile mvelu-

111
rilor mediu empatic, mediu-bun empatic şi bun empatic, ceea
ce acoperă 97%, toate conducând la încheierea ca psiho-
terapeuţilor le este propriu un nivel ridicat al predictivităţii
empatice.
• Predictivitatea empatică a psihoterapeuţilor se deve-
lopează relativ diferit şi, deci, nuanţat, în raport cu cele patru
ipostaze oferite de situaţiile-test:
• în prima („Eu despre mine"), ordinea de intensitate a
trasăturilor-criterii instituie în top cooperanta, determinarea
(decizia) şi relaxarea, adică acele calităţi care sunt, practic,
atribute de definiţie a interacţiunii psihoterapeutice văzute
din perspectiva terapeutului:
• In a doua ipostază („Eu despre pacientul meir), două
trăsături-criterii ocupă rangurile cele mai înalte, cu
observaţia că intensitatea (proporţia opţiunilor) este cel mult
imediat supramedie - cooperanta şi simpatia. Cum „autorul"
acestei ierarhii este subiectul respondent, adică psiho-
terapeutul, rămâne să înţelegem că el pare satisfăcut la
începutul relaţiei terapeutice, dacă pacientul ar face proba
spiritului de colaborare şi ar avea o conduită care să sugereze
simpatie;
• In a treia ipostază („Cum cred eu că mă vede
pacientul pe mine"), în care psihoterapeutul încearcă să
atribuie pacientului abilitatea de a-1 vedea într-o lumină
propice relaţiei psihoterapeutice, trăsăturile-criterii cele mai
înalt saturate în opţiunile anticipative ale terapeutului sunt
determinarea sau decizia, cooperanta şi relaxarea, adică
tocmai trăsăturile-criterii de top degajate în prima ipostază
(„Eu despre mine"). Această situaţie apare ca fiind firească.
în sensul că psihoterapeutul nu ar putea, ca specialist, să
pretindă sau să anticipeze ca productive alte determinări
decât cele formulate pentru sine însuşi;
• In a patra ipostază („Cum cred eu că se vecie
pacientul pe sine"), în care este vorba despre un act de

112
anticipare prin atribuire de calităţi-condiţii, se situează în
vârful ierarhiei o singură trăsătură-criteriu, anume coope-
ranta, cu o intensitate moderat ridicată, adică tocmai calitatea
esenţială a relaţiei psihoterapeutice.
• In perspectiva acestor rezultate, ni se pare justificat să
conchidem preliminar, pentru această modalitate de abordare
a predictivităţii empatice (în cele patru ipostaze specifice
conduitei psihoterapeutului), că relaţia terapeutică pare a fi
instanţiată şi ordonata de exigenţe psihologice şi profesionale
promovate de psihoterapeut sub „jurisdicţia" unor condiţii
care încep cu spiritul de cooperare şi continuă cu caracterul
determinativ (decizia). Urmează să stabilim congruenţa
acestor condiţii reliefate din unghiul de vedere al antici-
părilor psihoterapeutului cu predicţiile pacientului.

2.2. Abordare integrativă


(al doilea set de criterii —factorii)
Al doilea set de criterii de analiză a empatiei predictive
(Dymond 2) este constituit din următorii factori ai relaţiei
psihoterapeutice:
implicare - neimplicare în situaţia psihoterapeutică;
încredere — neîncredere în actul psihoterapeutic;
progres — nonprogres;
adecvanţă — inadecvanţă;
agreabilitate - nonagreabilitate;
speranţă (în rezultate) — lipsă de speranţă.
Pe parcursul analizei care urmează, vom face apel la un
singur cuvânt pentru a denumi un anumit factor-criteriu (de
exemplu, implicare, adecvanţă etc). Această decizie ţinteşte
din nou să simplifice exprimarea şi are un anumit temei în
modul în care s-au distribuit opţiunile subiecţilor, adică în
majoritate către „polul" cotelor înalte.

113
Procedura de calculare a indicatorului de empatie predic-
tivà este identică cu cea descrisă în cazul primului set de
criterii-trăsăturile. în tabelele de mai jos (nr. 10 şi nr. 11)
sunt prezentaţi indicii statistici şi distribuţia psihoterapeuţilor
potrivit claselor de încadrare:

Tabel 10
Indici de predictivitate empatică - psihoterapeuţi
(al doilea set de criterii).

Nr. interacţiuni Scor Abaterea


Media (Scor maxim-
psihoterapeutice minim standard

~ 100 7,84 1 26 3 50

Tabel 1 1
Distribuţia procentuală a psihoterapeuţilor la proba de predictivitate
empatică (al doilea set de criterii)

Nivel de empatie
Nr. interacţiuni
predictivă - terapeuţi Procentaj
psihoterapeutice
(al doilea set de criterii)
_. , Subiecţi slab
Clasai 2%
| empatici
_. . j Subiecţi mediu-slab
Clasa 2
H
i

Clasa 3
Subiecţi mediu r~ "19 19%
empatici
Subiecţi mediu-bun
Clasa 4 42 42%
empatici
Subiecţi bun
Clasa 5 36 36%
empatici

Total 100 100%

114
Media psihoterapeuţilor pentru predictivitatea empatică
la cel de-al doilea set de criterii (7,84) se înscrie în limitele
nivelului mediu-bun empatic. Distribuţia pe clase de răspuns
a celor o sută de interacţiuni psihoterapeutice probează faptul
că, în cea mai mare proporţie (42%), răspunsurile tera-
peuţilor se înscriu în clasa mediu-bun empatic. Mărimea
următoarei proporţii, în ordine ierarhică (36%) înscrie
răspunsurile terapeuţilor în clasa imediat superioară (5), ceea
ce corespunde nivelului bun empatic. De asemenea, în
proporţie de 19%, răspunsurile terapeuţilor se încadrează în
clasa 3, corespunzătoare nivelului mediu empatic. în cazuri
izolate, terapeutul se situează pe un nivel mediu-slab şi slab
empatic (trei cazuri), neconcludente pentru a trage o
concluzie edificatoare.
Dacă sumăm procentele proprii claselor 3, 4 şi 5, obţi-
nem o proporţie de 97%, ceea ce - ca şi în cazul predic-
tivităţii empatice decelate mai sus la nivelul trăsăturilor
(setul l de criterii), caracterizează psihoterapeuţii ca posesori
ai unei înalte disponibilităţi empatice predictive pe criteriul
factorilor care ţin de relaţia psihoterapeutică.
Dacă, în cazul primului set de criterii, terapeuţii obţin o
medie a predictivităţii empatice de 9,50 (corespunzătoare
nivelului mediu empatic-mediu-bun empatic), la cel de-al
doilea set de criterii ei înregistrează o medie de 7,84
(corespunzătoare nivelului mediu-bun empatic). Datele vin
să demonstreze faptul că psihoterapeuţii fac proba unei
disponibilităţi mai înalte de predicţie, în procesul psiho-
terapeutic, prin mijlocirea unor trăsături complexe (factori)
decât atunci când recurg la criteriul trăsături mai „simple"
de personalitate.
Procentual, rezultatele se prezintă astfel: psihoterapeuţii
se plasează la primul set de criterii Dymond pe nivelurile
mediu-bun şi bun empatic în 50% din interacţiuni, iar la cel
de-al doilea set de criterii în 78% dintre acestea, diferenţă

115
care întăreşte cele notate anterior. Cât priveşte nivelul mediu
de predictivitate empatică, la primul set de criterii, terapeuţii
înregistrează acest scor în 47% din situaţii, iar la cel de-al
doilea set de criterii în doar 19% din interacţiuni, situaţie
care are loc pe fondul creşterii proporţiilor proprii claselor
4 şi 5 în cazul al doilea (78% faţă de 50%).
Aşa cum am notat anterior, indicatorul de predictivitate
empatică se specifică prin existenţa celor patru secvenţe ale
testării cu ajutorul probei Dymond. în continuare, ne vom
ocupa de datele care pun în evidenţă nuanţele predicti-
vităţii empatice în funcţie de cele patru ipostaze ale ei, în
perspectiva factorilor-criterii.

A: Ipostaza imaginii de sine - „Eu (T) despre mine"


Calcularea mediilor per factor-criteriu în notarea pe clase
de răspuns (de la l la 5) ne pune la dispoziţie un indiciu
numeric al disponibilităţii de răspuns aparţinând unui psiho-
terapeut statistic, în baza căruia întrevedem următoarea ordine
de intensitate a factorilor-criterii: implicare - neimplicare în
situaţia psihoterapeutică (4,25), adecvanţă - inadecvanţă
(4,15), speranţă în rezultate - lipsă de speranţă (4,15),
încredere - neîncredere în actul psihoterapeutic (4,14) (A se
vedea partea întâi a tabelului nr. 2 din anexă, ipostaza A).
Din punctul de vedere al imaginii de sine a psiho-
terapeutului, el apare - în propria evaluare-proiecţie, ca fiind
foarte implicat în actul psihoterapeutic, consideră psiho-
terapia foarte adecvată, manifestă o intensă speranţă (în
rezultate) şi încredere în actul terapeutic.
Din punctul de vedere al ierarhiei factorilor-criterii.
stabilite ca intensitate (frecvenţă) a opţiunilor autoevaluării
proiective, găsim pe primele trepte (în baza sumarii punc-
tajelor acordate de terapeuţi pentru clasele-nivel cele mai
înalte), aceiaşi factori-criterii: implicare în psihoterapie

116
(88%), încredere (87%), adecvanţă (85%) şi speranţă în
rezultate (82%) (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 2
din anexă, ipostaza A).
Putem conchide că următorii patru factori sunt definitorii
pentru relaţia psihoterapeutică: implicarea în psihoterapie, ca
o condiţie a unei autentice interacţiuni, adecvanţă (oglindire
a manifestării siguranţei terapeutului în validitatea terapiei
aplicate), precum şi încrederea şi speranţa în rezultate,
condiţii afectiv-motivaţionale ale obţinerii succesului psiho-
terapeutic. Au rămas pe treptele de opţiune mai slab cotate
considerarea de către terapeut a faptului că psihoterapia
aplicată este agreabilă (79%), precum şi ideea de progres în
psihoterapie (64%).
B: Ipostaza imaginii partenerului în optica ,, mea " - „Eu
(T) despre pacientul meu "
Ca şi în cazul primului set de trăsături-criterii, imaginea
pacientului în viziunea (proiectivă) a terapeutului este grati-
ficată cu indici de intensitate medie, mai mici decât cei prin
care este calificată imaginea de sine a terapeutului. Reţinem
trei factori, între care doi sunt prezenţi şi în ipostaza A,
ordinea lor de intensitate fiind următoarea: adecvanţă-
inadecvantă (3,95), implicare-neimplicare în situaţia psiho-
terapeutică (3,89) şi agreabilitate-nonagreabilitate (3,82) (A
se vedea partea întâi a tabelului nr. 2 din anexă, ipostaza B).
Din perspectiva reprezentării terapeutului cu privire la
pacientul său, specialistul promovează trei factori-criterii
majori: adecvanţă psihoterapie! pentru pacientul său, impli-
carea pacientului în psihoterapie şi caracterul agreabil al
psihoterapie! pentru pacient.
Din punctul de vedere al ierarhiei factorilor-criterii
pentru care terapeutul promovează un proiect ierarhic dezi-
derativ, doi factori-criterii ocupă topul ierarhiei: adecvanţă
(78%) şi implicarea în situaţia psihoterapeutică (78%), deşi,

117
cu oarecare „indulgenţă", ar putea fi considerat aproximativ
de acelaşi nivel şi caracterul agreabil (69%), urmat de
speranţa în rezultate (67%), progresul în terapie (63%) şi
încrederea în actul psihoterapeutic (60%). Oricum, întreg
registrul claselor de răspuns cuprinde anumite procente de
intensitate atribuite de psihoterapeut ca potenţial proprii
pacientului: în afară de primele două clase despre care am
discutat mai înainte, urmează 25,67% pentru nivelul mediu
şi 5,50% pentru nivelul slab. Repartizarea proporţiilor pe
clase de răspuns rezervă o cotă mai ridicată nivelurilor bun şi
mediu (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 2 din anexă.
ipostaza B).

C: Ipostaza proiecţiei „mele" în imaginea partenerului


despre mine -,, Cum cred eu (T) că mă vede pacientul pe
mine "
Din perspectiva psihoterapeutului, în cotarea relevanţei
factorilor-criterii (încadrarea lor diferenţiată în 5 clase
de răspuns), pe primul plan în reprezentarea probabilă a
pacientului pe care i-o atribuie terapeutul s-ar situa patru
factori-criterii care ţin de o relaţie terapeutică eficientă:
încredere-neîncrederere în actul psihoterapeutic (4,28),
implicare-neimplicare în situaţia psihoterapeutică (4,20),
speranţă în rezultate - lipsă de speranţă (4,16) şi adecvanţă:
nonadecvanţă a psihoterapiei (4,14) (A se vedea partea întâi
a tabelului nr. 2 din anexă, ipostaza C).
Din perspectiva ierarhiei factorilor-criterii, aceiaşi patru
factori se situează în primul plan cu proporţii ridicate şi
relativ apropiate între ele (90%, 89%, 85% şi respectiv 85%).
Urmează ceilalţi doi factori-criterii cu proporţii de repre-
zentare, în spaţiul claselor superioare de răspuns, uşor supra-
medii: progres - nonprogres (78%) şi caracter agreabil -
dezagreabil (78%). Fireşte, în spectrul nivelurilor mediu şi

18
slab rămâne o proporţie vizibil redusă de alegeri, predictivi-
tatea empatică instanţiindu-se ca atitudine esenţială.
Se constată faptul că factorii-criterii cei mai înalt saturaţi
în opţiunile anticipative ale terapeutului sunt încrederea în
psihoterapie, implicarea, speranţa în rezultate şi adecvanţa
psihoterapiei, adică tocmai factorii-criterii de top desprinşi în
prima ipostază („Eu despre mine"), ceea ce probează din nou
faptul că terapeutul „nu poate" să anticipeze ca fiind pro-
ductive alte caracteristici decât cele formulate pentru sine
însuşi (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 2 din anexă,
ipostaza C).

D: Ipostaza proiecţiei ,,mele" privind imaginea de sine


a partenerului - „ Cum cred eu (T) că se vede pacientul
pe sine "
Din perspectiva psihoterapeutului care îşi prefigurează
imaginea de sine a pacientului apar pe prim plan, cu o pro-
porţie supramedie, doi factori-criterii: adecvanţă - nona-
decvanţă (4,00) şi implicare - neimplicare în situaţia psiho-
terapeutică (3,98). în proiecţia terapeutului, pacientul trebuie
să considere psihoterapia ca fiind adecvată în cazul său şi să
fie implicat în procesul terapeutic. Celorlalte trăsături,
terapeutul le acordă, prin intermediul imaginii de sine a
pacientului, o relevanţă moderată (în jurul valorii a 3,70:
încredere în psihoterapie, speranţă în rezultate, progres în
psihoterapie şi caracter agreabil al psihoterapiei).
In aceeaşi ordine ierarhică se află factorii-criterii din
perspectiva proporţiei care li s-a acordat: adecvanţă (78%) şi
Implicare în situaţia terapeutică (76%). S-ar putea, la rigoare,
enumera şi un al treilea factor-criteriu - speranţa (în rezul-
tate) care primeşte un „scor" de 70% (A se vedea partea întâi
Şi a doua a tabelului nr. 2 din anexă, ipostaza D).

119
Deducem, ca şi în cazul ipostazei B prezentate mai sus.
că prin intermediul unei imagini prefigurate de terapeut
ca aparţinând pacientului despre el însuşi, primul consideră
că gradul de adecvanţă şi de implicare a pacientului în psiho-
terapie au o relevanţă indiscutabilă pentru eficienţa relaţiei
psihoterapeutice. Ceilalţi factori-criterii cu „scorurile" lor.
continuă descrescător ierarhia astfel: încrederea (64%),
progresul (61%) şi caracterul agreabil (57%).

In rezumat, reţinem rezultatele cele mai semnificative


ale predictivităţii empatice specifice psihoterapeutului la cel
de-al doilea set de criterii (factori):
• In privinţa repartizării opţiunilor răspunsurilor tera-
peuţilor pe cele 5 clase, acestea se plasează în spaţiile
nivelurilor mediu-bun empatic, bun empatic şi mediu
empatic, ceea ce acoperă o proporţie de 97%, toate
conducând la concluzia că terapeuţilor le este propriu
un nivel ridicat al predictivităţii empatice.
• Predictivitatea empatică a terapeutului se prezintă în
mod diferit, în raport cu cele patru ipostaze oferite de
scala Dymond:
• A: în prima („Eu despre mine"), ordinea de intensitate
a factorilor-criterii instituie în top implicarea în
situaţia psihoterapeutică, gradul de încredere, adec-
vanţă şi manifestarea speranţei în rezultate, atribute
considerate de psihoterapeut drept definitorii pentru o
relaţie terapeutică eficientă.
• B: In a doua ipostază („Eu despre pacientul meu").
trei factori-criterii ocupă rangurile cele mai înalte:
adecvanţă, implicarea şi caracterul agreabil. Prin
urmare, terapeutul pare satisfăcut, la debutul relaţiei
terapeutice, dacă pacientul consideră psihoterapia

120
aplicată ca fiind adecvată, dacă pacientul este implicat
m procesul psihoterapeutic pe care îl apreciază ca
fiind agreabil.
• C: în a treia ipostază („Cum cred eu că mă vede
pacientul pe mine"), factorii-criterii cei mai înalt
saturaţi în opţiunile anticipative ale terapeutului
sunt: încrederea în psihoterapie, implicarea, şpe,
nU2ta_jn_jczulţate şi adecyanţa psihoterapie!, adică
tocmai factorii-criterii de top desprinşi în prima
ipostază („Eu despre mine"). Prin urmare, terapeutul
anticipează ca fiind eficiente şi productive tocmai
acele caracteristici pe care le-a formulat despre
sine însuşi.
•D: în a patra ipostază („Cum cred eu că se vede
pacientul pe sine"), se situează în vârful ierarhiei doi
facton-cnterii, şi anume adeçvanta şi implicarea
considerate drept calităţi esenţiale ale relaţiei
psihoterapeutice.
• Din perspectiva acestor rezultate, putem conchide că
relaţia ps.hoterapeutică pare a fi instanţiată şi ordonată
de următoarele exigenţe promovate de psihoterapeut:
implicarea în psihoterapie şi graduée adeçvanta al
psihoterapie! aplicate, care apar în toate cele patru
ipostaze ale probei Dymond. Urmează alte două
condiţi, reliefate din unghiul de vedere al anticipărilor
terapeutului, şi anume încrederea în actul psiho-
terapeutic şi speranţa în rezult (care apar în două
ipostaze).

In continuare, vom analiza predictivitatea empatică a


Pacientului pentru a stabili congruenţa acestor condiţii stabi-
u
e de psihoterapeut cu predicţiile pacientului

121
3. Predictivitatea empatică a pacientului
3.1. Abordare descriptivă
(primul set de criterii — trăsăturile)
în tabele de mai jos (nr. 12 şi nr. 13) sunt prezentaţi
indicii statistici şi distribuţia pacienţilor potrivit claselor
(nivelurilor) de încadrare:

Tabelul 12
Indici de predietivitate empatică - pacienţi (primul set de criterii)

Nr. interacţiuni Abaterea


Media Scor minim Scor maxim!
psihoterapeutice standard
100 10 20 , 3,38
t^^^M&-mmm*<mm<mm№m$&^

Tabel 13
Distribuţia procentuală a pacienţilor la proba
de predietivitate empatică (primul set de criterii)

Nivel de empatie predictivă -


Nr. interacţiuni
pacienţi Procentaj
psihoterapeutice
(primul set de criterii)
Subiecţi slab
j Clasa l j
empatici
j Subiecţi mediu-slab
î Clasa 2
j empatici^
\ Subiecţi mediu
| Clasa 3
jempaţicj___ 42 42%
] Subiecţi mediu-bun J
| Clasa 4
i j empatici 3j6 36%
| Clasa 5 J^ubiecţi bun empatici ILL 13%
l Total 100 100%

Media pacienţilor pentru predietivitate empatică la


primul set de criterii (10,00) se înscrie în limitele nivelului

122
mediu empatic. Distribuţia pe clase de răspuns a celor o sută
de interacţiuni psihoterapeutice probează faptul că, în cea
mai mare proporţie (42%), răspunsurile pacienţilor se înscriu
în clasa corespunzătoare nivelului mediu empatic (3).
Mărimea următoarei proporţii, în ordine ierarhică (36%),
înscrie răspunsurile pacienţilor în clasa imediat superioară (4),
corespunzătoare nivelului mediu-bun empatic, iar în clasa
corespunzătoare nivelului bun empatic (5) sunt înscrise 13%
din răspunsurile pacienţilor. Sumate, răspunsurile acestora
corespunzătoare nivelurilor mediu empatic, mediu-bun
empatic şi bun empatic indică o proporţie de 91%, ceea ce
devine argument pentru a afirma că şi pacienţii, alături de
psihoterapeutul lor, atestă un nivel foarte înalt de
predictivitate empatică. Doar în 8% din cazuri, pacienţii se
situează pe nivelul mediu-slab empatic şi, în unul singur, pe
cel slab empatic.
în funcţie de cele patru secţiuni ale probei Dymond vom
analiza succesiv cele patru imagini (proiecţii) ale pacientului
(notate A', B', C' şi D') elaborate de el despre el însuşi („Eu
despre mine"), despre psihoterapeut („Eu despre psihotera-
peutul meu"), despre el însuşi, dar „intermediată" de
viziunea probabilă a psihoterapeutului cu privire la pacient
(„Cum cred eu că mă vede psihoterapeutul pe mine") şi, în
fine, despre psihoterapeut. dar „intermediată" de viziunea
pacientului cu privire la modul cel mai probabil în care tera-
peutul se autopercepe („Cum cred eu că se vede psihotera-
peutul pe sine").

A': Ipostaza imaginii de sine - „Eu (P) despre mine "


Calcularea mediilor per trăsătură-criteriu în notarea pe
clase de răspuns (de la l la 5), ne pune în evidenţă urmă-
toarea ordine de intensitate a acestor trăsături: cooperant -
distant (3,71) şi generos - egoist (3,68) (A se vedea partea
întâi a tabelului nr. 3 din anexă, ipostaza A').

123
Din punctul de vedere al imaginii de sine a pacientului,
el apare, în propria evaluare-proiecţie ca fiind cooperant şi
generos (non-egoist).
Din perspectiva ierarhiei trăsăturilor-criterii stabilită
după intensitatea (frecvenţa) opţiunilor autoevaluării proiec-
tive, găsim pe primele trepte (în baza sumarii punctajelor
acordate de pacienţi pentru clasele cele mai înalte) aceleaşi
trăsături-criterii: cooperant (61%) şi generos (61%). Pe
treptele de opţiune mai slab cotate au rămas următorii factori:
decizia (57%), blândeţea (44%), faptul de a fi simpatic (43%)
şi relaxat (33%). (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 3
din anexă, ipostaza A').
Se constată faptul că imaginea de sine a pacientului este
gratificată cu indici de intensitate medie, mai mici decât cei
prin care este calificată imaginea de sine a psihoterapeutului
(ipostaza A: „Eu despre mine"}. Reamintim că în cazul
terapeuţilor s-a obţinut următoarea ordine de intensitate a
trăsăturilor-criterii: cooperant - distant (4,43), decis - indecis
(4,32) şi relaxat - tensionat (4,14).

B': Ipostaza imaginii partenerului în optica „mea" -


„Eu (P) despre psihoterapeutul meu"
Aşa cum era de aşteptat, imaginea psihoterapeutului în
viziunea (proiectivă) a pacientului este calificata cu indici de
intensitate mai mari decât cei prin care a fost notată propria
imagine de sine a pacientului, în această ipostază, ordinea
de intensitate este următoarea: simpatic - antipatic (4,39),
decis - indecis (4,32) şi cooperant-distant (4,26). (A se
vedea partea întâi a tabelului nr. 3 din anexă, ipostaza B').
Aşadar, din perspectiva reprezentării pacientului cu
privire la terapeutul său, sunt avansate trei trăsături-criterii
majore: calitatea de a fi simpatic, caracterul decis (determi-
nativ) al conduitei terapeutului şi spiritul său cooperant.

124
Din perspectiva trăsăturilor-criterii pentru care pacientul
promovează un proiect ierarhic deziderativ, aceleaşi trei
trăsături-criterii ocupă topul ierarhiei: simpatia (88%),
decizia (88%), cooperarea (87%), urmate de blândeţe (82%),
relaxare (81%) şi generozitate (73%) (A se vedea partea a
doua a tabelului nr. 3 din anexă, ipostaza B').
Putem conchide că psihoterapeutul ocupă o zonă semni-
ficativă de interes iniţial din partea pacientului. Acesta din
urmă pare a fi satisfăcut ca relaţia psihoterapeutică să decur-
gă, pentru început, mai ales datorită următoarelor calităţi ale
psihoterapeutului: simpatie, decizie şi cooperare, dar şi
celelalte trăsături-criterii sunt semnificative pentru succesul
relaţiei terapeutice.

C': Ipostaza proiecţiei „mele" în imaginea partenerului


despre mine-,, Cum cred eu (P) că mă vede
psihoterapeutul pe mine "
Aşa cum am notat anterior, în această ipostază este
vorba despre o atribuire, din partea pacientului, a propriei
imagini în optica (reprezentarea) cea mai probabilă a
psihoterapeutului.
Din punctul de vedere al pacientului, în cotarea rele-
vanţei trăsăturilor-criterii, pe primul plan se situează o
singură trăsătură-criteriu a unei relaţii terapeutice eficiente:
cooperant - distant (3,41) (A se vedea partea întâi a tabelului
nr. 3 din anexă, ipostaza C').
Din perspectiva ierarhiei trăsăturilor-criterii stabilită
după intensitatea (frecvenţa) opţiunilor proiecţiei pacientului
despre sine însuşi în imaginea probabilă a psihoterapeutului,
găsim pe primele trepte (în baza sumarii punctajelor acordate
de pacienţi pentru clasele cele mai înalte) aceeaşi trăsătură-
criteriu şi anume spiritul cooperant (50%).

125
în afară de primele două clase despre care am discutat
anterior (a 5-a şi a 4-a), urmează 38,67% opţiuni pentru
nivelul mediu, 17,50% opţiuni pentru nivelul slab şi 4%
opţiuni pentru nivelul cel mai scăzut. Repartizarea
proporţiilor pe clase de răspuns rezervă o cotă mai ridicată
nivelurilor mediu (38,67%) şi bun (30,17%) (A se vedea
partea a doua a tabelului nr. 3 din anexă, ipostaza C').
Mărimea scăzută a proporţiilor pentru cele mai înalte niveluri
poate fi un indiciu că pacientul, datorită suferinţei sale
nevrotice, îşi gratifică propria imagine în reprezentarea
probabilă a terapeutului cu indici de intensitate medie.

D': Ipostaza proiecţiei „mele" privind imaginea de sine


a partenerului - „ Cum cred eu (P) că se vede psiho-
terapeutul pe sine "
Din perspectiva pacientului care îşi prefigurează ima-
ginea de sine a psihoterapeutului, apar pe primul plan, cu
o proporţie supramedie, următoarele trăsăturUcriterii: decis -
indecis (4,51), cooperant - distant (4,31) şi relaxat- ten-
sionat (4,23). Aşadar, în proiecţia pacientului, psiho-
terapeutul trebuie să fie calificat prin decizie, spirit cooperant
şi atitudine relaxată. Celorlalte trăsături, pacientul le acordă
prin „intermediul" imaginii de sine a psihoterapeutului o
relevanţă, de asemenea, ridicată (în jurul valorii de 4,00:
generozitatea, simpatia şi blândeţea (A se vedea partea întâi a
tabelului nr. 3 din anexă, ipostaza D').
în aceeaşi ordine ierarhică se află trăsăturile-criterii din
perspectiva proporţiei care li s-a acordat: decizia (95%).
cooperarea (90%), relaxarea (86%), generozitatea (85%),
simpatia (83%) şi blândeţea (70%).
Aşadar, prin intermediul unei imagini prefigurate de
pacient ca aparţinând psihoterapeutului despre sine însuşi,
primul pretinde sau prefigurează o „credinţă" potrivit căreia

126
ar avea o relevanţă deosebită pentru eficienţa relaţiei tera-
peutice, următorii factori: caracterul decis (determinativ) al
conduitei terapeutice, spiritul cooperant, atitudinea relaxată a
terapeutului, alături de generozitate, simpatie şi, la limită,
blândeţe. Aproape toate trăsăturile-criterii ale psihotera-
peutului - în optica pacientului - apar în calitate de condiţii
de eficienţă.

In rezumat, reţinem cele mai semnificative rezultate ale


predictivităţii empatice specifice pacienţilor la primul set de
trăsături-criterii:
• In privinţa repartizării opţiunilor răspunsurilor paci-
enţilor pe cele 5 clase, acestea se plasează în spaţiile
nivelurilor mediu empatic, mediu-bun empatic şi bun
empatic, ceea ce acoperă o proporţie de 91%.
• Predictivitatea empatică a pacienţilor se prezintă în
mod nuanţat, în raport cu cele patru ipostaze oferite de
proba Dymond:
• A': In prima ipostază („Eu despre mine"), ordinea de
intensitate a trăsăturilor-criterii instituie în top spiritul
cooperant şi generozitatea, atribute considerate de
pacient drept definitorii pentru închegarea unei relaţii
terapeutice eficiente.
• B': în a doua ipostază („Eu despre psihoterapeutul
meii"), trei trăsături-criterii ocupă rangurile cele mai
înalte: simpatia, decizia şi cooperarea, urmate, cu mici
diferenţe în procente, de blândeţe, relaxare şi gene-
rozitate. In fapt, este vorba despre „gestul" de încre-
dere pe care pacientul îl acordă psihoterapeutului său.
• C': în a treia ipostază („Cum cred eu că mă vede
psihoterapeutul pe mine"), trăsătura-criteriu cea mai

127
înalt saturată în opţiunile anticipative ale pacienţilor
este cooperarea, trăsătură desprinsă şi în prima
ipostază A' („Eu despre mine"). Aşadar, pacientul
anticipează ca fiind eficient şi productiv din punct de
vedere terapeutic acelaşi spirit cooperant pe care 1-a
formulat despre sine însuşi.
l D': In a patra ipostază („Cum cred eu că se vede
psihoterapeutul pe sine") se situează în top urmă-
toarele trăsături-criterii: decizia, cooperarea şi
relaxarea, considerate de pacient drept calităţi
esenţiale ale unui psihoterapeut eficient, fără a ignora
prezenţa semnificativă a celorlalte trăsături-criterii.
Faptul pare a semnifica încrederea şi speranţa paci-
entului în efectul pozitiv al psihoterapiei, însă vom
reţine şi caracterul slab diferenţiat al „poziţiei'"
(relevanţei) trăsăturilor. Aşadar, „investiţia" afectiv-
motivaţională a pacientului este de nivel maxim.
l Potrivit acestor rezultate, putem conchide că relaţia
psihoterapeutică pare a fi instanţiată şi ordonată de
următoarele cerinţe avansate de pacient: spiritul
cooperant, urmat de caracterul decis (determinat) al
relaţiei psihoterapeutice.
l Condiţiile reliefate din perspectiva anticipărilor paci-
entului sunt congruente cu predicţiile psihotera-
peutului cu privire la atributele unei relaţii terapeutice
eficiente, în top fiind situate de terapeut aceleaşi
trăsături-criterii: spiritul de cooperare şi caracterul
determinativ (decis), în plus, psihoterapeutul reclamă
starea de relaxare drept o condiţie a închegării unei
bune relaţii terapeutice, condiţie căreia pacientul îi
acordă o relevanţă ridicată doar în cazul ipostazei D1
(„Cum cred eu că se vede psihoterapeutul pe sine").

128
3.2. Abordare integrativă
(al doilea set de criterii -factorii)
In tabelele de mai jos vom reda indicii statistici şi distri-
buţia pacienţilor potrivit claselor de încadrare:

Tabelul 14
Indici de predictivitate empatică - pacienţi
(al doilea set de criterii)

Nr. interacţiuni Scor Scor Abaterea


Media
psihoterapeutice minim maxim standard

Tabelul 15
Distribuţia procentuală a pacienţilor la proba de predictivitate empatică
(al doilea set de criterii)
-•ş —
f Nivel de empatie
i Nr. interacţiuni
1 predictivă - pacienţi Procentaj
j psihoteapeutice
(al doilea set de criterii)
[Clasa 1 (Subiecţi slab empatici 1, o 0%
ş Subiecţi mediu-slab
j Clasa 2
j empatici
j o 0%
(Subiecţi mediu i
1 CI aşa 3
t j empatici \ 26 26% f
j Subiecţi mediu-bun
j Clasa 4
i ) empatici j 44 44%

T~ 100
(Clasa 5 (Subiecţi bun empatici T 30 30% l
ii Total 100% j
i

Media pacienţilor pentru predictivitate empatică la cel


de-al doilea set de criterii (8,25) se înscrie în limitele
nivelului mediu-bun empatie. Distribuţia pe clase de răspuns
a celor o sută de interacţiuni psihoterapeutice probează faptul
că, în cea mai mare proporţie (44%), răspunsurile pacienţilor

129
se înscriu în clasa mediu-bun empatic. Mărimea următoarei
proporţii, în ordine ierarhică (30%), înscrie răspunsurile
pacienţilor în clasa imediat superioară (5), corespunzătoare
nivelului bun empatic. în clasa mediu empatic (3) se înca-
drează răspunsurile pacienţilor în proporţie de 26%. Nu se
înregistrează nici un caz în care pacienţii să se situeze pe
nivelurile mediu-slab empatic şi slab empatic.
Dacă în cazul primului set de criterii pacienţii obţin o
medie a predictivităţii empatice de 10,00 (corespunzătoare
n i v e l u l u i mediu empatic), la cel de-al doilea set de criterii se
înregistrează o medie de 8,25 (corespunzătoare n i v e l u l u i
mediu-bun empatic). Aşadar, sunt obţinute performanţe mai
bune în cazul celui de-al doilea set de criterii (factorii). O
situaţie oarecum similară s-a înregistrat şi în cazul psiho-
terapeuţilor, cu o medie de 9,50 (nivel mediu empatic -
mediu-bun empatic) şi 7,84 (nivel mediu-bun empatic) la
primul şi, respectiv, la al doilea set de criterii.
Aceste date vin să demonstreze faptul că şi în cazul
pacienţilor constatăm o predictivitate empatică ridicată
atunci când predicţia se realizează pe baza unor criterii
sintetice (factori), comparativ cu aceeaşi „operaţie" realizată
pe baza unor criterii mai simple (trăsături).
Procentual, rezultatele se prezintă astfel: pacienţii se
plasează la primul set de criterii Dymond la un nivel între
mediu-bun şi bun empatic, în 49% din interacţiuni, iar la cel
de-al doilea set de criterii în 74% dintre acestea, diferenţă
care întăreşte cele notate anterior. Cât priveşte nivelul mediu
de empatie obţinut la primul set de criterii, pacienţii înregis-
trează acest scor în 42% din situaţii, iar la cel de-al doilea set
de criterii în 26% din cazuri.
Constatăm, aşadar, ca încheiere preliminară, că şi în
cazul empatiei emoţionale, şi în cazul predictivităţii empa-
tice, gradientul de empatîe este superior în cazul psiho-

130
terapeuţilor, poate mai marcat în cel de al doilea caz, ceea ce
este esenţial pentru efectivitatea actului terapeutic.
în continuare, ne vom ocupa de datele care pun în evi-
denţă nuanţele predictivităţii empatice în funcţie de cele
patru ipostaze ale ei, în perspectiva factorilor-criterii:
A': Ipostaza imaginii de sine - „Eu (P) despre mine "
Calcularea mediilor per factor-criteriu în notarea pe clase
de răspuns (de la l la 5), ne pune la dispoziţie urmă-
toarea ordine de intensitate a acestor factori: speranţă (în
rezultate -lipsă de speranţă (4,10), implicare - neimplicare
în situaţia psihoterapeutică (4,03) şi adecvanţă - nonadec-
yanţă (4,03) (A se vedea partea întâi a tabelului nr. 4 din
anexă, ipostaza A').
Din punctul de vedere al imaginii de sine a pacientului,
el apare - în propria evaluare-proiecţie, ca manifestând o
mare speranţă în rezultatele psihoterapiei, se consideră
foarte implicat în procesul psihoterapeutic şi apreciază
psihoterapia pe care o urmează ca fiind foarte adecvată în
cazul său.
Din punctul de vedere al ierarhiei factorilor-criterii,
ierarhie stabilită ca intensitate (frecvenţă) a opţiunilor auto-
evaluării proiective, găsim pe primele trepte aceiaşi factori-
criterii: speranţă în rezultate (80%), implicare în situaţia
psihoterapeutică (79%) şi adecvanţă (75%). Au rămas pe
treptele de opţiune mai slab cotate progresul în psihoterapie
(61%) şi agreabilitatea (46%) (A se vedea partea a doua a
tabelului nr. 4 din anexă, ipostaza A').
Putem conchide că următorii factori sunt esenţiali
pentru o relaţie psihoterapeutică eficientă din punctul de
vedere al pacienţilor: speranţa în rezultate, implicarea şi
adecvanţă psihoterapiei, atribute care sintetizează, de altfel,
dorinţa de însănătoşire şi motivaţia pentru psihoterapie a
acestora.

131
B': Ipostaza imaginii partenerului în optica „mea" -
,, Eu (P) despre psihoterapeutul meu "
Ca şi în cazul primului set de trăsături-criterii, imaginea
psihoterapeutului în viziunea proiectivă a pacientului este
apreciată cu indici de intensitate mai mari decât cei
prin care este calificată imaginea de sine a pacientului
(ipostaza A'). Reţinem factorul implicare-neimplicare în
situaţia psihoterapeutică (4,51). Cu mici diferenţe de medie
urmează factorii: speranţă în rezultate - lipsă de speranţă
(4,34), agreabilitate-dezagreabilitate (4,33). încredere-
neîncredere în actul psihoterapeutic (4,32) şi adecvanţă-
inadecvanţă (4,30) (A se vedea partea întâi a tabelului nr. 4 din
anexă, ipostaza B').
Din perspectiva reprezentării pacientului cu privire la
psihoterapeutul său, primul dintre aceştia promovează
următorii factori majori ai unei relaţii terapeutice eficiente:
implicarea psihoterapeutului în actul terapeutic, manifestarea
speranţei în rezultate, aprecierea caracterului agreabil al
terapiei, încrederea în terapie, în fine, considerarea terapiei
ca fiind total adecvată în ameliorarea simptomatologiei
pacientului.
Din punctul de vedere al clasării factorilor-criterii pentru
care pacientul promovează un proiect ierarhic deziderativ,
următorii factori se află în top: implicarea în situaţia psiho-
terapeutică (93%), încrederea în actul psihoterapeutic (91%),
adecvanţa (90%), caracterul agreabil (90%), speranţa în
rezultate (88%) (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 4
din anexă, ipostaza B').
Aşa cum am notat anterior, repartizarea proporţiilor pe
clase de răspuns rezervă o cotă ridicata nivelurilor foarte bun
şi bun (5 şi 4). Pacientul „reacţionează" cu cotarea maximă a
factorilor-criterii şi pare că se abandonează împrejurării
terapeutice aproape fără rezerve.

132
C': Ipostaza proiecţiei „mele" în imaginea partenerului
despre mine - „ Cum cred eu (P) că mă vede psiho-
terapeutulpe mine "
în ipostaza atribuirii, din partea pacientului, a propriei
imagini în reprezentarea cea mai probabilă a terapeutului său,
pe primul plan se situează factorii: adecvanţă-inadecvantă a
psihoterapie! (4,05), speranţă în rezultate - lipsă de speranţă
(3,87) şi implicare-neimplicare în situaţia psihoterapeutică
(3,75), adică factorii cu cea mai neîndoielnică relevanţă
„teoretică" în actul psihoterapeutic (A se vedea partea întâi a
tabelului nr. 4 din anexă, ipostaza C').
Din perspectiva ierarhiei factorilor-criterii stabilită după
intensitatea (frecvenţa) opţiunilor proiecţiei pacientului în
imaginea terapeutului său, găsim în top (pe baza sumarii
punctajelor acordate de pacienţi pentru clasele cele mai
înalte) aceiaşi factori: adecvanţa (79%), speranţa în rezultate
(71%) şi implicarea în psihoterapie (61%), adică o intensitate
pronunţată pentru primii doi factori-criterii şi o intensitate
moderat-ridicată pentru cel de-al treilea (A se vedea partea a
doua a tabelului nr. 4 din anexă, ipostaza C').
Ca şi în cazul trăsăturilor-criterii, repartizarea propor-
ţiilor pe clase de răspuns rezervă o cotă mai ridicată nivelu-
rilor bun (41,50%) şi mediu (29,17%). Proporţia mai scăzută
pentru nivelul foarte bun (22%) poate fi un indiciu că
pacientul îşi evaluează propria imagine în optica terapeutului
său cu cote de intensitate bună şi medie, mai degrabă ca o
formulă de prudenţă şi speranţă în opţiuni şi nu cu certitudine
ridicată, ceea ce ar figura cu acurateţe situaţia probabilă în fapt.
D': Ipostaza proiecţiei ,,mele"privind imaginea de sine
a partenerului -,, Cum cred eu (P) că se vede
psihoterapeutul pe sine "
Din perspectiva pacientului care îşi prefigurează
imaginea de sine a psihoterapeutului, apar în top următorii

133
factori-criterii: speranţa în rezultate - lipsa de speranţă (4,41),
adecvanţa psihoterapie! - inadecvanţa (4,40), implicarea -
neimplicarea în situaţia psihoterapeutică (4,37) şi încrederea
- neîncrederea în actul psihoterapeutic (4,37) (A se vedea
partea întâi a tabelului nr. 4 din anexă, ipostaza D').
Din punctul de vedere al ierarhiei factorilor-criterii
stabilită după intensitatea opţiunilor proiecţiei pacientului cu
privire la imaginea de sine a terapeutului său, găsim pe
primele trepte (sumând punctajele acordate pentru clasele
cele mai înalte) următorii factori-criterii: adecvanţa (96%),
implicarea în psihoterapie (94%), încrederea (89%), carac-
terul agreabil al psihoterapiei (89%), speranţa în rezultate
(88%) (A se vedea partea a doua a tabelului nr. 4 din anexă.
ipostaza D').
Aşadar, pacientul prefigurează o „credinţă" conform
căreia, pentru eficienţa relaţiei terapeutice au relevanţă
următorii factori: manifestarea speranţei în rezultatele psiho-
terapiei, adecvanţa psihoterapiei, implicarea psihoterapen-
tului în actul terapeutic, precum şi manifestarea încrederii în
actul psihoterapeutic propriu-zis.

în rezumat, reţinem umătoarele rezultate care vizează


predictivitatea empatică specifică pacienţilor la cel de-al
doilea set de criterii (factorii):
• în privinţa repartizării opţiunilor pacienţilor pe cele 5
clase, acestea se plasează în spaţiile nivelurilor mediu-bun
empatic, bun empatic şi mediu empatic, ceea ce acoperă o
proporţie de 100%.
• Predictivitatea empatică a pacienţilor se prezintă în
mod diferit, în raport cu cele patru ipostaze conţinute de
proba Dymond:
• A': în prima ipostază (,,Eu despre mine"), ordinea de
intensitate a factorilor-criterii plasează pe primele locuri

134
gperanţa în rezultatele psihoterapiei. implicarea şi adecvanţa
psihoterapie!. Toate aceste atribute sunt apreciate de pacient
ca fiind esenţiale pentru stabilirea unei relaţii terapeutice
consistente şi eficiente, începerea „clasamentului" cu
speranţa (şi nu cu încrederea) pare a releva locul aparte pe
care pacienţii îl acordă componentei afective a conduitei.
Celelalte două criterii (implicarea şi adecvanţa) sunt mai
„raţionale" şi coincid cu alegerile psihoterapeuţilor.
• B': în a doua ipostază („Eu despre psihoterapeutul
meu"), umătorii factori-criterii ocupă rangurile cele mai
înalte: implicarea, încrederea, adecvanţa. caracterul agreabil
al psihoterapiei şi manifestarea speranţei în rezultate.
1
• C : în a treia ipostază („Cum cred eu că mă vede
psihoterapeutul pe mine"), factorii-criterii în opţiunile
anticipative ale pacienţilor sunt adecvanţa psihoterapiei şi
manifestarea speranţei în rezultate. Aşadar, pacientul
anticipează ca fiind eficient şi productiv din punct de vedere
terapeutic aceiaşi factori pe care i-a formulat despre sine
însuşi (în ipostaza A'): speranţa în rezultate, adecvanţa
terapiei şi implicarea în situaţia psihoterapeutică.
• D': în a patra ipostază („Cum cred eu că se vede
psihoterapeutul pe sine") se plasează în top următorii factori-
criterii: adecvanţa psihoterapiei. implicarea, încrederea în
actul psihoterapeutic. caracterul agreabil al terapiei şi
speranţa în rezultate.
• Din perspectiva acestor rezultate, putem conchide că
relaţia psihoterapeutică pare a fi ordonată de următoarele
cerinţe avansate de pacient: adecvanţa psihoterapiei, impli-
carea şi speranţa în rezultatele psihoterapiei.
• Condiţiile reliefate din perspectiva anticipărilor
pacientului sunt congruente cu predicţiile psihoterapeutului
cu privire la calităţile unei relaţii terapeutice eficiente, în top
fiind situate de terapeut aceleaşi trăsături-criterii: implicarea

135
în situaţia psihoterapeutică, gradul de adecvanţă al psiho-
terapie! aplicate şi speranţa în rezultatele terapiei.

4. Predictivitatea empatică - aptitudine specifică


psihoterapeutului
Comparaţiile făcute mai sus între psihoterapeut şi
pacient din punctul de vedere al rezultatelor lor la ipostazele
probei Dymond au fost operate mai cu seamă sub raport
diferenţial, ceea ce era şi normal dacă ţinem seama de
procentul mare al deosebirilor reale dintre rezultatele celor
două categorii de subiecţi. De această dată, însă, vom ţine
seama, deopotrivă, şi de aspectele asemănătoare figurate de
aceste rezultate, aspecte care apar, totuşi, în lumina scopului
comun al celor doi „agenţi" umani ai relaţiei terapeutice -
anume ameliorarea stării de disconfort a celui de al doilea,
dacă nu completa lui vindecare, întrucât deosebirile par a
prevala în aceste comparaţii, ne aşteptăm ca, dincolo de o
anumită configuraţie a răspunsurilor, diferenţele să se cons-
tituie într-o calitate specială, adică să figureze marcarea unor
aspecte specifice: avem în vedere, potrivit uneia dintre
ipotezele de lucru, probabilitatea configurării unor argumente
în virtutea cărora să putem conchide asupra instanţierii pre-
dictivităţii empatice ca aptitudine specifică psihoterapeutului.
Examinarea datelor în perspectiva surprinderii argu-
mentelor care întemeiază prezenţa predictivităţii empatice în
calitate de aptitudine specifică psihoterapeutului porneşte de
la compararea modului în care se distribuie opţiunile-răspuns
ale celor două categorii de subiecţi, concomitent între cele
cinci clase de răspuns şi între cele patru ipostaze ale
predictivităţii empatice. Notăm că proporţiile din tabelul de
mai jos reprezintă rezultatul sumarii m e d i i l o r opţiunilor-
răspuns de la clasele a patra şi a cincea (corespunzătoare

136
nivelurilor bun şi foarte bun). Ca indicator statistic, suma
acestor medii ale claselor „superioare" este de natură să ne
releve măsura în care subiecţii gratifică alegerile lor cu
„vocaţia" bunei determinări a nivelului de predicţie empatică
a trăsăturilor şi factorilor-criterii. Datele sunt expuse în
tabelul de mai jos:
Tabelul 16
Proporţii (%) şi ipostaze ale predictivităţii empatice

j i" MODALITĂŢI DE ANALIZĂ l


PTIVA INTEGRATIVĂ
-CRITERII) (FACTORI-CRITERII)
'acicnţi ; dif. Terapeuţi I Pacienţi dif.
49,66 j 30,67 80,83 \ 70.83 ş 10,00
___. ŢşMF ___^_. 89,50 720~67
Ţ~35,oo
"•j—™"™—
"'• 20,66
84,82 ŢîsTso"" r
_^^ _^ 88.17 i 20,50

Dispunerea datelor în tabel ne atrage atenţia, de la prima


observare, asupra unor indubitabile asemănări sau deosebiri
între răspunsurile (respectiv, intensităţile sau proporţiile
opţiunilor) prin mijlocirea cărora „citim" particularităţi de
reacţie/ predicţie ale subiecţilor cercetaţi (căci, până în cele
din urmă, tematica şi obiectul analizei noastre - o repetăm -
sunt subordonate obiectivului de a argumenta ideea unei apti-
tudini specifice a psihoterapeutului - predictivitatea empa-
tică). Prima „impresie" devine numaidecât o convingere, în
sensul obiectivului evocat, decurgând din compararea răs-
punsurilor, uneori opuse, ale celor două categorii de subiecţi.
De exemplu, în cazul analizei descriptive (de trăsături-
criterii), intensitatea proporţiilor proprii psihoterapeutului,
în ipostaza A - „Eu despre mine", adică 80,33%, faţă de
49,66% pentru pacient (diferenţa = 30,67) sau în ipostaza
B - „Eu despre partenerul de relaţie", intensitatea proporţiei
proprii aceluiaşi emitent - psihoterapeutul, adică 46,84% faţă

137
de 83,27% (diferenţa = 36,43) şi aşa mai departe, între-
vedem, astfel, cu uşurinţă un microrepertoriu de repere meto-
dologice de analiză, în virtutea cărora rezultatul compa-
raţiilor urmează a fi clarificat prin interpretarea contextului
relaţiilor dintre „scoruri". Dacă ne-am propune să explorăm
şi să explicăm toate interacţiunile sugerate de datele tabelului
de mai sus, ar trebui să fi adoptat un alt criteriu-scop: rele-
varea tuturor „resurselor" metodologice ale probei Dymond.
Dar, obiectivul nostru este, în acest punct, de a demonstra că
predictivitatea empatică este o aptitudine specifică psihote-
rapeutului, aşa încât ne vom dirija analiza în această direcţie.
Ne va interesa în mod obligatoriu:
a) comparaţia dintre psihoterapeut şi pacient în pers-
pectiva asemănărilor/ deosebirilor în modalităţile de analiză
a datelor - descriptivă (prin intermediul trăsăturilor-criterii)
şi integrativă (prin intermediul factorilor-criterii), evident
parcurgând toate cele patru ipostaze ale predictivităţii (notate
A, B, C, D);
b) invocarea unui reper esenţial - absent în tabelul de
mai sus, dar inevitabil în analiza de faţa pentru atingerea
scopului propus, anume, ierarhia şi relevanţa trăsăturilor-
criterii şi a factorilor-criterii cu proporţiile cele mai înalte -
sursă unică sub raport conceptual şi statistic pentru a
evidenţia aptitudinea predictivităţii empatice;
c) în fine, invocarea argumentului practic pentru teme-
iurile conceptualizării enunţatei aptitudini şi pentru obiectivi-
tatea „măsurărilor" şi anume, gradul de progres al pacientului
în finalul procesului psihoterapeutic.

4.1. Reperul modalităţilor de analiză -


modalitatea descriptivă (prin trăsături-criterii)
în ipostaza A („Eu despre mine"), psihoterapeutul
optează pentru intensităţi (proporţii) ridicate, la majoritatea
trăsăturilor, pentru a se autocalifica (80,33%), pe când

138
pacientul optează pentru intensităţi moderate (49,66%). Am
putea extrage de aici înţelesul cel mai probabil: primul
afişează o siguranţă înaltă provenită din exersarea profe-
sională şi validarea experienţială a criteriilor de autoapreciere
(proiecţie a imaginii de sine), pe când cel de al doilea afişea-
ză o evidentă ezitare şi lipsă de cutezanţă în autoestimarea
prin „calificative" prea „înalte" a aceleiaşi imagini de sine.
Diferenţa (+30,67) este semnificativă.
în ipostaza B („Eu despre partenerul meu"), proporţiile
sunt de valori inverse: terapeutul îşi cotează partenerul la un
nivel moderat (46,84%), iar pacientul îşi gratifică psiho-
terapeutul cu proporţii deosebit de ridicate (de nivel bun şi
foarte bun - 83,27%). Diferenţa (36,43) este, de asemenea,
semnificativă. Ţinând seama de calitatea şi statutul
profesional al primului (psihoterapeut = specialist) şi de cele
ale pacientului (subiect al unui tratament), ambele poziţii
fiind în genere recunoscute şi acceptate prin natura rolului
asumat, se pare că trebuie să înţelegem nivelul proporţiei
afişate de psihoterapeut ca expresie a prudenţei şi stilului
profesional, iar nivelul proporţiei afişate de pacient ca act de
recunoaştere necondiţionată a statutului c e l u i l a l t şi de aban-
donare de sine în relaţia terapeutică, în speranţa intensă a
ameliorării propriei stări în perspectiva tratamentului.
în ceea ce priveşte interpretarea ultimei proporţii, s-ar
părea că încălcăm o regulă de logică formală foarte simplă:
intensitatea ridicată a proporţiei opţiunilor prin care subiecţii
stabilesc predicţia empatică (în cazul nostru - pacientul) ar
fi să semnifice necondiţionat o foarte bună cunoaştere, fie
şi implicită, a celuilalt. Nu negăm cu orice preţ că această
concluzie poate avea unele temeiuri, că este posibilă în
anumite rare cazuri, însă, atunci nu mai putem înţelege cum
se explică opţiunea psihoterapeutului pentru acea intensitate
- cu totul moderată - la care el anticipează imaginea
Partenerului. Atunci, nu ne rămâne altceva decât să vedem

139
intensităţii căror trăsături-criterii se datorează proporţia
foarte ridicată a opţiunilor pacientului pentru imaginea psiho-
terapeutului.
în acest punct ridicăm pentru prima oară problema ierar-
hiei trăsăturilor potrivit unui criteriu conceptual de relevanţă.
Anume, după cum am convenit anterior asupra facturii trăsă-
turilor, între cele şase care alcătuiesc primul set de criterii,
trei au o încărcătură (saturaţie) cognitivă pregnantă (coope-
rarea, caracterul determinativ sau decizia şi relaxarea), două
au o saturaţie pregnant afectivă (blândeţea şi simpatia), iar
una comportă o saturaţie cognitiv-afectivă, figurând, în fapt.
o propensiune atitudinal-emoţională (generozitatea) (A se
vedea tabelul nr. 17).
Admiţând această conceptualizare care nu apare deloc
improbabilă în perspectiva empatiei predictive şi reexa-
minând temeiul statistic al proporţiilor afişate de cele două
categorii de subiecţi pentru trăsăturile de top. constatăm că
predicţia psihoterapeutului, în ipostaza A, s-a bazat pe
intensităţile înalte ale cooperantei, deciziei şi relaxării, adică
pe trăsăturile-criterii cele mai relevante pentru o predicţie
acurată, în ansamblu, în schimb, „predicţia" pacientului
cu privire la sine pare că s-a bazat, dată fiind intensitatea
medie a opţiunilor, doar pe o trăsătură-criteriu subînţeleasă
şi în calitate de cadru de interacţiune - cooperarea (61%) şi
pe o trăsătură-criteriu saturată cognitiv şi afectiv (atitudinal),
la acelaşi nivel mediu - generozitatea. Pentru al doilea
caz, ne întrebăm dacă temeiul autoprezentării pacientului
este integral justificat conceptual, ca să nu mai vorbim
de intesitatea proporţiilor?! Vom încerca un răspuns în
cadrul mai larg al tuturor modurilor de autoproiecţie pe care
le sugerează datele în cele patru ipostaze ale predicţiei.
în final.

140
Tabelul 17
Proporţiile acordate trăsăturilor - criterii şi factorilor - criterii

cooperare-93% cooperare -61% implicare - 88% speranţă - 80%


decizie-91% generozitate - 61%) încredere - 87% Implicare-79%
relaxare - 83% adecvare - 85% adecvare - 75%
j simpatie - 79% speranţă - 82%
! Agreaemtate - /y% ••,
(cooperare - 64% simpatie - 88% adecvare - 78% • implicare - 93%
i simpatie - 59% decizie - 88% implicare - 78% • încredere -91%
j cooperare - 87% agreabiiitate -69% adecvare - 90%
B \ blândeţe - 82% agreabiiitate -
1 j relaxare -81% ! 90%
1 i : speranţă -8 8%
| progres - 75%
jdecizie - 85% 1 cooperare - 50% încredere - 90% adecvare - 79%
cooperare - 85% implicare -89% speranţă -71%
relaxare 75% speranţă - 85% i implicare -61%
!_,
adecvare - 85% ;

agreabiiitate - 78%
progres - 78%
cooperare -1>9%J decizie - 95% adecvare - 78% adecvare - 96%
i 1 cooperare - 90% implicare - 76% , implicare - 94% \
_ relaxare - 86% l'• încredere - 89%
D generozitate - 85% i agreabiiitate -
simpatie - 83% |89%
j speranţă - 88% !

Aşa cum am notat anterior, în ipostaza B („Eu despre


partenerul meu"), numeric proporţiile sunt inverse:
psihoterapeutul acordă partenerului de relaţie o cotă de
46,84% (grad în care el socoteşte că este posibil sâ-1
cunoască pe partener), iar pacientul acordă partenerului său o
cotă (de cunoaştere?!) de 83,27%. Din nou vom face apel la
seturile de trăsături-criterii (proporţia lor, media proporţiilor
de top şi, mai ales, factura lor sub raport conceptual). Găsim
la psihoterapeut două trăsături-criterii cu intensitate medie a

141
proporţiilor - cooperarea (64%) şi simpatia (59%). adică o
trăsătură saturată cognitiv vizând relaţia de bază a parte-
nerilor sub raport profesional şi social, precum şi trăsătura
„egal" saturată cognitiv şi afectiv-atitudinal, iar, la pacient,
cinci din şase trăsături-criterii cu proporţii de peste 81%,
două saturate afectiv şi trei saturate preponderent cognitiv.
Ne întrebăm, din nou, dacă predicţiile făcute de cei doi
parteneri de relaţie - fiecare despre celălalt (să ne reamintim,
la începutul tratamentului) sunt larg argumentate, în orice
caz, aici este în discuţie şi foarte redusa bază de evaluare a
psihoterapeutului şi indiferenţierea sau non-discrimina-
tivitatea pacientului (care pare a proceda fără disjuncţia
trăsăturilor şi fără „simplificarea" metodologică a predicţiei
sale), înclinăm să conchidem că terapeutul procedează la o
„fixare" foarte rezumativă a termenilor predicţiei sale
(cooperarea şi simpatia), pe când pacientul se lasă ,,sedus" de
perspectiva ameliorativă a relaţiei terapeutice, gratificându-şi
psihoterapeutul cu cote superlative de anticipare.
în ipostaza C („Cum cred eu că mă vede partenerul de
relaţie"), fiecare dintre subiecţi emite o presupunere
personală despre imaginea sa în reprezentarea c e l u i l a l t
(practic, ca întrebare, această ipostază vrea să afle „cum cred
eu că ar trebui să mă vadă partenerul!"), în acest caz.
predictorul -oricare ar fi dintre cei doi - nu speră că
partenerul său 1-ar putea „vedea" (anticipa, „prezice") altfel
decât se vede el însuşi, în condiţiile testului. De aceea,
această imagine predictivă va semăna cu imaginea din
ipostaza A, „diferenţa" reprezentând tocmai gradul de
„intervenţie" potenţială, dacă nu virtuală, dar, în orice caz,
modificatoare a unei imagini elaborate de mine şi atribuite
(de mine) celuilalt, spre a fi - eventual - comparată cu
imaginea mea despre mine. în rezultatul acestui efort
anticipativ ar sta, deci, diferenţa. O diferenţă care nu a fost
luată în consideraţie de autoarea testului pentru a decela

142
gradientul şi stilul predictivităţii empatice, căci nici nu s-ar
putea, în principiu, ci o diferenţă care ar putea, cel mult, după
câte credem, servi la argumentarea, în parte, a vocaţiei
predictive a unei categorii de subiecţi comparativ cu alta,
cum este cazul de faţă.
în paranteză fie spus, pentru obţinerea „coeficientului"
de empatie predictivă, procedura metrologică a testului a
recurs la compararea ipostazelor corelative: Dsl As2 şi
Csl Bs2, operarea diferenţelor şi sumarea acestora,
rezultatul fiind calificat în lumina unui „tabel de norme" (D,
A, C, B sunt ipostazele predictivităţii, iar s i , s2 sunt subiecţii
comparaţi).
în sensul în care am comentat trecerea de la grupul
primelor două ipostaze la grupul celorlalte două şi reluând
analiza cu compararea ipostazei C, identificăm o intensitate
relativ ridicată a proporţiei opţiunilor pentru clasele supe-
rioare de încadrare de 74,83% la psihoterapeut şi o proporţie
corespunzătoare de 39,83% la pacient, în ambele cazuri se
remarcă o scădere evidentă, mai „dramatica' la pacient, faţă
de proporţiile exprimate în ipostaza A. în orice caz, apar ca
mai complet şi mai coerent tabloul trăsăturilor-criterii, şi mai
înalte intensităţile lor la psihoterapeut (decizia 85%,
cooperarea 85%, relaxarea 75%), faţă de „îngustimea"
repertoriului de trăsături-criterii şi modestia intensităţilor la
pacient (cooperarea 50%). în tot cazul, pare a se impune
încheierea că, pentru pacient, aproape nici o trăsătură nu este
invocată concludent în calitate de criteriu de estimare a
imaginii probabile a psihoterapeutului despre mine - pacient.
Probabil că această „operaţie" este mai dificilă pentru
pacient. Şi tot probabil, pacientul ar putea să nu fie în mod
expres interesat de compararea celor două imagini emise
chiar de el, de vreme ce el este captat de un alt obiectiv, acela
privitor la ameliorarea stării sale psihice. Oricare ar fi
explicaţia cea mai probabilă, un lucru pare destul de sigur:

143
abilitatea empatică a pacientului apare ca vicariată din
perspectiva acestei modalităţi de proiectare.
în fine, în perspectiva celei de a patra ipostaze a empatiei
predictive - D („Cum cred eu ca se vede partenerul pe
sine"), în fapt o reprezentare a mea - subiect - despre
imaginea de sine a partenerului de relaţie, întâlnim la
psihoterapeut o intensitate moderată a proporţiei opţiunilor-
răspunsuri (cooperare 59%), asemănător tabloului din
ipostaza B, şi, în schimb, o „avalanşă" a intensităţilor înalte
pentru aproape toate trăsăturile-criterii, la pacient. Observăm
că se reproduce „modelul" răspunsurilor din varianta B
aproape în totalitate. Potrivit datelor statistice, un izomorfism
pare a se instaura între ipostaza B şi ipostaza D, adică între
imaginea mea despre partener şi ipoteza mea asupra imaginii
de sine a partenerului. Fenomenul depăşeşte dispunerea
datelor statistice în cele două ipostaze, în sensul că aceleaşi
principale trăsături-criterii, cu proporţiile lor apropiate, apar
în ambele cazuri. Dacă în imaginea psihoterapeutului despre
partener şi în imaginea aceluiaşi emitent, „intermediată" de
„viziunea" sa despre sine pare a funcţiona un punct de vedere
profesional care se mulţumeşte cu criteriul cooperării şi al
simpatiei (în ipostaza B), ca şi al generozităţii şi non-
agresivităţii (în ipostaza D), în imaginea pacientului despre
psihoterapeut (B) şi în imaginea sa personală despre partener
„intermediată" de propria sa „viziune" despre sine (C) pare a
funcţiona, mai degrabă decât vocaţia unei cunoaşteri
implicite totale, un „punct de vedere" al submisiunii
neîngrădite, al gratificării terapeutului cu valori (calităţi)
superlative, fără discriminare între trăsăturile-criterii. Indife-
renţierea aproape totală a proporţiilor şi chiar ordinea,
ierarhia lor care începe cu cele saturate cognitiv sunt sugestii
pentru o proiecţie mai degrabă mimetică şi de complezenţă
decât efectul unei cunoaşteri reale şi întemeiate pe fapte
multiplu verificate.

144
In operaţiile de calculare a gradientului de empatie
prédictive (N.B. : noi am preferat, în cele din urmă, termenul
de predictivitate empatică). relaţiile dintre ipostazele
predictivităţii luate în consideraţie au fost cele între D - tera-
peut şi A' - pacient, apoi între C - terapeut şi B' - pacient,
diferenţele sumându-se pentru a da scorul de predictivitate.
în operaţiile de explorare/ interpretare îndreptate spre
argumentarea ipotezei asupra unei capacităţi specifice
psihoterapeutului - predictivitatea empatică. relaţiile dintre
ipostazele predictivităţii luate în consideraţie au fost duble:
a) între A - terapeut şi A' - pacient, B - terapeut şi B' - pa-
cient ... (şi tot astfel pentru ipostazele C şi D), apoi b) între
A - terapeut plus pacient şi C - terapeut plus pacient, între
B - terapeut plus pacient şi D - terapeut plus pacient, conju-
gând, îndeosebi pentru a doua secţiune a analizei, sensul
datelor statistice cu ierarhia trăsăturilor-criterii destinată să
explice în fond natura diferenţelor şi asemănărilor.
Am conchis pe această bază că predictivitatea empatică
este marcată de câteva constante de conţinut care se regăsesc
în ambele procedee de analiză enunţate mai înainte. Aceste
constante ar putea fi rezumate după cum urmează:
• autoestimarea prin alegere preferenţială a unor trăsă-
turi-criterii cu intensităţi (proporţii) sensibil înalte,
cum sunt cooperarea, spiritul decis (determinat) şi
relaxarea (adică trăsăturile-criterii saturate intens
cognitiv), pe fondul activării concomitente a unei
trăsături mediu-înalt saturate emoţional, cum este
disponibilitatea de a suscita simpatia:
• estimarea celuilalt (pacient) - în fapt, partener al rela-
ţiei terapeutice - în temeiul unor trăsături-criterii
atribuite acestuia din urmă în mod ^economic" şi
rezervat (prudent), cum este spiritul cooperant (trăsă-
tură saturată cognitiv, însă la o intensitate moderat
ridicată), pe fondul activării aceleiaşi trăsături saturate
emoţional - disponibilitatea de a suscita simpatia;

145
• proiecţia imaginii de sine în viziunea celuilalt (parte-
ner), prin investirea imaginară a acestuia cu rolul
suplimentar de evaluator a cărui preferenţialitate s-ar
întemeia în principal pe trăsăturile-criterii superior
saturate cognitiv - cooperarea, caracterul decis şi rela-
xarea (ceea ce alcătuieşte, prin proiecţie, o imagine
aproape identică cu imaginea sa - psihoterapeut -
despre sine;
• proiecţia unei imagini proprii, prin imaginare predic-
tivă, despre disponibilitatea cea mai probabilă a parte-
nerului de a-şi elabora o imagine de sine izomorfa
(faţă de cea a predictorului) şi verosimilă prin faptul
întemeierii pe trăsături-criterii de intensitate medie
precum spiritul cooperant (trăsătură saturată cognitiv)
şi generozitate (trăsătură „egal" saturată intelectiv şi
afectiv), ca şi calmul sau blândeţea (trăsătură saturată
emoţional).

Analiza de mai înainte ne pusese în evidenţă corela-


tivitatea tipurilor de imagini, luate două câte două. în temeiul
unui anumit izomorfism: autoproiecţia şi proiecţia de sine în
reprezentarea cea mai probabilă a partenerului, respectiv.
probabila imagine de sine a partenerului de relaţie terapeu-
tică şi imaginea atribuită acestuia din urmă printr-o con-
strucţie (imaginativă) a predictorului. Partea sau cotientul de
deosebire dintre cele două elemente, comparate şi conjugate
în cele din urmă, este de natură să dea seama de prezenţa
unei certe disponibilităţi de predictivitate empatică (aproape
exclusiv proprie psihoterapeutului).
Semnalând constantele structurale ale predictivităţii
empatice, strict în baza modalităţii analizei descriptive, adică
prin prisma trăsăturilor-criterii, am parcurs cel puţin jumătate
din demersul care se cere pentru a demonstra specificul

146
predictivităţii empatice. Ne rămâne să parcurgem cealaltă
parte de drum, de data aceasta pe o cale mult mai operativă,
cu privire la argumentele pe care le poate oferi analiza
integrativă (pe baza factorilor-criterii).

4.2. Reperul modalităţilor de analiză -


modalitatea integrativă (prin factori-criterii)
în paragraful anterior am prezentat, prin însăşi ..formula'
de tratare a datelor, şi paşii, şi tehnica de analiză. De aceea,
ne vom limita să abordăm datele acestei noi modalităţi de
analiză prin ceea ce au ele esenţial, nu înainte de a reveni
succint la caracterul ei specific. Este vorba, anume, de
atributul integrativă (faţă de precedenta modalitate, denumită
descriptivă). Distincţia este dată de noile criterii ale analizei,
care au, în majoritate, particularitatea de a fi un fel de
constructe cu grad superior de complexitate şi cu un caracter
pronunţat sintetic, adică integrativ. în modul în care sunt
definiţi factorii (sinteze de variabile simple). Aria lor de
cuprindere (generalitate) şi vocaţia lor de dimensiuni
explicative înzestrate cu puterea de a releva sensuri mai
profunde, acordă explicaţiei ştiinţifice prilejuite de inter-
pretarea rezultatelor o mai mare adâncime şi acurateţe decât
în cazul precedentei modalităţi de analiză, în acest sens,
analiza de faţă se vrea integrativă, iar locul trăsăturilor-
criterii 1-au luat factorii-criterii, pe care îi vom denomina prin
câte un singur concept, după cum urmează: trei cu saturaţie
cognitivă pregnantă (adecvanţa, implicarea şi încrederea),
unul cu saturaţie prin dublă sursă, cognitivă şi emoţională
(progresul procesului terapeutic) şi, în fine, doi cu saturaţie
pregnant afectivă (agreabilitate şi speranţa în rezultate).
Datele se află în tabelul nr. 16 (proporţii medii ale
variabilelor de top) şi în tabelul nr. 17 (factorii-criterii cu
proporţiile lor).

147
în ipostaza A („Eu despre mine"}, pentru psihoterapeut.
găsim o proporţie medie de 80,83%, adică una, practic, egala
cu cea găsită în modalitatea descriptivă de analiză.
Psihoterapeutul manifestă aceeaşi ridicată disponibilitate de
predicţie, indiferent de tipul analizei, respectiv, de factura
variabelor, trăsături sau factori-criterii. Pacientul, însă, obţine
o creştere semnificativă a proporţiei alegerilor sale în acest
caz (70,89%). Mai important, însă, este temeiul alegerilor
preferenţiale ale subiecţilor, fapt pentru care facem apel Ia
ierarhia factorilor-criterii în fiecare caz. Terapeuţii situează
în top patru sau, la limită, chiar cinci factori-criterii: încre-
derea, implicarea şi adecvarea psihoterapie!, cu proporţii
între 85% şi 88% (factori de configuraţie pregnant
cognitivă), alături de ceilalţi doi, de configuraţie emoţională
(speranţă în rezultate şi caracterul agreabil al relaţiei
psihoterapeutice), cu proporţii de 79% şi 82%. Pacienţii, spre
deosebire, optează pentru prioritatea unui factor-criteriu
emoţional (speranţa în rezultate - 80%) şi pentru doi dintre
factorii cu dominantă cognitivă (implicarea şi adevarea
psihoterapie!), în toate cazurile proporţiile fiind mai scăzute
decât la psihoterapeuţi (între 75% şi 82%).
Observăm că. odată schimbată modalitatea analizei,
adică dând subiectului posibilitatea unor opţiuni prioritare
între dimensiuni-criterii mai complexe şi mai cuprinzătoare,
profilarea imaginii de sine se face cu mai mare acurateţe şi
pe un registru de factori coactivi - preponderent cognitivi şi
afectivi - mai larg.
In ipostaza B („Eu despre partenerul meu"), ambele
categorii de subiecţi probează o creştere a proporţiei
alegerilor preferenţiale, accentuată şi semnificativ mai înaltă
la psihoterapeuţi şi observabilă numeric, dar fără
semnificaţie statistică la pacienţi (68,83% vs 89,50%). în
principiu, se observă o mai pregnantă facilitate de operare cu
factorii-criterii. Mai importantă însă, este configuraţia

148
determinărilor indicată de factorii-criterii de top. în acest
sens, constatăm, pentru cazul psihoterapeuţilor, proporţii
medii superioare pentru doi factori-criterii de configuraţie
pregnant cognitivă (adecvarea terapiei şi implicarea - cu
proporţii de 78%), ceilalţi factori având saturaţii modeste, de
nivel imediat supramediu (între 60% şi 69%). Pacienţii, în
această modalitate de analiză, nu mai au nici o ezitare: ei
situează în top, adică acordând proporţii foarte ridicate,
tuturor celor şase factori-criterii, prin care ţin să califice
imaginea lor despre propriul psihoterapeut (între 75% pentru
progresul în terapie şi 91% ori 93% pentru doi dintre factorii-
criterii de configuraţie pregnant cognitivă - încrederea şi,
respectiv, implicarea). Acest tip de elaborare cu sens
predictiv, chiar în faza i n i ţ i a l ă a procesului psihoterapeutic
poate fi, tot atât de bine, expresia unei cunoaşteri anticipative
(predictive) corecte, dar şi expresia unei reacţii parţial pripite
şi supralicitante. Poate vom găsi mai târziu un argument
suplimentar pentru o opţiune anume, dar dacă nu, va trebui
să acceptăm posibilitatea unei ambiguităţi care reclamă o
amânare oarecare a „verdictului".
In ipostaza C („Cum cred eu că mă vede partenerul de
relaţie"), psihoterapeutul marchează o creştere a proporţiei
alegerilor sale (84,16%) de aproximativ 10 puncte faţă de
modalitatea descriptivă de analiză; în raport cu factorii-
criterii, acelaşi subiect realizează o ierarhie cu proporţii
foarte înalte (între 78% şi 90%), recurgând la absolut toţi
factorii-criterii: încrederea, implicarea şi adecvarea - în
primul rând (adică factorii saturaţi în dimensiunea cognitivă)
şi apoi speranţa (în rezultate) şi caracterul agreabil al relaţiei
psihoterapeutice (adică factorii configuraţi în dimensiunea
emoţională) şi, în fine, progresul procesului psihoterapeutic
(factor dublu saturat - cognitiv şi afectiv).
Pacientul prezintă o opţiune personală cu cea mai scă-
zută proporţie dintre toate realizate în cazul tuturor

149
trăsăturilor-criterii şi factorilor-criterii, anume 39.83%. Una
singură dintre proporţiile factorilor-criterii atinge un nivel
înalt - adecvarea psihoterapie! (79%), celelalte au proporţii
modeste şi continuă cu un factor afectogen (speranţa - 71%),
implicarea, încrederea, agreabilitatea. Referitor la estimările
realizate de pacient, am putea spune că organizarea ierarhică
şi corelativitatea nu par a fi la ele acasă.
Ipostaza D („Cum cred eu că se vede partenerul pe
sine"} este una mai „simplă" decât precedenta deoarece
partenerul este invocat pentru a-şi afişa estimarea celei mai
probabile imagini de sine în limitele în care o poate proiecta
subiectul respondent. Aici pot funcţiona ca puncte de sprijin
eventualele aprecieri deja exprimate de către partenerul
pacient despre sine.
Psihoterapeutul marchează o nouă creştere a proporţiilor,
probabil definitorii, ale alegerilor preferenţiale - 67,67%
(mai ridicată cu peste 21 de puncte faţă de prima modalitate
de analiză). El plasează în vârful ierarhiei factorilor-criterii.
cu proporţii înalte, adecvarea şi implicarea (78% şi, res-
pectiv, 76%), apoi speranţa şi încrederea (70% şi, respectiv.
64%), ceilalţi factori-criterii având proporţii moderate.
Pacientul nu pare a lucra în predicţia despre psihotera-
peutul său după aceeaşi regulă a echilibrului între factori.
implicit a rezervării fiecărei categorii de factori spaţiul şi
„libertatea" îndeplinirii funcţiilor lor specifice: imprimarea
unei structuri operaţionale predicţiei prin proeminenţa facto-
rului-criteriu cognitiv şi susţinerea acestui demers prin impli-
carea factorului emoţional care acordă conduitei proiective un
sens valoric particular (J. Piaget). în fapt, pacientul afişează
una din proporţiile cele mai înalte alegerilor sale, atribuind
tuturor factorilor-criterii intensităţi aproape maxime, nedi-
ferenţiat şi necondiţionat. Acest tip de predicţie nu este scutit
de efectul confuziei între semnificaţii, elaborarea pare invadată
de tensiune afectivă, prea ridicată pentru a fi productivă.

150
5. Aspecte corelaţionale între empatie emoţională
şi empatie predictivă

Conform cercetărilor actuale, principala pondere în con-


duita empatică este reprezentată de procesele cognitive şi
afective în unitatea lor structurală şi funcţională.
Prin calcularea coeficientului de corelaţie liniară Pearson
s-au obţinut următoarele rezultate:
în cazul psihoterapeuţilor. nu se constată o corelaţie
semnificativă din punct de vedere statistic între empatia
emoţională şi empatia predictivă. în schimb, se stabileşte la
această categorie de subiecţi investigaţi o corelaţie pozitivă
de 0,24 între scorurile obţinute la primul set de criterii
(trăsăturile) şi la al doilea set de criterii (factorii) din
cadrul probei de empatie predictivă Dymond. Este vorba
despre o corelaţie foarte slabă, minimal semnificativă,
ceea ce ne indică faptul că cele două probe sunt neidentice,
mai mult, nu sunt total asemănătoare. Diferenţa nu ar
putea să depindă decât de elementele de specificitate pe care
le-am introdus în momentul în care am operat concep-
tualizarea celor două modalităţi de analiză: descriptivă
(prin trăsături-criterii) şi integrativă (prin factori-criterii).
în al doilea rând, întrevedem în acest rezultat şi un element
de validitate interioară sau consistenţă a modelului nostru
experimental.
Sintetizăm, în tabelul 24, rezultatele obţinute.
în cazul pacienţilor, avem doi coeficienţi de corelaţie
semnificativă: primul, între proba de empatie emoţională
(Mehrabian) şi modalitatea descriptivă de analiză Dymond -
un coeficient de corelaţie negativă cu nivel de semnificaţie
minim (-0,20), iar al doilea, între cele două modalităţi de
analiză (descriptivă şi integrativă) ale probei Dymond - un
coeficient de corelaţie moderat (0,48), ceea ce poate sugera

151
că respectivele modalităţi de analiză se dovedesc convingător
consistente în stabilirea diferenţei specifice dintre pacienţi şi
psihoterapeuţi.
Tabelul 24

Corelaţiile dintre probele Mehrabian, Dymond l (trăsături-criterii)


şi Dymond 2 (factori-eriterii) la psihoterapeuţi

Corelaţie empatie Semnificaţia


Indice
: emoţională & predictivă indicelui t
de corelaţie
la psihoterapeuţi de corelaţie (p) \

: Corelaţie Mehrabian &


100 -0,18 0.06 10.09
Dymond 1 terapeut

: Corelaţie Mehrabian &


100 -0,17 0.08 10.64
; Dymond 2 terapeut

Corelaţie Dymond 1 &


100 j 0,24 0,013 3.94
Dymond 2 terapeut

Redăm, în tabelul nr. 25, rezultatele obţinute.


în privinţa corelaţiei dintre empatia predictivă
psihoterapeuţilor şi a pacienţilor la ambele seturi de criterii
ale probei Dymond. constatăm existenţa a doi coeficienţi de
corelaţie semnificativi şi pozitivi: între rezultatele tera-
peuţilor şi ale pacienţilor pentru fiecare dintre cele două
modalităţi de analiză - descriptivă prin trăsături-criterii
(0,34) şi integrativă prin factori-eriterii (0,41). Aceste date
constituie o confirmare cu privire la verosimilitatea rezul-
tatelor prin a căror analiză anterioară am putut stabili instan-
ţierea aptitudinii predictivităţii empatice la psihoterapeuţi şi
disponibilitatea interactivă relativ difuză, dar, practic
operaţională, de relaţionare în cadrul actului psihoterapeutic.
pentru pacienţi.

152
Tabel 25
Corelaţiile dintre probele Mehrabian, Dymond l (trăsâturi-criterii)
şi Dymond 2 (factori-criterii) la pacienţi

Semnificaţia. '•
Corelaţie empatie Indice
indicelui •
emoţională & N de T
de corelaţie ;
predictivă la pacienţi corelaţie / \
(p) ;
Corelaţie Mehrabian r r ~
9,91
100 -0,20 0,04 j
& Dymond 1 pacient
Corelaţie Mehrabian
100 -0,11 0,24 j 10,59
& Dymond 2 pacient
Corelaţie Dymond 1
100 0,48 ,<0,01 î 5.16
& Dymond 2 pacient

Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul care


urmează:

Tabel 26
Corelaţiile dintre probele Dymond l (trăsături-criterii)
şi Dymond 2 (factori-criterii) la psihoterapeuti şi pacienţi

Corelaţie empatie Semnificaţia


predictivă a Indice de indicelui ;
N t
terapeuţilor şi corelaţie de corelaţie :
1 pacienţilor (p) ' :
\ Corelaţie Dymond 1
terapeut & Dymond 1 100 0,34 <0.01 J -1,29
pacient
Corelaţie Dymond 1 1
terapeut & Dymond 2 100 0,15 0.13 \ 2,89
pacient
Corelaţie Dymond 2
terapeut & Dymond 1 100 0.12 0,21 ! -4.74
pacient
Corelaţie Dymond 2
terapeut & Dymond 2 100 0,41 <o,oi i -1,11
pacient I

153
Sinteză

Pentru obţinerea scorului de predictivitate empatică al


psihoterapeutului au fost luate în consideraţie raporturile
dintre ipostazele D (din perspectiva terapeutului: „Cum cred
eu că se vede pacientul pe sine") şi A' (din perspectiva
pacientului: „Eu despre mine"), precum şi dintre ipostazele
C (din perspectiva terapeutului: ,,Cum cred eu că mă vede
pacientul pe mine") şi B' (din perspectiva pacientului: „Eu
despre psihoterapeutul meu"). Altfel spus, se compară în
primul raport o imagine a psihoterapeutului cu privire la
posibila evaluare a pacientului despre el însuşi cu imaginea
de facto a pacientului despre sine însuşi, iar. în al doilea
raport, o imagine a terapeutului despre evaluările probabile
ale pacientului despre terapeut cu imaginea proiectivă de
facto a pacientului despre terapeut.
Observăm că din totalitatea raporturilor posibile
prilejuite de proba Dymond, cel puţin unele — neexplorate în
prelucrările obişnuite - sunt de natură să ofere comparaţii pe
baza cărora să poată fi relevat scorul de predictivitate
empatică al celor doi parteneri de relaţie terapeutică de care
ne ocupăm - psihoterapeutul şi pacientul. Aşa, de exemplu,
raporturile dintre AT şi A'P, BT şi BT, CT şi C'P şi DT şi
D'P ne oferă diferenţe de proporţii care se dovedesc, în
majoritate, semnificative între cele două categorii de subiecţi.
însă, în plus, rămân de luat în discuţie şi rezultatele
comparării unor diade de ipostaze în care fiecare partener
proiectează propria imagine în varianta personală şi în cea
atribuită partenerului de relaţie. Este evident că diferenţele
dintre amintitele imagini-proiecţii vor da seama de predic-
tivitatea empatică a celor două categorii de subiecţi. Datele
statistice nu se vădesc, însă, complet apte de a defini
predictivitatea, încât ceea ce ne-a rămas de făcut în adaos a
fost tocmai invocarea - în prelungirea analizei statistice - a

154
criteriilor de judecată (empatică) pe care s-a bazat fiecare tip
de subiect, respectiv, psihoterapeutul şi pacientul. Aici apare
nota diferenţială de fond între categoriile de subiecţi:
trăsăturile-criterii şi factorii-criterii (a se vedea cele două
modalităţi de analiză - descriptivă şi integrativă) utilizate
constant de psihoterapeut sunt tocmai cele saturate cognitiv
(cum ar fi cooperarea sau decizia, respectiv, implicarea sau
adecvanţa), pe când trăsăturile-criterii şi factorii-criterii
utilizate de pacient sunt în mică măsură cele saturate cognitiv
(cooperare şi, respectiv, încredere), dar în mai mare măsură
cele saturate emoţional (simpatia sau blândeţea, respectiv,
agreabilitatea şi speranţa în rezultate).
Aşadar, proiectivitatea psihoterapeutului face trimitere la
instanţierea unei aptitudini profesionale speciale - predic-
tivitatea empatică, în vreme ce proiectivitatea pacientului nu
depăşeşte structural-functional manifestarea unei disponibilităţi
interactive orientate pregnant practic în direcţia atingerii unui
scop major şi concret - ameliorarea stării sale psihice.

Concluzii

In capitolul teoretic al lucrării de faţă s-a încercat reali-


zarea unei panoramări a multiplelor confruntări de o p i n i i din
câmpul vast al psihoterapiei actuale, cu accent pe identi-
ficarea microproceselor din interiorul relaţiei psihotera-
peutice. Tematic, am căutat să ordonăm, pe mai multe direcţii,
sursele bibliografice foarte generoase din acest domeniu.
O primă direcţie s-a referit Ia prezentarea diverselor
conceptualizări ale empatiei şi definirea raportului ei cu
psihoterapia, în vederea demonstrării ulterioare a faptului că
în relaţia psihoterapeut-pacient, empatia capătă o funcţie
aptitudinală, fără de care nu se poate exercita cu eficienţă
activitatea terapeutică propriu-zisă.

155
O altă direcţie a avut în vedere prezentarea unor moda-
lităţi de antrenare a disponibilităţilor de comunicare ale
viitorilor psihoterapeuţi. In acest sens, au fost lansate discuţii
în legătură cu manifestarea respectului, căldurii şi autenti-
cităţii în relaţia terapeutică, manifestarea autodezvăluirii.
tehnici de monitorizare a procesului de interacţiune psiho-
terapeutică, precum şi aplicarea propriu-zisă a unor inter-
venţii terapeutice (confruntarea, clarificarea, interpretarea şi
reformularea).
A fost creionat, astfel, cadrul teoretic în care au fost
promovate o varietate de modele de cercetare şi în care se
înscrie propriul nostru model experimental.

1. Cu privire la modelul experimental. Repertoriul


metodelor de studiere a empatiei este astăzi extrem de întins,
fiecare subdomeniu al acesteia utilizând atât metode
generale, cât şi, mai ales, procedee adaptate specificului
fiecărui tip distinct de relaţie empatică - didactică, medicală.
de negociere etc.
în subdomeniul psihoterapie!, metodologia cercetării, cu
toate conturările ei din ultimul deceniu, se află în p l i n proces
de cristalizare, cunoscută fiind nevoia unor conceptualizări
specifice şi a maximizării valenţelor curative ale relaţiei
psihoterapeutice.
Modelul experimental adoptat de noi a fost conceput în
funcţie de obiectivele cercetării - cel principal fiind sur-
prinderea elementelor diferenţiale între empatia emoţională
şi empatia predictivă la psihoterapeut şi la pacient. In
ansamblu, montajul experimental a cuprins:
• metode multiplu verificate de cercetare psihologică a
celor două tipuri de empatie la cele două categorii de subiecţi
ai relaţiei psihoterapeutice;
• proceduri de estimare a progresului psihoterapeutic;

156
• scale clinice de depresie şi anxietate, precum şi de
sugestibilitate (pentru pacienţi),
• în fine, o procedură complexă de evidenţiere a unei
aptitudini speciale a psihoterapeutului pe care am denumit-o
predictivitate empatică.
In legătură cu modelul nostru experimental, ceea ce
constituie obiect de interes nemijlocit este setul de argumente
care, în final, poate fi invocat în sprijinul verosimilităţii de
construcţie şi validităţii acestuia. Anume, comparaţia „per-
formanţelor experimentale" (scoruri, proporţii, coeficienţi de
semnificaţie) obţinute de noi, cu aceiaşi indicatori raportaţi în
alte cercetări - similare, pe categorii de subiecţi comparabili:
medici, cadre didactice, educatori, psihoterapeuţi - compa-
raţie care impune predominanţa s i m i l i t u d i n i l o r , dar şi sur-
prinderea specificităţii. Considerăm acest rezultat ca un mod
de validare conceptuală a montajului experimental.
De asemenea, un rezultat care se constituie în variabilă
exterioară sau variabilă-efect al procesului psihoterapeutic.
anume progresul pacientului în finalul psihoterapie!,
exprimat în reducerea generală (iar, în unele cazuri, atingerea
cotei zero) a numărului i n i ţ i a l de simptome, vine să valideze
efectivitatea proiectată a programului de tratament.

2. Empatia emoţională, în calitate de conduită func-


ţională (J. Piaget), empatia emoţională reprezintă modalitatea
de cunoaştere implicită care, în absenţa indicatorilor „ex-
presivi" şi în condiţiile unei puţinătăţi a acestora, lasă loc
insinuării afectivităţii în actul relaţional de cunoaştere. Nu
este vorba despre o predominare absolută a afectului, ci de o
interacţiune intelect-afect în care se face loc mai larg
manifestării funcţiei apreciative, valorizatoare a afectivităţii.
Acest gen de cunoaştere este propriu, în proporţii dife-
rite, fiecărui om. Insă, în împrejurări speciale de interco-
municare, cunoaşterea empatică prevalent emoţională este o

157
soluţie între cele de bază - vezi relaţia profesor-elev, actor-
public, psihoterapeut-pacient etc.
Pentru studiul empatiei emoţionale se utilizează cu pre-
cădere o metodă specială datorată lui Mehrabian şi Epstein
(Q.M.E.E.). Aplicată de noi la cele două categorii de agenţi
ai relaţiei psihoterapeutice - psihoterapeuţi şi pacienţi, me-
toda ne-a scos în relief diferenţe semnificative între subiecţii
investigaţi, însă încadrabile în nivelul mediu empatic. unele
valori tinzând către nivelul imediat superior (bun empatic,
pentru psihoterapeut), iar alte valori tinzând către nivelul
imediat inferior (slab empatic, pentru pacient), în sprijinul
acestei interpretări de tendinţe vin distribuţiile procentuale
ale nivelurilor de răspuns ale subiecţilor, încadrabile, în mare
majoritate, în nivelurile superioare - la primul subiect, în
mare majoritate în nivelurile slab şi mediu la cel de al doilea
subiect. Rezultatul concordă perfect cu tendinţele care
caracterizează alte interpretări în diverse cercetări compa-
rabile. Concluzia noastră este aceea că empatia emoţională se
structurează ca disponibilitate (capacitate) inclusă în com-
petenţa psihoterapeutică. deci proprie psihoterapeutului. In
cazul pacientului, este vorba despre o disponibilitate de a
realiza sensul afectiv valorizator al scopului relaţiei psiho-
terapeutice şi care constă în prefigurarea stării-ţintă, adică
ameliorarea stării psihice.

3. Predictivitatea empatică. Calea urmată de cercetarea


noastră cu privire la empatia predictivă a vizat, în esenţă.
evidenţierea unei abilităţi particulare a psihoterapeutului, una
în a cărei absenţă, actul psihoterapeutic nu s-ar putea derula
eficient, anume predictivitatea empatică.
Termenul, ca identitate a acestei aptitudini speciale, ni se
pare a fi avansat pentru prima oară, aici, motiv pentru care
vom încerca să reţinem, în sinteză, atributele lui de definiţie
apărute în contexte şi din perspective relativ diferite. Modul

158
m care urmează să delimităm realitatea aptitudinii pe care o
""mim fîmd i cţiviţme_emr 2 aţicl ni s-a părut că obligă Ia
conjugarea mai multor perspective teoretico-metodologicc:
una care trimite la fundamentele piagetiene ale conduitelor
funcţionale, una care face apel la s e n s u l datelor statistice ale
cercetam, una care reclamă integrarea ştiinţifică a unor
resurse neexplorate ale metodei clasice de investigare *
empatie, predictive (Dymond) şi, în fine . u n a care _ în
calitate de deschidere pentru o direcţie nouă de investigaţie -
vizează o integrare posibilă în tematica foarte actuală *
inteligenţei emoţionale.

3.1. Perspectiva conduitelor funcţionale. Relaţia tera-


peutica presupune co-acţiunea celor doi'parteneri - psihotera-
peutul şi pacientul, ambii fiind animaţi de un scop comun -
acela al reducem /anulării simptomatologiei instituite drept
set de indici ai disconfortului pacientului.
Intercunoaşterea este. neîndoielnic, o condiţie favorizantâ
a progresulu, tratamentului psihoterapeutic. Fireşte intercu-
noaşţerea de care vorbim nu ajunge să fie niciodată „com-
pleta ş, clădită ca un agregat de certitudini. Rămâne loc larg
pentru „pete albe", incertitudini, substituiri de informaţii certe
cu reprezentări, proiecţii şi prédictif de natură precumpănitor
intelective or, precumpănitor afective. Adică, rămâne teritoriul
de mtercunoaştere care reclamă şi, treptat, generează şi antre-
nează o abilitate compozită de inţercunoastere emoatică. a
care, structură dispune de un raport fundamental întâlnit în
relaţiile mterumane, în general, dar mai cu seamă în relaţii cU
caracter special, cum ar fi creaţia scenică (Gh. Neacşu, 1971-
P. 64; S. Marcus, 1971), în cazul structurii competentei didac-
tice (S Marcus, 1987) sau a] competentei medicale, în
ansamblu (S. Marcus, 1997, p. 94-96) şi, desigur, al compe-
tenţei psihoterapeutice, aşa cum se profilează în lucrarea de
raţa, anume, raportul dintre fap.tn«.| Cognitiv şi cel afectiv.

159
Pentru efectivitatea conduitei (funcţionale), în cazul
tipului de relaţie studiat aici, îndeosebi pentru cea a psiho-
terapeutului, factorul cognitiv procură acesteia mijloacele
sau, mai larg, o anumită tehnică, în vreme ce implicarea
afectivă îi conferă un scop (în interpretarea lui Ed. Cla-
parède). J. Piaget, autorul teoriei conduitelor funcţionale,
inversează funcţiile celor două procese-aptitudini şi le
conferă „destinaţii'' mai subtile şi mai speciale, în sensul că
,,... există şi o înţelegere a scopurilor ca mijloace, iar aceasta
schimbă neîncetat finalitatea acţiunii, în măsura în care
sentimentul dirijează conduita, atribuind o valoare scopurilor
ei, trebuie să ne mărginim, deci, a spune că el furnizează
energiile necesare acţiunii, în timp ce cunoaşterea îi imprimă
o structură" (l965, p. 58-59).
Structuralitate şi energizare a acţiunii, iată finalitatea
sinergie! factorilor cognitiv şi afectiv în cazul unei conduite
speciale, cum este cea aflată la baza relaţiei psihoterapeutice.
Aceşti factori vin să satisfacă două exigenţe conjugate:
finalizarea unei competenţe profesionale (psihoterapeutice) şi
satisfacerea unor aşteptări ameliorative în planul sănătăţii
psihice a pacientului. Procesul sinuos al intercunoaşterii
protagoniştilor relaţiei psihoterapeutice balansează neîncetat
între o înţelegere raţională explicită şi una emoţională impli-
cită, ambele validându-se în progresul procesului psiho-
terapeutic.
3.2. Perspectiva comparaţiilor statistice. Reţinem sensul
celui mai general indice diferenţial între psihoterapeut şi
pacient- indicele de predictivitate empatică, prin intermediul
căruia găsim că cei doi protagonişti ai relaţiei empatice se
află plasaţi în „clase" diferite şi în proximitate, totuşi: primul
- între mediu şi mediu-bun empatic în modalitatea analizei
descriptive (prin trăsături-criterii) şi mediu-bun empatic în
modalitatea analizei integrative (prin factori-criterii), cu
tendinţă spre bun empatic; cel de al doilea - mediu empatic

160
în modalitatea analizei descriptive şi mediu-bun empatic în
modalitatea analizei integrative. cu tendinţă spre mediu.
Rezultatul întemeiază o aşteptare formulată prin ipoteză, însă
aici este tot atât de important acel rezultat care ne înfăţişează
predictivitatea empatică în calitate de aptitudine specială a
psihoterapeutului. Este vorba despre întemeierea scorului pe
sensul calitativ al datelor experimentale, adică pe criteriile de
conţinut al opţiunilor subiecţilor.

3.3. Perspectiva criteriilor de conţinui. Două lucruri tre-


buie avute în vedere: conceptualizarea ipostazelor de răspuns
corelate / comparate şi ierarhia / configuraţia criteriilor de
răspuns.
Ipostazele de răspuns sunt cele din proba de empatie
predictivă Dymond care nu au fost explorate pentru scopul ei
fundamental - prelevarea scorului de empatie predictivă.
Astfel, ne-au rămas, întâi, comparaţiile dintre cele două tipuri
de subiecţi în cadrul fiecărei ipostaze a opţiunilor de răspuns
(,,Eu despre mine", „Eu despre partenerul meu" ... etc.),
precum şi configuraţia criteriilor de opţiune (alese, anterior,
în varianta aplicată de S. Marcus, Doina Săucan şi Ruxandra
Gherghinescu, autori citaţi în prezentarea metodei de cer-
cetare), în modalităţile de analiză descriptivă şi integrativă.
Cele patru estimări/ predicţii sau ipostaze ale evaluării,
anume imaginea de sine (A), imaginea de sine a partenerului
(B), autoproiecţia intermediată de imaginea cea mai proba-
bilă a partenerului (C) şi proiecţia de sine a partenerului în
viziunea mea - subiectul respondent (D), au impus câteva
caracteristici ale predictivităţii empatice:
- Psihoterapeutul îşi evaluează imaginea de sine (A)
printr-o intensitate (proporţie) foarte ridicată în ambele
modalităţi de analiză - prin trăsături-criterii (descriptiv), ca
şi prin factori-criterii (integrativ), afişând în top referenţialii
de judecată care implică o evidentă saturaţie cognitivă

161
(cooperare, decizie şi relaxare, respectiv, implicare, adecvare
şi încredere), alături de speranţa în rezultatele psihoterapie!.
Pacientul recurge, pentru acelaşi tip de judecată, la intensităţi
medii (la trăsături-criterii) şi medii-înalte (la factori-criterii),
afişând în top combinaţii de criterii saturate cognitiv şi/ sau
saturate emoţional (cooperare, generozitate, respectiv,
speranţă în rezultate, implicare, adecvare).
Interpretăm concluziv acest rezultat ca o diferenţiere de
mod sau stil de predicţie. unul alcătuit pe corelativitatea
specială a trăsăturilor şi/ sau factorilor-criterii cu certă satu-
raţie cognitivă (predictivă), propriu psihoterapeutului, iar
altul pe o .formula' compozită de criterii cognitive şi afec-
tive, propriu pacientului.
- Psihoterapeutul estimează imaginea de sine a parte-
nerului său de relaţie (B) cu intensităţi (proporţii) moderate,
plasând în top, dintre trăsăturile-criterii, una saturată cognitiv
(cooperarea) şi una saturată afectiv (simpatia), iar dintre
factorii-criterii, doi cu saturaţie cognitivă (adecvarea şi impli-
carea) şi unul cu saturaţie afectivă (agreabilitatea). Pacientul
estimează imaginea de sine a psihoterapeutului într-un mod
diferit, în ansamblu şi surprinzător în detaliu: intensitatea
(proporţia) la care se operează judecăţile este foarte ridicată,
iar topica, practic, poate fi cu greu indentificată, în sensul că
aproape totalitatea criteriilor - preponderent cognitive sau
preponderent afective, este „convocata" la calificarea super-
lativă a imaginii psihoterapeutului.
Fireşte, estimarea imaginii altuia, în primele momente
ale relaţiei psihoterapeutice, adică a pacientului (de către
psihoterapeut) şi a psihoterapeutului (de către pacient), este o
operaţie dificilă şi încărcată de incertitudine. Interpretăm
modalitatea judecării pacientului de către psihoterapeut ca o
dispoziţie bazată pe criterii mai raţionale, fără a exclude
însuşiri emoţionale (ca agreabilitatea). Modalitatea judecării
terapeutului de către pacient o interpretăm ca prevalentă a

162
afectului asupra subtilităţii intelective, un fel de gratificare
încărcată de superlative, în speranţa obţinerii celui mai bun
rezultat al procesului psihoterapeutic.
- Odată cu trecerea la ipostazele (C) şi (D), sarcina
predicţiei se complică foarte mult. în ipostaza (C), de
exemplu („Cum cred eu că mă vede partenerul pe mine"),
intervine o intermediere între cum cred eu şi imaginea mea
cea mai probabilă, anume tocmai partenerul de relaţie pe care
îl investesc cu autoritatea de a proiecta viziunea l u i despre
mine („că mă vede partenerul"}. Constatăm lesne că acest
fapt aproape că nu are Ioc atunci când subiect de experiment
este pacientul. Una din două: ori transpoziţia proiectivă
cerută aici este prea dificilă pentru pacient - ceea ce este
greu de demonstrat, ori admitem evidenta d i f i c u l t ă ţ i i , dar
căutăm rădăcina acestei abilităţi în trebuinţa experienţială a
pacientului, ceea ce nu este greu de susţinut. Anume,
pacientul este capabil să înţeleagă sarcina, dar absenţa
motivaţiei pentru acest fel de exerciţiu face ca el să lucreze
mai mult la întâmplare cu trăsăturile şi factorii-criterii. Să
reţinem, mai întâi, sensurile principale ale interpretării
datelor experimentale: psihoterapeutul recurge la intensităţi
(proporţii) de trăsături-criterii şi factori-criterii foarte
ridicate, afişând în acelaşi stil topica trăsăturilor (decizia.
relaxarea, cooperarea) şi topica factorilor (încrederea, impli-
carea, speranţa ... , adecvarea); în schimb, pacientul recurge
la intensităţi (proporţii) submedii şi medii ridicate, afişând în
top doar una dintre trăsături (cooperarea) şi trei factori-
criterii (adecvarea şi implicarea din sfera celor saturaţi
cognitiv şi speranţa în rezultate, din sfera celor saturaţi
afectiv), în consecinţă, predicţia psihoterapeutului respectă
integral „regulile" unei anticipări productive, pe când cea a
pacientului este aproape absentă sau eşuată în modalitatea
analitică (prin trăsături-criterii) şi compozită, dar corectă în
modalitatea analizei integrative.

163
— In ultima ipostază a predict!vităţii (D) - („Cum crea
eu că se vede partenerul de relaţie pe sine "), psihoterapeutui
operează cu intensităţi (proporţii) medii şi medii ridicate
(expresie posibilă a unei norme de conduită care trimite
la prudenţă?!), alegând în top trăsături-criterii precum coope-
rarea şi blândeţea şi factori-criterii precum adecvanţa. im p l U
carea şi speranţa în rezultatele terapiei), adică un acelaşi mod
consecvent de estimare. Pacientul operează cu intensităţi
(proporţii) foarte ridicate, făcând ca ierahia trăsăturilor-
criterii şi factorilor-criterii să fie superflua (şi, totuşi, se poate
remarca o tendinţă de plasare în primele rânduri a trăsăturilor
şi factorilor-criterii cu saturaţie cognitivă certă, odată cu
dificultatea de a decela o „formula' stilistica indubitabilă), în
orice caz, şi de această dată, pacientul încearcă să constru-
iască pentru partenerul său de relaţie o imagine cu aer festiv.
o gratificare „motivată" excesiv emoţional a psihotera-
peutului.

- Concomitent cu sinteza de mai înainte, au fost obţinute


şi unele elemente-argument pentru susţinerea realităţii cslor
două modalităţi de abordare a predictivităţii empatice -una
descriptivă (prin intermediul trăsăturilor-criterii) şi una
integrativă (prin intermediul factorilor-criterii). în mare, se
poate conchide că examinarea datelor în modalitatea descrip-
tivă este mai simplă şi aparent mai precisă. Operarea cu ele
se soldează cu intensităţi (proporţii) în general mai n i c i
decât în cazul factorilor-criterii, iar într-un caz (ipostaza D)
chiar medii şi submedii, ceea ce poate fi interpretat a un
indiciu de nesiguranţă (vezi, de exemplu, proiectjrea
imaginii de sine a pacientului în ipostaza A), în revanşa, în
modalitatea de abordare integrativă, există o „permisivitite"
sau deschidere inerentă a operării cu criterii-factori î'1
micro-câmpul factorilor de prim plan sunt convocaţi constant

164
şi factori saturaţi afectiv, într-o „perfecta' congruenţă cu cei
intelectivi. în acest caz, registrul explicaţiei este mai amplu,
iar definirea operatorilor de conceptualizare mai clară.
-Tot din fluxul concluziilor anterioare se degajă şi
răspunsul la o întrebare care se precizează treptat până în
finalul interpretărilor: Cât de raţionale sunt (sau pot apărea în
perspectiva acestei cercetări) psihoterapiile de orientare
comportamentală? Pretextul sau motivul pentru această
întrebare ar putea fi chiar şi numai rezultatul că, psiho-
terapeutul face apel în special la criterii de alegere / predicţie
saturate cognitiv? într-adevăr, în ipostazele variate de pre-
dicţie, s-a constatat că trăsăturile sau factorii-criterii de top
(cu proporţii de prim rang) au fost tocmai cele saturate
cognitiv. Interpretarea acestor rezultate intră, după opinia
noastră, în ordinea firescului. In principiu, acolo unde indicii
de empatie, în general şi i n d i c i i de predictivitate, în parti-
cular, sunt mai bogaţi şi mai clar delimitaţi conceptual, şansa
descifrării unei împrejurări de viaţă prin care a trecut
pacientul este netăgăduit mai mare. Aşa ne-am putea explica
trebuinţa şi predilecţia psihoterapeutului de orientare com-
portamentală pentru operatori saturaţi intelectiv. Evident,
însă, că de aici şi până la neglijarea trăsăturilor şi factorilor-
criterii de factură prevalent emoţională este cale lungă. Am
pus în evidenţă sinergia criteriilor cognitive şi afective în
alegerile şi predicţiile psihoterapeuţilor, iar o înclinaţie sau o
predilecţie pentru criterii prevalent cognitive nu apare decât
ca ceva natural. Mai mult, unele trăsături şi u n i i factori-
criterii, calificaţi ca fiind saturaţi cognitiv (vezi încrederea.
Implicarea, cooperarea, generozitatea) se bucură de o impli-
caţie i n d u b i t a b i l ă a afectului, sub forma nedetectabilă de la
prima vedere numită atitudine afectivă. Predilecţia pentru
criterii cognitive nu anulează relaţia acestora cu trăirile
emoţionale pe care, uneori. Ie organizează inteiectiv.

165
3.4. Perspectiva inteligenţei emoţionale. Premise. M. Roco
(2001, p. 140-143) consiederă ca s-au conturat trei mari
direcţii în ceea ce priveşte definirea inteligenţei emoţionale.
direcţii reprezentate de orientările şi cercetările unor cunos-
cuţi specialişti: a) J. D. Mayer şi P. Salovey; b) Reuven Bar-
On; c) D. Goleman.
a) Prima definiţie clară acordată inteligenţei emoţionale
a fost oferită de Mayer şi Salovey (1990) care. în vederea
evidenţierii intercondiţionărilor pozitive dintre emoţie şi
gândire, consideră că inteligenţa emoţională trebuie definită
în funcţie de abilităţile pe care le implică şi anume: perce-
perea cât mai corectă a emoţiilor şi exprimarea lor. accederea
la sau generarea de sentimente atunci când acestea facilitează
gândirea, cunoaşterea şi înţelegerea trăirilor afective şi
regularizarea lor în vederea promovării dezvoltării emo-
ţionale şi intelectuale.
b) Studiile realizate de Reuven Bar-On, de-a lungul a doua
decenii, au stabilit recent următoarele cinci componente ale
intelegenţei emoţionale: componenta inlrapersonală - con-
ştientizarea propriilor emoţii, optimism (asertivitate), respect
(consideraţie pentru propria persoană), autorealizare. inde-
pendenţă; componenta inierpersonală - empatie, relaţii inter-
personale, responsabilitate socială; adaptabilitatea - rezol-
varea problemelor, testarea realităţii, flexibilitate; controlul
stresului - toleranţa la stres, controlul impulsurilor; dispo-
ziţia generală - fericire, optimism.
c) A treia mare direcţie este reprezentată de D. Goleman
(2001) care a oferit o definiţie extinsă inteligenţei emo-
ţionale, identificând următorii factori: conştiinţa propriilor
emoţii, controlul („managerizared") emoţiilor, motivarea
personală (utilizarea emoţiilor în mod productiv), empalia,
aptitudinile sociale. In această perspectivă, psihoterapia este
privită drept o educaţie emoţională necesară în contextul

166
actual al scăderii continue a n i v e l u l u i nostru de competenţă
emoţională. Acest „analfabetism emoţiona/" prezent tot mai
m u l t în societatea contemporană, se traduce prin: izolarea şi
problemele sociale cu care ne confruntăm (preferinţa de a fi
singuri, sentimentul de nefericire, dependenţa exagerată);
stări de anxietate şi depresie; tulburări de atenţie şi de gândire.
Trăsături comune în definirea empatiei emoţionale.
Regăsim în cercetările actuale următorii factori care sunt
comuni în definirea inteligenţei emoţionale:
- conştiinţa de sine a propriilor emoţii: introspecţia,
observarea şi recunoaşterea unui sentiment în funcţie de
modul în care ia naştere;
- stăpânirea emoţiilor: conştientizarea elementelor care
stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face
faţă anxietăţii, depresiei;
-motivarea interioară: canalizarea emoţiilor şi sentimen-
telor în vederea atingerii unui anumit scop, însoţită de controlul
emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile
şi de a amâna obţinerea recompenselor şi a gratificaţi i lor;
-empatia: definită de autorii inteligenţei emoţionale
drept abilitatea de a ne raporta la sentimentele şi la nevoile
celorlalţi, fără a renunţa la propria noastră experienţă emo-
ţională (J. Segal, 1999);
- conducerea (dirijarea) relaţiilor interumane: com-
petenţa şi aptitudinile sociale, persoana fiind în stare să
cunoască, să analizeze şi să controleze emoţiile altora.
Empatia ~ trăsătură a inteligenţei emoţionale. Din per-
spectiva autorilor inteligenţei emoţionale, empatia este
văzută ca o trăsătură definitorie a inteligenţei emoţionale, în
acest sens, două direcţii majore vizează definirea empatiei şi
anume, una care consideră empatia un factor determinant al
comportamentului altruist, alta care se referă la „citirea
emoţiilor celuilalt".

167
A. Mehrabian, judecând după unele sensuri incluse în
proba care îi poartă numele, accentuează legătura dintre
empatie şi altruism, afirmând că empatia influenţează com-
portamentul altruist prin intermediul a trei variabile: abili-
tatea de a discrimina şi clasifica stările afective ale altora,
abilitatea de a evalua ipotetic modul de comportare şi pers-
pectiva altei persoane (ceea ce constituie chintesenţa predic-
tivităţii empatice, de care ne ocupăm noi), impresiona-
bilitatea emoţională (capacitatea de a unifica, de a asocia
propriile simţăminte cu ale altuia).
Cea de-a doua definiţie aparţine lui D. Goleman (2001,
p. 124) care consideră că empatia include virtuţi precum: a fi
capabil să priveşti din perspectiva celuilalt, a fi capabil să
înveţi să îi asculţi pe ceilalţi, a-ţi îmbunătăţi sensibilitatea la
sentimentele celorlalţi.
Aşadar, în cele două definiţii de mai sus asupra empatiei,
primele două variabile sunt de factură preponderent cog-
nitivă, cea de a treia fiind de natură preponderent afectivă.
Cei doi factori - procese şi aptitudini, în acelaşi timp -
îndisociabili în funcţionarea empatică, dar subordonaţi unei
norme de interacţiune care include prevalenta relativă a
fiecăruia faţă de celălalt, în dependenţă de variate influenţe,
lăuntrice şi exterioare, alcătuiesc mecanismul interior de
bază pentru conduita empatică. Este mai mult decât probabil
că, într-o viziune interacţionistă mai cuprinzătoare, co-ac-
ţiunea cu subsistemul motivational şi cu cel expresiv / com-
portamental ar putea să explice mai nuanţat şi mai profund în
ce mod, empatia predictivă, în ansamblu şi predictivitatea
empatică (a psihoterapeutului), în special, se costituie în
componentă necesară a inteligenţei emoţionale.
Asocierea pe care am produs-o şi inferenţa enunţată (în
bună măsură sub semnul ipotezei) profilează, poate, mai
curând o deschidere certă pentru o cercetare în perspectivă.

168
4. Relaţia empatie emoţională - empatie cognitivă, în
principiu, ne-am putea aştepta la o interacţiune semnificativă,
eventual ridicată, între cele două modalităţi ale empatiei. în
fapt, însă, am putut constata o interacţiune cu o semnificaţie
de tip tendenţial, ţinând seama de coeficienţii de inter-
corelaţie aflaţi în imediata proximitate a valorii de l i m i t ă
minimă (tendinţă de corelaţie = -0,20, p< 0.05). Chiar şi
faptul că găsim, totuşi, un coeficient de corelaţie (negativ!).
în cazul pacientului, între empatia emoţională şi empatia
predictivă (în modalitatea de analiză descriptivă, adică prin
trasături-criterii), coeficientul de corelaţie de limită inferioară
se înscrie în interpretarea de mai înainte. Interpretarea care se
impune în acest caz este aceea că cele două modalităţi de
empatie sunt în acelaşi timp concludent distincte şi suficient
de co-active, în principiu, pentru ca ele să poată fi investigate
în cadrul aceluiaşi design experiemental. Poate, totuşi, am
avea un minim argument să conchidem, ipotetic, că interac-
ţiunea celor două modalităţi ale empatiei poate fi mai slabă
în cazul pacientului faţă de cel al psihoterapeutului.

5. Progresul în relaţia psihoterapeutică. Atingerea


scopului major al relaţiei psihoterapeutice - ameliorarea,
dacă nu atenuarea până la zero a simptomatologiei mani-
festate de pacient - este, în fapt. un traseu de paşi care pot f i
„măsuraţi"" într-o ... anumită măsură. Reducerea semnifica-
tivă a n u m ă r u l u i de simptome finale ale pacientului devine
argument nemijlocit al v e r o s i m i l i t ă ţ i i conceptuale şi al vala-
b i l i t ă ţ i i (validităţii) metodologice a modelului psihoterapeutic,
cu extrapolare asupra modelului experimental aplicat celor doi
protagonişti ai relaţiei: psihoterapeut şi pacient.

6. Deschideri pentru cercetări posibile. Consecutiv


proiectării secvenţei privitoare la predictivitatea empatică a

169
psihoterapeutului, sub-temă căreia i s-a dedicat o tratare
extensivă, ne-am gândit că, în revanşă, pentru a păstra un
anumit echilibru, cel puţin cantitativ, al părţilor constitutive
ale lucrării, era loc pentru o sub-temă dedicată investigării
unor trăsături şi simptome frecvente ale pacientului, anume
sugestibilitatea şi, respectiv, anxietatea şi depresia. De
aceea, reţinem pentru cercetarea de faţă aspectele care
constituie deschideri de perspective pentru alte studii şi care
reclamă, fiecare, o încadrare teoretico-metodologică mai
largă şi, în tot cazul, autonomă. Ne vom mărgini să consem-
năm implicaţiile de bază prilejuite de investigarea relaţiei
psihoterapeutice.
Sugestibilitatea. Pentru investigarea sugestibilităţii paci-
enţilor s-a utilizat scala de „imaginaţie creatoare" Wilson-
Barber. Reţinem faptul că s-a obţinut pe lotul de subiecţi
investigaţi o medie de 23,07, valoare înscrisa în treptele
mediu spre înalt de sugestibilitate, situaţie care confirmă, de
altfel, datele din literatura de specialitate, în privinţa core-
laţiei dintre sugestibilitate şi empatie emoţională, s-a stabilit
o corelaţie pozitivă ridicată (0,55, p< 0,01) între cele două
variabile.
Anxietatea şi depresia. Pentru calcularea gradului de
anxietate şi depresie al pacienţilor au fost utilizate scalele
clinice de anxietate Hamilton (H.A.S) şi de depresie Beck
(B.D.I), scale aplicate la începutul şi la încheierea trata-
mentului psihoterapeutic. în privinţa anxietăţii, dacă la
debutul psihoterapie!, 95% din pacienţi au înregistrat o
anxietate moderată şi severă, în finalul programului
terapeutic situaţia s-a modificat substanţial: majoritatea
pacienţilor (61%) se situează în limitele unei anxietăţi nor-
male şi uşoare, restul ocupând clasele corespunzătoare unei
anxietăţi moderate şi severe, în privinţa depresiei, dacă la
începutul psihoterapie! 86% din pacienţi se situează în

170
clasele corespunzătoare unei depresii moderate şi severe.
în final, doar 13% se mai găsesc în aceste clase de intensitate
a depresiei.
Putem conchide că psihoterapiile de orientare compor-
tamentală se dovedesc a fi eficiente în tratamentul tulbu-
rărilor anxioase şi depresive, în acest mod, pşihoterapeutul
îşi validează competenţa de deţinător al unei aptitudini
speciale - predictivitatea empatică, iar pacienjjj] manifestă
un potenţial relaţional incontestabil, însă concret aplicat la
situaţia terapeutică dată, potenţial activabil 'n direcţia
propriei sale însănătoşiri.
Pentru eventuale argumente de detaliu privind aceste
deschideri posibile, urmează a se consulta textul şi datele
sumare din anexa nr. 2.

171
w
X
ANEXA

Date statistice privind proporţiile acordate de subiecţi


la ipostazele probei Dymond

Psihoterapeuţi: modalitatea de analiză descriptiva prin


trăsături-criterii.
Tabel nr. l
A: Eu (T) despre mine

o i c ;
ca ' 53 ^ î*
S "ÔO
c. ; -y; .— l
.—. : y.
' 'f. ':. .—

'7 : _L '-> i U _>


o ^ ~ 3 : ;
; - p 'J-J "5 "
:
! o
l i
O i J
I II
3 ^
0. X -

< 2 E < si
?3 rt §" -

< S S < S 5 ^ 03 u < ^ -1

N " • 100 100 100 100 100 IDO


Medie 4.06 443 4.14 3.95 3.88 4.32
Mediană 4.00 4.50 4 00 400 400 4 00
Mod 4 3 5 4 4 4

Clase (%)
Criterii 5 (foarte mult) 4 ( m u l t ) 3 ( m e d i u ) 2 ( p u ţ i n ) 1 (deloc)
0 ''
simpatic-antipatic 27 52 21 0
coopérant-distant ! 50 j 43 • 7 0 0
relaxat-tensionat 44 j 9 3
;
5
39 ^
generos-egoist 27 41 32 0 0
blând-agresiv 27 41 25 7 0
deus-mdecis 43 48 7 2 0

174
Ci , O
X l "O
O

— B terapeut
o ^ to ' o
simpatie- antipatic

-t. •• ^ i B terapeut
O
! ° ; cooperant- distant

J !
y
O lî !~
-J : —
O B terapeut
. > relaxat-
o [ 4-- ; o tensionat

o *. ; B terapeut generos-
o -j ! egoist

io . — '; to
o io B terapeut blând-
o -^ agresiv

o . o — ; B terapeut decis-
o , o,
l
C: Cum cred eu (T) că mă vede pacientul pe mine
j : ţ
3

1
l i .y
i a i î « _ S
1 i j f ! ^'-3 ; ^ 'g „ '§, ' _ §
j
ii i ia i 1. ! î I f
•^ o
i j u .y
II i ! S c.
w ^
^ 'Si
: So" S3 î 3 = - .H Jl
; i U c/5 U •_> U H U Mi . O S 5-ë

1 1 IN
: Medie
i
3.99
100 100

4.13
100

4.19
. 100

3.83
100

3.86
;

;
100
4.28

:
1 Mediană 4.00 4.00 5.00 : 4.00 ' 4.00 4.00
Mod 4 4 5 : 4 4 5

1
Clase (%)

5 4 3 ? 1
Criterii
(foarte mult) (mult) (mediu) (puţin) (deloc)

simpatic-antipatic 26 47 ; 27 0 0

' coopérant-distant 29 56 . 1 4 : 1 : 0
:
relaxat-tensionat 52 23 19 4 2

generos-egoisl 19 48 30 3 0

blând-agresiv 29 35 29 : 7 0

decis-indccis 44 41 14 1 0

176
D: Cum cred eu (T) că se vede pacientul pe sine

1 (U O i OJ E • c.v J,° : „u v à a
î - \ a.£ 0. S lJ . c. j5 ; rt o. „L« D. =
C3 rf 03 g
! \ «3 C3 C<3 U
S '1
1 ! Ï3 g- S3 g- f _O ^ O ^ 1J C 2 "S
! !
;
G1 l Q S | G1 Q E GS Q-S
; • 'î r, — „,... .,.. -f—"'-
- i
;N ' 100 100 J 100 | 100 100 100

: Medie 3.36 j 3.57 l 3.00 1 3.52 3.50 3.19


; ..L-, I
: Mediană ; 3.00 ! 4.00 j 3.00 J 4.00 4.00 3.00

'Mod j 3
!
4 | 3 J" 4 4 3

i j
Clase (%)
1
: 4 j 3 2 1 {
Criterii i ,„ .
: (foarte mul ) (mult) (mediu) (puţin) (deloc) j
T :
simpatic-antipatic 11 34 j 38 14 3 l

coopérant-distant 16 43 25 14 2 1

relaxat-tensionat • 9 19 37 33
2

generos-egoist j 12 42 34 j 10 2 I

blând-agresiv ;
j
11
~43" i|

33
"
;
11 T!
decis-indecis 11 27 36
;
22 4 i
jauo,jfc^aj*âS&â&«««i^^ ^

177
Psihoterapeuţi: modalitatea de analiză integrativă
prin factori-criterii
Tabel nr. 2
A: Eu (T) despre mine

; f P ! s :: s.Of) .2 .î .s; C 2
§" s
i 1
O
%E fl
i N
S
:
1
o
c. 1 ă âre ^cs '""
C
CC «
^
.«j
<£ ^ -o
r O
\ ~
\ ^ ë i. c
: ied d. S C-N
^ '-)
D- 'S

• s n ' -^ N
: S U H '; Cug 5re
B. re
'•
.
=

D- »5
§
i §1 Ss U U
; g J= ; 2 >• ' si
g- ; aS gM i S H
J 3 o 2 H o ^
^* s
.: i
.5 : < S ; < o.
J ii ^
j <Ti < reB < ci

N " " l 100 100 100 100 100 100


Medie ' 4 2 5 414 3.80™ l" 4 . 1 5 3.98 4 15
Mediarïa~T 4.00 . 4.00 4.00" ; 4.00 400 400
Mod 4 4 4 ," " 4 4 4

Clase (%)

Criterii
T""~"4 "y 3" 2 T r
(foarte mult) i (mult) (mediu) (puţin) (deloc)
: implicare-
39 1 49 10 2
neimplicare i
i °
încrezător-
30 \ 57 10 3 : 0
' neîncrezător ,
\ progresează- 45
; nu progresează
19 ; 33
j™™.™,., ,.. „.-...
3 : 0
psihoterapie ;
• adecvată- 31 \ 54 14 1 0
; neadecvată i
psihoterapie i • \
', agreabilă- 19 S 60 21 0 0
: dezagreabilă

speranţă în i ;
rezultate-lipsă 34 ' 48 17 1 o
de speranţă

178
to
& 3"¥
O. B T3
O tfQ w g S. "S g "S o = - S 3'! g; ; ^ ; 2 i 2: i
M c S
•d — p g. R jjr.-u ,g
o» < 2. - 3 s q Sili;
i6 lei8
W3 §. 0
" S" -S ?5 E; £ţj (-p £3< = £-; pi ; î P i n
P pai S

i-sl
g 0 "S" N rT • O ""* -

p< — ' "^


St ' "o P" i^ ; 03
c" ' ^ P?
^ •
" §. J,±J_
T3 "-I î ;
N \ \
». \ \ *" ^ — B terapeut
o i oo o . '
-—f- "1
:
».*v „^^^w.

implicare- ncimplicare
1
o
È3

*-1; èo ş ^--j lţ so ;i Bîncrezător-


tera eut
p neîncrezător
oo -J VD UJ VO | KO <T< Ol :
3

1 i S

î1
j i !
•Ş
3
^ Ol {J* i L^ -i^ ! ui 4-
— B terapeut
vO K) ^D ? O — i ^J C **
*• : O i
° i progresează- nu progresează
! ! /*>

K) 10 ro f- l u) , „ î g terapeut psihoterapie
-J o 00
o oi o adecvată- neadecvată

o ^ terapeut psihoterapie
3 u o agreabilă-dezagreahilă

„ ^ ~ B terapeut speranţă
o ; o i ° în rezultate- lipsă de speranţă
C: Cum cred eu (T) că mă vede pacientul pe mine
f
!1 I a ' . o l 0 î 0 '-> ,_ c.
1 a ' >« ' ob v 'S. «3 ; '5-r= o
1 i ~ 1 « i
S ] S "S i 2 -S
i i c- i b ?
&
; % S ; -^ H H' -C3
l
1 i 1 • 'i g
>^
j
^
rS-S
Cui ^
i
;
£ c^
PL, O
o --
1: 1 —13 ŢU ' ' *j3 .'o - ^_. N | ^_ C î ^ "? — ' -H
:
:
*
0 " U 2 0 0 ) y >=2 i 0 — i d -2
• C- rt
CX c3 O,?? 1 0. rt • CL '^r
: ca .y ca N . £ £f ; 2 > 2 "S
^ oj ~0 aj s- "J ^ ' -J 'î> 0 ^ fj5 ^
O
i ) •" =• — 0
i ; 0 .5 0 ,H
— O
î— — ,' É ^>
X3 —
: '
- i—
Ojj
0 ,=
:N 100 100 ; 100 . 100 :
100 100
i Medie 4.20 ; 4.28 3.95 j 4.14 3.99 4.16
; Mediană • 4.00 i 4.00 4.00 j 4.00 4.00 ; 4.00

Mod 1 4 î 4 i 4 f 4 4 4

Clase (%)
4 : 3 ; 2 1
Criterii ... ...
(toarte mult) (mult) (mediu) (puţin) (deloc)
: implicare- j ,.
55 8 3 0
i neimplicare |
încrezător- ; 0
50 8 2
neîncrezător '•
progresează- fg
60 21 1 0
nu progresează i
; psihoterapie :
': adecvată- \ 30 55 14 :
1 0
j
neadecvată j
psihoterapie j .

: agreabilă- ' 21 57 i
22 \ 0 0
dezagreabilă ; \ ' '
:

speranţă în ; ™Ţ"™" j
} rezultate-lipsă i 31 54 | 15 ! 0 0
'', de speranţă •

180
3 EU T3 i 3 "O

dezagreabiiâ
agreabilă-
psihoterapie
si rţ Cu <si l e -t
63 0 =: i __ O II II n
£.3
i1^1
l l s« as
D- 0 g i ^ 3 <TO
to j3 «
ro E
os* «
— "p 1
1 ?
—-

- 1- | ş, so ?' S3 ? =:
5
rţ 03*
^rt 5
"S
pa<
s* i ! 4- uj — ;^ D terapeut
•^ o ^o s? - . ,. . ,.
! î • _ ^ o oo ) o : implicare-neimplicare
< »
w
i l
to
to
.
—'
KJ
*.
i— '
*-
i
[
L»J
0
1 to
w
57 .
« ^
. 1, *• ^ i — i D terapeut
c_ *• O 00 i O l „ '
o ^o l c? i increzator-nemcrezator
«3
I ' — ' i
~j
|
[^ S' 4_ uj ^ i D terapeut
f'- C/i ^ 4i*
o
U) | ^i g ^
ca *» j -J 42- o o o j progresează -nu
, ,.„ , |.„ n l [ progresează
1
to i uj uj to \ n>
13" n
— ) D terapeut psihoterapie
*£ Ov o ! o L(J
9 o o
o o 0
; adecvată-neadecvată
j — j 1^

-J IO j VÛ w, - H to _^ *• ^ i ~ f D terapeut psihoterapie
o ~ < & i agreabilă-dezagreabilă
: \ ^
^ î^
! i o- _,_ OJ _ D terapeut speranţă în
O O ]
!
O O
!
O o — —
8 •*>• O
o ooON
: Oo ;, rezuitale-lipsă
:
'
de
oo ; t speranţă
Pacienţi: modalitatea de analiză descriptivă
prin trăsături-criterii

Tabel nr. 3

A ': Eu (P) despre mine

j*
> : V.

d
OJj
j o ^_, rt ] .=
^
c | -a
; Cd
C c '0
"trt i iy.
2"
*O i
.9 3 j 13
i . c •
E g
*- c
:
cu !
c c 1 c o S
w
c 'y : c ; c
' '0 "Ja y o> ; y "cd t 'u g 'o
âg- lj < 1
! '5
; â g- • n. g • a. i S-
j < -K < 8 < a : < ; <

ÎN 100 100 100 too 10(1


:
100
Medie j 3.42 3.71 3.09 3.68 3.45 3.46
; Mediană 3.00 4.00 3.00 400 4.00 3.00
' Mod t
' 3 4 î 3 "« 4 4 3

r ,__. — ._„
Clase (%)
, j
5 4 2 1
! Criterii (f
3arte mult) (mult) j (mediu) (puţin) (deloc)
r... ............
...„.,...,„..,„... ^ """{ """ " " ~"~
i simpatic- \
14 29 1 45 9 3
jantipatic ••

. coopérant-distant
!-— — —4—
23 38
~\ —28 :
T 9i
—;—
2

' relaxat-tensionat 11 22 j 38 23 i 6

j generos-egoist 18 i 43 ! 29 9 1
| \ ;
T
j blând-agresiv 18 1 26 i 41 ; 14 1
! ; \ \
Ţ""""" p™,,-
"""""",
decis-indecis l 13 43 21 22 1
i

182
D.
tx

de speranţă

agreabilă-
rezultate-lipsă
speranţă în

psihoterapie

neadecvatâ
adecvată-

nu progreseaz;
progresează-

neincrezător
încrezător-

neimplicare
implicare-
ft
: N 5* o n , n
o n a. g- fr
' si
rt Î"?
3 n
^a
c5<

^ l ^ i 5 ! B' pacient
o ' — • o • implicare- neimplicare

ê I 5 ! 5 ! B' i130'^11
o ! to • cj : încrezător- neîncrezător

£; ^- — B1 pacient
i o î K) ; o : progresează- nu progresează
n
• 3
ă? *• > b
g j B'pacient psihoterapie
o j adecvată- neadecvatâ

.•^ .^ ~ B' pacient psihoterapie


o oj o agreabilă-dezagreahilă

u. * " ^ • o '• ^' P a c ' e n t speranţă în


; o l *. j o < rezultate- lipsa de speranţă
oo
U)
CV Cum cred eu (P) că mă vede terapeutul pe mine

'
OU

o.
o
o

*—' O

a. c,
Û a U TD U S, û L)

IN __ loo 100 JOO 100 100 100

Medie > 3.32 3.41 2.93 3.40 3.01

ŞMedianâl 3.00 3.50 3.00 3.00 3.00 3. OU

Mod 3 3 3 4

Clase (%)

î Criterii
~ I """•"" "4 "Ţ~" "J • " 2 i
(foarte mult) (mult) j (mediu) (puţin) (deloc)

! simpatic-antipatic : 10 29 48 9
1
"1
i coopérant-distant ; 11 39 1 33 14
j~
i relaxat-tensionat ] 7 21 j 38 26

l generos-egoist ! 8 38 Ş 39 13
T"

! blând-agresiv l 17 32 1 3! 14

' decis-indecis ' 22 1 43 '^ 29

184
O
n b
0
"a
n
3
ex
CTQ
O

•— i § l B' pacient simpatic- antipatic

, -b N> *• }- — i
ON — — i ~ î "O *• b ; Lo • g l D' pacient cooperant- distant

4^ i — l
UJ
>o
OJ i, U, ! .b. i -t-
v o | o o î < y i i o : . u . | E .
Ui j ţi +.
M k •£* o jo i o ; D' pacient relaxat- tensionat !§-
Fc —
j Vj.l
:
': Q
&3 l
OJ w •• L*t ; -t^ ? -b î <-r\ { o .w, :
VO ^O j 00 . <J> ' O J^ | O- |^ J *• o j — i^ g ; D' pacient generos- egoist
i E' .' ="
I "j- '
ff l
o ; — i ji KJ ! I *• o : ^o g ; D' pacient blând- agresiv
•P ' - . ' : >

<t t-'i > 4^. __ '


^ o L/, o i^)1 pacient decis- indecis
00
Pacienţi: modalitatea de analiză integrativă
prin factori-criterii
Tabel nr. 4
A ': Eu (P) despre mine
ş

!". i', "SW


i j | L- : t/i c
u * O : w
i—
1 j C3
cj ]
? >rt
S •
• DJ)
O '§•[5
;r o

i b g
^ 15
1 j •«
"c. '.
O
Ï3
:
'
Z-,
^ 3 g
o u • 2 ëïj
l'i
;
'p 1 i ^ 1' f S cx £.
c. | :'
c. « "

;
;
î J
?
u
î ; .li 1 .if §S
'5 g
: c >c3 u îi
o H
i l °- •§. ; c. g c. |J °- <L»
Q_ W
N
\ <" § i; < £ < o. *C ra <C ^ < H
i _
^ _|_ „„ f " JQQ 10Q —
100 100
r
Medie ~403""~~ 3 85 3 68 4.03 ~ 3.83 4 10
Mediană ! " 4.00 " 1 4.00 4 00 4.00 400 4 00
Mod Ţ 4 ~~ ; 4 4 ~~~ 4 4 4

: Clase
: (%)

Criterii
y i ;
3 T 2 r 1
(foarte mult) (mult) (mediu) (deloc) (puţin) ;_
, implicare-
33 46 ; 13 7
:
1
! neimplicare
încrezător-
30 ! 34 j 29 5 ; 2
neincrezător . __._ „._~4,„. , -..,. „ ,_i.~
progresează- 1Q i 47 ^ 29 ;
8
; 0
n u progresează j
psihoterapie
adccvată- 34 41 20 4 1
neadecvată
psihoterapie ! 1 = ;

agreabilă- 20 | 46 j 31 '
3 : 0
dezagreabilă y,
i
_
1
^|

speranţă în ! S

rezultate-lipsă 36 44 15 4 1
de speranţă

186
Co
CL f a- es T3 i 3 os "a r

rczultate-1

nu progre

încrezâtoi
progresea

neincreză
Xî CD f/o ţ/î j: ft CX «i
O
V) rt> 2. 3
T3
Q
1|
|||
|| •o !?
r

~
ftî &j<
Ea ^
3- ?^
'pi -a'
U5
03<
3
pT 3' |
!
^ 1
&
»• o ' ri '

. „_ _,„,.._
...,.,, :

~~~1 ,__
v, S i] S: B'pacient
o — o, implicare-neimplicare
sp5
«
;

UJ O\
Ê î NJ o $> O
j 3 1
•"- -UJ- —
:
B' pacient
C O i , ' l
^ I
pţ*
încrezător- neîncrezător

1 -g~
k
. 4^ j- „ R' pacient ! S
ţVi
O O O : ' ;
o t j o,- progresează-nu progresează S
n
a

•"" *• — B' pacient psihoterapie


o c ° ; adecvată- neadecvată

j_ ^ ^ — i B' pacient psihoterapie


o 'i o agreabilă-de/agreabiiă

•^ -^ — - B' pacient speranţă în


c -i- o re/.ullate- lipsă de speranţă
00
d- '"î c/3
O fţ "O
' CL p3 T3
=. tT) CfQ W
^ 3
Io
P T3 ; 3 -0 ; D s* 3 :r ^
a - ^ i t r ^ i r t ^ ^ r u ^
o
n H IU! 1
O ^ O !i O
§ fi-g^ 1 gi j 3 u p. Ş D- O-

1 l cg § i s l ^ S S
i1 ils!|P§!i r
*
pi .— ^ j â "S. 1 i»
P> ?
|. 86 l * i S » î
v
" ţa
N
C3<
i ~ *
f
î
i
î
; ~ i C" pacient
*"
i 1 ! "1
ï 1
J- o
O
-j
'Ji o | implicare- neimplicare TO
K
1 i j |f
| ,0 j -
y 1 5 a ! K ™3 " 1
~ C' pacient O
î 1 j C_ o
o : o încrezător- neîncrezător
a<
i !- -j-
£ S ! S ! 0 ij ij | Ï4 I C_ *• ^ i ~ : C' pacient
TO-
"* ' i <ij :: o : progresează- nu progresează
^1 «
«. ,|, ..,, _ww™,
„ „,,1 _ ^i „~ ^~. . ^ \ ^ ^
n
&9

1 ! <D
? ! i :: 3
,
j
r
K>
K>
i
i
4^.
w ;
s

^
10
O
; OJ
^J
i
;
io
-t» ;
:
to
O
n
B-
c
9
*~s
*~ *• l ~ i C' pacient psihoterapie
o vi { o j adecvată- neadecvată
;
ft " i ! '5'
TO
Ij
f 0 to !
- ^ : w ' S -§. ^ •*~ ' ; ~ C" pacient psihoterapie S
v. ;
'
3
'
agreahilă-dezagreabilă S'
TO
î
;
i . ! D.
i — - o 0 : 10 _ i 0
!
— — C" pacient speranţă în
i O O :
*? i j J i ° O : rezultate- lipsă de speranţa
L. CS -Ç3
S 3
3 » T3
"O O r/q w

P
O Ci. c/l
O N D3 (T* " : o o
a. o =f ; (TG f/o ri =i —
o <: S

gre
_S Co
2 £ o n l Cu O
co< ia 3

ată
•!- S> f b" 1 -a
o
1
*.*._. p pacient TO

•*-* iO ^>-> '"' a,


o -i o implicare- ncimplicare

o'
p
^ o ^ 5 D'Pacient
o : -~4 i o încrezător- neîncrezător

ri
TO

^ ^ — D' pacient
o ^j ~ progresează- nu progresează
-|^ —

", ^ i .*• | ^". ^ ' D' pacient psihoterapie i s;


r o'o o adecvată- neadecvată 5

"" """" " ' TO


. t c<
•** ** — D' pacient psihoterapie i s-
o — c agreabilă-dc/.agrcabilă ; ^>

D-
Ç2-
u, j_ _ ţy p ac j ent speranţă in
O o — 5 rezultate- lipsă de speranţă
(X
ANEXA 2

Sugestibilitate, anxietate şi depresie (pacienţi)

a. Sugestibilitatea
în fapt, scala la care am recurs şi care a fost descrisă în
capitolul despre metoda de cercetare, poartă numele de scală
de „imaginaţie creatoare" Wilson-Barber. Această scală
testează disponibilităţile imaginative ale subiecţilor în stare
de veghe, anume disponibilităţile aflate la baza sugesti-
bilităţii. Scala cuprinde 10 situaţii-sugestive care sunt
prezentate pacienţilor într-o manieră nonautoritară şi au rolul
de le ghida imaginaţia, în final, psihoterapeutul verifică
gradul în care subiectul reuşeşte să se transpună efectiv în
situaţiile concrete sugerate. Adoptăm definiţia propusă de
cercetătorul român V. A. Gheorghiu (1982) conform căreia
sugestia sau situaţia-sugestie reprezintă o „incitaţie suscep-
tibilă să declanşeze reacţii spontane, nemediate de instanţele
reflexive ale gândirii". Individul confruntat cu această
incitaţie (venită din afara sau dinăuntrul său) trebuie să
dispună totdeauna, în principiu, atât de posibilitatea de a se
conforma, cât şi de aceea de a nu se conforma mesajului
incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este
vorba de sugestie, ci de un comportament forţat.
Sintetizăm datele obţinute prin aplicarea scalei Wilson-Bar-
ber la lotul de subiecţi investigaţi (vezi tabelele nr. 5 şi nr. 6).
-Media de Sugestibilitate pe lotul de pacienţi nevrotici
este de 23,07, valoare înscrisă în l i m i t e l e n i v e l u l u i mediu
spre înalt de Sugestibilitate. Această situaţie confirmă, de
altfel, datele din literatura de specialitate, în mod indirect,
prin măsurarea sugestibilităţii a fost evaluată capacitatea
pacienţilor de a intra în stare de relaxare (considerat un
predictor al progresului terapeutic în psihoterapiile de orien-
tare comportamentală).

190
-Nu se constată o corelaţie semnificativă din punct de
vedere statistic între empatia predictivă şi sugestibilitatea
pacienţilor. Datele sunt sintetizate în tabelul nr. 5.

Tabel 5
Corelaţia dintre empatie predictivă şi sugestibilitate (pacienţi)

Indice de î Semnificaţia indicelui


; \ N corelaţie • de corelaţie (p)
t

Corelaţie Dymond l ; \ i
(trăsături-criterii) pacient i 100 -0.16 i 0,09 ; 21,36 •
& grad de sugestibilitale ;
;
Corelaţie Dymond 2
;(factori-criterii) pacient & : 100 -0,10 0.31 17,11
(grad de sugestibilitate

- In schimb, se constată o corelaţie pozitiva ridicată


(0,55. p < 0,01) între două variabile de natură precumpănitor
emoţională (ceea ce nu este totuna cu eliminarea sub-
componentei cognitive, aceasta din urmă conservându-se
într-o formă discretă). Datele sunt sintetizate în tabelul nr. 6.
Din păcate, nu putem infera asupra aceleiaşi corelaţii ia
psihoterapeut, întrucât investigarea sugestibilităţii acestuia
din urmă nu a constituit o necesitate reală de cercetare în
contextul lucrării de faţă.
Tabel 6
Corelaţia dintre empatia emoţională şi gradul de sugestibilitate
al pacienţilor

Indice de ; Semnificaţia indicelui de


corelaţie corelaţie (p)
:empatie
emoţională
pacient & gradul
:de sugestibililate 100 0,55 ' p<0,01 12,93

191
- Sugestibilitatea mai prezintă o corelaţie minimal
semnificativă cu depresia finală a pacientului (-0,22,
p < 0,05). Ţinând seama de faptul că sugestibilitatea este o
variabilă precumpănitor afectivă şi de faptul că depresia este
o variabilă de aceeaşi natură, atunci corelaţia lor minimală
sugerează o tendinţă de interacţie firească, normală. Desigur,
aceste interacţiuni trebuie judecate şi special cercetate în
contexte mai largi, în funcţie de diversitatea simpto-
matologiei pacienţilor.

b. Anxietatea şi depresia

Prin calcularea mediilor la probele de anxietate


Hamilton (H.A.S) şi depresie Beck (B.D.I) aplicate pacien-
ţilor la debutul şi în finalul programului psihoterapeutic,
s-au obţinut următoarele rezultate sintetizate in tabelul de
mai jos:

Tabel 7
Indici la probele de anxietate si depresie obţinute de pacienţi

' ' T Anxietate Depresie


INr. subiecţi ;....
Iniţial __ ; Final Iniţial Final
IDO Ţ" 253)2 T 9,94 ' 17,76" """"î 7,02'

Defalcat, rezultatele obţinute de pacienţi la cele două


scale clinice se prezintă în tabelul 8.
Se constată faptul că la începutul programului psiho-
terapeutic, majoritatea pacienţilor (75%) se situează în clasa
4 de anxietate (corespunzătoare anxietăţii severe). 20% în
clasa 3 (anxietate moderată) şi doar 5% în clasa 2 (anxietate
uşoară). In finalul psihoterapiei, situaţia se modifică
substanţial, în sensul că majoritatea pacienţilor (61%) se
situează în zona unei anxietăţi normale şi uşoare, fapt care

192
indică progresul semnificativ al acestora obţinut de-a lungul
tratamentului.

Tabel 8
Distribuţia procentuală a pacienţilor la scala de anxietate aplicată
la începutul psihoterapie!

j Intervale de anxietate

i
Nr. subiecţi ! Procentaj
\ iniţială
r~ •

l
; _. . : Anxietate
i Clasa 1 : ,.
normala
o ! 0%
:

i „, »
Clasa 2
Anxietate
uşoara
C ;
5% 1
' ,,
Clasa 3 :
Anxietate
, t.
: moderata
20 | 20% \
i
:

, i Anxietate
Clasa 4
01
75 | 75% 1
severa
: _ r...
f
Total 100 100%
!
Distribuţia procentuală a pacienţilor Ia scala de anxietate
aplicată în finalul psihoterapie!

i Intervale de anxietate finală Nr. subiecţi j Procentaj

i Clasa 1 ; Anxietate normală io ! 10%


r
\ Clasa 2 Anxietate uşoară 51 j 51%

1 Clasa 3 Anxietate moderată 2S 28%

j Clasa 4 Anxietate severă 11 i 11%

:
Total 100 •' 100%

193
Tabel IO

Distribuţia procentuală a pacienţilor la scala de depresie aplicată


la începutul psihoterapie!

"T"
Intervale de depresie iniţială Nr. subiecţi :
Procentaj

Clasa 1 Depresie minimă 1 1%

Clasa 2 Depresie uşoară 13


;
13%

Depresie
Clasa 3 29 29%
moderată

Clasa 4 Depresie severă 57 ; 57%


Total 100 100%

Intensitatea / severitatea depresiei pacienţilor a fost


împărţită în următoarele clase, potrivit cotelor metrologice
ale testului: clasa l - depresie minimă (valori cuprinse
între 0-4), clasa 2 - depresie uşoară (valori cuprinse între
5-7), clasa 3 - depresie moderată (valori cuprinse între 8-15),
clasa 4 - depresie severa (valori peste 16).
Autorii acestei scale de depresie (Beck, Ward, Men-
delson, Mock şi Erbaugh, 1961) atrag atenţia asupra faptului
că nu se exclude posibilitatea ca o parte din pacienţii
investigaţi să îşi exagereze simptomatologia depresivă în
momentul completării iniţiale a scalei, în acest mod. dorind
să atragă atenţia terapeutului asupra propriei lor stări de
suferinţă.
Dacă la începutul programului psihoterapeutic, majo-
ritatea pacienţilor (57%) se situează în clasa 4 de depresie
(corespunzătoare depresiei severe), în finalul terapiei, 69% se
înscriu în limitele unei depresii uşoare, un progres substanţial
care poate fi pus pe seama, în primul rând, a eficacităţii
psihoterapiilor de orientare comportamentală în tratamentul
tulburărilor depresive.

194
Tabel 11
Distribuţia procentuală a pacienţilor la scala de depresie
aplicată în f i n a l u l psihoterapie!

Intervale de depresie finală Nr. subiecţi l Procentaj


Clasa l | Depresie minimă 18 | 18%
: "" »" .—*.••".-p-.-

Clasa 2 i Depresie uşoară 69 i 69%


~T '
Clasa 3 j Depresie moderată • 13 13%
Clasa 4 j Depresie severă 0 0%
Total 100 100%

Progresul psihoterapeutic al pacienţilor a fost calculat prin


diferenţa obţinută între numărul simptomelor iniţiale şi
numărul simptomelor finale (anxioase şi depresive). Cu cât
această diferenţa este mai mare, cu atât progresul psiho-
terapeutic este mai semnificativ. Au fost stabilite următoarele
intervale de progres în psihoterapie: progres minim (valori
cuprinse între 1-5) şi care reprezintă simptome neinfluenţate
de tratament, progres uşor (valori cuprinse între 6-9), progres
mediu (valori cuprinse între 10-14), echivalent cu o remisiune
parţială a simptomelor şi progres supramediu (valori peste 15),
echivalent cu anxietate / depresie în remisiune.
Tipurile de progres obţinute în finalul programului
psihoterapeutic sunt sintetizate în tabelul de mai jos:
Tabel 12
Distribuţia procentuală a t i p u l u i de progres psihoterapeutic

j Intervale de progres - Intervale de progres -


Procentaj , . -
• reducerea anxietăţii - reducerea depresiei
Clasa l Progies minim 11% C l a s a i Progres minim 24° <
Clasa 2 Piogie-~ uşor 21% C lasă 2 Piogiesuşor 26" a
Clasa 3 Piogies mediu 17% Clasa 3 Progres mediu 25° o
Clasa 4 Progres supramediu 51% Clasa 4 Progres supramediu 25"»
Total YOO% ' TotaT 100%

195
Metodologic vorbind, proporţia (semnificativ ridicată)
prin care se exprimă progresul psihoterapeutic argumentează
ideea-apreciere că, tipul de psihoterapie (orientarea metodei
practicate, anume psihoterapiile de orientare compor-
tamentală) este unul incontestabil productiv, deci validant
pentru sensul rezultatelor experimentale discutate. In mod
implicit, se dovedeşte ipoteza conform căreia procesul psiho-
terapeutic este ghidat de un veritabil specialist care îşi
validează competenţa de deţinător al unei aptitudini speciale
- predictivitatea empatică. Această aptitudine este îndrep-
tată în direcţia modificării comportamentale dezirabile a
pacientului.
In privinţa pacientului, din perspectiva dispoziţiei sale
interacţioniste. se poate spune că el manifestă un potenţial
relaţional incontestabil, însă concret aplicat la situaţia
psihomedicală dată, potenţial activabil în folosul propriei
sale însănătoşiri.

196
BIBLIOGRAFIE

J. C. ABRIC, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi, Editura


Polirom, 2002.
R. R. CARKHUFF, Beyond Counseling and Therapy, New York,
Holt, Rinehartand Winston Inc., 1967.
G. COREY, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy,
4th ed. Brooks/ Cole Publishing Company, Pacific Grove.
California, 1991.
S. DUCK, Relaţiile interpersonal. A gândi, a simţi, a interactions,
Iaşi, Editura Polirom, 2000.
J. FISCHER, Effective Casework Practice - an eclectic approach,
McGraw-Hill Book Company, 1978.
V. A. GHEORGHIU, I. CIOFU, Sugestie şi sugestibilitate, Bucureşti.
Editura Academiei, 1982.
RUXANDRA GHERGHINESCU, Empatia şi eroarea de atribuire.
Rolul şi locul empatiei inter- şi intra-grupale şi al atribuirii in
structura competenţei didactice. Teza de doctorat. Institutul de
Filozofie şi Psihologie, Bucureşti, 1996.
D. GOLEMAN, Inteligenţa emoţională. Bucureşti, Editura Curtea
Veche. 2001.
IRINA HOLDEVICI, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Editura
AII, 1996.
IRINA HOLDEVICI, Tendinţe moderne in psihoterapie, în:
P. Popescu-Neveanu, C. Voicu, Gh. Neacşu, Gh. losif,
S. Marcus (sub. red.), ,,Studii şi sinteze de psihologie con-
temporană", Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002.
J. M. LEWIS, To be a Therapist: The Theaching and Learning, New
York, Brunner/Mazel, 1978, p. 31-57.
S. MARCUS, Empatie şi personalitate, Bucureşti, Editura Atos, 1997.
S. MARCUS, Note definitorii ale tipului empatic de personalitate,
în : „Revista de Psihologie", 1-2, tomul 37, 1991.

197
S. MARCUS. GH. NEACŞU. RUXANDRA GHERGHINESCU,
DOINA SĂUCAN. Relaţia dintre empatie şi orientarea
« helping » m structura competenţei didactice, în : „Revista de
Psihologie", nr. 2, 1994.
A. MARCUS-BOLOHAN, între empatie şi detaşare în relaţia medic-
pacient, în : „Revista de Psihologie", nr. 2, p. 125-132, 1991.
D. MCQUAIL, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.
A. MUCCHIELLI, Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1996, p. 101-112.
GH. NEACŞU, Transpunere şi expresivitate scenica. Bucureşti,
Editura Academiei, 1971,
GH. NEACŞU, S. MARCUS, Creativitatea artistică, în: A l . Roşea
ş.a. (Coord.), ..Probeme fundamentale ale psihologiei".
Bucureşti, Editura Academiei, î 981.
GH. NEACŞU, Procesul de creaţie artistică (IV). Conduita creativă
(Sinteză l şi 2), în: „Revista de Psihologie", 1-2 şi 3-4, 2000.
V. PAVELCU, Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa
cotidiană, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 232- 248.
J. PIAGET, Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
1965. p. 58-59.
MIHAELA ROCO, Creativitate si inteligenţă emoţională, Iaşi,
Editura Polirom, 2001.
C. R. ROGERS. Le développement de la personne. Paris, Bordas,
1968, p. 237-245.
P. SARY, La strategie de la Programmation Neuro-Linguistique dans
l'Entreprise, Paris, Edit. Retz., 1990, p. 113-144.
DOINA SĂUCAN, Valenţe aptitudinale ale comunicativităţii
didactice. Expresivitate şi stil, Teza de doctorat. Institutul de
Filozofie şi Psihologie, Bucureşti, 1999.
C. SCHAAP, I. BENNUN, L. SCHINDLER, K. HOOGDUIN,
The therapeutic relationship in behavioural psychotherapy,
New York. John Wiley & Sons, 1996.
P. WATZLAWICK, J. BEAVIN, D. JACKSON, Une logique de la
communication, Paris, Editions du Seuil, collections Points,
1972.
J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/
Mazel Inc., 1987.
J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy. The second Conference.
New York, Brunner/ Mazel Inc.. 1992.

198
Sumar
Cuvânt înainte 5

PARTEA I
PROBLEME GENERALE ALE EMPATIEI

Capitol l
Conceptualizări ale empatiei 8
1. Premise terminologice 8
2. Definiţii ale empatiei 9
3. Direcţii de cercetare a empatiei 11
3.1. Direcţia de cercetare psihofiziologică 13
3.2. Direcţia de cercetare psihologică 14
3.3. Direcţia de elaborare şi validare a testelor şi scalelor de
empatie 15
3.4. Empatia din perspectiva multiculturalismului 16
4. Empatia - trăsătură înnăscută sau dobândită? 20
5. Empatia ca trăsătură de personalitate 22
6. Empatia în relaţie cu alte variabile de personalitate 25
6.1. Relaţia empatie-simpatie 25
6.2. Relaţia empatie-orientare „helping" 26
6.3. Relaţia empatie-cunoaştere interpersonală 26

Capitol 2
Raportul empatiei cu psihoterapia 28
1. Mecanismul psihologic al empatiei psihoterapeutului 28
2. Empatia în perspectiva diverselor şcoli psihoterapeutice 30
3. Funcţiile empatiei psihoterapeutului 33
4. Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului 35
4.1. Identificarea ternelor majore din discursul pacientului.. 35

199
4.2. Identificarea mecanismelor de apărare 36
4.3. Descifrarea comportamentului nonverbal al pacientului 37
4.4. Construirea obiectivelor şi ipotezelor terapeutice 38
5. Rezistenţe faţade empatie 38
6. Tendinţe actuale de cercetare a empatiei în psihoterapie 43
6.1.Conceptualizări tradiţionale 43
6.2. Limite ale conceptualizărilor tradiţionale. Perspectiva
multiculturalismului 44
6.3. Perspectiva etnografică 46
Sinteză 48

Capitol 3
Modalităţi de antrenare a disponibilităţilor de comunicare
ale viitorilor psihoterapeuţi 49
1. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii 49
2. Manifestarea autodezvăluirii 53
2.1. Natura obiectivelor psihoterapeutice 55
2.2. Natura autodezvăluirii 55
2.3. Contextul 57
3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică 57
3.1. Impactul terapeutului asupra relaţiei 57
3.1.1. Cadenţa 58
3.1.2. Profunzimea explorării 59
3.1.3. Distanţa interpersonală 60
3.2. Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient 62
3.3. Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică 62
3.4. Negocierea în legătură cu găsirea celei mai bune
soluţii terapeutice 62
3.5. încurajarea autonomiei pacientului 63
3.6. Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii 63
4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice 64
4.1. Confruntarea 64
4.2. Clarificarea 66
4.3. Interpretarea 66
4.4. Resemnificarea 67

200
PARTEA a II-a
INSERŢIA EMPATIEI ÎN ACTUL PSIHOTERAPEUTIC
CERCETARE EXPERIMENTALĂ

Capitol 4
Un model experimental posibil de cercetare a empatiei în
psihoterapie 72
1. Obiective, ipoteze, subiecţi 72
1.1. Obiectivele cercetării 72
1.2. Ipoteze de lucru 73
1.3. Eşantioane de investigaţie 74
2. Metoda de cercetare 76
2.1. Metode de investigaţie 76
2.1.1. Chestionar de măsurare a empatiei emoţionale
(Q.M.E.E.) 76
2.1.2. Proba de empatie predictivă (R. Dymond) 77
2.1.3. Scala de depresie Beck (B.D.I) 79
2. l .4. Scala de anxietate Hamilton (H.A.S) 80
2.1.5. Scala de imaginaţie creatoare Wilson-Barber 82
2.2. Procedee de prelucrare 84
2.3. Procedee de verificare / interpretare 85
2.4. Proceduri de evaluare a progresului psihoterapeutic 86

Capitol 5
Empatia emoţională 88
1. Empatie emoţională - disponibilitate a competenţei psiho-
terapeutice 88
2. Empatie emoţională -disponibilitate valorizatoare a trata-
mentului psihoterapeutic 91
3. Aspecte diferenţiale de empatie emoţională între psiho-
terapeuţi şi pacienţi 92
4. Cercetări româneşti cu ajutorul QMEE - rezultate com-
parative 94
Sinteză 96

201
Capitol 6
Empatia predictivă 98
1. Premise 98
2. Predictivitatea empatică a psihoterapeutului 100
2, l . Abordare descriptivă (primul set de criterii - trăsăturile) 100
2.2. Abordare integrativă (al doilea set de criterii - factorii) 113
3. Predictivitatea empatică a pacientului 122
3.1. Abordare descriptivă (primul set de criterii - trăsăturile) 122
3.2. Abordare integrativă (al doilea set de criterii - factorii) 129
4. Predictivitatea empatică - aptitudine specifică psihotera-
peutului 136
4.1. Reperul modalităţilor de analiză -modalitatea des-
criptivă (prin trăsături-criterii) 138
4.2. Reperul modalităţilor de analiză - modalitatea inte-
grativă (prin factori-criterii) 147
5. Aspecte corelaţionale între empatie emoţională şi empatie
predictivă 151
Sinteză 154
Concluzii 155
Anexa nr. l - Date statistice privind proporţiile acordate de
subiecţi la ipostazele probei Dymond 174
Anexa nr. 2 - Sugestibilitate, anxietate şi depresie (pacienţi) 190

Bibliografie 197

202
Redactor : Elena DIATCU
Tehnoredactor : Florica BUDNIC

Bun de tipar : I8.V.2004. Format : 16/61 x 86.


Coli de tipar : 12,75

Tipografia E d i t u r i i VICTOR
Bucureşti, Calea Călăraşilor 169
Tel. fax: 01-323 69 80 ; Mobil: 0744-26 1510: 0722-54 24 57

203