Studiul textului literar în clasele gimnaziale

Introducere

literatura română trebuie înțeleasă ca sistem de valori, de credințe și simboluri, iar

școala devine spațiul unde se realizează acest dialog al profesorului cu tânăra
generație în vederea formării unei culturi literare precum și a unui univers afectiv.
Dialogul cu valorile literare face cu putință inițierea elevului în orizontul spiritual
al continuității și îi deschide în același timp, un spațiu de a se descoperi pe sine și
de a se integra în lumea în care trăiește. Textul literar are menirea de a orienta
elevul spre înțelegerea semnificaței identității naționale și integrarea acesteia în
contextul culturii universale. Contactând cu textul se dezvoltă intelectual, afectiv și
moral, își structurează un sistem de valori etice și morale care devin fundamentul
unei personalități autonome și independente, integrate dinamic în socitetate.

Manifestarea semnificativă a culturii naționale, literatura română este o formă

directă și complexă de formare a competenței culturale.Cărțile de literatură, ca
orice cărți, permit dialogul cu generațiile trecute și cu autorii contemporani, ele ne
permit, spune Constantin Noica, să stăm de vorbă cu departele nostru. De aici și
unul dintre principiile ce întemeiază lectura despre care vorbește Gabriel Liiceanu
în „Dans cu o carte”– „principiul dez-depărtării ” [Liceanu G., Dans cu o carte, în
Declarație de iubire, București, ed.Humanitas, 2001, pag.172]

Văzute din această perspectivă, cărțile de literatură ale unei culturi aduc elevului
concepții, teme, valori și stiluri îi permit să se integreze într-o comunitate spirituală
cu rădăcini îndepărtare în timp. Abordată astfel, funcția literaturii este echivalentă
cu cea a disciplinelor socio-umane. În același timp ea se distinge prin luminile ei
imaginare, prin emoții și pasiuni, opinii și idei, întâmplări și destine.

Deci importanța cărții de literatură, adică a textului artistic nu constă numai în ceea
ce se spune, în ceea ce se aduce aproape de conștiința elevului, ci și în modul în
care se face în efectele pe care le are asupra sufletului care se formează.

1
Discursul despre ordine și sens pe care de pildă îl spun miturile și spasmele în
primele clase de gimnaziu este esențial în formarea ființei umane. Faptul că, de
atâta vreme, copiii se cresc cu aceste texte literare este încredere pe care
umanitatea o are în forța lor modelatoare. Spuse tipărite, ecranizate sau trecute în
diferite jocuri, ele transmit tipuri esențiale care conturează identitatea.

Formarea competenței culturale nu se restrânge la cunoașterea numai a acestui

discurs. Inițierea în poezie, presupunea descoperirea unui alt tipar structural.

Lectura textelor literare nu descoperă codul esențial al lumii, ne oferă un tipar

cognitiv major. Studiul literaturii în școală este un proces complex care începe cu
însușirea instrumentariului tehnic al lecturii, continuând cu formarea compacității
de a recepta opera literară, de a o comenta și interpreta, urmărind în final formarea
gustului estic.

Capitolul I

Etapele studiului literaturii în școală

După cum am dedus mai sus, obiectivul final al studiului literaturii în școală este
acelea de a forma din elevi cititori de literatură, oameni cu deprinderi de a citi și a
se cultiva permanent, capabil să recepteze mesajele transmise de operele literare
citite și să adopte o atitudine personală față de lecturile lor.

1.1 Etapa citirii explicative, corespunzătoare claselor școlii primare, are ca

obiective însușirea instrumentarului tehnic al lecturii (sunet, literă, cuvânt,
enunț, text), formarea deprinderilor de lectură corectă, curentă și expresivă,
îmbogățirea vocabularului și exprimării elevilor. Materialul de studiu este
oferit de cartea de citire, care cuprinde texte de mică întindere cu conținut
literar. Tot acum se pun bazele deprinderilor de a extrage ideile dintr-un text,
de a „rezuma” conținutul unor texte diverse, de a se expune logic, succesiv
fapte narate.

2
Se urmărește totodată sensibilizarea elevilor la frumoasul exprimat de operele
literare, mai ales prin studiul poeziilor lirice și formarea gustului pentru lectură.
Etapa lecturii literare este corespunzătoare studiului literaturii, în clasele
gimnaziale important pentru perioada dată este faptul cu manualele școlare cuprind
numai texte ce aparțin literaturii artistice, selectate pe baza unor criterii; valoare
literară, valoare educativ-formativă, posibilități de reliefare pe baza lor a unor
noțiuni de literatură și teorie literară, accesibilitate.

În această etapă se pun bazele perceperii operei literare ca formă de reflectare a

realității, se însușează elementele necesare comentării și analizei operelor literare
în funcție de gen, specie, se îmbogățește vocabularul și exprimarea elevilor, se
lărgește experiența de viață și activitatea a elevului. În acestă perioadă are loc
trecerea de la receptarea textuluica mijloc de comunicare la receptarea estetică a
textului literar.

Studiul noțiunilor de teorie literară.

Este o etapă deosebită, textul literar se descifrează prin artisticitate. Dintre

noțiunile care se supun asimilării de către elevii sunt noțiunile de gen: operă
narativă, lirică, dramativă, modurile de expunere în aceste texte; momentele
subiectului și cele mai simple figuri de stil (epitetul, comparația, personificarea)
care îl ajută pe elev să înțeleagă deosebirea textului literar de alte texte.

Etapa studierii, literaturii române în dezvoltarea ei istorică.

Această etapă corespunde studiului literaturii române în clasele liceale și urmărește

cunoașterea scriitorilor și operelor lor reprezentative.

studiul literaturii române se încheie cu unele sinteze care au drept scop

evidențierea evoluției și încadrarea procesului literar românesc în albia literaturii
universale. Modalitățile de abordare a studiului la acest nivel sunt: comentariul
literar, caracterizarea generală, analiza literară sau sinteza.

3
Obiectivele studiului literaturii în clasele gimnaziale. Studiul literaturii în clasele
gimnaziale urmărește în primul rând obiective instructiv –educative și formative
complexe. Obiectivul prim este acela de a-i ajuta pe elevi să însușească limba
literară pentru a folosi ca mijloc de exprimare și comnicare. Însușirea temeinică a
limbii are un rol deosebit în formarea intelectuală și moralo-civică a elevilor.
Stăpânirea temeinică a limbii este o trăsătură definitorie a personalității. Studiul
literaturii în clasele gimnaziale are contribuție substanțială la realizarea educației
multilaterale a elevilor, contribuind la cultivarea gândirii, a orizontului intelectual
și cultural, la formarea concepției despre lume și viață.

Un alt obiectiv principal al studiului literaturii în clasele gimnaziale este

sensibilizarea elevilor față de frumosul literar, formarea lor ca cititori de literaturi,
cultivarea gustului estetic, a judecății de valoare. Totodată „trăierea emoțional-
reflexivă a universului operei de către elevi e singura cale de educație morală a
lor.

Antrenarea în dezbateri pentru comfirmarea sau informarea unor teze, stimularea

discuțiilor controversate între elevi, pun în centrul receptării operei literare
personalitatea elevului condiționându-i dezvoltarea, împlinirea” – susține
Constantin Parfeme [Parfene C., Literatura în școală, ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1977, pag.30]

Pentru realizarea acestor obiective complexe profesorului nu trebuie să uite că

literature nu se predă. „Pot fi descries însă structura operei și regulile de
funcționare ale întregului. Profesorul poate să îi înarmeze pe elevi cu o anumită
metodologie, care băzându-se pe înțelegerea operei de organism complex
structurat, să permită în practică apropierea adecvată a textului, bazat pe respectul
pentru normele speifice ce-l guvernează” –susține Alexandru Todorică [Tudorica
A., Analiza de text: tradiție și inovație în perspectiva noilor direcții critice, în vol.
„Analiză și interpretarea – orientării în critica literară contemporană”, ed.
Științifică, București, 1972, pag.62]

4
Valorificarea sub aspect educativ a operelor studiate presupune și înțelegerea
treptată a relației dintre opera literară și realitate. Cunoașterea elevilor a
comuniunii dintre realitatea faptelor și realitatea artistică ne indică diferite grade de
înțelegere.

Teoriile referitoare la receptarea textului artistic au evoluat către o concepție

interactivă. A înțelege înseamnă mai mult decât a citi și a cunoaște limbajul operei
importanța nu rezultă numai din cuvinte, fraze, ci se bazează pe cititor care în mod
activ asimilează informația pe care ne-o aduce textul. Aceasta înseamnă că
reprezentarea finală a informației constituie rezultatul unui proces de descoperire
cât și un proces de construire. Diversitatea accentelor ce pot contribui la
înțelegerea unui text literar sunt:

1.Cunoștiințele prealabile ale subiectului;

2.Cunoașterea și înțelegerea textului în momentul lecturii;

3. Scopul în care se citește;

4. Viteza de identificare a înțelesului cuvintelor;

5.Cunoașterea modului în care se poate folosi structura textului;

6.Cunoașterea strategiilor adecvate pentru a realiza procesul de înțelegerea.

CAPITOLUL II

Modalități de abordare a studiului textului literar în clasele gimnaziale.

Modalitățile de apropierea elevilor de textul literar în clasele gimnaziale sunt

diferite. Ele țin de particularitățile de vârstă, de experiența de viață, precum și de
specificul fiecărui text literar. Din aceste considerente, se cere a preciza nivelele
comentariului literar. Receptarea operei literare în această perioadă presupune ca
obiectiv nu numai formarea elevului ca cititor, prin care Ion Vlad înțelege „un
cititor capabil să se entuziasmeze, să exclame, să refuze categorie și în afara
calcului strategic, un cititor pasionat și totuși avertizat prin lecturi, asociații și
5
meditații asupra unor texte [Vlad Ion, Convergențe, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972,
pag.158] ci și obiective educativ-formative complexe ( de la descoperirea
mesajului și structurii artistice a operei la formarea de cititori avizați, la educarea
unor trăsături general-umane).

Deoarece ciclul gimnazial este etapa dintre inițierea elevului în specificul textului
literar (școala primară) și aprofundarea cunoștințelor literare prin sinteze (clasele
liceale). Orice interpretare de text în clasele gimnaziale începe cu:

1. Pregătirea elevilor pentru abordarea textului literar.

În clasele V-VIII, elevii pătrund treptat în universul funcțional al operei literare,

devenind mai conștienți de specificul literaturii, de farmecul pe care textul îl poate
avea asupra elevului-cititor. Studiul trece prin câteva trepte, de la prezentarea
textului la lectură și la interpretarea amplă prin câteva procedee ale comentariului
literar.

La aceste clase, analiza nu se poate realiza, în toată complexitatea ei, fie datorită
cunoștințelor limitate, fie incapacității de comentare, interpretare.

2. Explicarea de text

Ce avem în vedere prin aceasta? În primul rând, că o explicație de gradul I, care

constituie un prim nivel al studiului textului. Ea constă în explicarea și înțelegerea
textului dat, presupunând contactul cu opera literară ( fie prin lectura model a
profesorului, fie prin lectura textului de către elevi, lectură care asigură perceperea
globală a textului supus investigației). „Istoria didacticii lecturii începe cu așa
numită viziune tradițională, orientare ce a dominat aproape integral sec XX. A
doua etapă a didacticii lecturii începe în Europa anilor 70, prin modificările ce au
vizat statutul textului și perspectiva interpretării” – susține Alina Pamfil în
Structuri didactice deschise. [Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu,
ed. Paralela45, Pitești, 2003, pag.129]

6
În studiil francize, explicarea de text este egală cu analiza literară. După Gustav
Lanson, scopul unui astfel de explicații ar fi descrierea „a tot ce este în text și
numai ce este în text” [Lanson Gustav, Încercări de metodă, critică și istorie
literară, ed. Univers, București, 1974, pag.68].

3. Comentariul și interpretarea de text .

Cu privire din perspectiva didacticii; înseamnă a-i dezvălui lui atât elementele din
care este compus, cât și cele de subtext, precum mijloacele de exprimare a
acestora, modul în care anumite conținuturi și semnificații se transmit prin anumite
forme și modalități de organizare a mesajului.

A comenta, privit prin prisma elevului ca receptor, presupune un exercițiu.

Comentarea presupune libertatea de a căuta și descoperi specificul operei literare și
de a-și exprima opiniile. Este clar că aceasta se face sub îndrumările și dirijarea
profesorului, căci înțelegerea de către elevi a relației dintre realitatea vieții și cea
artistică indică grade diferite de cunoașterea a textului literar. Tocmai de aceea,
autorii care au abordat aspectele studiului textului literar în școală au încercat să
stabilească unele repere.

Gustav Lanson propunea autorului următorul scenariu:

- geneza operei, locul ei în opera autorului și în epocă; citirea model;

- semnalarea problemei de bază, a trăsăturii caracteristice a textului;
- stabilirea compoziției operei;
- analiza amănunțită a operei în formă lineară;
- sinteză, valoarea operei.

Constantin Parfene, preluând sugestii din studiile de acest tip, propune „planuri”
diferite pentru comentarea operelor în funcție de genul literar căruia îi aparțin.
Astfel pentru operele lirice propune: adecvarea formei la conținut; forța expresivă a
imaginilor, armonia și muzicalitatea versurilor. Pentru textele epice, caracterul
actual și în același timp general- uman al temei; Organizarea materialului,

7
diversitatea personajelor; esența și caracterul conflictului; limba și stilul autorului.
Pentru operele dramatice: respectarea condițiilor scenice, concentrarea și conflictul
dramatic; importanța conflicului.

Un comentariu eficient este cel care apelează la gândirea liberă și la imaginația

creatoare a elevilor. Acestea descoperă pe cont propriu și prin modalități didactice
variante, ca urmare a lecturii integrale, semnificațiile unor fragmente de text,
pentru a se ridica la concluzii asupra întregii opere. El presupune descoperirea
sensurilor și semnificațiilor operei la nivelul diverselor straturi ale acesteia.

Astfel la nivel lexical, comentariul de text presupune descoperirea sensurilor

primare și secundare ale cuvintelor, a sensurilor figurate, identificarea relațiilor
sintactico-morfologice dintre cuvinte alegerea (selecția) cuvintelor, a unor anumite
sensuri ale acestora.

Textul literar trebuie comentat în lumina unei anumite concepții etice și estetice,
influențând astfel procesul de formare moral-cetățenească a tinerei generații.

Nivelul comentariullui și interpretarea diferă în funcție de clasă, de experiența de

viață și lectura elevilor, de însușirea noțiunilor de literatură și teorile literară.

Noua perspectivă asupra comentariului s-a concretizat într-un model didactic:

Structuri Procese

Cititor

Intenția autorulu Psihologic

Text Context
Formă Social

8
 Conținut Lingvistic

4. Analiza literară. Ea poate da răspuns la următoarele întrebări:

- ce se urmărește în analiză?
- în ce corelație?
- cu ce tehnică?
- cu ce scop?

Analiza operei literare (text literar) se urmărește nivelul expresiei lingvistice,

nivelul compoziției, nivelul realității.

Corelația operei pot fi evidențiate cu ajutorul unor metode specifice. Aceste

corelații și metode sunt:

Corelația operei Metode de abordare

- operă-autor Metoda biografică, de psihologia creației
- operă și sursele ei Metoda filozofică
- opera și textul Metoda textologică

- opera și cititor De psihologie

- opera și alte opere Critică literară
- opera și alte literaturi Istoria literaturii
- opera și cultura Comparativă
- opera și ideologia Teoria genurilor literare
- opera și alte forme de expresii Lingvistică
lingvistice
- opera și valorile estetice estetică

Pentru a sintetiza desfășurarea unui comentariu literara unei analize literare în

clasele gimnaziale modelăm structural trei etape care sunt esențiale și trebuie
respectate.

9
Activitatea pregătitoare cuprinde:

- pregătirea tematico-afectivă cuprinde: stabilirea unei legături între

experiența de viață și trăirile elevilor ( la texte ca „Puiul” de Alexandru
Brătescu-Voinești, „În pădurea Petrișoru-lui” de Mihail Sadoveanu,
„Amintiri din copilărie” de Ion Creangă ș.a.)
- comunicarea de informații ( sau reactulizarea cunoștiințelor) istorice,
biografice ( la texte ca : „Bătrâni” de Octavian Goga, „Alexandru
Lăpușneanu” de Constantin Negruzzi, „Pașa Hassan” de George Coșbuc
etc.) ;
- referiri la epoca în care a fost scrisă opera și la intențiile autorului ( la
Scrisoarea III de Mihai Eminescu, „Dan, căpitan de plai” de Vasile
Alecsandri etc.);
- pregătirea pentru receptarea textului sub aspect vocabularului. Aceasta se
face prin explicarea care ar „bloca” receptarea operei datorită neînțelegerii
textuale.
- Studiul textului:
 lectura model;
 conversația de orientare;
 lectura pe fragmente și explicarea cuvintelor și expresiilor;
 caracterizarea personajelor;
 studiul mijloacelor de realizare;
 studiul noțiunilor de teorie literară

Lectura model trebuie adecvată specificului textului în funcția de aceasta

stabilindu-se tonul fundamental, pauzele, părțile ce trebuie accentuate. Există o artă
de a citi, artă pe care profesorul trebuie să o stăpânească pentru a-i apropia pe elevi
de literatură și pentru a-i iniția în tehnica lecturii expresive. Profesorul de literatură
are nevoie de pregătirea sa pentru profesie și de însușirea unor elemente ale artei
teatrale (dicție, ținută, ritm al vorbirii, pauze, acceantuarea cuvintelor).

10
Operele lirice vor fi citite obligatoriu integral, sub forma lecturii model. Operele
epice se divizează în câteva fragmente care sunt mai importante și acestea se citesc
în clasă. Secvențele se referă la unele fapte, la descrieri, la caracteristicele unor
personaje etc. În opera dramatică selectăm un monolog al personajului sau o
secvență de dialog pe care o citesc doi, sau trei elevi.

Conversația de orientare, se realizează imediat după lectură. Ea îl informează pe

profesor despre modul în care elevii au urmărit lectura, au înțeles firul narativ al
unei povestiri, structura textului liric. Timpul în care se desfășoară este de scurtă
durată. Astfel, după lectura model a poeziei Dăscălița de Octavian Goga se poate
realiza feed-back-ul prin răspunsul la următoarele întrebări:

Spre ce figură din viața satului își îndreaptă poetul gândul? Care sunt momentele
din viața satului în care poetul surprinde chipul dăscăliței? Ce sentimente (trăiri) ți-
a produs poezia?

Explicarea cuvintelor necunoscute este o componentă a studiului textului literare,

fără să clarificăm sensul propriu și figurat al termenilor și expresiilor.

Fără explicarea tuturor termenilor nu se poate comenta sau analiza literar textul.
Această activitate constituie și un prilej de a îmbogăți vocabularul și împlicit sfera
de cunoștințe și reprezentări ale elevilor. În explicarea cuvintelor și expresiilor
necunoscute trebuie să țină seama de câțiva factori: numărul și importanța lor
pentru înțelegerea textului; activizarea elevilor în procesul de explicare (prin
utilizarea dicționarelor etc.); introducerea cuvintelor și expresiilor în vocabularul
activ al elevilor [ Braborică Elena, Onu Liviu, Teodorescu Mirela, Introducere în
filologia română, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag.50].

În funcția de numărul și importanța cuvintelor necunoscute în cadrul textului,

acestea se explică fie în cadrul activităților pregătitoare, fie ca urmare a lecturii pe
fragmente. Este important ca aceste cuvinte să fie notate pe tablă de profesor și în
caiete de către elevi pentru ca aceștia din urmă să le perceapă grafic și auditov,

11
Planul de text.

Această operație se efectuează asupra unui text literar. În elaborarea planului

trebuie să avem în vedere modul de tratare a temei (temelor) în opera literară.
Referindu-se la acest aspect, Todorov evidenția faptul că în operele literare se
remarcă două tipuri principale de distribuie a elementelor tematice: „Legătura
cauzală – temporală între momentele tematice introduse; 2. Concomitența
materialului expus. În primul caz avem de-a face cu o literatură fabulativă
(nuvele, romane, poeme epice), în cel de-al doilea cu o literatură descriptivă
(poezia descriptivă și didactică, lirică, călătoriile...)” [ Tomacevski B., Teoria
literaturii, editura Univers, București, 1973, pag. 251].

La nivelul claselor gimnaziale se utilizează mai multe feluri de planuri:

a) Planul simplu

Ideile principale din text prezentate în ordinea lor cauzală ca urmare a comentării și
concentrării asupra unităților contextuale altătuiește, în final, planul timpului al
textului.

Ordinea operațiilor în elaborarea planului este următoarea:

- delimitarea unităților contextuale;

- explicarea, fiecărei unități, cu elevii, ca urmare a lecturii atente;
- concentrarea conținutului textului într-un enunț sau vers.
b) Planul dezvoltat. Urmărește să redea structura compozițională a textului. Pe
baza planului simplu sau dezvoltat se pot evidenția momentele structurii
oricărei opera:
Introducere, curpins, încheiere. Planul mai poate evidenția specificul
construcției unor opere.
Planul de text dezvoltat (complex) urmărește să redea structura textului în
detaliu. El permite evidențierea modului în care se înlănțuie detaliile textuale
în structura de ansamblu a textului.

12
 c) O altă firmă de plan al compoziției este planul momentelor subiectului.
Bazându-se pe planul simplu sau dezvoltat, el evidențiază momentele
subiectului unei opere narative sau dramatice: expozițiunea, intriga,
desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.

Redăm în continuare planult de text dezvoltat al nuvelei Sobieski și românii de

Costache Negruzzi axat pe momentele principale ale subiectului și cu
explicarea unor cuvinte din terminologia literară:

1. Expozițiunea fixează momentul istoric, timpul pe la sfârșitul lui septembrie

1686 și locul acțiunii (drumul ce duce către cetatea Neamțu).
a) Oastea polonă, primul personaj colectiv al narațunii, introduce cititorul,
prin arhaisme („lăncieri”, „șleahtă” ș.a.) în atmosfera timpului.
b) Apar cei trei conducători ai polonezilor: regele Sobieski și hatmanul
Iablonovski și Potoțki. Monologul regelui.
2. Intriga, momentul care declanșează acțiunea, este dată de apariție cetății
Neamțului și de hotărârea regelui de-a o cuceri.

Înfruntarea a două poziții: Sobieski, cuceritorul feudal și lingușitorul Potoțki, pe de

o parte, și înțeleptul Iablonovski, pe de o altă parte.

3. Desfășurarea acțiunii, partea de conținut cu cea mai mare întindere, prezintă:

a) Atacul asupra cetății, prin schimbarea perspectivei, de data aceasta văzută
din interiorul cetății. Până acum, acțiunea venea din exterior ( din afara
cetății).
b) Bătrânul conducător respinge hotărât pretențiile formulate de solul polonez,
care cerea predarea cetății la schimbul vieții apărătorilor ei.
c) Luptă înverșunată durează pentru zile. Rămași în nouă oameni; plăieșii;
hotărăsc să se predea.
d) Regele mânios, poruncește ca plăieșii să fie uciși, hărăzindu-le moartea
modernă prin spânzurare.

13
4. Punctul culminant de o maximă încărcătură emoțională și o mare tensiune
psihologică arată:
a) Pregătirile pentru spânzurarea plăieșilor, pe de o parte, și calmul echilibrul și
demnitatea cu care românii asistă la aceste pregătiri, pe de o altă mare.
b) Intervenția hatmanului Iablonovski, plină de curaj și demnitate, restabilește
adevărul, subliniind patriotismul românilor și datoria regelui de a-și respecta
făgăduiala de a reda plăieșilor libertatea în cazul predării cetății.
c) Regele își îndreaptă greșeală, le evocă vitejia: au avut cinstea de a se
împotrivi cinci zile regelui de Polonia.
5. Deznodământul înregistrează concis plecarea spre munți a moldovenilor, în
sens opus căii apucate de polonezi; cetatea rămănând să înfrunte singură mai
departe vitregia istoriei.

Se revine la imaginea din exterior. [Exemplificat după Eftemie Nicolaie

„Introducere în metodica Studierii limbii și literaturii române, ed. Paralelă 45,
2001, pag-223-224]

Planul de text dezvoltat (complex) se poate ax ape momentele principale ale

subiectului sau pe structura compozițională a operei literare.

Caracterizarea personajelor.

a) Studii diverse, de estetică, teorie literară, metodică se pronunță asupra

rolului important pe care personajul îl are în opera literară.

Literatura înfățișează prin personajul literar omul în devenirea sa, dă iluzie

faptului trăit având o forță de influențare, o valoare educativă deosebită. Prin
apartenența socială și mentalitateasa, personajul devine măiestrie artistică și
creatoare în planul expresivității estetice. Prin forța sa de tipizare el reprezintă
cuprinderea generalului în individual ce potențează funcția cognitivă a imaginii
artistice.

14
Personajul prin imaginea și comportamentul sau acționează asupra conștiinței și
afectivității cititorului. Caracterizarea personajului literar în cadrul studiului literar
ne poate asigura obiective educative în gimnaziu: ideologice, etice, estetice. Prin
forța sa de tipizare el reprezintă cuprinderea generalului în individual ce potențează
funcția cognitivă a imaginii artistice.

Personajul prin imaginea și comportamentul sau acționează asupra conștiinței și

afectivității cititorului. Caracterizarea personajului literar în cadrul studiului
literaturii ne poate asigura obiective educative în gimnaziu: ideologice, etice,
estetice.

În clasele gimnaziale, la vârsta lor de maturizare, personajul îl poate impresiona pe

elev prin trăsăturile lui de caracter ca: vitejie, curaj, spirit de dreptate, intelegență
ș.a. îndrăgitele personajele influențează comportamentul, jocurile, devenind
adeseori modele, idealuri de viață.

La sfârșitul claselor gimnaziale elevul trebuie să știe să caracterizeze personaje

aparținând unor opere din genuri diferite.

Forța educativă a eroului literar este incostentabilă, unei nevoia omului ca ființă
socială-nevoia de eroi, de „modele umane”. Eroul este un fel de cântec-motiv al
unei epoci. „El contribuie la constituirea unui raport între ceea ce suntem și ceea
ce am vrea să fim” [Giurgiu Mihai, Valoarea exemplară a eroului, în „România
literară”, nr.39 din 23 septembrie 1976].

În procesul de receptare a literaturii un personaj poate trăi atâta timp cât între el și
cititor există o comunicare, ceea ce ne face să vorbim despre contemporanietatea și
modernitatea unor personaje care aparțin diferitor epoci.

În același timp știm că operele literare ne prezintă și personaje negative. Contactul

cu asemenea eroi ne provoacă râsul, negarea lor.

b) Mijloace de caracterizare a personajelor.

15
Orice caracterizare se axează pe conținutul operei artistice. Avem în vedere faptele
și acțiunile; portretul fizic și moral prezentat de autor sau de un alt personaj;
comportarea și felul de-a vorbi al personajelor; trăirile lui interioare (monologul
interior); relațiile lui cu alte personaje, mediul în care trăiește.

Orice caracterizare a personajului literar devine o componentă a procesului de

studierea literaturii. Prezetând o perioadă de timp din viața personajului, opera
literară ne permite să descoperim caractere întrun moment al evoluției. Textele
incluse în manualele școlare se încadrează în perioada devenirii lor.

c) Criterii de grupare și caracterizare a personajelor

Personajele întâlnite în textele literare din manuale pentru clasele gimnaziale
apar ca personaje individuale, prezentate comparativ ( prin asemănare sau
antiteză) sau colective.

Caracterizarea personajului individual se adresează portretului fizic și moral și se

prezintă ca o sinteză a unor trăsături particulare desprinse din text.
Această caracterizare parcurge următoarele etape:

- scoaterea în evidență, pe rând, a caracteristicilor personajului;

- motivarea acestora cu textul operei;
- realizarea portretului personajului pe baza trăsăturilor desprinse;
- stabilirea atitudinii față de personaj.

Când textul și experiența de viață a elevului permite se pot urmări și alte aspecte:

- timpul, epoca istorică;

- rolul în viață socială, mediul în care trăiește;
- relațiile cu celelalte personaje.

Caracterizarea poate fi:

- directă;
- autocaracterizarea;
16
- indirectă;
- efectuată de alte personaje:
- prin asemănarea;
- prin antiteză.

Exemplificăm cu: Scrisoarea III de Mihai Eminescu

- caracterizarea personajelor prin antiteză.

Mircea- domnul Țării Românești Baiazid-sultanul turcilor

1. Modest, simplu, bătrân 1. Îngânfat, arogant

„Un bătrân atât de simplu,
„ – Am venit să mi te-nchini”
după vorbă, după port”

2. Demn și conștient se 2. Lăudăros și înfumurat

răspunderea să „- De un
„O, tu nici visezi, bătrâne, câți în
moșneag, da, împărate, căci
cale mi s-au pus !...”
moșneagul ce privești/ Nu e
om de rând, el este domnul
Țării Românești”

3. Patriot cu puternică dragoste 3. Disprețuiește popoarele mici:

față de țară și poporul său.
„... a privi gândești că pot/ ca întreg
„Eu? îmi apăr sărăcia și nevoie și Aliotmanul să se-mpiedice de-un
neamul!...” ciot?”

4. Încrezător în dreptatea cauzei 4. Crede că armata sa, instrument

sale, în forțele poporului; cu de contropire, este invicibilă „Tot
adâncă prețuire față de gloria ce stă în umbra crucii, împărați

17
 străbună „După vremuri mulți și regi se-adună...”
venire...”

5. Viteaz și curajos în luptă 5. Cuprins de disperare și furie în

„Mircea însuși mână-n luptă” fața vitejiei oștirii române „ În zadar
strigă-mpăratul”

Reprezintă pe domnitorul cu dragoste Reprezintă pe conducătorul

de patrie și popor apărător al contropitor, luptător pentru o cauză
independenței și suveranității țării nedreaptă.
sale.

Personajul colectiv ne orientează spre un grup social, un mod de prezentare. Elevii

vor fi dirijați în primul rând spre componența grupului, spre descrierea forțelor
care-i asigură unitatea. Această caracterizare se face pe baza textului.

Studiul mijloacelor de realizare artistice reprezintă ultimul pas al studierii textului

literar. Separarea acestui aspect de problema conținutului operei o facem din
necesități didactice deoarece opera literară nu este conținut+formă ci este conținut
și forma unite și formând tot întreg. „Realitatea vie a artei respinge această
dinsticție (fond-formă) deoarece conținutul operei nu apare decât în unitatea sa
formală, și aceasta nu se înțelege decât folosind conținutul.

Pornind de la permisa că fiecare text este un unicat și de constatarea existenței unor

diferențe formale între textele epice, dramatice și cele lirice profesorul va acorda o
atenție deosebită inițierii elevilor în procesul receptării textului sub aspectul
limbajului, o primă cerință în procesul receptării literaturii sub raportul valorii
artistice este orientarea către expresie. „În procesul de receptarea a limbajului
artistic trecem printr-o percepere a expresiei, adică devenim sensibili la cuvintele
care intră în componența expresiei.”[ Vianu Tudor, Estetica pentru literatură,
București, 1968, pag.28]

18
Analiza unităților textuale, a figurilor trebuie să se raporteze întotdeauna la întreg
evidențiindu-se rolul lor în ansamblul operei. Căci așa cum sublinia Lotmani: „nici
una din părțile textului poetic nu poate fi înțeleasă fără să-i defenim în prealabil
funcția. Constituie toate calitățile și profilul determinat al fiecăreia dintre ele sunt
un produs al raportării – prin comparația sau opoziție – la celelalte părți”.
[ Lotman Iurij Mihailovic, Lecția de poetică structurală, editura Univers, București,
1970, - pag.33].

De aceea, de la clasă la clasă profesorul trebuie să racordeze permanent indicațiile

teoretice cu privire la studiul literaturii la doi factori esențiali: specificul operei
studiate și elevii, aflați în postura de investigatori ai mesajului transmis de opera
literară.

19
 CAPITOLUL III

Studierea noțiunilor de teorie literară în gimnaziu

Genuri și specii literare studiate în gimnaziu

Gen literar = grupare de opere literare care se aseamănă între ele în care
înfățişează lumea şi prin structura specifică.

Genuri literare:

 Epic
 Liric
 Dramatic

1) Definire
2) Caracteristicile genurilor literare;
3) Exemple de opere încadrabile în genul literar
respectiv.

Genul epic

1. Definire:

Genul epic este genul literar în care sunt incluse creații folclorice sau culte, în
versuri sau în proză, a căror principală modalitate de transmitere a mesajului
este narațiunea.

Narațiunea modalitatea de expunere de IŠ organizare este compozițională

fundamentală a oricărei opere epice, dar ea se împleteşte totdeauna cu
descrierea, dialogul sau/şi monologul.

2. Caracteristici:

a) Prezența unui narator sau povestitor. In funcție de statutul naratorului în

operă, distingem:
20
– naratorul neimplicat în desfăşurarea acțiunii, el fiind doar o voce (vocea
narativā sau vocea auctorială), prin intermediul căreia cititorul cunoaşte
desfășurarea epică pe care o cuprinde opera;
– naratorul implicat în desfășurarea evenimentelor, fie de tipul naratorului-
martor, care participă la întâmplări, dar nu în calitate de personaj principal,
fie de tipul naratorului - personaj, implicat mai adânc în desfășurarea epică
și care poate fi chiar protagonistul ei.
b) Opera literară cuprinde un lanț de întâmplări, care formează acțiunea și
care sunt prezentate de scriitor într-o anumită ordine, alcătuind subiectul.
În desfăşurarea subiectului se pot distinge mai multe momente principale:
– Expozițiunea - un moment situat de obicei la începutul desfășurării acțiunii,
în care se prezintă locul, timpul și unele personaje ale operei.
– Intriga - momentul în care se declanşează conflictul operei prin care
desfăşurarea acțiunii capătă o anumită direcționare
– Desfășurarea acțiunii – totalitatea întâmplărilor care formează succesiunea
epică imaginată de autor.
– Punctul culminant - momentul în care tensiunea creată între - personajele
operei atinge maximum de intensitate.
– Deznodământul – finalul acțiunii, soluția pe care o oferă autorul pentru
rezolvarea conflictului declanşat prin intrigă.
c) Prezența personajelor care participă la desfășurarea acţiunii. Personajul
este o categorie fundamentală a epicului și ocupă un loc central în
structura operei literare.

Personajele operelor literare pot fi clasificate după numeroase criterii:

 după locul ocupat în structura operei (principale, secundare, episodice);

 după felul cum este construit (individual, colectiv);
 după semnificația morală (pozitive, negative);
 după raporturile lor cu realitatea (reale, fantastice, fictive, legendare, cu
atestare istorică).
21
Personajul operei literare este o ficțiune, un produs al imaginației și al
subiectivității creatoare a unui scriitor.

d) Prezența unui conflict, acesta fiind o stare tensională care se instaurează

între personaje sau între tendințele divergente ale unui singur personaj. El este un
element fundamental al desfășurării epice, se declanşează prin intrigă și se
soluționează prin deznodământ.

e) Temporalitatea. Prezența unei succesiuni de întâmplări impune o

succesiune de momente temporale. Într-o operă epică distingem:

– temporalitate internă:

- timpul din istorie = timpul pe care îl trăiesc personajele, momentul şi

durata desfășurării epice; acesta nu poate fi decât cronologic;

- timpul din discurs, cel al povestirii, care permite întoarcerea sau

anticiparea.

– temporalitate externă:

- timpul autorului = realizării operei, cel al publicării ei;

- timpul cititorului = epoca în care trăieşte, momentul receptării operei prin

lectură, durata receptării.

În basme se poate întâlni transgresarea timpului, caracteristică universului

fantastic, care constă în încălcarea legilor temporale ale ordinii fireşti a lumii.

e) Spațiul poate fi precizat explicit sau poate fi doar sugerat cititorului. Spațiul
poate fi real sau imaginar, închis sau deschis, obiectiv sau subiectiv. Timpul
și spațiul istoriei creează atmosfera operei.

Genul liric

1. Definire:
22
 Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care eul creator îşi uprimă
în mod direct sentimentele sau reacția față de fenomenele lumii înconjurătoare.

Lirism = utilizarea într-o operă literară a categoriei liricului; exaltarea

sentimentelor personale într-o operă literară lirică, epică sau dramatică.

Eu liric persoana din perspectiva căreia se exprimă conținutul unui text liric
şi care nu trebuie confundată cu persoana biografică a creatorului. Exemplu: În
poezia O, rămâi.…, de M. Eminescu, eul liric nu aparține poetului, sentimentele
exprimate sunt ale omului matur, în general, care înțelege cu regret că anii
copilăriei sunt pierduți pentru totdeauna, că nu mai există posibilitatea întoarcerii.

2. Caracteristici: a) Existența unui eu liric. Acesta poate fi poetul sau o altă

persoană căreia el i se substituie, dar care nu trebuie confundată cu persoana
biografică a scriitorului.

- În lirică, lumea şi eul poetic se contopesc, realizându-se astfel actul

autoexprimării: eul liric se comunică pe sine, exprimând sentimente de bucurie,
tristețe, durere, nostalgie, regret, fericire, extaz etc.

- Prezentarea acestor sentimente este însă un pretext pentru a înfățișa trăiri general
umane, de aceea cititorul se regăsește pe sine în starea sufletească exprimată de eul
liric.

- Consecința cea autoexprimării este interiorizarea. Discursul liric este o

confesiune care îmbracă forma unui monolog. Exprimarea se face la persoana întâi
iar timpul este prezentul.

b) Discursul liric este marcat de o puternică subiectivitate. Eul liric restructurează

Jumea, dându-i noi înțelesuri, foloseşte aspectele realității pentru a-i exprima
tensiunea interioară sau, transfigurându-i elementele, ne oferă o viziune subiectivă.
(Ex. Emoție de toamnă, de N. Stănescu) Același aspect al realității apare oglindit
altfel de sensibilități poetice diferite.

23
c) În actul autoexprimärii care caracterizează liricul, un rol esențial îl au imaginile
poetice(vizuale, olfactive, motrice) și figurile de stil (epitetul, comparația,
enumerația, repetiția, personificarea, metafora, hiperbola, inversiunea), iar mijlocul
de expunere și de organizare compozițională este descrierea, (Ex. pastelul larna, de
V. Alecsandri)

d) Fiind o confesiune realizată mai ales prin sensul figurat al cuvântului, discursul
liric creează o puternică notă afectivă, uneori exprimată direct dar de cele mai
multe ori sugerată cu mijloace mai subtile.

e) Principalele teme lirice sunt natura, iubirea, timpul, moartea, divinitatea.

Genul dramatic

1. Definire:

Genul dramatic = gen literar fundamental care cuprinde opere destinate a fi

reprezentate pe scenă. Ele se numesc opere dramatice sau piese de teatru.

2. Caracteristici:

a) Ideile, sentimentele, întâmplările sunt comunicate sub forma unei acțiuni

reprezentate.

b) Fiind destinat reprezentării scenice în fața unor spectatori, textul dramatic este
punctul de plecare al unui spectacol care se realizează însă independent de opera
literară care i-a stat la bază. Spectacolul este legat de existența unui spațiu special
amenajat (sala de teatru) și de numeroși alți factori implicați în realizarea lui:
actori, regizor, scenograf, specialişti în diverse alte domenii, spectatori etc.

c) Condiția reprezentării scenice impune creației dramatice anumite limite în ceea

ce privește amploarea în timp și în spațiu a acțiunii reprezentate.

d) Modul de expunere fundamental al operei dramatice este dialogul (mai rar

monologul), iar narațiunea și descrierea, când apar, sunt legate de vorbirea directă.
Structura dialogată a textului dramatic este formată din replici.
24
e) Dialogurile personajelor sunt susținute de elemente nonverbale (gesturi, mimică)
și de elemente paraverbale (intonație, accent, debit și ritm verbal). ) Construcția
dramatică pune în lumină un conflict (numit uneori și conflict dramatic) mult mai
concentrat și mai puternic decât în operele care aparțin celorlalte genuri.

g) Conflictul presupune existenţa unor forțe aflate într-o relație antagonică şi a

unui obstacol pe care acestea trebuie să-l depăşească.

h) Ciocnirea forțelor antagonice provoacă un moment de criză, o stare de

dezechilibru care creează o puternică tensiune interioară.

i) Tensiunea dispare doar prin deznodământ, care restabileşte starea de echilibru

tulburată de opoziția forțelor antrenate în conflict.

j) Vocea narativă este prezentă doar în scurte indicații scenice care aduc precizări
în legătură cu locul, timpul, atmosfera, ținuta vestimentară a personajelor sau, mai
rar, în legătură cu stările lor sufletești.

k) Personajele se caracterizează, în principal, prin vorbire și comportament.

l) Opera dramatică este împărțită în acte desfășurarea acțiunii; actele sunt împărțite
în tablouri – subdiviziuni marcând scurgerea timpului și organizarea acțiunii pe
momente, uneori corespunzând schimbării decorului; tablourile sunt împărțite în
scene – subdiviziuni legate de modificarea numărului de personaje aflate în fața
etape importante în spectatorilor.

B. Specii literare

1. Definire: Basmul = narațiune simplă aparținând fie literaturii populare (în

proză), fie literaturii culte (în proză sau în versuri), caracterizată prin predominarea
elementelor de fabulos, înfățişând lupta dintre bine şi rău, încheiată totdeauna cu
triumful binelui.

2. Caracteristici:

25
a) Acțiunea este plasată într-un timp fabulos și într-un spațiu imaginar (loc și timp
nedeterminate).

b) Datele lumii reale sunt asimilate şi dezvoltate în dimensiunea supranaturalului.

c) Prezintă elemente de transgresare a timpului.

d) Pune accent pe desfășurarea epică şi deloc pe psihologia personajelor.

e) Personajele se împart în două categorii imuabile: personaje care întruchipează

binele şi personaje care întruchipează răul.

f) Mai există personaje cu puteri supranaturale, personaje fantastice, personaje

animaliere.

g) Personajele sunt un amestec de real și fabulos, reprezentând o tipologie foarte

puțin variată: eroul, eroina, duşmanii, ajutoarele eroului.

h) Desfăşurarea epică pune în lumină o schemă narativă comună: o situație de

echilibru, tulburarea echilibrului, restabilirea echilibrului.

i) Structura epică evidențiază o serie de tipare stilistice: formule de început, prin

care ne introduce în lumea imaginară: „A fost odată ca niciodată..."; o formulă de
mijloc:,... dar cuvântul din poveste înainte mult mai este" (absentă din basmul
Prâslea cel voinic și merele de aur); o formulă de sfârșit: „... și-ncălecai p-o șa și
v-o spusei dumneavoastră aşa”, care ne readuce în lumea reală.

j) Prezența fabulosului: obiecte cu puteri miraculoase, situații, personaje care sunt

produse ale imaginației, fără corespondent în lumea reală.

k) Deznodământul aduce invariabil victoria binelui asupra răului.

l) Prezența unor motive şi simboluri comune: motivul căsătoriei, al inițierii, al

problemelor la care este supus eroul, simbolistica unor cifre (trei: trei feciori, trei
zmei, trei încercări), şapte, nouă etc.

m) Folosirea antitezei ca procedeu stilistic și compozițional.

26
3. Exemple de opere literare:

- Prâslea cel voinic și merele de aur, un basm popular, cules de Petre

Ispirescu de la tatăl său și inclus în volumul Legendele sau Basmele românilor,
din anul 1882, cu o prefață de Vasile Alecsandri, după ce fusese publicat în
„Țăranul român numerele 13 și 14 din 1862. (clasa a V-a).

Legenda

1. Definire: Legenda = specie a epicii populare (în proză sau în versuri) de mică
întindere, prin care se dă o explicație fantezistă unei ființe (lucu, fenomen) real.

2. Caracteristici:

a) Structura legendei pune în lumină trăsăturile principale ale epicului (narator,

acțiune, subiect, conflict, personaje).

b) Acțiunea este scurtă, liniară şi se desfășoară pe un singur plan.

c) Pleacă de la un element real, dar amestecă realitatea cu ficțiunea, oferind o

explicație fantezistă diferitelor aspecte ale lumii reale.

d) Ca şi în basme sau în balade, timpul şi spațiul nu sunt riguros precizate. e) Se

întâlnesc fapte miraculoase.

f) Personajele sunt prezentate din perspectiva dominantei interioare și sunt

înzestrate cu trăsături deosebite.

3. Exemple de opere literare: Dreptatea lui Țepeş, narează o întâmplare din timpul
domniei lui Vlad Tepeş, voievod a cărui personalitate a rămas în conştiința
colectivității. (clasa a V-a, All); Dragoș-Vodă, este deoarece dă o explicație
imaginară unui fapt real din trecutul poporului nostru: întemeierea şi denumirea
statului Moldova. (clasa a V-a, Humanitas). o legendă istorică, dar şi toponimică,

27
 Snoava

1. Definire: Snoava = specie a epicii populare (în versuri sau în proză), de mică
întindere, în care se relatează o întâmplare hazlie, cu final moralizator.

2. Caracteristici:

a) Este o creație de dimensiuni reduse, de obicei are o semnificație socială.

b) Impletește satira cu umorul şi are un final moralizator.

c) Vizează defecte umane și oferă soluții pentru vindecarea lor.

d) Înfățișează diverse tipuri sociale, figuri reprezentative ale lumii satului

românesc.

e) Personajele sunt prezentate din perspective unei singure trăsături. f) Acțiunea

este simplă.

g) Participă un număr mic de personaje.

3. Exemple de opere literare: Boierul și Păcală, care, chiar prin titlu, opune cele
două personaje ale narațiunii prototipul păcălitului și al păcălitorului. (clasa a V-a,
Humanitas). Cea mai mare parte a snoavelor românești au ca personaj principal pe
Păcală, alteori pe Tândală sau Pepelea, care sub aparența prostiei simbolizează, de
fapt, istețimea și inteligența omului simplu. Despre minciuni și flecării, de Anton
Pann, face parte din opera literară Culegere de proverburi sau Povestea vorbii,
tipărită în 1947 și reeditată, mult îmbogățită, în 1852-1853. Proverbele culese sunt
clasificate tematic: despre cusururi sau urâciuni, despre vorbire, despre minciuni şi
flecării, despre năravuri rele etc.. Autorul versifică proverbele şi zicătorile,
legându-le între ele, încât, în dese cazuri ia naştere un mic poem satiric. Apoi
grupurile de proverbe şi zicători sunt exemplificate prin texte literare intitulate
„Povestea vorbii", constând în snoavele propriu-zise, de cele mai multe ori, dar şi
în povești, istorioare alegorice, fabule etc. (clasa a V-a, All).

28
 Parabola

1. Definire:

Parabola = narațiune cu scop didactic care dezvăluie un adevăr cu caracter de

generalitate prin analogie cu o situație relatată. Ea reprezintă o povestire autonomă,
o narațiune independentă, care a fost utilizată la început de diferite religii, pentru a
transmite în mod accesibil adevăruri ascunse oamenilor obişnuiți, neinițiați.
Parabolele au semnificații morale si religioase și, dezvăluind adevăruri generale,
transmit şi unele învățăminte. Acestea se desprind din evenimente și activități
cotidiene, cărora li se dă o semnificatie superioară. Ele se mai numesc și pilde și se
caracterizează printr-o exprimare alegorică.

Parabolele biblice au fost utilizate de religie, nefăcând excepție nici cea creștin-
ortodoxă. De aceea în Noul Testament figurează douăzeci și opt de parabole rostite
de lisus Hristos, prin care Mântuitorul își transmite învățăturile într-un mod
accesibil. Ele sunt incluse în cele patru Evanghelii, după Matei Marcu, Luca şi
loan, şi insistă asupra credinței în Dumnezeu, a necesității iubirii aproapelui și
iertării greşelilor.

2. Caracteristici:

a) Parabola este o îmbinare ingenioasă a narațiunii cu vorbirea directă.

b) Atât elementele narative, cât și cele dialogate se caracterizează prin naturalețe,
spontaneitate, simplitate și claritate.
c) Narațiunea are ritm lent sau alert, în funcție de natura întâmplărilor relatate.
d) Vorbirea directă relevă starea sufletească a personajelor.
e) Dintre formele verbale mai des folosite sunt perfectul compus, imperativul și
conjunctivul.

3. Exemple de opere literare: - Despre oaia pierdută, extrasă din Noul Testament,
Sfânta Evanghelie după Luca, 15, 1-7. (clasa a V-a, Humanitas);

29
- Pilda pomului bun și a pomului rău, extrasă din Evanghelia după Matei, 7, 15-
20. (clasa a V-a, All);

- Parabola celor doi fii chemați a lucra în via tatălui, (Matei, 21, o pledoarie
pentru cinste şi adevăr, pentru 28-31) este corectitudine şi sinceritate. (clasa a VI-a,
All).

Fabula

1. Definire: Fabula = specie a epicii, în versuri sau în proză, în care

personajele – animale, plane sau lucruri – iau parte la o întâmplare din care se
desprinde o învățătură.

2. Caracteristici:

a) Structura epică evidențiază, de obicei, două părți: întâmplarea propriu- zisă și

morala, versurile din care se desprinde învățătura. Astfel, ele au un pronunțat
caracter didactic.
b) Narațiunea se îmbină frecvent cu dialogul.
c) Exprimă alegoric, prin simboluri (animale, plante, caracteristici omeneşti,
satirizând comportamente și trăsături general umane (ipocrizia, demagogia, dorința
de parvenire, infatuarea etc.).
d) Procedeul stilistic prin care se structurează este personificarea.
e) Se abate adesea de la regulile stricte ale versificației, permițându-și libertăți în
folosirea măsurii, ritmului și tipului de strofă.

3. Exemple de opere literare:

-Câinele și cățelul, de Grigore Alexandrescu, publicată prima oară în 1842,

în volumul Poezii, de Gr. Alexandrescu apărut la laşi sub îngrijirea lui Al. Donici
și M. Kogălniceanu. Este inclusă apoi și în edițiile din 1847 şi 1863. (clasa a VI-a,
All).

30
 Schița
1. Definire: Schița operă literară în proză, aparținând literaturii culte, de
dimensiuni reduse, cu o acțiune simplă, care într-un stil concis prezintă un singur
moment (episod) semnificativ din viața unuia sau a mai multor personaje.
2. Caracteristici:
a) Prezintă într-un singur episod un fapt semnificativ din viața unui personaj
sau a mai multor personaje.
b) Structura compozițională este realizată într-un stil de mare concizie şi
riguros orientată către deznodământ.
c) Desfăşurarea epică este simplă, liniară, pe un singur plan şi generată de un
singur conflict.
d) Acțiunea este de scurtă durată şi este plasată într-un spațiu limitat.
e) Accentul se pune mai mult pe desfășurarea epică și mai puțin pe
adâncirea personajelor.
f) Personajele, în număr mic, sunt caracterizate sumar.
g) Narațiunea se îmbină cu dialogul.
h) Dialogul are un rol important în caracterizarea personajelor.

2. Exemplu de operă literară: D-l Goe..., de Ion Luca Caragiale, a fost

inclusă în volumul Momente și schițe din anul 1901, fiind publicată cu un an mai
înainte în ziarul „Universul" din 12 mai, și înfățişează contrastul dintre pretențiile
familiei în privința educației și rezultatul acestei munci concretizat în comportarea
copilului. (clasa a VI-a, All).

Balada

1. Definire: Balada = specie a epicii folclorice sau culte în versuri, care

prezintă o întâmplare din trecutul îndepărtat sub forma unei acțiuni simple, cu un
număr mic de personaje, prezentate de obicei în antiteză şi în care realul se îmbină
cu fabulosul. Baladele populare se mai numesc şi cântece bătrânești.
1. Caracteristici:
31
 a) În structura baladelor, dominante sunt elementele epice: narațiune, subiect,
personaje, conflict.
b) Timpul și spațiul nu sunt totdeauna riguros precizate.
c) Acțiunea, plasată în trecutul îndepărtat, este simplă și liniară, iar desfăşurarea
epică antrenează un număr mic de personaje.
d) Protagonistul este, de obicei, înzestrat cu trăsături fizice și morale de excepție.
e) Personajele prezentate cu ajutorul antitezei și hiperbolei sunt privite din
perspectiva dominantei interioare.
f) Unele balade cuprind elemente de fabulos.
g) Pun în lumină procedee tipic folclorice: repetarea în structura operei a unor
pasaje semnificative, procedee de vizualizare a acțiunii, implicarea afectivă a
naratorului.
h) Evidențiază circulația unor motive literare specifice: motivul drumului, cel al
animalului fabulos, motivul marilor elemente ale cosmosului.
i) Este, de obicei, realizată în versuri scurte (5-6, 7-8 silabe), cu rimă împerecheată,
alternând cu ample secvențe de monorimă,
j) Ca toate operele folclorice, prezintă variante.
k) Balada populară românească asociază textului poetic o melodie caracteristică,
element care s-a creat paralel cu textul poetic.

2. Exemple de opere literare:

Balade populare:
-Toma Alimoş, operă populară care face parte din categoria baladelor
haiduceşti, prima sa variantă fiind notată în anul 1831, însă apariția ei este legată
de destrămarea feudalismului și apariția relațiilor capitaliste, de intensificarea
asupririi maselor țărăneşti, perioadă în care „haiducia a reprezentat una din
principalele forme de rezistență împotriva oprimării sociale și a nedreptății, prin
prădarea celor bogați și ajutarea celor săraci" (Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu).

32
Această baladă populară, datorită transmiterii ei pe cale orală, are 117 variante
răspândite în toate provinc româneşti. (clasa a VI-a, All);

- Miorița, a fost descoperită și notată de Alecu Russo în anul 1847, când se

afla în exil la Soveja, în munții Vrancei şi publicată de Vasile Alecsandri în nr.3 al
revistei intitulată Bucovina, în anul 1850, fiind reprodusă apoi în colecția de poezii
populare intitulată Balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile
Alecsandri (partea I, 1852). Ea figurează şi în colecția definitivă din anul 1866,
apărută sub titlul Poezii populare ale românilor. De-a lungul timpului, balada
Miorița a cunoscut o largă răspândire în toate teritoriile locuite de români,
circulând în peste o mie de variante. (clasa a VIII-a, Humanitas);

- Balada cultă: Paşa Hassan, de George Coşbuc, scrisă, probabil, sub

impresia evenimentelor Războiului pentru Independență din anul 1877, şi fiind
publicată mai întâi în revista intitulată Vatra, în anul 1894, şi inclusă apoi în
volumul Cântece de vitejie, apărut în anul 1904. (clasa a VII-a).

Poemul
1.Definire: Poemul = operă epică în versuri, aparținând literaturii culte,
prezentând întâmplări la care participă personaje însuflețite de idealuri nobile.

1. Caracteristici:
a) Evidențiază principalele caracteristici ale genului epic: narator, acțiune,
personaje, subiect, conflict.
b) În structura epică narațiunea se împletește cu descrierea şi cu dialogul.
c) Are o întindere mai mare și o acțiune mai complicată decât a baladei
d) Prezintă un număr mic de personaje.
e) Pune în lumină mijloace variate de caracterizare a personajelor.
f) Elementele reale se împletesc cu cele fantastice.
g) Este o operă în care liricul se îmbină cu epicul.
33
 Poemul eroic:
- Povesteşte fapte istorice mărețe sau legendare din trecutul unui popor.
- Protagonistul este însuflețit de sentimente nobile și se distinge prin calități
deosebite.
- Pune în centrul atenției figura unor eroi excepționali, acțiunea cristalizându-se în
jurul acestor personalități.

2. Exemple de opere literare:

- Scrisoarea III, de M. Eminescu, a fost concepută în timpul studenției
la Viena și Berlin, fiind publicată la 1 mai 1881I, în revista „Convorbiri literare", şi
reprodusă 1 a10 mai, în același an în ziarul „Timpul". Fragmentul din manual
reînvie o pagină glorioasă din trecutul de luptă al românilor, bătălia de la Rovine,
din octombrie 1394. (clasa a VII-a, Humanitas);
- Dan, căpitan de plai, de V. Alecsandri, publicat în anul 1875 în
revista „Convorbiri literare" și inclus în ciclul Legende, are ca sursă de inspirație
un cântec popular din secolul al XV-lea, din care autorul alege ca moto un
fragment pentru scrierea sa, cu scopul de a atrage atenția asupra însuşirilor
excepționale ale personajului titular. (clasa a VII-a, All);
- Călin (file din poveste), de M. Eminescu, a apărut la 1 noiembrie
1876, în revista ,Convorbiri literare". Poemul are al bază basmul Călin Nebunul și
mitul Zburătorului. (clasa a VII-a, Humanitas).

Nuvela
1.Definire: Nuvela = operă epică în proză, cu acțiune mai dezvoltată decât a
schiței, cuprinzând o succesiune de episoade unite într-o acțiune complicată
progresiv, la care participă un număr mare de personaje complex caracterizate.
2. Caracteristici:
a) Prezintă toate trăsăturile importante ale genului epic: existența unui
narator, acțiune, conflict, subicct, personaje.
34
 b) Naratorul poate fi unul dintre personajele operei. Chiar în această
situație, el este obiectiv, detaşat de subiect și de personaje.
c). Structura epică este dezvoltată prin narațiune, dar aceasta se împletește cu
descrierea, dialogul și monologul interior.
d) Este o operă literară mai amplă decât schița, dar mai redusă decât
romanul.
c) Cuprinde mai multe episoade legate între ele printr-un singur fir narativ și
are, de obicei, un singur conflict, concentrat în jurul personajului principal.
f) Desfăşurarea acțiunii este, de obicei, cronologică, dar ea poate acoperi
perioade mari de timp și poate înregistra schimbări de decor.
g) Personajele sunt mai numeroase decât în schiță; pe lângă personajul
principal pot apărea personaje secundare și episodice.
h) Caracterele sunt deja formate.
i) Accentul este pus pe complexitatea personajului principal, caracterizat
prin analiză, observație, desfășurare epică, din perspective foarte diferite
(biografie, mediu ambiant, motivarea feacțiilor psihologice).

3. Exemplu de opere literare:

-Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi, publicată în anul 1890, în primul

număr al revistei „Dacia literară”. Autorul s-a inspirat din cronica lui Grigore
Ureche, deși îl citează pe Miron Costin, şi înfățișează în câteva pagini cei cinci ani
ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). (clasa a VII,
All)
- Două loturi, de Ion Luca Caragiale, tipărită mai întâi în revista „Gazeta
săteanului” (1898-1899), sub titlul inițial Două bilete pierdute şi a fost dedicată
lui Gherea. În 1901 a fost publicată în plachetă ca acelaşi titlu, apoi în volumul
Momente – cu titlul Două loturi. Universul nuvelei este mediul citadin, iar
subiectul este luat din viața micilor slujbaşi, care doresc, printr-un câștig
întâmplător, să-și depăşească umila condiție socială. (clasa a VII-a, Humanitas);
35
- Popa Tanda, de Ioan Slavici, scrisă în 1873 și citită în anul următor la Junimea.
Apare în revista „Convorbiri literare" din iunie 1875. Este o ilustrare a ideii
morale că „omul sfințeşte locul". (clasa a VIII-a, Humanitas).

Romanul
1. Definire: Romanul = specie literară epică în proză, cu o acțiune
complexă și de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje
numeroase antrenate într-o intrigă complicată.
2. Caracteristici:
a) Acțiunea este amplă, desfășurată pe mai multe planuri și acoperă, de
obicei, o mare perioadă de timp, dar comprimarea, dilatarea sau suprimarea unor
momente narative sunt strategii des întâlnite.
b) Conflictele sunt numeroase, principale, secundare, exterioare şi interioare.
c) Are personaje numeroase (principale, secundare, episodice), adâncite prin
analiza psihologică și caracterizate printr-o întreagă suită de mijloace directe și
indirecte (prin comportament, prin limbaj, prin ideile exprimate, prin mediul de
viață, caracterizate de către narator sau de către personajele operei).
d) Personajele principale nu sunt prezentate într-un singur moment al
existenței lor, ci într-un proces.
e) Are o structură compozițională complexă, permițând alternarea și
combinarea unor nuclee epice diverse.
f) Narațiunea se împletește permanent cu descrierea, dialogul și monologul
interior.
- Prin narațiune se realizează acțiunea, momentele principale ale subiectului.
- Prin descriere se realizează atmosfera (sugestia locului și a timpului
desfășurării epice) și se fac portrete (interioare, exterioare) personajelor.
- Prin monologul interior se dezvăluie cititorului lumea interioară a
personajelor.

36
 3.Exemple de opere literare:
- Baltagul, de Mihail Sadoveanu, a fost scris numai în şaptesprezece zile și a
apărut în anul 1930 şi înfățișează lumea patriarhală a satului moldovenesc de la
munte și schimbările ce încep să se producă prin pătrunderea unei noi civilizații.
(clasa a VIII-a, Humanitas);
- Ciulinii Bărăganului, de Panait Istrati, a apărut în anul 1929 „este un
roman mitic şi nu istoric, pentru că (.….), spațiul este mai puternic decât timpul".
(clasa a VIII-a, All);
- La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, trilogia a fost publicată între anii
1925-1927 (Hotarul nestatornic, Drumuri, Între vânturi). Opera este romanul
unci generații, iar volumul întâi este un roman al copilărici. (clasa a VIII-a, All);
- Cireşarii – Castelul fetei în alb, de Constantin Chiriță. Acesta este al
doilea volum din cele cinci unite sub titlul Cireşarii: I. Cavalerii florii de cireş, II.
Castelul fetei în alb, III. Roata norocului, IV. Aripi de zăpadă, V. Drum bun,
cireşari!. Castelul fetei în alb proiectează în singurătatea munților, labirintul unui
castel fabulos, păstrător de tezaure numismatice" şi conține astfel ,motivul
labirintului, al existenței concepute ca o confruntare cu Enigma". (clasa a VIII-a,
All).
Pastelul
1. Definire: Pastelul =creație aparținând liricii culte în care se prezintă, prin
intermediul descrierii, imagini de natură și sentimentele pe care le trezesc în eul
liric.
2. Caracteristici:
a) Elementul predominant în pastel este descrierea naturii (descriere poetică);
sentimentele eului liric sunt exprimate fie direct, fie sugerate prin cadrul descris.
b) Poezia pune în lumină relațiile omului cu micro şi macrocosmosul în toată
diversitatea formelor lor de manifestare.
c) Pastelurile evidențiază câteva constante tematice, născute din abordarea unor
teme şi motive literare comune (motivul dealului şi al muntelui, al câmpiei, al
pădurii, al codrului, al mării).
37
d) Momentele zilei cele mai des evocate sunt cele de trecere, dimineața şi amurgul.
e) Natura este percepută din unghiul celor patru anotimpuri, privite însă din
perspective diferite și atribuindu-se funcții și semnificații diferite.
f) Natura este prezentată adesea în asociere cu satul.
g) Deşi descrierea cadrului este nucleul pastelului, tema naturii se împleteşte cu
teme conexe; cele mai frecvent abordate sunt tema jubirii și cea a scurgerii
timpului.
h) Felul în care este percepută natura de către eul liric evidențiază deosebiri
importante de viziune poetică.
i) Pentru unii, actul contemplării constituie un scop în sine, iar tabloul schițat
reproduce cu fidelitate conturul, cromatica, atmosfera reală.
j) Pentru alții, elementele cadrului sunt doar un stimul pentru reflecții mai generale
asupra omului și a raporturilor lui cu lumea și cu timpul.
k) Există și poeți care îşi creează o lume a lor, paralelă şi independentă față de cea
reală, cu propriile ei legi, cu propria ei coerență.

3. Exemple de opere literare:

- Iarna, de V. Alecsandri, a apărut în numărul 3 din 1 aprilie 1868 al revistei
Convorbiri literare, împreună cu altele opt, majoritatea închinate anotimpului alb
(Gerul, Viscolul, Sania, La gura sobei, Sfârșitul iernei). V. Alecsandri compune
primele pasteluri începând, probabil, din 1867, în urma invitației de a colabora cu
revista Convorbiri literare adresată de Iacob Negruzzi, în același an, iar în anul
1868 îi apar în această revistă, nouă dintre pasteluri. Publicarea lor continuă, în
ritmuri diferite până la 1 septembrie 1874, a dat naştere la şapte suite de Pasteluri
adunate în final într-un volum. (clasa a VI-a, All).

Doina
1. Definire: Doina = creație lirică populară care exprimă sentimente
puternice de dor, de dragoste, de jale etc. în mediul rural și pastoral.

38
 În culegerile de folclor, această specie apare clasificată în doine de dragoste,
de dor și jale, doine haiducești, doine de cătănie și de înstrăinare.
2. Caracteristici:
a) Prezintă toate cele patru caracteristici ale operelor folclorice: caracter
anonim, caracter oral, caracter colectiv, caracter sincretic.
b) Omul din popor cântă doina nu pentru altcineva, ci pentru el însuși, în
momentele sale de singurătate, de aceea este o poezie a confesiunilor celor mai
intime.
c) Eul liric al doinei este cuvântul badea sau mândra, iar poezia este un
monolog liric al unui dintre ei, expresie a vieții sale interioare.
d) Frământările sufletului sunt comunicate uneori într-un chip cu totul
original sub forma unui dialog convențional. Eul liric poartă o convorbire
imaginară cu florile, cu păsările, cu muntele și cerul, cu luna și stelele, un cosmos
de care îşi asociază doruri, nădejdi, suferințe și bucurii.
e) Doinele încep fie cu o frază poetică exclamativă, fie cu formula
tradițională „Frunză verde de…”, condensând în acest vers – invocație milenara
legătură a omului cu natura.
f) Un rol important îl are metafora simbolică; termenii conțin o simbolistică
a lor, cunoscută în limbajul popular: busuioc = nădejde, viorele = dragoste gingașă
etc.
g) Doina are o structură poetică aparte, descriptivă mai cu seamă, iar
versurile au un schelet tradițional, o sintaxă poetică și o retorică specifică (ritm
trohaic, măsură de 7-8 silabe, rimă împerecheată).
h) După modelul doinelor populare s-au realizat doine și în literatura cultă
(V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc, Șt. O. Iosif, T. Arghezi).

3. Exemple de opere literare:

- Mãi bădiță, floare dulce face parte din Antologia de poezie populară a
lui Lucian Blaga şi este o doină de dragoste, o confesiune tulburătoare a nevoii de
dragoste, a dorinței de realizare în iubire. (clasa a VI-a, All);
39
 - Doina a fost culeasă și antologată de Lucian Blaga; prin prezența
sentimentului dominant - dorul - căruia i se asociază jalea și durerea, și prin
profunzimea acestuia, ca este o doină de dor. (clasa a VII-a, All).

Imnul
1. Definire: Imnul = specie a liricii culte care preamăreşte divinitatea, un erou,
patria sau chiar un eveniment.
2. Caracteristici:
a) În antichitate, imnul avea un caracter sacru şi abia în evul mediu a devenit un
cântec profan.
b) În epoca modernă au apărut imnurile naționale, cântece solemne prin care se
exprimă solidaritatea şi unitatea națională a unui popor.
c) Textul Imnului național al României este poezia Un răsunet, de Andrei
Mureşanu care, fiind creată în atmosfera revoluționară a anului 1848 şi răspândită
pe foi volante cu titlul Deșteaptă-te, române!, a devenit în scurtă vreme de la
crearea ei un adevărat imn popular. Melodia îi aparține lui Anton Pann.
d) Prin puternicul sentiment de admirație pe care îl cuprinde, imnul se aseamănă cu
odă.

3. Exemple de opere literare:

- Deșteaptă-te, române!, de Andrei Mureşanu, intitulată inițial Un răsunet, a
fost publicată în numărul 25 al revistei „Foaie pentru minte, inimă și
literature”, din 21 iunie 1848, ca un ecou al poeziei Deșteptarea României,
de V. Alecsandri, inclusă anterior în aceeaşi revistă. Ea a devenit după
Revoluția din Decembrie 1989 Imnul național al României. (clasa a VII).

Psalmul
1. Definire: Psalmul = specie lirică religioasă, o odă sacră, un cântec
înălțat pentru slava lui Dumnezeu şi are un rol important în ceremoniile religioase
atât la evrei cât și la creştini.
40
 Psalmii biblici, în număr de 151, sunt cuprinşi în Vechiul Testament şi sunt
atribuiți, mai ales lui David, rege al evreilor, psalmist şi proroc. În literatura laică,
în perioada modernă, psalmul este o poezie de meditație (filozofică) în care sunt
dezbătute probleme care țin de raporturile omului cu divinitatea.

2. Caracteristici:
a) Este un monolog liric prin care eul liric se adresează divinității și în care
venerația și recunoştința se împletesc cu umilința și teama.
b) Este structurat în versete numerotate
Versetul = mic paragraf format din una sau mai multe propoziții, într-o
scriere lirică în proză, adesea ritmată. Versetele sunt folosite în cărțile sfinte
(Biblia, Coranul), dar nu numai în acestea (A. Russo, Cântarea României).

3.Exemple de opere literare:

- Psalmul 8 (al lui David), este un psalm de laudă şi de mulțumire, în care
psalmistul îşi exprimă sentimente de dragoste și de recunoștință față de Dumnezeu,
pe care îl laudă pentru bunătatea, puterea creatoare şi generozitatea sa. (clasa a VII-
a, All);
- Psalmul 145 O cântare de laudă a lui David – în traducerea preotului
Vasile Radu şi a lui Gala Galaction, figurează în Biblia ortodoxă din anul 1982, la
numărul 144, din care sunt reproduse prin traducere 12 versete. Acest psalm face
parte din categoria celor de laudă și este închinat lui Dumnezeu. (clasa a VII-a,
Humanitas).

Comedia
1.Definire: Comedia = specie a genului dramatic a cărei acțiune, declanşată
de un conflict comic, prezintă personaje comice în situații comice și se încheie cu
un deznodământ comic.
Comic = categorie estetică ilustrând neconcordanța dintre esență și aparență,
dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să pară un personaj.
41
 2. Caracteristici:
a) Înfățişarea diverselor aspecte ale realității urmăreşte să stârnească râsul
spectatorilor, realizând astfel opoziția între comic și tragic.
b) Construcția dramatică pune în lumină un conflict comic.
c) Desfăşurarea acțiunii situează personaje comice în situații comice.
d) Restabilirea stării de echilibru tulburată de opoziția diverselor forțe antrenate în
conflict se face prin împăcarea tuturor personajelor, realizând astfel un final fericit
(happy-end).
e) Protagonistul este, de regulă, un om mediocru, întruchipând defectele morale
menite să stârnească hazul.
f) Are o tendință moralizatoare.
g) Pune în lumină modalități diverse de realizare a comicului: comicul de situații,
comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de caracter,
- Comicul de situații este ilustrat prin situațiile comice în care sunt puse
personajele (încurcături, confuzii, coincidențe, travestiuri, răsturnări spectaculoase
de situație etc.);
- Comicul de limbaj este ilustrat prin modul de exprimare a personajelor
(cuvinte folosite impropriu, deformarea neologismelor, efecte paronimice, ticuri
verbale etc.);
- Comicul de moravuri este ilustrat prin atitudini, obiceiuri, defecte
caracteristice unei anumite epoci istorice (corupția, demagogia, moda, raporturile
dintre indivizi sau dintre indivizi și instituțiile statului, manipularea individului
prin diverse mijloace etc.);
- Comicul de caracter este ilustrat prin defecte general umane (avariția,
prostia, înfumurarea, ipocrizia, incultura etc.).
- În funcție de caracterul predominant al unui anumit tip de comic, comediile
pot fi: comedii de situații, comedii de moravuri sau comedii de caracter.

3.Exemple de opere literare:

42
 - O scrisoare pierdută, de Ion Luca Caragiale, a fost citită mai întâi într-o
şedință a societății ieşene „Junimea", iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881
pe scena Teatrului Național din Bucureşti, bucurându- se de un mare succes încă
de la premieră. Această piesă este o comedie de moravuri (politice, sociale,
familiale), iar titlul ei are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă
întâmplările- pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care ăi era
adresată de Ștefan Tipătescu, prefectul județului. (clasa a VIII-a);
- Crimă pe palier, de I. Băieşu, autorul pune accentul pe întâmplări
obişnuite, pe relațiile interumane care evidențiază complexitatea caracterului
personajelor. Piesa se bazează pe ideea absurdității relațiilor dintre oameni, atunci
când aceştia acționează sub impulsul impresiei de moment şi al nervilor. (clasa a
VIII-a, All).

3.2 FIGURI DE STIL PREDATE ÎN GIMNAZIU

Inventariere
Clasa a V-a
 Epitetul: Copilărie, de V. Eftimiu; O, rămâi…., de M.Eminescu (All); În
pădurea Petrişorului, de M. Sadoveanu (Humanitas).
 Enumerația: Copilărie, de V. Eftimiu (All); Amintiri din copilărie, de I.
Creangă (Humanitas).
 Comparația: O, rămâi..., de M. Eminescu (All); Sfârșit de toamnă, de V.
Alecsandri (Humanitas).
 Repetiția: O, rămâi….., de M. Eminescu (All); Amintiri din copilărie, de I.
Creangă (Humanitas).
 Personificarea: Balada unui greier mic, de G. Topîrceanu (All); O furnică,
de T. Arghezi (Humanitas).

43
 Clasa a VI-a
 Inversiunea: Peste vârfuri..., de M. Eminescu (All)
 Hiperbola: Toma Alimoş (Folclor) (All)
 Antiteza: Toma Alimoş (Folclor) (All)
 Metafora (familiarizare): Creion, de T. Arghezi (All)

Clasa a VII-a
 Repetiția (aliterația, asonanța): 0, rămâi…, de M. Eminescu (All); Călin (file
din poveste), de M.Eminescu (Humanitas)
 Antiteza: Paşa Hassan, de G. Coşbuc (All) Metafora: Grai valah, de V.
Voiculescu (All); Călin (file din poveste), de M. Eminescu (Humanitas)

Clasa a VIII-a
 Alegoria: Târziu, când zăpezile sunt albastre, de Fănuş Neagu (AlI); Miorița
(Humanitas)
 Inversiunea: Lacul, de M. Eminescu (Humanitas); Amurg de toamnă, de L.
Blaga (AllI) etc.

Figuri de stil predate în gimnaziu

Epitetul
Definiții: Cuvintele care exprimă însușiri neobişnuite ale obiectelor și care
au ecou în sensibilitatea cititorului se numesc epitete. (manual)
Epitet = determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un
verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii
și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective . [DEX]
Epitetul este figura de stil prin care se exprimă însușirile deosebite,
neașteptate ale obiectelor sau ale acțiunilor prezentate într-o lumină nouă, pe
cititor; el determină un substantiv sau un verb şi poate fi exprimat prin adjectiv sau
adverb.

44
 Exemple: „Peste dealuri zgriburite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată. (G. Topîrceanu, Balada unui greier mic)

Clasificare:
1. După ce exprimă, se pot distinge:
a) epitetul personificator, prin care se realizează o personificare (atribuie
însușiri omeneşti): „soare vesel"; toamna „lungă, slabă şi zăludă";
b) epitetul hiperbolic, prin care se realizează o hiperbolă: „Gigantică poart- o
cupolă pe frunte" (Paşa Hassan, de G. Coşbuc);
c) epitetul metaforic, prin care se realizează o metaforă (are un înalt grad de
expresivitate și implică o comparație subînțeleasă, ca și metafora): „zile rele";
brunul lan de aur"; „inimă întunecată"; „Feți-Frumoşi cu păr de aur";
d) epitetul cromatic, ornant (exprimă culoarea): „brumă argintie"; „ape
ruginii"; „delicate chenare arămii"; cu pene cenușii şi negre"; „cu piepturile
cărămizii"; „toamnă gri."

2. După numărul de termeni:

a) epitete simple: „lunca pare ruginită", „lună plină", glas domoľ", „clipe
dulci"; „ființă fragedă";
b) epitete duble: „ochi negri și cuminți"; „muşchi gros, cald"; „bot catifelat şi
umed'; "blană moale, mătăsoasă";
c) epitete triple: „vesela verde câmpie, acu-i tristă"; joc ciudat, leneș, încâlcit".

3. După poziție:
a) epitetul postpus: „tristețe adâncă"; „ploi mărunte"; „frunze moarte"; „aripi
străvezi"; „sărituri amețitoare"; „ochişori mărunți"; „lumină dulce";
b) epitetul antepus: „jalnic dor"; „delicate chenare"; ,grozavii nori".

45
 Opere literare: V. Alecsandri, Sfârşit de toamnă; M. Sadoveanu În pădurea
Petrişorului; E. Gârleanu, Căprioara (Humanitas); M. Eminescu, O, rămâi..; O.
Goga, Toamna; V. Eftimiu, Copilărie, E. Gârleanu, Gândăcelul; Fănuş Neagu,
Descoperind râul; I. Teodoreanu, Hotarul nestatornic; G. Topîrceanu, Balada
unui greier mic (All), M. Eminescu Călin (file din poveste) (Humanitas).

Enumerația
Definiții:
Procedeul care constă în înșiruirea mai multor termeni de acelaşi fel pentru a
atrage atenția asupra faptelor sau asupra aspectelor prezentate se numește
enumerație. (manual)
Enumerație = figură de stil care constă în înşirarea unor argumente, fapte etc.,
privitoare la aceeași împrejurare sau temă. (DEX)
Enumerația este figura de stil care constă în prezentarea succesivă a unor
elemente (părți ale unui întreg, circumstanțe).
Exemple:
„Când văd pe maidane copiii zburdând,
Sărind și țipând ca nebunii..." [Eftimiu V., Copilărie]

„A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă" [G. Topîrceanu, Balada unui
greier mic)

„...vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloiu, sare și făină de

păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari,
bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite; ștergare de
burangic alese.." [I.Creangă, Amintiri din copilărie]

Comparația
46
Definiții:
Procedeul care constă în alăturarea a doi termeni cu trăsături
asemănătoare pentru a scoate în evidență însuşiri specifice ale unei
persoane, idei, obiect etc. se numeşte comparație. (manual)
Comparație figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane,
acțiuni etc. pe baza unor însuşiri comune. (DEX)
Comparația este figura de stil prin care un termen A (persoană, obiect, acțiune) este
asemănat cu un termen B, în baza unei caracteristici comune (reală sau fantezista).

Exemple:
„Când vid pe maidane copiii zburdând,
Sărind şi tipând ca nebunii...” [V. Eftimiu, Copilărie. Opere
Vol. 11, Editura Minerva, 1986]

„- părul lui răsärea ca o grămadă de lalele –”

[Teodoreanu Ionel, Hotarul nestatornic. La medeleni, Editura
Agora, 2011]

„ochişorii... cât niște fire de linte”

„un grăunte de piatră cât un munte”
„părea o picătură de rouă”
[ Gârleanu Emil, Gândăcelul, Editura Tehno Art, 2010]

„se avântă ca o săgeată”

picioare subțiri ca niște lugere”
inima pădurii întunecată ca un iad”
[Gârleanu Emil, Căprioara, Editura Tehno Art, 2008]

47
 „cap ca de ied”
[Neagu Fanus, Descoperind râul. Dincolo de nisipuri, editura
Semne, 2009]

„se ridică ca balauri”

„frunzele de dezlipesc ca frumoasele iluzii”
[Alecsandri Vasile, Pasteluri. Sfârșit de toamnă, Editura
ARC, 2010]

„cu ochişorii stigliți ca vârfuri de ace”

[Sadoveanu Mihail, În pădurea Petrișorului, Editura Agora,
Chișinău, 2005]

„Şi se duc ca clipele

Scuturând aripile”
[ Eminescu M., Ce te legeni... Poezii, Editura Humanitas, București,
2016]

Repetiția

Definiții: Procedeul care constă în utilizarea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt
(sau a aceleiaşi construcții) pentru a întări o idee sau o impresie se numește
repetiție.
Repetiție = procedeu sintactic-stilistic care constă în întrebuințarea de două sau de
mai multe ori a aceluiași cuvânt sa u aceluiaşi grup de cuvinte, pentru a exprima
durata, intensitatea, distribuția, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a
sublinia o idee. [Academia Română – DEX]
Repetiția este figura de stil care constă în folosirea succesivă, repetarea unui sunet,
a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a impune atenției o imagine, un
aspect din realitate, o idee, un sentiment, o acțiune sau un obiect.
48
Exemple:
„O, rămâi, rămâi la mine,"
„Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.” [ Eminescu Mihai ,O, rămâi...
Poezii, Editura Humanitas, București, 2016]

„Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...” [ Topârceanu George, Balada
unui greier mic, editura Poezia naturii, 2013]

„și c-ai albit, mămucă, ai albit.”

[Labiş Nicolae, Mama. Pagini Alese, Editura Regis, 2015]

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!"

[Alecsandri Vasile, Iarna, Poezii de iarnă, Editura Gama,
2014]

„Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare."

[Eminescu Mihai , Scrisoarea III. Poezii, Editura Humanitas,
București, 2016]

„și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga."

[Creangă Ion, Amintiri din copilărie, Editura Cartea
Românească, 2017]

„și se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând.”
49
 [Eminescu Mihai , Ce te legeni. Poezii, Editura Humanitas,
București, 2016]

„Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!”

[Alecsandri Vasile, Pasteluri. Sfârșit de toamnă, Editura
ARC, 2010]

Personificarea

Definiții: Procedeul prin care autorul atribuie însușiri omeneşti ființelor

necuvântătoare, lucrurilor sau elementelor naturii se numeşte personificare.
(manual)
Personificare = figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau
fenomenelor din natură însușiri omeneşti. (DEX)
Exemple:
„Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
lar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni..."
- personificarea greierului
[ Topârceanu George, Balada unui greier mic,
editura Poezia naturii, 2013]

„Văl de brumă arginție

Mi-a împodobit grădina,"
50
 „Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul"
„Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii"
[Goga Octavian, Toamna. Poezii, Editura
Cartex,2000]

„norii se ridică"
„soarele s-ascunde"
[Alecsandri Vasile, Pasteluri. Sfârșit de toamnă,
Editura ARC, 2010]
Inversiunea
Definiții: Procedeul artistic prin care se schimbă ordinea obişnuită a
cuvintelor în propoziție, cu scopul realizării expresivității, se numeşte inversiune.
(manual)
Inversiune = schimbare a ordinii obişnuite a anumitor cuvinte în frază
(pentru a obține efecte stilistice). (DEX)
Inversiunea este procedeul artistic prin care se schimbă ordinea (topica)
obişnuită a cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în fraze cu scopul de a obține
efecte poetice prin accentuarea aspectului sau caracteristicii înfățişate.

Exemple: „Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.
„Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată?"
[Eminescu Mihai , Peste vârfuri. Poezii, Editura
Humanitas, București, 2016]

„Să plutim cuprinşi de farmec

51
 Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!"
[Eminescu Mihai ,Lacul. Poezii, Editura Humanitas,
București, 2016]

Hiperbola
Definiții: Figura de stil care constă în exagerarea unor trăsături , situații,
personaje, cu scopul de a spori expresivitatea exprimării, se numeşte hiperbolă.
(manual)
Hiperbolă = figură de stil care constă în exagerarea mărimii, importanței
etc. reale a lucrurilor. (DEX)
Hiperbola este figura de stil prin care se exagerează intenționat însuşirile
unei ființe, ale unui personaj literar, caracteristicile unui obiect, ale unui ſenomen
sau ale unei întâmplări pentru a impresiona pe cititor.
Exemple:
„Paloş mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea
Mațele
I le vărsa"

„Mațele că-și aduna,

Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Şi la murgul se ducea
Şi pe murg, încălica"
52
 [Toma Alimoş, Balade populare românești, Editura
Tineretului, 1967]

„Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă
A popoarelor de muște sărbători murmuitoare."
[Eminescu Mihai , Călin (file din poveste. Poezii, Editura
Humanitas, București, 2016]

Antiteza
Definiții: Procedeul prin care doi termeni (idei, situații, personaje) sunt
opuşi unul altuia cu scopul de a se evidenția reciproc se numeşte antiteză. (manual)
Antiteză = figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene,
situații, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. (DEX)
Antiteza este procedeul artistic prin care scriitorul pune în contrast – în
opoziție – personaje, situații, idei, sentimente cu scopul de a reliefa unul din
termeni prin celălalt.
Exemple:
Toma şi Manea
„… Şade Toma Alimoş,
Haiduc din Țeara-de-Jos,
„Manea, slutul
Şi urâtul;
Manea, grosul
Ş-arțăgosul;"
Nalt la stat,
Mare la sfat
Şi viteaz cum n-a mai stat.”
(Folclor, Toma Alimoş)
53
Metafora
Definiții:
Procedeul literar prin care un termen A (ființă, obiect, acțiune etc.) este
înlocuit cu numele unui obiect B, aparținând altei sfere semantice, dar aflat cu
primul într-o relație de asemănare, se numeşte metaforă (manual)
Metaforă = figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin
substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine. (DEX)
Metafora este figura de stil care are la bază o comparație din care lipsește
termenul comparat, în felul acesta înlocuindu-se termenul obişnuit (propriu) cu cel
neobişnuit (figurat) realizându-se un transfer de sens.

Clasificare:
- Metaforele explicite sunt cele care cuprind ambii termeni.
„Vodă-i un munte” [G. Coşbuc, Paşa Hassan]
- Metaforele implicite sunt cele în care termenul substituit nu mai apare.
„ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
[M. Eminescu, Călin (file din poveste)]
- Metafore cu rol personificator.
„Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”
(V. Alecsandri, Iarna)

- Metafore cu rol hiperbolizator.

„Şi vorba-i e tunet…”
(G. Coşbuc, Paşa Hassan)

„Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte și dismiardă oceanul de ninsoare.”
(V. Alecsandri, Iarna)
54
Exemple:
„ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”
„A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.”
„Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;”
„Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur”
[M. Eminescu, Călin (file din poveste)]

„Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare"

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

„Grai tămâiat, cățuie de petale"

Vânt bătrân cu miere în spinare"
„Şerpi de răcoare verde-n pâraie,
Cărări de bucium lung te stretaie.'
„Granguri de aur boabele-ți (graiului) ciugul"
„De piscul tău, unde se-mbină.
„Slăvit pristol de piatră și floare."
(V. Voiculescu, Grai valah)

„- D-alelei, fecior de lele"

„și s-ajungi p-ăl câine rău,'
Maneo, Maneo, fiară rea,' (Folclor, Toma Alimoş)

„Măi bădiță, floare dulce"

(Folclor, Măi bădiță, floare dulce)

„În grădina-n care scriu,

Cerne aur argintiu
O tipsie ca de jar
55
 Spânzurată-ntr-un arțar. (T. Arghezi, Creion)

Alegoria
Definiții:
Alegoria este un procedeu artistic constând într-o suită de figuri de stil strâns
legate între ele, coerente, prin care se concretizează o noțiune abstractă. (manual)
Alegorie = procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin
mijloace concrete. (DEX)
Alegoria este figura de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore, comparații,
personificări prin care se substituie o imagine prin alta asemănări sau
corespondențe și se exprimă noțiuni abstracte prin intermediul concretului. pe baza
unor

Exemple:
Specia literară construită pe baza alegoriei este fabula care satirizează

56