Veaceslav Ciorba Biserica Ortodoxa Basarabia Transnistria

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA
(1940-2010)
Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM
Monografii
XI
BISERICA ORTODOXĂ ÎN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA

(1940-2010)
Chişinău – 2011
Coordonatorii seriei:
Sergiu Musteaţă
Alexandru Popa
Veaceslav CIORBĂ
BISERICA ORTODOXĂ
ÎN BASARABIA
ŞI TRANSNISTRIA
(1940-2010)
Lucrarea a fost aprobată spre publicare de către Consiliul de Administrare al ANTIM,
în şedinţa din 11.01.2011
Recenzenţi:
Pr. prof. univ. dr. Nicolae Chifăr (Sibiu)
Pr. prof. univ. dr. Vasile Munteanu (Timişoara)
Redactor: Aurelia Junghietu

Tehnoredactare şi prepress: Gabriel Andronic
Coperta: Ruxanda Romanciuc
CUPRINS
Cuvânt înainte ..........................................................................................................6
Introducere.............................................................................................................10
Privire generală asupra vieţii bisericeşti din stânga Prutului
de la origini până în 1940 .....................................................................................31
Biserica Ortodoxă din Basarabia în timpul primei ocupaţii
sovietice (1940-1941) ............................................................................................76
Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii
celui de al doilea război mondial (1941-1944) ................................................107
Misiunea bisericească română
din Transnistria (1941-1944) .............................................................................123
Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă
din RSSM (1944-1989) .......................................................................................133
Ierarhii şi viaţa eparhială (1944-1989) ..............................................................172
Politica regimului totalitar comunist faţă de clerul Bisericii
Ortodoxe din RSSM (1944-1989) .....................................................................193
Mănăstirile sub regimul totalitar comunist (1944-1989)................................213
Aspecte ale vieţii bisericeşti din Republica Moldova
în perioada 1989-2010 ........................................................................................243
Concluzii ...............................................................................................................267
Résumé .................................................................................................................278
Bibliografie ...........................................................................................................290
Anexă ....................................................................................................................321
Indicii ....................................................................................................................440
6 Veaceslav Ciorbă
CUVÂNT ÎNAINTE
Mai mulţi tineri basarabeni au venit aici la noi, în inima Ardealului, la
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru a face studii de
doctorat. Toţi au primit teme de cercetare privitoare la diferite aspecte ale
istoriei Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Doar trei din ei au reuşit, prin tena-
citate, străduinţă şi muncă asiduă, să-şi finalizeze aceste studii şi să obţină
titlul ştiinţific de doctor. Unul dintre aceştea este Veaceslav Ciorbă, preot şi
lector la Academia Teologică din Chişinău. Prin lucrarea de faţă el a reuşit să
pună la îndemâna iubitorilor trecutului, o variantă revăzută a remarcabilei sale
teze de doctorat intitulată Istoria vieţii bisericeşti a românilor din stânga Prutului din
1940 până astăzi şi elaborată în anii 2001-2007.
Viaţa bisericească a românilor din teritoriul din stânga Prutului, cunoscut
în istorie sub numele de Basarabia, devenită mai târziu „Republica Moldova”,
a avut o soartă diferită faţă de cea din restul spaţiului geografic şi etnic româ-
nesc. Până în 1812 cea mai mare parte a teritoriului respectiv aparţinea – sub
raport administrativ-bisericesc – de Mitropolia românească a Moldovei, cu
sediul la Suceava şi la Iaşi, precum şi de Episcopia Huşilor (după crearea
acesteia, în 1598); doar teritoriile din sudul Basarabiei (azi în Ucraina) au apar-
ţinut, din 1541/2 până în 1812, de Mitropolia grecească a „Proilaviei” sau a
Brăilei, subordonată direct Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Anul 1812 a adus schimbări profunde în viaţa politică, socială, culturală şi
bisericească a Basarabiei, în urma anexării sale abuzive la Rusia ţaristă, potrivit
prevederilor tratatului de pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, dintre ruşi
şi turci. În teritoriul respectiv s-a instalat de îndată o administraţie rusească,
s-a introdus rusa ca limbă oficială, s-au adus numeroşi colonişti străini, care
au primit loturi însemnate de pământ şi o serie de drepturi, în dauna popula-
ţiei autohtone româneşti. În sfera vieţii bisericeşti, la 21 august 1813, printr-
un ucaz al ţarului Alexandru I, s-a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hoti-
nului, subordonată Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, în fruntea căreia a fost
numit mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni, cunoscut pentru ataşa-
mentul său faţă de Rusia ţaristă, fost arhiepiscop al Poltavei, apoi mitropolit al
Kievului. După moartea lui, în 1821, la cârma noii eparhii au urmat 12 ierarhi
ruşi, numiţi direct de Sfântul Sinod din Sankt Petersburg, necunoscători ai
limbii române, dar mai ales ai istoriei şi a tradiţiilor româneşti din „oblastia”
Basarabia. Prin aceşti ierarhi străini a început un intens proces de „rusificare”
a Basarabiei, prin Biserică, şcoală, armată şi administraţie. Dintre ierarhii de
Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010) 7
la Chişinău cei mai de seamă reprezentanţi ai absolutismului rusesc şi adver-

sari ai românilor basarabeni s-au arătat arhiepiscopii Pavel Lebedev (1871-
1882) şi Serafim Ciceagov (1908-1914). După Unirea Basarabiei cu România,
hotărâtă de Sfatul Ţării din Chişinău la 27 martie/9 aprilie 1918, a început şi
procesul de înlocuire treptată a instituţiilor ruseşti, de „românizare” a şcolii
şi a administraţiei, de reaşezare a vieţii bisericeşti pe baze noi, sub oblăduirea
Sfântului Sinod din Bucureşti şi sub îndrumarea primului mitropolit român
al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936). În 1923 s-au înfiinţat două eparhii
noi, la Bălţi (numită a Hotinului) şi la Ismail. În 1926 s-au inaugurat cursurile
Facultăţii de Teologie din Chişinău, cu profesori de mare prestigiu, precum
arhim. Iuliu Scriban, preoţii Gala Galaction şi Vasile Radu, traducătorii Bibliei,
fraţii preoţi Valeriu şi Cicerone Iordăchescu, filosoful Ioan Savin, gazetarul şi
omul politic Nichifor Crainic, istoricii Toma G. Bulat şi Constantin Tomescu,
canonistul Nicolae Popescu-Prahova şi alţii. S-au înfiinţat Seminarii noi (pe
lângă cel din Chişinău) la Ismail şi Edineţ, şcoli de cântăreţi la mănăstirea
Dobruşa şi altele; s-au pus bazele unor ziare şi reviste bisericeşti (Luminătorul,
Misionarul, Raza etc.), toate contribuind nu numai la românizarea Basarabiei,
ci şi la întărirea vieţii duhovniceşti.
Progresele remarcabile înregistrate în toate sectoarele de activitate s-au
întrerupt brusc la 28 iunie 1940, ca urmare a ocupării abuzive a Basarabiei
de către trupele sovietice şi a anexării ei la RASS Moldovenească (creată încă
din 1924 pentru teritoriile transnistrene), mai precis la fosta Uniune Sovietică.
A urmat anul tragic 1940/1941, când instituţiile româneşti au fost înlocuite
cu altele, sovietice, când mulţi locuitori au fost deportaţi, unii chiar ucişi, iar
asupra celor rămaşi s-a instituit un regim de adevărată „teroare roşie”. Totul
a luat sfârşit în vara anului 1941, când teritoriile de dincolo de Prut au fost
„dezrobite” de armata română şi s-a reinstalat administraţia românească.
Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată. În vara anului 1944 teri-
toriile de dincolo de Prut au fost reocupate de armata roşie „eliberatoare”,
s-a reintrodus administraţia sovietică, tinerii basarabeni au fost încorporaţi şi
trimişi să lupte pe „frontul de est”, iar majoritatea intelectualilor s-au refugiat
în România. În curând a început „colectivizarea” agriculturii, prin crearea
de colhozuri şi sovhozuri, înfometarea dirijată a populaţiei, mai ales în anii
1946-1947, dar mai cu seamă deportări în masă ale românilor în Siberia, în
Kazahstan şi chiar dincolo de cercul polar, de unde mulţi nu s-au mai întors.
În anii 1940-1941 şi după 1944 Biserica din Basarabia a fost subordonată
Patriarhiei Moscovei şi „a toată Rusia”, rupându-se orice legături cu Patri-
arhia Română. Eparhiile Hotinului (Bălţi) şi Ismailului au fost desfiinţate,
8 Veaceslav Ciorbă
publicaţiile bisericeşti – şi în genere toate cele româneşti – au fost suprimate.

Au fost desfiinţate seminariile teologice şi şcolile de cântăreţi bisericeşti. Au
fost închise treptat cele 25 de mănăstiri şi schituri existente în 1944, încât din
1962 a mai rămas o singură mănăstire, cea de la Japca, pe malul Nistrului, dar
cu călugăriţe rusoaice. Unii dintre ieromonahii acelor mănăstiri au fost iniţial
încadraţi la parohii vacante, dar cei mai mulţi au fost nevoiţi să renunţe la
viaţa monahală. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu maicile şi surorile din mănăs-
tiri, obligate să lucreze în colhozuri şi sovhozuri. Sute de preoţi basarabeni
s-au refugiat în România încă din vara anului 1944, primind parohii în diferite
eparhii de la noi. Dintre cei rămaşi, mulţi au fost deportaţi în Siberia sau în
Kazahstan, aşa cum se întâmpla şi cu păstoriţii lor, dezrădăcinaţi de locurile
natale şi nevoiţi să trăiască în alte zone ale întinsului „imperiu sovietic”. Din
cele aproximativ o mie de biserici existente în 1944 au mai rămas deschise –
până în 1989 – mai puţin de două sute; celelalte fiind transformate în cluburi,
săli de spectacole, depozite de cereale sau cu alte destinaţii. Acelaşi lucru s-a
petrecut şi cu fostele biserici mănăstireşti, iar în clădirile din incinta lor s-au
creat orfelinate, spitale de psihiatrie, sedii de sovhozuri, depozite de cereale,
etc. Nemaifiind şcoli teologice în Basarabia, puţinii tineri care doreau să
devină preoţi erau trimişi la Seminarul din Odesa, iar după desfiinţarea aces-
tuia, la Moscova (Zagorsk) sau Leningrad.
Cei şase ierarhi ruşi care au fost trimişi la Chişinău „să-i păstorească” pe
preoţii şi credincioşii români din Basarabia au fost, de fapt, unelte docile în
mâna împuterniciţilor de la Culte şi a agenţilor KGB în acţiunea de desfiin-
ţare a mănăstirilor, de închidere a bisericilor de mir, de prigonire a preoţilor,
a călugărilor şi a credincioşilor. S-a remarcat, sub acest aspect, episcopul,
devenit apoi arhiepiscop şi mitropolit, Nectarie Grigoriev (1948-1969), căruia
i se datorează aceste acţiuni draconice de desfiinţare a mănăstirilor şi de închi-
dere a bisericilor, în colaborare cu împuterniciţii Romenski şi Oleinik.
Nucleul lucrării este centrat pe situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia
şi Transnistria sub regimul totalitar comunist. Puţin mai sumar este prezentă
viaţa bisericească a românilor din stânga Prutului după 1989, dar şi în acest
ultim capitol sunt acumulate date importante despre reactivarea Mitropo-
liei Basarabiei şi lupta ei pentru recunoaştere, despre învăţământul telologic,
despre presa bisericească, despre situaţia preoţilor şi viaţa monahală etc.
Autorul a surprins foarte bine toate aspectele şi le-a prezentat în această
lucrare unitară, bine documentată, mai ales cu izvoare în ruseşte strânse din
arhive şi cu o bibliografie impresionantă. Stilul este îngrijit, cu prea puţine
„moldovenisme”, încât lucrarea este accesibilă unui cerc larg de cititori atât
din România, cât şi din Basarabia (Republica Moldova). Cele 60 de anexe

documentare, care cuprind peste 100 de pagini prezintă de asemenea un
interes maxim pentru toţi cei care doresc să cunoască istoria dramatică a
fraţilor noştri din Basarabia şi Transnistria după 1940 încoace.
Lucrarea părintelui Veaceslav Ciorbă va aduce lumini noi asupra tragediei
înstrăinării de neam pe care a cunoscut-o Biserica din Basarabia din 1812
încoace, sub dominaţia ţaristă, apoi „sovietică”. Recomandăm lucrarea tuturor
iubitorilor trecutului nostru naţional şi bisericesc, atât celor din dreapta, cât
mai ales celor din stânga Prutului, care trebuie să fie „uniţi în cuget şi în
simţire” românească.
Sibiu, 1 martie 2011
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu
10 Veaceslav Ciorbă
INTRODUCERE
Secolul al XX-lea a fost marcat de un şir de evenimente care au schimbat
radical şi în mai multe rânduri mersul istoriei Basarabiei şi Transnistriei cu
repercusiuni directe asupra vieţii bisericeşti.
În 1918 a avut loc Marea Unire, şi Basarabia, care în 1812 fusese anexată
de Imperiul ţarist, a devenit parte componentă a României. Pe parcursul
perioadei 1918-1940 viaţa bisericească din Basarabia a cunoscut, sub toate
aspectele, o epocă de înflorire. În această perioadă Eparhia Chişinăului a fost
ridicată la rangul de Mitropolie, au fost create două episcopii noi – Eparhia
Cetăţii Albe – Ismail şi Eparhia Hotinului. La Chişinău a fost înfiinţată o
Facultate de teologie, rândurile clerului basarabean au fost completate cu
preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală, a fost desfăşurată o largă
activitate de propovăduire a credinţei, de combatere a sectelor şi a diverselor
vicii sociale, au fost editate multe ziare şi reviste bisericeşti etc.
Situaţia bisericească din Transnistria a fost cu totul alta. În 1918 creştinii
din acest teritoriu au devenit cetăţeni ai primului stat sovietic. Acest stat a
promovat o politică antibisericească dură care a dus practic la eradicarea a
tot ce poate fi considerat ca viaţă bisericească. Astfel în 1941 în spaţiul dintre
Nistru şi Bug exista doar o singură biserică şi un singur preot.
În 1940, evoluţia prosperă a vieţii bisericeşti din Basarabia s-a încheiat pe
neaşteptate. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a
anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Timp de un an, Biserica
din aceste teritorii a trecut printr-un adevărat calvar. Creştinii din acest spaţiu
au fost martorii unei politici antibisericeşti inumane. Ei au văzut biserici şi
mănăstiri pângărite, prădate şi închise; preoţi şi călugări batjocoriţi, arestaţi,
torturaţi şi ucişi; credincioşi intimidaţi şi obligaţi să-şi ascundă convingerile
religioase.
În 1941, în virtutea unor noi circumstanţe istorice, România, care s-a aliat
cu Germania şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, a recuperat
aceste teritorii. În anii războiului viaţa bisericească din Basarabia şi Transnis-
tria a intrat într-un făgaş normal de refacere şi dezvoltare.
În 1944, Uniunea Sovietică a pus din nou stăpânire pe teritoriul dintre
Nistru şi Prut. Pe parcursul perioadei 1944-1989 viaţa bisericească din Basa-
rabia şi Transnistria incluse în RSS Moldovenească a cunoscut o epocă
sumbră. Statul sovietic a promovat insistent o politică antibisericească,
cauzând mari prejudicii, atât sub aspect material (în această perioadă au fost
închise şi distruse multe biserici şi aproape toate mănăstirile), cât şi sub aspect
spiritual (ca urmare a propagandei ateiste).
În 1989, în urma schimbărilor de ordin politico-social, care au avut loc în
ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice şi odată cu începutul procesului
de deşteptare naţională, în viaţa bisericească din acest spaţiu a început o nouă
perioadă. Odată cu căderea regimului totalitar comunist s-a încheiat epoca de
prigoană şi a început procesul de renaştere a credinţei, s-au redeschis locaşu-
rile de cult, închise de autorităţile sovietice, ori s-au ridicat altele noi, popu-
laţia s-a reîntors la valorile creştine.
Situaţia actuală a vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria are multe
nuanţe specifice. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice RSS Moldovenească
şi-a proclamat independenţa, devenind un nou stat – Republica Moldova.
Schmbările de ordin politic, social-economic şi cultural care s-au produs în
ultimii douăzeci de ani au avut şi au repercusiuni directe asupra situaţiei Bise-
ricii.
Toate aceste frământări, transformări şi evenimente sunt, în prezent, în
atenţia istoricilor şi cercetătorilor. Au fost scrise unele monografii, studii şi
articole, în care sunt abordate anumite aspecte, perioade şi probleme. Cu
toate acestea, subiectul rămâne a fi încă un domeniu puţin cercetat. Nu există,
de asemenea, o lucrare de sinteză în care ar fi prezentată întreaga evoluţie a
vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria din 1940 până în prezent.
Scopul lucrării este de a studia amănunţit toate aspectele cele mai impor-
tante ale istoriei Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria din 1940
până astăzi, de a aprofunda şi a aduce noi informaţii şi date bazate pe material
documentar inedit din diverse fonduri de arhivă, de a prezenta subiectul în
toată complexitatea sa, atât în plan special, bazat pe faptele istorice, cât şi în
plan general, prin crearea unui tablou general şi integru.
Sub aspect cronologic subiectul lucrării cuprinde intervalul anilor 1940
şi 2010. Este o perioadă lungă, care, la rândul ei, poate fi divizată în câteva
perioade mai mici.
Până în 1940 viaţa bisericească din stânga Prutului a cunoscut o perioadă
de linişte şi prosperitate. Începând cu anul 1940, situaţia s-a schimbat radical
şi a început o nouă perioadă cu totul deosebită de cele anterioare. Anexarea
Basarabiei de către Uniunea Sovietică a însemnat pentru viaţa bisericească
sfârşitul perioadei înfloritoare.
Prima ocupaţie sovietică a durat din 3 iulie 1940 până în 26 iulie 1941,
când Basarabia a revenit sub administraţie românească. În august 1941, a
fost trecut sub administraţie civilă românească şi teritoriul dintre Nistru şi
Bug (numit Transnistria). În februarie 1944 Transnistria a ajuns din nou sub
stăpânire sovietică. În august 1944 a avut aceeaşi soartă şi Basarabia.
La 27 august 1989, în cadrul Marii Adunări Naţionale din Piaţa Centrală
a Chişinăului poporul şi-a exprimat aspiraţia de independenţă. Anul 1989 a
fost un an de cotitură atât pentru viaţa social-politică a românilor basarabeni
şi transnistreni, cât şi pentru viaţa lor bisericească. Consecinţele imediate ale
mişcării de eliberare naţională, care a luat amploare în 1989, au fost: înce-
tarea definitivă a politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, înce-
putul procesului de deschidere în masă a bisericilor şi mănăstirilor, plecarea
din scaunul episcopal de la Chişinău a mitropolitului rus Serapion Fadeev şi
numirea în locul lui a unui episcop românofon – Vladimir Cantarean (originar
din reg. Cernăuţi).
Perioada anilor 1989-2010 este şi ea deosebită de cele precedente. În mod
evident, dacă anul 1989 a fost unul de cotitură, atunci anul 2010 este mai mult
o limită convenţională, marcând anul până când tema este studiată.
Spaţiul geografic asupra căruia se extinde subiectul lucrării se referă la
teritoriul actual al Republicii Moldova. În 1940 teritoriul Basarabiei (fără jude-
ţele Ismail şi Cetatea Albă în partea sudică şi fără judeţul Hotin în partea
nordică) şi cel al Transnistriei (doar şase raioane ale fostei RASSM, cu o popu-
laţie preponderent vorbitoare de limba română) au fost unite şi au format un
nou stat – RSS Moldovenească. RSSM a existat (cu excepţia perioadei 1941-
1944) până la 23 mai 1991, când a devenit Republica Moldova.
Trasarea acestor limite geografice este justificată şi din punctul de vedere
al jurisdicţiei bisericeşti. În 1940 creştinii din nou formata RSSM au ajuns sub
jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. La 12 mai 1941 în scaunul episcopal de la
Chişinău a fost numit în mod oficial episcopul rus Alexie Sergheev, ca titular
al nou înfiinţatei eparhii în componenţa căreia intrau teritoriul Basarabiei
şi Transnistriei incluse în RSSM. În 1945 situaţia era aceeaşi, episcopul rus
Ieronim Zaharov fiind numit titular al eparhiei cuprise în hotarele RSSM. Şi
după evenimentele din 1989-1991, care au dus la apariţia Republicii Moldova,
situaţia sub aspectul jurisdicţiei bisericeşti practic nu s-a schimbat. Bisericile
şi creştinii din autoproclamata republică transnistriană, cât şi marea majoritate
a bisericilor şi a creştinilor din cuprinsul Basarabiei sunt parte componentă a
uneia şi aceleiaşi unităţi administrative bisericeşti – Mitropolia Chişinăului şi a
întregii Moldove. Astfel, din 1940 şi până astăzi, Biserica Ortodoxă din Basa-
rabia şi Transnistria, cu unele mici excepţii, a fost şi este o entitate cuprinsă
în unul şi acelaşi teritoriu.
Doar în câteva cazuri spaţiul geografic trasat a fost puţin depăşit. Astfel,
vorbind despre situaţia bisericească din Basarabia în 1940-1941, n-am putut

să nu arătăm şi situaţia din judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, căci în
primul an de ocupaţie sovietică toţi basarabenii au trecut prin acelaşi calvar.
Vorbind despre viaţa bisericească în perioada 1941-1944, atunci când Basa-
rabia a revenit integral în componenţa României, iarăşi am cuprins (cum era
şi firesc) şi judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.
Un alt caz ţine de Transnistria. În august 1941 teritoriul dintre Nistru şi
Bug (numit Transnistria) a fost pus sub administraţia civilă românească. În
consecinţă, pentru acest teritoriu a fost creată Misiunea Ortodoxă Română
care a desfăşurat o activitate intensă în vederea renaşterii vieţii bisericeşti.
Privitor la perioada 1941-1944, am depăşit puţin limitele geografice impuse
şi am vorbit despre activitatea Misiunii şi despre refacerea vieţii bisericeşti nu
doar din cele şase raioane transnistrene, ci din întregul teritoriu dintre Nistru
şi Bug. Acest lucru a reieşit din necesitatea de a prezenta activitatea Misiunii
în ansamblul ei.
Gradul de cercetare a problemei. În perioada 1944-1989 nu s-a scris
nimic valoros privitor la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnis-
tria. În România, istoricilor le-a fost interzis să scrie despre Basarabia pentru
a nu trezi nemulţumirea Uniunii Sovietice. La rândul lor, istoricii din RSSM,
aserviţi ideologiei regimului comunist, nu au putut studia nici ei obiectiv acest
subiect1.
În istoriografia sovietică problemele vizând viaţa bisericească din RSSM în
perioada 1944-1989 au putut fi abordate doar în scopuri ideologice. Autorii
sovietici au afirmat că religia în RSSM este în stare de declin, că creştinii se
leapădă de credinţă, că preoţii părăsesc Biserica şi se dezic de cinul preo-
ţesc, că locuitorii satelor şi oraşelor închid locaşurile de cult, că închiderile de
biserici şi mănăstiri sunt necesare şi legale etc2. În 1988, ateistul A. Babii, în
1
Vezi: V. Prokof‘ev, Neprimirimoe protivorečie meždu naukoj i religiej, Chişinău, 1950; I. Lupalo,
Nauka protiv religii, Chişinău, 1953; P. Pabiolkin, Religioznye sueverija i vred nanosimyj imi,
Chişinău, 1953; M. Goldenberg, Conţinutul şi sarcinile propagandei ştiinţifico-ateiste, promovate
de Uniunile lectorilor de la sate, Chişinău, 1956 (cu grafie chirilică); T. Zmersliuc, De ce am
rupt-o cu religia, Chişinău, 1959 (cu grafie chirilică); F. Vidraşcu, M. Rotaru, Azi alte clopote
bat [Culegere pe teme antireligioase], Chişinău, 1959 (cu grafie chirilică); A. Osipov, V bor‘be
za čeloveka, Chişinău, 1964; M. Ghilos, A. Mulik, Descătuşare [Culegere de schiţe despre morala
religioasă], Chişinău, 1964 (cu grafie chirilică); I. Nikiforov, Kak zaroždalas‘ religija i v čem
ee sut‘, Chişinău, 1963; L. Makarov, Întrebări şi răspunsuri cu privire la ateism, Chişinău, 1963
(cu grafie chirilică); L. Velikovič, Religija – ideologičeskoe oružie imperializma, Chişinău, 1963;
K. Radina, Ce daună aduce copiilor religia, Chişinău, 1965 (cu grafie chirilică), etc.
2
De ex.: A. Babii, Dezvoltarea gândirii ateiste în Moldova după anul 1917, în vol. „Ateismul
în ofensivă”, Chişinău, 1974, p. 155-172 (cu grafie chirilică); F. Bâzgu, Procesul combaterii
lucrarea sa „Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘”, scria că Biserica Orto-

doxă din RSSM îşi trăieşte ultimele zile şi că în scurt timp „diversele superstiţii
şi credinţe religioase” vor fi depăşite3.
Toate lucrările din perioada sovietică au fost scrise la comandă pentru
a servi luptei ideologice a propagandiştilor atei. În ele nu există aprecieri
obiective, ele sunt tendenţioase şi denaturează în totalitate adevărul. Autorii
sovietici, în absoluta lor majoritate, au justificat politica promovată de statul
sovietic faţă de Biserica Ortodoxă, prezentând în culori sumbre evoluţia vieţii
bisericeşti din RSSM. Deşi au scris mult despre lupta ideologică împotriva
Bisericii, ei nu au pomenit nimic despre metodele abuzive folosite, în mod
constant, de regimul totalitar comunist4. Lucrările privitoare la Biserică, scrise
în perioada sovietică, au astăzi doar valoare istoriografică, din punct de vedere
al conţinutului ele nu prezintă nici un interes.
După destrămarea Uniunii Sovietice, urmată de proclamarea indepen-
denţei Republicii Moldova şi după căderea regimului ceauşist în România,
situaţia s-a schimbat în bine. Ştiinţa istorică a început să se dezvolte liber şi
nestingherit, iar istoricii au obţinut posibilitatea să trateze obiectiv evenimen-
tele istorice.
Din 1990 şi până în prezent cercetările privitoare la istoria Bisericii Orto-
doxe din Basarabia şi Transnistria s-au materializat în mici studii şi articole,
mai puţin în monografii şi lucrări de sinteză.
Una din primele lucrări aparţine istoricului sibian, preot Mircea Păcurariu.
Ea a fost editată în 1993 la Iaşi cu titlul „Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi
a neamului românesc”5. Lucrarea este o cercetare temeinică a trecutului Bise-
ricii Ortodoxe din stânga Prutului de la origini şi până în 1993. Un interes
deosebit prezintă ultimele două capitole privitoare la situaţia Bisericii din
Basarabia după 1940. Aici autorul a reuşit să abordeze, deşi succint, princi-
palele momente şi aspecte privitoare la evoluţia vieţii bisericeşti din stânga
Prutului din 1940 până în 1993, fiind astfel un adevărat pionier în cercetarea
acestei perioade. Cercetătorii de mai târziu, desfăşoară în amănunt, confirmă
şi desăvârşesc, în mare măsură, tezele expuse de M. Păcurariu prin prezen-
tarea unor noi date şi fapte istorice.
religiei ortodoxe în Moldova, Chişinău, 1974 (cu grafie chirilică); A. Babii, M. Goldenberg,
Cruciaţii anticomunismului, în rev. „Comunistul Moldovei”, Chişinău, 1973, nr. 3, p. 35-58
(cu grafie chirilică).
3
A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘, Chişinău, 1988.
4
De ex.: V. Gajos, În luptă pentru realizarea în RSSM a principiilor ateiste ale lui V.I. Lenin, în
vol. „Unele aspecte ale ateismului”, Chişinău, 1970, p. 25-54 (cu grafie chirilică).
5
Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993.
O altă lucrare de sinteză privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basa-

rabia aparţine ziaristului basarabean, stabilit la Bucureşti, Boris Buzilă. Ea a
fost publicată în 1996 cu titlul „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 1812-
1918; 1918-1944”6. Lucrarea este scrisă într-un stil publicistico-ştiinţific, fiind
bazată îndeosebi pe ştiri, informaţii şi articole din presa bisericească şi laică,
apărută în Basarabia interbelică. Nucleul lucrării se axează pe perioada 1918-
1940, când Basarabia a fost parte integrantă a României Mari, iar Biserica
basarabeană se afla în sânul ei. Pentru subiectul cercetat de noi sunt impor-
tante, în deosebi, ultimele două capitole. În unul, care se referă la tragicul an de
ocupaţie sovietică 1940-1941, autorul vorbeşte despre persecuţiile împotriva
preoţilor şi a creştinilor basarabeni, despre pângărirea bisericilor şi mănăsti-
rilor, despre activitatea episcopului rus Alexie de Tula etc. În al doilea capitol
sunt prezentate acţiunile de restabilire a vechilor structuri bisericeşti, a ordinii
în general şi de refacere a vieţii bisericeşti în anii 1941-1944. În aceste capitole
autorul a reuşit să creeze un tablou cât de cât complet al evenimentelor prin
care a trecut Biserica basarabeană în acei primi ani de încercare. Ca şi în cazul
întregii lucrări, sursele principale sunt ştirile şi articolele din presa acelor ani.
Despre istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria în perioada
1940-1944 s-a scris până în prezent foarte puţin.
Cercetătorii Constantin Stan şi Alexandru Gaiţă, documentându-se în arhi-
vele centrale şi cele judeţene din România privitor la refugiaţii din Basarabia şi
Bucovina de Nord în anul 1940, au publicat studiul „Biserica Ortodoxă Română
din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul 1940-1941”7. În acest studiu autorii
analizează, la început, primele zile de ocupaţie sovietică. În baza mărturiei
preoţilor şi credincioşilor, care au reuşit să se refugieze în România, ei au
descris politica antibisericească promovată de statul sovietic. Autorii prezintă
date concrete pe judeţe despre numărul de biserici şi mănăstiri prădate şi
pângărite, nume de preoţi arestaţi, deportaţi sau chiar executaţi etc. Este
descrisă situaţia preoţilor refugiaţi, precum şi starea atestată de ei la revenirea
acasă în 1941.
Un alt studiu important, semnat de cercetătoarea Ludmila Tihonov, „Unele
aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia (iunie 1940 –
iunie 1941)”8, scoate în evidenţă alte noi aspecte şi anume metodele agresive
6
Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 1812-1918; 1918-1944, Bucureşti-
Chişinău, 1996.
7
Consatntin I. Stan, Alexandru Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de
Nord în anul 1940-1941, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 3, p.
99-110.
8
Ludmila Tihonov, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia
ale regimului comunist folosite în lupta contra Bisericii, măsurile restrictive,

intimidările preoţilor şi credincioşilor, propaganda ateistă etc. Acest studiu
este valoros şi prin faptul că autoarea foloseşte documente inedite descope-
rite în arhivele de la Chişinău.
Anumite informaţii şi date noi, unele din arhivă, sunt aduse şi de o altă
cercetătoare, Mariana Ţăranu, în articolul „Unele aspecte ale politicii religioase din
Basarabia în timpul primului an de ocupaţie sovietică”9.
Date inedite şi foarte preţioase, care ridică gradul de cercetare a problemei
la o nouă etapă calitativă şi cantitativă, sunt prezentate de istoricul Valeriu
Pasat10 în studiul său introductiv la primul volum al culegerii de documente
„Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991” intitulat „Pravoslavie v
Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953)”11.
Cercetătoarea Nina Negru în studiul său „Misiunea ortodoxă română de peste
Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial”12 abordează un alt aspect puţin
studiat privitor la viaţa bisericească a românilor transnistreni în anii 1941-
1944. Autoarea scrie despre conducerea, organizarea şi activitatea Misiunii
Ortodoxe Române, care a avut sediul mai întâi la Tiraspol, apoi la Odesa,
despre prodigioasa activitate misionară în rândul populaţiei transnistrene,
refacerea locaşurilor de cult, viaţa culturală a Transnistriei în acei ani etc.
Studiul se bazează, în special, pe documente inedite din fondurile Arhivei
Naţionale a Republicii Moldova, cât şi pe ştirile şi articolele din revista „Misi-
onarul” de la Chişinău (numerele apărute în anii 1941-1943).
Despre viaţa bisericească din Transnistria în anii 1941-1944 au scris şi
unii istorici din actuala republică separatistă transnistreană. Studiul cel mai
amănunţit este semnat de profesorul P.M. Šornikov de la Facultatea de Istorie
a Universităţii din Tiraspol „Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov’ja” v gody rumynskoj
okkupacyi. 1941-1944 gody”13. Punctul de vedere al istoricului de la Tiraspol,
(iunie 1940 – iunie 1941), în „Analele ştiinţifice ale USM”, Seria „Ştiinţe socio-umane”,
Chişinău, 1999, p. 224-229.
9
Mariana Ţăranu, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an de ocupaţie
sovietică, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2008, nr. 5, p. 10-18.
10
În anii 1994-1997 a fost ambasador la Moscova, în anii 1997-1999 a fost ministru al
Apărării, în anii 1999-2001 a fost ministru al Securităţii Naţionale şi şef al Serviciului de
Informaţii şi Securitate, în 2010 s-a lansat în politică.
11
Valeriu Pasat, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953) în „Pravoslavie v
Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I,
Moscova, 2009, p. 64-73.
12
Nina Negru, Misiunea ortodoxă română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial,
în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2001, nr. 1, p. 120-133.
13
P.M. Šornikov, Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov’ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 1941-1944
care exprimă opinia întregii istoriografii transnistrene14, este cu totul diferit

de cel al istoriografiei româneşti cu referinţă la acest subiect. Principalele teze
ale lui P.M. Šornikov sunt: Biserica Ortodoxă Română şi-a extins jurisdicţia
asupra teritoriului din stânga Nistrului fără acordul Patriarhiei de la Moscova,
deci necanonic; susţinând refacerea vieţii bisericeşti, „ocupanţii” români nu
urmăreau un scop bisericesc, ci doreau să înăbuşe rezistenţa populară şi să-şi
consolideze stăpânirea pe calea unei românizări forţate a populaţiei civile; în
acest scop Misiunea bisericească română împiedica în fel şi chip numirea unor
preoţi dintre localnici în parohii, promovând preoţii trimişi din România,
care erau foarte bine asiguraţi şi plătiţi; în cadrul Misiunii bisericeşti române,
ca şi în toate celelalte organe administrative româneşti, înflorea corupţia şi
stoarcerea de bani; refacerea locaşurilor de cult nu erau altceva decât acţiuni
politico-propagandistice şi autorităţile româneşti impuneau populaţia cu forţa
să repare bisericile; în Seminarul teologic de la Dubăsari se preda în mod
intenţionat în limba română şi prin aceasta se urmărea românizarea vieţii
bisericeşti din Transnistria, dar seminariştii moldoveni nu înţelegeau limba
română şi ei îl părăseau în masă; pentru a le insufla credincioşilor stima faţă
de România, autorităţile de ocupaţie foloseau literatura religioasă, predicile,
asistenţa socială, radioul, cinematografia şi teatrul; tipografia Misiunii edita
literatură antislavonă şi antisovietică; în timpul lecţiilor de religie în şcoală
misionarii citeau literatură românească şovină şi îi impuneau pe copii să înveţe
imnul de stat al României şi poezii româneşti; Catedra de Teologie din cadrul
Universităţii din Odesa era înzestrată cu o bogată bibliotecă de cărţi naţio-
naliste şi profasciste, antiruseşti şi antiucraineşti; mitropolitul Visarion Puiu
slujea şi predica în limba rusă şi îi susţinea pe preoţii ruşi, pentru acest fapt a
fost demis din funcţia de conducător al Misiunii; renaşterea vieţii bisericeşti
din Transnistria în 1941-1944 a avut un caracter extrem de limitat; folosirea
administraţiei bisericeşti în scopuri politice nu a adus vreun folos stăpânirii
româneşti, ci, din contra, a compromis Biserica în faţa credincioşilor şi a favo-
rizat răspândirea sectarismului.
Cercetările istoricilor tiraspoleni privind perioada 1941-1944 sunt bine
documentate. Ei se bazează, în special, pe documente de arhivă şi aduc date
noi şi importante. Felul lor de a interpreta informaţiile din documente şi de
a prezenta tabloul general denotă, însă, fie docilitate politicii promovate de
autorităţile separatiste, care urăsc tot ceea ce este românesc, fie autoidentifi-
carea lor cu această ideologie postsovietică. Am considerat inutil să combat
gody, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 62-67.

14
Vezi şi: Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii, Tiraspol, 2005, p. 8-9.
aceste teze, care sunt expuse nu de pe poziţiile unui discurs istoric obiectiv, ci
au un caracter politico-ideologic.
Istoriografia vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria în perioada
1944-1989 este puţin mai vastă, decât cea privitoare la perioada 1940-1944.
Unul din primii cercetători basarabeni, care s-a preocupat de situaţia Bise-
ricii Ortodoxe din RSSM sub regimul totalitar comunist, este cunoscutul
istoric Valeriu Pasat. În cadrul studiilor sale de doctorat efectuate la Moscova,
el a realizat o lucrare privitoare la deportările din RSSM în anii ’40-’50 ai seco-
lului XX. În 1997 această lucrare a fost publicată în limba rusă, iar în 2000 în
limba română – „Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldove-
neşti în anii ’40-’50”15. În capitolul IV „Relaţiile dintre Stat şi Biserică” autorul
prezintă succint mai multe aspecte ale politicii antibisericeşti promovate de
autorităţile sovietice: arestările şi deportările unor preoţi şi credincioşi; impo-
zitele exagerate pe care trebuiau să le plătească bisericile, mănăstirile şi clerul;
aspecte din activitatea KGB-ului în vederea subminării Bisericii; rezistenţa
preoţilor, călugărilor şi credincioşilor etc. Autorul s-a bazat, în mare măsură,
pe documente inedite din arhivele Ministerelor de Interne de la Chişinău şi
de la Moscova. Investigaţiile în acest domeniu au fost continuate de V. Pasat,
astfel încât, în 2009 apare primul volum al menţionatei culegeri de documente
cu studiul întroductiv „Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-
1953)”16, apoi în 2010 apare al doilea volum, la fel cu un studiu introductiv
intitulat identic cu referire la perioada 1953-196017.
Scriitorul Vladimir Beşleagă, investigând fondul 3046 (fondul împuterni-
citului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de
Miniştri al URSS pentru RSSM) din Arhiva Naţională a Republicii Moldova,
a publicat studiul „Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM
(1950-1960)”18. Autorul scoate în evidenţă metodele şi procedeele de închi-
dere a bisericilor şi mănăstirilor utilizate de autorităţile sovietice, vorbeşte
despre rezistenţa credincioşilor, despre persecuţiile împotriva clerului, arată
15
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50,
Chişinău, 2000.
16
Idem, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953) în „Pravoslavie v Moldavii:
vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I, Moscova,
2009, p. 74-93.
17
Idem, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1953-1960) în „Pravoslavie v Moldavii:
vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. II, Moscova,
2010, p. 43-87.
18
Vladimir Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM (1950-1960),
în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p. 121-136; nr. 3, p. 60-77; nr.
4, p. 86-100; 1997, nr. 2, p. 110-125.
starea jalnică la care a fost adusă Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească
după primele decenii de la instaurarea puterii sovietice. Într-un alt studiu,
„Mănăstirea Răciula – 1959”19, Vladimir Beşleagă descrie ultimele zile de exis-
tenţă şi rezistenţă a comunităţii monahale de la Răciula. Maicile şi credincioşii
din satul Răciula au încercat să se opună închiderii mănăstirii, dar autorităţile
sovietice au recurs la ajutorul armatei, care i-a forţat pe apărătorii locaşului
să cedeze. Toate aceste studii şi cercetări privind viaţa bisericească din RSSM
au fost aprofundate de V. Beşleagă şi republicate într-un nou volum „Cruci
răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”20.
În anul 2000 cercetătoarea Ludmila Tihonov a susţinut teza de doctorat
cu tema „Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)”;
în 2004 această lucrare a văzut lumina tiparului21. Autoarea descrie pe larg
tragedia Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, expune metodele şi
mijloacele prin care se exercita presiune asupra Bisericii, urmăreşte în detaliu
procesul bine organizat de închidere a bisericilor şi mănăstirilor. În lucrare
este tratată şi o latură mai puţin studiată – educaţia ateistă, ca parte compo-
nentă a propagandei comuniste, promovată obligatoriu în şcoală şi în alte
instituţii instructiv-educaţionale, cât şi rezistenţa religioasă anticomunistă.
Monografia a fost scrisă în baza întregii literaturi la acest subiect, cât şi a unor
ample investigaţii în fondurile din Arhiva Naţională a Republicii Moldova
şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova. La sfârşitul
lucrării este plasată o anexă, în care sunt publicate cele mai reprezentative
documente de arhivă.
O altă lucrare importantă aparţine ieromonahului Iosif Pavlinčuk
„Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”. Ea a fost susţinută
la Academia duhovnicească din Moscova (Serghiev Posad) ca teză pentru obţi-
nerea titlului de „candidat în teologie”, iar apoi publicată de autor la mănăs-
tirea Noul Neamţ22. Lucrarea este scrisă într-un stil specific, cu un pronunţat
caracter aghiografic. Cu toate acestea, ea prezintă un interes deosebit prin
faptul că se bazează, în special, pe materiale documentare inedite din fondu-
rile Arhivei de Stat a Federaţiei Ruse. Autorul face o caracteristică generală a
situaţiei Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în perioada 1944-1989,
19
Idem, Mănăstirea Răciula – 1959, în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2000, nr.
1, p. 102-114.
20
Idem, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959, Chişinău, 2006.
21
L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965),
Chişinău, 2004.
22
Iosif Pavlinčuk, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god, Noul Neamţ,
2004.
prezintă în amănunte biografiile ierarhilor ruşi care au păstorit la Chişinău,

descrie viaţa parohială şi situaţia clerului în condiţiile politicii antibisericeşti
promovate de statul sovietic şi încheie cu un capitol în care este redată starea
jalnică a mănăstirilor şi a vieţii monahale. La sfârşitul lucrării, în anexă, sunt
publicate: o listă, alcătuită de autor a preoţilor, călugărilor şi mirenilor arestaţi,
condamnaţi şi executaţi pentru credinţă de către autorităţile comuniste; o listă
cronologică a închiderii mănăstirilor; documente de arhivă.
În unele studii mai mici semnate de cercetătorii Alexandru Donos23, Petru
Furtună24 şi Ion Ţurcanu25 sunt tratate perioade mai restrânse şi aspecte mai
înguste. Aceşti autori, descoperind noi documente de arhivă referitoare la
un anumit subiect, le-au materializat în mici studii, contribuind astfel la o
aprofundare a cercetărilor istoriei Bisericii Ortodoxe din RSSM în perioada
1944-1989.
Pot fi menţionate, de asemenea, şi unele articole din ziare semnate de Ion
Preaşcă26, Adrian Pancu27 şi Anatol Goncear28 în care se încearcă populari-
zarea situaţiei Bisericii Ortodoxe în anii cârmuirii comuniste.
Anii 1989-2010 reprezintă o perioadă nouă în viaţa bisericească din Repu-
blica Moldova şi de aceea este încă puţin studiată. Doar în ultimii ani au
început să apară unele studii.
Astfel, cercetătorul Romeo Cemârtan publică în 2004 monografia „Cazul
23
Alexandru Donos, Din istoria bisericii ortodoxe în RSSM (în perioada 1954-1957), în vol.
“Probleme actuale ale ştiinţelor umaniste şi ale modernizării învăţământului”, Chişinău,
1999, p. 111; Idem, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în perioada
1944-1953, în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 28-35.
24
Petru Furtună, Ion Ţurcanu, Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX, în “Perga-
ment. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”, Vol. III-IV, Chişinău, 2000-2001, p.
91-96.
25
Ion Ţurcanu, Cine a închis bisericile şi mănăstirile din Basarabia?, în rev. “Cugetul. Revistă de
Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 26-29; Idem, Scurt istoric al închiderii mănăstirii
Noul Neamţ de către sovietici, în rev. “Cugetul”, Chişinău, 2002, nr. 4, p. 93-95; Idem,
Mănăstirea Hârbovăţ: un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşelor de cult
din Basarabia, în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 6, p. 24-28; Idem, Închidearea
mănăstirilor din Basarabia de către sovietici în anii 50-60 ai sec. XX, în rev. “Cugetul”, Chişinău,
2003, nr. 2, p. 20-24.
26
Ion Preaşcă, Calvarul mănăstirilor din Basarabia (Cum ocupanţii bolşevici luptau contra “obscuran-
tismului bisericesc”), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 noiembrie 1998, p. 3.
27
Adrian Pancu, Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească, în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 2000, p. 2; septembrie 2000, p. 4; Idem, Propa-
ganda antireligioasă desfăşurată de autorităţile sovietice în perioada 1944-1956 în RSSM şi consecinţele
ei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 6-7.
28
Anatol Goncear, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, mai
2004, p. 6; iunie 2004, p. 6.
Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”29. În această lucrare autorul

descrie evenimentele privitoare la reactivarea Mitropoliei Basarabiei în 1992,
lupta pentru recunoaştere legală purtată cu Guvernul Republicii Moldova
până în 2002, cazurile de persecuţie a preoţilor şi credincioşilor Mitropo-
liei Basarabiei de către autorităţile de stat, situaţiile de conflict cu Mitropolia
Moldovei, care este subordonată canonic Patriarhiei de la Moscova, realizările
înregistrate de Mitropolia Basarabia în ultimii ani etc. Lucrarea se bazează pe
informaţii şi articole din presă, pe documente publicate şi pe relatările marto-
rilor oculari.
O altă lucrare despre Mitropolia Basarabiei este semnată de Iulian Chifu,
Vlad Cubreacov, Mihai Potoroacă – “Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basa-
rabiei şi restituirea averilor bisericeşti”30. La 14 aprilie 2004 Curtea Supremă de
Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut succesiunea spirituală, canonică
şi istorică a Mitropoliei Basarabiei şi a părţilor ei componente în raport cu
instituţiile existente în perioada interbelică, însă a respins orice succesiune la
dreptul de proprietate. Lucrarea a fost scrisă pentru a servi luptei pentru obţi-
nerea acestui drept. În introducere este prezentată istoria amănunţită a Mitro-
poliei Basarabiei din 1992 până în 2004, sunt publicate mai multe documente
din perioada interbelică, prin care se demonstrează canonicitatea şi legalitatea
Mitropoliei Basarabiei din punct de vedere bisericesc, sunt prezentate spicuiri
din documentele contemporane privitor la situaţia Mitropoliei Basarabiei în
viziunea organismelor internaţionale. Cuprinsul lucrării se axează pe legislaţia
sovietică şi legislaţia Republicii Moldova privind cultele şi pe argumentele
juridice care demonstrează dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei
asupra averilor bisericeşti acumulate în perioada interbelică, naţionalizate
ulterior de către autorităţile sovietice.
Anumite informaţii despre viaţa bisericească din Republica Moldova după
1989 găsim şi în articolul istoricului Ion Negrei „Realităţi ale Bisericii Ortodoxe
din Republica Moldova”31. Acelaşi autor scrie un articol despre nou înfiinţata
Facultate de Teologie din Chişinău32.
Despre presa bisericească au scris preotul Petru Buburuz33, redactorul
29
Romeo Cemârtan, Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase, Chişinău,
2004.
30
Iu. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi resti-
tuirea averilor bisericeşti, Chişinău, 2004.
31
Ion Negrei, Realităţi ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, în rev. „Cugetul”, Chişinău,
1995, nr. 1-2, p. 86.
32
Idem, Chişinăul are tradiţie în învăţământul religios ortodox: [Facultatea de Teologie de la Universi-
tatea din Moldova], în ziarul “Cotidianul”, 4 august 1993.
33
Petru Buburuz, Revista „Luminătorul” după 50 de ani de inexistenţă, în rev. „Luminătorul”,
revistei „Luminăturul”, şi Nicolae Fuştei34, redactorul ziarului „Curierul

Ortodox”.
Utile sunt şi un şir de studii şi lucrări care nu se referă nemijlocit la subiect,
ci au doar anumite tangenţe. În primul rând, lucrările de sinteză privind istoria
Basarabiei şi a Transnistriei35, apoi studiile şi monografiile privitoare la situaţia
României şi Basarabiei în timpul celui de al doilea război mondial36 şi la situ-
aţia Basarabiei în perioada sovietică37.
Chişinău, 1991, nr. 1, p. 4-6; Idem, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de
reapariţie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2-3.
34
Nicolae Fuştei, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până în zilele noastre,
în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2; Idem, Persoane care au activat
sau activează în cadrul redacţie „Curierul Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău,
16 iunie 2005, p. 5; Idem, Tematica materialelor reflectată în paginile „Curierului Ortodox” pe
parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24. 06. 2005, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6; Idem, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi
spirituală (istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005),
Chişinău, 2006.
35
Anton Moraru, Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Coautori: I. Moiseev,
M. Cernencu, A. Roman, Chişinău, 1995; Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998,
Autori: Ioan Scurtu, D. Enciu, A. Goşu, I. Pavelescu, Gh. Ioniţă, I. Şişcanu, N. Enciu,
Gh. Cojocaru, Bucureşti, 1999; D. Dragnev, I. Jarcutschi, I. Chirtoacă, E. Negru, Din
istoria Transnistriei, Chişinău, Civitas, 2001.
36
Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial
(1939-1947), Iaşi, 1995; Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945),
Bucureşti, 1999; Constantin Hlihor, Din istoria Basarabiei şi nordului Bucovinei, 1940-1948,
Bucureşti, 1996; Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944, Chişinău,
1997; Idem, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, 1999;
I. Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992;
Idem, Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în
vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1994; Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia
Românească la Basarabia Sovietică 1935-1945, Chişinău, 2000; Ion Şişcanu, Raptul Basara-
biei 1940, Chişinău, 1993; Igor Caşu, Inaugurarea regimului comunist în Basarabia 1940-1941,
în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 18-33; Olivian Verenca,
Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău, 1993.
37
Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994;
Mihail Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950), Cluj-Napoca, 1995;
Elena Şişcanu, Regimul totalitar bolşevic în R.S.S. Moldovenescă 1940-1952, Chişinău,
Civitas, 1997; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Chişinău, 1997;
Igor Caşu, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, 2000; Iulian Chifu,
Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Bucureşti,
2004; Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimul totalitar comunist în RSSM (1956-
1963), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 4, p. 89-102; 1995, nr. 1,
p. 61-70; nr. 2, p. 89-110, ş.a.
Situaţia bisericească din URSS, relaţiile Bisericii cu statul sovietic, schim-

bările şi unele evenimente din cadrul Patriarhiei de la Moscova au avut şi
au repercusiuni directe asupra vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria.
Acest fapt ne obligă să atragem atenţia cuvenită şi lucrărilor privitoare la
istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XX-lea38.
Izvoare: Suportul de bază al lucrării îl constituie: 1. documente inedite; 2.
documente publicate; 3. ştiri şi materiale din presă.
Documente inedite găsim în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.
În fondurile 2848 (Sovetul Comisarilor Poporului al RSSM) şi 706 (Guvernă-
mântului Basarabiei 1941-1944) găsim anumite hotărâri care vizau direct sau
indirect Biserica în perioada 1940-1944. Fondurile 680 (Inspectoratul regional
de Poliţie al Basarabiei) şi 679 (Chestura Poliţiei municipiului Chişinău. Biroul
de Siguranţă) conţin informaţii privitoare la cazurile de represiune a clericilor
şi credincioşilor, iar fondul 691 (Direcţia Generală de Poliţie şi Siguranţă,
oraşul Bucureşti) conţine dosare cu declaraţii ale refugiaţilor, martori oculari
ai acelor evenimente tragice care s-au produs în primul an de ocupaţie sovie-
tică. În fondul 1135 (Arhiepiscopia Chişinăului) găsim informaţii privitoare
la situaţia bisericilor şi mănăstirilor, a clericilor nerefugiaţi, informaţii despre
pagubele materiale provocate Bisericii Ortodoxe din Basarabia de către auto-
rităţile bolşevice, de cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi de operaţiunile mili-
tare din iunie-iulie 1941. Foarte important pentru studiul nostru este fondul
3046 (fondul Împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de
pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM). În dosarele acestui
fond găsim rapoarte şi buletine informative semestriale şi anuale privind
38
Vladislav Cypin, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ 1917-1997, Moscova, 1997; T. A.
Čumačenko, Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM) SSSR v 1943-1947
gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata, în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah
Vostočnoj Evropy 1939-1958”, Moscova, 2003, p. 69-98; Aleksandr Kireev, Eparhii i
arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005 godah, Moscova, 2005; V.I. Korobenko,
Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v seredine 60-h-80-h godov XX veka, în
rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 26-28; Idem, Novyj ětap v otnošenijah
Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi s sovetskim gosudarstvom (1985-1991), în rev. „Pokrovskie čtenija”,
Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 23-25; Idem, Uregulirovanie otnišenij meždu Russkoj Pravoslavnoj
Cerkv‘ju i sovetskim gosudarstvom v gody velikoj otečestvennoj vojny, în rev. „Pokrovskie čtenija”,
Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 36-39; M.I. Odincov, Veroispovednaja politika sovetskogo gosu-
darstva v 1939-1958 gg., în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-
1958”, Moscova, 2003, p. 7-68; D.V. Pospelovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v XX
veke, Moscova, 1995; М.V. Škarovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove,
Moscova, 1999; G. Štrikker, Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg.,
Мосovа, 1995, ş.a.
starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, corespondenţa cu superi-

orii, cu ierarhii de la Moscova şi Chişinău, date statistice, plângeri ale clerului
şi credincioşilor şi alte documente originale privitoare la perioada 1945-1965.
Documente importante găsim şi în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice
din Republica Moldova, fondul 51 (fondul Comitetului Central al Partidului
Comunist din RSSM). Investigarea în acest fond decurge anevoios, deoarece
dosarele sunt grupate după alte principii decât cele care ar permite descope-
rirea rapidă a unor documente (hotărâri, planuri, indicaţii) privitoare la Bise-
rică, dar, în acelaşi timp, ele sunt foarte importante pentru elucidarea politicii
antibisericeşti promovate de regimul comunist, cât şi a măsurilor propagan-
distice antireligioase.
Un alt fond de documente inedite se află în Arhiva Mitropoliei Chişinăului
şi întregii Moldove, în dosarele „Corespondenţa cu Patriarhul Moscovei”,
Partea I (1949-1969); Partea II (1970-1981); Partea III (1982-1997) şi în dările
de seamă anuale 1985-2006 ş.a.
În prezent există şi un număr mare de documente publicate. Cea mai valoroasă
este culegerea de documente în patru volume (la moment au văzut lumina
tiparului doar primele două) a istoricului Valeriu Pasat, „Pravoslavie v Moldavii:
vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”39. Aceasta conţine un număr impresio-
nant de documente, în special, rapoarte şi buletine informative semestriale şi
anuale ale împuterniciţilor privind starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldo-
venească, corespondenţa cu superiorii, cu ierarhii de la Moscova şi Chişinău,
date statistice, plângeri ale clerului şi credincioşilor şi alte documente originale.
Documentele respective au fost selectate din arhivele Federaţiei Ruse, Româ-
niei şi Republicii Moldova. În volumele date regăsim documentele privitoare
la Biserică publicate de V. Pasat încă în 1994 în culegerea sa „Trudnye stranicy
istorii Moldovy 1940-1950”40.
Privitor la viaţa bisericească în perioada 1940-1944 se referă circularele şi
ordinele emise de Consiliile eparhiale41, rapoartele şi dările de seamă42, listele
39
Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991, Sobranie dokumentov/ V. Pasat,
Vol. I – (1940-1953), Moscova, 2009; Vol. II – (1953-1960), Moscova, 2010.
40
V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950, Moscova, 1994.
41
Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p.
388-389; Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8,
p. 391-392; Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi, 1941,
nr. 2, p. 33-34; Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p.
153, etc.
42
Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion Antonescu Conducătorul
Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 497-498; Raportul Pr. Pavel Mihail
de la Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Transnistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău,
sectanţilor convertiţi la Ortodoxie, ordinele autorităţilor de stat, precum şi

alte diverse documente publicate în buletinele oficiale ale celor trei eparhii
basarabene. Acestea ne ajută să reconstituim tabloul realizărilor din cadrul
vieţii bisericeşti în anii 1941-1944.
Valoare de document are şi lucrarea „Basarabia dezrobită. Drepturi istorice,
nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti”, publicată la Bucureşti în martie 194243. Ea
conţine date concrete şi foarte preţioase despre situaţia Basarabiei, inclusiv
despre cea a Bisericii, în timpul primei ocupaţii sovietice (1940-1941), cât şi
despre primele realizări ale stăpânirii româneşti după iulie 1941.
O altă lucrare importantă este „Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalita-
rismului comunist”44. În ea se cuprinde lista persoanelor (numele şi date scurte)
din RSSM represate de regimul comunist. Pe măsură ce sunt descoperite noi
persoane, lista se completează şi apar noi volume. În această listă găsim infor-
maţii şi despre clerici şi credincioşi.
Documente importante despre politica antibisericească a autorităţilor
sovietice şi despre starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în 1945-
1989 sunt publicate şi în anexele lucrărilor menţionate mai sus, semnate de L.
Tihonov45 şi I. Pavlinčuk46.
Dintre documentele publicate referitoare la viaţa bisericească din Repu-
blica Moldova în perioada 1989-2010 trebuie menţionate, în primul rând, cele
oficiale care reflectă relaţiile dintre stat şi Biserică, aşa cum sunt „Legea despre
culte” din 199247 şi cea din 200748, precum şi unele decrete49, declaraţii50, scri-
1942, nr. 4-6, p. 179-192; Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din
Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941],
în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55, etc.
43
Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucureşti, 1942.
44
Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Vol. I, Chişinău, 1999; vol. II,
Chişinău, 2001; vol. III-IV, Chişinău, 2003.
45
L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p.
109-160.
46
I. Pavlinčuk, op. cit., p. 285-317.
47
Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30 martie 1992.
48
Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125-XVI din 11.05.2007, în „Moni-
torul Oficial al Republicii Moldova”, Chişinău, nr. 127-130/546 din 17 august 2007.
49
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de intensificare a controlului
asupra respectării legislaţiei despre culte în Republică, în ziarul “Moldova Suverană”, Chişinău,
7 octombrie 1993, p. 1.
50
Declaraţia Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei din 3 octombrie 1995, în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2; Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-a-
vis de predarea obligatorie în şcolile de stat a disciplinei „Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua
Betleemului”, Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6.
sori deschise51 etc. Importante sunt, de asemenea, statutele de organizare şi

funcţionare a celor două Mitropolii52 împreună cu părţile lor componente53,
statutele unor asociaţii54, frăţii etc.
Documente referitoare la reactivarea Mitropoliei Basarabiei sunt incluse
de către preotul dr. Sabin Verzan în studiul său „Eveniment istoric la Patriarhia
Română: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi”55. Autorul
inserează în text procesul-verbal al şedinţei solemne a Sinodului permanent
al Bisericii Ortodoxe Române din 19 decembrie 1992 şi „Actul Patriarhal
şi Sinodal privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei”, iar în anexă include
„Procesul-verbal al Şedinţei de constituire a Adunării Eparhiale a Mitropo-
liei Basarabiei din 14 septembrie 1992”, corespondenţa purtată de patriarhul
Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române cu patriarhul Alexei al II-lea al Bise-
ricii Ortodoxe Ruse privind Mitropolia Basarabiei, „Declaraţia unor oameni
de ştiinţă, cultură şi artă din Republica Moldova adresată tuturor basara-
benilor” ş.a. Toate aceste documente, la care se mai adăugă şi altele, sunt
publicate şi în culegerea de documente „Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”56.
Dosarul Mitropoliei Basarabiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
este publicat sub formă de broşură întitulată „Mitropolia Basarabiei şi alţii contra
Moldovei”57.
O altă categorie de documente le reprezintă mărturiile martorilor oculari
publicate sub formă de memorii, jurnale, notiţe de călătorie, informaţii şi
amintiri expuse în interviuri, relatări etc.
Această categorie de documente este foarte importantă pentru recon-
stituirea trecutului bisericesc în anii 1940-1944. Informaţii preţioase despre
anul de ocupaţie sovietică, despre munca titanică în vederea refacerii vieţii
51
Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către Preşedintele Repu-
blicii Moldova, dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului, dl P. Lucinschi, Primul Ministru al Guver-
nului, dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 1.
52
Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldova], Chişinău,
1993; Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, Chişinău,
1995.
53
Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a
mănăstirilor din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, Chişinău, 2004.
54
Statutul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova (A.S.C.O.R.), în
ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, iulie 1998, p. 2.
55
Sabin Verzan, Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei,
autonomă şi de stil vechi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1992, nr. 11-12, p.
8-69.
56
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, 1993.
57
Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, 2004.
bisericeşti în Basarabia, despre activitatea misionară în Transnistria găsim în

„Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa” părintelui dr. Paul Mihail58. Situaţia grea
a preoţilor şi credincioşilor basarabeni din timpul primei ocupaţii sovietice
este reflectată foarte bine în amintirile unora din ei, publicate în revistele bise-
riceşti după revenirea autorităţilor româneşti59. Despre primul episcop rus de
la Chişinău din perioada sovietică aflăm din amintirile cântăreţului Leonid
Vulpe notate în articolul „Episcopul Alexie al Tulei”60. Tot în baza informa-
ţiilor culese de la martori oculari preotul prof. Sergiu C. Roşca a scris două
articole despre situaţia Bisericii basarabene sub ocupaţie sovietică61 şi despre
rezistenţa credincioşilor basarabeni faţă de politica antibisericească şi antiro-
mânească promovată de autorităţile comuniste62. Despre starea dezastruoasă
în care se afla Basarabia în 1941 după plecarea autorităţilor sovietice şi despre
situaţia bisericească din Transnistria, aflăm din însemnările de drum ale lui
Constantin Tomescu63. Informaţii preţioase despre situaţia mănăstirilor basa-
rabene sub sovietici şi despre primele măsuri de refacere a lor după 1941
ne-au fost lăsate de protosinghelul Ieraclie Flocea64. Activitatea misionară în
58
Paul Mihail, Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa, Bucureşti, 1998.
59
Leonid Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în rev. „Misio-
narul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 231-237; Ioan Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică,
în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 4, p. 84-87; Gheorghe Grădinaru, Cum
mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia, în rev. „Episcopia Hotinului”,
Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104; Ioan Lesnic, Fapte dintr-un an de robie, în rev. „Episcopia Hoti-
nului”, Bălţi, 1941, nr. 3, p. 66-71; I. Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev.
„Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 116-120; Z. Capusteac, E. Capusteac, Preoţi şi
sărbători, sub sovietici, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 7-8, p. 284-286; Leonid
Vulpe, Dorul după Ţara liberă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 6, p. 354-361;
Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943,
nr. 2-3, p. 79-80; M. Răznovanu, Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev. „Biserica
basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 5-6, p. 212-216.
60
L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 7, p.
427-432.
61
Sergiu C. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri
româneşti, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 34-40.
62
Idem, Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva bolşevismului, în rev. „Misio-
narul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 349-353.
63
Constantin N. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în rev.
„Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 467-484; Idem, Odesa [Date istorice şi însemnări
de drum], în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 5-6, p. 306-317.
64
Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942,
nr. 1, p. 45-46; Idem, Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211; Idem, Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1942, nr. 9-10, p. 582-584.
rândul populaţiei transnistrene, precum şi alte aspecte ale vieţii bisericeşti din
stânga Nistrului le putem reconstitui, în mare măsură, în baza mărturiilor
preoţilor misionari care au activat în Transnistria. Preţios, în acest sens, este
ultimul capitol „Dezrobirea Transnistriei şi restaurarea credinţei” din lucrarea
arhimandritului dr. Antim Nica „Viaţa religioasă în Transnistria”65. Informaţii
importante găsim şi în articolele semnate de preoţii misionari I. Irimia66,
D. Balaur67, V. Prisăcaru68, B. Ţurcanu69, T. Rudiev70.
Mărturii referitoare la viaţa bisericească din RSSM în perioada 1944-1989
aflăm din cartea preotului Vasile Ţepordei „Amintiri din Gulag”71. Autorul
descrie calvarul vieţii sale de preot în perioada regimului comunist, arestul
său în 1948 de către securitatea română şi detenţia în lagărele sovietice din
regiunea Vorkuta din 1949 până în 1956. Viaţa în lagăr face obiectul unei părţi
impresionante din aceste memorii care pun în circulaţie informaţii inedite din
anii de detenţie. Cartea este un document unical despre lagărele morţii, despre
chinurile la care au fost supuşi clericii şi creştinii basarabeni de către autorită-
ţile comuniste. Preţioase sunt, de asemenea, şi amintirile preoţilor Gheorghe
Armaşu72 şi Filaret Ciobanu73, care au trăit şi şi-au dus misiunea păstorească
în perioada sovietică.
Evenimentele istorice din 1989 până astăzi s-au produs şi ele sub ochii
multor martori oculari, care descriu evenimentele aşa cum le-au văzut74.
65
Antim Nica, Viaţa religioasă în Transnistria, Chişinău, 1943.
66
I. Irimia, Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în Transnistria, în rev.
„Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 519-569.
67
Dumitru Balaur, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii, în rev. „Biserica basarabeană”,
Bălţi, 1942, nr. 2, p. 72-79.
68
Vasile Prisăcaru, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru, în rev. “Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 1, p. 25-26; Idem, Probleme transnistrene de prezent şi viitor, în rev. “Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 325-339.
69
B. Ţurcanu, Cercurile pastorale în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3,
p. 90-92.
70
Teodor Rudiev, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misionarului), în rev.
“Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457.
71
Vasile Ţepordei, Amintiri din Gulag, Bucureşti, 1992.
72
Anatol Telembici, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe nimeni, deşi mi s-a
pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2006, p. 5.
73
Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău,
1 martie 2005, p. 4.
74
Pentru toate parohiile există un singur liman – Mitropolia Basarabiei (Interviu cu ÎPS Petru Păduraru,
arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1998, p. 3; Trei ani de libertate. Am fost prigoniţi pentru că
am avut foame şi sete de dreptate şi adevăr (Interviu realizat cu Înalt Prea Sfinţitul Petru, arhiepiscop
al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Misionarul”, Chişinău,
Ştirile şi materialele din presă au şi ele o mare importanţă. Perioada 1940-1944

este reflectată în paginile revistelor „Luminătorul”, „Misionarul”, „Viaţa Basa-
rabiei” de la Chişinău, în revista „Biserica Basarabeană” de la Bălţi, în bule-
tinele oficiale eparhiale “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, „Episcopia
Hotinului”, “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”. Anumite infor-
maţii despre viaţa bisericească din RSSM în perioada 1944-1989 găsim în
paginile buletinului oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse „Jurnalul Patriarhiei
de Moscova”. Pentru cercetarea vieţii bisericeşti din Republica Moldova în
perioada 1989-2010, ştirile şi materialele din presă constituie sursa de bază.
Cele mai relevante sunt ziarele şi revistele bisericeşti, dar şi în cele laice găsim
informaţii preţioase. Dintre cele bisericeşti putem menţiona ziarele „Alfa şi
Omega”, „Curierul Ortodox”, „Clopotniţa Moldovei”, „Altarul Credinţei”,
„Misionarul” de la Chişinău, „Steaua Betleemului” de la Edineţ, „Buna-
Vestire” de la Nisporeni, „Pravoslavnoe Pridnestrov‘e” de la Tiraspol, revis-
tele „Datina Creştină”, „Luminătorul” de la Chişinău, „Ekklesia” de la mănăs-
tirea Noul Neamţ, „Ortodoxia” de la Edineţ etc.
iulie 2005, p. 1-2; Petru Buburuz, Mitropolia Basarabiei: întoarcere spre neam, limbă şi Bise-
rica strămoşească (Statul trebuie să înceteze să implice confesiunile în politică), în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 16-30 septembrie 1995, p. 4; Idem, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam,
în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 15 februarie 1996, p. 7; Vlad Cubreacov, Cronica
evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Episcopia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1995, p. 5; Conflictul în problema Mitropoliei Basa-
rabiei este creat artificial de autorităţile de stat (Interviu cu membrul Consiliului eparhial al Mitropoliei
Basarabiei Vlad Cubreacov, deputat în Parlament), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31
octombrie 1995, p. 6; Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează. Regimul Lucin-
schi va compărea în faţa justiţiei europene (Interviu cu dl Vlad Cubreacov, membru al Consiliului
eparhial al Mitropoliei Basarabiei, deputat FPCD), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31
decembrie 1997, p. 3; De la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare (Interviu cu Vlad
Cubreacov, deputat în Adunarea Naţională bisericească a Patriarhiei Române), în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 4; Alexandru Magola, S-a intensificat prigoana
asupra preoţilor şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei (noiembrie 1994 – ianuarie 1995), în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, ianuarie 1995, p. 6; Preoţii Mitropoliei Basarabiei sunt maltrataţi în
continuare (Făleşti, 27 octombrie – 13 noiembrie. Cronică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău,
1-15 noiembrie 1996, p. 2; Gabriela Olărescu, Mitropolia Basarabiei între ilegalitate şi realitate,
în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3; Dialogul dintre Patriarhia
Română şi Patriarhia Rusă referitor la jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei în Republica Moldova şi
vizita delegaţiilor celor două Biserici surori la Chişinău în perioada 14-16 ianuarie 1999 (Cronică), în
ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 5; Ecaterina Deleu, Mitropolia
Basarabiei, cea mai defavorizată Biserică din Moldova, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, august
2006, p. 2.
Notă: pentru transliterarea numelor şi titlurilor ruseşti am adoptat standar-

tele internaţionale stabilite de International Organization of Standartization (ISO).
Lui „й” îi corespunde „j” (se pronunţă – „i scurt”),

„ж” = „ž” – ( „j”),
„к” = „k” – („c”),
„ц” = „c” – („ţ”),
„ч” = „č” – („ci, ce”),
„ш” = „š” – („ş”),
„щ” = „šč” – („şci”),
„ы” = „y” – („î”),
„э” = „ě” – („ă”),
„ю” = „ju” – („iu”),
„я” = „ja” – („ia, ea”),
semnului tare „ъ” îi corespunde „‘‘ ”,
semnului moale „ь” îi corespunde „‘ ”.
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA VIEŢII BISERICEŞTI

DIN STÂNGA PRUTULUI DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN 1940
Urme de viaţă creştină în spaţiul din stânga Prutului se întâlnesc încă din
primele veacuri creştine. Conform tradiţiei, primul predicator a fost chiar
Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre „sciţi” (după
mărturia scriitorului bisericesc Eusebiu din Cezareea), în teritoriile dintre
Dunăre şi Mare şi în cele din Nordul Mării Negre şi deci a trebuit să treacă şi
prin partea sudică a teritoriului care s-a numit mai târziu Basarabia75.
Existenţa unei vieţi creştine în regiunea transpruteană în secolele II-XIV,
perioadă despre care izvoarele scrise nu dau prea multe informaţii, este dove-
dită, în special, prin vestigii arheologice (obiecte cu simboluri creştine, cruciu-
liţe, inscripţii cu caracter creştin etc.): la Barboşi (azi înglobat în oraşul Galaţi),
Cetatea Albă (fosta Tyras), aparţinând secolelor II-III; la Dănceni (raionul
Ialoveni), Hliboca (reg. Cernăuţi), datând din secolele III-VI; la Selişte (r.
Orhei), Dănceni (r. Ialoveni), Hansca (r. Ialoveni) din secolele VI-VIII; la
Alcedar (r. Şoldăneşti), Echimăuţi (r. Rezina), Brăneşti (r. Orhei), Pohorni-
ceni-Petruha (r. Orhei), Hansca (r. Ialoveni) etc. din secolele IX-XI; părţi din
diferite engolpioane la Cetatea Albă, Hansca (inclusiv o matriţă pentru turnat
cruciuliţe), Orheiul Vechi, Soroca, Cernăuţi, Lencăuţi (r. Ocniţa) din secolele
XII-XIV. La Vasiliev, în regiunea Cernăuţi, s-au descoperit chiar fundaţiile
unui lăcaş de cult de piatră cu planul în formă de cruce greacă înscrisă; funda-
ţiile unui alt lăcaş de cult s-au descoperit la Vicina (reg. Cernăuţi), ambele
datând din secolele XII-XIII76.
După crearea statului medieval moldovenesc la mijlocul secolului al
XIV-lea, a fost înfiinţată şi Mitropolia Moldovei, recunoscută oficial de Patri-
arhia ecumenică la 26 iulie 1401. Jurisdicţia ei se întindea peste bisericile,
respectiv parohiile, din întreaga ţară77. Se cunoaşte că pe timpul lui Alexandru
cel Bun ţinuturile Hotin (cu timpul acest ţinut a trecut la eparhia Rădăuţi),
Soroca, Orhei şi Lăpuşna se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei de Suceava, iar
75
M. Păcurariu, Op. cit., p. 33.
76
Vezi: Adrian Gabor, Mărturii arheologice privind vechimea creştinismului în sudul Moldovei, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1986, nr. 1-2, p. 83-91; Nicolae Dănilă, Materiale
arheologice paleocreştine din Moldova, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1987,
nr. 3, p. 63-81; Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al
XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 75-105 etc.
77
M. Păcurariu, Op. cit., p. 35; Vezi şi: Pavel Parasca, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei,
Chişinău, 2002.
ţinuturile Fălciu (pe ambele maluri ale Prutului), Tighina, Chilia şi Cetatea
Albă – sub jurisdicţia Episcopiei Romanului. După 1598, când s-a înfiinţat
Episcopia Huşilor, acesteia i-au fost atribuite ţinuturile: Fălciu, Lăpuşna,
Orhei, Soroca şi toată partea de miază-zi dintre Prut şi Nistru, Basarabia până
la Dunăre78.
În urma creării, în 1484, a raialelor Chilia şi Cetatea Albă, iar în 1538 a
raialei Bender, au avut loc iarăşi modificări, parohiile şi bisericile ortodoxe din
teritoriile aflate sub administraţie otomană fiind trecute sub jurisdicţia bise-
ricească a Mitropoliei Proilaviei. În 1758 în componenţa aceleiaşi Mitropolii
a fost inclus Hotinul, iar în 1765 aici a fost formată o Episcopie79. Jurisdicţia
ierarhilor Proilaviei se întindea uneori şi peste satele şi târgurile populate cu
creştini ortodocşi de dincolo de Nistru, din aşa numita „Ucraina a hanului”
(mai târziu oblastia Oceakov)80.
În timpul războaielor ruso-turce din ultimele decenii ale secolului al XVIII-
lea au avut loc unele modificări jurisdicţionale provizorii, ca mai apoi, în urma
anexării Basarabiei în 1812, comunitatea ortodoxă românească din spaţiul
dintre Prut şi Nistru să ajungă în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.
Teritoriile din stânga Prutului au fost păstorite de mari ierarhi, ca mitro-
poliţii: Iosif (c.1386-c.1415), Teoctist I (1453-1478), Gheorghe (1478-1508),
Teoctist II (1508-1528), Teofan I (1530-1546), Grigorie Roşca (1546-1551),
se pare, originar din partea locului, Teofan II (1564-1572 şi 1578-1587)
şi Gheorghe Movilă (1588-1591 şi 1595-1605), de episcopi de Roman, ca
Macarie II Cronicarul (1531-1548 şi 1551-1558), sau de cei de Huşi, ca primul
episcop Ioan (1598-1605), Dosoftei (1658-1660), viitorul mitropolit şi mare
cărturar, apoi ucenicul său Mitrofan (1682-1686), mai târziu episcop de Buzău,
Inochentie (1752-1782), Iacob Stamati (1782-1792), ales apoi mitropolit, şi
Veniamin Costachi (1792-1796), viitor mitropolit, renumit om de cultură şi
însufleţit patriot, de mitropoliţi ai Proilaviei, ca Daniil (1751-1773), se pare,
român de neam etc81.
Ca şi în întreaga Moldovă, în administrarea eparhiilor episcopii erau ajutaţi
de protopopi. Ei aveau sub conducerea lor anumite circumscripţii – proto-
popiate. Atribuţiile protopopilor erau foarte largi. Ei supravegheau pregătirea
78
Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Creştinismul, Biserica strămoşească, la răsărit de
Carpaţi, la răsărit de Prut, din cele mai vechi timpuri până în 1812, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 2000, nr. 2, p. 36.
79
Ion Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin de la origini până la 1806, Chişinău, 2002, p. 235.
80
M. Păcurariu, Op. cit., p. 38.
81
Ibidem, p. 36; Vezi în amănunt: Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. I-II, Bucureşti,
1992.
candidaţilor la preoţie, transferau preoţii dintr-o parohie în alta, vizitau paro-

hiile din circumscripţiile lor, pedepseau pe clerici în caz de încălcări discipli-
nare sau în cazuri de imoralitate82 etc.
Conducătorii nemijlociţi ai credincioşilor erau preoţii. Starea preoţimii
din Basarabia era în toate privinţele similară cu cea a preoţimii din întreaga
Moldovă. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în fiecare sat, chiar şi în cele
mici, erau câte doi-trei sau şi mai mulţi clerici. Marea lor majoritate erau
necărturari, unii ajungeau preoţi pentru a obţine anumite privilegii; în fond, ei
duceau un mod de viaţă identic cu cel al ţăranilor, sursa principală de existenţă
fiind prelucrarea pământului83.
Locuitorii din acest teritoriu erau în majoritate covârşitoare români de
credinţă ortodoxă.
În mod deosebit s-a dezvoltat în stânga Prutului viaţa monahală. Cele
mai vechi aşezări sunt mănăstirile rupestre de pe malul stâncos din dreapta
Nistrului: de la Japca, Saharna, Ţâpova, Butuceni etc. Cea mai veche mănăs-
tire atestată documentar este cea a lui Varzar, în ţinutul Orhei, menţionată
într-un act din 25 aprilie 1420 emis de Alexandru cel Bun, care, după toată
probabilitatea, este viitoarea mănăstire Căpriana. Alte mănăstiri cunoscute
sunt: Hâncu (1677), Hârbovăţ (1730), Hârjauca (sec. XVIII), Rughi (1777),
Ţigăneşti (sec. XVIII), Saharna (sec. XVIII), Condriţa (1783), Curchi (înainte
de 1775), Tabăra (sec. XVIII), Răciula (1797), Hirova (sec. XVIII), Frumoasa
(începutul sec. XIX), Japca (1770), Dobruşa (1772), Cuşelăuca (sfârşitul sec.
XVIII), Călărăşăuca (1780-1782), Suruceni (1785)84. Aceste mănăstiri au fost
82
Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000,
p. 25.
83
Ibidem, p. 26-29.
84
Vezi despre mănăstiri lucrări mai noi: Sergius Ciocanu, Ctitoria voievodală de la mănăstirea
Căpriana, în rev. „Arta′ 97”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a
Moldovei, Chişinău, 1997, p. 38-42; Idem, Theodor Sabău – ctitor al mănăstirii Curchi din
judeţul Orhei, în „Arta′ 98”, Chişinău, 1998, p. 55-61; Idem, Unele consideraţii privind începutu-
rile mănăstirii Dobruşa şi construirea aici a primei biserici de zid, în „Arta 1999-2000”, Chişinău,
2000, p. 29-33; Idem, Contribuţii privind istoricul şi arhitectura ctitoriei boierului Constantin Stati,
biserca „Înălţarea Domnului” de la mănăstirea Japca (judeţul Soroca), în „Arta 2001”, Chişinău,
2001, p. 21-25; Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1998; Vlad
Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000; Andrei Eşanu, Valentina
Eşanu, Nicolai Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX).
Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău, 2003; Nestor Vornicescu,
Mănăstirea Căpriana – vechi centru de spiritualitate românească în codrii Lăpuşnei, în vol. „Studii
de teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998, p. 155-166; Idem, Mănăstirea Hâncu, centru
de spiritualitate românească în sec. XVII-XX, în Idem, p. 167-170; Eugen Bâzgu, Mănăstirea
Dobruşa – două secole de istorie, Chişinău, 1999; Gheorghe Postică, Mănăstirea Căpriana (de la
ctitorite de domni, de boieri, de călugări şi călugăriţe, de preoţi, de răzeşi sau

târgoveţi85. La acestea se adaugă şi o seamă de schituri, ale căror număr în
perioada medievală a fost destul de mare, dar care aveau o bază materială mai
şubredă, existenţa lor fiind mult mai instabilă.
„Este greu, scrie Mircea Păcurariu, să ne facem o imagine asupra lucrării
culturale pe care au desfăşurat-o aceste mănăstiri şi schituri. Fără îndoială că
fiecare din ele aveau manuscrise şi cărţi liturgice necesare slujbelor şi cărţi de
învăţătură pentru obştea monahală; unele manuscrise vor fi fost copiate chiar
de călugări din obştea mănăstirii respective. Numeroasele războaie şi năvăliri
de oşti ruseşti au dus, însă, la pierderi de manuscrise şi tipărituri, dar mai cu
seamă a unor documente, pe baza cărora s-ar fi putut reconstitui trecutul
acestor aşezări monahale. În orice caz, ele au avut un însemnat rol spiritual-
moral naţional în rândul credincioşilor”86.
Desele războaie, invazii, alte tulburări şi vicisitudini ale vremii au perturbat
permanent viaţa bisericească din spaţiul din stânga Prutului, precum nu au
permis ca să existe şi un progres continuu al vieţii politice, social-economice
şi culturale. Cu toate acestea, în teritoriul respectiv a pulsat o intensă viaţă
spirituală, a existat încă de la începuturi o organizare bisericească, s-au ridicat
biserici în fiecare localitate (marea majoritate din lemn87), mănăstiri şi schituri,
fie de domnii ţării, fie de mari boieri, de negustori, de preoţi şi călugări, dar
mai ales de ţăranii credincioşi88.
Viaţa bisericească din Basarabia

sub stăpânirea rusească (1812-1918)
Noul cadru politic (1812-1918). În 1812, în urma războiului ruso-turc din
anii 1806-1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, a fost anexat
de către Imperiul ţarist.
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele române
în perioada 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze în
teritoriul anexat o eparhie, „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia
Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti,
urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg”89.
întemeiere până în zilele noastre), Chişinău, 2003; Valentin Golub, Mănăstirea Curchi, Orhei,
2000; Pavel Bălan, Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, 2002 etc.
85
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 41-42.
86
Ibidem, p. 43.
87
Vezi: Dorinel Ichim, Biserici de lemn din Basarabia şi Bucovina de Nord, Bucureşti, 2000.
88
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 40.
89
Ibidem, p. 54.
Astfel, timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost

marcată de toate schimbările prin care a trecut Imperiul ţarist şi Biserica
Ortodoxă Rusă în perioada 1812-1918.
Făcând o analiză a situaţiei Bisericii ruse în această perioadă, Nicolae
Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica
reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un
aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii
bisericeşti”90. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său numit „ober-
procuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul
suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă de ţarul Petru
cel Mare.
În momentul anexării Basarabiei, oberprocuror sinodal era prinţul A.N.
Goliţân, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, venite din
Apus, pe timpul ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825
ţarul Nicolae I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I,
înlocuindu-l cu o politică strict naţională91. Principiile de bază ale noului curs
politic erau – ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat
un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în
primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere
în Biserică. În această activitate de reforme bisericeşti ţarul Nicolae I a găsit
un energic ajutor în persoana contelui N. A. Protasov, oberprocuror sinodal
în 1836-185592.
Războiul din Krimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea
regimului politic şi social al Imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a
marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii biseri-
ceşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de
mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile
care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri
episcopilor etc. „Epoca marilor reforme” atât prin avântul general, cât şi prin
multe măsuri concrete, a adus mari schimbări în starea Biserica Ortodoxă
Rusă93.
Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul
Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o
pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa
Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia
90
Nicolae Popovschi, Op. cit., p. 36.
91
Ibidem, p. 37.
92
Ibidem, p. 38.
93
Ibidem, p. 101.
vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele române94. În 1878, însă,

Congresul de pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-româno-
turc din 1877-1878, la insistenţele Rusiei a hotărât ca judeţele din sudul Basa-
rabiei să fie reanexate la Rusia. A fost un act abuziv, de care s-a făcut din nou
vinovată ţara vecină faţă de România, care îi acordase asistenţă militară în
cursul războiului95.
Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea la 1 martie 1881, a început
o nouă perioadă în istoria Rusiei din secolul al XIX-lea, epoca unui absolu-
tism dur atât în stat, cât şi în Biserică, a oberprocurorului sinodal Constantin
Pobedonosţev.
În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedo-
nosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se
iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională,
apoi, văzându-se că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În
consecinţă situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată, în Biserică la
fel. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul primul război mondial şi odată cu
evenimentele tragice din anul 1917.
Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra
vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a mai fost
promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în struc-
tura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest
lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia
Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului,
prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bise-
ricii ruse în cult etc.
Ierarhii. Primul arhipăstor al românilor basarabeni a fost mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni96 – întemeietorul şi organizatorul Eparhiei Chişinăului
şi Hotinului. Era român de neam, născut în 1746 în Bistriţa Transilvaniei,
94
Vezi: Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în vol. „Cronica Episcopiei
Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315.
95
96
Vezi: Avksenti Stadnickij, Gavriil Běnulesku-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-1812) i
Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894; Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i deja-
tel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Běnulesku-Bodoni, în “Trudy Bessarabskogo Cerkov-
nogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910; Gh. Gheorghiu,
Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Moldovei, exarh al Valahiei, Bucureşti, 1899; Simeon
Damaschin, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească în Basarabia, în ziar.
„Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000; Nikolaj Florenski, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropo-
lita Gavriila Běnulesku-Bodoni, Chişinău, 2005.
într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei97. În ultima parte a vieţii

sale s-a aflat în slujba Bisericii ruse: profesor la Seminarul de la Poltava, mitro-
polit al Poltavei (1793-1799), mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul
ocupaţiei ruseşti exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti (1808-1812).
Ideea înfiinţării unei noi Eparhii în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost
lansată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse98. Mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni i-a revenit doar realizarea ei în practică. Stabilit la Chişinău
după retragerea trupelor ruseşti din Principatele române, el a înaintat Sinodului
din Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de organizare a vieţii
bisericeşti din Basarabia99. După ce referatul cu propuneri a trecut procedurile
de rigoare, el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august 1813, zi care
poate fi considerată ca dată a întemeierii noii Eparhii100. În fruntea ei a fost
numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se întindea
şi peste parohiile populate de români din stânga Nistrului (Transnistria), aşa
cum ceruse mitropolitul prin memoriul său101.
Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil Bănulescu-Bodoni a
introdus şi o serie de organe administrative specifice Bisericii ruseşti. Şi-a
numit un vicar, în persoana lui Dimitrie Sulima, care a fost hirotonit „episcop
de Bender şi Akkerman” (Tighina şi Cetatea Albă) încă din 1811, şi-şi avea
reşedinţa în mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Chişinău. În septembrie
1813 a creat „Exarhiceasca dicasterie a Chişinăului”, ca instanţă de judecată
bisericească. A numit protopopi, care aveau în subordine mai mulţi „blago-
cini”. Protopopii recomandau candidaţi la hirotonire, făceau anchete în
parohii, aplicau pedepse în cazuri de indisciplină a clericilor în subordine, dar,
în acelaşi timp, erau obligaţi şi să apere clericii de orice presiuni din partea
autorităţilor de stat sau ale unor mireni. Tot ei supravegheau starea morală
şi culturală a preoţimii din circumscripţiile lor şi prezentau centrului eparhial
rapoarte anuale102.
De numele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni sunt legate
97
T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, în “Analele Academiei
Române”, Memoriile secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, p. 357-372.
98
Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în „Cugetul. Revistă de Istorie
şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 7.
99
Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”, 1871, nr. 19, p.
434-438; 1882, nr. 17, p. 966-972, iar în versiune românească de Constantin N. Tomescu
în rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, p. 39-45.
100
Vezi: Mihai Onilă, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în „Tyragetia:
Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 167-172.
101
102
Ibidem, p. 55-56.
şi alte momente importante din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. De

exemplu, în timpul lui s-au înfiinţat Seminarul teologic din Chişinău (1813),
Tipografia eparhială (1814), filiala basarabeană a „Societăţii Biblice Ruse”
(care a contribuit la publicarea în limba română a Noului Testament (1817) şi
a Bibliei (1819)103), a fost mai bine îndrumată viaţa monahală etc.
Mitropolitul Gavriil a fost preocupat şi de gândul ridicării unei catedrale
episcopale în Chişinău, pentru că el era nevoit să slujească în biserica mănăstirii
„Sf. Arhanghel Mihail”. Piatra de fundament a fost pusă, însă, abia pe timpul
succesorului său, în anul 1830104. În schimb, sub îndrumarea sa a fost restau-
rată biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la mănăstirea Căpriana105. De
asemenea, au fost zidite câteva biserici în Chişinău (Sf. Treime, Sf. Gheorghe),
în unele târguri şi sate.
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la cele veşnice la 30 martie
1821, la vârsta de 75 de ani, după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişi-
năului şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la mănăstirea Căpriana,
unde i se vede şi azi mormântul106.
În prima etapă după anexare, din interes strategico-politic, Basarabiei i-a
fost acordată o anumită autonomie, care însă treptat, printr-un şir de restricţii
succesive, a fost anulată107. La fel s-a întâmplat şi cu Biserica din Basarabia.
După moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului
şi Hotinului a rămas o simplă Arhiepiscopie condusă numai de ierarhi ruşi,
numiţi de obicei, după un anumit stagiu în alte scaune episcopale ruseşti. În
1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate cele 77 de biserici din stânga Nistrului
şi date Eparhiei Hersonului şi Tauridei (cu sediul în Odesa). Ierarhii ruşi au
respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor basarabeni şi au promovat
spiritul rusesc. Treptat, întreaga organizare administrativ-bisericească a fost
unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă din Basarabia s-a pomenit
a fi, până la urmă, o Eparhie ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Succesorul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost Dimitrie Sulima (1821-
1844). Mai întâi el fusese vicarul mitropolitului Gavriil în timp ce acesta
păstorea la Iaşi (1811), ajungând, în scurt timp, în toate privinţele, „mâna lui
103
Vezi: Sergiu Valcov, Din istoria filialei basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în „Revista de
istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2, p. 32-40.
104
Vezi: Vlad Ghimpu, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă a Rusiei, în rev. „Basa-
rabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, p. 165-168.
105
Vezi: Nicolae Fuştei, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821),
în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 108-118.
106
107
Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 317-332.
dreaptă”. La 18 iunie 1821 a fost avansat la treapta de arhiepiscop şi numit

titular al scanului episcopal din Chişinău. Deşi ucrainean, învăţase la perfecţie
limba română, încât vorbea şi chiar traducea din slavonă şi rusă. A continuat
pe toate planurile opera începută de Gavriil Bănulescu-Bodoni. A murit la
Chişinău, la vârsta de 62 de ani şi a fost înmormântat în incinta Catedralei
episcopale construite în timpul lui108.
Irinarh Popov (1844-1858). A fost mutat la Chişinău din Eparhia Vologda.
Era un om sever şi pretenţios, reprezentant tipic al regimului de centralism
şi de birocratism din viaţa bisericească din Rusia, instaurat de oberprocu-
rorul N. A. Protasov (1836-1855)109. A fost un gospodar priceput, a restaurat
reşedinţa chiriarhală şi paraclisul aferent, a construit un cămin pentru semi-
nariştii săraci, a extins fabrica de lumânări, care asigura cea mai mare parte a
veniturilor Eparhiei. A scris şi câteva cărţi de predici. De la Chişinău a fost
transferat la Kameneţ-Podolsk, iar de acolo la Riazan, unde a murit în 1877110.
Antonie Şokotov (1858-1871). A fost transferat la Chişinău din scaunul
episcopal de Orenburg şi Ufa. La 23 aprilie 1861 a fost avansat la treapta de
arhiepiscop. De numele lui este legată apariţia, în 1867, a buletinului oficial
al Eparhiei: „Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti”, ediţie bilingvă, în rusă
şi română111. Apariţia bilingvă a fost, însă, de scurtă durată. Succesorul său,
Pavel Lebedev, a permis să apară doar versiunea rusească. Arhiepiscopului
Antonie i se datorează, de asemenea, edificarea frumoasei capele a Semina-
rului teologic, precum şi înfiinţarea unui aşezământ cu caracter caritativ, dar
şi misionar, care a dăinuit şi după 1918 – „Frăţimea Sf. Alexandru Nevski”.
A murit subit, în al 72-lea an al vieţii şi a fost înmormântat în cripta din Cate-
drala episcopală112.
Pavel Lebedev (1871-1882). Până a ajunge la Chişinău a fost episcop-vicar de
Petersburg. Este considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia, repre-
zentant tipic al naţionalismului rusesc. Şi-a dobândit o tristă celebritate prin
108
Vezi: Sevastian Vesti, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija (Sulimy) za vremja
samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj eparhii, în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo
Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910.
109
110
Vezi: I. Parhomovič, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im Kišin‘evskoj
eparhii (1844-1858), în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911.
111
Liubovi Malahov, Revista „Kišin‘evskie eparhial‘nye vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM,
în rev. „Tyragetia”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 119.
112
Vezi: Andrej Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotin-
skij (1858-1871), în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911.
persecutarea a tot ce era românesc. A urmărit în permanenţă birocratismul şi

transformarea preoţilor în slujitori devotaţi ai Imperiului ţarist. În 1871 limba
română a fost eliminată oficial din cele câteva şcoli în care se mai menţinea113.
A dat dispoziţii să se strângă din mănăstiri şi biserici toate cărţile româneşti,
care au fost apoi arse. Mulţi preoţi români au fost trimişi în diferite eparhii
din Rusia, iar în locul lor au fost numiţi preoţi ruşi sau ucraineni, care slujeau
în limba slavonă, fapt ce-i făcea pe oamenii simpli care nu cunoşteau rusa să
se îndepărteze de Biserică. La 1 aprilie 1879 a fost avansat la treapta de arhi-
episcop. În 1882 a fost avansat şi numit exarh al Gruziei (Georgiei), apoi, în
1887, transferat la Kazan, unde a murit în 1892, la vârsta de 65 de ani114.
Serghie Leapidevski (1882-1891). Până a fi numit la Chişinău a fost arhiepi-
scop de Kazan. A rămas în amintirea contemporanilor ca un riguros executor
al regulilor bisericeşti şi un bun predicator. Obliga preoţii, în special pe cei de
curând hirotoniţi, să se implice în activitatea şcolilor săteşti aflate sub oblă-
duirea Bisericii. A fost un adept al formelor populare de educaţie religioasă
pentru adulţi, a organizat pe lângă biserica Sf. Teodor Tiron (Ciuflea) din
Chişinău seri de meditaţie şi conferinţe duhovniceşti. În timpul lui a fost
închisă Tipografia eparhială. A fost transferat la Herson, apoi a ajuns mitro-
polit al Moscovei şi Kolomnei115.
Isaachie Polojenski (1891-1892). Înainte de a veni la Chişinău a fost episcop
de Tomsk. În timpul lui s-au efectuat reparaţii la Catedrală şi la paraclisul reşe-
dinţei episcopale. S-au pus bazele unui comitet de conducere şi îndrumare a
activităţii de combatere a sectelor116. La 21 noiembrie 1892 a fost transferat
la Astrahan, dar din cauza sănătăţii nu a plecat, ci s-a retras la mănăstirea
Hârbovăţ. În 1893 era la mănăstirea Tihvin din Novgorod, unde a şi încetat
din viaţă la 11 mai 1894.
Neofit Nevodcikov (1892-1898). A ajuns în fruntea Eparhiei basarabene la
o vârstă înaintată, după ce fusese episcop de Turkestan şi Taşkent. Odată cu
transferarea la Chişinău a fost avansat la treapta de arhiepiscop. Era o perso-
nalitate remarcabilă, ducea o viaţă de ascet, avea preocupări multilaterale, de
la familiarizarea cu trecutul şi cu tradiţiile locale la creaţia literară originală.
113
114
Vezi: I. Parhomovič, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišin‘evskoj eparhii (1871-1882), în
“Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VII,
Chişinău, 1912.
115
A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913
god, în „Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol.
IX, Chişinău, 1914, p. 334-335.
116
Ibidem, p. 336-337.
Era cunoscut şi apreciat de cercurile teologice şi culturale din Rusia. După ce

a condus Eparhia ceva mai mult de cinci ani, i s-a fixat loc de retragere defi-
nitivă la Ismail, unde a trăit până la adânci bătrâneţe (†10 martie 1910), fiind
înmormântat tot acolo117.
Iacov Peatniţki (1898-1904). În timpul arhipăstoririi sale a luat fiinţă „Soci-
etatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia”, în cadrul căreia s-au
realizat studii de istorie bisericească devenite importante izvoare de cunoaş-
tere a epocii, iar mai târziu s-a editat o revistă, cu o existenţă îndelungată –
„Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”,
devenită „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia”,
1909-1934118. A luat fiinţă, de asemenea, o nouă societate caritativă şi misi-
onară, pusă sub oblăduirea Bisericii – „Frăţimea Naşterea lui Hristos”. Sub
auspiciile acestei asociaţii au început să apară timide foi volante şi cărticele
cuprinzând „cuvinte de învăţătură” creştin-ortodoxă, în limbile română şi
rusă. A fost reluată tipărirea cărţilor de cult în limba română119. Tot în timpul
episcopului Iacov Peatniţki a fost terminată clădirea nouă a Seminarului
teologic din Chişinău. În 1904 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi trans-
ferat în scaunul eparhial de la Iaroslavl120.
Vladimir Sinikovski (1904-1908). Înainte de a fi numit la Chişinău a fost
misionar printre popoarele necreştine din Munţii Altai şi Stepa Kirghiză,
apoi episcop de Vladikavkaz. În timpul lui în Tipografia eparhială reînfiinţată
continuă tipărirea cărţilor de cult româneşti, începută în timpul episcopului
Iacov Peatniţki. De asemenea, în 1908 şi-a început apariţia revista bisericească
„Luminătorul” – publicaţie a „Frăţimii Naşterea lui Hristos”. Fost misionar,
episcopul Vladimir înţelegea cât este de important ca serviciul divin şi propo-
văduirea să se facă în limba înţeleasă de popor. De aceea, a susţinut, în măsura
în care a fost posibil, reintroducerea limbii române în cult şi în şcoală. Autori-
tăţile centrale, dar şi ruşii din Basarabia, s-au arătat nemulţumiţi de acest lucru
şi episcopul Vladimir a fost transferat la Novocerkask121.
Serafim Ciceagov (1908-1914). Descendent al unei străvechi familii de mili-
117
Ibidem, p. 337-340.
118
Vezi: Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la
inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. IV-V,
Chişinău, 1996, p. 251-256.
119
Mihai Onilă, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire a românismului sub stăpânirea
rusească (sec. XIX – începutul), în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 160.
120
A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913
god..., p. 340-342.
121
B. Buzilă, Op. cit., p. 55-57.
tari nobili, a făcut la început carieră militară, apoi la vârsta de 46 de ani se

călugăreşte. Până a fi numit la Chişinău a fost episcop la Suhumi, apoi la
Oriol. A fost un reprezentant tipic al naţionalismului rusesc şi al absolutis-
mului politic, adept convins al ideii că regenerarea Rusiei nu se poate face
decât prin Biserică, refractar la orice încercări de înnoire, luptător contra
„păgânismului nou care încearcă să surpe Ortodoxia”. A persecutat preoţii şi
călugării care militau pentru cultivarea limbii şi a culturii româneşti, unii fiind
exilaţi în Rusia; a încercat, pe diferite căi, să insufle credincioşilor basarabeni
ataşamentul faţă de Rusia şi de ţar122. S-a arătat foarte îngrijorat de răspân-
direa inochentismului, căutând să oprească prin toate mijloacele acest curent
sectant. Activitatea lui a fost apreciată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Ruse şi ca urmare a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi transferat într-o
Eparhie mai importantă123.
Platon Rojdestvenski (1914-1915). Până a fi numit la Chişinău a fost arhie-
piscop al eparhiei ruseşti din America de Nord. În Basarabia nu s-a mani-
festat prin fapte deosebite. Se cunoaşte că a lansat o colectă publică destinată
adunării de fonduri pentru construirea, sub patronajul Bisericii, a unui aşeză-
mânt de asistenţă socială – un orfelinat pentru copiii ostaşilor căzuţi pe front,
proiect care nu s-a mai realizat. De la Chişinău a fost transferat în Georgia124.
Anastasie Gribanovski (1915-1918). A fost transferat din eparhia de Holmsk
şi Lublinsk la Chişinău la 10 decembrie 1915. La 6 mai 1916 a fost ridicat
la treapta de arhiepiscop. A fost un rigorist şi acset sever. Fapte de seamă,
de care să-şi fi legat numele, nu se cunosc. A participat în fruntea unei dele-
gaţii de preoţi şi mireni la Sinodul de la Moscova din 1917-1918. În procesul
unirii Basarabiei cu România, atât el, cât şi cei doi episcopi vicari au adoptat
o poziţie echivocă. Când i s-a propus să rămână în Basarabia şi să intre în
componenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, el a refuzat şi a
emigrat în Europa125.
În 1868, pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului a fost creat şi un post de arhi-
ereu-vicar cu titlul „de Akkerman”, dar cu sediul în Chişinău, care a existat
122
123
Vezi: I. Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima (Čiča-
gova), arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotinskij, în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-
Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VIII, Chişinău, 1913.
124
B. Buzilă, Op. cit., p. 60-62; În 1917 а fost ridicat la rangul de mitropolit şi numit exarh
al Caucazului, apoi transferat în scaunul episcopal al Hersonului şi Odesei. În 1920 a
emigrat, ajungând din nou în fruntea eparhiei ruseşti din America de Nord. În 1924 a ieşit
de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, devenind unul din reprezentanţii de seamă ai
Bisericii ruse de peste hotare.
125
Ibidem, p. 62-63.
până în 1918 (cu excepţia perioadei 1873-1882, când Pavel Lebedev nu şi-a
luat vicar). În acest post au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni: Petru Troiţki
(1868-1873), Augustin Galianiţki (1882-1887), Arcadie Filonov (1887-1907),
Nicodim Krotkov (1907-1911) şi Gavriil Cepur (1911-1918)126.
În 1909, pe lângă arhiereii-vicari cu titlul de „Akkerman”, a fost creat şi un
al doilea post, cu titlul „de Ismail”, cu sediul în mănăstirea nou înfiinţată, cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în apropierea acestui oraş. Acest post
a fost ocupat de: Gavriil Cepur (1910-1911), Zenovie Drozdov (1911-1913),
Neofit Slednikov (1913-1914) şi Dionisie Sosnovski (1914-1918)127.
Învăţământul teologic. Cea mai importantă instituţie de învăţământ
teologic din Basarabia în perioada ţaristă a fost Seminarul teologic din
Chişinău, deschis de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în 1813128. La
început, acesta avea două clase – una pregătitoare şi alta “gramaticească”,
dar pe parcurs i s-au adăugat noi clase, ajungând în 1823 la un curs complet.
Primul rector a fost protoiereul Petru Kuniţki129, subdirector şi învăţător
al clasei de gramatică – Ivan Nesterovici, învăţător al clasei pregătitoare –
Isidor Gherbanovski, toţi trei ucraineni, colaboratori apropiaţi ai mitropo-
litului Gavriil, încă pe când era exarh al Principatelor române. Seminarul
era destinat, în primul rând, pentru copiii clericilor, cărora li se acordau 30
de burse130. Cursurile se predau în limba rusă (limba română se preda ca o
simplă materie de studiu).
Seminarul a fost reorganizat în mai multe rânduri, în dependenţă de evoluţia
cursului politic al guvernului ţarist. În 1823 s-a procedat la o reorganizare în
baza „Regulamentului şcolilor duhovniceşti din Rusia” din anii 1808-1814.
Ca urmare, Seminarul a fost coborât de la rangul de instituţie de învăţământ
superior la una de studii medii. Clasele inferioare au fost reorganizate într-o
instituţie aparte – Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău131, iar cele
superioare, rămase Seminarului, au format trei secţii de învăţământ: inferior,
mediu şi superior. Învăţământul superior revenea Academiilor duhovniceşti,
Seminarul teologic din Chişinău fiind subordonat Academiei duhovniceşti
126
127
Ibidem, p. 92.
128
Vezi: Vlad Dumbravă, Prima şcoală secundară din Basarabia: Seminarul teologic din Chişinău, în
rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 1, p. 59-63.
129
Diana Eţco, Petru Cuniţchi, primul rector al Seminarului teologic din Chişinău, în „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2, p. 69-72.
130
N. Popovschi, Op. cit., p. 61.
131
Diana Eţco, Şcolile Spirituale din Basarabia, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”,
Chişinău, 2003, nr. 3, p. 70.
din Kiev, care verifica activitatea lui prin intermediul reviziilor organizate cu
regularitate.
În 1840, ţarul Nicolae I (1825-1855) a aprobat un nou Regulament al semi-
nariilor, care rămâneau tot cu şase clase, dar cu o programă mult mai bogată,
cu câte 32 de ore săptămânal pentru fiecare clasă. Se prevedea ca toate mate-
riile să fie predate numai în limba rusă132.
În conformitate cu Regulamentul din 1867, din programa de studii a Semi-
narului teologic din Chişinău a fost exclusă completamente predarea limbii
române.
În 1884, conform noului Regulament, ierarhii locului au primit drepturi
depline în conducerea şi organizarea seminariilor din eparhiile lor, inclusiv
dreptul de a numi rectorul şi profesorii. Accentul se punea, de asemenea, pe
studiile teologice şi limbile clasice. Obiecte de cultură generală erau foarte
puţine, doar în primele patru clase. A fost instituit şi un post de preot al
capelei Seminarului (duhovnic), cu un program strict de rugăciune şi practică
liturgică133.
În 1906 a intrat în vigoare un nou Regulament al seminariilor din Rusia.
Noutatea pentru cel din Chişinău era introducerea disciplinelor „limba
moldovenească” şi „muzica bisericească moldovenească”, dar facultativ, în
clasele a V-a şi a VI-a.
În 1913, la jubileul centenar al Seminarului teologic din Chişinău, s-a
constatat că instituţia a avut 67 de promoţii (în anii 1821-1869 erau absolvenţi
din doi în doi ani) cu 2436 de absolvenţi, care au terminat cursul complet
de 6 clase, din care 393 au făcut ulterior studii superioare – 102 în Academii
duhovniceşti, 281 în universităţi şi politehnici134.
Rolul şi importanţa acestui Seminar în istoria Basarabiei este apreciat în
mod diferit. Pentru unii el a fost un avanpost al iluminării populaţiei locale,
care a contribuit esenţial la răspândirea ştiinţei de carte şi la depăşirea analfa-
betismului, specific aceste regiuni. În pereţii acestei instituţii s-a format şi s-a
consolidat elita cultural-naţională a Basarabiei. Reversul medaliei se prezintă
mai puţin pozitiv, fiind marcat de promovarea de către autorităţile civile
şi bisericeşti, în mod constant, a politicii de deznaţionalizare şi rusificare a
populaţiei autohtone. Ca urmare, prin intermediul preoţilor pregătiţi aici după
modelul ţarist, în societatea basarabeană a fost cultivată o nouă mentalitate
rusofilă.
132
133
Ibidem, p. 80.
134
Ibidem, p. 97-98.
O altă categorie de şcoli teologice din Basarabia în perioada ţaristă au fost

Şcolile duhovniceşti, care erau instituţii de învăţământ teologic primar135.
În 1823, din clasele inferioare ale Seminarului teologic s-a format Şcoala
duhovnicească de băieţi din Chişinău. Până în 1866 ea s-a aflat în incinta
Seminarului, apoi a fost transferată în alt local. Termenul de studii era de
patru ani. Procesul de învăţământ era organizat în limba rusă. Absolvenţii
şcolii aveau dreptul de a se înscrie în clasa întâi a Seminarului136. Majoritatea
elevilor erau copii ai clerului, veniţi la studii din toate colţurile Basarabiei.
În legătură cu creşterea contingentului de elevi la Şcoala duhovnicească de
băieţi din Chişinău s-a hotărât înfiinţarea unor noi instituţii de acest gen. Mai
întâi a fost deschisă o Şcoală duhovniceasă la Bălţi, în 1869, apoi, din lipsă de
local, ea a fost transferată în 1873 la Edineţ. În 1893 a fost deschisă o Şcoală
duhovnicească pentru judeţele de sud la Ismail 137.
În perioada anilor 1864-1869 a funcţionat în Chişinău şi o „scoală pentru
fete din tagma duhovnicească”, reorganizată în 1872 în Şcoală eparhială de
fete cu şase clase138.
Tot sub îndrumarea Bisericii s-au aflat, de asemenea, şcolile mănăstireşti
şi aşa-numitele „şcoli parohiale”, pentru instruirea elementară, care au fost
viabile atât timp cât în ele se preda în limba română. Spre sfârşitul secolului
XIX, după introducerea predării obligatorii în limba rusă, statul a fost nevoit
să ia sub controlul său învăţământul elementar şi primar, pentru a-l menţine,
impunând în acelaşi timp un control strict.
Tipărituri şi publicaţii. Pentru satisfacerea necesităţii de cărţi de cult,
la cererea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în 1814 a fost înfiinţată
o „Tipografie exarhicească”139. Pe parcursul funcţionării Tipografiei, aici au
apărut atât cărţi de cult în limba română, cât şi de învăţătură, manuale didactice
etc140. Chiar de la început, însă, activitatea Tipografiei a fost supusă anumitor
135
Vezi: Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă
(1812-1917), Chişinău, 1933.
136
D. Eţco, Op. cit., p. 70-72.
137
Ibidem, p. 72-73.
138
Vezi: D. Eţco, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în
„Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 89-92; Maria Işaev, Contribuţii
la istoricul Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5, p.
30-39.
139
Vezi: Constantin N. Tomescu, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în rev. „Arhi-
vele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, p. 258-271.
140
Vezi: Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Bucureşti, 1923;
Al. David, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă, Vol. I (1814-1880), Chişinău,
1934; Pavel Mihailovici, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Bucureşti,
restricţii menite să-i elimine treptat caracterul românesc. Numărul cărţilor

româneşti tipărite aici a înregistrat o scădere permanentă. Cărţile editate la
Chişinău au fost folosite nu numai în bisericile din Basarabia, ci şi în cele din
stânga Nistrului (Transnistria). Unele au ajuns chiar şi în biserici din celelalte
trei ţări româneşti141.
Tipografia eparhială din Chişinău a existat până în a doua jumătate a seco-
lului al XIX-lea, când activitatea sa a fost sistată de către arhiepiscopul Pavel
Lebedev, iar ulterior închisă oficial de arhiepiscopul Serghie Liapidevski în
1883. În 1906, la cererea preoţimii basarabene, Tipografia a fost redeschisă142.
În ea au început să fie tipărite cărţi de slujbă în româneşte – după unele ediţii
mai vechi de la Chişinău –, dar şi cărţi de învăţătură.
În perioada 1867-1918 a fost editat buletinul eparhial Kišinevskie eparhial‘nye
vedomosti. În primii patru ani acesta apărea în limbile rusă şi română, apoi
numai în limba rusă143.
În 1908 a început să apară prima revistă bisericească în limba română din
Basarabia – Luminătorul. Iniţial, era redactată de preotul profesor Constantin
Popovici (1860-1943) şi de ieromonahul Gurie Grosu (1877-1943). A apărut
lunar, numai în româneşte, până în anii celui de-al doilea război mondial. În
paginile acestei reviste au fost publicate articole cu caracter teologic, pastoral,
istoric, predici etc. Pe lângă cei doi redactori, s-au remarcat şi un şir de preoţi
basarabeni: Mihail Plămădeală, Nicolae Stoicov, Ieremia Ciocan, Teodor
Bogos, Alexandru Baltaga, Vladimir Baltaga, tânărul preot poet Alexie Matee-
vici şi alţii144. Prin articolele de istorie naţională şi bisericească, “Luminătorul”
a contribuit într-o mare măsură la trezirea conştiinţei naţionale în rândul
preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti din Basarabia145.
În 1904 şi-a început activitatea Societatea istorico-arheologică bisericească
din Basarabia, cu sediul la Chişinău, care avea menirea să facă cercetări de
istorie locală146. Din 1909 până în 1918, studiile membrilor Societăţii au fost
1940.
141
142
Vezi: Lidia Volânschi, Contribuţii la istoricul tipografiilor din Basarabia (1814-1914), în „Tyra-
getia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. IX, Chişinău, 2000, p.
221-228.
143
Vezi: Liubovi Malahov, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-1917), în rev, „Luminătorul”,
Chişinău, 1997, nr. 4, p. 20-25.
144
145
Vezi: Svetlana Prozorovschi, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul” în deşteptarea naţională a
Basarabiei în 1918, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 49-56.
146
Vezi: Elena Ploşniţă, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţi-
fică, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4; Idem, Protejarea patrimoniului
publicate în ruseşte în revista Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheolo-

gičeskogo Obščestva (9 volume)147.
Teologi basarabeni. Dintre teologii români basarabeni care au trăit şi
activat în timpul stăpânirii ţariste merită să fie menţionaţi: mitropolitul Iosif
Naniescu al Moldovei (1820-1902), ieromonahul Anania Melega, compozi-
torul şi dirijorul Gavriil Musicescu, care au activat în Principatele române,
Arsenie Stadniţki (1862-1936), doctor în teologie, mitropolit al Novgoro-
dului, care a scris multe lucrări privind istoria Bisericii Ortodoxe din Basa-
rabia, slavistul A.I. Iaţimirski, preotul Nicolae Grosu (1867-1944), profesor
la Academia duhovnicească din Kiev, compozitorul şi dirijorul Grigorie
Livovski; arhimandritul Anatolie Tihai, misionar în Japonia, preotul poet
Alexei Mateevici (1888-1917), protoiereul Nicolae Laşcov (1860-1933),
profesorul Iustin Frăţiman (1870-1927), ieromonahul Gurie Grosu, preotul
Constantin Popovici şi alţii.
Preoţimea. În timpul regimului ţarist preoţimea basarabeană s-a trans-
format treptat într-o clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături
sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul militar; parohiile se “trans-
miteau” din tată în fiu (dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar
printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra fiilor de preoţi şi în cazul
când aceea erau minori; în cazul când era numit un preot străin, el trebuia să
întreţină văduva şi orfanii din contul parohiei; fiii de preoţi erau îndemnaţi să
se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească”148 etc. Sub influenţa proce-
sului de rusificare preoţii basarabeni au început să poarte reverende cu croială
specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba slavonă în
slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni
cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov,
Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolven-
ţilor de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor
preoţeşti149. Deşi prin legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii ale
clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de castă”, totuşi, în virtutea tradi-
ţiei, fiii de preoţi păstrau cele mai multe şanse de a deveni clerici.
O schimbare pozitivă a constituit-o ridicarea nivelului intelectual al preo-
ţimii basarabene. În 1812, dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului
– 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai 10 aveau studii complete semi-
cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1999, nr. 3, p. 32-36.
147
148
149
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.68.
nariale, 2 absolviseră clasa filosofică seminarială, iar restul erau cu şcoala infe-
rioară sau chiar cu pregătire de acasă150. În 1859 erau 162 de preoţi cu studii
de seminar, restul fără studii. În 1882 nouă preoţi aveau studii superioare, 521
– seminariale, 126 erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128 – nu
terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii151. În 1903, din 1008 preoţi, câţi
erau în eparhie, 3 protoierei şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei
şi 805 preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale din România,
9 – cursuri complete de şcoli normale, 92 – cursuri incomplete de seminar152.
Starea materială a cunoscut şi ea o îmbunătăţire substanţială. A fost
micşorat numărul clericilor, stabilindu-se ca la parohiile medii să nu fie mai
mult de un preot şi un cântăreţ. Principalul mijloc de existenţă a preoţilor era
pământul (majoritatea se ocupau cu munca câmpului, cu creşterea vitelor,
cu cultivarea viţei de vie etc.), la care se adăuga plata benevolă pentru dife-
rite slujbe bisericeşti, ofrandele enoriaşilor şi unele privilegii (de exemplu, din
1858 clericii au primit dreptul de a folosi păşunile pentru vitele lor în mod
gratuit). Încă din 1829 bisericilor li s-a acordat câte un lot de pământ de cel
puţin 33 deseatine, iar unele biserici din satele de pe domeniul statului au
fost înzestrate cu câte 99, 120, 198 şi chiar cu 240 deseatine153. În ultimele
trei decenii ale secolului al XIX-lea s-a introdus, în câteva parohii, salarizarea
clerului, fie de stat, fie de parohieni (în 1880 erau 90 din ultima categorie, iar
la începutul secolului al XX-lea 186 de clerici primeau salariu de la stat)154.
În 1818 a fost înfiinţată „Epitropia pentru săraci din tagma duhovnicească a
Eparhiei Chişinăului”155, care a existat până în 1918. În 1880 a fost înfiinţată o
„Casă emeritală”, al cărei scop era să acorde pensii clericilor ieşiţi din serviciu,
precum şi văduvelor şi orfanilor acestora. În 1904 a luat fiinţă o „Societate
de ajutor reciproc pentru văduve şi orfani din tagma bisericească” (în caz de
invaliditate, deces şi chiar caterisire). În acelaşi an a fost înfiinţată şi „Casa de
împrumuturi” a clerului. Toate acestea au făcut ca preoţii şi cântăreţii Epar-
hiei să aibă o situaţie materială corespunzătoare, care să le permită desfăşu-
rarea lucrării pastorale şi misionare pe măsura cerinţelor timpului156.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea preoţimea a început
150
151
Ibidem, p. 107.
152
Ibidem, p. 168.
153
Ibidem, p. 47-48.
154
155
156
Vezi: Daniel Niţă Danielescu, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii ţariste (1812-
1918), în rev. „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, p. 105-130.
să fie un factor mai activ în viaţa socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de

asistenţă socială prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii care veneau
în sprijinul celor săraci. După 1864 au fost înfiinţate în multe parohii aşa-
numitele „epitropii”, tot cu scop caritativ157. Din 1868 până în 1916, anual,
la fel ca şi în celelalte eparhii ruseşti, s-au desfăşurat „Congresele eparhiale”
– întruniri ale reprezentanţilor de frunte ai clerului, care luau în dezbatere
anumite probleme din viaţa eparhiei (de obicei, ele erau secundare: activi-
tatea şcolilor eparhiale, a fabricii de lumânări şi alte chestiuni legate de starea
materială a preoţilor). Arhiepiscopii erau conducătorii şi supraveghetorii
acestor congrese şi nici o hotărâre nu putea fi pusă în aplicare fără apro-
barea lor, iar de multe ori hotărârile preoţilor erau fie moderate de aceştia,
fie chiar respinse158. Tot din 1868 s-au inaugurat şi „congresele judeţene” ale
blagocinilor, la care participau blagocinii respectivi şi câţiva delegaţi ai preo-
ţilor din cercurile protopopeşti. La centrul eparhial funcţiona un „comitet
eparhial”, care prezenta ierarhului hotărârile congreselor. „Partea negativă a
acestor congrese, consideră Mircea Păcurariu, consta în faptul că la ele parti-
cipau numai preoţii, fiind excluşi diaconii şi cântăreţii, ca să nu mai vorbim
de mireni. În felul acesta, prin înlăturarea totală a elementului mirean de
la conducerea Bisericii, preoţii se considerau singurii reprezentanţi ai ei şi
exponenţi ai intereselor lor şi ale păstoriţilor”159. De regulă, congresele erau
conduse de clerici ruşi, cu studii superioare, dar spre sfârşitul epocii condu-
cerea lor a fost încredinţată şi unor prestigioşi preoţi basarabeni, care apar,
însă, cu nume rusificate: Nicolae Vlaicov, Ioan Cornovanov etc160. Un mare
accent se punea pe activitatea predicatorială, catihetică şi misionară. Au fost
înfiinţate biblioteci parohiale şi protopopeşti. În 1892 s-a creat un „Consiliu
misionar eparhial”, din 1893 la Chişinău se întruneau periodic Congrese misi-
onare eparhiale, s-au creat la început două, apoi trei posturi de misionari etc.
În perioada 1812-1918 preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult
de poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devo-
tată stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea lor.
Procesul de rusificare, care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaş-
terii obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult şi prin multe alte
metode, a dat treptat roadele sale. Populaţia rurală românească, care constituia
marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea, însă, limba rusă şi
era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta
157
158
Ibidem.
159
Ibidem.
160
Ibidem, p. 78-79.
de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru

apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare. Un exemplu eloc-
vent este „mişcarea” călugărului Inochentie de la Balta, care învăţă în limba
română161 şi care a produs mari tulburări, credincioşii de rând venerându-l în
masă.
Viaţa monahală în perioada ţaristă a suferit şi ea unele transformări radi-
cale. La momentul anexării, cele mai importante mănăstiri şi schituri erau:
Căpriana (cu schitul Condriţa), Călărăşăuca, Curchi (cu schitul Pripiceni),
Dobruşa, Frumoasa, Japca, Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Saharna (cu schitul
Ţâpova), Suruceni şi Ţigăneşti – de călugări; Cuşelăuca, Hirova, Răciula,
Tabăra şi Vărzăresti – de călugăriţe, socotite „schituri”162.
Imediat după anexare, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a numit un
„blagocin” (exarh sau inspector) peste toate mănăstirile şi schiturile din Basa-
rabia. El avea misiunea de a introduce viaţa de obşte şi de a controla întreaga
activitate, care se desfăşura în cuprinsul lor. Această funcţie a fost menţi-
nută pe tot parcursul perioadei, majoritatea blagocinilor fiind numiţi, însă,
dintre ruşi sau ucraineni163. Deşi la început comunităţile monahale s-au împo-
trivit, totuşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea viaţa de obşte a fost introdusă
aproape în toate mănăstirile şi schiturile basarabene.
Numărul nevoitorilor a fost în permanentă creştere. În 1918 erau peste
1000 de călugări şi fraţi şi peste 1400 de maici şi surori164. Majoritatea călu-
gărilor şi călugăriţelor proveneau din rândul populaţiei româneşti locale de la
sate, de aceea aveau puţină carte şi erau preocupaţi mai mult (pe lângă obiş-
nuitele nevoinţe călugăreşti) de problemele gospodăreşti din mănăstirea lor.
În câteva mănăstiri au existat şcoli mănăstireşti, unele din ele funcţionând şi
până la 1812, altele au fost înfiinţate sub stăpânirea rusească. În aceste şcoli
învăţau şi laici, dar şi cei de la mănăstire. Deşi autorităţile încurajau venirea
în mănăstirile basarabene a ruşilor şi ucrainenilor, totuşi, numărul lor a fost
foarte mic. Aceştia preferau mănăstirile mari, cu largi posibilităţi materiale,
unde aveau posibilitatea să ocupe posturi de conducere: egumeni, locţiitori de
egumeni etc. Unii din ei aveau studii teologice superioare.
Administraţia eparhială a cerut egumenilor să oblige pe călugări să înveţe
limba rusă (în 1909 s-a hotărât ca cei recomandaţi pentru hirotonie să fie
acceptaţi doar dacă pot sluji în slavoneşte şi cunosc limba rusă). S-au înfiinţat
şi câteva şcoli mănăstireşti, în care se preda în ruseşte. Mulţi egumeni erau
161
N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927.
162
163
Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919 (extras din RSIAB, XI), p. 8-9.
164
Ibidem, p. 10-11.
transferaţi de la o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara Basara-

biei), după cum cereau interesele administraţiei ruseşti (de exemplu, cazul
arhimandritului Gurie Grosu, care în 1909 a fost transferat ca egumen la o
mănăstire din gubernia Smolensk).
Cu toate acestea, majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor erau români, lucru
de care s-a şi ţinut seama, unii din ei fiind numiţi egumeni. Deşi nu aveau o
pregătire şcolară corespunzătoare – unii chiar fără studii – ei au avut meritul
de a fi menţinut legătura cu masele de ţărani din rândul cărora proveneau,
păstrând astfel tradiţiile şi datinile strămoşeşti165.
Sub aspect economic, pe parcursul perioadei 1812-1918 aproape toate
mănăstirile au cunoscut o perioadă de relativă înflorire. Au fost ridicate bise-
rici noi – unele adevărate monumente arhitectonice – la Dobruşa (1811-1822),
Condriţa (1820), Saharna (1818-1821), Suruceni (1825-1828), Hâncu (1835),
Hârjauca (1836), Cuşelăuca (1841-1847), Ţigăneşti (1846-1854), Vărzăreşti
(1863), Hârbovăţ (1870), Curchi (1872), Căpriana (1903), Japca (1916) etc. Au
fost construite, de asemenea, clădiri auxiliare (birouri administrative, chilii,
trapeze etc.), s-au făcut amenajări teritoriale, s-au îmbunătăţit condiţiile de
trai166, s-au extins domeniile167.
S-a înfiinţa şi o mănăstire nouă – Noul Neamţ (Chiţcani). Doi ieromonahi
nemţeni – Teofan Cristea şi Andronic Popovici – nemulţumiţi de seculari-
zarea averilor mănăstireşti din România, s-au refugiat în Basarabia, unde au
cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg să le permită
să înfiinţeze o nouă mănăstire pe moşia Chiţcani, unde să se stabilească până la
50 de călugări, de dorit de la mănăstirea Neamţ. În scurt timp această mănăs-
tire a devenit una din cele mai mari şi mai prospere. Pe teritoriul ei s-au ridicat
patru biserici, astfel încât a căpătat aspectul unei adevărate lavre ruseşti168.
Unele schituri au dispărut, au apărut şi unele noi, altele au fost transfor-
mate în mănăstiri – în 1916 Călărăşăuca şi Japca sunt transformate în mănăs-
tiri de maici, fiind aduse aici rusoaice refugiate din teritoriul polonez (anexat
Rusiei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), din cauza războiului169.
În 1918 în Basarabia existau 13 mănăstiri (Căpriana, Cetatea din Ismail,
Condriţa, Curchi, Dobruşa, Frumoasa, Hârbovăţ, Hâncu, Hârjauca, Noul
165
166
Vezi: Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1998; Locaşuri sfinte
din Basarabia, Chişinău, 2001.
167
Vezi: T. Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (1812-1917), în rev.
„Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 1, p. 14-31.
168
Vezi: Irinej Tafunea, Istorija Svjatovoznesenskogo Kickanskogo monastyrja, Noul Neamţ, 2004.
169
Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4 schituri (Bocancea, Pripiceni,

Terapont şi Ţâpova) – de călugări; 7 mănăstiri (Călărăşăuca, Cuşelăuca,
Hirova, Japca, Răciula, Tabăra şi Vărzăreşti) şi un schit (Borisovca-Ismail) –
de călugăriţe; trei frăţii de călugări la reşedinţele eparhiale (două în Chişinău
şi una la Ismail) şi două frăţii de călugăriţe, care conduceau două aziluri de
orfani în Chişinău170.
Arta bisericească. Înglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist
a dus inevitabil la un proces de deznaţionalizare şi rusificare a artei biseri-
ceşti171. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică conşti-
entă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi modele artistice
străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă, ca
rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi cultu-
rale a noii gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profe-
sorii cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi etc., toţi optau
pentru valori străine şi ei, spre deosebire de oamenii din mediul rural, aveau
posibilitatea de a-şi impune gusturile şi preferinţele.
În perioada 1812-1918 în Basarabia a avut loc un intens proces constructiv,
de la 42 de biserici de zid în anul 1812 s-a ajuns la 818 în anul 1903. Marea
majoritare a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele au fost
construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de
la un monument la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici repre-
zentative sub aspect arhitectural172.
Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă a fost profund
marcată de transformările şi tendinţele arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în
special, din capitala imperiului – Sankt-Petersburg. Într-o primă etapă asistăm
la un proces de marginalizare a arhitecturii autohtone, care s-a remarcat printr-
un şir de monumente construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea – înce-
putul secolului al XIX-lea şi la impunerea pe diferite căi a stilului neoclasic de
factură rusească. Odată cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii
arhitecturale de nuanţă eclectică şi în Basarabia, cu o întârziere de aproximativ
două decenii, s-a resimţit tot mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul
secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.
După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada interbelică, cel mai
elocvent, această influenţă se vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de
ceapă, care este unul din elementele caracteristice ale arhitecturii ruseşti pe
170
Ibidem, p. 95.
171
Vezi: Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, 2005.
172
Ibidem, p. 8-35.
tot parcursul evoluţiei sale. Deşi biserici construite în stil tradiţional rusesc în
Basarabia nu avem atât de multe, puţine locaşuri de cult din perioada 1812-
1918 sunt care să nu fi împrumutat, fie şi ca element mai mult decorativ,
cupola rusească în formă de bulb.
Pictura bisericească basarabeană din această perioadă este supusă aceluiaşi
proces de rusificare. Se atestă un flux de icoane pictate după modele acade-
mice în atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o parte, au înlo-
cuit icoanele originale şi unicate, într-un fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă
parte, au influenţat stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de
vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc, deşi răspândite pe larg
în Basarabia, nu prezintă interes sub aspect artistic, din simplu motiv că erau
produse în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu.
Vorbind despre pictura bisericească basarabeană de factură autohtonă din
secolul al XIX-lea, specialiştii din domeniu173 susţin că în această perioadă se
încheie drumul lung şi sinuos al artei medievale româneşti, în general, şi al
picturii în special.
Asistăm la o epocă de decădere. Icoanele realizate de zugravii autohtoni au
început să fie tot mai puţin preferate. Ca urmare, aceştia au încercat să imite
operele academice şi astfel s-au depărtat tot mai mult de vechile tradiţii icono-
grafice caracteristice Ortodoxiei. Această tendinţă s-a remarcat, în primul
rând, prin aplicarea reliefului sculptural pictat, prin utilizarea clarobscurului,
care, în general, este caracteristic pentru pictura laică, şi prin imitarea limba-
jului plastic al gravurii, operele astfel create semănând mai mult a tablouri cu
subiect religios.
Alt aspect care, pe de o parte, constituie un moment al evoluţiei artei basa-
rabene, dar, în acelaşi timp, şi al declinului zugrăvirii icoanelor, este nemijlocit
legat de apariţia învăţământului artistic în Basarabia (Şcoala de desen a lui
Terentie Zubcu, 1887), cât şi a pictorilor profesionişti, operele cărora au puţin
comun cu cele ale zugravilor de meserie sau ale meşterilor populari174.
Dintre artele decorative, care s-au dezvoltat în Basarabia în perioada 1812-
1918 poate fi menţionată doar sculptura populară în lemn şi în piatră, care a
173
Vezi: Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea, în rev. „Arta′ 93,
Studii, cercetări, documente”, Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Chişinău, 1993, p. 69-90; Idem, Arta plastică din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Arta′
98”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1998,
p. 46-54; Idem, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în “Arta 2003”, Chişinău, 2003, p.
36-43; Constantin Ion Ciobanu, Tudor Stăvilă, Icoane vechi din colecţii basarabene, Chişinău,
2000, etc.
174
Vezi: Tudor Stăvilă, Arta plastică modernă din Basarabia (1887-1940), Chişinău, 2000.
avut în mare parte un caracter de cult175. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii,

odată cu anexarea Basarabiei, sculptura a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa
românească, dar, spre deosebire de ele, fiind, în special, de factură populară,
a fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior.
Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea artistică a lemnului şi
a pietrei s-a dezvoltat, fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese
sculptate, în special troiţe, care au existat în toate satele basarabene, iar, pe
de altă parte, de crearea unor centre artistice cu un specific propriu, care au
dat naştere unor opere reprezentative şi de certă valoare. Troiţele basarabene
fascinează prin măiestrie şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor
răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică176 se mirau de faptul că
chipul lui Hristos nu avea imprimat nimic din acele chinuri, pe care le suferea
în momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările catolice, ci, din contra,
chipul lui Hristos din troiţele basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Orto-
doxe, îl reda pe Mântuitor având o faţă liniştită, senină, care privea de sus cu
blândeţe şi care pare că nici nu simţea acele chinuri la care era supus.
Rolul slujitorilor Bisericii în mişcarea de emancipare naţională. La
27 februarie/12 martie 1917 în urma acţiunilor revoluţionare ale forţelor
democratice din Rusia s-a prăbuşit Imperiul ţarist absolutist. Acest eveniment
a răsturnat din temelii vechea ordine socială şi politică din Rusia şi a trezit
la o viaţă nouă popoarele fostului Imperiu, inclusiv românii basarabeni. Ca
urmare, febra căutării unor noi rosturi sociale, politice şi naţionale a cuprins
întreaga societate basarabeană. În noua conjunctură politică fiecare pătură
socială căuta să-şi dobândească drepturile şi libertăţile, de care considera că a
fost privată.
Explozia socială produsă în inima Imperiului rus a găsit clerul basarabean
nepregătit pentru o schimbare atât de radicală a lucrurilor. În urma politicii de
deznaţionalizare şi de rusificare, promovate de guvernul ţarist, preoţimea, în
bună parte, se îndepărtase de popor177. În iureşul evenimentelor revoluţionare
declanşate după februarie 1917, neînţelegând natura şi conţinutul evenimen-
telor ce se produceau, cea mai mare parte a preoţimii basarabene a rămas
dezorientată şi a preferat expectativa178.
175
V. Ciorbă, Op. cit., p. 61-71.
176
Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija
i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112.
177
Ion Negrei, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia (1917-1918), în „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, martie 1998, p. 20.
178
Vezi: B. Buzilă, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1998, nr. 2,
p. 28-35.
Cu toate acestea, încă până la evenimentele din 1917 în sânul clerului din
Basarabia se conturase un curent naţional179. Graţie străduinţelor preoţimii cu
sentimente naţionale în 1906 la Chişinău a fost redeschisă Tipografia epar-
hială, în care se imprimau cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română. Din
ianuarie 1908, tot la insistenţa clerului, a început să apară lunar prima revistă
bisericească în limba română – “Luminătorul”. Tot mai frecvente au devenit
vocile care se pronunţau pentru introducerea limbii române în învăţământul
teologic şi în cult180.
În 1917 doar un grup nu prea mare de preoţi a înţeles importanţa eveni-
mentelor şi şansa dată de Dumnezeu şi a aderat fără preget la mişcarea de
emancipare naţională. Dintre aceştia îi putem numi pe arhimandritul Gurie
Grosu (viitorul mitropolit al Basarabiei), ieromonahul Dionisie Erhan, stareţul
mănăstirii Suruceni (viitorul episcop al Cetăţii Albe – Ismail), preoţii Vasile
Gobjilă din Chişinău, Andrei Murafa din Cotiujenii Mari (Soroca), Alexandru
Baltaga din Călăraşi, Alexie Mateevici, profesor la Seminarul teologic din
Chişinău, Constantin Popovici, profesor la Seminar şi redactor-şef al revistei
„Luminătorul”, şi alţi reprezentanţi de vază ai clerului basarabean care luptau
pentru dezrobirea naţională a enoriaşilor.
Prin acest grup de seamă, care nu s-a temut să-şi expună deschis convin-
gerile, preoţimea basarabeană s-a încadrat treptat în mişcarea naţională şi a
participat activ la marile evenimente ce au urmat în viaţa Basarabiei.
Astfel, „Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor din Eparhia Chişină-
ului”, care şi-a ţinut lucrările la 19-25 aprilie 1917, a cerut autonomia politică a
Basarabiei şi autonomia Bisericii; constituirea unei Mitropolii în frunte cu un
ierarh de neam român, care să fie ales de o adunare eparhială extraordinară,
formată din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor; introducerea limbii române
în cult etc181. În zilele imediat următoare acestui Congres al preoţimii a mai
avut loc o întrunire, în palatul vechi al Seminarului teologic, a unui grup de
preoţi „adevăraţi moldoveni”. Aici a fost invitat profesorul ardelean Onisifor
Ghibu, care printr-o frumoasă cuvântare despre istoria neamului românesc a
reuşit să-i convingă pe cei prezenţi de necesitatea unor acţiuni mai energice182.
După această întrunire a avut loc unirea forţelor politice din cadrul Parti-
dului Naţional Moldovenesc cu cele ale clerului basarabean, promotoare ale
179
Vezi: Viorel Bolduma, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii din 27 martie 1918, în
ziar. „Misionarul”, Chişinău, 2004, nr. 2, p. 6.
180
D. Eţco, Introducerea limbii române în Şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în anul 1917, în
„Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2001, nr. 2, p. 32-34.
181
B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 81-85.
182
I. Negrei, Op. cit., p. 22.
ideii naţionale. Un moment semnificativ în acest sens l-a reprezentat consti-

tuirea „Sfatului Ţării”, la 21 noiembrie 1917, în ziua sărbătorii „Intrarea în
Biserică a Maicii Domnului”. Ceremonia a început cu oficierea Sf. Liturghii
în Catedrală. Corul catedralei a cântat „Deşteaptă-te, române” şi „Pe al nostru
steag e scris unire”. Preotul Ioan Andronic şi arhimandritul Gurie Grosu au
ţinut cuvântări adresate deputaţilor Sfatului Ţării.
În lunile ce au urmat constituirii Sfatului Ţării şi Declaraţiei de indepen-
denţă a Republicii Moldoveneşti, la 24 decembrie 1917, Biserica basarabenă,
dominată din ce în ce mai mult de vechii militanţi pentru emancipare naţi-
onală, a urmat îndeaproape politica tânărului şi efemerului stat183. Indepen-
denţa statului a adus la ordinea de zi ideea autocefaliei Bisericii din Basarabia,
care, însă, curând a fost abandonată, după ce la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a
adoptat “Hotărârea de unire a Republicii Moldoveneşti cu România”. Bise-
rica Ortodoxă din Basarabia a fost reprezentată în Sfatul Ţării de protoie-
reul Alexandru Baltaga, figură a preoţimii basarabene de înalt şi recunoscut
prestigiu, care s-a numărat printre cei ce au votat Unirea184.
Viaţa bisericească din Basarabia

în perioada interbelică (1918-1940)
Actul Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 a găsit la cârma
Eparhiei Chişinăului şi Hotinului pe arhiepiscopul Anastasie Gribanovski
(1915-1918) şi pe episcopii vicari Gavriil Cepur (1910-1918) şi Dionisie
Sosnovski (1914-1918), toţi trei fiind de naţionalitate rusă. Acestor episcopi li
s-a propus, ţinând seama de noile circumstanţe politice, să rămână în funcţie
şi să intre sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române, lucru pe care
ei au refuzat să-l facă, părăsind de bună voie teritoriul Basarabiei185.
La 23 iunie 1918 la Chişinău a venit episcopul Nicodim Munteanu (1864-
1948) de la Huşi, numit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
„locţiitor de arhiepiscop” până la alegerea titularului186. El a păstorit Biserica
Ortodoxă din Basarabia un an şi jumătate (iunie 1918 – decembrie 1919),
183
B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 90.
184
Vezi: Vasile Pavlic, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi
Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 69-72.
185
I. Negrei, Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Română (1918-1920), în
186
Nina Negru, Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia Chişi-
năului între anii 1917-1928, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1999, nr. 1,
p. 77-78.
întreprinzând primele acţiuni privind integrarea Bisericii basarabene în viaţa

Bisericii Ortodoxe din România întregită. Episcopul Nicodim a procedat de
îndată la o nouă organizare a centrului eparhial, a ordonat introducerea limbii
române în cult şi în Seminarul teologic din Chişinău, – la care au fost numiţi
mai mulţi profesori români, în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu –, a înlo-
cuit pe unii egumeni ruşi şi ucraineni de la mănăstiri etc187. Aceste schimbări
s-au produs cu greu, întâmpinând nemulţumiri din partea clericilor. Astfel,
din cauza că clerul basarabean cerea un arhipăstor ales dintre localnici188, cât
şi din cauza unor intrigi politice189, episcopul Nicodim Munteanu, în cadrul
şedinţei Sfântului Sinod de la 18/31 decembrie 1919, şi-a dat demisia. În locul
lui conducerea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a fost încredinţată „în mod
provizoriu şi până la alte dispoziţiuni” arhiereului Gurie Grosu Botoşăneanul,
ales apoi la 21 februarie 1920 arhiepiscop titular al Chişinăului şi Hotinului.
Gurie Grosu (1877-1943). Noul arhiepiscop era originar din Nimoreni, jud.
Lăpuşna, născut în 1877, cu studii la Seminarul teologic din Chişinău, apoi
la Academia duhovnicească din Kiev, care i-a conferit titlul de magistru în
teologie (pe vremea aceea un titlu foarte înalt). S-a călugărit la mănăstirea
Noul Neamţ, unde a fost hirotonit ieromonah, apoi numit misionar epar-
hial (1902). În 1909 a fost hirotesit arhimandrit şi transferat (mai exact exilat
pentru idei naţionaliste) la mănăstirea Sf. Avraam din gubernia Smolensk în
funcţia de egumen. Ulterior a fost director la două şcoli normale din Rusia.
S-a reîntors în Basarabia abia în 1917, numărându-se printre militanţii activi
pentru constituirea statului naţional român unitar. În 1918 Sfântul Sinod l-a
ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul „Botoşăneanul” (hirotonit
la Iaşi la 15 iulie 1918), în 1920 – arhiepiscop titular la Chişinău (înscăunat
numai în 1921)190. A fost un vrednic ierarh, cel mai potrivit pentru procesul
de integrare bisericească completă, cel care a ştiut să stăpânească spiritele
separatiste ale unor preoţi nostalgici după privilegiile din timpul regimului
ţarist, a lucrat mult pentru renaşterea şi revigorarea vieţii spirituale româneşti
în Basarabia, a militat pentru o Facultate de Teologie la Chişinău, a susţinut
activitatea misionară etc.
Prin Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promul-
gate la 6 mai 1925, s-a înfiinţat Mitropolia Basarabiei cu două eparhii sufra-
gane: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail. De facto,
187
188
Gh. Vasilescu, Patriarhul Nicodim Munteanu. Cinci decenii de la mutarea către Domnul, în ziar.
„Vestitorul Ortodoxiei”, 16 februarie-15 martie 1998, p. 2.
189
190
M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 2002, p. 208-209.
ridicarea la rangul de Mitropolie a avut loc din momentul promovării Arhie-

piscopului Gurie în rangul de mitropolit, în ziua de 28 aprilie 1928191. Gurie
Grosu a păstorit până în noiembrie 1936 când, din cauza unor nereguli semna-
late la centrul eparhial, dar mai ales în urma amestecului factorului politic,
inclusiv al regelui Carol al II-lea, în problemele Mitropoliei basarabene, a fost
„suspendat” de Sfântul Sinod şi apoi pensionat192. A trecut la cele veşnice
la Bucureşti la 14 noiembrie 1943, fiind înmormântat la cimitirul mănăstirii
Cernica193.
Temporar scaunul episcopal de la Chişinău a rămas vacant, fiind cârmuit
de locţiitori: la început formal de Nicodim Munteanu, mitropolit al Moldovei
(noiembrie 1936-iunie 1937), apoi de Cosma Petrovici194, episcopul Dunării
de Jos (iunie 1937-februarie 1938), „care însă venea doar din când în când la
Chişinău, liturghisea uneori în Catedrală, fără să arate însă o prea mare râvnă
însărcinării ce-i fusese dată şi fără a-şi manifesta într-un fel dorinţa de a se
„muta” definitiv aici”195. Cel care a fost ales să preia cârma Mitropoliei Basa-
rabiei a fost Efrem Enăchescu (1895-1968), originar din Oltenia, o vreme stareţ
şi profesor de seminar, în acel moment exarh al mănăstirilor din Arhiepi-
scopia Bucureştilor. A fost hirotonit în februarie 1938 arhiereu vicar cu titlul
„Tighineanul” şi numit locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului (1938-1943)196.
La 12 ianuarie 1944 a fost ales arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basa-
rabiei, dar în curând a fost nevoit să se refugieze197.
Integrarea Bisericii din Basarabia în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a
fost însoţită şi de crearea unor noi eparhii, menite să asigure o mai bună
conducere în teritoriu. La 10 martie 1923 a fost promulgată Legea privind
înfiinţarea Episcopiilor Hotin şi Cetatea Albă – Ismail198. Titularii celor două
191
Vezi: I. Negrei, Înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr.
1, p. 23-36.
192
193
Vezi: I. Negrei, Mitropolitul Gurie Grosu, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”,
Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 61-63; Nestor Vornicescu, Gurie Grosu, primul arhiepiscop şi
mitropolit al Basarabiei româneşti, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr.
2, p. 94-108; B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p.
284-326; N. Negru, Cazul mitropolitului Gurie Grosu: noi puncte de vedere, în „Cugetul. Revistă
de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 32-37.
194
M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 363.
195
196
Ibidem, p. 327-341.
197
M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 172.
198
Gheorghe Palade, Dimensiuni ale dezvoltării vieţii spirituale în Basarabia interbelică, în „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 1, p. 29.
eparhii basarabene (primul cu reşedinţa la Bălţi, al doilea la Ismail) urmau să

fie aleşi în conformitate cu „Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episco-
pilor eparhioţi”, după ce Marele Colegiu Electoral era completat cu 6 membri
clerici, „delegaţi de Congresul eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hoti-
nului şi reprezentând cele trei eparhii ale Bisericii Ortodoxe din Basarabia”199.
După câteva zile de la publicarea Legii privind înfiinţarea Episcopiilor basara-
bene, Congresul Extraordinar al eparhiilor, întrunit la Chişinău în ziua de 13
martie 1923, a adoptat în unanimitate hotărârea prin care se cerea ca în fruntea
Episcopiei Hotinului, să fie chemat episcopul Visarion Puiu, aflat atunci la
cârma Eparhiei de Argeş200, iar pentru Episcopia Cetăţii Albe – Ismail a fost
propus arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Seminarul teologic din Bucu-
reşti. Prin hotărârea Marelui Colegiu Electoral, întrunit la Bucureşti, cu parti-
ciparea delegaţilor basarabeni, a fost satisfăcută doar cererea privind Eparhia
Hotinului201.
Astfel, primul episcop al Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, a fost ales Visa-
rion Puiu (1879-1964), originar din Paşcani, jud. Iaşi, cu studii la Facultatea de
Teologie din Bucureşti şi la Academia duhovnicească din Kiev, fost vicar şi
director al Seminarului teologic din Galaţi. A venit în Basarabia după Unire,
devinind în 1919 directorul Seminarului teologic din Chişinău şi exarh al
mănăstirilor din Basarabia, despre care publică o broşură, cu scurte prezen-
tări monografice202. Pentru o scurtă perioadă a fost episcop al Argeşului
(1921-1923). A tipărit câteva lucrări istorice şi predici. A fost episcop al Hoti-
nului timp de 12 ani, principala preocupare fiind organizarea noii Eparhii,
care în 1925, conform „Legii şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe
Române”, a trecut sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei. A ridicat o monu-
mentală Catedrală, sfinţită în 1935 în prezenţa regelui, o somptuoasă reşe-
dinţă episcopală şi alte clădiri necesare unui centru eparhial, precum şi alte
patru biserici, construite la Bălţi203. În octombrie 1935 a fost ales mitropolit
al Bucovinei, funcţie din care şi-a dat demisia pe neaşteptate, în 1940. În
1942 Sfântul Sinod i-a încredinţat calitatea de mitropolit al Transnistriei şi şef
al Misiunii Ortodoxe Române în acest teritoriu, cu reşedinţa în Odesa. Din
cauza acestei ultime misiuni, în 1944 a fost nevoit să se refugieze în Apusul
Europei, unde a trăit până la moarte (1964, lângă Paris)204.
199
Ibidem, p. 30.
200
Reînfiinţarea Episcopiei Hotinului în anul 1923, Chişinău, 1923, p. 13.
201
202
V. Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919.
203
204
Episcopului Visarion Puiu i-a urmat la Bălţi, din decembrie 1935, Tit Sime-
drea (1886-1971), până atunci preot de mir, apoi arhiereu-vicar la Bucureşti,
cu titlu „Târgovişteanul”. S-a bucurat de dragostea păstoriţilor basarabeni, în
scurtul răstimp cât s-a aflat la Bălţi, adaptându-se locului. A fost un vrednic
continuator al lucrării misionare, culturale şi constructive începută de prede-
cesorul său. Era cunoscut şi ca cercetător erudit şi original al trecutului bise-
ricesc, domeniu în care a dat lucrări de referinţă (despre „Episcopia Hoti-
nului”, o ediţie critică a „Vieţii Sfântului Nifon” de Gavriii Protul, altă ediţie a
„Pripelelor” lui Filotei Monahul de la Cozia etc.) În 1940 a fost ales mitropolit
al Bucovinei, iar în 1945 s-a pensionat. S-a retras la mănăstirea Cernica, unde
şi-a continuat până la moarte preocupările culturale205.
Pentru Episcopia Cetăţii Albe – Ismail Marele Colegiu Electoral a ales la
29 martie 1923 pe Nectarie Cotlarciuc (1875-1935). Primul titular al noii Eparhii
era bucovinean, doctor în teologie şi filosofie, cu studii de specializare la dife-
rite Universităţi germane, fost profesor, apoi decan al Facultăţii de Teologie
din Cernăuţi, autorul unor lucrări teologice în limbile germană şi română. La
Ismail a fost instalat la 20 mai 1923 de către arhiepiscopul Gurie Grosu, dar
în această catedră a avut o păstorire scurtă, neavând timp să se remarce prin
realizări marcante. La 7 noiembrie 1924 a fost ales mitropolit al Bucovinei, cu
sediul la Cernăuţi, unde a păstorit până la moarte, în 1935206.
După numirea lui Nectarie Cotlarciuc la Cernăuţi, scaunul episcopal de la
Ismail a fost încredinţat, la 17 decembrie 1924, episcopului Armatei Iustinian
Teculescu (1865-1932). Acesta era originar din oraşul Covasna din Ardeal, a
fost preot şi protopop în Alba Iulia (1901-1922), preşedinte al Consiliului
Naţional Român din Alba Iulia, unul din organizatorii Marii Adunări Naţio-
nale de la 1 Decembrie 1918, apoi senator în primul Parlament al României
întregite207. Deşi nu cunoştea realităţile din Basarabia, graţie bogatei experi-
enţe administrative, pe care o avea, episcopul Iustinian a ştiut să se impună
în rândul preoţilor basarabeni şi să facă rânduială în viaţa Eparhiei. A reorga-
nizat Seminarul teologic eparhial „Episcopul Melhisedec Ştefănescu”, prelun-
gind anii de studii de la şase la opt, după modul de organizare a seminariilor
din întreaga ţară. A înzestrat cu localuri corespunzătoare Seminarul şi reşe-
dinţa episcopală. Este autorul unui volum de predici şi îndemnuri pastorale
“Pentru neam şi pentru lege”, apărut cu puţin timp înaintea morţii sale la 16
iulie 1932208.
205
Necrolog, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1971, nr. 11-12, p. 1268-1273.
206
Mircea Lutic, Mic dicţionar al culturii româneşti din Bucovina: Nectarie Cotlarciuc, în ziar. „Lite-
ratura şi Arta”, Chişinău, 16 septembrie 1993, p. 3.
207
I. Negrei, Episcopul Iustinian Teculescu: ctitorul şi organizatorul episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în
208
Ibidem, p. 39-42.
Urmaşul său a fost un localnic, Dionisie Erhan (1868-1943), născut în Bardar,

jud. Lăpuşna, intrat de tânăr în mănăstirea Suruceni, pe care a condus-o mulţi
ani ca stareţ. În 1917-1918 s-a numărat printre militanţii pentru unirea Basa-
rabiei cu România, fapt pentru care în 1918 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-
vicar (cu titlul de „Ismail”) pentru Arhiepiscopia Chişinăului. A fost numit
locţiitor de episcop la Ismail încă din 1932, dar alegerea sa a întâmpinat greu-
tăţi, întrucât nu avea pregătire teologică universitară necesară (aşa cum cerea
Legea şi Statutul de organizare din 1925) pentru ocuparea unui asemenea post
de conducere. A fost totuşi ales, după ce Facultatea de Teologie din Chişinău
i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa” şi sub presiunea unui număr
mare de oameni politici şi de intelectuali care preţuiau pe bătrânul arhiereu
de 66 de ani, care a fost un vrednic luptător pentru Unire. Instalarea oficială
a avut loc la 15 mai 1934. A fost un bun îndrumător al activităţii misionar-
pastorale şi culturale din Eparhie. În vara anului 1940, în timp ce armata roşie
ocupa Basarabia, a fost nevoit să se refugieze în România. A asigurat timp
de câteva luni locotenenţa scaunului episcopal de la Curtea de Argeş, dar
continuând să poarte titlul “al Cetăţii Albe – Ismail”. La l septembrie 1941 s-a
pensionat şi s-a reîntors în Basarabia. A murit la Chişinău, la 17 septembrie
1943, fiind înmormântat la Suruceni, mănăstirea sa de metanie209.
În perioada interbelică, Biserica Ortodoxă din Basarabia a intrat treptat în
drepturile sale fireşti, cunoscând importante transformări. Eparhiile basara-
bene au desfăşurat o largă activitate de propovăduire a credinţei în rândurile
populaţiei, de combatere a sectelor şi a diverselor vicii sociale. În 1925 Mitro-
polia basarabeană avea 1090 biserici şi 1104 preoţi210, iar majoritatea absolută
a locuitorilor continua să fie de credinţa ortodoxă (conform recensământului
din 1930 – 89, 3%)211. Preoţii, de rând cu învăţătorii, au contribuit la conso-
lidarea morală a societăţii, la culturalizarea maselor largi ale populaţiei212, mai
ales în mediul rural. Influenţa Bisericii Ortodoxe a fost în creştere, rândurile
clerului fiind completate cu preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală.
Învăţământul teologic din Basarabia a cunoscut realizări importante,
care în mare parte au determinat aspectul vieţii culturale. În primii ani după
Unire în Basarabia erau şase şcoli secundare cu caracter teologic: Seminarul
209
Vezi: Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. I, Chişinău, 1993, p. 116-121.
210
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, Chişinău, 1992, p. 84.
211
Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, Vol. IX, Bucureşti, 1940,
p. 46.
212
Vezi: Gh. Palade, Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930): căi şi mijloace de
realizare, în vol. „Romanitate şi românitate la nord de Balcani” (Materialele Simpozionului
Internaţional), Chişinău, 2000, p. 141-147.
teologic din Chişinău; Şcoala eparhială de fete din Chişinău; Şcoala duhov-
nicească de băieţi din Chişinău; Şcoala duhovnicească de băieţi din Ismail;
Şcoala duhovnicească de băieţi din Edineţ; Şcoala duhovnicească de băieţi
din Hotin.
Locul central în sistemul de învăţământ teologic până la 1927 l-a deţinut
Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chişinău. În aceşti ani,
după introducerea limbii române, ca şi în alte şcoli, are loc modificarea
programei de studii, care s-a apropiat de cea a liceelor din întreaga Românie,
excepţie făcând obiectele teologice. Seminarul se supunea „Consiliului şcolar
bisericesc”, numit mai târziu „Direcţiunea şcolară şi culturală din Chişinău”,
sub autoritatea directă a arhiepiscopului213.
Deşi numărul de seminarişti s-a micşorat de la 497 în 1918 la 299 în anul
1925, această instituţie completa în cea mai mare parte rândurile preoţimii cu
cadre de o bună pregătire214. În anul de studii 1935/1936 la Seminar învăţau
214 de copii215, în 1936/1937 – 217216, în 1937/1938 – 241217, 1938/1939 –
279218. Autoritatea Seminarului se datora şi activităţii sale de până la 1917,
când din rândurile absolvenţilor săi s-a format o întreagă pleiadă de luptători
pentru autodeterminarea naţională a românilor basarabeni. Ca şi mai înainte,
nu toţi absolvenţii Seminarului deveneau preoţi. O parte din ei îşi continuau
studiile la instituţii de învăţământ superior fie la teologie, fie la alte specialităţi,
urmând să ocupe funcţii civile sau militare.
În octombrie 1926, în legătură cu înfiinţarea Facultăţii de Teologie şi
după transformarea Seminarului teologic din Chişinău în Seminar complet cu
opt clase, s-a aprobat contopirea lui cu Şcoala duhovnicească. După această
reformă, absolvenţii Seminarului nu-şi mai puteau continua studiile la alte
facultăţi, ci numai la teologie, aşa cum era în întreaga ţară219. Sub conducerea
preoţilor Constantin Popovici, iar din 1927 a lui Serghie Bejan220, Seminarul
din Chişinău se plasa printre cele mai bune seminare din România.
După înfiinţarea Episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în 1923 Şcoala duhovni-
cească din Ismail a fost transformată în Seminarul teologic „Episcopul Melhi-
213
Gh. Palade, Liliana Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul. Revistă de
Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 75.
214
Anuarul Seminarului teologic, Chişinău, 1926, p. 133-135.
215
Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1936, Chişinău, 1936, p. 37.
216
217
218
Rezultatele examenelor la finele anului şcolar 1938-1939 în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1939,
nr. 7-8, p. 401-406.
219
Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 75.
220
Vezi: M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 44-45.
sedec Ştefănescu”, dând astfel elevilor originari din partea de sud a Basarabiei
posibilitatea să-şi facă studiile mai aproape de locul lor de baştină. La fel s-a
procedat şi în Episcopia Hotinului. Şcoala duhovnicească din Edineţ a fost
transformată, în 1923, în Seminar, iar în 1930 – transferată la Bălţi. Însă din
cauza dificultăţilor financiare, a insuficienţei de profesori, cât şi a unei conduceri
ineficiente Seminarul teologic din Bălţi şi-a încetat existenţa, în 1931221.
Pe lângă cele trei Seminare teologice, o anumită contribuţie la pregătirea
cadrelor bisericeşti a avut-o Şcoala duhovnicească de băieţi (sau Seminarul
inferior) din Chişinău. După Unire, programa şcolii a fost echivalată cu cea a
liceelor de stat, rămânând intacte obiectele teologice. Absolvenţii Şcolii duhov-
niceşti aveau dreptul să urmeze cursurile la Seminarul teologic sau la liceele de
stat fără examen. În anul 1919 la această şcoală îşi făceau studiile circa 250 de
elevi. La Chişinău mai activa şi o Şcoală eparhială de fete, la care în 1923 s-a
format şi o secţie normală. Căminele şi bursele pentru fetele orfane ale şcolii
erau asigurate de Eparhie. Şcoala eparhiala avea o capelă proprie, condusă în
anii 1920-1940 de preotul Alexandru Cristea, un strălucit promotor al vieţii
culturale şi muzicale din Basarabia. Elev al compozitorului Mihail Berezovski,
Alexandru Cristea a organizat un renumit cor din elevele Şcolii eparhiale şi
elevii Seminarului teologic, cunoscut în întreaga Românie, distins cu premiul I
al Societăţii culturale „Tinerimea română” pentru anii 1926-1928222. Pe lângă
educaţia religioasă şi patriotică, elevele Şcolii aveau posibilitatea să-şi dezvolte
spiritul gospodăresc în domeniile ţesătoriei şi croitoriei, cultivării plantelor
medicinale. În anii ’30 Şcoala a funcţionat sub conducerea directoarei Elena
Alistar223, care, în pofida dificultăţilor financiare, a reuşit să asigure procesul
de instruire neîntrerupt, contribuind astfel la completarea cadrelor pedago-
gice necesare şcolilor din Basarabia.
O largă activitate de pregătire teologică a cadrelor bisericeşti s-a desfă-
şurat şi în cadrul mănăstirilor. Statutul mănăstirilor prevedea înfiinţarea de
„seminarii monahale”, şcoli de misionari, orfelinate, şcoli de corecţiune, tipo-
grafii de cărţi bisericeşti, şcolare şi culturale, şcoli de cântăreţi bisericeşti etc.
În corespundere cu acest statut, din iniţiativa episcopului Visarion Puiu a
fost înfiinţată o şcoală de cântăreţi bisericeşti cu patru clase la mănăstirea
Dobruşa. La 1930, în această şcoală îşi făceau studiile 105 elevi din toate
colţurile Basarabiei. Procesul de instruire cuprindea religia, istoria, muzica
221
222
R. Radiena, Muzica şi maeştrii ei în Basarabia, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1993, nr. 11-12,
p. 189-190.
223
Vezi: I. Colesnic, Op. cit., p. 202-207; Elena Muraru, Elena Alistar, pedagog şi om politic, în
rev. „Limba română”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 63-64.
bisericească, arta, matematica, geografia ş.a. Pe lângă unele mănăstiri funcţi-

onau şi şcoli agricole, spre exemplu la mănăstirea Japca şi la mănăstirea Noul
Neamţ224.
O realizare cu totul deosebită a fost deschiderea, prin decizia Ministerului
Învăţământului din 6 septembrie 1926, a Facultăţii de Teologie din Chişinău,
cu statut de Facultate în cadrul Universităţii din Iaşi225. Inaugurarea Facul-
tăţii a avut loc la 8 noiembrie 1926. La ceremonie au fost prezenţi ministrul
învăţământului prof. Ion Petrovici, rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Petre
Bogdan, arhiepiscopul Gurie Grosu, reprezentanţi ai Universităţilor din ţară,
decanii Facultăţilor de teologie, oficialităţi militare şi civile, primarul muni-
cipiului Chişinău, miniştri din guvern226. Inaugurarea a devenit o adevărată
sărbătoare pentru cercurile intelectuale şi cler, pentru masele de credincioşi.
A fost un moment de relevanţă, un prilej de a evidenţia importanţa şi semni-
ficaţia noii instituţii teologice.
Iniţial, au fost desemnaţi în baza concursului profesori pentru suplinirea
catedrelor ce asigurau instruirea studenţilor anului întâi şi anului doi. Etapa
decisivă de constituire a corpului didactic a urmat după adoptarea de către
Parlament, la 21 aprilie 1927, a Legii privind aprobarea structurii catedrelor şi
numirea primilor profesori ai Facultăţii227.
O comisie specială a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, precum şi a
Sfântului Sinod, cu participarea mitropolitului Gurie, a selectat dintre candi-
daţii care au depus actele, profesori pentru catedrele cu profil teologic. Altă
comisie, formată din profesori titulari ai Facultăţii de Litere din Iaşi şi repre-
zentanţi ai celor trei Facultăţi de Teologie, au aprobat componenţa catedrelor
de Filosofie, Literatură religioasă modernă şi Istorie a literaturii române228.
Către începutul anului 1928 corpul didactic era constituit, catedrele fiind
ocupate de profesori cu o înaltă pregătire, teologi de seamă, personalităţi
ştiinţifice şi culturale distincte. În 1928, la Facultate au ţinut prelegeri urmă-
224
225
Vezi: Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău [Documente], în „Cugetul. Revistă de Istorie
şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 55-57; Gh. Palade, Înfiinţarea Facultăţii de Teologie
din Chişinău şi constituirea corpului didactic (1926-1927), în „Analele ştiinţifice ale Univer-
sităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p.
124-135; Valeriu Popovschi, Şcoala superioară din Basarabia în anii 1918-1940. Unele reflecţii,
în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1992, nr. 4, p. 13.
226
Paul Mihail, Facultatea de Teologie şi renaşterea noastră spirituală, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1992, nr. 2, p. 39.
227
Gh. Palade, Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesorii şi studenţii (1926-1940), în „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 42.
228
Ibidem.
torii profesori: pr. Grigore Pişculescu (Gala Galaction) – Noul Testament;

pr. Cicerone Iordăchescu – Istoria Bisericii vechi; pr. Valeriu Iordăchescu
– Teologia morală; Ştefan Ciobanu – Istoria literaturii româneşti; Ioan Savin
– Apologetica; Constantin Fedeleş – Pedagogie şi Filosofie; Constantin N.
Tomescu – Istoria Bisericii Române; pr. Vasile Radu – Limba ebraică; Petru
Constantinescu-Iaşi – Istoria artei creştine; pr. I. Popescu-Moşoaia – Liturgica
şi Catihetica (suplinit de N. Popescu-Prahova); Nichifor Crainic – Literatura
religioasă modernă; Toma G. Bulat – Istoria Bisericii medii şi moderne; N.
Popescu-Prahova – Dreptul bisericesc; Arhimandrit Iuliu Scriban – Omiletica
şi Pastorală; pr. Serghei Bejan – Teologia Dogmatică; pr. Ilie Tocan – Vechiul
Testament; pr. Nicolae Timuş – Ermineutica; Alexandru Boldur – Istoria
românilor229. Ulterior pe parcursul activităţii Facultăţii au fost făcute unele
modificări neesenţiale în componenţa corpului didactic.
Toţi profesorii au publicat lucrări valoroase la specialităţile lor. În această
perioadă a activităţii lor la Chişinău preoţii profesori Vasile Radu şi Gala
Galaction (Grigore Pişculescu) au tradus şi tipărit Biblia în două ediţii (1936
şi 1938). Preotul profesor Cicerone Iordăchescu a publicat primul tratat
de Patrologie în limba română, în trei volume; profesorii Toma Bulat şi
Constantin Tomescu au scris zeci de studii privitoare la istoria bisericească a
românilor, mai ales a celor din Basarabia; preotul profesor Serghie Bejan (în
colaborare cu Constantin Tomescu) a tradus renumita lucrare a teologului
rus Pavel Svetlov Învăţătura creştină în expunere apologetică; arhimandritul Iuliu
Scriban a excelat în presa bisericească şi în predici; Gala Galaction şi Nichifor
Crainic s-au impus în literatură, unul în proză, celălalt în poezie, filosofie şi
ziaristică230.
La Facultate îşi făceau studiile persoane din diferite regiuni ale ţării, majo-
ritatea studenţilor fiind totuşi din Basarabia. În anul 1928 s-au completat cei
patru ani, cursurile fiind frecventate de 452 studenţi, din care 225 preoţi şi 227
laici231. În rândul studenţilor se aflau şi fete, care, după susţinerea examenului
de licenţă, urmau să predea Religia în şcolile secundare de fete. În afară de
studenţii români, la Facultate studiau şi străini, veniţi din Bulgaria, Iugoslavia
şi Siria. Studenţii teologi desfăşurau în judeţele Basarabiei o largă activitate
cultural-artistică şi ţineau conferinţe pe teme teologice şi laice232.
Facultatea a conferit câteva doctorate în teologie. Comparativ cu celelalte
Facultăţi de Teologie, la cea de la Chişinău cazurile de susţinere a tezelor
229
Ibidem, p. 43.
230
231
Darea de seamă a Consiliului Eparhial Chişinău pe anul 1928, Chişinău, 1928, p. 24.
232
de doctorat au fost puţine, deşi corpul didactic avea suficientă compe-

tenţă şi pregătire pentru îndrumarea metodică şi ştiinţifică necesară. După
îndelungate studii de specializare în Franţa, Anglia şi Liban, în anul 1940 a
susţinut doctoratul Antim Nica, viitor ierarh; de asemenea, Vasile Vasilache,
mai târziu arhimandrit şi vicar al Episcopiei misionare din America; Isidor
Todoran, devenit profesor de teologie la Cluj şi Sibiu; Alexandru Severin şi
Nicolae Ciudin, mai târziu profesori în învăţământul teologic şi alţii. Dintre
studenţii ei reţinem câteva nume de prestigiu, ca preotul basarabean Paul
Mihail sau preotul profesor Alexandru Ciurea, istorici, amândoi cu doctoratul
la Cernăuţi, preotul scriitor Gheorghe Cunescu, cunoscuţii publicişti Vasile
Ţepordei, Sergiu Roşca, Alexandru Bardieru, ardeleanul Nicolae Mladin (un
an), viitorul mitropolit al Ardealului, şi mulţi alţii233.
În scurta perioadă de existenţă la Chişinău, din noiembrie 1926 până în iunie
1940, Facultatea de Teologie s-a afirmat ca un adevărat şi incontestabil centru
de cultură naţională şi ca o instituţie de învăţământ superior teologic fără de
care spiritualitatea ortodoxă românească din Basarabia ar fi suferit mult234. Prin
activitatea sa, corpul didactic a reuşit să unească eforturile şi energia tinerilor
doritori de a-şi consacra viaţa culturii naţionale şi bisericeşti cu experienţa şi
voinţa de a sluji Bisericii şi poporului. Personalităţi de seamă ale vieţii ştiinţi-
fice, culturale şi bisericeşti au instruit şi educat generaţiile de studenţi în spiritul
credinţei în neam şi Biserică, contribuind prin aceasta la pregătirea unei elite
intelectuale, impulsionând astfel întreaga viaţă spirituală din Basarabia.
În sfera activităţii editoriale din Basarabia, pe lângă profesorii Facultăţii
de Teologie, s-au mai manifestat: preotul Constantin Popovici, magistru în
teologie de la Kiev şi profesor la Seminarul teologic din Chişinău timp de 40
de ani (1887-1927), care a tipărit un volum de Studii religioase, morale şi liturgice
(1934), precum şi o seamă de broşuri şi studii în reviste235; profesorul-teolog
Nicolae Popovschi a publicat monografiile Mişcarea de la Balta sau inochentismil
în Basarabia (1926), Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea (1931) şi alte
lucrări cu caracter istoric; preotul misionar Alexandru Scvoznicov (Severin)
a publicat Psihologia sectelor religioase (1939), o serie de broşuri cu caracter misi-
onar şi antisectar sau traduceri din literatura teologică rusă (A. M. Calnev,
Metodica misionară, 1931 şi altele)236.
233
234
Veronica Bâtcă, Ortodoxism şi spiritualitate românească în Basarabia interbelică, în „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 16-17.
235
Vezi: P. Mihail, Preotul luptător pentru limba română din Basarabia – rectorul Constantin Popovici,
în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1994, nr. 1, p. 29-32.
236
Câţiva dintre tinerii absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, îndrumaţi de

profesori ca Nichifor Crainic, Gala Galaction, Constantin Tomescu şi alţii,
şi-au publicat primele lucrări teologice, devenind, cu timpul, personalităţi
cunoscute în cultura teologică românească. Printre ei s-a impus Paul Mihai-
lovici (n. 1905 în Cornova, jud. Orhei), care a publicat câteva lucrări istorice
deosebit de valoroase: Legături culturale-bisericeşti dintre români şi ruşi în secolele
XV-XX (1932), Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1933), Tipărituri româ-
neşti în Basarabia de la 1812 la 1918 (1940) şi altele. Arhimandritul Antim Nica
(n. 1908 în Bogzeşti, jud. Orhei) şi-a publicat teza de doctorat Misionarismul
creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (Bălţi, 1939) şi mai multe studii în
periodicele bisericeşti ale vremii. Notăm şi două teze de licenţă de la Facul-
tatea de Teologie din Chişinău, susţinute de Eugen Procopan (mort de tânăr)
– o bună monografie despre Paisie Velicicovschi (1933) şi de Vasile Ţepordei
– o monografie închinată preotului-poet Alexie Mateevici (1937)237.
Presa bisericească din Basarabia a cunoscut o perioadă de înflorire atât
în comparaţie cu epoca precedentă, cât şi în raport cu celelalte provincii isto-
rice ale României. Şi-a continuat existenţa prima publicaţie bisericească din
Basarabia în limba română Luminătorul. După o pauză de mai mult de jumă-
tate de an, la 15 ianuarie 1919 revista şi-a reînceput apariţia în aceeaşi formulă
grafică, dar cu esenţiale modificări de conţinut şi structură. Concepută ca o
revistă oficială a Eparhiei Chişinăului i s-a adăugat, pe lângă partea neoficială,
şi partea oficială. Aceasta din urmă parte ţinea locul buletinului „Kišinev-
skie eparhial‘nye vedomosti”, care fusese timp de decenii revista oficială a
Bisericii Ortodoxe din Basarabia, dar care în 1917 îşi încetase apariţia. Partea
oficială a avut o periodicitate mai mare decât cea neoficială. Ceva mai târziu,
în 1921-1922, revista a început să-şi recapete aspectul de revistă teologică,
partea oficială fiind din ce în ce mai redusă. După înfiinţarea în 1923 a celor
două Eparhii (a Hotinului şi a Cetăţii Albe – Ismail), partea oficială nu reflecta
decât activitatea Arhiepiscopiei Chişinăului, cele două Episcopii editând bule-
tinele lor. În noul context social-istoric revista „Luminătorul” a avut toate
şansele să devină o publicaţie bisericească de mare autoritate şi prestigiu. Dar
deficienţele de ordin financiar şi cele provocate de frământările din sânul
clerului basarabean în deceniul trei au minimalizat pentru o perioadă de timp
rolul publicaţiei. La 1928 nu se ştia precis, cui aparţine revista. După anumite
confruntări, Consiliul Eparhial din Chişinău şi-a însuşit dreptul de control,
întrucât revista era legată prin partea oficială de administraţia eparhială. Cu
eforturi comune situaţia s-a redresat şi normalizat, astfel încât „Luminătorul”
237
Ibidem, p. 116.
a existat cu succes şi după evenimentele dramatice din 1940, până în 1944238.

O altă publicaţie bisericească, ce se va impune ca una din cele mai repre-
zentative din perioada interbelică, va fi revista Misionarul. Primul număr,
conceput ca unul de probă, apare în ziua de duminică 6 octombrie 1929, în
preajma celui de-al doilea Congres al misionarilor din întreaga ţară, care a
avut loc la Chişinău, Congresul urmând a lua în dezbatere şi obiectivele de
perspectivă ale revistei nou înfiinţate. S-a stabilit ca sediul să fie la Chişinău, în
localul secţiei culturale a Consiliului Eparhial Chişinău. Revista a fost redac-
tată de un comitet compus din şase persoane: L. Trofimov, C. Tomescu, V.
Burjacovschi, Gh. Scodigor, Al. Scvoznicov, T. Rudiev. Colaboratori erau
consideraţi toţi misionarii de pe lângă eparhiile ţării. La început s-a hotărât
că revista să apară lunar, urmând să se mai editeze buletine şi anexe ocazi-
onale, accesibile tuturor categoriilor sociale de cititori. Volumul trebuia să
fie de cel puţin 64 de pagini, cu un tiraj iniţial de 1000 de exemplare. Dar pe
parcursul perioadei de editare a „Misionarului”, adică din 1929 până în 1944,
aceste limite de volum fixate iniţial nu s-au respectat, revista fiind de cele
mai multe ori în volum dublu, iar tirajul a crescu spre sfârşit până la 2000 de
exemplare. Publicaţia a urmărit mai multe scopuri: combaterea sectarismului
şi a propagandei ateiste, organizarea muncii misionare în teren, întoarcerea în
sânul Bisericii a celor rătăciţi, concurarea ediţiilor sectare executate în condiţii
tehnice mai bune. Chiar de la primele numere revista a câştigat mulţi simpa-
tizanţi şi susţinători din întreaga Românie. Revista s-a impus de la început
atât sub aspect tematic şi de conţinut, cât şi sub aspect grafic şi structural.
Calitatea mesajului era net superioară publicaţiilor anterioare. Ea a apărut fără
întrerupere până în anul 1940, apoi şi-a reluat apariţia după aproximativ un
an, în 1941, ultimul număr fiind cel din luna iulie 1944239.
O revistă cu o durată de editare mai scurtă – Studentul – a apărut în peri-
oada 1928-1932 sub egida Societăţii culturale „Petru Movilă”. Ediţia era reali-
zată la Facultatea de Teologie din Chişinău şi era destinată tuturor studenţilor
basarabeni. În primii doi ani de existenţă, director al ei a fost Paul Mihailovici
(Mihail), apoi din septembrie 1930 conducerea revistei a fost preluată de un
comitet de studenţi în frunte cu Nicolae Isăilă şi Vasile Ţepordei. Revista
apărea lunar. Iniţial tematica revistei a fost axată pe diverse aspecte de spiritu-
238
Silvia Grossu, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada interbelică, în
„Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socioumane”,
Vol. II, Chişinău, 2001, p. 22.
239
Idem, Revista „Misionarul” – coloana de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe din Basarabia interbelică,
în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socioumane”,
Vol. II, Chişinău, 2000, p. 38-41.
alitate ortodoxă românească, pe activitatea culturală a personalităţilor impor-

tante, pe valorificarea folclorului din Basarabia, pe impulsionarea principiilor
moralei creştine, pe propagarea şi explicarea învăţăturii de credinţă creştină,
pe contracararea consecinţelor nefaste pentru Biserică exercitate de propa-
ganda sectară şi ateistă, pe munca de implementare a calendarului creştin etc.
Revista “Studentul” a promovat frumoase iniţiative de colaborare interuni-
versitară cu Facultăţile de Teologie din Franţa, Germania, Praga, Varşovia
etc., a pledat pentru înfiinţarea bibliotecii Facultăţii. Programul revistei presu-
punea apropierea dintre toţi studenţii basarabeni, dintre cler şi enoriaşi prin
dezvoltarea unei activităţi naţional-teologice insistente şi extinse240. Ea a fost
continuată cu Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938).
Dintre ziarele bisericeşti s-a impus Raza – gazeta Uniunii Clericilor din
Basarabia, care a început să apară săptămânal din februarie 1931, patru pagini
în limba română şi patru pagini în limba rusă. Din 1932 şi până la ultimul
număr, din ianuarie 1944, redactor şef a fost preotul Vasile Ţepordei.
La Bălţi, în Episcopia Hotinului, au apărut: Episcopia Hotinului – foaie
oficială (1926-1940); Însemnări creştine – revistă cu conţinut pastoral şi misi-
onar (1938-1940); Credinţa noastră – gazetă independentă de luptă spirituală şi
naţională (1936-1938).
La Ismail era editat Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe – Ismail (1923-1940).
Elevii Seminariilor teologice îşi aveau publicaţiile lor: Limba noastră la
Chişinău (în care au debutat Sergiu Matei Nica şi preotul scriitor Alexandru
Bardieru) şi Luceafărul la Ismail; Liceul eparhial din Chişinău publica revista
şcolară Ghiocei (în care a debutat poeta Magda Isanos)241.
Şi-a continuat apariţia, dar acum în limba română, Revista Societăţii istorico-
arheologice bisericeşti sub conducerea profesorului Iosif Parhomovici242. Din
1929 până în 1939, profesorii Toma Bulat şi Constantin Tomescu au editat
la Chişinău revista istorică Arhivele Basarabiei, în care au fost publicate o serie
de studii deosebit de valoroase privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii
româneşti de aici243.
240
Idem, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada interbelică..., p. 27-28.
241
242
Vezi: Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-
Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 32-36; Idem, Societatea
istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică, în ziar. „Literatura şi arta”,
Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4; Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din
Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a
Moldovei”, Vol. IV-V, Chişinău, 1999, p. 251-256.
243
La periodicele bisericeşti, ca şi la unele laice (Viaţa Basarabiei, Basarabia,

Zorile ş.a.), s-au remarcat prin colaborările lor nu numai profesorii de teologie
consemnaţi mai sus, ci şi alţi preoţi, ca Alexandru Scvoznicov (Severin),
Teodor Rudiev, Vladimir Popovici, Pavel Grosu, Eugen Procopan, Nicolae
Timuş, Paul Mihail, Sergiu Roşca, Alexandru Bardieru şi alţii. În mod deosebit
trebuie consemnat numele preotului-profesor Vasile Ţepordei (n. 1908 în
Cârpeşti, jud. Cahul – m. 2002 în Bucureşti), redactor la publicaţia Studentul
(1930-1933), apoi la ziarul Raza (1931-1938, continuând ca director până în
1944), director la cotidianul Basarabia (cu suplimentul Basarabia literară), care
a apărut la Bucureşti între anii 1941-1944, colaborator la o serie de alte publi-
caţii – bisericeşti sau laice – din Basarabia şi din Bucureşti. Părintele Vasile
Ţepordei este considerat – pe drept cuvânt – „cel mai de seamă publicist-
tribun al Basarabiei româneşti”244.
Pe tărâmul muzicii bisericeşti s-au remarcat preotul Mihail Berezov-
schi (1868-1940), care a fost timp de patru decenii dirijorul corului Cate-
dralei din Chişinău, profesor de muzică şi compozitor245; preotul Alexandru
Cristea (mort în 1942), profesor şi dirijor al corului Şcolii eparhiale de fete din
Chişinău246 şi alţii.
Şi-au continuat activitatea Uniunea clerului ortodox din Basarabia,
Frăţimea misionară „Naşterea lui Hristos” din Chişinău şi alte asociaţii de
preoţi şi mireni (Oastea Domnului, Societatea “Sfântul Gheorghe” pentru
tineret, Cercul misionar studenţesc ş.a.). Opera de asistenţă socială a fost
mereu în atenţia clerului parohial247.
Activitatea misionară a Bisericii basarabene s-a intensificat datorită
apariţiei şi proliferării unor secte, dar şi rezistenţei unor credincioşi ortodocşi
faţă de introducerea calendarului „îndreptat”. De pildă, în 1930 erau aproxi-
mativ 19 200 sectari în toată Basarabia (14 997 baptişti, 1 540 adventişti, 610
creştini după Evanghelie, 751 milenarişti, 986 molocani, 399 inochentişti ş.
a.). În 1929 a avut loc la Chişinău al doilea Congres misionar pe ţară, iar în
1933 – cel de al patrulea. După 1929 a apărut revista „Misionarul”, nume-
roase broşuri în colecţiile „Biblioteca misionarului ortodox” şi „Biblioteca
creştinului dreptcredincios”. La Bălţi a desfăşurat o susţinută activitate misio-
nară şi publicistică preotul Toma Gherasimescu, profesor de Religie în acest
oraş (a publicat mai multe broşuri la Chişinău şi Bălţi)248.
244
Ibidem.
245
Vezi: T. Bordeianu, Preotul Mihail Berezovschi – compozitorul basarabean, în rev. „Lumină-
torul”, Chişinău, 1943, nr. 1-2, p. 74-75; Elena Nagacevschi, Mihail Berezovschi – dirijor de
cor şi compozitor, Chişinău, 2002.
246
Vezi: I. Colesnic, Op. cit., p. 151-155.
247
248
Ibidem.
Biserica a desfăşurat şi o largă activitate cultural-religioasă contribuind

astfel la consolidarea spiritualităţii ortodoxe în Basarabia. În afară de biblio-
teca eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului în perioada interbelică au mai fost
deschise şi alte biblioteci de carte religioasă. La Chişinău s-au tipărit broşuri şi
cărţi pentru bibliotecile parohiale şi cele populare. La înfiinţarea bibliotecilor
şi completarea lor cu cărţi clerul a fost ajutat de societatea culturală „Astra
basarabeană” şi de „Societatea Ortodoxă naţională a femeilor române”. Cu
eforturi comune au fost înfiinţate biblioteci pentru tineret în oraşele Bălţi,
Cetatea-Albă, Chişinău, Ismail, Soroca.
În scopul propovăduirii credinţei creştine, la Chişinău s-au ţinut conferinţe
misionare duminicale, iar în alte oraşe – conferinţe cu subiecte specifice loca-
lităţii. Astfel, în Episcopia Hotinului erau organizate echipe misionare care au
desfăşurat în protopopii conferinţe cu temele „Credinţa”, „Munca plugarului
în lumina religiei creştine”, „Subiecte din istoria bisericii”, iar pentru tineret
s-au demonstrat filme pe teme religioase249.
Au contribuit la apropierea poporului de Biserică şi societăţile creştine,
care se ocupau cu diferite acte de binefacere. Una din ele era Societatea
„Dragostea creştină”, înfiinţată în 1929 la Soroca. Ea dispunea de un fond
bănesc adunat din cotizaţiile anuale ale membrilor ei din care se întreţinea o
ospătărie şi se acordau ajutoare băneşti săracilor din judeţ. O activitate simi-
lară s-a desfăşurat şi în alte judeţe ale Basarabiei250.
În noile condiţii şi-au continuat lucrarea lor duhovnicească vechile mănăs-
tiri basarabene: Căpriana, Noul Neamţ, Suruceni, Dobruşa, Japca, Curchi,
Hârbovăţ, Saharna şi celelalte, în total 20 de mănăstiri. În unele din ele s-au
înfiinţat şcoli pentru pregătirea personalului monahal, iar în altele şcoli de
cântăreţi. S-au întemeiat câteva schituri noi. Numărul călugărilor s-a ridicat, în
1925, la 2414251. Este adevărat că mănăstirile n-au mai avut o stare materială
de excepţie, cum era sub regimul ţarist, pentru că în urma reformei agrare din
1921 fiecărei instituţii bisericeşti i s-au lăsat doar câte 50 de ha252. Cu toate
acestea către 1940 numărul de mănăstiri şi schituri din Basarabia a crescut
până la 34 şi aici vieţuiau peste 2 500 de călugări şi călugăriţe.
În multe mănăstiri de maici funcţionau ateliere de croitorie, ţesătorie, de
confecţionare a veşmintelor bisericeşti; în altele existau muzee, orfelinate,
spitale pentru bolnavii săraci, şcoli primare, unde învăţau copiii orfani şi
personalul monahal neştiutor de carte. Majoritatea mănăstirilor dispuneau de
249
Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1938, Chişinău, 1938, p. 45-46.
250
251
Şt. Ciobanu, Op. cit., p. 84.
252
bogate biblioteci, multe conţinând cărţi vechi bisericeşti din secolele XVIII
şi XIX253.
S-au zidit din temelie peste o sută de biserici; tot atâtea au fost renovate.
Dintre cele mai reprezentative menţionăm catedrala din Bălţi, la care se
adaugă încă cinci biserici în acelaşi oraş; altele în Ismail, Lipnic-Soroca, Soci-
teni-Lăpuşna (cu cheltuiala episcopului Dionisie Erhan)254. În anul 1938 erau
în construcţie 122 biserici, iar alte 132 se aflau în reparaţie255.
În afară de aceste aspecte pozitive, au existat, însă, în Biserica Ortodoxă din
Basarabia, mai cu seamă în primul deceniu după Unire, şi puternice elemente
de conflict. Ele au apărut şi au fost întreţinute un timp, în cea mai mare parte,
de clerul local şi se explică prin inadaptabilitatea specifică „perioadei de tran-
ziţie”, pe care o parcurgea, a unei părţi însemnate a acestuia, la schimbările de
ordin economic, social şi de administraţie politică şi bisericească. Preoţimea
basarabeană moştenise din perioada stăpânirii ţariste o puternică conştiinţă
de castă şi un şir de privilegii. Potrivit, însă, ultimului act legislativ al „Sfatului
Ţării” din 27 noiembrie 1918, se expropriau pământurile mănăstirilor locale,
lăsându-se fiecăreia câte 50 ha pământ arabil, viile şi livezile de pomi roditori;
de asemenea, se expropriau pământurile bisericeşti (parohiale), lăsându-se
fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare cleric (preot, diacon, cântăreţ) de
6-8 ha, care putea fi exploatat atâta timp, cât aceştia erau în serviciu. Diminu-
area drastică a patrimoniului funciar al „unităţilor” bisericeşti a trezit nemul-
ţumirea, pentru o anumită perioadă, a clerul de mir şi a celui monahal256.
Astfel, în perioada interbelică, Biserica din Basarabia a constituit, în cadrul
statului român întregit, una din structurile societăţii, în care s-au reflectat toate
retrăirile, greutăţile şi realizările pe care le-a cunoscut poporul român. Prin
activitatea sa Biserica Ortodoxă a consolidat unitatea spirituală a neamului, a
contribuit la organizarea vieţii sociale şi religioase în corespundere cu tradiţiile
de veacuri ale poporului român.
Împreună cu instituţiile de cultură şi de învăţământ, Biserica a asigurat
acea pregătire sufletească care le-a permis românilor basarabeni să reziste
valului de decreştinizare şi de deznaţionalizare care i-a lovit în anii regimului
sovietic257.
253
Vezi: Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, 2001, p. 113.
254
Ibidem, p. 114.
255
256
257
Viaţa bisericească din Transnistria

către anul 1941
Sub aspect geografic, teritoriul dintre Nistru şi Bug avea aceeaşi supra-
faţă ca şi Basarabia şi era populat de ucraineni, ruşi, români, bulgari, găgăuzi,
tătari, germani, armeni, greci etc.
Din punct de vedere religios, populaţia Transnistriei a aparţinut dintot-
deauna, în marea sa majoritate, de Biserica Ortodoxă258. În 1917 în regiunea
dintre Nistru şi Bug erau 1017 biserici şi case de rugăciune, cu 890 de preoţi,
13 mănăstiri şi schituri, cu 384 de monahi259. În toamna anului 1941, după
23 de ani de stăpânire sovietică, nu a rămas să funcţioneze decât o singură
biserică în oraşul Odesa (biserica cimitirului nr. 2), cu un singur preot (moldo-
veanul Vasile Braga)260, pentru a arăta străinilor veniţi de peste hotare, că
în statul sovietic se respectă „libertatea religioasă”. Celelalte biserici au fost
fie distruse din temelie (235 de biserici), fie transformate în cluburi, maga-
zine, depozite etc. Constantin N. Tomescu a trecut Nistrul odată cu armată
română şi a fost surprins de situaţia înfiorătoare: “Majoritatea satelor, ca şi
oraşelor, scria el, se vede că avuseră biserici ortodoxe măreţe. Mai toate aceste
clădiri de piatră, în formă de cruce, unele cu stâlpi exteriori şi cu frumoase
nişe oarbe şi împodobiri de arcade la ferestre şi uşi, au rămas, decapitate însă
de cupole şi de crucile lor, ca nişte săli încăpătoare şi cu multă lumină. De
altare şi catapetesme nici pomeneală, la fel nici urmă de pictură bisericească.
Interiorul a fost văruit ori vopsit şi împodobit cu stele comuniste, cu texte
pentru educarea tineretului în ideile comuniste, iar altarul servea ca scenă de
teatru pentru serbările bolşevice”261. Preoţii au fost persecutaţi, deportaţi şi,
în multe cazuri, chiar ucişi, încât nu mai rămăsese nici unul. De asemenea, nu
mai exista nici o mănăstire şi nici un călugăr.
258
Vezi: Gheorghe Pavelescu, Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe şi obiceiuri,
în rev. „Sociologia românească”, Bucureşti, 1943, nr. 1-6, p. 108-137.
259
A. Nica, Viaţa religioasă în Transnistria…, p. 51; Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din
Transnistria. Organizarea, cultura şi jertfa lor, Bucureşti, 1995, p. 79. La alţi cercetători aceste
date puţin diferă şi anume ei menţionează cifra de 894 de biserici şi case de rugăciuni.
Vezi: P.M. Šornikov, Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov‘ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 1941-
1944 gody..., p. 63 şi C. Tomescu, Odesa..., p. 313. Deşi aceştia din urmă, după părerea mea,
sunt mai aproape de adevăr, căci este greu de închipuit cum ar putea fi mai multe biserici
decât preoţi, totuşi ei nu fac referinţă la sursa de unde au luat informaţia. Arhimandritul
Antim Nica, însă, menţionează că datele prezentate de el sunt luate din arhiva Misiunii
bisericeşti române pentru Transnistria.
260
Dumitru Stavrache, Gheorghe Vasilescu, Misiunea bisericească română în Transnistria (1941-
1944), în “Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 50.
261
C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 480-481.
Au fost persecutaţi şi cântăreţii, împreună cu cei mai buni creştini, iar

poporul de rând a fost supus unei intense propagande antibisericeşti. Copiii
şi tinerii au fost educaţi prin şcoală în spirit ateist262. Constantin N. Tomescu
scria şi despre această tristă stare de lucruri: “(…) La nimeni nu s-a aflat
cruciuliţă sau vreo carte de rugăciuni. Bătrânii şi femeile ştiau cum să-şi facă
semnul Sf. Cruci şi-şi mai aminteau de câte o cântare bisericească. (...) Când
preoţii militari săvârşeau Sf. Liturghie, Acatist sau Panahidă, venea lume, nu
însă toată din sat; lipseau, vădit intenţionat, tinerii până pe la 20 de ani, şi
chiar dacă participau, se vedea pe faţa lor curiozitatea sau chiar ironia la unii;
copiii mici şi elevii din şcoli erau dezorganizaţi, nu-şi făceau semnul Sf. Cruci
şi umblau brambura printre închinători”263.
Biserica din Transnistria a fost tulburată în perioada interbelică nu doar de
prigoana bolşevică, ci şi de un şir de probleme interne, instigate, de altfel, tot
de autorităţile sovietice. În 1921 o parte din clericii ucraineni s-au separat de
Biserica rusă şi au creat aşa-zisa “Biserică autocefală ucraineană” sau “Biserica
lui Lipkovski”, deoarece în fruntea ei stătea preotul Lipkovski, care a fost
“hirotonit” episcop de un grup de preoţi (adepţi de ai săi). Iar în 1922 a luat
naştere la Moscova aşa-numita “Biserică vie”, o grupare de episcopi şi preoţi,
care au format un „Sinod” aparte şi s-au separat de Biserica rusă condusă de
patriarhul Tihon. Ierarhia “Bisericii vii” a recunoscut autorităţile bolşevice şi
a colaborat cu ele.
Aceste schisme bisericeşti au produs tulburări şi în Transnistria. Astfel,
episcopul Alexie Bajenov de Tiraspol a aderat, în 1922, la schisma „Bisericii
vii”, fiind apoi numit, de conducerea acestei grupări, arhiepiscop al Odesei264.
În centrele mai mari au luat naştere şi funcţionau concomitent mai multe
ierarhii rivale. De exemplu, în Odesa, de rând cu ierarhia „tihoniană” activau
cea a „Bisericii vii” şi cea a lui Lipkovski. Fiecare din acestea se întreceau să
atragă cât mai mulţi credincioşi şi cât mai multe parohii, în defavoarea celor-
lalte două265. „Biserica vie” a creat, cu susţinerea tacită a autorităţilor sovietice,
Episcopia moldovenească de Balta, cu scopul de a atrage de partea sa popu-
laţia românească din Transnistria. Episcop a fost Gavriil Rohut, român din
Harmaţca, jud. Dubăsari. Acesta a păstorit până în 1938, când a fost arestat
şi deportat266.
262
Vezi: A. Nica, Op. cit., p. 56-59; V. Prisăcaru, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru…, p.
25-26; Idem, Probleme transnistrene de prezent şi viitor…, p. 326-329; A. Niculescu, Din Trans-
nistria [Biserica], în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 4, p. 262-264.
263
C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 481.
264
Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii..., p. 7-8.
265
A. Nica, Op. cit., p. 53.
266
Ibidem, p. 60-66.
Astfel, în Transnistria situaţia bisericească în perioada interbelică a fost cu

totul alta decât cea din Basarabia. Dacă după 1918 basarabenii au cunoscut
o perioadă de înflorire a vieţii bisericeşti, atunci în 1941 autorităţile româ-
neşti au găsit Transnistria lipsită de biserici şi mănăstiri, de preoţi şi episcopi.
Populaţia era fie indiferentă, fie dezorientată din cauza propagandei ateiste şi
a schismelor din sânul Bisericii.
BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA

ÎN TIMPUL PRIMEI OCUPAŢII SOVIETICE (1940-1941)
În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribben-
trop-Molotov”, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea
Sovietică, aceasta din urmă, ignorând convenţiile semnate în perioada inter-
belică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie – 3 iulie 1940, Basarabia (cu
o suprafaţă de 44,5 mii de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 3 milioane 200
mii de locuitori), nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (cu o suprafaţă de 6 mii de
kilometri pătraţi cu o populaţie de peste 500 mii de locuitori)267.
Anexarea acestor teritorii româneşti de către URSS a avut consecinţe
dramatice pentru populaţia autohtonă. Operaţiunea de anexare a pămân-
turilor de la răsărit de Prut era încă în deplină desfăşurare, când, odată cu
unităţile armatei roşii, acest spaţiu a fost invadat de numeroase trupe ale
NKVD-lui şi de reprezentanţi ai Partidului Comunist, ai Guvernului URSS,
ai diferitelor structuri de stat sovietice, toate având misiunea de a efectua, cât
mai repede, transformări radicale politice, sociale, economice şi culturale în
teritoriile anexate268.
Chiar din prima zi după ce s-au instalat, autorităţile bolşevice au declarat
scoase în afara legii organele administrative existente, organele judiciare, mili-
tare, poliţieneşti. A fost interzisă activitatea partidelor politice (bineînţeles,
cu excepţia celui bolşevic). Legislaţia sovietică a fost extinsă şi asupra teri-
toriilor cotropite, iar românii basarabeni au fost declaraţi cetăţeni ai statului
sovietic269.
La 2 august 1940, sesiunea Sovietului Suprem al URSS a constituit, în teri-
toriile anexate „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească”, cu capitala
la Chişinău270. La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a
stabilit linia de frontieră dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, care
a dus la dezmembrarea Basarabiei, deoarece partea sudică (judeţele Cetatea
Albă şi Ismail) şi cea nordică (judeţul Hotin), precum şi ţinutul Herţa şi Buco-
vina au fost anexate la Ucraina. În schimb nou formatei republici i-au fost
alipite 6 raioane transnistrene din cele 13 câte au fost în componenţa Repu-
blicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost introdusă ca limbă
267
Vezi: Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses conséquences pour la Bessarabie [Recueil de documents],
Chişinău, 1991.
268
I. Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940…, p. 77.
269
A. Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944…, p. 67.
270
Ibidem, p. 71.
oficială, pe lângă cea rusă, aşa-numitul „grai transnistrean”, vorbit dincolo de

Nistru, care se va numi „limba moldovenească”, precum şi grafia chirilică271.
În posturile de răspundere au fost promovaţi ruşi, ucraineni, evrei, mulţi din
ei proveniţi din Transnisria.
După proclamarea RSS Moldoveneşti s-au accelerat transformările „menite
să schimbe modul de producţie capitalist în cel socialist”: au fost naţionalizate
băncile (6 iulie 1940), apoi pământul (15 august 1940); la sate a fost pusă în
aplicare politica comunismului de război; a început colectivizarea pământului
naţionalizat şi formarea colhozurilor etc272. Acest proces de sovietizare era
promovat în practică prin metode experimentate de mult în URSS: persecuţii,
arestări, asasinate în masă, represiuni, deportări etc273.
Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate exista o
Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care opuneau rezistenţă poli-
ticii lor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare
întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate
mijloacele pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia.
Astfel, autorităţile bisericeşti s-au pomenit într-o situaţie deosebit de grea
şi de teama statului sovietic, care era bine cunoscut prin politica lui antibise-
ricească şi ateistă274, au fost nevoite să se retragă în dreapta Prutului, odată cu
autorităţile civile româneşti. S-au refugiat toţi ierarhii şi consilierii lor epar-
hiali, profesorii Facultăţii de Teologie cu studenţii lor, Seminarul teologic,
mulţi preoţi de mir şi unii călugări275.
Autorităţile sovietice nu s-au grăbit să susţină restaurarea autorităţii Patriar-
hiei Moscovei asupra noului teritoriu ocupat, nici în sensul restabilirii eparhiei
sub forma în care existase sub stătânirea ţaristă, şi nici al păstrării organizării
bisericeşti în trei eparhii, ca pe vremea administraţiei româneşti276. În schimb,
s-au grăbit să impună, de la bun început, regimul aplicat cultelor religioase în
Uniunea Sovietică277. Faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost aplicată
271
272
A. Petrencu, Op. cit., p. 71-72.
273
Vezi de ex.: V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii
’40-’50.; I. Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela
Moscovei…, p. 63-92, etc.
274
Vezi D. Konstantinov, Gonimaja Cerkov‘ (Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v SSSR), New
York, 1967; Vl. Stepanov (Rusak), Svidetel‘stvo obvinenija, Vol. I-III, Moscova, 1993; D.V.
Pospelovskij, Op. cit.; Vl. Cypin, Op. cit.
275
276
B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 348.
277
Vezi: V.V. Kločkov, Religija, gosudarstvo i pravo, Moscova, 1978; Idem, Zakon i religija: Ot
gosudarstvennoj religii v Rossii k svobode sovesti v SSSR, Moscova, 1982; Idem, Socialističeskoe
politica ateismului militant. Ea a fost supusă unui control sistematic şi unei

presiuni permanente din partea tuturor organelor de stat, inclusiv a celor de
securitate278.
Deoarece chiar de la început autorităţile bolşevice stimulau dezorgani-
zarea vieţii bisericeşti, preoţii rămaşi în teritoriu au încercat să reglementeze
activitatea Bisericii pe cale neoficială, suplinind parohiile rămase fără preoţi.
Acest lucru nu a convenit administraţiei sovietice279, care, din contra, dorea
să reducă numărul de preoţi şi de biserici în funcţiune. Protoiereul Misail
Chiriţă împreună cu alţi clericii a trimis o telegramă, la Moscova, pe numele
locţiitorului de patriarh, mitropolitului Serghie Stragorodski, cerând să trimită
la Chişinău un ierarh280.
Abia în decembrie 1940 în fruntea Bisericii Ortodoxe din Basarabia a fost
numit provizoriu episcopul Alexie de Tula. Numele civil al ierarhului rus venit
la Chişinău era Victor Mihailovici Sergheev. S-a născut la 15 ianuarie 1899,
în Moscova. În 1916 a absolvit Secţia de cultură generală a Şcolii de pictură,
sculptură şi arhitectură din Moscova. În 1919, fiind în anul II la Secţia Arhi-
tectură a aceleiaşi şcoli, a fost mobilizat în Armata Roşie, satisfăcând serviciul
militar până în 1921. Timp de doi ani a fost profesor la o şcoală medie incom-
pletă din Moscova. În 1923 a intrat la mănăstire ca ascultător, în 1925 a fost
tuns în monahism, în 1927 a fost hirotonit ieromonah, în 1932 hirotesit arhi-
mandrit. La 15 aprilie 1932 a fost arestat de organele securităţii (OGPU), fiind
învinuit de agitaţie antisovietică. Ancheta l-a găsit nevinovat şi peste câteva
zile a fost eliberat. La 20 mai 1935 a fost hirotonit episcop de Kaşira şi vicar
al Eparhiei Moscovei. Funcţia de vicar a avut-o pînă în 1937, fiind totodată
episcop de Serpuhovo (1936), Vologda (din 5 august 1937) şi Egoriev (din
16 august 1937). La 1 septembrie 1937 a devenit titular al scaunului episcopal
din Ivanovo281. În 1938 a rupt legătura canonică cu mitropolitul Serghie Stra-
gorodski al Moscovei şi şi-a declarat eparhia autocefală (independentă). Acest
gest a fost încurajat de autorităţile bolşevice282. În 1939 a fost oprit din slujire
gosudarstvo. Pravo i religioznye organizacii, Moscova, 1984; V.D. Timofeev, Marksistko-leninskoe
učenie o svobode sovesti, Moscova, 1983; Idem, Leninskie prinčipy politiki v otnošenii religii, cerkvi,
verujuščih, Moscova, 1987; A. Sedjulin, Zakonodatel‘ stvo o religioznyh kul‘ tah, Moscova, 1975;
Ju.A. Rozenbaum, Sovetskoe gosudarstvo i cerkov‘, Moscova, 1985; N.P. Krasnikov, Russkoe
pravoslavie, gosudarstvo i kul‘tura (mirovozzrenčeskij aspekt), Moscova, 1989.
278
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50…, p.
301.
279
L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (1940-
1941)…, p. 13.
280
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, р. 146.
281
Al. Kireev, Eparhii i arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005 godah…, p. 236.
282
şi a rămas fără eparhie. Deşi mitropolitul Serghie al Moscovei avea o atitu-

dine rezervată faţă de episcopul Alexie, cosiderându-l un „apropiat la puterii
sovietice”283, a fost totuşi iertat şi numit episcop de Tula, apoi trimis în nou
formata RSS Moldovenească.
După toată probabilitatea ierarhul rus a făcut o vizită neoficială în Basa-
rabia încă în septembrie 1940. În acest sens avem mai multe mărturii.
Preotul Pavel Ghioliu din Isacova, jud. Orhei, care s-a refugiat în dreapta
Prutului la începutul lunii octombrie 1940 afirma: „Acum două săptămâni
am vorbit la Chişinău cu Prea Sfinţitul Episcop Alexei, arhiereul Moscovei
şi Cameţului, delegat al Patriarhiei Moscovei, care venise pentru a afla starea
religioasă basarabeană. Apoi a plecat prin Ismail şi Bălţi cu părintele Misail
Chiriţă din Pituşca, jud. Orhei, pentru organizarea Bisericii moldoveneşti”284.
În aprilie 1945 arhimandritul Varlaam Chiriţă a întocmit o scurtă istorie
a Bisericii basarabene (1916-1944), în care el scrie că Patriarhia Moscovei
l-a trimis pe episcopul Alexie Sergheev la Chişinău, în septembrie 1940, ca
răspuns la cererea adresată prin acea telegramă trimisă de un grup de preoţi
din Chişinău, în frunte cu tatăl său, protoiereul Misail Chiriţă285. La 24 august
1964 părintele Misail – devenit arhimandritul Macarie – confirma acest fapt,
declarând că a fost „iniţiatorul unirii Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti cu
Patriarhia Moscovei”286.
Ziarul basarabean „Raza”, care a continuat să apară în refugiu (la Bucu-
reşti), scria în numărul din 28 septembrie 1940 că protoiereul Misail Chiriţă,
primise o scrisoare de la fostul arhiepiscop al Chişinăului, Anastasie Griba-
novski, în care acesta îşi exprima dorinţa de a revini de la Ierusalim în scaunul
episcopal părăsit în 1918. La 8 octombrie, alt număr relata că potrivit unor
informaţii episcopul Alexie, trimis de la Moscova, avea mandatul din partea
Patriarhiei Moscovei să hirotonească un episcop pentru Basarabia. Presu-
puşi candidaţi erau consideraţi părintele Varlaam Chiriţă şi părintele Ieraclie
Flocea de la mănăstirea Hârbovăţ287.
La 3 decembrie 1940 episcopul Alexie de Tula a primit o foaie de depla-
sare emisă de cancelaria Patriarhiei Moscovei prin care era trimis la Chişinău,
pe un termen de 6 luni, în calitate de „Administrator al comunităţilor orto-
doxe din Eparhiile Chişinău, Bălţi, Ismail şi Cernăuţi”288.
283
Ibidem, p. 736
284
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 79-79v.
285
286
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 130, f. 73.
287
N. Negru, Ieraclie Flocea – misionarul ortodox, publicist şi traducător, în rev. „Orthodoxia”,
Edineţ, 2002, nr. 3-4, p. 37.
288
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 96d.
Venit la Chişinău, episcopul Alexie Sergheev s-a stabilit în casa parohială a

cântăreţului Aronov din sectorul Râşcani. La început a ocupat o singură încă-
pere, dar în scurt timp a obţinut extinderea asupra întregului imobil, pe pere-
tele căruia a atârnat o tăbliţă cu inscripţia în ruseşte: „Cancelaria administraţiei
eparhiale a Eparhiilor Chişinăului, Ismailului, Bălţilor şi Cernăuţilor”. Sediul
a devenit curând o veritabilă „reşedinţă” cu patru camere elegant mobilate289.
Îndată după sosire episcopul Alexie a ordonat ca toate slujbele să se facă în
limba slavonă, iar sărbătorile să se ţină numai pe stil vechi. Avem informaţii
că în bisericile din Chişinău şi Bălţi290 s-a trecut la oficierea serviciilor divine
în slavonă, la bisericile din sate preoţii slujeau, însă, în continuare în limba
română. În ceea ce priveşte stilul, ştim că pe vremea ceea în Basarabia erau
mulţi adepţi ai stilului vechi, de aceea revenirea la acest stil s-a făcut fără ca să
existe vre-o rezistenţă291.
Activitatea ierarhului rus s-a redus, în special, la viaţa liturgică. Nu se ştie
să fi efectuat vreo vizită canonică în teritoriu. A stat în Chişinău, a primit pe
cei ce veneau cu diferite plângeri privind nedreptăţile ce li se făceau din partea
autorităţilor locale şi neputând să-i ajute, îi îndemna să se conformeze situa-
ţiei. Unii preoţi au evitat să intre în contact cu episcopul rus, considerându-l
agent al NKVD-ului292.
Episcopul Alexie, spre deosebire de preoţii basarabeni, avea deja experi-
enţa relaţiilor cu autorităţile sovietice. El ştia ce nu trebuie să facă pentru a
nu le trezi nemulţumirea. Atunci când a venit la Chişinău, protoiereul Misail
Chiriţă a convocat din proprie iniţiativă un congres preoţesc (aşa cum se
organizau cândva sub stăpânirea ţaristă), care după părerea sa, trebuia să aibă
loc sub preşedenţia noului ierarh şi să dea legalitate trecerii Bisericii din Basa-
rabia sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. S-au prezentat mai mulţi preoţi,
diaconi şi cântăreţi, episcopul Alexei, însă, ştiind că astfel de adunări erau
interzise şi posibil şi din alte motive, n-a venit. Cei adunaţi au discutat puţin
despre siuaţia existentă după care s-au împrăştiat. Mulţi din cei care au parti-
cipat au avut ulterior probleme, fiind urmăriţi, arestaţi şi interogaţi cu privire
la „congres”293.
Atât cât s-a aflat la Chişinău a făcut puţine hirotonii, deşi era mare lipsă de
289
L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei…, p. 428.
290
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 16v; d. 71, f. 65v.
291
Ibidem, d. 44, f. 90.
292
L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 427; S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică
şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 34.
293
Sovieticii trimiteau preoţii basarabeni ca „ambasadori la Dumnezeu”, în ziar. „Sfatul Ţării”,
Chişinău, 3 decembrie 1992, p. 7.
preoţi şi se depuseseră numeroase cereri de hirotonie şi memorii ale credin-

cioşilor care le susţineau. Au fost hirotoniţi câţiva diaconi înaintaţi în vârstă,
printre care Eustatie Chiriţă, Mihail Leviţchi, Gheorghe Şerban294.
Ierarhul rus slujea „ca la carte”, dar nu predica niciodată, cu alte cuvinte,
nu făcea „propagandă religioasă”295. În discuţii private îi mustra pe preoţii care
depuseseră cereri de repatriere în România, etichetându-i ca „păstori năimiţi”
şi-i îndemna să se întoarcă în parohiile lor296. Unii preoţii erau sfătuiţi ca în
ascuns „să propovăduiască mai departe cu mult suflet credinţa în Hristos şi
menţinerea stilului vechi”297.
După expirarea termenului de 6 luni, la 12 mai 1941 episcopul Alexie
Sergheev a fost numit titular şi avansat la rangul de arhiepiscop cu titlul
„al Chişinăului şi Basarabiei”298. În decretul de numire se spune că i se lasă
în administrare episcopiile de Ismail şi Bălţi, concomitent era însărcinat să
conducă provizoriu Eparhia autonomă de Cernăuţi. Deşi din acest docu-
ment oficial emis de Patriarhia Moscovei ar rezulta că Biserica din Basarabia
îşi păstra organizarea în trei episcopii, în realitate Episcopiile Hotinului şi
Cetăţii Albe – Ismail existau doar pe hârtie. Comunităţile ortodoxe din sudul
Basarabiei, odată cu cedarea acestui teritoriu RSS Ucrainene, au fost îmediat
înclus în componenţa Eparhiei de Odesa, iar Eparhia de Cernăuţi şi Hotin a
fost preluată în scurt timp de episcopul Damaschin Maliuta299. Astfel arhiepi-
scopul Alexie Sergheev şi-a exercitat autoritatea doar asupra teritoriului RSS
Moldoveneşti, inclusiv şi asupra celor 6 raioane transnistrene, care au trecut
automat sub jurisdicţia lui, dar în care, cu părere de rău, nu exista nici o bise-
rică în funcţiune.
Ierarhul rus s-a aflat la Chişinău până la sfârşitul lunii iunie 1941, când,
după cum aflăm de la martorul ocular Leonid Vulpe: „În a treia zi de război,
la 24 iunie, protopopul Filonov (secretarul cancelariei episcopale) cu soţia sa
au plecat la Moscova, iar episcopul Alexie a rămas şi se spune că într-o noapte
de iulie, în ajunul eliberării Chişinăului, în faţa casei sale s-a oprit o maşină
în care a fost invitat să urce, fiind numai în lenjerie, şi dus într-o direcţie
294
Mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române avea să aibă rezerve în privinţa
validităţii acestor hirotonii, din cauza situaţiei canonice neclare a episcopului rus. Vezi: B.
Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 353.
295
296
L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 430.
297
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 10v.
298
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 96e.
299
Vl. Cypin, Op. cit., p. 261.
necunoscută”300. Această informaţie i-a făcut pe unii cercetători să creadă că

a fost arestat de autorităţile sovietice301. Lucrurile au stat, însă, altfel. Ierarhul
rus n-a fost arestat, ci s-a retras şi el în grabă mare cu armata sovietică, deoa-
rece, conform datelor biografice oficiale, el şi-a continuat activitatea episco-
pală, fiind numit în 1942 la cârma Eparhiei Ufa şi apoi în alte eparhii ruseşti302.
O mare preocupare a autorităţilor bolşevice în perioada de ocupaţie 1940-

1941, a fost închiderea cu orice scop a cât mai multe locaşuri de cult. De
altfel, la venirea lor în multe biserici nu se oficiau serviciile divine, din motiv
că o parte din preoţi s-au refugiat de frica urgiei comuniste, iar o altă parte,
care n-au reuşit să plece, au depus cereri de repatriere în România şi locuiau
provizoriu prin comunele suburbane şi în satele din jurul Chişinăului, sperând,
de la o zi la alta, că vor obţine viza de plecare. Cântăreţul Leonid Vulpe, fiu de
preot şi licenţiat în teologie, care se afla împreună cu părinţii săi la Chişinău
şi cu alţi doritori de a se repatria, scria despre acele vremuri: „Aşteptam la
Chişinău să fim repatriaţi, dar zădarnic (...), doritori de repatriere erau foarte
mulţi, mii de familii, în special preoţi şi funcţionari303. (...) Multe parohii şi
biserici au rămas fără păstor. De pretutindeni veneau delegaţi la Chişinău,
care cereau stăruitor preoţi. Aceştia mărturiseau: „Preotul nostru a plecat şi
au venit călăii ăştia, ne-au descuiat biserica, s-au uitat prin ea şi după câteva
zile ne pomenim cu o maşină în care au încărcat toate odoarele din ea, şi
acum obştea m-a trimis pe mine cu jalobă la Sfinţitu, ca el să facă ceva şi să
ne întoarcă cele sfinte”304.
Multe locaşuri de cult au fost devastate şi distruse încă în primele zile ale
ocupaţiei. Astfel, în comuna Honceşti, jud. Cetatea Albă, pe biserică a fost
arborat steagul roşu, locuitorilor li s-a interzis să meargă să se închine în acest
locaş, iar preotul a fost alungat. În Cetatea Albă cele nouă biserici (de toate
riturile creştine), au fost jefuite şi batjocorite de numeroşi răufăcători care
hoinăreau prin oraş. În Bălţi au fost devastate Catedrala, cele şase biserici
ortodoxe şi biserica romano-catolică. În Hotin au fost profanate şi jefuite
300
301
Vezi: M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 120;
1941)…, p. 14; M. Ţăranu, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an
de ocupaţie sovietică…, p. 13.
302
La Riazan (din 1942), în Eparhia de Iaroslavl şi Rostov (din 1944), în Eparhia de Kursk şi
Belgorod (din 1947), în Eparhia de Kalinin şi Kaşira (din 1950), arhiepiscop de Alma-Ata
(1957). S-a pensionat în 1958 şi a murit în 1968. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 236.
303
L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă…, p. 355-356.
304
Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia…, p. 79.
cele trei biserici ortodoxe. Aceeaşi soartă au avut-o şi marea majoritate a bise-
ricilor din Chişinău, cât şi multe mănăstiri305. Cel mai mult au avut de suferit
bisericile din oraşe şi într-o măsură mai redusă cele din mediul rural. Devas-
tările, distrugerile şi profanările au fost săvârşite în special de bande bolşevice
de criminali formate dintre localnici evrei, ruşi, ucraineni.
Autorităţile sovietice s-au străduit, pe orice cale, să menţină închise bise-
ricile fără preot, să le deposedeze, dacă populaţia nu se revolta prea tare, de
obiectele şi lucrurile sfinte şi să le schimbe destinaţia (să le transforme în
cluburi, cinematografe, depozite etc.). Conform legislaţiei sovietice, tot ce era
a Bisericii (imobilele, pământul, inventarul şi orişice bun bisericesc) devenea
„bun a norodului muncitor”306. Naţionalizarea a fost înfăptuită treptat. La 15
august 1940 Prezidiumul Sovietului Suprem al URSS a decretat naţionalizarea
băncilor, pământului şi a marilor imobile307. Ca urmare Biserica ortodoxă din
Basarabia a fost deposedată de cele trei Bănci Eparhiale din Chişinău, Bălţi şi
Ismail308, de aproximativ 57 imobiluri eparhiale309, de cel puţin 23 882,9031
ha de proprietăţi funciare310.
La 24 octombrie 1940 Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM, condus de
T. Konstantinov, a aprobat hotărârea nr. 338 „Despre restabilirea puterii juri-
dice a legilor sovietice de naţionalizare a pădurilor pe teritoriul Basarabiei”,
prin care toate pădurile eparhiale, parohiale şi mănăstireşti au fost trecute în
Fondul proprietăţii de stat şi puse la evidenţa Direcţiei Silvice a RSSM311.
Imediat ce au sosit în Basarabia, autorităţile sovietice şi-au instalat sediile
lor în diferite instituţii bisericeşti. Este relevantă în acest sens mărturia preo-
tului Gheorghe Ababii, de la biserica „Sfânta Vineri” din Chişinău, repatriat
în dreapta Prutului în toamna anului 1940: „Armata sovietică şi-a cantonat
305
Vezi: C. Stan, Al. Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anii
1940-1941..., p. 100-102; Cicerone Ioniţoiu, Preludiul celui de al doilea război mondial, în rev.
„Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 95-97; Mihai Gribincea, Religie şi ateism în Basarabia,
în rev. “Sociologie românească”, Bucureşti, 1992, nr. 2, p. 289.
306
1941)…, p. 14.
307
I. Şişcanu, Op. cit., p. 79; ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 6, f. 71.
308
Acestea au fost lichidate, împreună cu celelate bănci naţionalizate, prin hotărârea Nr. 42
a Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM din 21 august 1940 (ANRM, F. 2848, inv. 11,
d. 2, f. 36).
309
I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restitu-
irea averilor bisericeşti..., p. 222-239.
310
Aceste proprietăţi funciare includeau pământ arabil, vii, livezi, grădină de zarzavat, imaş,
vatră neproductivă, păduri. Vezi: ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 66, f. 25.
311
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 98.
trupele în clădirile instituţiilor de stat. Mitropolia, împreună cu Consiliul epar-

hial şi Casa eparhială, au fost declarate „Casa Armatei Roşii”. În sala Casei
eparhiale se dădeau spectacole artistice la care asistau doar soldaţii lor. Facul-
tatea de Teologie a fost ocupată de Comandamentul General al Armatei, unde
nu puteau pătrunde nici sovieticii fără o autorizaţie specială de la un birou al
GPU-ului. Armata Roşie a mai ocupat şi Seminarul Teologic”312. În subtera-
nele Palatului mitropolitan, unde se afla Consistoriul bisericesc şi fabrica de
lumînări, sovieticii şi-au stabilit secţia de spionaj al NKVD-ului313. Martori
oculari afirmau că o soartă similară au avut-o şi clădirile Palatului episcopal
din oraşul Bălţi, precum şi localul fostului Seminar Teologic. În curtea reşe-
dinţei episcopale se afla un arsenal întreg de armament şi tehnică militară314.
Puţin mai tîrziu, la 28 august 1940 Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a
transmis Ministerului Educaţiei clădirile Liceului Eparhial, ale Şcolii Normale
Nr. 2 de fete din Chişinău şi ale Seminarului Teologic din Bălţi, pentru a orga-
niza aici instituţii pedagogice medii şi superioare315.
Unele locaşuri de cult au fost transformate în cazărmi, grajduri, magazii,
săli de spectacole şi chiar în latrine, cum a fost cazul unei mici biserici din
portul Ismail şi al bisericii garnizoanei din Hotin316.
Paraclisului Palatului mitropolitan, după ce i-au fost dărâmate turlele, a
devenit sală de distracţii pentru soldaţii sovietici317. Din cele şapte biserici
ortodoxe care existau în oraşul Bălţi, trei au fost închise, iar una din ele a fost
transformată în sală de teatru318. La Cahul, potrivit declaraţiilor refugiaţilor,
clădirea unei bisericii ortodoxe a fost prefăcută în muzeu, fiind scoase icoa-
nele din ea. Ulterior s-a închis şi cealaltă biserică din oraş319. Muzeu antireli-
gios urma să devină şi capela Liceului de fete „Regina Maria” din Chişinău
(astăzi biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”)320, în ziua de aniversare a unui
an de la „eliberare”.
Capela Regimentului 7 Vânători din Chişinău a fost transformată în sală
312
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 70, f. 34.
313
C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100.
314
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 45, f. 2v, 50v.
315
ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 2, f. 237.
316
Basarabia dezrobită..., p. 76.
317
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 75, f. 23v; Un an sub bolşevici, în ziar. „Ţara”, 23 iunie 1995, p. 6.
318
1941)…, p. 27.
319
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 46, f. 3v; d. 69, f. 59v.
320
Elena Ploşniţă, Două concepte: „muzeu bisericesc” şi „muzeu antireligios” al ateismului ştiinţific
în muzeografia basarabeană din sec. XX, în vol. „Muzeul Bisericesc din Chişinău – geneză,
împliniri, pribegii”, Chişinău, 2006, p. 47.
de spectacole şi cinematograf. Bolşevicii au dat jos crucea de pe turlă, iar pe

cea în relief de pe frontispiciu au acoperit-o cu un panou roşu cu secera şi
ciocanul, încadrat în dreapta şi în stânga de portretele lui Lenin şi Stalin321.
Înăuntru, pe toţi pereţii erau scrise lozinci antireligioase. În locul iconosta-
sului au fost aşezate portretele diferitor lideri ai revoliţiei bolşevice322. Tot
cinematograf au devenit o biserica din sectorul Buiucani, mun. Chişinău şi
biserica „Sfânta Parascheva” din orăşelul Leova323.
La început, capela Seminarului Teologic din Chişinău a fost transformată
în cămin cultural pentru colaboratorii securităţii. Avariată de cutremurul din
10 noiembrie 1940, ea a fost transmisă printr-o decizie a Sovietului Comisa-
rilor Poporului al RSSM Direcţiei de Arhivă a NKVD-ului, pentru a fi repa-
rată şi folosită ulterior ca arhivă judeţeană de istorie. Averea capelei a fost
transmisă Direcţiei de Finanţe a oraşului Chişinău324. Acelaşi organ executiv
prin hotărârea nr. 305 din 15 octombrie 1940 a decis închiderea bisericii
comunităţii greceşti „Sfântul Pantelimon” din Chişinău şi transformarea aces-
teia în Arhivă de Istorie a RSSM, averea bisericii urmând a fi dată în folosinţă
Palatului Pionierilor din Chişinău325.
În unul din raporturile Direcţiei Generale a Poliţiei româneşti întocmit
în baza mărturiilor refugiaţilor se spunea: „În oraşul Chişinău funcţionează
numai Catedrala, dar fără a se trage clopotele, celelalte biserici sunt închise”326.
Din alte surse aflăm că în Chişinău au funcţionat doar: catedrala „Naşterea
Domnului”, biserica „Sf. Alexandru Nevski” din suburbia Visterniceni, bise-
rica „Tuturor Sfinţilor” din cimitirul central327, biserica „Sfânta Treime”328,
vechea catedrală „Sfântul Arhanghel Mihail”329.
În baza hotărârii Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 20
februarie 1941 a fost închisă capela Frăţiei „Sf. Alexandru Nevski”330, iar la
12 aprilie 1941, a fost aprobată închiderea paraclisului de pe lângă spitalul din
321
322
Constantin Gheorghiu, Arde Chişinăul, în rev. „Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 2, p.
163-164.
323
Basarabia desrobită..., p. 115.
324
1941)…, p. 26.
325
ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 3, f. 327.
326
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 10.
327
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 75, f. 19v.
328
C. Gheorghiu, Op. cit., p. 177-178.
329
330
ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 5, f. 76.
Costiujeni331. Naţionalizării au fost supuse, de altfel, toate capelele şi paracli-

sele aflate în incinta unor instituţii publice sau şcoli332. Au fost naţionalizate,
cu unele excepţii, şi toate casele parohiale333.
Autorităţile sovietice au închis şi toate instituţiile de cultură şi de educaţie
creştină (şcolile teologice, asociaţiile, frăţiile etc.). Facultatea de Teologie s-a
refugiat în grabă în dreapta Prutului, lăsând intacte edificiul Facultăţii cu inter-
natul ei, capela, locuinţele profesorilor, biblioteca şi arhiva Facultăţii. Cele mai
importante dosare şi registre ale Facultăţii fuseseră încărcate în lăzi pentru a fi
evacuate şi ele, dar în drum spre gară au căzut pradă bolşevicilor334.
Bisericile care se aflau în construcţie au fost deposedate de materialele
necesare pentru acest scop. Aşa s-a întâmplat în parohiile Tănătari şi Tele-
neştii-Vechi din jud. Tighina335. De asemenea, au fost confiscat şi materialele
pregătite pentru reparaţia locaşurilor sfinte, cum a fost cazul bisericilor din
comunele Nisporenii de Sus şi Nisporenii de Jos din jud. Lăpuşna336.
Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult au generat
deseori nemulţumire în rândul populaţiei civile. Pentru a nu permite izbuc-
nirea unor mişcări sociale, autorităţile sovietice permiteau practicarea cultului
ortodox, dar au fixat bisericilor în care se oficiau serviciile divine, taxe şi
impozite exagerate. Aceasta „în nădejdea că populaţia nu le va putea plăti şi
astfel închiderea bisericilor ar fi luat aparenţele unui act legal. Sumele erau
impuse după placul şi voia fiecăruia, nu după o lege. La început ele variau între
2000-5000 de ruble anual. Cu toată sărăcia în care se zbătea poporul, oamenii
rupeau de la gură şi plăteau birurile impuse de sovietici, numai să nu le închidă
bisericile şi să li se ia putinţa să-şi facă rugăciunile către Dumnezeu”337. Mai
târziu taxele au fost majorate, ajungând până la ordinul a zeci de mii de ruble.
Constantin N. Tomescu a intrat în 1941 în Basarabia cu armata română şi,
trecând prin mai multe sate basarabene, s-a documentat de la martori oculari
despre politica antibisericească promovată de autorităţile bolşevice. El scria:
„Un impozit de asigurare se aplica pentru clădirea bisericii. O delegaţie a
autorităţilor bolşevice măsura toate dimensiunile bisericii, constata şi mate-
rialul din care este construită şi o evalua. O biserică de lemn, veche de peste
331
Ibidem, d. 9, f. 153.
332
333
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 85, 173; d. 43, f. 16; F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 41.
334
1941)…, p. 14.
335
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 178, f. 36-37v; d. 192, f. 3.
336
Ibidem, d. 192, f. 1-1v.
337
140 ani, evaluată la 20 000 de ruble (800 000 de lei) a fost impusă la 6 800
de lei; pentru alta de piatră, evaluată la 60 000 de ruble, se cerea impozit de
20 000 de lei, dar bolşevicii au revenit după două săptămâni şi evaluând-o
din nou, i-au ridicat impozitul la 50 000 de lei. Al doilea impozit era pe cult
(cultsbor), fix de 2 000 de ruble (80 000 de lei) anual, pentru toate bisericile.
Celălalt era impozitul pe epitrahil, care varia între 3 000 şi 7 000 de ruble
(120 000-280 000 de lei), după numărul locuitorilor din sat, indiferent dacă
s-au înscris sau nu toţi pe listă (ca ex. Gura Galbinei a fost impusă la 4 500
de ruble, Mereşeni, Hânceşti, Cimişlia la 7 000 de ruble). Ceea ce înseamnă că
satul cel mai mic şi mai sărac, cu biserică de lemn, era îndatorat să plătească
aceste trei impozite cu minimala sumă de 206 800 de lei anual pentru deschi-
derea bisericii şi îngăduinţa de a se sluji în ea. Desigur, că preotul singur nu
o putea achita, deşi era cea mai modestă, dar mai ales în comune mari, unde
ea se majora mult. De aceea, satele care au cerut dreptul la biserică, şi-au luat
impozitele acestea asupra lor, în parte sau chiar în întregime, şi pe alocuri au
şi achitat pe întâia jumătate de an. Cota-parte de la locuitori o adunau strân-
gătorii anume, în unele locuri numiţi „apostoli”. Însă comuniştii, care erau
la conducerea satului, îi spionau, împiedicau colecta, persecutau pe strângă-
tori, ameninţându-i cu încarcerarea, până ce ei renunţau, şi biserica rămânea
închisă, iar preotul, neavând ocupaţie, era scos la corvoadă grea, la cărat piatră
sau la săpat şosele”338.
La Chişinău pentru Mitropolie trebuia să se plătească 35 000 de ruble.
Catedrala din Chişinău fusese obligată la un impozit de 24 000 de ruble anual
(960 000 de lei), care trebuia achitat în două rate. Prima rată fusese onorată în
Joia Patimilor, iar cea de a doua urma să fie plătită la 13 iunie 1941339, adică la
câteva zile până la eliberarea Chişinăului.
Din mărturiile refugiaţilor, înregistrate de Direcţia Generală a Poliţiei
româneşti într-o notă informativă privind situaţia religioasă din Basarabia
(noiembrie 1940), citim: „(...) În Basarabia, în special la sate, dacă vor să aibă
preot, statul rus impune ca obştea să plătească 30 000 de ruble impozit, iar
preotul să fie plătit tot de obşte, care, la rândul lui, este supus la impozit mare,
astfel că toţi renunţă de a avea un preot în sat, iar moralul populaţiei este grav
atins din această cauză”340.
În unele parohii s-a cerut plata unor taxe suplimentare pentru permisiunea
oficierii slujbelor divine de marile sărbători. De exemplu, pentru sărbătoarea
338
C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 472.
339
340
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 70, f. 34.
Naşterii Domnului, creştinii din comuna Stolniceni, jud. Bălţi, au fost obligaţi
să plătească suma de 350 de ruble341.
„La 15 decembrie am primit înştiinţare despre plata impozitului de 8000
de ruble, pe care să-l plătesc în 4 zile, – îşi amintea martorul ocular preotul
Gheorghe Grădinaru din Chişcăreni, jud. Bălţi. Oamenii, auzind de acest
impozit greu şi mare – pentru că foarte greu se agoniseau banii în acea vreme,
– au venit la mine şi au hotărât să se ducă prin sat şi oamenii cu cât vor putea
să mă ajute, (...) în vreo două zile mi-au adunat 2700 de ruble, (...) imediat au
fost chemaţi la preşedintele Volostei, care i-a chestionat de ce adună bani, că
stăpânirea sovietică nu îngăduie acest lucru. După ei mă cheamă şi pe mine,
(...) mi-a luat autobiografia, (...) m-a întrebat de ce am trimis oameni prin sat
să adune bani, căci statul sovietic nu admite acest lucru, pentru plata impo-
zitului trebuie să încasez de pe viu şi de pe mort, cât vreau, atunci când îi fac
lucru. Aceasta, desigur, era o măsură ca cel sărac să nu-şi mai poată îndeplini
datoriile creştineşti. (...) Am fost chemat la poliţie împreună cu acei oameni
care au adunat bani. (...) Au fost cercetaţi şi batjocoriţi. (...) Mi s-a spus că e
mai bine să mă lepăd de credinţă că sunt învăţat şi tânăr, mai bine să scriu în
cancelarie sau să fiu muncitor de pământ decât să amăgesc lumea. Cu aceste
vorbe am plecat urmând să vând lucrurile din casă pentru a complecta suma
de 8000 de ruble. După aceea sovieticii şi agenţii lor au început a face o vie
propagandă printre popor că la alt an preotul va plăti 16 000 de ruble sau
32 000 de ruble şi atunci de unde veţi plăti. Oamenii s-au înspăimântat în faţa
acestei vii propagande. (...) Atunci, gândindu-mă că pentru alt an nu mai am
ce vinde şi de adunat bani nu se poate, cu mare jale şi durere sufletească m-am
despărţit de popor ducându-mă la părinţii mei din satul Sângerei pe data de 1
ianuarie 1941. Aici poporul rămase fără păstor tot din cauza impozitului”342.
Este cunoscut de asemenea, cazul bisericii din Cahul, căreia i s-a aplicat
un impozit de 70 000 de ruble, pe care nu l-au putut plăti nici preotul şi nici
credincioşii. Biserica a fost închisă, iar oamenii au fost siliţi să umble în taină,
pe la bisericile din alte localităţi343. Sumele la care erau impuse bisericile erau
extrem de mari, pentru comparaţie: un kilogram de zahăr se vindea cu 12
ruble, un kilogram de unt cu 10 ruble, un kilogram de ulei cu 7-8 ruble344.
După calculele istoricului Mihai Gribincea, ca urmare a politicii antibiseri-
341
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 6.
342
Gh. Grădinaru, Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia..., p.
101-102.
343
344
Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua jumătate a anului 1940 [redate de un martor
ocular], în rev. “Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 181-182.
ceşti promovate de autorităţile sovietice, la 1 ianuarie 1941 din 943 de biserici

existente, în Basarabia funcţionau doar 603, în care oficiau serviciul divin
numai 376 de preoţi345.
Foarte des bisericile nu erau, pur şi simplu, închise, ci şi profanate în mod
barbar. Credincioşii au fost martori la nenumărate acte de vandalism păgân.
Bolşevicii pătrundeau prin biserici, ardeau icoanele, mâzgăleau pereţii şi pângă-
reau odoarele. Veşmintele preoţeşti erau scoase şi întrebuinţate ca rechizite
de teatru sau pentru alte necesităţi. Într-o biserică din Chişinău pe reversul
unei icoane a lui Hristos a fost zugrăvit chipul lui Stalin, iar în alte biserici
numeroase icoane au fost batjocorite şi stricate, scoţându-se ochii sfinţilor
sau murdărindu-li-se faţa cu scârnăvii346. Se putea vedea, de asemenea, pe
străzile Chişinăului, cum erau transportate icoane şi odoare bisericeşti „arun-
cate de-a valma pe platformele unor camioane trase de cai, în timp ce vizitiul
fuma, stând sfidător cu şezutul pe o icoană”347.
Leonid Vulpe mărturisea: „Din unele biserici, unde nu erau preoţi „enka-
vediştii”, au ridicat veşmintele şi odoarele scumpe. Eu singur am fost martor,
când în Chişinău, pe strada Mihai Viteazul colţ cu Schmidt, într-o zi se
descărcau din camioane veşminte preoţeşti. Un evreu din cei care le primeau
s-a îmbrăcat în felon şi începu să joace, iar altul cu piciorul bătea mânecu-
ţele ca la fotbal. Pe piaţă am văzut vânzându-se pantofi de casă cusuţi din
veşminte preoţeşti şi bucăţi mari rupte din felon”348.
„Din chivotul de sticlă, ridicat din capela Facultăţii de Teologie, se
vindeau ţigări şi cutii cu tutun în chioşcul de pe strada Alexandru cel Bun din
Chişinău. În biserica de lângă fosta cazarmă a Regimentului 7 Vânători erau
cazaţi soldaţi, iar icoanele au fost făcute obloane la ferestrele grajdului. În
biserica din satul Stolniceni, venea, la fiecare serviciu divin, un comisar şi sta
tot timpul cu şapca pe cap. Biserica din Buiucani, din marginea Chişinăului, a
fost transformată în cinematograf. În prima zi nici un om n-a vrut să vină la
reprezentaţie. Mai târziu erau aduşi cu forţa. Dar creştinii, în loc să privească
la ecran, stăteau cu ochii în jos şi plângeau. În biserica Alexandru Nevski din
Chişinău evreii au intrat cu steagul roşu şi au rostit cuvinte urâte în faţa alta-
rului. Primarul comunei Leova, jud. Cahul, evreul Bihman, a dat foc icoanelor
şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti
şi le-a ars”349.
345
M. Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică 1944-1950…, p. 35.
346
347
348
L. Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia..., p. 79.
349
Basarabia dezrobită..., p. 116-117.
În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, Basarabia a fost lovită de un

puternic cutremur de pământ, care a afectat aproape toate clădirile bisericeşti.
Unele locaşuri s-au trezit grav avariate peste noapte350. Au avut de suferit
mult şi clădirile Facultăţii de Teologie şi Liceului Eparhial din Chişinău, astfel
încât Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a dat dispoziţie ca acestea să fie
reparate în mod urgent şi prioritar351.
În lunile iunie-iulie ale anului 1941, în timpul operaţiunilor militare,
ca urmare a bombardamentelor, a acţiunilor autorităţilor civile şi militare
sovietice de distrugere a obiectivelor culturale şi bisericeşti prin incendiere şi
dinamitare, au avut de suferit mai multe locaşuri de cult352. Practic toate clădi-
rile Arhiepiscopiei Chişinăului situate pe perimetrul străzilor Alexandru cel
Bun, Mihai Viteazul, Universităţii şi Carol I au fost mistuite de flăcări353. Iată
cum descria un soldat român atmosfera care domnea în Chişinău după elibe-
rare: „În stânga mea, se înalţă frumoasa şi vechea biserică Ciuflea. E una din
foarte puţinele biserici ale oraşului care au scăpat de devastare şi foc (...) Piaţa
este arsă, primăria arsă, monumentalele construcţii de piatră ale Mitropoliei
nu mai există. (...) Am ajuns în faţa Soborului. Suntem la douăsperezece ore
după ocuparea oraşului şi cupola monumentalei biserici cu trei altare fumegă.
Acoperişul este distrus. Interiorul bisericii este devastat”354.
După unele date au fost distruse prin foc sau dinamită de trupele sovietice
în retragere 13 biserici355, după altele – 42356. Distruse au fost şi peste 30 de
case parohiale357.
Au avut mult de pătimit şi slujitorii altarului. O bună parte din ei s-au

refugiat în grabă, luând cu ei doar ce au putut duce în mână. Conform unui
raport realizat în august 1943 de Directoratul Cultelor al Guvernământului
Basarabiei, până la data de 28 iunie 1940 în Basarabia erau 1 042 de preoţi,
350
Nicolae Fuştei, Biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău. Repere istorice, în rev. „Limba română”,
Chişinău, 2004, nr. 1-3, p. 188; Veaceslav Stăvilă, Budăii Teleneştilor, Chişinău, 2004, p. 80;
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 192, f. 1-3; d. 174, f. 55, 69v, 82v-83, 91, 105v, 188-188v.
351
ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 4, f. 256.
352
Ibidem, F. 1135, inv. 2, d. 192, f. 1-3; d. 174, f. 6, 29-30, 91, 96, 99, 169v-171, 188v;
Elena Ploşniţă, Biserica Ortodoxă şi Comisiunea monumentelor istorice, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1999, nr. 5, p. 24.
353
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 2.
354
C. Gheorghiu, Op. cit., p. 156-157.
355
Basarabia desrobită..., p. 160.
356
I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial…, p. 89.
357
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 171.
19 diaconi şi 1 099 de cântăreţi358. La 4 noiembrie 1941 ministrul Cultelor şi

Artelor îl informa pe mareşalul Ion Antonescu că din Basarabia s-au refugiat
597 de preoţi359.
Sovieticii nu au respectat termenele retragerii, care erau, de altfel, şi aşa
prea reduse, au înaintat repede la punctele de trecere a Prutului, împiedicând
retragerea populaţiei civile. A fost împiedicată retragerea împreună cu armata
română a unor preoţi, funcţionari, poliţişti şi jandarmi.
Preotul Ion Popovici din Zberoaia, jud. Lăpuşna, refugiat în iulie 1940,
relata într-o declaraţie făcută în faţa autorităţilor române, că notarul Nicolae
Sitt, de origine rusă, a pregătit paramilitari pentru primirea trupelor ruseşti şi
a format bande de dezertori care îi jefuiau pe refugiaţi. Acelaşi martor ocular
informa că în comuna Grozeşti din acelaşi judeţ notarul Alexei Cernenco
a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul
Prutului360.
Preoţii Simion Moşanu din Negureni şi Alexandru Fromunda din Oliş-
cani, jud. Orhei, refugiaţi în Cărpineştea, jud. Buzău, relatau că au scăpat cu
viaţă prin fugă, fiind ameninţaţi cu moartea361. Mai ales preoţii au fost împie-
dicaţi să se evacueze şi bagajele lor erau abuziv confiscate.
Preotul I. Moldovanu a încercat să se refugieze în dreapta Prutului, dar
n-a reuşit şi la întoarcere a găsit întreaga gospodărie prădată şi distrusă. „Nu
numai obiectele casnice, dar şi uneltele de agricultură, semănătoarea, cultiva-
torul, plugul, şarabanul, tocarul etc. toate au fost luate; am rămas numai cu
ceea ce a fost pe noi. Peste două zile am fost scos de ofiţerii ruşi şi din casa
parohială, construită de mine, la construcţia căreia, în afară de ajutorul dat de
Comitetul de construcţie şi parohieni, am contribuit cu suma de 26 000 de
lei din dota copilei mele. Am pierdut totul şi toate cele dobândite de mine în
cursul întregii mele vieţi prin grea muncă şi sudoare...”362.
„(...) Am avut neplăceri, chiar din primele zile de la instaurarea stăpânirii
sovietice, mărturisea şi preotul Leonid Antonovici. Sovietul nou aşezat mi-a
cerut oficial casa parohială şi un clopot de la biserică pentru şcoală. M-am opus
şi la o adunare a sătenilor, care a avut loc la şcoală, am luat cuvântul şi i-am
întrebat dacă sunt de acord, m-au susţinut şi s-au retras din adunare în proporţie
de două treimi împreună cu mine. Eu am fost considerat vinovat şi învinuit de
răscoală, nesupunere, sabotaj, nerespectarea legilor care nu permit unui preot
358
Ibidem, f. 158.
359
360
C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100-101.
361
Ibidem, p. 101.
362
I. Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici..., p. 116-117.
să vorbească în adunare. M-a cercetat poliţia bolşevică (zisă miliţie), dar m-au
lăsat liber. (...) Văzând că din casa parohială nu m-au putut scoate şi clopotul
nu-l pot lua, m-au lovit din altă parte. Mi-au luat pământul semănat gata şi nu
mi-au lăsat nici un hectar, deşi aveam familie, mama-soacră paralizată”363.
Printre primele măsuri luate împotriva preoţilor au fost scoaterea lor din
casele parohiale, sechestrarea recoltei şi a bunurilor bisericeşti364. În unele
cazuri bolşevicii au căutat să-şi voaleze lupta lor contra Bisericii, încercând să
convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, întrucât „nu rentează”, ne
mai fiind „la modă”. Tactica aceasta au folosit-o, fiind bine informaţi despre
religiozitatea poporului basarabean365.
Leonid Vulpe mărturisea că autorităţile bolşevice i-au propus să se lepede
în public de credinţă şi la un miting să declare că ceea ce învaţă preoţii este
minciună, că Biserica cu preoţii ei sunt nişte exploatatori puşi în slujba capita-
lismului, iar credinţa şi toate formele religioase practicate sunt invenţii popeşti
din veacurile anterioare şi care sunt eliminate de secolul culturii moderne şi de
poporul sovietic. În schimbul lepădării i se promitea protecţie şi bani (500 de
ruble)366. „Mi-au făcut propuneri să-mi dea serviciu de 1000 de ruble pe lună,
îşi amintea şi preotul Leonid Antonovici. Au căutat s-o amăgească pe soţia
cu promisiuni de slujbă, cu îngroziri că pe mine mă vor deporta”367. „Mi s-a
propus serviciu la finanţe cu 600 de ruble lunar, dar am refuzat, mărturisea
preotul Ioan Bodiu. Mai târziu, mi s-a propus alt serviciu, de 1000 de ruble
lunar, am refuzat din nou...”368.
Marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohiile lor şi-au îndeplinit cu
demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţio-
nală, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea. Deşi
episcopul rus Alexie Sergeev, venit la Chişinău, a cerut ca să se slujească în
limba slavonă, mulţi slujitori ai altarului au avut, însă, cutezanţa să oficieze
sfintele slujbe în limba română, întreţinând în felul acesta vie flacăra credinţei
creştine şi conştiinţa naţională în sufletele credincioşilor369. Ei deserveau
nu numai parohiile lor, ci şi satele din împrejurimi. “(...) Am început, scria
363
L. Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică..., p. 231-232.
364
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 35v, 94v.
365
S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti...,
p. 34.
366
L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă..., p. 355.
367
L. Antonovici, Op. cit., p. 234.
368
I. Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică..., p. 86.
369
p. 35.
preotul Leonid Antonovici, pe lângă parohia mea Iablona, să suplinesc Alinuş

cu Flămânda, Uşurei, Petrunea, Limbenii Noi, Lupărie, ş.a. şi orice trebuinţă
în orice sat se ivea, eu nu refuzam nicăieri. (...) La slujba de Paşti au venit mii
de credincioşi din aproape 10 sate”370.
Bolşevicii, la rândul lor, căutau pe toate căile şi prin orişice mijloace să dezobiş-
nuiască populaţia de Biserică şi de sfatul preotului (aşa cum era încetăţenit într-o
comunitate rurală tradiţionalistă). Era insuflată ideea că preotul nu este doar un
om de rând în comună, ci şi un duşman al „norodului muncitor”. Se dorea ca
tot satul, de la tânăr şi până la bătrân, să ia o atitudine duşmănoasă faţă de preot,
să nu-l ajute cu nimic, să-l părăsească şi să-l dispreţuiască. Pe seama preoţilor se
inventau atâtea, încât numai cu răbdare şi voinţă tare au putut rezista371.
Preoţii erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situ-
aţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor. Avem mai multe
mărturii în acest sens. Preotul Leonid Antonovici scria: „(...) M-au silit să
lucrez la şosea, cărând nisip, piatră, pământ, să lucrez cu mâinele. Am lucrat
20 de zile. (...) Au obligat şi pe soţia mea să meargă la lucru, pe jos, la 12
km”372. Preotul Ioan Bodiu scria: „Am lucrat la şosea 12 zile şi când aveam de
săvârşit vreo trebuinţă, cel în cauză cerea aprobarea sovietului şi pe ziua aceea
eram liber”373. Preotul Gheorghe Grădinaru scria: „Am făcut 15 zile de lucru.
Se înţelege, că pentru credincioşi era dureros, când mă vedeau împreună cu ei
la lucru. Ar fi voit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când
au venit creştini din sate vecine cu botezul şi m-au căutat de-a lungul şoselei;
am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de
evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru a duce apă sau nisip. Aceştia, deşi
mă cunoşteau, totuşi, strigau: „moşule, adă nisipul încoace”374.
Chiar în ziua de Paşti, preotul Sava Draguţan din Cimişeni, jud. Lăpuşna, a
fost impus să planteze cartofi, iar creştinii din sat au fost aduşi cu forţa pentru
a asista la această scenă375. Preotul Nicolae Cupriană din Buţeni, jud. Lăpuşna,
a fost obligat să taie lemne în pădure, preotul Novacu din Horăşti, acelaşi
judeţ, a fost obligat să măture drumurile satului şi sălile primăriei, preotul
Vsevolod Criţchi din Colincăuţi, jud. Hotin a murit de frig, în timp ce lucra la
curăţirea zăpezilor de pe şoseaua Cernăuţi – Hotin376.
370
L. Antonovici, Op. cit., p. 232, 235.
371
L. Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia..., p. 80.
372
L. Antonovici, Op. cit., p. 233, 235.
373
I. Bodiu, Op. cit., p. 86.
374
Gh. Grădinaru, Op. cit., p. 103.
375
M. Ţăranu, Op. cit., p. 13.
376
p. 35.
Mulţi preoţi au fost insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe. Astfel,

părintele Dionisie Albu, care slujea la biserica Sf. Ilie din Chişinău, a fost
scuipat şi tras de barbă pe stradă de bolşevici, în timpul unei procesiuni fune-
rare. De multe ori bolşevicii intrau în sfintele locaşuri, când se săvârşea servi-
ciul divin, cu căciulile sau şepcile pe cap, proferând diferite insulte la adresa
preoţilor şi a lucrurilor sfinte377.
„În ziua de Crăciun, spre a-l zdruncina cât mai mult sufleteşte (pe preotul
Antonin Ştefârţă – n.a.) şi a-l stingheri în îndeplinirea serviciului divin, „bezboj-
nicii” au dat ordin să se vândă petrol lângă zidul bisericii. Fiind lipsă completă
a acestui produs, lesne e de închipuit în ce se transformase piaţa de lângă
locaşul sfânt”, îşi aminteau soţii Capusteac378.
Preotul din parohia Costeşti, jud. Lăpuşna, refugiat în dreapta Prutului în
ziua de 9 septembrie 1940, mărturisea: „La Chişinău preoţii nu puteau umbla
pe stradă, erau huiduiţi şi scuipaţi”379.
Sunt dureroase şi amintirile preotului I. Moldovanu din oraşul Edineţ:
„Venind de la o înmormântare cu cântăreţul Alexandru Cormuş, am fost
insultaţi în dreptul fostului Seminar, în prezenţa unei mulţimi de soldaţi, elevi,
evrei etc. cu cele mai murdare şi josnice cuvinte, ceea ce a stârnit un râs al
mulţimii în urma noastră. Peste câteva zile, venind de la mărturisirea şi împăr-
tăşirea unei bolnave, am fost insultat cu aceleaşi josnice cuvinte. Asemenea
insulte se repetau foarte des. (...) Miercuri, în prima săptămână a Postului
Mare, la ora 11 noaptea, am fost chemat iarăşi la cercetări, la NKVD, unde
mi s-au făcut aspre cercetări că au fost la mine în treacăt preotul Arcadie
Pogorevici, altă dată preotul Pavel Penteacov şi vreo câţiva gospodari din
satele vecine, învinuindu-mă că eu fac complot contra statului rus. Cu toate
lămuririle nu mă credeau. Ieşind de la NKVD, la ora 12 noaptea, am fost lovit
cu un par de un comunist în apropierea NKVD-ului, căzând jos din cauza
loviturii primite. Salvarea mea a fost, că în acelaşi moment trecea o sanie şi
trei oameni, care, auzind că am răcnit de durere în timpul loviturii, s-au oprit,
luându-mă în sanie şi ducându-mă până în apropiere de gazda mea. Din cauza
loviturii am umblat pansat aproape tot Postul Mare. (...) În noaptea Învierii
comisarii sovietici, fiind îmbrăcaţi în haine civile, stau în pridvorul bisericii, cu
ţigările în gură, supraveghind cum şi ce se face”380.
Împreună cu preoţii au avut de suferit şi membrii familiilor lor. Preote-
selor li se refuza angajarea în vreun serviciu. Au fost cazuri, când pentru a
377
Ibidem, p. 36.
378
Z. Capusteac, E. Capusteac, Preoţi şi sărbători, sub sovietici..., p. 285.
379
ANRM, F 691, inv. 1, d. 69, f. 150.
380
I. Moldovanu, Op. cit., p. 116-118.
ocoli interdicţia, ele îşi părăseau formal soţii381. Tot din cauza provenienţei
sociale şi fiii şi fiicele de clerici nu puteau să se încadreze în câmpul muncii ca
să-şi întreţină familiile.
Slujitorii altarului au fost impuşi şi la diverse impozite. Iarăşi avem mai
multe mărturii în acest sens. Preotul Ioan M. Lesnic, care a slujit sub sovie-
tici în parohia Catranâc, jud. Bălţi, îşi amintea mai târziu: „Impozitul pe anul
1940 s-a pus fără ca să se cerceteze venitul pe care-l aveam. Aşa m-am trezit
într-o bună zi cu o înştiinţare de plată, în care se prevedea că am un venit
de 9000 de ruble pe an (360 000 de lei româneşti) afară de dascăl, care avea
suma sa. Ordinul era să plătesc a doua zi 1 650 ruble, pe când eu aproape nu
aveam bani. Mă aflam într-o situaţie extrem de critică, deoarece neplătind la
timp impozitul, eram sigur de închisoare. (...) Pe anul 1941, nu ni s-a făcut
impunerea până nu am fost chemaţi la raion, spre a fi cercetaţi. Aici ne-au
cercetat ce sumă luăm de la fiecare rânduială, cât de mari erau colacii, ce greu-
tate au şi câţi am strâns cu Ajunul (24 decembrie şi 5 ianuarie), câte şervete
sau bucăţi de pânză, ce lungime şi câte băsmăli, din ce stofă etc. (...) După
câtva timp mă pomenesc cu o înştiinţare de plată în valoare de 5800 de ruble
eu personal, afară de cântăreţ, care a fost impus la suma de 1940 ruble382”.
Preotul I. Moldovanu declara: „(...) Fiind chemat la finodel (secţia financiară),
eu personal am fost impus cu o sumă de 5100 de ruble şi 300 de ruble înzes-
trarea, iar biserica (din Edineţ – n.a.) a fost impusă în total peste 4000 de
ruble”383. Preotul din comuna Suceveni a fost impus, pentru un termen de
şase luni, la o taxă de 3 000 de ruble384. Ieromonahul Iason de la Avdarma,
jud. Tighina a fost impus să achite 26 000 de ruble385.
„(...) Au recurs la singurul lor mijloc, zis legal, impunându-mă cu 30 000 de
ruble – o sumă enormă, scria şi preotul Leonid Antonovici în amintirile sale.
La 6 mai am fost arestat de miliţia din Glodeni, condamnat pe timp nelimitat
pentru învinuiri aduse mie pentru activitatea mea pastorală. (...) S-au revoltat,
însă, oamenii din sat şi cei din împrejurimi şi m-au eliberat”386.
Dar nu toţi slujitorii altarului au avut o aşa soartă „fericită”. Sunt cunos-
cute cazuri când unii preoţi au fost bestial executaţi, iar alţii deportaţi în regi-
unile îndepărtate ale imperiului sovietic. Nu este cunoscut numărul exact al
381
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 33v.
382
I. Lesnic, Fapte dintr-un an de robie..., p. 68-69.
383
I. Moldovanu, Op. cit., p. 116-118.
384
1941)…, p. 16.
385
ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 3090, f. 30v.
386
L. Antonovici, Op. cit., p. 235-236.
clericilor asasinaţi sau deportaţi. Efrem Enăchescu, arhiepiscopul-locotenent

al Chişinăului, într-o cuvântare rostită la 13 august 1942, afirma că din preoţii
rămaşi în Basarabia sub ocupaţie 29 au fost asasinaţi sau deportaţi de bolşe-
vici387. La această cifră s-a ajuns, după toată probabilitatea, după ce fiecare
preot a revenit în parohia sa (aşa cum fusese până la anexarea Basarabiei de
către sovietici) şi unde erau parohiile vacante s-a stabilit cauza lipsei preo-
ţilor parohi. Din informaţiile existente, se cunoaşte că cifra preoţilor deportaţi
sau asasinaţi este mai mare, de aceea considerăm că afirmaţia arhiepiscopului
Efrem se referă doar la Arhiepiscopia Chişinăului sau şi la Episcopia Cetatea
Albă – Ismail (Episcopia Hotinului şi ea o parte din Basarabia, jurisdicţional se
afla în componenţa Mitropoliei Bucovinei). Altă informaţie o găsim în necro-
logul preotului Mihei Miziumschi, unde se menţiona că din cei 500-600 preoţi,
rămaşi în Basarabia, peste o sută au fost ucişi sau deportaţi împreună cu fami-
liile lor388. Istoricul Anatol Petrencu susţine că bolşevicii au asasinat şi deportat
în Siberia 52 preoţi şi 45 cântăreţi389. Lista şi numărul preoţilor care au devenit
victime ale regimului comunist pot fi, deci, reconstituite doar parţial390.
Astfel, au fost deportaţi preotul profesor pensionar Vasile Doncilă din
Chişinău391, Nicolae Ciobanu din Stoicani, jud. Soroca392, Ion Spinei din
Sălcuţa, jud. Tighina393, Gr. Mihalache din Tănătari, jud. Tighina394, Hara-
lambie Samburschi din Cimişlia, jud. Tighina395, Teodor Zubco din Geamăna,
387
Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
7-10, p. 397.
388
Preot Mihei Miziumschi [Negrolog], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 576.
389
A. Petrencu, Op. cit., p. 156.
390
Vezi: Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia, în ziar. „Raza”, Chişinău,
12-19 decembrie 1943, p. 4; Martirologiu românesc din Basarabia, în ziar “Alfa şi Omega”,
Chişinău, 1995, nr. 1, p. 5; Ioan Munteanu, Repatriaţi în inimile noastre [Lista parţială a
numelor slujitorilor Bisericii, care au fost exilaţi în Siberia, ucişi prin detenţie, muncă forţată, torturi,
asasinaţi sau executaţi în urma condamnării la moarte, în perioada sovietică], în “Orthodoxia.
Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr. 11, p. 17-31 şi nr. 12, p.
12-18; I. Pavlinčuk, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god..., p. 273-282;
M. Ţăranu, Op. cit., p. 16-17; Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist,
Bucureşti, 2007, p. 68-71, 752-772.
391
Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia..., p. 4; Martiri pentru Hristos, din
România, în perioada regimului comunist..., p. 759.
392
ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6926, f. 490-493; ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 62; Cartea
memoriei..., vol. IV, p. 433.
393
ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 86; ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 53; Cartea memo-
riei..., vol. IV, p. 429.
394
Cartea memoriei..., vol. I, p. 432; I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 273.
395
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 158v-159.
jud. Lăpuşna, preoţii Emilian Cucuietu din Mihăileni, jud. Bălţi, Vladimir
Zorilă din Hârtop, jud. Soroca, Mihail Cviatcovschi din Rediu, jud. Soroca,
Constantin Rughinov din Cimişlia, jud. Tighina, Antonie Teodor din Piteşti,
jud. Tighina396, Anatolie Spinei din Dolna, jud. Lăpuşna, Vladimir Cernău-
ţeanu din Tighina, Constantin Gârloveanu dintr-un sat din jud. Orhei, Ieremia
Cecan, Al. Ghipeţchi, Al. Bobeică – preoţi pensionari din Chişinău, Anton
Cernăuţeanu din Ismail397, preoţii Emanuil Cateli şi Eufimie Popovici din
Eparhia Hotinului398 şi mulţi alţii. Preotul Petru Cernăuţeanu din Chişinău
şi fratele lui, tot preot, au fost arestaţi pe stradă399. Preotul Dumitru Zaharia
din Lărguţa, jud. Cahul, fost senator, a fost reţinut de sovietici, apoi deportat
în Siberia, unde a şi murit400. Preotul Avacum Rusu din parohia cartierului
Slobozia Nouă, oraşul Bălţi a fost arestat în 1940 şi nu se ştie nimic despre
soarta lui401.
Ajunse la Tiraspol, familiile celor deportaţi (preoţi, intelectuali, ţărani) erau
despărţiţi, copiii fiind expediaţi în colonii speciale, soţiile într-o direcţie, iar
bărbaţii în alta402. Mulţi din cei deportaţi au fost în scurt timp ucişi, ceilalţi nu
s-au mai întors acasă.
Un destin tragic a avut şi preotul iconom stavrofor Alexandru Baltaga,
deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea Basarabiei cu România. La sfâr-
şitul lui august 1940 el a fost arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat.
Odată cu retragerea armatelor sovietice, în vara anului 1941, deţinuţii politici
din Basarabia, printre care şi părintele Alexandru, au fost evacuaţi. Adminis-
traţia închisorii din Kazan a prezentat o notă în care anunţa moartea preotului
Al. Baltaga, originar din Lozova, jud. Chişinău, la 7 august 1941, la vârsta de
80 de ani, în urma unei enterite, la spitalul din această închisoare403.
Mulţi preoţi au fost asasinaţi în primele zile ale ocupaţiei. Astfel, preotul
Catedralei din Cetatea Albă, Eusebiu Popovici, a fost împuşcat de un evreu
pe nume Zuckerman. Un alt preot din oraş, Nicanor Maleschi, a plătit cu
viaţa în timpul devastării întreprinse de bande criminale. Preotul Motescu din
396
C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 470-471.
397
p. 35-36.
398
Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 7, p. 438.
399
400
V. Ţepordei, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziar. „România
Liberă”, 13 august 1996, p. 6.
401
Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 6, p. 373.
402
Preot Mihei Miziumschi..., p. 576.
403
Elena Postică, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului
Naţional de istorie a Moldovei”, Chişinău, Vol. III, 1996, p. 240-241.
oraşul Tighina a fost prins de evrei şi batjocorit: i-au tăiat limba şi urechile,
apoi a fost dus în altar şi i-au dat foc, murind în chinuri groaznice. Am
pomenit deja cazul din comuna Grozeşti, jud. Lăpuşna, unde notarul Alexei
Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe
malul Prutului. Preotul din Româncăuţi, jud. Hotin, potrivit documentelor
vremii, a fost batjocorit şi omorât404. Preotul Gheorghe Munteanu, originar
din Ismail, a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa
creştină. Neobţinând acest lucru, criminalii i-au tăiat capul pe treptele cate-
dralei din Cetatea Albă405.
Protoiereul Dumitru Croitoru din Ceadâr-Lunga, după ce a fost silit să
poarte un steag roşu întru întâmpinarea trupelor sovietice, a fost împuşcat406.
Tot în 1940 au fost omorâţi mişeleşte preoţii Mina Ţăruş din jud. Orhei, Ilie
şi Dumitru Ciornei din jud. Hotin. În 1941 au fost împuşcaţi preoţii Vasile
Bodrug din Râşcani, Porfirie Şoimu din Parcani, jud. Soroca, iar preotul Mihai
Ghili din Unţeşti, jud. Ungheni a fost arestat de NKVD, exilat la Barnaul,
unde a fost executat în 1942407.
Preotul iconom stavrofor Constantin Popovici, fost rector şi profesor la
Seminarul teologic din Chişinău, redactorul revistei „Luminătorul”, a fost
scos din casă de către bolşevici, fiind nevoit să îndure mari lipsuri la vârsta
înaintată pe care o avea, fapt ce i-a grăbit sfârşitul408.
A părut suspectă şi moartea renumitului dirijor şi compozitor Mihail
Berezovschi, care s-a stins din viaţă la 13 noiembrie 1940 în Chişinău409.
„După ce se începuse războiul, arestările se făceau ziua şi noaptea. În
special erau căutaţi şi urmăriţi cei înscrişi pentru plecarea în România, bănuiţi
ca spioni. Mulţi preoţi, cântăreţi, studenţi şi alţi civili şi-au găsit moartea în
acele zile”410, scria Leonid Vulpe.
În necrologul preotului Mihei Miziumschi din Volintiri, jud. Cetatea Albă,
putem citi: „(...) Nemaiavând ce vinde pentru a achita impozitele grele, a
fost nevoit să se ascundă de sovietici. Când armata română a eliberat oraşul
Căuşeni (situat la 15 km de satul Volintiri), el s-a întors acasă pentru a aduce
404
Vezi: C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100-102.
405
Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist..., p. 764; ANRM, F. 691,
inv. 1, d. 40, f. 283.
406
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 69, f. 150.
407
Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941), în ziar. „Cuvânt românesc”, Bucureşti, aprilie
1995, p. 17.
408
Pavel Grosu, Ne-a părăsit părintele rector Constantin Popovici, în rev. „Luminătorul”, Chişinău,
1943, nr. 9, p. 562.
409
410
L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă..., p. 360.
vestea îmbucurătoare, însă a fost urmărit de către agenţii comunişti, arestat

şi împuşcat cu cinci gloanţe în ceafă la marginea satului411. Tot în timpul
retragerii armatei sovietice şi-a sfârşit viaţa şi preotul Teofan Ignatovici din
parohia Babin, jud. Hotin, care a fost ucis împreună cu familia la marginea
satului, în ziua de 8 iulie 1941412.
Unii preoţi au dispărut fără urmă. Printre aceştia se număra şi părintele
Gheorghe Tudorache. Trupul lui a fost găsit printre cadavrele descoperite în
vara anului 1941 în subsolurile fostului consulat italian413, unde fusese sediul
NKVD-ului. Un martor ocular, Tudor Busuioc din Chişinău, declara despre
acest caz următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii
scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (...),
nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (...), adică le-au tăiat organele
sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de
durere şi desfigurate”414. Printre cei asasinaţi (peste optzeci de cadavre) erau
doi preoţi, dar numai unul dintre ei, preotul Gheorghe Tudorache, a fost
identificat.
Dintre clericii rămaşi sub ocupaţie sovietică au fost şi dintre cei care s-au
dezis de slujirea lor. Preotul din Pelinei, jud. Cahul a devenit vânzător la
cooperativă415. Diaconul Zinovie Smochină din Susleni, jud. Orhei, i-a primit
cu pâine şi sare pe bolşevici, îndemnîndu-l pe preotul Dumitru Tobultoc să
facă acelaşi lucru şi să se lase de preoţie. În parohia Stohnaia, jud. Orhei,
cântăreţul Policarp Poclitariu a părăsit slujba sa şi a început a vorbi la mitin-
guri comuniste, aducând acuzaţii Bisericii şi preotului Teodor Petcu416. Preotul
Talaleu Luputenco din Eparhia Hotinului a făcut o declaraţie publică că se
leapădă de credinţă417. Preotul Apolinarie Sicinschi din Ghetlova, jud. Orhei,
fiind ameninţat cu arestare şi deportare, a semnat o declaraţie de lepădare de
preoţie, care a fost publicată în ziarul „Puterea sovietelor” din Orhei, apoi a
fost obligat să spună la oameni că a făcut acest lucru din propria convingere
şi nu din frică. Când s-a refugiat în România, la Comisia de triere s-a dezis de
411
Preot Mihei Miziumschi…, p. 576-577.
412
Clerici decedaţi, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 40; L. Antonovici, Op.
cit., p. 237.
413
p. 36.
414
Veronica Boldişor, Basarabia într-un an de coşmar stalinist, în vol. „Basarabia 1940”, Chişinău,
1991, p. 191-192.
415
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 46, f. 72v.
416
Ibidem, d. 71, f. 80, 94.
417
acea declaraţie418. Un caz mai grav este cel al preotului profesor Victor Popo-
vici, fost director al Seminarului Teologic din Chişinău, care a făcut o decla-
raţie publică de lepădare de credinţă, devenind profesor de „limbă moldove-
nească” şi „lector ateist”419.
Faţă de preoţi autorităţile sovietice au folosit o politică de intimidare şi de

forţă. Dar bolşevicii nu puteau deporta şi extermina întreaga populaţie creş-
tină. Românii basarabeni trebuiau, cu voie sau fără voie, să devină adevăraţi
cetăţeni ai statului sovietic ateist. Astfel, în perioada de ocupaţie sovietică 1940-
1941, Biserica basarabeană a fost supusă şi unui intens atac al propagandei
bolşevice antibisericeşti. „La 1 noiembrie 1940, a luat fiinţă raionul (plasa)
Chişcăreni, îşi amintea preotul Gheorghe Grădinaru, (...) a venit aparatul de
conducere bolşevic, care trecea de 200 persoane şi s-au stabilit printre creş-
tinii noştri. Pe dată s-a şi început activitatea antireligioasă. Nu era conferinţă
publică la care să nu le amintească despre neexistenţa lui Dumnezeu, Biserică
şi preot. La această propagandă le veneau în ajutor şi învăţătorii evrei”420.
În scopul realizării programului lor ateist, autorităţile bolşevice au folosit
toate mijloacele posibile: întruniri şi conferinţe în teritoriu, presa şi radioul
etc. În mod intenţionat în zilele de duminică şi în sărbători oamenii erau scoşi
la şosea, la plug şi la alte munci, numai pentru a nu se putea duce la Biserică.
Intelectualii erau ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă.
Pentru ca propaganda lor să aibă efectul dorit, comuniştii au luat măsuri
ca să-i izoleze pe preoţi. Acestora le era interzis să predice, chiar în bise-
rică. Se interzicea orice acţiune religioasă în afara bisericii şi a curţii ei. Nu se
permitea preoţilor să poarte în public costumul preoţesc421. În unele localităţi
preoţii n-aveau voie să conducă la groapă răposaţii; sicriul cu mortul era dus
în spate, iar în faţa sicriului mergea un comunist cu steagul roşu. Chiar şi
dangătul clopotelor îi deranja pe comunişti422. Este cunoscut cazul dascălului
comunei Leova, jud. Cahul, care, trăgând într-o zi clopotele, a fost crunt bătut
de soldaţii sovietici, spunându-i-se că vor face din biserică grajd de cai423.
Exista, de asemenea, şi un impozit destul de mare pentru clopote.
Regimul bolşevic de ocupaţie a avut grijă şi de formarea ideologică a tine-
retului, care urma să realizeze planul leninist de lichidare a Bisericii. Educaţia
418
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 150-150v.
419
Ibidem, d. 42, f. 4; d. 43, f. 11; d.71, f. 78, 140, 165.
420
421
Vezi: ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 20, 360; C. Gheorghiu, Op. cit., p. 178.
422
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 243; d. 44, f. 32v; d. 46, f. 11.
423
antireligioasă impusă în şcoli constituia, de altfel, o parte foarte importantă

din pedagogia sovietică. Ea era formulată astfel: „Educaţia antireligioasă
trebuie să se facă organizându-se întregul învăţământ în aşa fel ca să asigure
formarea la şcolari a unui orizont ştiinţific marxist-leninist a cunoştinţelor
corecte ştiinţifice despre natură şi societate, care să nu lase loc prejudecăţilor,
supranaturalului şi misticismului, folosindu-se de faptele istorice şi operele
literare şi artistice, trebuie de altoit şcolarilor ura şi scârba faţă de acţiunile
mârşave ale Bisericii şi minciunile slujitorilor ei. Trebuie, în sfârşit ca această
ură faţă de religie şi conştientizarea necesităţii de a o nimici să le activizăm,
astfel ca la şcolari să se nască în mod natural dorinţa arzătoare de a lupta
pentru eliberarea deplină a minţii omeneşti de rămăşiţele religiei”424.
În acest sens, una din primele decizii antireligioase a autorităţilor comuniste
a fost o hotărâre din 25 septembrie 1940 a Sovietului Comisarilor Poporului
din RSSM prin care au fost naţionalizate toate bibliotecile425. Astfel bibliote-
cile eparhiale din Chişinău, Bălţi şi Ismail, biblioteca Societăţii Istorico-Arhe-
ologice Bisericeşti, bibliotecile şcolilor teologice, a parohiilor, a mănăstirilor,
au devenit proprietate a statului sovietic. Literatura din aceste biblioteci a fost
imediat luată şi în marea majoritate a cazurilor arsă426.
Preoţii au fost alungaţi din şcoală şi predarea religiei a fost exclusă din
programa şcolară. La începutul anului şcolar, toate icoanele din instituţiile de
învăţămînt au fost scoase, iar elevii obligaţi să lepede cruciuliţele de la gât427.
Copiii erau opriţi să se închine şi să meargă la biserică. În locul credinţei
în Dumnezeu a fost pusă la mare cinste „credinţa” în cultul marilor eroi ai
revoluţiei roşii. Copiii creştini erau impuşi de învăţătorii comunişti să dese-
neze chipuri hâde de sfinţi, de care apoi râdeau, să înjure, să batjocorească
pe preoţi. Iscoade speciale îi pândeau, dacă merg la biserică, fapt pentru care
erau batjocoriţi şi pedepsiţi. Este demn de cunoscut cazul dintr-un sat basa-
rabean. Învăţătorul întreabă pe un elev: „Cine poartă grija de viaţa ta?”; elevul
răspunde: „Dumnezeu”. Învăţătorul atunci scoate o monedă cu chipul lui
Stalin, o dă elevului, spunându-i: „Stalin poartă grija de viaţa tuturor. El se
îngrijeşte de pâinea şi nevoile noastre zilnice, el este Dumnezeu!” Sau un alt
caz asemănător: Profesorul pune pe elevi să se roage lui Dumnezeu. După
aceea îi întreabă: „Ce v-a dat Dumnezeu dacă v-aţi rugat lui?” „Nu ne-a dat
nimic” răspund elevii. După aceasta ei erau puşi să cânte imnul lui Stalin
424
Ibidem, p. 74.
425
ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 1, f. 13.
426
Vezi: Paul Mihail, Comorile Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 354;
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 11.
427
ANRM, F. 691, inv. 1, d. 45, f. 52 v, 68.
şi îndată cum isprăveau cântecul, intra servitorul şcolii cu o tavă plină cu

bomboane pe care le împărţea la toţi elevii; „Iată ce vă dă tata Stalin”428.
Efectul unei asemenea „instruiri” era dezbinarea societăţii, distanţarea
copiilor de părinţi, a generaţiei tinere de cea matură. Tineretul „educat” în stil
nou insulta deschis clerul şi Biserica, zădărnicea oficierea slujbelor religioase.
Aşa, de exemplu, Vladimir Lungu, un tânăr din Cuza-Vodă, jud. Tighina,
fiind instruit în unul din cercurile comsomoliste, când s-a întors în sat, a fost
numit în fruntea organizaţiei comsomoliste. În această funcţie, el împreună cu
unii tineri din sat a intrat de mai multe ori în locaşul de cult cu ţigările aprinse
şi a încercat să împiedice săvârşirea slujbelor religioase429.
Dar marea majoritate a populaţiei basarabene nu s-a lăsat ademenită de
propaganda comunistă, ci a rămas ferm ataşată Bisericii, pe care au sprijinit-o
şi au frecventat-o în timpul ocupaţiei bolşevice ca şi mai înainte. Credincioşii
basarabeni s-au împotrivit noilor forme de viaţă antibisericească, ce voiau să
le introducă bolşevicii430. În afară de faptul că aproape toţi preoţii rosteau în
biserici predici (deşi li se interzicea, în general, să predice), cu diferite subîn-
ţelesuri prin care nutreau speranţa dezrobirii, mulţi slujitori ai altarului pome-
neau în cadrul serviciilor divine pe Patriarhul Nicodim, fără însă a preciza
că este patriarhul României. De asemenea, erau pomeniţi eroii căzuţi pentru
credinţă, Patrie şi Neam, iar în unele sate Ziua Eroilor, care se prăznuieşte de
Înălţarea Domnului, a fost sărbătorită cu tot fastul cuvenit431.
Credincioşii nu numai că au achitat impozitele grele puse pe biserici, dar
s-au constituit pe ascuns în grupuri de susţinători ai Bisericii, participând cu
ultimul lor ban la susţinerea acestora, colectând sume importante nu numai
pentru achitarea impozitelor, dar şi pentru reparaţiile necesare ale sfintelor
locaşuri, precum şi pentru întreţinerea slujitorilor altarului.
De exemplu, credincioşii din Ţepordei, jud. Soroca şi din împrejurimi, au
făcut tot ce le-a stat în putinţă şi au terminat chiar sub bolşevici construirea
bisericii începută sub cârmuirea românească, sfinţind-o cu mare pompă, dar şi
cu riscul vieţii, în vremea ocupaţiei sovietice. Femeile creştine din Cobâlnea,
jud. Soroca, aflând de arestarea preotului lor, s-au dus pe jos în Cotiujenii
Mari, unde era reşedinţa preşedintelui raionului, şi nu s-au lăsat, până când
preotul a fost pus în libertate432.
428
Basarabia dezrobită..., p. 110-111.
429
Condamnarea unui defăimător al Bisericii creştine, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6,
p. 296-297.
430
Vezi: Vasile I. Chicu, Spiritualitatea satului basarabean sub domnia bolşevismului, în rev. “Viaţa
Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-48.
431
S. Roşca, Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva bolşevismului..., p. 351.
432
Ibidem.
La 8 mai 1941 în satul Racovăţ, jud. Soroca a avut loc o manifestare în

masă a ţăranilor (au participat circa 400 de persoane), care au protestat împo-
triva inventarierii avutului bisericii din sat. Trei zile şi trei nopţi femeile creş-
tine nu au ieşit din biserică. Ele spuneau: „Puterea sovietică a stabilit impozite
grele pentru casă, pentru cal, pentru tot, şi noi le plătim, toate, dar de biserica
noastră să nu vă atingeţi. (...) De ce a intrat un evreu în biserică (persoana care
trebuia să facă inventarierea era evreu de naţionalitate – n.a.), de când i se îngăduie
unui evreu să intre într-o biserică ortodoxă?”. Aceste acţiuni au fost calificate
de autorităţile locale drept „antisovietice” şi doar intervenţia unor instanţe
superioare a calmat situaţia433. Cazuri similare au avut loc şi în alte parohii.
„Propaganda era mare, îşi amintea preotul Gheorghe Grădinaru, dar în faţa
poporului, care era credincios şi cu mare spirit de îndrăzneală, nu puteau face
nimic. Astfel, la 5 ianuarie 1941, am luat păstoria parohiei Sângerei, formând
un comitet din 27 de persoane, oameni de bună credinţă. Aceştia au umblat
pe la toate instituţiile sovietice care credeau că au scăpat de preot, şi când
colo oamenii au găsit altul, tânăr, cerând ca preotul să nu fie impus decât în
proporţie cu venitul. Ei spuneau oamenilor: „Mai bine căutaţi-vă şi îngrijiţi-vă
de plug şi boronă, nu de popă”. Oamenii le-au răspuns: „Noi plug şi boronă
avem şi ne îngrijim să avem, dar şi de preot nu ne lepădăm”434.
„Storojia bisericii, locuinţa şi sediul căminului cultural au fost transformate
în club, scria şi preotul Ioan Bodiu. Tot ce a fost în cămin: farmacie, bibli-
otecă, cancelarie şi toată arhiva au fost distruse de sovietul sătesc. Imediat
s-a instalat aparatul de radio, şah, table, iar sus, pe antenă, alături de crucile
bisericii, steagul roşu. În biserică se săvârşea slujba religioasă, iar la 12 paşi
– alături, în club – se făceau mitinguri. Totuşi, lumea credincioasă sta neclin-
tită la slujbă. (...) Tineretul, copiii de şcoală frecventau biserica regulat şi
aveau respect faţă de cele sfinte. Propaganda antireligioasă, care se făcea, nu
producea nici un efect. Tineretul a cerut Biblia pentru a sta la discuţii cu
învăţătorii atei. Rezultatul a fost acela că învăţătorii nu mai ţineau conferinţe
antireligioase şi au început direct a vorbi pe socoteala preotului, dar totul a
rămas în zadar. Toţi tinerii s-au cununat, copiii s-au botezat şi nici un paro-
hian n-a fost îngropat cu steagul roşu, afară de doi în parohia Stoicani, rude
cu membrii din sovietul sătesc. (...) În primăvara anului 1941 sovietul sătesc
mi-a poruncit să eliberez casa parohială pentru club, însă obştea creştină mi-a
luat apărarea cu cea mai mare îndârjire”435.
433
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50…, p.
302-303.
434
435
I. Bodiu, Op. cit., p. 85-86.
Preotul Leonid Antonovici mărturisea: „Biserica era despărţită de şcoală

în care nu era icoană. Învăţătorii, deşi le era interzis, totuşi veneau noaptea pe
la mine. Se furişau ca hoţii pe fereastră şi primele lor cuvinte erau înecate în
lacrimi. (…) Şcolarii nu aveau voie să vie la biserică, totuşi s-au împărtăşit cu
toţii, iar în fiecare dimineaţă trecând pe lângă biserică îşi scoteau cuşmuliţele
sparte şi se închinau”436.
Un obstacol în realizarea programului comunist în Basarabia îl constituiau

şi mănăstirile. Ele erau considerate de bolşevici promotoare ale românis-
mului şi importante focare de păstrare a culturii naţionale. De aceea, ca şi în
cazul bisericilor parohiale, autorităţile sovietice s-au străduit pe toate căile să
le dezorganizeze şi să le desfiinţeze.
Chiar în primele zile ale ocupaţiei bande de bolşevici localnici au jefuit
numeroase mănăstiri: Căpriana, Hâncu, Vărzăreşti, Dobruşa, Cuşelăuca,
Călărăşăuca, Noul Neamţ437 ş.a.
În doar câteva luni mersul firesc al vieţii monahale din toate aşezămintele
din Basarabia a fost perturbat. Mănăstirile au avut de îndurat nenumărate
nelegiuiri din partea autorităţilor bolşevice. Ele au fost impuse la impozite
grele, le-au fost confiscate numeroase bunuri mobile şi imobile, le-au fost
luate terenurile pentru colhozuri etc438. Scopul politicii promovate era de
a crea condiţii insuportabile pentru călugări, care în cea mai mare parte au
preferat să nu se refugieze în dreapta Prutului, ci să rămână în mănăstiri.
Astfel, în scrisoarea adresată protosinghelului Ieraclie Flocea de la mănăs-
tirea Hârbovăţ, stareţul mănăstirii Chiţcani scria: „Am 15 ieromonahi plecaţi
pe la sate şi fiecare are câte 10-15 parohii de suplinit. Mănăstirea noastră este
impusă la un impozit de peste 200 de mii de ruble. Pâine nu mai avem. Eu
îngrijesc la mănăstire pe cei 40 de călugări bătrâni rămaşi pe loc, dar n-am cu
ce-i hrăni, plec în fiecare zi pe jos la Tighina şi le aduc pâine cu traista. Dar de
multe ori mă întorc cu traista goală, căci nu vor să-mi vândă pâine. (...) Dacă
poţi, trimite-mi ceva ajutor bănesc, căci nu mai am nici un ban. Impozitul
nu l-am plătit tot; nu ştiu ce ne vom face. Mi-e frică că ne vor lua pe toţi la
camion”439. Şi la celelalte mănăstiri situaţia nu era mai bună. Protosinghelul
Ieraclie îşi amintea după eliberarea din 1941: „Cam aproape de Paşti l-am
436
L. Antonovici, Op. cit., p. 234.
437
C. Ioniţoiu, Op. cit., p. 95-97.
438
Vezi: ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 1, f. 6-7; F. 1135, inv. 2, d. 167, f. 9-11, 29, 48-49, 64; d.
174, f. 192, 194, 205v; d. 178, f. 35; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 98.
439
Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942,
nr. 1, p. 45.
întâlnit într-o zi la Nisporeni pe părintele casier de la mănăstirea Hâncu ca

să-mi spună că nu mai are deloc făină nici de o mămăligă”440.
În situaţia creată o parte din călugări părăseau mănăstirile, ducându-se pe
la parohiile rămase fără preoţi. Alţii, în special călugării bătrâni, au rămas, însă,
în mănăstiri, plătind impozite exagerat de mari, suportând defăimări, amenin-
ţări permanente şi uneori chiar intimidări fizice441. Au fost şi călugări arestaţi,
deportaţi sau chiar omorâţi. Astfel, au fost deportaţi în 1940 stareţul mănăs-
tirii Ţâpova, Iuvenalie Ştefănescu pentru „păstrare ilegală de arme”442, iero-
monahul Serapion Conega, vieţuitor la Via arhierească443 şi alţii. Ieromonahul
Ignatie Demcenco de la mănăstirea Noul Neamţ care a slujit sub ocupaţia
sovietică la catedrala din Chişinău, a fost arestat şi executat în timpul retragerii
armatei roşii în vara anului 1941444. Aceeaşi soartă au avut şi alţi călugări.
Autorităţile bolşevice au recurs şi la închideri abuzive ale unor mănăstiri.
Numai la trei luni după ocupaţia sovietică, mănăstirea Hârbovăţ a fost desfi-
inţată şi transformată în azil pentru copii orfani. Călugării bătrâni au fost
transferaţi la mănăstirea Ţigăneşti, iar cei mai tineri, rămaşi fără adăpost, s-au
împrăştiat în toate părţile. “Toată averea mobilă: 12 boi, 14 cai, 200 de oi, 30
de vaci şi junci, peste 50 de porci, trăsurile, hamurile, îmbrăcămintea etc., au
fost ridicate şi luate de bolşevici”445. Mănăstirea Saharna a fost transformată
în sediu al colhozului446. În mănăstirea „Cetatea” din Ismail sovietici şi-au
instalat tehnica lor militară, după ce i-au alungat pe călugări447.
La 21 noiembrie 1940, Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a adoptat
o hotărâre privind transformarea mănăstirii Frumoasa în casă de odihnă.
Lucrările de rigoare trebuiau efectuate până la 1 februarie 1941448. Printr-o
hotărâre din 30 noiembrie 1940, adoptată de Sovietul Comisarilor Poporului
al RSSM, s-a decis soarta altor trei mănăstiri, toate fiind transmise Ministe-
rului Ocrotirii Sănătăţii. Conform hotărârii menţionate, mănăstirea Suruceni
a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjauca a devenit spital republican,
mănăstirea Curchi a fost transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuber-
culoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri – în cămin cultural. Până la 1
ianuarie 1941 prevederile hotărârii trebuiau să fie executate449.
440
Ibidem, p. 46.
441
Ibidem.
442
Ion Griţcu, Ludmila Iftodi, Mănăstirea Ţâpova, Chişinău, 2005, p. 26, 30-31.
443
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 192.
444
445
Ieraclie Flocea, Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 9-10, p.
583.
446
ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 167, f. 110.
447
Ibidem, F. 691, inv. 1, d. 46. f. 9.
448
Ibidem, F. 2848, inv. 11, d. 20, f. 66.
449
Ibidem, d. 5, f. 93-94.
La 10 aprilie 1940 Comitetul executiv judeţean Chişinău a luat hotărârea

de a închide şi a organiza pe teritoriul mănăstirii Căpriana un orfelinat. Peste 9
zile, Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova a anulat
această decizie şi a dispus tragerea la răspundere a celor ce s-au făcut vinovaţi
de sustragerea averii mănăstirii450.
Comuniştii aveau intenţia să închidă în scurt timp toate mănăstirile. Cele
cu viaţă de obşte nu constituiau o problemă, în condiţiile create ele abia îşi
mai puteau continua existenţa şi era vorba doar de puţin timp. Cele de maici
cu viaţă idioritmică, însă, i-au pus la încercare. “Drept “culaci” nu le puteau
califica pe aceste călugăriţe, căci nu vedeau la ele avere, de lucrat le vedeau că
lucrează orice lucru. Deci, s-au mărginit să le oblige la un impozit individual
destul de mare, iar pe surorile mai tinere să le scoată să lucreze la şosea sau
pe la viile din “sovhozuri”. (…) La aceste mănăstiri au fost şi bisericile active
tot timpul. În clădirile stăreţiei de la mănăstirea Vărzăreşti, de exemplu, se
instalaseră câteva familii de ofiţeri sovietici, pe ai căror copii călugăriţele îi
învăţau să-şi facă cruce şi să sărute icoanele etc., din care cauză ofiţerii repede
au şi plecat”451.
450
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 103-104.
451
Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor…, p. 45.
BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ÎN ANII

CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1941-1944)
După lupte grele duse în perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, trupele române
şi germane au eliberat Basarabia. În timpul retragerii, trupele sovietice au
devastat şi ars totul în cale452. Preotul Vasile Ţepordei, revenit pe plaiurile
natale, scria în amintirile sale: „Am regăsit Basarabia românească ruinată,
pustiită şi îndoliată, cu populaţia decimată de execuţii şi deportări în anul înro-
birii sovietice. Regimul sovietic a exploatat-o barbar, a înjosit-o, a încercat să
o desfiinţeze, să-i mutileze sufletul şi s-o îndepărteze de ţara-mamă, România.
În Basarabia am găsit ruine, încă fumegânde, pretutindeni morminte, trei mii
de case goale ale celor deportaţi, văduve, orfani, lacrimi, durere şi suferinţă
obştească”453.
În timpul retragerii bolşevicii au incendiat şi aruncat în aer mai multe şcoli,
clădiri ale unor instituţii publice, clădiri administrative, mori, poduri, şosele şi
calea ferată, precum şi multe biserici.
Toate clădirile Mitropoliei: palatul, Consiliul eparhial, splendida „Casă
eparhială”, fabrica de lumânări şi alte construcţii, în valoare de câteva mili-
arde, împreună cu tot inventarul, au fost aruncate în aer şi incendiate454.
Într-un articol scris în scurt timp după eliberarea Basarabiei pr. prof. Sergiu
C. Roşca descria astfel starea în care a fost găsită Biserica basarabeană:
“I. Parohii lipsite de preoţi: unii se refugiase sau se repatriase în Ţara
rămasă liberă, alţii au fost omorâţi sau deportaţi;
II. Biserici distruse total sau în parte: Mitropolia din Chişinău, Catedrala
oraşului, care, după cum se ştie, a fost incendiată de iudeo-comunişti în timpul
retragerii;
III. Biserici devastate: (Buna-Vestire, grecească, capelele Liceelor Alecu
Russo, B. P. Hasdeu, Sfatul Ţării, Şcoala Normală de învăţători, Liceul Epar-
hial de fete etc.), prefăcute în muzee antireligioase (capela Liceului de fete
Regina Maria), cluburi politice (capela militară de lângă închisoarea centrală,
capela fostului Liceu militar), teatru (frumoasa capelă a Seminarului teologic)
sau în arhive pentru NKVD (Biserica Maica Domnului „Bucuria tuturor
scârbiţilor” de pe lângă Azilul Alexandru cel Bun, fost Aleksandru Nevski)
etc. etc;
452
Vezi: A. Petrencu, Op. cit., p. 80-83.
453
V. Ţepordei, Amintiri din Gulag..., p. 32.
454
Sărbătorile desrobirii Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 480.
IV. Averile bisericeşti şi imobilele eparhiale distruse: istorica „Sală epar-

hială” în care s-au sărbătorit atâtea evenimente istorice, palatul mitropolitan,
muzeul arheologic-bisericesc etc;
V. Arhivele şi sigiliile confiscate.
Acesta este pe scurt dezastrul material lăsat de bolşevici numai în ceea ce
priveşte Biserica de aici. (...) Dar, cu regret trebuie să spunem, că la aceasta se
mai adaogă şi dezastrul moral. Bolşevicii au folosit toate mijloacele posibile în
scopul destrămării morale şi a îndepărtării creştinilor de Biserica lui Hristos,
pe care au încercat să-L scoată cu forţa din sufletul a sute de mii de creştini.
Propaganda lor n-a reuşit însă decât într-o măsură mică. Cu toate acestea, va
trebui să desfăşurăm o muncă titanică pentru înlăturarea oricărei urme lăsate
de bolşevici în sufletele unora care poate au căzut victimă propagandei lor
nefaste”455.
Chiar din primele zile ale eliberării vice-preşedintele Consiliului de Miniştri
Mihai A. Antonescu a declarat presei că în faţa administraţiei româneşti din
Basarabia stau trei sarcini mari: 1. A şterge în aceste teritorii toate urmele
bolşevismului şi a dezrădăcina uneltele comuniste aşezate într-un an de
cotropire; 2. A înlocui instituţiile aduse de regimul sovietic cu vechile aşezări
credincioase civilizaţiei şi nevoilor noastre veşnice; 3. A reorganiza această
provincie pe baze noi, considerând drepturile autohtonilor şi asigurând Basa-
rabiei un nou destin în cadrul Statului Naţional456. În conformitate cu aceste
sarcini autorităţile de stat au acordat, chiar de la început, o atenţie deosebită
Bisericii, susţinând-o prin toate mijloacele posibile, necătând la vremurile
grele de război.
Spre sfârşitul lunii iulie 1941 au început a se întoarce acasă autorităţile de
stat, instituţiile publice şi numeroşi cetăţeni refugiaţi.
În fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului a revenit arhiepiscopul-locotenent
Efrem Enăchescu. În tot timpul refugiului, el s-a ocupat provizoriu de trebu-
rile Eparhiei Buzăului, dar a participat la şedinţele Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române în calitatea pentru care fusese numit în februarie 1938,
păstrându-şi titlul de „Tighineanul”457.
Titularul Eparhiei Cetăţii Albe – Ismail, episcopul Dionisie Erhan, asigurase
în refugiu locotenenţa Eparhiei Argeşului, păstrându-şi, de asemenea, vechea
calitate şi titulatură, dar în toamna anului 1941, bătrân şi suferind, s-a retras din
scaun. În ce priveşte Eparhia Hotinului, aceasta se vacantase, în urma alegerii ca
455
p. 36-37.
456
A. Petrencu, Op. cit., p. 89-90.
457
mitropolit al Bucovinei a fostului ei titular, Tit Simedrea. În fruntea Eparhiilor

de Hotin şi Cetatea Albă – Ismail, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
a aşezat episcopi-locotenenţi, respectiv pe episcopul Armatei dr. Partenie
Ciopron şi episcopul românilor din America Policarp Moruşca458.
În faţa ierarhilor şi a clerului se punea sarcina de a reface viaţa bisericească
din Basarabia mersul căreia a fost grav afectat în anul de ocupaţie sovietică.
Perioada 1941-1944 din istoria Bisericii basarabene este caracterizată, în
special, de munca asiduă în vederea refacerii vieţii bisericeşti şi de vremurile
grele de război, mai ales către a doua jumătate a anului 1943, când frontul
germano-sovietic s-a apropiat de teritoriile româneşti.
Primele dispoziţii emise de arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu au
vizat cele mai stringente probleme:
– Clericii refugiaţi sau repatriaţi din Basarabia, din cauza ocupaţiei bolşe-
vice, au fost chemaţi ca fără întârziere să se întoarcă la locurile lor avute la
data de 28 iunie 1940 şi să-şi continue serviciul cu tot zelul cerut de împre-
jurări; preoţii rămaşi în teritoriul ocupat au fost anunţaţi că toate actele de
administraţie bisericească, precum şi cazurile de sfinţire şi numire de clerici
în timpul ocupaţiei bolşevice, nu se iau în consideraţie; clericii care au slujit
în alte parohii erau obligaţi să revină la parohiile vechi, iar ieromonahii la
mănăstirile lor; clericii – preoţi, diaconi, cântăreţi, călugări veniţi din altă parte
în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului în timpul ocupaţiei bolşevice – erau
obligaţi să părăsească imediat Eparhia;
– Slujbele bisericeşti au fost trecute înapoi după calendarul îndreptat şi
trebuiau să fie oficiate numai în limba română; la slujbe trebuiau pomeniţi
Familia Regală, autorităţile bisericeşti şi de stat în conformitate cu dispozi-
ţiile în vigoare ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române; bisericile şi
obiectele sacre profanate de bolşevici trebuiau sfinţite din nou după rânduiala
Bisericii;
– Se aducea la cunoştinţă că preoţii care în timpul ocupaţiei bolşevice s-au
lepădat de Biserică şi de credinţă sau au ocupat slujbe la sovietici, incompati-
bile cu misiunea lor, se îndepărtează definitiv din slujba avută în Biserică, iar
dacă vreun monah sau mirean a îndrăznit să săvârşească cele sfinte (Sfânta
Liturghie sau altă taină bisericească) fără a fi avut hirotonie, aceştia se exclud
din sânul Bisericii;
– Clericii care din diferite cauze au rămas în teritoriul ocupat păstrându-şi
demnitatea lor de clerici şi români, au fost menţinuţi în mod provizoriu în
serviciu (fără salar de la stat) până ce o comisie disciplinară a cercetat de la caz
458
la caz purtarea fiecăruia în timpul ocupaţiei sovietice. Ei trebuiau, împreună cu

cei care s-au repatriat ulterior datei de 28 iunie 1940, să întocmească imediat şi
să înainteze Arhiepiscopiei câte un memoriu în această privinţă, certificat de
membrii Consiliului parohial, prezenţi în parohia respectivă;
– Toţi preoţii parohi au fost obligaţi să întocmească şi să înainteze de
urgenţă direct Arhiepiscopiei un raport detaliat asupra situaţiei din parohia
lor şi din parohiile suplinite de ei. În acest raport trebuia să fie menţionate
atât lipsurile constatate, cât şi mijloacele de îndreptare privind viaţa duhovni-
cească şi avutul bisericesc459.
În vederea stabilirii unei legături mai strânse între preoţi şi păstoriţi s-a
interzis să se pretindă taxe de la enoriaşi pentru slujbele bisericeşti. „Aceasta
se va lăsa cu totul la buna voinţă şi la posibilităţile fiecăruia. Recompensa
deci va fi benevolă, fie în bani fie în natură (cereale). Celor săraci, precum şi
familiilor mobilizaţilor slujbele religioase obligatorii, ca botezuri, cununii şi
înmormântări li se vor face cu totul gratuit”460.
Curând după prima circulară au urmat altele, prin care se dădeau dispoziţii
în vederea reorganizării şi dezvoltării normale a vieţii bisericeşti şi culturale
din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului. Măsuri similare au fost luate şi în
celelalte două Episcopii basarabene.
În primele săptămâni după eliberare, Biserica Ortodoxă din Basarabia a
fost vizitată de o importantă misiune duhovnicească, alcătuită din reprezen-
tanţi ai tuturor Eparhiilor din Transilvania, rămase sub administraţie româ-
nească, care a străbătut, în septembrie 1941, întreaga Basarabie, precum şi o
parte din Transnistria. La această misiune au participat mitropolitul Ardea-
lului Nicolae Bălan, episcopii Andrei Magieru al Aradului, Vasile Lazarescu al
Timişoarei, Veniamin Nistar al Caransebeşului, Nicolae Popoviciu al Oradei,
împreună cu 60 de preoţi. Ierarhii şi preoţii urmând un plan bine gândit,
şi-au început de îndată activitatea misionară, liturghisind în catedrale şi în
modeste biserici de ţară, predicând şi împărţind gratuit literatură duhovni-
cească, cruciuliţe şi iconiţe. În total, misiunea ardeleană a slujit şi predicat în
peste şase sute de localităţi461.
Având în vedere faptul că aproape toate bisericile au suferit de pe urma
urgiei bolşevice, cât şi a cutremurului din noiembrie 1940, şi n-au putut fi
reparate în timpul ocupaţiei, Consiliul eparhial din Chişinău a cerut tuturor
459
Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389.
460
Ibidem, p. 389.
461
Vezi: Ierarhii ardeleni în misiune pe plaiurile Basarabiei desrobite, în rev. “Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 1, p. 47; Dragostea Ardealului către Moldova desrobită (Vizita ÎPS Mitropolit Nicolae al
Ardealului la Bălţi), în „Episcopia Hotinului”, 1941, nr. 2, p. 41-44.
membrilor clerului să procedeze de urgenţă la reparaţia bisericilor, a caselor

parohiale şi la menţinerea curăţeniei şi ordinei exemplare în interiorul şi în
jurul bisericilor parohiale, precum şi în cimitire. Administraţia Arhiepisco-
piei a insistat de mai multe ori asupra acestui fapt prin ordine circulare462.
La rândul lor, toţi protopopii au cercetat situaţia locaşurilor de cult din raza
protopopiilor lor, dând dispoziţiile necesare.
Clerul din întreaga Eparhie a fost obligat ca să predea în termenul cel mai
scurt toate obiectele de valoare istorică şi arheologică, precum şi cărţile vechi,
în vederea reînfiinţării şi îmbogăţirii Muzeului eparhial, care urma să funcţio-
neze pe lângă Arhiepiscopie463.
La numai un an după eliberare se putea vorbi de unele rezultate privind
refacerea vieţii bisericeşti din Basarabia.
Prin străduinţa arhiepiscopului-locotenent Efrem Enăchescu, a fost înfiin-
ţată la Chişinău o Tipografie eparhială, instalată în curtea Mitropoliei, în care
au început să se imprime diferite reviste şi publicaţii necesare refacerii sufle-
teşti a credincioşilor din Eparhie. La această tipografie în perioada războiului
au fost tipărite revistele bisericeşti, precum şi altă literatură, în special religi-
oasă. După amenajarea fostului cămin preoţesc, în care s-a instalat Consiliul
eparhial, Efrem Enăchescu a dat dispoziţii ca tot în acest local să se organi-
zeze un paraclis, unde călugării, la fel ca şi în perioada de până la război, să
oficieze zilnic serviciile divine464.
La 31 octombrie 1942, în cadrul zilelor de serbare a dezrobirii Basara-
biei465, a fost sfinţită Catedrala mitropolitană din Chişinău. Restaurarea acestei
biserici monumentale, care a fost incendiată de bolşevici în timpul retragerii, a
devenit chiar din primele zile ale eliberării o prioritate naţională. Refacerea ei
s-a efectuat sub supravegherea directă a mareşalului Ion Antonescu şi a unui
Comitet format din fruntaşi ai Bisericii, ai armatei şi ai poporului basarabean.
Printre primii donatori a fost însuşi Ion Antonescu, care a alocat suma de
2 milioane de lei. Guvernământul Basarabiei a pus la dispoziţie materiale în
sumă de 5 milioane de lei. În total s-a cheltuit, în afară de materialul donat,
suma de 12 milioane466. În momentul sfinţirii se refăcuse turla cea mare,
462
Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 153.
463
p. 38.
464
Ibidem, p. 39; Vezi de asemenea: Realizări în eparhia Chişinăului de la desrobirea Basara-
biei până în present (aug. 1941 – sept. 1942), în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”,
Chişinău, 1942, nr. 5, p. 32-35.
465
Sărbătorile desrobirii Basarabiei..., p. 478-487.
466
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 161.
clădirea a fost înconjurată cu un soclu de beton, a fost înzestrată cu odoare

noi, cu mobilier şi era în curs de executare pictura murală467. Sfinţirea Cate-
dralei a fost o sărbătoare naţională, refacerea ei fiind concepută ca un simbol
al refacerii vieţii bisericeşti din Basarabia. La ceremonie au fost prezenţi regele
Mihai I, regina-mamă Elena, Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului
de Miniştri şi alte oficialităţi de stat, iar sfinţirea s-a oficiat de către clerul
Catedralei în frunte cu un sobor de arhierei compus din: Efrem Enăchescu,
arhiepiscop-locotenent al Chişinăului, Policarp Moruşca episcop al Americii,
locotenent al Ismailului şi Partenie Ciopron episcop al Armatei, locotenent
al Bălţilor468.
La 1 noiembrie 1942, tot în cadrul Zilelor serbării Dezrobirii, a fost inau-
gurat şi Muzeul bisericesc din Chişinău, care a fost instalat în fosta casă-
reşedinţă a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în apropierea bisericii
„Soborul Vechi”. Iniţiatorul înfiinţării acestui Muzeu a fost parohul bisericii,
preotul Paul Mihail. Generalul Guvernator al Basarabiei, Constantin Voicu-
lescu, a susţinut financiar restaurarea şi amenajarea clădirii Muzeului, care
până atunci se afla într-o stare delăsată469.
La 6 martie 1943, cu ocazia marcării a cinci ani de arhipăstorie a arhiepi-
scopului-locotenent Efrem Enăchescu, se constatau cu satisfacţie rezultatele
obţinute în perioada de după eliberare: „Prin energicele-i măsuri şi neobosită
muncă, ÎPS Efrem, numai după un an de zile, a readus la normal viaţa Epar-
hiei. Acum clerul din nou îndrumează viaţa duhovnicească, culturală şi naţio-
nală a satelor. (...) Bisericile, aproape toate dărâmate sau avariate de cutremur
şi de către bolşevici, au fost 80% refăcute sau reparate într-un singur an. (...)
Toate mănăstirile au fost redeschise şi înzestrate cu inventar gospodăresc şi
ateliere. Viaţa gospodărească la centru s-a înfiripat şi ea, în prezent Eparhia
îşi are tipografie proprie, fabrică de lumânări, atelier de veşminte şi obiecte
bisericeşti”470.
Realizări importante au fost înregistrate şi în Eparhia Hotinului. Chiar din
primele zile episcopul-locotenent Partenie Ciopron a făcut vizite canonice în
Eparhie, în parohiile lovite mai aprig în timpul stăpânirii bolşevice, precum
şi la toate mănăstirile471. S-au înzestrat cu obiecte liturgice bisericile jefuite de
467
Sfinţirea Catedralei din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 395.
468
Ibidem, p. 389.
469
Inaugurarea Muzeului Bisericesc din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10,
p. 488-491.
470
Cinci ani de arhipăstorie a ÎPS Efrem Tighineanu, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3,
p. 93.
471
Vezi şi: Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2,
sovietici. S-au repus în funcţiune organele administrative reprezentative şi

executive din parohii472.
La 3 mai 1942 în timpul Adunării eparhiale a Episcopiei Hotinului,
Partenie Ciopron episcopul Armatei şi locotenent al Bălţilor, menţiona: „N-a
fost lucru tocmai uşor, când într-o Eparhie, după ocupaţie străină, găseşti din
prima vedere material totul devastat, iar în parte chiar distrus. Apoi perso-
nalul bisericesc, parte reîntors din refugiu şi găsind în parohie alţi clerici,
instalaţi la întâmplare sub ocupaţie sovietică şi, totuşi, legaţi sufleteşte de
popor; alţii hirotoniţi de episcopi străini, fără a îndeplini condiţiile legale şi
canonice; alţii, foşti cântăreţi, care au îndeplinit serviciul de preot. La aceasta
se mai adaugă şi trecerea prin comisiune a clericilor bănuiţi sau dovediţi de
atitudine nepotrivită cu numirea lor sub ocupaţie străină. (...) Am străduit şi
obţinut de la Guvernământul Basarabiei însemnate mijloace materiale pentru
clădiri şi reparaţii de biserici şi case parohiale, pentru odoare sacre, mobilier,
propagandă misionară, un număr de 6 funcţionari în cancelaria Episcopiei, un
inspector misionar, arhitect, secretari la protopopiate, şofer, mecanic, inten-
dent şi personal de serviciu”473.
La 10 septembrie 1942, când oraşul Bălţi a fost vizitat de ierarhii Efrem
Enăchescu şi Policarp Moruşca, înalţii oaspeţi au fost invitaţi să viziteze Cate-
drala episcopală „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” (care se afla în reparaţie),
Consiliul eparhial, Tipografia eparhială cu atelierele de zeţărie, legătorie şi
depozitul, atelierul de pictură şi poleit, atelierul de tâmplărie, fabrica şi depo-
zitul de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti şi magazinul de obiecte bise-
riceşti (toate în stare bună), apoi biserica „Cuvioasa Parascheva” de pe lângă
reşedinţa episcopală (care, de asemenea, se afla în reparaţie)474.
De asemenea, din rapoartele secţiilor administrativă şi economică aflăm că
în perioada 1 septembrie 1941 – 3 mai 1942 la cele 460 de parohii existente
în Eparhia Hotinului s-a adăugat una nouă (Bileni, jud. Bălţi), s-au terminat
de construit şi au fost târnosite trei biserici şi două capele, s-au reparat, sfinţit
şi redat cultului 19 biserici; la cele nouă mănăstiri din Eparhie s-au făcut
multe îmbunătăţiri, reuşindu-se să se redreseze în parte aceste gospodării;
s-au reparat clădirile Episcopiei din Bălţi, înzestrându-se cu cele necesare
inventarului (Tipografia eparhială, atelierele de obiecte şi fabrica de lumânări
bisericeşti)475. Iar în perioada 3 mai 1942 – 23 mai 1943 au fost târnosite 6
p. 44-45.
472
Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 109-110.
473
Ibidem, p. 107.
474
Ibidem, nr. 4, p. 246.
475
Ibidem, nr. 2, p. 109-112.
biserici, sfinţite după reparaţie 42 de biserici; s-au făcut reparaţii radicale la

un număr de 61 biserici şi sunt în reparaţie un număr de 46 biserici; clădirea
fostului Seminar teologic din Bălţi a fost reparată capital (pentru a servi ca
sediu al Şcolii de cântăreţi, transferată de la mănăstirea Rughi); s-au înfiinţat
20 de posturi de preoţi şi 10 de cântăreţi; au fost hirotoniţi ca preoţi 72 de
tineri, toţi licenţiaţi în teologie476.
Şi în Eparhia Ismailului începuturile de organizare au fost extrem de grele,
dar sub îndrumarea atentă a episcopului-locotenent Policarp Moruşca şi prin
munca asiduă de zi cu zi a clerului şi credincioşilor viaţa bisericească repede
a început să revină la normal. Au fost create 30 de parohii noi pentru creş-
tinii care au fost colonizaţi în fostele colonii germane. Episcopul Policarp
Moruşca a efectuat nenumărate vizite în parohii şi mănăstiri. Marea majori-
tate a bisericilor din Eparhie au fost reparate, de asemenea, şi casele parohiale.
La centrul eparhial au fost reînfiinţate tipografia, fabrica de lumânări, atelierul
de veşminte bisericeşti. S-a acordat atenţia cuvenită refacerii mănăstirilor477.
Guvernământul Basarabiei a acordat subvenţii însemnate pentru repararea
şi restaurarea locaşurilor sfinte. În 1941-1942 pentru construcţii şi reparaţii
de biserici, mănăstiri, case parohiale, în total 170 de unităţi au fost alocaţi
43 576 090 de lei. Pentru 1943 în acelaşi scop s-au alocat 26 000 000 de lei.
Pentru procurarea de veşminte şi vase bisericeşti, cărţi de cult, clopote etc.
s-au alocat în 1941-1942 peste 11 milioane de lei, iar pentru anul 1943 – încă
3 milioane478. În afară de aceste subvenţii, pentru refacerea locaşurilor de cult
s-au mai cheltuit alte sume de bani importante, adunate din daniile popula-
ţiei, de la comune, precum şi materiale puse la dispoziţia bisericilor de către
Guvernământul Basarabiei.
După datele cunoscute, spre sfârşitul anului 1943, cu toate greutăţile
întâmpinate, toate cele 938 de biserici existente în Basarabia la 28 iunie 1940
fusese reparate şi repuse în funcţiune, iar la ele s-au mai adăugat alte 95 de
lăcaşuri de cult, construite după reinstaurarea administraţiei româneşti479.
Presa. După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică publicaţiile
româneşti şi-au încetat activitatea în acest teritoriu. Unele din ele, însă, şi-au
reluat activitatea în refugiu.
Prima publicaţie din Basarabia care şi-a revenit din şocul suportat în urma
cotropirii din vara anului 1940, a fost ziarul bisericesc Raza. După o lună şi
476
Ibidem, 1943, nr. 5-6, p. 251-253.
477
De ziua onomastică a P.S. Episcop Policarp, în “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”,
Ismail, 1943, nr. 2, p. 25-27.
478
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 160.
479
jumătate, la 18 august, acest ziar şi-a reluat activitatea la Bucureşti, fiind şi

prima publicaţie basarabeană în refugiu. După eliberare colegiul de redacţie
a revenit la Chişinău. Directorul publicaţiei a fost pe toată perioada apariţiei
neobositul preot Vasile Ţepordei, iar redactor preotul Sergiu Roşca. Deşi era
o publicaţie a Uniunii Clerului din Basarabia, ziarul “Raza” a avut în perioada
1941-1944 un pronunţat caracter culturalizator şi de propagandă naţională,
încercând să prezinte informaţii din diferite domenii ale vieţii basarabene480.
Revista Luminătorul – vechea tribună a slujitorilor Bisericii Ortodoxe
din Basarabia îşi întrerupsese şi ea apariţia în vara anului 1940. Dar la înce-
putul anului 1941 redacţia revistei anunţa în paginile “Razei” reluarea editării
“Luminătorului” în refugiu. După eliberare, a revenit în capitala Basarabiei şi
şi-a continuat activitatea până la începutul anului 1944. A apărut lunar (uneori
numerele erau cumulate). Director al publicaţiei a fost profesorul Constantin
N. Tomescu, iar redactor preotul Pavel Grosu. Ca şi în perioada interbe-
lică, revista cuprindea o parte oficială în care se publicau circulare, dispoziţii,
ordine, etc. şi una neoficială, care cuprindea diferite articole, studii, informaţii,
etc.
O altă revistă bisericească importantă care şi-a reluat activitatea după elibe-
rare a fost Misionarul. Această revistă, care, de la bun început se dorea a fi nu
doar una basarabeană, ci cu cititori în întreaga Românie, şi-a păstrat carac-
terul documentat, bogat în conţinut şi divers ca tematică. A apărut lunar la
Chişinău (cel mai des numerele erau cumulate, uneori şi câte trei împreună),
până la începutul anului 1944, sub egida unui comitet condus de arhiepiscop-
locotenent Efrem Enăchescu. Avea statut de organ al Arhiepiscopiei Chişină-
ului, dar şi-a menţinut şi caracterul de publicaţie misionară481.
Pe lângă aceste publicaţii mai vechi, la Chişinău a apărut lunar şi un buletin
oficial – Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului.
În Episcopia Ismailului şi-a reluat apariţia – Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe
– Ismail. Preşedinte al comitetului de redacţie a fost preotul Mihail Madan,
iar redactor protodiaconul Ion Beladanu. A apărut lunar şi cuprindea o parte
oficială şi una neoficială.
În Episcopia Hotinului s-a publicat iniţial buletinul oficial – Episcopia Hoti-
nului, care începând cu 1 aprilie 1942 a fost transformat în revista Biserica
Basarabeană, cu o parte oficială şi una neoficială. A apărut lunar.
480
Silvia Grossu, Gheorghe Palade, Presa din Basarabia în contextul socio-cultural de la începuturile
ei până în 1957, în “Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957”, Chişinău, 2002,
p. 34-35; Vasile Secrieru, Aspecte privind presa bisericească din Basarabia: ziarul Raza, în ziarul
„Misionarul”, Chişinău, 2006, nr. 10, p. 6.
481
S. Grossu, Gh. Palade, Op. cit., p. 36.
Obiectivele principale ale publicaţiilor bisericeşti din perioada 1941-1944

a fost cultivarea credinţei în rândul credincioşilor şi, în special, a tinerei gene-
raţii, culturalizarea lor, întărirea sentimentului patriotic etc.
Învăţământul. În timpul tragicelor evenimente din iunie 1940, Facul-
tatea de Teologie din Chişinău s-a evacuat la Iaşi, unde, în condiţii mai grele,
şi-a continuat totuşi activitatea. Odată cu eliberarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei, în iulie 1941, profesorii şi studenţii Facultăţii sperau că vor reveni
la Chişinău. Decizia instanţelor superioare de la Bucureşti a fost, însă, spre
nedumerirea şi nemulţumirea corpului profesoral şi administraţiei Universi-
tăţii ieşene, cu totul alta. Prin Decretul-lege nr. 2487 din 17 octombrie 1941,
Facultatea a fost desfiinţată prin fuzionarea ei de la 1 noiembrie cu Facultatea
de Teologie din Cernăuţi. În urma unei decizii speciale, profesorii au fost
repartizaţi la Universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti, iar studenţii, în cea mai
mare parte, au fost transferaţi la Facultatea din Cernăuţi482.
La Chişinău şi-a redeschis cursurile Seminarul teologic „Mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni”, unicul pentru întreaga Basarabie. Celelalte două
Seminarii, de la Bălţi şi Ismail, nu au fost redeschise483.
Odată cu începutul Războiului mulţi cântăreţi bisericeşti fuseseră mobili-
zaţi, fapt care a dus la un deficit de cântăreţi titulari. Pentru a rezolva problema
au fost deschise provizoriu cursuri de o lună pentru cântăreţii practicanţi. De
asemenea, în toate cele trei centre eparhiale (Chişinău, Bălţi, Ismail) au fost
deschise Şcoli de cântăreţi484.
Au fost redeschise şi şcolile aflate sub patronajul Bisericii: Liceul eparhial
de fete „Regina-Mamă Elena” împreună cu Şcoala normală nr. 2 din Chişinău
şi Gimnaziul industrial de fete de la mănăstirea Japca.
În intervalul dintre 15 iulie şi 15 septembrie 1943 au fost organizate cursuri
pentru ridicarea nivelului cultural al călugărilor şi cel economic al mănăsti-
rilor485.
Activitatea misionară. După revenirea Basarabiei în componenţa Româ-
niei s-a constatat că propaganda sectară luase un avânt însemnat în timpul
stăpânirii sovietice şi că numărul de sectanţi a sporit considerabil în compa-
raţie cu cel înregistrat în momentul evacuării. Pentru a contracara activitatea
482
Vezi: Gh. Palade, Soarta Facultăţii de Teologie din Chişinău după refugiul de la 28 iunie 1940, în
rev. „Cugetul”, Chişinău, 2001, nr. 3-4, p. 31-40; Valeriu Iordăchescu, Facultatea de Teologie
din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 208.
483
Problema redeschiderii Seminarului din Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p.
103-104.
484
A. Petrencu, Op. cit., p. 157.
485
Ibidem.
sectară şi a dezrădăcina influenţele negative ale propagandei ateiste promo-

vate intens de autorităţile bolşevice în timpul ocupaţiei, Biserica basarabeană
a acordat pe tot parcursul perioadei 1941-1944 o mare atenţie activităţii misi-
onare486.
Chiar de la început s-au dat dispoziţii să se formeze în fiecare parohie
comitete misionare sau cercuri de râvnitori ai Ortodoxiei. Preoţilor li s-a
recomandat să dea atenţia cuvenită învăţământului şi educaţiei religioase a
copiilor, „predând religia în mod regulat, cu tot zelul şi căldura sufletească,
căutând să scoată din mintea şi sufletul tineretului „otrava propagandei ateiste
şi antipatriotice”, pe care au voit să o infiltreze bolşevicii”487.
Episcopul Partenie Ciopron a dat indicaţii clerului din Eparhia Hotinului
ca în intervalul 1 octombrie 1941 – 31 martie 1942 să organizeze în toate
parohiile şedinţe cu credincioşii, de felul cercurilor pastorale din perioada
interbelică, însă cu un program redus: o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu
pentru izbăvirea de stăpânirea celor fără de Dumnezeu, o cuvântare şi un
parastas pentru eroii români căzuţi pe câmpul de luptă pentru eliberare, o
cuvântare specială de mângâiere şi îmbărbătare a celor loviţi de nenorocirea
ocupaţiei bolşevice, îndemnuri pentru popor ca să ţină credinţa curată şi să-şi
împodobească faptele vieţii cu virtuţi creştineşti etc.488 Aceste cercuri pasto-
rale au dat rezultate bune, contribuind la o strânsă apropiere dintre cler şi
popor şi ele au continuat în Eparhia Hotinului până ce viaţa bisericească nu a
fost din nou perturbată de revenirea autorităţilor sovietice.
În anii 1941-1943 cei trei ierarhi basarabeni, însoţiţi de preoţii consilieri, au
vizitat aproape toate parohiile (fiecare din eparhiile lor). Aceste vizite pasto-
rale erau efectuate fie cu ocazia sfinţirii bisericilor, fie cu alte ocazii, uneori
chiar inopinat, şi aveau un important impact misionar. Ierarhii erau primiţi
tot timpul cu mare entuziasm de către credincioşi. Cu aceste ocazii, pe lângă
slujba şi învăţătura arhierească pe care ei o ascultau, mai erau împărţite celor
486
Lucrarea misionară în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p.
58-59; De pe câmpul misionar al Eparhiei Ismailului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
1, p. 60-61; Misionarism în Eparhia Hotinului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 4-6,
p. 270; Vezi, de asemenea: Gheorghe Grădinaru, Adâncirea activităţii pastorale, după desro-
birea Basarabiei, în rev. „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, 1942,
nr. 5, p. 265-274; Pr. Şt. B. Principiile călăuzitoare ale activităţii bisericeşti în Basarabia după
desrobire, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 4-6, p. 149-152.
487
Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 391-392;
Vezi, de asemenea: S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii
stăpâniri româneşti..., p. 38.
488
Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi, 1941, nr. 2, p.
33-34.
prezenţi, cu titlul de cadou, iconiţe, cruciuliţe şi diferite cărticele de rugăciuni,

broşuri cu conţinut antisectar şi de zidire sufletească 489.
În toate cele trei eparhii se organizau periodic diverse conferinţe cu teme
religioase şi de educaţie patriotică490. La 4 noiembrie 1943 în oraşul Ismail a
avut loc o conferinţă misionară, la care au luat parte activă şi delegaţii celor-
lalte două Eparhii basarabene491.
În cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului un important rol misionar l-a jucat
şi “Caravana Misionară”, condusă de preotul misionar Vasile Prisăcaru, care
prin intermediul cinematografului a contribuit la întărirea conştiinţei naţionale
şi religioase a credincioşilor din diferite localităţi rurale. Odată cu proiecţiunile
cinematografice era răspândită şi multă literatură religioasă: Noul Testament,
cărţi de rugăciuni, broşuri cu conţinut antisectar, religios-moral şi naţional,
precum şi mii de foi duminicale distribuite gratuit492.
Succese importante au fost înregistrate în această perioadă şi pe tărâmul
convertirii la Ortodoxie a membrilor diferitor secte existente în Basarabia493.
Astfel, dacă în iunie 1940 existau 15 188 de sectanţi înregistraţi, către vara
anului 1943 numărul lor a scăzut cu 5 763494.
Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe din Basarabia a fost susţinută în
mod considerabil şi de către stat. Guvernământul Basarabiei a pus la dispoziţia
Bisericii un fond pentru propaganda misionară în sumă de peste 6 milioane de
lei (anii 1941-1943)495. De asemenea, s-a promovat o politică de forţă faţă de
secte, care în mare majoritate aveau o atitudine negativă faţă de războiul dus
de statul român. În condiţiile de război, activitatea asociaţiilor religioase, care
489
Vizite canonice şi misionare, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400-401.
490
Conferinţe religioase în timpul Postului, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p.
101; Cronica Eparhială (Deschiderea unui ciclu de conferinţe în oraşul Bălţi), în rev. „Biserica
basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 97-99; Conferinţe culturale, în “Buletinul Episcopiei
Cetatea Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 47 etc.
491
Conferinţa misionară a Eparhiei Cetăţii-Albe – Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
10-12, p. 580-581.
492
Propaganda misionară prin cinematograf, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p.
101-102; Un an de activitate a “Caravanei Misionare”, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943,
nr. 10-12, p. 573-579.
493
Trecerea la Ortodoxie a molocanilor din Cetatea Albă, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
7-10, p. 399-400; Şi la Chişinău au revenit mai mulţi molocani, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 7-10, p. 400; Numărul sectanţilor reveniţi la Ortodoxie în Eparhia Chişinăului, în rev.
„Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400; Reveniri la Ortodoxie, în rev. „Episcopia
Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 113.
494
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 159.
495
Ibidem, p. 160-161.
nu susţineau statul, a fost considerată, pe bună dreptate, ca periculoasă496. De

aceea activitatea sectară a fost interzisă mai întâi în Basarabia şi Bucovina497,
apoi, prin Legea nr. 927 din 28 decembrie 1942 şi pe tot cuprinsul României,
iar bunurile imobile ale sectelor au fost confiscate498.
Biserica basarabeană a susţinut considerabil şi Misiunea bisericească
română din Transnistria. Din toate cele trei Eparhii au fost trimişi în stânga
Nistrului peste 250 de preoţi misionari, 50 de ieromonahi şi 15 cântăreţi.
Locaşurilor de cult transnistrene le-au fost donate 60 rânduri de veşminte,
1 100 cărţi de cult şi 15 000 cărţi de rugăciuni, tipărite în limba slavonă499.
Viaţa monahală. Anul de ocupaţie sovietică a cauzat mari daune mănăs-
tirilor. Multe din ele au fost închise, iar cele rămase îşi continuau cu greu
existenţa, fiind prejudiciate material şi moral. Proprietăţile funciare ale mănăs-
tirilor au fost colectivizate împreună cu tot inventarul agricol, iar marea majo-
ritate a vieţuitorilor au fost obligaţi să-şi părăsească locul lor de nevoinţă. În
timpul retragerii trupelor sovietice au ridicat din mănăstiri tot ce au putut
duce: animale domestice, produse alimentare, obiecte de preţ etc., lăsând
mănăstirile pustiite şi distruse.
După eliberare, toate mănăstirile s-au redeschis şi şi-au reluat activitatea.
Treptat vieţuitorii s-au reîntors şi au purces la munca grea de refacere a
locaşurilor sfinte. Pentru a cunoaşte situaţia reală a mănăstirilor şi a călugă-
rilor, imediat după eliberare, stareţilor li s-a ordonat să înainteze administra-
ţiei episcopale rapoarte în care să specifice amănunţit situaţia în care se află
mănăstirile după dezastrul bolşevic500.
496
Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion Antonescu Conducătorul
Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 497-498.
497
În urma dispoziţiilor Ministerului Cultelor nr. 44.595 din 1942, se creează un nou regim
pentru funcţionarea asociaţiilor religioase autorizate (Baptiştii, Creştinii după Evanghelie
şi Adventiştii de ziua a 7-a), unde printre altele se spune: „4. S-a interzis cu desăvârşire
orice fel de activitate sectară în Basarabia şi Bucovina, până la noi dispoziţiuni, chiar şi
asociaţiilor religioase autorizate să funcţioneze înainte de evacuarea acestor provincii.
În consecinţă, toate autorizaţiile de funcţionare eliberate organizaţiilor locale din aceste
provincii se înaintează Ministerului spre anulare”. Vezi: Se interzice trecerea la sectarism sau
aconfesionalism, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 398-399.
498
Interzicerea sectelor pe tot cuprinsul Ţării, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 496.
499
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 159; Vezi, de asemenea: Contribuţia Arhiepiscopiei Chişinăului
la lucrarea misionară în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57;
Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
1-3, p. 110-111; I. Irimia, Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în
Transnistria..., p. 519-569.
500
p. 38.
Ierarhii basarabeni au depus mari eforturi, ajutând la refacerea mănăsti-

rilor. Chiar în primul an, au vizitat mănăstirile din Eparhiile lor, unde au luat
cunoştinţă de situaţia existentă şi au dat indicaţiile necesare pentru restabilirea
mănăstirilor501. Viaţa monahală din perioada 1941-1944 se caracterizează, în
special, prin efortul continuu şi prin munca titanică, care s-a depus pentru
refacerea economică şi pentru buna organizare a mănăstirilor.
Autorităţile de stat româneşti acordau anual tuturor mănăstirilor sume
importante de bani, dar din cauza dezastrului mare, acestea acopereau doar
o mică parte din cheltuielile necesare. Greutatea muncii de refacere a fost
suportată în cea mai mare parte de călugări, care au reuşit în ritmuri extrem
de rapide să restabilească buna organizare a vieţii monahale. Drept exem-
plul poate servi mănăstirea Hârbovăţ: „Numai după un an de la revenirea
armatelor noastre victorioase, scria stareţul mănăstirii, protosinghelul Ieraclie
Flocea, s-a reparat, în primul rând, biserica de iarnă numai de mâinile călu-
gărilor. La maşinile de la moară s-au turnat pe loc timp de şase săptămâni
o mulţime de piese, încât prin noiembrie moara era redată funcţiunii. Prin
aprilie era refăcut şi al doilea motor la moară; erau cumpărate câteva perechi
de boi şi alte vite. Pe la finele lui iulie era terminat lucrul de reparaţie a bisericii
de vară, iar acum este aproape terminată reparaţia în stil mare a clădirii cu trei
etaje, în care sunt chiliile călugărilor. Dacă tot lucrul reparaţiei ce s-a făcut în
cursul unui an ar fi fost plătit, trebuia să se verse mai multe milioane de lei.
Aşa, însă, mănăstirea a primit de la Guvernământ numai 257 000 de lei, sumă
care, natural, a însemnat foarte mult. (...) În zilele de duminică şi sărbători
biserica mănăstirii este arhiplină de credincioşi. (...) Candidaţi la călugărie se
adaugă mereu, numărul total al călugărilor şi fraţilor a trecut de 100. Activi-
tatea economică a mănăstirii: moară, oloiniţă, treierătoare, legătorie de cărţi,
fierărie, botnărie, croitorie, maşina de lucrat frânghii etc. sunt şi pentru locu-
itorii din satele vecine”502. În mod asemănător lucrările de refacere au decurs
şi în celelalte mănăstiri basarabene.
Până în anul 1943 în toate mănăstirile au fost reparate bisericile şi clădirile
auxiliare, iar viaţa gospodărească a intrat pe un făgaş normal.
Deşi mănăstirile întâmpinau mari greutăţi în munca lor de refacere, ele
n-au fost indiferente faţă de problemele societăţii. Au fost create două orfeli-
nate: unul pentru băieţi, la mănăstirea Hârbovăţ şi altul pentru fete, la mănăs-
tirea Răciula. De asemenea, la îndemnul autorităţilor bisericeşti centrale, mulţi
501
Vezi: Ieraclie Flocea, Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211; Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia
Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 44-45.
502
Ieraclie Flocea, Mănăstirea Hârbovăţ..., p. 584.
ieromonahi basarabeni au plecat în Transnistria pentru activitate misionară,

iar prin mănăstiri s-au colectat multe cărţi de ritual, veşminte şi vase sfinte
pentru bisericile inaugurate acolo.
***
La începutul anului 1944 a fost convocat Marele Colegiu Electoral Biseri-
cesc pentru alegerea unor ierarhi care urmau să fie aşezaţi în scaunele rămase
vacante în câteva Eparhii ale Patriarhiei Române, între care şi cele trei din
Basarabia: Arhiepiscopia Chişinăului, Eparhiile Hotinului şi Bălţilor, Cetăţii
Albe şi Ismailului. În scaunul de Arhiepiscop al Chişinăului şi Mitropolit
al Basarabiei, la 12 ianuarie 1944, a fost ales arhiereul-locotenent Efrem
Enăchescu-Tighineanu, cu 106 voturi din 134 exprimate, iar la 21 ianuarie
1944, prin Înaltul Decret Regal nr. 162⁄1944 semnat de regele Mihai şi de Ion
Antonescu, el a fost confirmat şi întărit în funcţie503. Îndătinata învestitură
regală şi nici solemnitatea de instalare nu au avut loc din cauza evenimentelor
anului 1944.
Tot atunci Marele Colegiu a ales titulari şi pentru celelalte două Eparhii. În
scaunul de episcop al Eparhiei Cetăţii Albe – Ismail a fost ales arhimandritul
dr. Antim Nica. Noul ales era originar din Bogzeşti, jud. Orhei, cu Facultatea
şi Doctoratul în Teologie la Chişinău şi cu studii de specializare în Anglia,
Franţa şi Liban. În timpul Războiului a activat în cadrul Misiunii Ortodoxe
Române din Transnistria. Hirotonia întru arhiereu a avut loc la 23 ianuarie în
Catedrala din Chişinău504. La Ismail a păstorit doar câteva luni, până în vara
anului 1944.
Pentru scaunul de Bălţi a fost ales arhimandritul Benedict Ghiuş, originar
din Moldova din dreapta Prutului, călugărit la mănăstirea Noul Neamţ, cu
studii la Facultăţile de Teologie din Bucureşti, Strasbourg şi Chişinău. Acest
candidat, însă, nu a fost aprobat de Guvernul antonescian, pentru că făcuse
cândva parte dintr-un partid de extremă dreaptă505. Astfel, Eparhia Hotinului
– Bălţilor a rămas fără titular, fiind condusă de locotenent, până la retragerea
autorităţilor româneşti.
În ultima decadă a lunii martie 1944, în urma puternicei ofensive a arma-
telor sovietice, frontul situat până atunci pe linia Bugului, a fost rupt. Războiul
s-a apropiat fulgerător de frontierele României, depăşindu-le în nord-estul
503
Partea oficială, în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1944, nr. 2, p. 1; Noul
Mitropolit al Basarabiei IPS Efrem, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1944, nr. 1-2, p.
84-87.
504
505
Ibidem, p. 185.
ţării, creându-se o profundă pătrundere, care cuprindea întreg teritoriul Buco-

vinei, nordul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut, până în apropiere de Iaşi, şi
al Basarabiei până la Orhei. Populaţia acestor teritorii a fost pusă pentru a
doua oară în faţa alternativei: a lua sau nu calea exodului. De această dată,
însă, spre deosebire de situaţia din iunie 1940, autorităţile româneşti au orga-
nizat operativ şi eficient evacuarea aparatului de stat şi a populaţiei doritoare.
Fiecare evacuat cunoştea din timp unde urma să se stabilească în interiorul
ţării, de regulă, în Oltenia, Ardeal, Banat. Funcţionarii au primit „ordine de
evacuare” şi odată ajunşi la destinaţie, cu trenul sau cu mijloace de transport
proprii, în special, cu căruţe, autorităţile primitoare le asigurau locuri de trai şi
de muncă. Arhiepiscopia Chişinăului a fost evacuată cu administraţia şi arhiva
sa în jud. Dolj, personalul bisericesc primind „ordine de utilizare” în parohiile
din acest judeţ506.
La începutul lui aprilie, frontul s-a stabilizat şi până la operaţiunea ofensivă
Iaşi – Chişinău, din august 1944, mai mult de jumătate din teritoriul Moldovei
dintre Carpaţi şi Prut şi al Basarabiei a rămas sub administraţia românească,
deşi declarat zonă de război507. Statul român a căutat ca în acest teritoriu al
său viaţa să se desfăşoare, în măsura posibilităţilor, normal. Clericii au primit
ordin să se prezinte imediat la posturile lor din Basarabia, acolo unde se aflau
autorităţi româneşti. O bună parte din preoţi şi cântăreţi bisericeşti, în cele
mai multe cazuri, fără a-şi lua familia, s-au supus acestui ordin, întorcându-se
la posturile lor, încât luna august i-a prins acolo puşi în faţa unei evacuări
mult mai precipitate şi mai periculoase decât cea din martie. Unii nici n-au
mai reuşit să revină, fiind prinşi de vâltoarea evenimentelor de acolo. Până în
ultimul moment, însă, în teritoriul neocupat s-a căutat să se menţină o viaţă
bisericească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone devenite,
practic, teatru de operaţii militare, supusă bombardamentelor şi hărţuielilor
aşa-zişilor „partizani”, care erau, de fapt, detaşamente bine instruite pentru
lupta de gherilă, paraşutate de Rusia508.
În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 de km de Chişinău, mitro-
politul Efrem Enăchescu continua să slujească în Catedrala arhierească, precum
şi în diferite biserici parohiale şi mănăstiri din teritoriul neocupat şi să facă vizite
canonice. Numai în cursul lunii mai el a efectuat 42 de astfel de vizite509.
506
Ibidem, p. 370-371.
507
Constantin Cloşca, Frontul Iaşi – Chişinău şi urgia evacuărilor, în „Revista de istorie a
Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 4-5, p. 69-70.
508
509
Partea oficială, în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1944, nr. 3-4-5, p.
41-42.
MISIUNEA BISERICEASCĂ ROMÂNĂ

DIN TRANSNISTRIA (1941-1944)
La sfârşitul lunii iulie 1941 România, ca aliat al Germaniei şi-a atins
scopul propus: au fost eliberate Basarabia şi Bucovina de Nord. Conducă-
torul statului, generalul Ion Antonescu, a luat decizia de a trece Nistrul şi a
continua operaţiunile militare în adâncul teritoriului sovietic. Drept conse-
cinţă a angajării trupelor româneşti în acţiunile militare de dincolo de Nistru,
partea germană a predat teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) adminis-
traţiei civile româneşti510.
Guvernământul românesc civil din Transnistria (dependent de Comanda-
mentul Armatei române) a fost constituit prin Decretul nr. 1 din 19 august
1941, semnat la Tighina de generalul Ion Antonescu. Tot atunci el l-a desemnat
mandatar plenipotenţiar pe profesorul universitar Gheorghe Alexianu (de
la Universitatea din Cernăuţi), urmând ca acesta să ia prin ordonanţe toate
măsurile necesare pentru funcţionarea administraţiei şi pentru continuarea
activităţii în toate domeniile.
Constituirea unei administraţii româneşti în Transnistria presupunea
iminent că şi Biserica din această provincie trece sub administraţie româ-
nească. Deoarece administraţia de stat considera provincia dintre Nistru şi
Bug nu ca un teritoriu anexat de România, ci doar ca unul ce se află sub
administraţie provizorie511, Patriarhia Română nu a creat aici o Eparhie sau
o Exarhie, ci o Misiune. Ea a fost ataşată pe lângă Marele Cartier General al
Armatei şi avea ca scop organizarea vieţii bisericeşti din Transnistria.
În 1941 autorităţile româneşti au găsit Transnistria lipsită de biserici şi
mănăstiri, de preoţi şi episcopi. Populaţia era fie indiferentă, fie dezorientată
din cauza propagandei ateiste şi a schismelor din sânul Bisericii. Pentru reve-
510
Vezi mai detaliat: Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău,
1993.
511
Preluând administrarea Transnistriei, guvernul român nu a făcut vre-o revendicare
teritorială dincolo de Nistru; or, Transnistria n-a făcut parte din graniţele de est ale Româ-
niei, recunoscute pe plan inernaţional prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Ion
Antonescu a consimţit să administreze zona Nistru – Bug, în schimb el a respins toate
propunerile ca aceasta să fie anexată de România, deşi propaganda oficială a făcut mult
caz de faptul că câteva sute de mii din cele două milioane şi jumătate de locuitori ai Tran-
snistriei, sunt de origine română. Eforturile nemţilor de a-l convinge pe recalcitrantul lor
aliat să accepte acest dar, drept compensaţie pentru pierderea Transilvaniei de Nord, s-a
soldat cu un eşec total.
nirea la normal, pentru reîncreştinarea populaţiei, pentru organizarea vieţii

bisericeşti în această provincie trebuia multă muncă, trebuia o activitate misi-
onară intensă.
Organizarea, conducerea şi desfăşurarea muncii de refacere a fost încre-
dinţată Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria512. Ea a fost creată la
mijlocul lunii august 1941 cu sediul în oraşul Tiraspol (acest oraş a fost la
început capitala Guvernământului Transnistriei). Conducerea Misiunii a fost
încredinţată, iniţial, arhimandritului prof. univ. dr. Iuliu Scriban, profesor la
Facultatea de Teologie din Chişinău (15 august 1941 – 16 noiembrie 1942).
Apoi, a fost numit conducător mitropolitul Visarion Puiu, cu titlul de mitro-
polit al Transnistriei, fiind instalat în funcţie, în mod oficial, la Odesa513 (noua
capitală a Guvernământului) la 6 decembrie 1942514. Dar după aproximativ
un an de activitate, mitropolitul Visarion Puiu a demisionat şi conducător al
Misiunii a fost numit, la 14 decembrie 1943, arhimandritul dr. Antim Nica515,
care a condus-o până la retragerea trupelor germano-române din Transnistria.
Aparatul administrativ al Misiunii a fost la început nu prea mare, format
din şef, vicar şi câţiva oameni (clerici şi laici) ca personal auxiliar. Mitropolitul
Visarion Puiu l-a modificat, formându-l după modelul aparatului Eparhiilor
româneşti. Astfel, el era ajutat de doi vicari, trei consilieri referenţi, respon-
sabili de secţiile administrativă, culturală şi economică, organe de inspecţie şi
o cancelarie. Din punct de vedere administrativ-bisericesc, întregul teritoriu
al Transnistriei a fost, chiar de la început, împărţit în 14 protoierii şi 63 de
subprotoierii, adică în fiecare judeţ era câte o protoierie (una aparte pentru
municipiul Odesa) şi în fiecare plasă câte o subprotoierie516.
Principala activitate a Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria în prima
etapă a fost legată îndeosebi de refacerea şi sfinţirea locaşurilor de cult şi toto-
dată de captarea şi pregătirea cadrelor necesare de preoţi misionari.
Credincioşii transnistreni, după ce s-au văzut eliberaţi de autorităţile bolşe-
vice ateiste, au început singuri, cu forţe proprii, să refacă bisericile, iar acolo
512
Ulterior se va numi „Misiunea bisericească pentru Transnistria”.
513
Prin Decretul nr. 4 din 17 octombrie 1941 (a doua zi după căderea Odesei) semnat de Ion
Antonescu, Guvernământul civil al Transnistriei şi autorităţile respective erau, de jure,
transferate în noua capitală – Odesa. Guvernatorul Gh. Alexianu şi-a mutat însă reşedinţa
de la Tiraspol la Odesa, abia în octombrie 1942.
514
Î.P.S.S. Mitropolit Visarion, Arhipăstor şi nou cârmuitor sufletesc al Transnistriei, în rev.
„Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 11-12, p. 731-732.
515
Noul Şef al Misiunii bisericeşti pentru Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
10-12, p. 586. Arhimandritul Antim Nica a făcut parte din conducerea Misiunii, ca vicar,
de la începutul existenţei ei.
516
D. Stavrache, Gh. Vasilescu, Op. cit., p. 48-49.
unde fuseseră distruse din temelie, era adaptată pentru cult o clădire încă-
pătoare numită „casă de rugăciuni”. Nu era sat unde credincioşii să nu se
fi îngrijit să aibă o bisericuţă bine amenajată şi înzestrată cu cele necesare.
„Am întâlnit care cu saci de grâu, scria preotul misionar Vasile Prisăcaru,
grâu adunat pumn cu pumn, de la locuitorii din sat, care bucuroşi au jertfit
din puţinul lor, spre a fi transportat din judeţele de nord ale Transnistriei,
pe o distanţă de peste trei sute de kilometri, la Odesa, ca acolo grâul să fie
schimbat pe odoare şi veşminte pentru bisericuţa lor din sat. E o întrecere în
restaurarea locaşurilor de închinare. Credincioşii din propria lor iniţiativă se
îngrijesc de acest lucru chiar înainte de venirea oricărui preot, fiind încredin-
ţaţi că având biserica gata mai curând vor putea găsi şi preot. În câte locuri
n-am aflat biserici aduse în stare bună – dar fără preoţi! Cu lacrimi în ochi mă
rugau să rămân la ei sau să mijlocesc pe unde ştiu ca să li se rânduiască şi lor
preot”517.
Un mare sprijin l-au primit credincioşii transnistreni de la autorităţile civile
şi militare. Astfel, se cunoaşte cazul bisericii din Sucleia, jud. Tiraspol, care
a fost primul locaş de cult din Transnistria reparat şi sfinţit. În acest sat s-a
oprit în cantonament o campanie germană. Militarii s-au oferit să ajute la
restaurarea bisericii (evident exista un interes propagandistic) şi după două
săptămâni de muncă intensă împreună cu sătenii, ea avea turlă, clopotniţă,
iconostas, era zugrăvită şi împrejmuită cu grilaj518. Ostaşii armatei române
au luat parte activă la reparaţia a 19 biserici. Autorităţile române din Trans-
nistria, la ordinul lui Ion Antonescu, şi-au asumat acoperirea în mare parte a
cheltuielilor legate de refacerea şi reparaţia bisericilor din oraşele mai mari ale
provinciei ce le-a fost încredinţată spre administrare519. Tot Ion Antonescu a
luat hotărârea de a înălţa o Catedrală în Odesa520, dar acest proiect nu a fost
realizat din cauza războiului.
Biserica Ortodoxă Română a donat bisericilor din Transnistria mii de cărţi
de cult, cărţi religioase, calendare bisericeşti, sute de rânduri de veşminte preo-
ţeşti, icoane mari, diferite obiecte şi vase de cult521 etc. De exemplu, Episcopia
Romanului a dăruit 377 de cărţi de cult, 46 de Evanghelii, 38 de rânduri de
veşminte preoţeşti, 7 stihare diaconeşti, 19 seturi de vase sfinte, 1000 de cărţi
517
V. Prisăcaru, Probleme transnistrene de prezent şi viitor..., p. 333.
518
Sergiu Grossu, Îmi bate inima la Bug, Chişinău, 2000, p. 55-60.
519
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054 f. 120. Vezi şi: V. Prisăcaru, Probleme transnistrene de prezent
şi viitor…, p. 333.
520
Ibidem, d. 1054, f. 47.
521
Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
1-3, p. 110-111.
de rugăciuni, 500 de calendare, 5 perechi de cununii, 8 steaguri, 5 mirniţe,

icoane, foi duminicale pentru popor, literatură antisectară etc522. Toate Epar-
hiile româneşti s-au străduit să ajute şi să organizeze colecte cât mai bogate
pentru refacerea vieţii bisericeşti din Transnistria.
În primele trei luni de activitate a Misiunii au fost sfinţite 32 de biserici şi
un număr mult mai mare au fost puse provizoriu la dispoziţia credincioşilor,
prin stropirea cu aghiasmă. La 1 martie 1943 erau redate funcţionării 445 de
biserici şi 187 case de rugăciuni, iar 222 de biserici şi 43 case de rugăciuni
urmau să fie redeschise în scurt timp523. Spre sfârşitul anului 1943 în majori-
tatea localităţilor din Transnistria era o biserică sau o casă de rugăciuni refă-
cută şi amenajată pentru oficierea serviciilor divine. Multe biserici au primit
din partea autorităţilor române câte 5-10 hectare de pământ din care să se
întreţină524.
O problemă mai dificilă era completarea parohiilor cu preoţi525. Cei dintâi
care au răspuns nevoilor duhovniceşti ale credincioşilor transnistreni au fost
preoţii militari, care au venit împreună cu armata română, precum şi preoţii
basarabeni, mai ales cei din apropierea Nistrului, care, imediat după înaintarea
frontului spre Bug, au fost solicitaţi necontenit de credincioşii de peste Nistru
pentru săvârşirea feluritelor taine şi slujbe bisericeşti526.
S-au întors din surghiun aproximativ 150 de preoţi localnici. Când s-a
pus problema încadrării lor, s-a constatat că mulţi dintre ei nu aveau studiile
necesare, fiind hirotoniţi sub regimul comunist din rândul cântăreţilor sau
al credincioşilor simpli. Mai grav era faptul că majoritatea lor aparţineau de
“Biserica vie”, o parte de “Biserica lui Lipkovski”, iar alţii chiar s-au lepădat
în mod public de credinţă. Misiunea Ortodoxă Română a instituit o comisie
specială la Odesa, abilitată să cerceteze fiecare caz în parte şi să decidă cu
privire la încadrarea lor. Activitatea ei decurgea anevoios, căci mulţi preoţi îşi
pierduseră actele şi dovezile trebuiau reconstituite pe bază de mărturii. Preoţii
„tihonieni” au fost primii încadraţi, cei din „Biserica vie” după ce se pocăiau,
iar celor din „Biserica lui Lipkovski” şi celor ce s-au lepădat în mod public de
credinţă li s-a interzis să slujească. La sfârşitul anului 1941 au fost încadraţi
522
N. Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial...,
p. 126.
523
C. Tomescu, Odesa..., p. 316.
524
P.M. Šornikov, Op. cit., p. 63.
525
Vezi: D. Balaur, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii…, p. 72-79.
526
Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii
asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941], în rev. “Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 1, p. 52-53.
doar 19 preoţi, 3 diaconi şi 8 cântăreţi527. În 1943 în Transnistria slujeau deja

219 de preoţi localnici528.
O contribuţie uriaşă în munca de refacere a vieţii bisericeşti din Transnis-
tria au avut-o preoţii misionari români veniţi din România. Echipele de preoţi
erau venite de la Chişinău, Ismail, Bălţi, Huşi, Iaşi, Sibiu, Arad, Timişoara, iar
călugării din mănăstirile Moldovei şi Olteniei. La început, marea majoritate a
celor veniţi nu cunoşteau limbile rusă şi ucraineană, fapt ce constituia o piedică
serioasă în activitatea lor misionară. Conducerea Misiunii a fost nevoită să
ţină cont de acest fapt şi să-i repartizeze în parohiile cu o populaţie românescă
mai numeroasă din judeţele Dubăsari, Tiraspol, Râbniţa, Ananiev529.
Astfel, credincioşii ruşi şi ucraineni, care constituiau împreună cu românii
populaţia majoritară, duceau lipsă de preoţi. Conducătorul statului Ion
Antonescu a cerut Facultăţii de Teologie din Cernăuţi să introducă predarea
limbilor rusă şi ucraineană în scopul pregătirii preoţilor pentru misionarism în
sânul populaţiei slave530. Iar pentru rezolvarea problemei pe moment, Biserica
Ortodoxă Română a decis ca misionarii repartizaţi în Transnistria să fie selec-
taţi, în special, dintre clericii eparhiilor basarabene, care cunoşteau limbile
rusă şi ucraineană. Astfel, pe umerii preoţilor basarabeni a căzut nu numai
greutatea refacerii vieţii bisericeşti din propria regiune, care a avut de îndurat
amarul unui an de ocupaţie sovietică (1940-1941), ci şi sprijinirea vieţii biseri-
ceşti din Transnistria531.
Primele echipe de preoţi misionari veneau pentru o anumită perioadă de
timp (de la câteva zile până la câteva săptămâni) şi erau nevoite, în special, să
săvârşească diferite slujbe (Taine şi ierurgii) cerute de credincioşii transnis-
treni, de care aceştia au dus lipsă în perioada stăpânirii sovietice. „Cei dintâi
misionari, scria arhimandritul dr. Antim Nica, erau purtaţi cu căruţele din sat
în sat şi hărţuiţi cu slujbele până la extenuare. Fiecare sat cu o nespusă grabă
se întrecea să-i aibă pentru a auzi iarăşi slujbele sfinte şi a primi binecuvân-
tarea lor, pentru a-şi boteza pruncii şi tinerii rămaşi nebotezaţi, pentru a se
cununa şi trăi după lege, pentru a li se pomeni morţii îngropaţi fără creşti-
neasca rânduială”532. În fiecare sat se botezau şi cununau cu zecile şi chiar
sutele, la serviciile divine se aduna tot satul, se mărturiseau şi se împărtăşeau
527
Ibidem, p. 53-54.
528
529
p. 122-125.
530
Ibidem, p. 125.
531
Vezi: I. Irimia, Op. cit., p. 519-569.
532
în masă533. În raportul Misiunii pe anul 1941 se spunea: “Se repetă aievea sub
ochii noştri o nouă creştinare a poporului asemănătoare cu cea de sub cneazul
Vladimir al Kievului”534. În perioada 31 decembrie 1941 – 1 ianuarie 1943 au
fost botezaţi 133 846 de copii până la vârsta de 7 ani, 18 248 de copii mai mari
de 7 ani, au fost cununate 36 431 de cupluri familiale535.
În urma intervenţiei conducerii Misiunii, Arhiepiscopia Chişinăului a trimis
în luna decembrie 1941, pentru sărbătorile Naşterii Domnului şi ale Bobo-
tezei, iar mai târziu şi pentru Postul Mare şi sărbătoarea Sf. Paşti, numeroase
echipe misionare, care, împrăştiindu-se pe tot întinsul ţinutului transnistrean,
au îndeplinit misiunea lor pastorală cu mult succes, spre bucuria locuitorilor
de acolo. De sărbătorile Crăciunului au plecat în Transnistria 55 de preoţi, iar
pentru Postul Mare – 42 de preoţi, în afară de preoţii aflaţi deja acolo536.
Un rol misionar important l-au avut şi vizitele în stânga Nistrului ale unor
ierarhi. Astfel, spre marea bucurie a credincioşilor transnistreni, la sfinţirea
bisericii de la Sucleia, jud. Tiraspol, au participat mitropolitul Nicolae Bălan
al Ardealului, episcopii Nicolae Popoviciu al Oradei, Grigorie Leu al Huşilor,
Partenie Ciopron al Armatei şi locotenent de Bălţi, însoţiţi de arhimandritul
dr. Iuliu Scriban, şeful Misiunii537. În repetate rânduri, Transnistria a fost vizi-
tată şi de arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu al Chişinăului, în special,
cu ocazia sfinţirilor de biserici. Aceste vizite erau concepute ca misionare: ele
durau câteva zile, ierarhul vizita mai multe parohii, inspecta activitatea preo-
ţilor basarabeni, îndruma pe preoţi şi credincioşi, împărţea la sfârşitul servici-
ilor divine, la care participa, cărticele de rugăciuni, cruciuliţe, foi duminicale,
diverse broşuri etc538.
Pe lângă misionarii răzleţi şi echipele de preoţi, trimise de diferite eparhii
româneşti, care activau o perioadă scurtă, au început să fie trimişi în Trans-
nistria, la insistenţa conducerii Misiunii, preoţi misionari pentru o activitate
mai îndelungată. Recrutarea acestor misionari se făcea pe calea detaşării de
la parohiile din România pe termen de cel puţin 6 luni. Angajarea în misiune
533
Vezi: Teodor Rudiev, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misionarului),
în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457; Raportul Pr. Pavel Mihail de la
Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Transnistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942,
nr. 4-6, p. 179-192, etc.
534
Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria... , p. 52.
535
D. Stavrache, Gh. Vasilescu, Op. cit., p. 50.
536
I. Irimia, Op. cit., p. 536-537.
537
Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria... , p. 52.
538
Vezi: Vizita misionară în Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p.
269-273; Vizite canonice şi misionare, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p.
400-401; I. Irimia, Op. cit., p. 528-536.
era benevolă. Ei erau repartizaţi în parohii (de obicei slujeau în biserica unei
anumite parohii, dar deserveau câte 6-7 localităţi din împrejurimi), pentru a
putea adânci activitatea misionară şi a o face mai rodnică. Astfel, la sfârşitul
anului 1941 în Transnistria erau încadraţi pe termen lung 84 de misionari din
clerul de mir şi cel monahal. La începutul anului 1943 numărul acestora s-a
ridicat la 250539, iar în octombrie 1943 – la 328540.
Pentru soluţionarea în perspectivă a problemei cadrelor de preoţi au fost
înfiinţate două Seminarii teologice. Primul, cel din Dubăsari, a fost inaugurat
la 30 noiembrie 1942, fiind de faţă autorităţile civile şi cele militare din loca-
litate. El cuprindea primele două clase ale unui seminar inferior, cu 80 de
locuri pentru bursieri. Copiii, care au venit să înveţe erau toţi români trans-
nistreni, de aceea predarea se făcea în limba română. Seminarul a fost pus
sub conducerea preotului Dumitru Cristescu de la biserica „Sf. Vinere” din
Bucureşti541. Seminarul teologic din Odesa şi-a început cursurile la 1 martie
1943, cu sediul în fosta clădire a Şcolii duhovniceşti, apoi din toamna aceluiaşi
an în clădirea fostului Seminar teologic de acolo. El a fost conceput cu trei
clase, dar la început au fost deschise doar primele două. Erau înscrişi doar
absolvenţii de curs secundar, care ar fi putut în termen scurt candida pentru
hirotonie. Astfel, după cursuri de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi local-
nici542. Toţi seminariştii erau dintre localnici: cântăreţi, diaconi, preoţi, unii
chiar în vârstă, majoritatea ruşi şi ucraineni şi doar câţiva români. Lecţiile se
predau în limba rusă. Era o mare lipsă de manuale şi literatură în limba rusă543.
Director al Seminarului a fost numit Teodosie Bogaciu, fost director al Semi-
narului teologic din Ismail, iar director-adjunct – preotul Boris Dumanciuc,
fost protopop al oraşului Iampol. Corpul didactic număra 12 cadre, o parte
licenţiaţi de la Chişinău, alţii dintre localnici. În clădirile în care se predau
cursurile, funcţionau căminul şi cantina pentru seminarişti, care erau întreţi-
nuţi absolut gratuit544. În perspectivă se preconiza înfiinţarea unei Facultăţi de
Teologie în cadrul Universităţii din Odesa545.
În 1943 Misiunea bisericească din Transnistria putea vorbi deja de unele
539
A. Nica, Op. cit., p. 70-71.
540
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 223, 124.
541
Primul Seminar teologic în Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 500.
542
p. 131.
543
C. Tomescu, Odesa…, p. 315.
544
Deschiderea Seminarului teologic din Odesa, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p.
107.
545
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 32.
rezultate ale activităţii sale şi ale preoţilor misionari în teritoriu. Făcând unele
bilanţuri, arhimandritul dr. Antim Nica nota: „S-au organizat cadrele misi-
onare. S-a refăcut un mare număr de locaşuri de închinare şi s-au organizat
tot atâtea parohii. S-a asigurat asistenţa religioasă a poporului. Dezbinările
religioase şi lupta dintre felurite ramuri bisericeşti disidente, create sub bolşe-
vici, au fost desfiinţate. Tot clerul şi poporul de aici au primit cu supunere
jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Române. La îndemnul misionarilor, întregul
popor a trecut pe nesimţite la calendarul îndreptat. Tinerii umblă din ce în ce
mai mult la biserică şi arată respectul cuvenit clerului”546.
Aparatul de conducere a Misiunii dispunea de un personal numeros şi
competent. Sediul său era amplasat în fosta clădire a Seminarului teologic din
Odesa. Aici mai funcţionau un cămin pentru preoţi şi o cantină. În aceeaşi
clădire era atelierul de veşminte şi obiecte bisericeşti, fabrica de lumânări şi
o tipografie547. Misiunea edita şi o revistă – Transnistria creştină, în care s-a
publicat un vast material istoric şi pastoral. De asemenea, la tipografia Misi-
unii, care a fost pusă în funcţiune în a doua jumătate a anului 1943, au fost
tipărite broşuri, cărţi de slujbă, calendare şi altă literatură, atât în limba română,
cât şi în limba rusă.
În toate parohiile care aveau preot, au fost organizate coruri bisericeşti.
În multe parohii au început să fie adunate cărţi pentru biblioteca parohială.
Au început să se încetăţenească cercurile pastorale548. Au fost înfiinţate 67 de
cămine culturale, în special, în centrele judeţene şi în oraşe. Au fost organizate
sute de conferinţe religioase, fie în faţa învăţătorilor şi intelectualilor adunaţi
la cursuri de vară, fie în oraşe şi sate cu ocazia anumitor manifestări religioase
şi culturale, fie la radio549.
Pentru educaţia creştinească a tineretului a fost introdusă în toate şcolile
predarea religiei, deşi era mare lipsă de cadre şi de manuale. În clasele primare,
pe lângă preoţi, religia era predată şi de învăţătorii care au urmat cursuri
speciale de religie, organizate în tabere de vară (în 1942 în tabăra din Odesa
au fost încadraţi 200 de învăţători, iar în cea din Tiraspol – 150)550. În clasele
gimnaziale predarea religiei se făcea, de obicei, de preoţi. La Universitatea din
Odesa exista o catedră de teologie şi toţi studenţii ascultau cursurile ţinute de
arhimandritul basarabean dr. Antonie Harghel551.
546
A. Nica, Op. cit., p. 75..
547
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 83.
548
Vezi: B. Ţurcanu, Cercurile pastorale în Transnistria…, p. 90-92.
549
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 84.
550
Întrunirea profesorilor de religie de la şcolile primare din Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 1-3, p. 107.
551
P.M. Šornikov, Op. cit., p. 64.
Împreună cu preoţii de mir, au veniţi ca misionari în Transnistria şi mulţi

ieromonahi. O bună parte dintre ei au fost repartizaţi, în lipsă de preoţi, la
parohii, alţii au muncit pentru refacerea mănăstirilor şi a vieţii monahale. Spre
sfârşitul anului 1941, erau deschise patru mănăstiri, unde începuseră să se
aşeze călugări şi să se organizeze viaţa chinovială. Acestea erau: Sf. Pante-
limon din Odesa (de călugări), Sf. Maria Magdalena din Odesa (de maici), Sf.
Antonie din Osipovka, jud. Dubăsari (de călugări), Sf. Treime din Balta (de
călugări)552.
La mănăstirea Sf. Pantelimon din Odesa la 1 decembrie 1941 a fost numit
stareţ ieromonahul Vasile Soltiţchi de la mănăstirea Hârbovăţ din Basarabia.
La început el a amenajat o casă de rugăciuni în care s-a slujit până în vara anului
1943, când a fost terminată reparaţia bisericii mari deteriorate de bolşevici. Au
fost reparate şi casele stăreţiei, care serveau drept chilii pentru cei 6 monahi de
la această mănăstire. La mănăstirea Sf. Antonie din Osipovka, jud. Dubăsari, la
12 decembrie 1941 a fost numit stareţ ieromonahul Antim Tabac de la mănăs-
tirea Curchi din Basarabia. Mănăstirea era în întregime distrusă. Ieromonahul
Antim a amenajat o casă de rugăciuni şi a format o gospodărie mănăstirească.
Doisprezece tineri români transnistreni au fost primiţi ca ascultători. Slujbele
bisericeşti şi întreaga viaţă mănăstirească se desfăşura după canonul mănăs-
tirilor basarabene. Ieromonahul Antim deservea şi satele din apropiere553.
Cam aceeaşi istorie a redeschiderii şi refacerii au avut-o şi celelalte mănăstiri
care şi-au reînceput viaţa datorită susţinerii Misiunii şi călugărilor veniţi din
România. În 1943 funcţionau deja 12 mănăstiri şi schituri din cele 13 care
cândva au existat în Transnistria554. Aceste mănăstiri au fost adevărate focare
de misionarism şi cultură religioasă, care, de rând cu preoţii de mir misionari,
au contribuit la renaşterea vieţii bisericeşti în stânga Nistrului.
Activitatea Misiunii bisericeşti române de renaştere şi organizare a vieţii
bisericeşti în Transnistria a fost întreruptă de apropierea frontului germano-
sovietic. În noiembrie 1943 armata sovietică a rupt linia frontului, a eliberat
Kievul şi înainta în Ucraina de Vest. Preoţii misionari şi chiar cei localnici au
început să părăsească parohiile şi să se retragă în România. La fel au procedat
administraţia şi profesorii de la cele două Seminarii. Seminariştii s-au împrăş-
tiat pe la casele lor. Întreaga structură bisericească creată cu atâtea greutăţi se
destrăma văzând cu ochii. Însuşi mitropolitul Visarion Puiu scria lui Ion Anto-
nescu, cerând permisiunea să plece peste hotare pentru tratament medical555.
552
Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria..., p. 54.
553
I. Irimia, Op. cit., p. 560-561.
554
ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 125.
555
Ibidem, f. 160.
În decembrie mitropolitul Visarion a demisionat şi în funcţia de condu-

cător al Misiunii a fost numit arhimandritul dr. Antim Nica. Această funcţie a
păstrat-o şi după hirotonia sa ca episcop de Ismail (23 ianuarie 1944).
La sfârşitul lunii februarie 1944, Misiunea a fost nevoită să-şi mute sediul la
Tiraspol, apoi la Ismail. Se spera că situaţia militară se va schimba în favoarea
armatelor germano-române şi Misiunea îşi va putea relua activitatea, lucru
care, însă, nu s-a întâmplat.
POLITICA STATULUI SOVIETIC FAŢĂ DE BISERICA

ORTODOXĂ DIN RSSM (1944-1989)
Deşi Biserica Ortodoxă Rusă era crunt persecutată de regimul comunist
totalitar, în timpul celui de-al doilea război mondial ea a luat o poziţie negativă
faţă de intervenţia militară a Germaniei naziste în URSS.
Chiar din prima zi de război, locţiitorul de patriarh, mitropolitul Serghie
Stragorodski al Moscovei, s-a adresat într-o declaraţie oficială credincioşilor,
îndemnându-i să se ridice la luptă fără cruţare de viaţă, iar clerului – să susţină
războiul împotriva agresorului. După această primă declaraţie, au urmat şi
altele, prin care clericii şi credincioşii erau chemaţi să facă colecte pentru
necesităţile frontului şi să se manifeste ca patrioţi. Apelurile Bisericii au avut
un larg răsunet, din toate colţurile URSS au început să se strângă sume însem-
nate de bani, produse alimentare, haine şi alte diverse obiecte556.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de război, apelurile patriotice, colec-
tele substanţiale au făcut pe autorităţile sovietice şi, în special, pe Stalin, să se
gândească să folosească Biserica în interesele lor. În noaptea de 4 spre 5 septem-
brie 1943 în Kremlin a avut loc o întâlnire între conducerea Bisericii Ortodoxe
Ruse (mitropoliţii Serghie Stragorodski al Moscovei, Alexei Simanski al Lenin-
gradului şi Nicolae Iaruşevici al Belorusiei şi Ucrainei) şi Stalin. În urma acestei
întrevederi Biserica Ortodoxă Rusă a primit un şir de drepturi: să convoace
un Sinod arhieresc pentru alegerea patriarhului, să deschidă unele biserici, să
deschidă şcoli teologice, să editeze o revistă bisericească, să producă lumânări
şi să le vândă enoriaşilor, să producă obiecte bisericeşti, să procure mijloace de
transport, să construiască, să arendeze şi să cumpere imobile pentru necesităţile
Bisericii etc. Li s-a promis că bisericile şi mănăstirile nu vor fie supuse la impo-
zite exagerate, că clericii vor putea gestiona mai liber finanţele bisericeşti şi că,
în general, statul nu se va amesteca în treburile interne ale Bisericii557.
După această întâlnire, viaţa bisericească în URSS a început să se învio-
reze. Mitropolitul Serghie Stragorodski a fost ales patriarh, au fost eliberaţi
unii episcopi şi preoţi din lagăre, au fost deschise mai multe biserici şi unele
mănăstiri, au fost reactivate opt Seminarii şi două Academii duhovniceşti, a
început să fie editat lunar “Jurnalul Patriarhiei de Moscova” etc. Autorităţile
centrale şi locale au primit indicaţii să nu se amestece fără autorizaţie în trebu-
rile Bisericii558.
556
M. I.Odincov, Veroispovednaja politika sovetskogo gosudarstva v 1939-1958 gg…, p.10-11.
557
Ibidem, p. 19-21.
558
Vezi: G. Štrikker, Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg…, p. 345-347;
Dar în acelaşi timp, pentru exercitarea controlului asupra Bisericii Ortodoxe

Ruse, la 14 septembrie 1943, Stalin a dat ordin să fie înfiinţat un departament
special – Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă
Consiliul de Miniştri al URSS559. În calitate de preşedinte al Comitetului a fost
numit, prin cumul, colonelul Gh. Karpov, şef de secţie în NKGB-ul unional560.
Ulterior, Comitetul a numit pe lângă Consiliile de Miniştri ale Republicilor
unionale şi autonome împuterniciţii săi, care trebuiau să îndeplinească toate
indicaţiile Guvernului privind politica faţă de Biserică. Ei trebuiau să suprave-
gheze aplicarea în viaţă a legilor şi hotărârilor privind Biserica Ortodoxă Rusă
în teritoriu, activitatea Bisericii, să ţină evidenţa bisericilor şi mănăstirilor, să
verifice cererile şi petiţiile cetăţenilor. Împuterniciţii din Republici trimiteau în
fiecare trimestru la centru dări de seamă detaliate privind activitatea religioasă
din zonă, numărul de comunităţi bisericeşti, averea lor, direcţiile de activi-
tate etc. În rapoarte se comunica despre toate numirile în funcţiile bisericeşti,
despre candidaturile „potrivite” şi „nepotrivite”, despre cazurile de neres-
pectare a instrucţiunilor Comitetului etc. Împuterniciţii coordonau cu centrul
toate chestiunile, inclusiv cele de importanţă minoră, cum ar fi deschiderea
unor biserici, numirea în funcţii a unor noi candidaţi la un post bisericesc etc.
În felul acesta, Biserica se afla sub controlul permanent dublu – al organelor
securităţii de stat şi al împuterniciţilor Comitetelor pentru problemele Bise-
ricii Ortodoxe Ruse561.
Aşa se face că în 1944, când Basarabia a fost anexată din nou de URSS,
politica statului sovietic faţă de Biserică era puţin alta decât cea din 1940. În
perioada ce a urmat după 1944, Biserica Ortodoxă din RSSM a trecut prin
aceleaşi momente de linişte, cât şi de intensificare a politicii antireligioase ca
şi întreaga Biserică Ortodoxă din URSS.
Cu toate acestea, au existat şi anumite particularităţi specifice. Astfel, dacă
în perioada postbelică (1945-1953) Biserica Ortodoxă Rusă s-a bucurat de o
relativă linişte, atunci cea din RSSM a trecut prin timpuri grele. După 1944
autorităţile sovietice au depus toate eforturile ca să înglobeze cât mai rapid
noua Republică unională în sistemul socialist. Aceasta presupunea un proces
V.I. Korobenko, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v seredine 60-h-80-h godov
XX veka…, р. 26-28.
559
Vezi: T.A. Čumačenko, Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM) SSSR v
1943-1947 gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata…, р. 69-98.
560
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p.
306.
561
Ibidem, p. 307.
intens şi forţat, care s-a şi petrecut în linii generale în perioada 1944-1953562.

Chiar de la început autorităţile au constatat că sovietizarea şi deznaţionali-
zarea se confruntă cu dificultăţi majore. Una din cauzele elucidate era religio-
zitatea accentuată a populaţiei şi influenţa prea mare a Bisericii.
De aceea, imediat după reinstaurarea administraţiei sovietice în Basarabia
şi Transnistria, s-a început lupta contra Bisericii. În primul rând, un şir de
slujitori ai altarului au fost arestaţi şi condamnaţi de instanţele de judecată
sovietice. Acuzaţia adusă lor era că în perioada 1941-1944 au făcut propa-
gandă antisovietică şi proromânească. Preoţii care au scăpat de arestare au fost
persecutaţi şi intimidaţi pe diferite căi: erau alungaţi din casele parohiale, erau
impuşi să plătească impozite mari, li se intentau dosare false şi erau ameninţaţi
cu deportarea etc. Din cauza că o bună parte a clerului se refugiase în dreapta
Prutului, iar din cei rămaşi în RSSM mulţi au fost arestaţi şi exilaţi, s-a ajuns la
situaţia din 1940-1941, când un preot era nevoit să suplinească 7-10 parohii.
Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice. Pe parcursul stăpâniri
lor, comuniştii au făcut totul ca în RSSM să fie criză de preoţi. De asemenea,
ei făceau tot posibilul ca preoţii să nu predice. Cei care predicau erau chemaţi
permanent în diferite instanţe ca să dea lămuriri ce au avut în vedere spunând
în predică cutare sau cutare lucru. Unora li s-au intentat dosare penale pentru
unele afirmaţii din predici, fiind apoi arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani
privaţiune de libertate. Comuniştii au mai urmărit ca în rândul preoţilor să
ajungă persoane cu o pregătire intelectuală redusă, fără studii teologice.
Prin această politică se dorea ca credincioşii să fie lipsiţi şi separaţi de
conducătorii lor spirituali, scopul final fiind ca populaţia să adere la noua
„religie” – ideologia comunist-ateistă şi să devină un nou popor – al „moldo-
venilor sovietici”. Pentru obţinerea acestui scop, s-au depus eforturi consi-
derabile şi persistente, şi prin resursele investite, şi prin sferele cuprinse, şi
prin metode folosite (de la cele mai agresive până la cele mai subtile). În
urma analizei unui şir de documente din arhiva Ministerului de Interne din
Moscova istoricul Valeriu Pasat a ajuns la concluzia că pot fi evidenţiate
următoarele direcţii esenţiale ale politicii antibisericeşti promovate de regimul
comunist în anii ’50-’60 în RSSM: „În primul rând, se înfăptuia un control
de stat rigid asupra organizaţiilor religioase, ceea ce, în ultimă instanţă, se
solda cu încercarea de a instaura un control total al regimului aflat la putere
asupra conştiinţei întregii populaţii. În al doilea rând, putea fi observată
562
Vezi: M. Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică 1944-1950.; I. Caşu, “Politica
naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989).; I. Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative
contemporane de revenire sub tutela Moscovei.
tendinţa sistematică de a „produce tensiuni” în interiorul Bisericii prin infil-

trarea în structurile ei a numeroşi agenţi şi informatori sau, precum se spune
în unul din documente, „pentru prelucrarea conducătorilor şi desfăşurarea
unor acţiuni distructive”. În al treilea rând, erau stimulate permanent încer-
cările de contrapunere a diferitelor grupuri de credincioşi, declanşarea artifi-
cială a tensiunilor şi contradicţiilor dintre diverse confesiuni. În al patrulea
rând, se exercita o presiune permanentă asupra Bisericii pe calea închiderii
bisericilor şi mănăstirilor, transmiterea avutului lor unor organizaţii de stat,
majorării impozitului pentru comunităţile religioase. În al cincilea rând, erau
folosite activ, în mod ofensiv, toate formele şi metodele unei propagande
antireligioase militante, prin intermediul presei, radioului, cinematografului,
se organizau procese judiciare publice împotriva activiştilor religioşi. În al
şaselea rând, erau aplicate făţiş unele forme de reprimare, cum ar fi arestările
şi deportările clericilor”563.
Una din principalele arme folosite de regimul comunist în luptă contra Bise-
ricii, pe lângă metodele de reprimare, a fost propaganda ideologică. Chiar din
1944 conducerea Partidului Comunist de la Chişinău a cerut acordul Moscovei
să intensifice presiunile de ordin ideologic şi să întreprindă un şir de măsuri
menite să minimalizeze influenţa Bisericii Ortodoxe asupra populaţiei564.
În septembrie 1944 Comitetul central al Partidului Comunist din URSS
(CC al PCUS) a adoptat hotărârea „Cu privire la organizarea propagandei
ştiinţifico-educative”, prin care organizaţiile de partid erau obligate să
propage cunoştinţele ştiinţifice, realizările ştiinţei, ale tehnicii şi culturii, care
să combată religia. Iar pentru a ţine sub control situaţia în domeniul cultelor
din RSSM, la 28 februarie 1945 a fost emisă hotărârea „Cu privire la rezulta-
tele educaţiei ateiste şi activizarea instruirii politice a populaţiei din RSSM”,
prin care autorităţile comuniste locale erau obligate să intensifice propagarea
ateismului565.
În iulie 1946 a fost convocată Plenara CC al PC din RSSM, care a adoptat
anumite măsuri de intensificare a educaţiei ateiste în rândul populaţiei cu
scopul de a-i schimba mentalitatea566. În hotărârea din 5 octombrie 1948
563
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50...,
p. 313-314.
564
Al. Donos, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească din perioada 1944-
1953..., p. 29.
565
L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)...,
p. 82-83.
566
M. Ababij, D. Goldenberg, D. Těběkaru, Preodolenie religii i utverždenie ateizma v MSSR,
Chişinău, 1983, p. 32.
a CC al PC din RSSM se menţiona: „(...) numărul ridicat al instituţiilor reli-

gioase (biserici în funcţiune, mănăstiri, secte religioase), puternicele anacro-
nisme religioase, persistenţa influenţelor ideologiei naţional-burgheze, acti-
vizarea luptei de clasă în mediul rural, impune intensificarea propagandei
ştiinţifice de culturalizare în republică, (...) este necesară intensificarea propa-
gandei antireligioase şi a viziunii materialiste”567. În aceeaşi ordine de idei, se
înscria şi decizia din 26 iulie 1949 aceluiaşi CC al PC din RSSM, prin care
se indica asupra necesităţii intensificării „luptei cu diversele manifestări ale
ideologiei burgheze şi naţional-burgheze, cât şi cu anacronismele capitaliste
în conştiinţa populaţiei”. O atenţie deosebită a fost acordată „amplei desfă-
şurări a propagandei antireligioase... cu precădere în mediul rural şi în limba
moldovenească”568.
În anul 1947 în RSSM a fost creată „Societatea pentru propagarea cunoş-
tinţelor politice şi ştiinţifice”, în cadrul căreia erau instruite cadrele pentru
educaţia ateistă. În anul 1949, discipolii societăţii respective au ţinut 400 de
mii de lecţii pentru un milion şi jumătate de oameni569.
În toate căminele culturale şi în biblioteci erau organizate activităţi cu
caracter ateist: serate, seminarii, lansări de carte. De asemenea, au fost create
„colţişoare roşii”, unde un loc principal îl ocupau cărţile şi tablourile cu
conţinut ateist. Populaţia era obligată în mod forţat să participe la diverse
manifestări cu caracter ateist.
Pentru a asigura pe propagandiştii ateişti cu literatură antireligioasă au
fost traduse şi editate un şir de lucrări ale unor autori ateişti sovietici: „Biblia
pentru credincioşi şi necredincioşi” semnată de E. Iaroslavski; manualul
„Bazele ateismului ştiinţific” sub redacţia lui I. Ţimerian; „Biblia hazlie” şi
„Evanghelia hazlie ori viaţa lui Isus” de L. Taksil. Ulterior, la comanda de stat,
au început să fie scrise şi editate lucrări cu caracter ateist, având ca autori pe
activiştii din RSSM, printre care „Ştiinţa şi religia” de N. Pomorţev, „Apariţia
şi esenţa de clasă a religiei” de A. Simionov, „Iudaism – apariţia şi esenţa”
de Z. Reaboşapca etc570. În 1950 CC al PC din RSSM a decis ca în perioada
octombrie 1950 – februarie 1954 să fie editate 47 de cărţi cu conţinut antire-
ligios cu un tiraj nu mai mic de 20 000 de exemplare fiecare571.
La 3 martie 1953, CC al PC din RSSM a adoptat decretul „Cu privire
la intensificarea propagandei ateiste şi ştiinţifice în republică”, în care se
567
AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 30, f. 6-9.
568
Ibidem, d. 34, f. 220.
569
L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 83.
570
Ibidem, p. 83-84.
571
AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 113, f. 222.
menţiona că propaganda antireligioasă este de o „importanţă deosebită...

în procesul formării clasei muncitoare în spiritul ideilor comuniste”. Prin
această decizie se cerea organelor de partid şi structurilor de stat „să înceteze
în mod hotărât de a subaprecia importanţa acţiunilor cu caracter ideologic...,
să demaşte necontenit toate manifestările ostile ideologiei marxiste”, accen-
tuând că „anacronismele religioase sunt un obstacol în procesul construirii
comunismului”572.
Propaganda ateistă a avut un efect dezastruos pentru Biserica Ortodoxă
din RSSM. În perioada sovietică numărul ateiştilor şi necredincioşilor a
crescut progresiv. Cu toate acestea, autorităţile comuniste în permanenţă nu
erau satisfăcute de rezultate. Dorinţa lor era ca să se ajungă la un rezultat de
100 de procente.
Pentru controlul nemijlocit al activităţii Bisericii Ortodoxe din RSSM, în
septembrie 1944 a fost înfiinţat Comitetul pentru problemele Bisericii Orto-
doxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, iar în funcţia de împu-
ternicit a fost numit S. Volkopealov, comunist venit din oraşul Omsk573. În
raportul acestuia „Cu privire la activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS
Moldovenească” din 1 februarie 1945, se menţiona că în Eparhia Chişinăului
din aproximativ 900 de biserici, din cauza lipsei de preoţi, funcţionau doar
350-370. Din acelaşi motiv, în unele parohii credincioşii se adunau duminicile
şi sărbătorile în biserică, unde săvârşeau diferite rugăciuni, având în frunte
diaconi sau cântăreţi. Funcţionau, de asemenea, 24 de mănăstiri, dintre care
15 de călugări şi 9 de maici, numărul nevoitorilor fiind de 1517 de persoane.
Situaţia economică a mănăstirilor era precară, ceea ce se explica prin devastă-
rile în urma acţiunilor militare şi prin confiscarea avutului unor mănăstiri de
către sovhozurile şi colhozurile nou formate574.
În 1945 în funcţia de împuternicit al Comitetului de la Chişinău a fost
numit P. Romenski, iar în 1950 au mai fost numiţi doi împuterniciţi-adjuncţi,
cu sediul în oraşele Bălţi şi Tiraspol.
Primele acţiuni ale Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe
Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM au fost legate de închiderea
bisericilor şi mănăstirilor.
În 1945, conform unei instrucţiuni elaborate de Comitetul central pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, imobilele bisericeşti şi averea urmau să
fie înregistrate la împuternicit, după care comunitatea parohială trebuia să
572
Ibidem, inv. 12, d. 383, f. 17-18.
573
Ibidem, inv. 16, d. 10, f. 80.
574
Ibidem, inv. 3, d. 41, f. 7-8. Datele prezentate de împuternicit nu sunt exacte.
încheie cu comitetul executiv orăşenesc sau raional un aşa-numit „acord-tip”.

„Această acţiune nu trebuie să poarte caracterul unei campanii, – se sublinia
în instrucţiune. Comunităţilor trebuie să li se explice, că încheierea acordu-
rilor este prevăzută de „Regulamentul cu privire la administrarea Bisericii
Ortodoxe Ruse” din 31 ianuarie 1945 şi nu urmăreşte decât să stabilească
numărul de imobile şi averea, aflate în posesia parohiilor ortodoxe”575.
În perioada anilor 1945-1948 a avut loc înregistrarea şi reînregistrarea
mănăstirilor, bisericilor şi a averii lor. Prin înregistrarea comunităţilor religi-
oase autorităţile comuniste urmăreau, între altele, şi scopul ascuns de a închide
un şir de biserici. Astfel, acele parohii, care aveau preot (la acel moment peste
două treimi din bisericile existente în RSSM nu aveau preot), precum şi acele,
unde comunitatea a reuşit să încheie de sine stătător un asemenea „acord-
tip”, bisericile au fost înregistrate ca fiind în funcţiune. În celelalte cazuri
bisericile au rămas neînregistrate, adică fără dreptul ca în ele să se săvârşească
servicii divine. În anii următori, atunci când enoriaşii se adresau arhiereului
cu rugămintea de a trimite un preot în bisericile lor neînregistrate, ei primeau
un răspuns negativ. Marea majoritate a acestor parohii nu au mai reuşit în
perioada sovietică să obţină permisiunea ca în locaşurile lor neînregistrate
să se oficieze servicii divine. Iată câteva exemple: „Biserica satului Ciopleni,
raionul Vadul lui Vodă, nu funcţionează din 1944 din cauza lipsei unui preot.
Pornind de la acest fapt, scria împuternicitul P. Romenski, consider neînte-
meiată deschiderea bisericii în acest sat şi propun ca cererea credincioşilor
(cu 44 de semnături) să nu fie satisfăcută (3 decembrie 1954)”576. Locuitorii
satului Elizavetovca, raionul Bălţi, scriau în cererea lor din 21 decembrie
1949: „În satul nostru există o biserică de piatră. La timpul său (adică în 1945)
preotul din satul vecin Slobozia nu a înregistrat biserica, iar acum Chişinăul
ne refuză înregistrarea”577. Consiliul bisericesc din Mândâc, raionul Târnova
explica din ce cauză nu funcţionează biserica din localitate: „În 1945 noi am
prezentat împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din
Chişinău toate actele necesare pentru înregistrarea bisericii, care au fost în
vigoare până la cea de-a doua înregistrare din anii 1947-1948. În martie 1948
noi am prezentat din nou actele pentru înregistrarea definitivă, dar biserica nu
a fost înregistrată, deoarece nu era preot. Din această cauză, la 16 octombrie
1949 Consiliul eparhial a refuzat să numească un preot în biserica noastră”578.
575
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 12-13.
576
Ibidem, d. 52, f. 87.
577
Ibidem, d. 28, f. 60.
578
Ibidem, f. 99.
Dat fiind faptul, că în RSSM înregistrarea bisericilor şi încheierea acor-

durilor cu organele executive în perioada anilor 1945-1948 se tărăgăna, în
această activitate s-a implicat Consiliul de Miniştri al RSSM, care a obligat
toate persoanele şi organele abilitate să termine încheierea acordurilor până
la 1 aprilie 1948579. La 1 martie 1946 în RSSM existau 938 de locaşuri de cult
ortodox, dintre care au fost înregistrate doar 582 de biserici, inlusiv 8 case de
rugăciuni (acestea reprezentau nişte construcţii civile adaptate pentru săvâr-
şirea serviciilor divine)580. Conform situaţiei de la 20 iunie 1949, în RSSM
funcţionau doar 567 de biserici581.
Faptul că o biserică a fost înregistrată nu însemna că ea nu mai putea fi
închisă. Autorităţile sovietice au căutat permanent pretexte pentru închiderea
altor noi locaşuri de cult. Motivele erau foarte diverse: pentru că nu au plătit
la timp impozitele, pentru că numărul enoriaşilor este mic, pentru că clădirea
bisericii se află în stare de avariere, pentru că nu este preot, pentru că în
localitatea din apropiere este biserică în care se oficiază servicii divine şi este
suficient pentru mai multe localităţi etc. Împuternicitul P. Romenski scria în
raportul său pentru prima jumătate a anului 1949: „Din numărul total de 608
biserici în funcţiune, care erau înregistrate la 1 ianuarie 1949, 48 au fost scoase
din evidenţă, conform instrucţiunii Comitetului”582. Scoaterea din evidenţă
însemna că biserica nu se mai consideră înregistrată, iar dacă vreun preot
îndrăznea să slujească într-o astfel de biserică, era aspru pedepsit. În acest fel,
comunitatea rămânea fără preot, iar locaşul de cult risca să fie luat de autorită-
ţile publice locale pentru a fi folosit pentru alte necesităţi decât cele religioase.
În multe cazuri credincioşii au protestat vehement. În toate instanţele posibile
de la Chişinău şi de la Moscova erau înaintate sute de demersuri cu sute de
semnături în care se cerea redeschiderea bisericilor, dar fără rezultat.
Pentru ca să excludă posibilitatea reînceperii serviciilor divine în biseri-
cile neînregistrate, autorităţile sovietice se străduiau să le ia în folosinţă şi
să le „valorifice”, adică să le dea o altă destinaţie. Iată doar câteva exemple.
În iunie 1946, prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM clădirea bise-
ricii „Mazarache” din Chişinău a fost transmisă în folosinţă Editurii de Stat a
Moldovei. Arhivei judeţene Chişinău i s-a dat clădirea bisericii aflate în subor-
dinea Sovietului sătesc Râşcani. În acelaşi an 1946, clădirea bisericii armeneşti
din Orhei a fost transmisă Şcolii normale din Orhei pentru a fi folosită în
579
Ibidem, d. 21, f. 61.
580
581
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 28, f. 154.
582
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 444..
calitate de club583. În 1946 biserica din Podoima, raionul Camenca, a fost

transformată în club584. În 1946 membrii consiliului bisericesc al comunităţii
din Glinoe, raionul Slobozia (Transnistria), au adresat un demers la Moscova
(a fost adresat concomitent patriarhului Alexei, lui Karpov şi lui Stalin), în
care se plângeau: “ (...) În februarie 1945 ne-a fost luată încăperea care ne
servea ca locaş de cult. Sovietul sătesc a aruncat afară toate obiectele de cult
şi nu ne dau altă încăpere. Creştinii sunt obijduiţi, am avut cândva în sat două
biserici mari şi frumoase, dar care acum sunt distruse. (…) Ne-am adresat
în mai multe rânduri împuternicitului şi arhiepiscopului de la Chişinău. Ne
răspund: “Nu sunt încăperi”. Încăperea pe care am amenajat-o ca biserică
se află în curtea şcolii, dar separată de corpul principal. Acum este distrusă
parţial şi transformată în depozit de lemne. Altă încăpere nu vor să ne acorde.
Când ne-au luat încăperea bisericii, motivau că vor să extindă şcoala. Oare
pentru lemne?”585. La 11 iulie 1949 Consiliul de Miniştri al RSSM a decis
transformarea bisericii de pe strada Pavlov din Chişinău în sală pentru sport.
În hotărâre se menţiona: „Biserica va fi folosită pentru crearea unor condiţii
favorabile pentru funcţionarea şcolii sportive de seară”. Biserica Sf. Apostoli
Petru şi Pavel de pe strada Munceşti din Chişinău a fost transmisă Direcţiei
Industriei Poligrafice, pentru a fi folosită ca depozit pentru păstrarea cărţi-
lor.586 În 1949 biserica din Chiţcani, raionul Bender, a cărei construcţie încă
nu fusese terminată, a fost dată Comitetului executiv raional pentru local de
club. În primul trimestru al anului 1950, sub diferite pretexte, au fost închise
15 biserici, clădirile acestora fiind transformate în depozite, cluburi săteşti etc.
În 1951 biserica din Nezavertailovca, raionul Slobozia (Transnistria) a fost
dată în folosinţă colhozului587, care a transformat clădirea în cinematograf,
cârmuirea colhozului şi bibliotecă sătească. Şirul unor astfel de exemple poate
fi continuat, căci este foarte lung.
Un alt aspect al politicii antibisericeşti promovate de statul sovietic a fost
lupta împotriva mănăstirilor. În perioada stalinistă mănăstirilor basarabene
le-au fost impuse impozite exagerat de mari astfel încât statul să aibă cât mai
mult folos de pe urma mănăstirilor cu potenţial economic ridicat (mănăs-
tirile erau obligate să achite statului 40% din venit, în timp ce colhozurile
583
315.
584
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 11, f. 1.
585
Ibidem, d. 12, f. 93.
586
587
315.
achitau doar 25%)588, iar cele mici să se ruineze şi să fie închise. În perioada
1944-1953 au fost închise 12 mănăstiri. Nevoitorii împreună cu o bună parte
a averii mobile s-au adăpostit în mănăstirile în funcţiune, iar pe teritoriile
mănăstirilor închise au fost înfiinţate spitale, orfelinate, sanatorii, etc.
Sub control strict era ţinută şi activitatea episcopului din Chişinău şi a
preoţilor. Pentru orice acţiune ierarhul trebuia să primească mai întâi apro-
barea împuternicitului, care, la rândul său, se consulta în toate chestiunile cu
Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova.
Dacă nu se dădea aprobarea, atunci lucrul nu putea fi făcut. În acest fel,
Întâistătătorul Bisericii din RSSM era lipsit de posibilitatea de a hotărî în
mod autonom chestiuni care ţineau de viaţa internă a Bisericii, cum ar fi, de
exemplu, convocarea unei adunări a protopopilor sau a stareţilor, înfiinţarea
unor cursuri teologice, editarea unui calendar bisericesc sau a unei cărţi de
cult589 etc. Atunci când episcopul Benedict Poliakov (1947-1948) a încercat
să-l nesocotească pe împuternicit, el a fost repede transferat în altă eparhie.
Pe timpul episcopului Nectarie Grigoriev (1948-1969), s-a ajuns la aceea că cu
împuternicitul se coordonau şi aşa probleme ca vizitele în parohii şi mănăstiri,
numirea şi destituirea preoţilor şi altele destul de mărunte. Activitatea episco-
pului era în permanenţă spionată, erau înregistrate toate predicile, era contro-
lată corespondenţa etc. La fel de limitaţi în acţiuni erau şi preoţii. Ei nu puteau
începe o reparaţie cât de mică în biserică, fără aprobare, nu puteau procura
ceva mai important pentru biserică fără aprobare, predicile şi corespondenţa
lor erau, la fel, controlate.
Linia generală a politicii antibisericeşti, promovate de regimul comunist
în RSSM era gândită şi coordonată de Moscova. Deşi se urmărea distru-
gerea Bisericii, aceasta trebuia să se producă fără tulburări interne şi fără a
afecta imaginea statului sovietic pe plan internaţional. Directivele venite de la
„centru” presupuneau anumite cerinţe restrictive faţă de Biserică, dar aveau
şi anumite limite. Nu rare au fost cazurile când autorităţile sovietice locale
au excelat în zel şi au depăşit aceste limite. Acţiunile „ilegale” ale organelor
sovietice locale au devenit în perioada sovietică o normă. S-a ajuns până la
aceea că în unele cazuri organele centrale au fost nevoite să ia măsuri cu cei
din teritoriu. De exemplu, la 29 decembrie 1945 şeful secţiei de organizare şi
instruire a CC al PCUS îi comunica secretarului CC al PCUS, Gh. Malenkov,
despre unele cazuri de atitudine incorectă a unor funcţionari faţă de sluji-
torii cultelor religioase: “În RSS Moldovenească unii conducători din raionul
588
I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 224.
589
Orhei i-au impus pe unii slujitori de la mănăstiri să facă de serviciu la sovietele

săteşti, iar în unele cazuri i-au folosit chiar în calitate de agitatori. În depla-
sările lor, lucrătorii raionali înnoptează la mănăstiri, se alimentează în contul
lor, iar uneori se pun pe chefuit cu stareţii”590. Mănăstirile erau impuse să
facă mese pompoase funcţionarilor de stat, uneori chiar să dea mită pentru
ca aceştia să nu ia măsuri restrictive sau decizii prin care să nedreptăţească
obştile monahale.
Deşi comunităţile parohiale, cât şi cele monahale făceau tot posibilul ca să
nu deranjeze autorităţile, deseori apăreau neînţelegeri şi tensiuni. Şi aceasta, în
special, din cauza că autorităţile se amestecau brutal în viaţa internă a Bisericii,
foloseau metode de administrare birocratică şi nu permiteau credincioşilor
să-şi manifeste liber credinţa. Autorităţile publice locale interziceau proce-
siunile religioase cu cruci, steaguri şi icoane, interziceau pomenirile de obşte
ale morţilor în cimitire şi alte slujbe religioase, cum ar fi sfinţirea unei fântâni
sau a unui izvor etc. De exemplu, la 13 mai 1946 preotul Nicolae Prusenco
din Mălăieşti, raionul Tiraspol, a adresat împuternicitului o plângere în care
scria că a fost chemat de creştinii din satul vecin Crasnaia Gorca ca să le sfin-
ţească, la 9 mai, o fântână, dar preşedintele sovietului sătesc nu a permis acest
lucru. “Deoarece în acest sat nu este preot, de câte ori eram chemat la vreo
trebuinţă, mergeam întâi la sovietul sătesc. De această dată preşedintele a fost
împotrivă, spunând că dacă se vor aduna la sfinţirea fântânii 10 băbuţe, el nu
e contra, dar dacă vor fi mai mulţi, tot satul, se va considera demonstraţie şi el
este împotrivă. Şi am fost nevoit să plec, fără să sfinţesc fântâna”591.
Autorităţile sovietice locale erau în căutare permanentă de motive prin care
perturbau liniştea vieţii bisericeşti. De exemplu: preotul Nicolae Prusenco a
fost chemat de un lucrător al NKGB-ului, care i-a spus să facă slujbele de
dimineaţă în aşa fel ca ele să se sfârşească la ora 8.00, iar cele de seară să
înceapă de la 20.00, căci oamenii trebuie să muncească la câmp. Acesta a
scris un raport pe numele episcopului Ieronim, în care îl întreabă cum să
procedeze, căci acest regim practic nu poate fi aplicat, mai ales în Săptămâna
Patimilor sau în alte cazuri592.
Înaintea alegerilor în Sovietul Suprem al URSS din 1950, secretarul sovi-
etului sătesc din Căuşeni a cerut preotului să înceteze serviciul divin şi să
închidă biserica, iar pe credincioşii aflaţi la slujbă să-i trimită la o adunare
a alegătorilor. Preotul a cerut secretarului ordin în scris, pe care acela n-a
590
316-317.
591
A.N.R.M., F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 82.
592
Ibidem, f. 63.
întârziat să i-l înmâneze: “Preotului bisericii din Căuşenii Noi. Ordonăm să

închideţi imediat totul şi să scoateţi lumea din biserică. Pentru neexecutarea
acestui ordin purtaţi răspundere personală. 25 februarie 1950. Semnătura
secretarului, ştampila sovietului sătesc”593. Preşedintele sovietului sătesc din
Slobod-Gorodişte, raionul Chiperceni, a luat la 1 februarie 1946 unsprezece
covoare de la biserică pentru alegeri, după care a refuzat să le restituie594. Erau
cazuri când cântăreţul sau epitropul erau trimişi la lucru pe mai multe zile
undeva mai departe de sat, ca să nu-şi poată onora obligaţiunile bisericeşti595
sau erau obligaţi să lucreze în sărbători596. La 2 ianuarie 1946 împuternicitul
a primit o plângere din partea epitropului din Ciocâlteni, raionul Teleneşti,
în care acesta se plânge că este jignit cu cuvinte urâte de către preşedintele
sovietului sătesc, care-l trimite la muncă după bunul său plac597. Erau cazuri
când şi preoţii erau impuşi să lucreze sau se găseau alte motive pentru ca să
nu poată săvârşi serviciile divine598.
De asemenea, în mod intenţionat, pentru a împiedica pe credincioşi să
meargă la biserică, sâmbăta şi duminica erau organizate zile de muncă pentru
folosul societăţii, numite “subotnice” şi “voscresnice”. Motivând importanţa
muncilor agricole, colhoznicii erau impuşi să lucreze duminica şi în sărbători
(chiar şi în sărbători ca Paştile, Paştile blajinilor etc.).
Un alt caz elocvent îl aflăm dintr-un raport al egumenului mănăstirii
Suruceni adresat împuternicitului: „Duminică, 10 iulie 1955, la mănăstire au
apărut directorul fabricii de vin din Ialoveni A. Gh. Karataev, membru de
partid, preşedintele colhozului „Voroşilov” din Chiperceni, Vidiş, membru
de partid, împreună cu încă trei bărbaţi şi două femei, în stare de ebrietate. Ei
au început a se purta ca nişte huligani, fugărind călugării, strigând la aceştia
că de ce mai trăiesc la mănăstire şi nu se împrăştie de acolo. S-a evidenţiat
prin purtarea sa mai ales Vidiş, care alerga cu cuţitul în mână. El a vrut să taie
barba unui călugăr bătrân, iar pe stareţul mănăstirii Gargalâc a încercat să-l
lovească cu cuţitul, chiar în biserică, unde a dat buzna în timpul slujbei. Călu-
gării au venit în ajutor stareţului, luându-i lui Vidiş cuţitul şi dându-l afară din
biserică. Slujba s-a întrerupt, credincioşii s-au împrăştiat. După aceasta Vidiş
şi ceilalţi scandalagii beţi n-au încetat acţiunile lor huliganice, au continuat să
alerge prin curtea mănăstirii strigând: „măcar un călugăr să omor!”599.
593
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 317.
594
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 125.
595
Ibidem, f. 36, 87.
596
Ibidem, f. 45, 46.
597
Ibidem, f. 1.
598
Ibidem, f. 89.
599
Ibidem, d. 57, f. 80.
Şirul unor astfel de acţiuni poate fi continuat, dar exemplele enunţate

prezintă deja tabloul general al atitudinii autorităţilor publice locale (soviete
săteşti, executive raionale, precum şi alte instanţe) faţă de Biserică. Această
atitudine s-a păstrat pe toată perioada sovietică şi ea reflectă ura comuniştilor-
atei care erau în funcţii de conducere, care luptau contra Bisericii nu sub presi-
unea directivelor de la “centru”, ci din plăcere, uneori chiar excelând de zel.
La 5 martie 1953 a murit Stalin, iar odată cu moartea dictatorului a început
o nouă perioada în istoria statului sovietic, cu repercusiuni şi asupra vieţii
bisericeşti. Una din primele acţiuni ale noului conducător al statului sovietic
Nikita Hruşciov a fost demascarea cultului personalităţii lui Stalin şi criticarea
metodelor lui represive. Această luare de atitudine a alimentat speranţa că
relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă se vor îmbunătăţi. Dar nu a
fost aşa. În perioadă lui Hruşciov relaţiile dintre stat şi Biserică au fost destul
de sinuoase.
Critica epocii lui Stalin a dus la o mică destindere şi a adus un suflu de
libertate societăţii sovietice, fapt pentru care perioada anilor 1953-1958 a
fost numită, în literatura de specialitate, perioada „dezgheţului”. Hruşciov a
criticat, de asemenea, politica lui Stalin faţă de Biserică, calificată prea tole-
rantă, cerând o intensificare a luptei antireligioase600. Astfel, la 7 iulie 1954,
la indicaţia lui Hruşciov, a fost emisă hotărârea CC al PCUS „Cu privire la
neajunsurile majore în propaganda ştiinţifico-ateistă şi măsurile de îmbunătă-
ţire”. Deşi toată vina pentru aceste neajunsuri, conform hotărârii, era pusă pe
seama organizaţiilor de partid locale, un cititor mai atent şi mai avizat îşi dădea
prea bine seama, că, de fapt, era criticată politica promovată de Stalin faţă de
Biserică începând cu anul 1943. Această politică era apreciată drept „concilia-
toare” şi în contradicţie cu „poruncile leniniste”. „Trebuie să terminăm odată
cu pasivitatea în privinţa religiei, să demascăm esenţa ei reacţionară şi acel
prejudiciu, pe care îl aduce societăţii sovietice”601, se menţiona în hotărârea
respectivă. „Pentru a intensifica propaganda ştiinţifico-ateistă trebuie utilizate
toate formele şi mijloacele de influenţă ideologică şi politică asupra oame-
nilor muncii în limba lor maternă – lecţii, rapoarte, discuţii, presa, radioul,
teatrul, cinematografia. La această activitate trebuiesc atraşi cei mai buni
propagandişti de partid, precum şi comsomoliştii, intelectualii, savanţii... ”602.
Intonaţia dură a acestei directive de partid, alcătuită sub îndrumarea directă
a lui Hruşciov, amintea mult de retorica propagandistă a „Uniunii ateiştilor
600
I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 50-51.
601
G. Štrikker, Op. cit., Vol. II, p. 10.
602
Ibidem, p. 11.
combatanţi”, care a activat în URSS în perioada interbelică şi a dezlănţuit un

adevărat război împotriva Bisericii. Atât doar, că în documentul de partid nu
se vorbea nimic de represalii. Hotărârea a constituit un semnal şi un stimulent
pentru declanşarea unei masive campanii de propagandă ateistă.
Cu mult avânt şi zel au răspuns la acest apel al partidului autorităţile din
RSSM. Ca urmare, au apărut imediat un şir de hotărâri de nivel republican.
La 12 noiembrie 1954 Ministerul Culturii din RSSM a adoptat hotărârea „Cu
privire la intensificarea propagandei antireligioase şi a ateismului ştiinţific”, în
care se constatau neajunsurile pe care le avea Ministerul Culturii în educaţia
ateistă. Autorităţile erau îngrijorate de numărul redus de lecţii ţinute pe teme
ateiste. În 1953, din numărul total de lecţii de popularizare a ştiinţei, doar
14% au fost pe teme ateiste. S-a constatat o utilizare insuficientă a teatrului şi
cinematografului în scopuri de propagandă antireligioasă603.
În baza hotărârii Ministerului Culturii au fost supuse unui control riguros
raioanele Otaci, Zguriţa, Râbniţa, Edineţ, Baimaclia ş.a. Rezultatele contro-
lului au stabilit că nivelul educaţiei ateiste din teritoriu era redus. Situaţia din
raionul Zguriţa era calificată drept catastrofală, întrucât aici, pe parcursul a
zece luni ale anului 1954, n-a fost ţinută nici o lecţie cu tematică ateistă. De
asemenea, s-a constatat că, deşi în Republică, pe parcursul primei jumătăţi
a anului 1954, s-au ţinut 2 071 de lecţii pe teme ateiste, nivelul lor ştiinţific
a fost destul de scăzut; nu erau atraşi în activitatea propagandistică profe-
sorii de biologie, chimie, fizică; radioul şi teatrele nu participau îndeajuns la
procesul de educaţie ateistă a populaţiei604.
Ca urmare, ofensiva ateismului militant s-a intensificat. Au început să fie
folosite mai intens secţiile de cultură, căminele culturale, bibliotecile, muzeele,
în sediile cărora se organizau serate tematice, expoziţii de cărţi pe teme ateiste,
festivaluri cinematografice de filme artistice şi ştiinţifice, expoziţii de panouri,
fotografii, conferinţe, seminare. Profesorii erau obligaţi să organizeze în şcoli
„cercuri ateiste”, dispute, alte activităţi didactice cu caracter ateist. Educaţia
ateistă trebuia să persiste în cadrul lecţiilor de istorie, literatură, biologie,
geografie, fizică, chimie. La cinematografele din Republică erau prezentate
filme cu conţinut antireligios („Egor Bulâciov şi alţii”, „Mikluho Maklai”,
„Jorgen”). La comanda oficială, pe scenele teatrelor din Republică erau jucate
piese după operele „Tăunul” de Voinici, „Preotul spaniol”, „Frontiera din
vest” etc. La radio au apărut un şir de emisiuni radiofonice cu caracter ateist:
603
84-85.
604
Ibidem, p. 85.
„Ştiinţa şi religia despre univers”, „Mari personalităţi ruse – luptători împo-

triva religiei” etc. Regimul comunist căuta elemente de propagandă ateistă
până şi în poveştile pentru copii şi de aceea erau editate într-un tiraj mare
„Preotul şi dascălul”, „Ivan Turbincă” etc605.
În 1954, în RSSM au fost editate mai multe lucrări cu caracter ateist: „Soci-
alismul şi religia” de V. I. Lenin, „Vaticanul – inspirator al fanatismului şi al
reacţiunii” de N. Karmanski, „Apariţia creştinismului” de A. Simionov. În
1955 au apărut „Ştiinţa împotriva religiei” de I. Lupalo, „Superstiţiile religi-
oase şi daunele pricinuite de ele” de P. Pavelkin, „Despre posturile creştine,
sărbători şi ritualuri” de D. Sidorov. Tirajele literaturii cu caracter ateist erau
impunătoare. De exemplu, lucrarea „Socialismul şi religia” de V. I. Lenin
a fost editată cu un tiraj de 200 de mii de exemplare, „Religia – duşman al
ştiinţei şi progresului” de V. Prokofiev – cu un tiraj de 500 de mii de exem-
plare606.
Acest nou atac al statului sovietic împotriva religiei a fost mediatizat pe
larg şi criticat vehement în Occident. Hruşciov a fost nevoit să ţină cont de
opinia publică internaţională şi la 10 noiembrie 1954, la iniţiativa lui, a fost
adoptată hotărârea CC al PCUS „Cu privire la greşelile comise în propaganda
ştiinţifico-ateistă în rândul populaţiei”. În esenţa lui, acest document era un
semnal de încetare a prigoanei contra Bisericii: „A obliga comitetele regionale,
ţinutale ale PCUS, Comitetele Centrale ale partidelor republicilor unionale şi
toate organizaţiile de partid să înlăture greşelile comise în propaganda ateistă
şi de acum înainte să nu admită nici un fel de insulte la adresa sentimen-
telor religioase ale credincioşilor şi ale clerului, şi nici un amestec în activi-
tatea Bisericii”607. Trimiterile la „lacunele sau greşelile în teritoriu” erau invo-
cate în toate cazurile, când era necesar de a modifica tactica, promovată de
conducerea de partid, or, o critică directă a acesteia era inadmisibilă. Poporul
sovietic trebuia să rămână mereu convins de veridicitatea politicii de partid şi
de verticalitatea liderilor comunişti. Deşi în hotărârea respectivă nu se vorbea
nimic de renunţarea la ateism (această principală bază ideologică a Partidului
Comunist), totuşi, după adoptarea ei, campania propagandistică împotriva
Bisericii s-a mai potolit. Educaţia ateistă a poporului sovietic, conform noilor
dispoziţii, trebuia promovată pe pretinse „baze constructive”, adică religiei
trebuia contrapus cultul restaurat al lui Lenin, care pe timpul dictaturii stali-
niste a fost în mare măsură neglijat608.
605
Ibidem, p. 85-86.
606
Ibidem.
607
V.A. Alekseev, Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991, p. 363-364.
608
Astfel, pentru Biserică perioada „dezgheţului” a început abia din 1955 şi

a durat până în 1958. A fost o perioadă de linişte, precum erau perioadele de
linişte din timpul dintre persecuţii în epoca primară a Bisericii.
În această perioadă episcopul Nectarie al Chişinăului a primit aprobarea de
a hirotoni un anumit număr de preoţi pentru completarea locurilor vacante
în parohii. În 1955-1956 au fost hirotoniţi 14 preoţi şi au fost transferaţi în
parohii 16 ieromonahi. Au fost reprimiţi în rândul clericilor Eparhiei Chişină-
ului şi unii preoţi care s-au întors din exil. Pentru prima dată de la reanexarea
Basarabiei în 1944 autorităţile sovietice au permis convocarea adunării proto-
popilor (14-16 iunie 1955)609 şi a adunării stareţilor (4-5 octombrie 1955)610.
În această perioadă se obţinea mai uşor permisiunea unei vizite în teritoriu,
datorită cărui fapt episcopul Nectarie făcea des vizite la parohii şi mănăstiri.
În darea de seamă pe prima jumătate a anului 1954 împuternicitul scria:
„Episcopul Nectarie activizează pe toate căile viaţa bisericească. El între-
prinde măsuri mult mai active, decât până acum, privind consolidarea disci-
plinei şi a autorităţii clerului în rândul enoriaşilor. El îi transferă în alte parohii
pe preoţii care s-au compromis, iar în locul lor numeşte fanatici şi aroganţi din
mediul călugăresc. (...) În satul Maramonovca preotul nu corespundea înaltei
chemări de slujire clericală şi deseori bea. Episcopul l-a înlăturat din slujbă şi
l-a numit în locul lui pe călugărul Teodor Şavelie de la mănăstirea Chiţcani.
(...) În biserica satului Hîrtopul Mare, raionul Criuleni preotul Ioan Ţărnă era
un beţivan şi un chefliu. Episcopul l-a transferat într-o altă parohie, iar în
locul lui l-a numit pe călugărul Teofilact Grati”611.
Dar şi în perioada „dezgheţului” autorităţile de stat nu scăpau de sub
control activitatea Bisericii. În mod intenţionat, se păstra deficitul de preoţi.
Astfel, în 1956 erau înregistraţi (recunoscuţi de către oficialităţi) 383 de preoţi,
în 1957 – 386, în 1958 – 388. Deci, pentru cele 580 de biserici înregistrate în
1959 lipseau mai bine de 200 de preoţi612. În 1956 din cauza necesităţii acute
de preoţi, s-a ajuns la ideea creării unor cursuri teologice la Chişinău. Despre
această iniţiativă împuternicitul nota următoarele: “(…) În vederea comple-
tării “cadrelor bisericeşti” şi a “reciclării” lor, Nectarie, era pe cale să creeze în
acest an nişte cursuri pe lângă Eparhie pentru pregătirea şi calificarea cântăre-
ţilor bisericeşti cu un contingent de 150 de oameni. Însă o atare acţiune a fost
609
Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1955, nr.
7, p. 8-9.
610
Ibidem, nr. 12, p. 6-7.
611
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 251.
612
Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p.
125.
respinsă de noi”613. De asemenea, adunarea protopopilor şi cea a stareţilor au

putut fi convocate doar după aprobarea împuternicitului, care a participat şi
el la aceste întruniri bisericeşti, stând în prezidiu alături de ierarh. Numirile
şi transferările preoţilor, vizitele în parohii şi mănăstiri şi alte acţiuni erau în
mod obligatoriu coordonate cu împuternicitul.
Adevărata atitudine a statului sovietic faţă de Biserică în această perioadă
se vede bine şi în felul în care se proceda în cazul când credincioşii se adresau
cu demersuri, sub formă de petiţii şi delegaţii. Aceştia, crezând că statul
sovietic şi-a schimbat atitudinea faţă de Biserică, au început a scrie cereri ca
să li se permită deschiderea bisericilor neînregistrate. Ele erau adresate, în
primul rând, împuternicitului, dar şi altor instanţe sovietice, atât republicane,
cât şi unionale. De exemplu, credincioşii din Horodişte, raionul Otaci, scriau
împuternicitului: „În timpurile noastre minunate, când noi toţi dorim pace
întregii lumi, când urmând exemplul poporului sovietic toată lumea a păşit pe
calea dezarmării, noi suntem lipsiţi de pace şi linişte. Oamenii se înarmează
unul împotriva altuia, şi aceasta se explică prin lipsa libertăţii de conştiinţă. În
satul nostru a fost închisă biserica. Ajutaţi-ne să o redeschidem”614.
În 1954 la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din
Chişinău au fost depuse 106 cereri privind deschiderea bisericilor, în 1955
– 151, în 1956 – 322, în 1957 – 288, iar în primul semestru al lui 1958 –
140 cereri615. Acestea erau semnate de oameni concreţi, unele – de una-două
persoane, altele – de colective întregi – de la 300 până la 900 persoane. Dar
toate aceste solicitări rămâneau fără un răspuns pozitiv. „Din numărul total
de cereri şi scrisori, 125 nu au fost examinate din următoarele motive: scri-
sori anonime – 2; semnate de mai puţin de 20 de persoane – 27; provenite
din localităţi, unde nu sunt locaşuri de cult – 2; parvenite din localităţi, unde
locaşurile de cult au fost distruse – 4; provenite din localităţi, unde deja func-
ţionează locaşuri de cult – 9; scrisori care au fost examinate anterior şi au
primit aviz negativ – 81. Celelalte 15 cereri au fost examinate şi au primit aviz
negativ”616 scria în darea de seamă pe prima jumătate a anului 1958 împuter-
nicitul P. Romenski.
În unele demersuri, credincioşii cereau aprobarea pentru construirea unor
biserici noi. Astfel, credincioşii din Grădişte, raionul Cimişlia, au înaintat în
1955 o cerere semnată de 142 de persoane, în care solicitau aprobarea de a
613
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 65, f. 284.
614
Ibidem, d. 44, f. 12.
615
124.
616
continua construcţia bisericii care a fost începută în 1940, dar care în 1944
a fost oprită. Ei au anexat devizul de cheltuieli, care constituia 188 de mii
de ruble şi anunţau că această sumă a fost deja adunată în mare parte de la
enoriaşi. Împuternicitul scria în nota sa informativă: „Am pus aviz negativ
acestei cereri şi astfel construcţia nu se execută”617. Credincioşii dintr-un
cartier al oraşului Tiraspol scriau în cererea lor, că casa de rugăciuni care le
servea ca locaş de cult, se afla într-o stare deteriorată şi urma să fie demo-
lată. Conform planului urbanistic, în locul ei urma să fie construită o între-
prindere. Prezentânt aceste circumstanţe, semnatarii solicitau permisiunea de
a construi o nouă biserică. Răspunsul a fost negativ. „Consider construcţia
unei noi biserici în Tiraspol neraţională şi resping această cerere”, menţiona
împuternicitul în darea sa de seamă faţă de instanţele superioare pentru prima
jumătate a anului 1957618. Au fost refuzaţi şi credincioşii din Tătăreşti, raionul
Străşeni, care în demersul lor cereau aprobarea de a construi o noua biserică
în locul celei vechi, care era şubredă şi urma să fie demolată619.
Autorităţile sovietice au putut să se opună presiunii venite din partea
credincioşilor în ceea ce priveşte redeschiderea bisericilor neînregistrate şi
construirea unora noi, dar nu i-au putut opri pe aceştia să le repare şi să le
restaureze. Erau reparate atât bisericile în funcţiune, cât şi cele neînregistrate,
care nu fusese luate încă de stat în folosinţă, pe care comunitatea le îngrijea în
aşteptarea că va fi numit un preot şi împuternicitul va permite reluarea servici-
ilor divine. În 1955 au fost reparate 101 biserici, în 1956 – 199, în prima jumă-
tate a anului 1957 – 109620. În darea de seamă pe 1956, împuternicitul scria
îngrijorat, cu referire la datele de care dispunea, că în 1956 pentru lucrările
de reparaţie s-a cheltuit mai mult de 4 mln. de ruble621. În 1957 au fost repa-
rate 348 de biserici622. În multe biserici reparaţiile se făceau fără autorizaţie,
dar reieşind din faptul că conducerea centrală de la Moscova cerea în anii
„dezgheţului” o politică mai tolerantă faţă de Biserică, autorităţile sovietice
locale treceau cu vederea astfel de „încălcări”.
Evoluţia vieţii societăţii sovietice în anii „dezgheţului” a alarmat autorită-
ţile de partid şi de stat. Regimul comunist nu dorea o democratizare a socie-
tăţii, căci prin aceasta îşi pierdea influenţa şi puterea. De aceea, CC al PCUS
şi-a schimbat curând politica şi a anunţat că în pragul creării societăţii comu-
617
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 44, f. 197.
618
619
Ibidem, p. 549.
620
Ibidem, p. 468.
621
Ibidem, p. 416.
622
Ibidem, p. 487.
niste nu trebuie să existe nici un fel de opoziţie ideologică şi că împotriva

duşmanilor puterii sovietice trebuie de luptat cu cea mai mare îndârjire şi pe
toate căile posibile. În contextul noului curs politic Biserica Ortodoxă era
privită ca unul dintre principalii duşmani.
La 4 octombrie 1958 CC al PCUS a emis o directivă secretă, cu un titlu
lung şi întortocheat: „Cu privire la notiţa secţiei de propagandă şi agitaţie a CC
al PCUS privind republicile unionale „Cu privire la lacunele în propaganda
ştiinţifico-ateistă”. Această directivă obliga organizaţiile de partid, comsomo-
liste şi obşteşti să înceapă „o ofensivă propagandistică masivă” contra „rămă-
şiţelor religioase” din rândul poporului sovietic623. Instituţiile de stat urmau
să întreprindă acţiuni administrative, menite să facă cât mai dificilă existenţa
comunităţilor religioase.
În conformitate cu noul curs politic Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat,
la l6 octombrie 1958, două hotărâri: „Cu privire la mănăstirile din URSS” şi
„Cu privire la sporirea impozitelor, percepute de la instituţiile eparhiale şi de
la mănăstiri”624. În primul document era fixat un termen de şase luni pentru
ca Consiliile de Miniştri şi Comitetele pentru problemele Bisericii Ortodoxe
Ruse din republicile unionale să studieze posibilitatea reducerii numărului de
mănăstiri şi schituri şi să prezinte propunerile respective Consiliului Unional
al Miniştrilor. De asemenea, se propunea reducerea moşiilor aflate în posesia
mănăstirilor. Cea de-a doua hotărâre interzicea bisericilor să comercializeze
lumânările la un preţ mai mare decât cel al producătorului. Astfel, bisericilor
le-a fost aplicată o lovitură de graţie, or, pentru ele această afacere a devenit
nerentabilă şi chiar deficitară. Ca urmare, a scăzut oferta de lumânări şi între-
prinderile respective au dat faliment625.
Concomitent, regimul comunist a intensificat la maximum şi propaganda
antireligioasă. La 10 noiembrie 1959, CC al PCUS a elaborat hotărârea „Cu
privire la greşelile comise în propagarea ateismului ştiinţific în rândul popula-
ţiei”, în care au fost fixate o serie de măsuri care ţineau de urgentarea proce-
sului de „educaţie ateistă”. O hotărâre similară a fost adoptată şi de Ministerul
Culturii al RSSM, care, ţinând cont de indicaţiile organelor superioare de la
Moscova, a impus ateismul în toate instituţiile de cultură. Astfel, în casele
de cultură şi în căminele culturale erau organizate expoziţii fotografice şi de
placarde pe teme antireligioase, serate tematice cu genericul „Ştiinţa şi religia”,
„Chimia contra minunilor”. În 1961 în RSSM au fost organizate 1 544 de serate.
623
624
Ibidem, p. 380.
625
În Eparhia Chişinăului şi Moldovei întreprinderea care producea lumânări a fost închisă
mai înainte la 10 iulie 1958. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 85, f. 81.
Teatrul „Luceafărul” din Chişinău şi Teatrul Dramatic din Bălţi prezentau pe

scenele din RSSM spectacole cu subiecte antireligioase: „Lucruri necurate”,
„Inimi încătuşate” ş.a. Pe scena Teatrului Muzical-Dramatic „A. Puşkin” din
Chişinău a fost montat spectacolul „Sclavii întunericului”. Biblioteca centrală
„N. Krupskaia” din Chişinău a primit indicaţii să elaboreze diverse mate-
riale în ajutorul propagandei ştiinţifico-ateiste, a tânărului ateu, pentru a fi
expediate bibliotecilor raionale. La cinematografe şi la TV erau prezentate
frecvent filme de popularizare a ştiinţei, al căror mesaj principal era negarea
credinţei şi a lui Dumnezeu: „Apostoli fără mască”, „Muzeul de Istorie şi
Ateism”, „Universul”, „Oameni întunecaţi” ş.a. Presa era şi ea în totalitate la
dispoziţia propagandiştilor ateişti. De exemplu, ziarul „Moldova Socialistă”,
care apărea în limbile română şi rusă, a publicat în 1960 douăzeci şi două
de articole pe teme ateiste. Redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, organul
de presă al Komsomolului, a publicat în anii 1960-1961 douăzeci şi cinci de
articole despre activiştii ateişti din rândul comsomolişilor. Exista chiar şi o
competiţie nedeclarată între redacţiile ziarelor raionale privind numărul de
articole publicate pe teme ateiste. De exemplu, într-un raport al Ministerului
Culturii erau menţionate redacţiile ziarelor raionale „Drapelul biruinţei” din
raionul Drochia şi „Drapelul comunismului” din raionul Floreşti, care în anii
1960-1961 publicaseră şaisprezece şi, respectiv, zece articole pe teme ateiste.
Temele ateismului ştiinţific erau tratate frecvent şi în emisiunile de radio şi
televizate pentru copii şi tineret626.
În scopul pregătirii specialiştilor în domeniul ateismului ştiinţific, în 1959
au fost constituite Centrul de Instruire Politică, Societatea „Ştiinţa” şi Şcoala
Tânărului Ateist. Societatea „Ştiinţa” a fost obligată să organizeze grupuri de
propagandişti atei în toate raioanele şi satele din RSSM. Pentru aceştia erau
organizate periodic seminare raionale şi republicane cu cheltuieli impunătoare.
Începând cu anul 1959, la seminarele raionale şi republicane erau instruiţi
anual câte 4-5 mii de propagandişti. În 1959, de propagarea ateismului în
RSSM se ocupau aproximativ 1 000 de specialişti calificaţi, printre care lectori
şi profesori de la instituţiile de învăţământ superior, academicieni, funcţionari
de partid, care pentru activitatea lor erau salarizaţi în mod special. În 1960-
1961 Departamentul ideologic al CC al PC din RSSM a mărit numărul lor cu
încă 520 de persoane. În anul 1960, de exemplu, aceşti propagandişti au ţinut
în RSSM 8 056 de lecţii în domeniul ateismului ştiinţific. Lecţiile ateiste aveau,
de obicei, următoarele teme: „Marxism-leninismul cu privire la apariţia creş-
626
Vezi: L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)...,
p. 86-89.
tinismului”, „Chimia contra minunilor”, „A existat oare Hristos?”, „Ştiinţa şi

religia despre apariţia omului”, „De ce nu cred în Dumnezeu?” etc627.
Concomitent cu intensificarea propagandei ateiste s-au intensificat acţiu-
nile şi măsurile de subminare nemijlocită a poziţiei şi influenţei Bisericii. În
1958 la Chişinău a sosit un oarecare Kozin, şef-adjunct al secţiei de inspectare
a Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. El
a dat următoarele indicaţii: „1. Să fie limitat numărul de hirotoniri; 2. Să fie
limitată înregistrarea în parohii a ieromonahilor din mănăstiri; 3. Să fie efec-
tuată munca de explicaţie cu episcopul ca atât el, cât şi clerul să elibereze mai
puţine recomandări pentru admiterea în instituţiile teologice; 4. Să fie luate
măsuri pentru împiedicarea reparaţiilor în bisericile care funcţionează şi să fie
interzisă construcţia de noi locaşuri; 5. Să fie efectuat un control şi pregătite
materialele necesare pentru scoaterea de la evidenţă a bisericilor, în care timp
îndelungat nu au fost oficiate serviciile divine”628.
În 1959 a fost demis împuternicitul Comitetului pentru problemele Bise-
ricii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM P. Romenski,
care a exercitat această funcţie timp de 15 ani, dar care, conform unor denun-
ţuri, nu făcea faţă noilor cerinţe, fiind prea apropiat ierarhului în exerciţiu, pe
care îl vizita deseori. El a fost înlocuit, la 17 martie 1959, cu A. Oleinik, tot rus
de origine, un ateist zelos şi un adversar consecvent al Bisericii, care a activat
la Moscova în componenţa Comitetului central pentru problemele Bisericii
Ortodoxe Ruse629. Noul împuternicit a calificat drept nesatisfăcătoare activi-
tatea predecesorului său şi a cerut conducerii de vârf a Republicii să promo-
veze mai intens programul Partidului Comunist faţă de religie şi Biserică.
Atitudinea sa a fost expusă Consiliului de Miniştri al URSS la 6 aprilie 1959.
Printre altele, el scria: „Din observaţiile noastre şi din studierea activităţii
Bisericii şi a preoţimii, precum şi din materialele şi datele concrete de care
dispunem, se vede că religiozitatea populaţiei republicii, atât în sate cât şi în
oraşe, este foarte ridicată. Acest lucru este confirmat de frecventarea intensă
a bisericii de către credincioşi, mai ales la astfel de sărbători precum Paştele,
Crăciunul, Rusaliile, hramurile şi altele. În aceste sărbători mulţi colhoznici
şi o parte a muncitorilor nu ies la muncă. Pretutindeni, mai ales în sate, se
îndeplinesc pe larg variate ritualuri religioase, ca botezul copiilor, cununia în
627
Vezi: Educaţia ateistă a populaţie [Culegere de articole publicate în presă], Chişinău, 1987, p.
10-16; A. Goncear, Impactul propagandei ateiste asupra conştiinţei populaţiei din RSSM (1956-
1989)..., p. 177-180.
628
629
124; Vezi biografia lui A. Oleinik: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 913-917.
biserică, îngroparea decedaţilor cu participarea preoţilor, sfinţirea caselor şi

altele”630. Pentru a redresa situaţia, A. Oleinik a solicitat alocaţii anuale supli-
mentare în sumă de 15 800 de ruble631. Într-un termen record – patru zile
– solicitările lui au fost satisfăcute. Mai mult decât atât, tot la 10 aprilie 1959,
Consiliul de Miniştri al RSSM, printr-o dispoziţie specială, i-a acordat lui A.
Oleinik un spor lunar de 1 100 de ruble la salariu632.
Beneficiind de susţinerea tuturor organelor de stat sovietice, A. Oleinik
a desfăşurat o activitate energică, inventând şi implementând în practică noi
şi noi măsuri îndreptate contra Bisericii. Scopul lor principal era reducerea
esenţială a numărului de clerici, biserici şi mănăstiri.
Noul împuternicit a considerat mult prea blândă decizia superiorilor săi de
a închide doar 3-5 biserici pe lună. Ca răspuns, el scria la Moscova: „Pentru
închiderea celor 580 de biserici va fi nevoie de aproape 10 ani”. Cerând
permisiunea să urgenteze procesul închiderii bisericilor din RSSM, A. Oleinik
scria că-şi asumă în acelaşi timp responsabilitatea pentru modul desfăşurării
acţiunilor de închidere şi promitea că va urmări personal ca să nu se declan-
şeze tulburări şi nemulţumiri din partea credincioşilor633.
Astfel, în perioada 1959-1964 locaşurile de cult în RSSM erau închise în
masă. În a doua jumătate a anului 1959 au fost închise 159634. Astfel, în 1959
funcţionau 540 de biserici, în 1960 – 385, 1961 – 327, 1963 – 257635. În anul
1966 funcţionau doar 194 de biserici, în care slujeau 199 de preoţi636.
Autorităţile sovietice se străduiau ca pretextele închiderii locaşurilor de cult
să aibă formă „legală”. Unul din motive invocat cu insistenţă de către auto-
rităţile sovietice, era pretinsa scădere a religiozităţii populaţiei. Se inventau
chiar şi metode de calculare a nivelului religiozităţii. Astfel, la o întrunire
cu secretarii de partid din raioane, A. Oleinik, fiind întrebat cum poate fi
stabilit gradul religiozităţii unei localităţi, a răspuns cât se poate de limpede:
„Numărul minim al credincioşilor trebuie calculat astfel: dacă biserica are o
sută de metri pătraţi, socotiţi câte patru oameni la un metru pătrat şi astfel veţi
avea 400 de oameni [credincioşi]”637.
La 29 septembrie 1959 A. Oleinik solicita aprobarea organelor superioare
de a declara închise bisericile care nu mai funcţionau (adică acele biserici care
630
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 3.
631
Ibidem, d. 92, f. 18.
632
633
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 24-25.
634
635
636
637
P. Furtună, I. Ţurcanu, Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX..., p. 96.
erau înregistrate, dar care, în lipsă de preoţi, nu aveau un paroh aparte), fără
dreptul de a fi redeschise; de a suspenda activitatea bisericilor închise de către
autorităţile sovietice în anii 1940-1941 şi redeschise de autorităţile româneşti
în anii războiului638.
Inventând noi pretexte, împuternicitul A. Oleinik susţinea că distanţa prea
mică dintre biserici le face puţin frecventate şi, deci nerentabile. Pornind de la
această idee, s-a ajuns la concluzia că biserica „Adormirea Maicii Domnului”
şi biserica „Ciuflea” din Chişinău sunt prea aproape una de alta şi de aceea
una din ele trebuie să fie închisă. În situaţie similară s-au găsit şi alte biserici
din capitală: „Sf. Gheorghe” şi „Sf. Constantin şi Elena”, „Buna-Vestire” şi
Catedrala. La 16 octombrie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a aprobat
închiderea bisericilor „nerentabile”, afirmându-se în acelaşi timp că locaşurile
rămase în Chişinău sunt mult prea suficiente pentru numărul de credincioşi639.
Conducerea colhozului din Ghelăuza, raionul Străşeni, anunţa forurile
superioare că transformă biserica din localitate în club, pentru că „este înăl-
ţată din material de construcţie bun”640.
În vara anului 1959, autorităţile, invocând recolta foarte bogată şi lipsa
depozitelor, au hotărât să folosească în acest scop bisericile. Astfel, autori-
tăţile din raionul Orhei intenţionau să închidă 22 de biserici, sub pretextul
depozitării în ele a recoltei. Oleinik a cerut permisiunea instanţelor superi-
oare, care au dat aviz pozitiv641.
Procedurile de închidere erau, în cele mai frecvente cazuri, dure şi brutale.
Într-o plângere adresată arhiepiscopului Nectarie, preotul Grigorie Pâslăraşi
scria cum a fost închisă biserica unde slujea: „(...) În ziua de 15 noiembrie
1959 preşedintele sovietului sătesc din Senatovca (Sănătăuca – n.a.), Lăpuş-
neac Ivan Feodorovici, împreună cu preşedintele sovietului sătesc din Napa-
dova, Moroi Gheorghe, au cerut cheile de la starostele bisericii Napadova
ca să închidă biserica. Starostele bisericii, împreună cu mai mulţi oameni, au
protestat şi n-au dat cheile, cerându-le să arate dacă au ordin în privinţa închi-
derii bisericii, însă preşedintele din Senatovca a spus că ei sunt „ordin”, apoi
au sărit gardul bisericii şi au pus la uşa bisericii lacăt cu sigiliu. După aceasta
m-au chemat la sovietul sătesc şi mi-au poruncit să nu mai slujesc în biserica
din Napadova că are să fie rău”642.
638
639
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 80.
640
Ibidem, d. 75, f. 162.
641
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 656-657.
642
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 75, f. 263-264.
Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea şi măsuri de constrângere

împotriva clerului, care era învinuit de atitudine neloială faţă de stat, de propa-
gandă împotriva puterii sovietice, de colectarea de mijloace pentru repararea
bisericilor, de prestarea serviciilor divine enoriaşilor din alte localităţi decât
cele încredinţate ş.a. Pentru acestea şi alte învinuiri inventate la adresa clerului,
unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de dreptul de a oficia serviciul divin, iar iero-
monahii erau trimişi înapoi la mănăstiri – în consecinţă, fiind închise şi biseri-
cile în care slujeau. Astfel, în Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, preşedintele
sovietului sătesc Ion Vasilache, care şi-a propus să închidă cu tot dinadinsul
biserica, a obţinut întâi destituirea preotului Serghei Juncu, după care a închis
şi locaşul de cult. Locuitorii satului au considerat o atare acţiune nelegitimă
şi s-au adresat împuternicitului şi ierarhului rus de la Chişinău printr-o scri-
soare de protest semnată de 99 de persoane, dar nu au primit nici un răspuns.
Biserica din Văsieni, raionul Soroca, a fost închisă, după ce preotul paroh
Cociubinschi a fost lipsit de cinul preoţesc643. Mai erau şi cazuri când deceda
vreun preot sau era transferat în altă parohie, altul în loc nu era numit, iar
autorităţile sovietice, folosindu-se de moment, declarau aceste biserici închise
pentru că nu au preot.
„Această reducere a numărului de locaşuri în funcţiune a fost realizată fără
a prejudicia necesităţile religioase ale credincioşilor”644 – minţea fără să se
sinchisească împuternicitul A. Oleinik, mai oferind şi detalii privind desfăşu-
rarea „cu succes” a acestor acţiuni: „Ne-am concentrat toată atenţia la orga-
nizarea acestor acţiuni în aşa fel, încât însăşi conducerea Eparhiei să sisteze
serviciile divine în biserici, să lichideze mănăstirile, comunităţile religioase.
Experienţa noastră demonstrează, că anume o asemenea abordare se soldează
cu rezultate pozitive”645.
În unul din rapoartele sale către secţia de propagandă şi agitaţie a CC al
PC din RSSM, A. Oleinik scria despre o discuţie pe care acesta o purtase la
6 februarie 1960 cu arhiepiscopul Nectarie referitor la oportunitatea transfe-
rului de preoţi dintr-o parohie în alta: „1. Ieromonahul Vornicescu care slujise
în biserica din satul Iurceni, raionul Nisporeni, unde slujba a fost oprită, [se
propune să treacă] în biserica din satul Pogăneşti, raionul Cărpineni, în locul
ieromonahului Grecu, decedat. După părerea noastră (a lui A. Oleinik – n.a.),
Vornicescu nu trebuie trimis în acea parohie din motiv că în viitor toţi iero-
monahii vor fi îndepărtaţi din parohii, şi în afară de aceasta, satul Pogăneşti
643
644
645
Ibidem, p. 770.
se afla la graniţă; 2. Unul din cei doi preoţi ai bisericii din Dubăsari (Stepan
sau Mutruc) [se cere] să fie trimis în satul Rubleniţa din raionul Soroca, în
locul preotului Deminschi, ieşit la pensie la sfârşitul lui 1959. Noi credem că
în Rubleniţa nu trebuie trimis alt preot, deoarece biserica de acolo nu funcţi-
onează de câteva luni şi nu s-au constatat cerinţe deosebite ale credincioşilor
de a relua slujba; 3. Preotul Plevan din satul Cepeleuţi, raionul Ocniţa, [se
cere] să fie trimis în satul Coşcalia, raionul Căuşeni, în locul preotului Ureche,
decedat. Părerea noastră este că preot în Coşcalia nu trebuie trimis, întrucît
biserica de acolo nu funcţionează de mult timp, iar comunitatea religioasă
săracă a satului Cepeleuţi, dacă se organizează o bună propagandă ateistă,
se poate autodesfiinţa; 4. Cel de-al doilea preot de la biserica Sf. Nicolae din
Bălţi, Varzari să fie trimis în satul Peresecina, raionul Criuleni, deoarece acesta
nu se poate înţelege cu blagocinul Tuncienco, precum şi din cauza plângerilor
numeroase ale credincioşilor împotriva lui, iar preotul Delinschi din Pere-
secina să fie pensionat. Socotim că aceasta nu trebuie să se facă; 5. Preotul
Juncu din satul Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, să fie trecut în parohia
Sângerei, raionul Lazo, în locul preotului Grigoraş, care pleacă din funcţie.
Noi credem că în Valea Perjei preot nu trebuie trimis, deoarece acolo slujba
va fi oprită; 6. Preotul Suhac din satul Parcova, raionul Edineţ, să fie trimis
în satul Ciripecau, raionul Floreşti, în locul preotului Petrache care pleacă
din funcţie. În satul Parcova preot să nu fie trimis, deoarece acolo slujba
va fi oprită; 7. Preotul Blajin din satele Medveja şi Coteala, raionul Lipcani,
să fie trimis în satul Sofia, raionul Bălţi, iar preotul din Sofia, Stegărescu, să
fie trimis în satul Slobozia, raionul Căuşeni, în locul ieromonahului Ţărnă,
decedat. În satele Medveja şi Coteala preoţi să nu fie trimişi, deoarece în
ambele sate slujba va fi oprită”. La sfârşit, A. Oleinik mai adaugă: „Nectarie,
de asemenea, a fost de acord să oprească slujba în bisericile din satele Pârjota,
raionul Râşcani, Ecaterinovca, raionul Râbniţa, Grinăuţi-Raia, raionul Ocniţa,
şi Copceac, raionul Taraclia, unde preoţii vor fi îndepărtaţi pentru încălcarea
legislaţiei sovietice”646.
Astfel, pentru a evita anumite tulburări şi nemulţumiri din partea clerului
şi a credincioşilor, autorităţile sovietice acţionau cu succes împotriva Bise-
ricii chiar „cu mâinile” reprezentanţilor Bisericii. După toată probabilitatea,
aceştia erau agenţi secreţi ai KGB-ului care au fost fie racolaţi, fie infiltraţi în
rândul clerului şi în anumite posturi de conducere bisericeşti. Acest aspect
este încă puţin studiat, căci documentele de arhivă despre activitatea KGB-
ului în RSSM nu au fost puse la dispoziţia cercetătorilor. Pe acest subiect s-au
646
P. Furtună, I. Ţurcanu, Op. cit., p. 95.
făcut multe speculaţii în presă, dar toate argumentele aduse sunt mai mult
deductive. Există două documente interesante din Arhiva Ministerului Secu-
rităţii Naţionale din Republica Moldova publicate de istoricul Valeriu Pasat.
În unul, din 15 mai 1961647, se vorbeşte despre activitatea agenţilor secreţi în
vederea închiderii mănăstirii Hârbovăţ. În altul, din 8 ianuarie 1960, aflăm că în
perioada respectivă a fost intensificată activitatea agenţilor secreţi infiltraţi în
Biserica Ortodoxă din RSSM, numărul cărora s-a ridicat la 16 persoane, dintre
care două persoane – „Kazanţev” şi „Iuriev” – ocupau posturi de condu-
cere în eparhie, iar altele 6 – „Voznesenschi”, „Belâi”, „Nichitin”, „Florea”,
„Grigoriev”, „Scurtu”, erau protopopi şi stareţi („Nichitin” şi „Florea” au
fost racolaţi în anii 1958-1959). Cu ajutorul acestora, era micşorat numărul
preoţilor şi al locaşurilor de cult. Astfel, la indicaţia superiorilor, agentul
„Kazanţev” a retras dreptul de a sluji în parohii la 33 de ieromonahi, pe motiv
că călugărilor nu le este permis să săvârşească toate trebuinţele bisericeşti de
care au nevoie mirenii (de exemplu, Taina Cununiei) şi i-a trimis în mănăstiri.
Agenţii secreţi au strâns materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi
slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din
rândurile clerului. În baza acestor materiale, în anul 1960, au avut de pătimit
cinci preoţi. „Kazanţev” şi „Iuriev” nu permiteau completarea posturilor de
preoţi în parohiile rămase vacante, de asemenea, au interzis preoţilor să deser-
vească mai multe parohii concomitent. În rezultatul activităţii agenţilor privind
reducerea numărului de preoţi (de la 380 la 327) şi a interzicerii deservirii mai
multor parohii, concomitent s-a redus numărul bisericilor în funcţiune de la
546 la 385648. Tot în acest document se vorbeşte şi de alte câteva acţiuni menite
să ducă la subminarea Bisericii, despre care vom vorbi ulterior. Important este,
însă, să menţionăm că aceste două documente publicate de V. Pasat dezvăluie
doar o mică parte din ceea ce se întâmpla în spatele cortinei, aspecte care vor
fi studiate atunci când se va permite accesul la materialele de arhivă privind
activitatea KGB-ului împotriva Bisericii din RSSM.
Nesuportând politica antibisericească a statului sovietic, credincioşii, în
unele cazuri, au încercat să se opună închiderii bisericilor. De exemplu, în
satul Slobozia, atunci când autorităţile publice locale, având permisiunea
Consiliului de Miniştri din RSSM de a închide locaşul de cult, au vrut să-l ia
în folosinţă, credincioşii au protestat vehement. Conducerea sovietului sătesc
şi cea a colhozului au venit cu tractoarele să demoleze clopotniţa bisericii, dar
credincioşii au opus rezistenţă şi au luat sub pază locaşul sechestrat. Situaţii
647
V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 664-665.
648
Ibidem, p. 652.
similare au fost semnalate şi în satele Verejeni, Horodişte, Vâsoca şi altele din

raionul Otaci. Deosebit de vehement s-au manifestat aceste proteste în satele
Răciula, raionul Călăraşi, Baraboi, raionul Râşcani, Cobusca Nouă, raionul
Bolboaca şi în altele. Protestele locuitorilor din aceste sate au fost înăbuşite
prin acţiuni violente. Ca urmare au fost omorâţi patru oameni, iar zeci de
creştini ortodocşi au fost arestaţi şi deferiţi judecăţii649.
La 13 ianuarie 1960 CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la lichi-
darea încălcărilor de către clerici a legislaţiei sovietice referitoare la culte”.
În hotărâre se menţiona că „în pofida legislaţiei sovietice cu privire la culte,
care acordă organelor eligibile din rândul clerului şi al enoriaşilor dreptul de
administrare a comunităţilor religioase, slujitorii bisericeşti au concentrat
toată puterea în mâinile lor şi o folosesc în scopul consolidării şi răspândirii
religiei”. Conducerea de partid era cel mai mult indignată şi alarmată de faptul
că, în pofida acţiunilor antibisericeşti şi a propagandei ateiste, activismul reli-
gios nu se reducea nicidecum. Astfel, în aprilie 1960 Comitetul central pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova anunţa CC al PCUS, că la
serviciile divine pascale în întreaga Uniune Sovietică au participat mai mulţi
credincioşi, decât un an în urmă.
La 21 februarie 1961 Gheorghe Karpov, preşedintele Comitetului pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS,
fiind considerat prea tolerant faţă de Biserică, a fost pensionat. În locul lui a
fost numit V.A. Kuroedov, un funcţionar de partid, fost activist al „frontului
ideologic”, care s-a afirmat ca un executor disciplinat şi stăruitor al tuturor
indicaţiilor „de sus”. La Consfătuirea unională din aprilie 1961 el declara:
„Tovarăşi, să recunoaştem cinstit, că în unele republici şi ţinuturi avem o
reţea prea deasă de instituţii de cult, care practic nu sunt necesare”650. După
aceasta, el a propus să se procedeze la reducerea planificată a numărului de
eparhii, centre eparhiale, biserici, mănăstiri şi clerici.
La 6 martie 1961 Consiliul Miniştrilor al URSS a adoptat o hotărâre pentru
uz intern, intitulată „Cu privire la intensificarea controlului asupra respectării
legislaţiei referitoare la culte”, semnată de Nikita Hruşciov. Conform noului
document, la pretinsul „control” erau antrenate organele administraţiei locale.
În conformitate cu această hotărâre, organele locale de stat erau obligate să
urmărească activitatea bisericească pentru a depista încălcările hotărârii în
cauză, mai ales de către cler. În acest scop, în RSSM au fost organizate semi-
nare cu secretarii comitetelor executive orăşeneşti şi raionale, cu preşedinţii
de soviete săteşti651.
649
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 42.
650
651
Conform hotărârii CC al PC din RSSM din 9 ianuarie 1962, comitetele

executive raionale, orăşeneşti şi săteşti erau obligate să creeze comisii pentru
a ţine sub control respectarea de către cler a legislaţiei sovietice cu privire la
culte. Deseori activitatea acestor comisii se reducea la urmăriri, denunţuri
şi implicare brutală în viaţa internă a Bisericii. Un punct al acestei hotărâri
permitea organelor executive locale, de comun acord cu Comitetele pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, să închidă locaşurile de cult652. Acest
fapt a facilitat şi a accelerat procesul de lichidare a multor biserici şi mănăstiri.
În această perioadă autorităţile au acordat o mare atenţie “valorificării”
bisericilor închise. Autorităţile urmăreau ca credincioşii să se conformeze cu
ideea că nu mai au biserică, să nu se mai adune în biserici pentru rugăciuni
particulare în comun, să nu mai înainteze demersuri privind deschiderea loca-
şurilor lor de cult. Conform datelor prezentate de împuternicit, la 1 ianu-
arie 1962 din numărul total al bisericilor închise, 98 au fost transformate în
biblioteci, cluburi, săli sportive şi în depozite, 67 au fost demolate în urma
reconstrucţiei localităţilor sau din cauza vechimii lor. Împuternicitul planifica
“valorificarea” a încă 557 locaşuri de cult, care nu funcţionau: a) în scopuri
social-culturale – 125; b) în scopuri gospodăreşti – 242; c) demolate din cauza
vechimii – 109; d) demolate în urma reconstrucţiei localităţilor – 12; e) demo-
late din cauză că nu pot fi valorificate – 69”653.
În 1959, printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniştri al RSSM au
fost excluse din lista monumentelor de arhitectură luate sub protecţia statului
bisericile Sf. Ilie şi Soborul Vechi, după care, în scurt timp, în conformitate cu
planul general de reconstrucţie a oraşului, au fost demolate654.
La 18 februarie 1963 pe adresa Consiliului de Miniştri al RSSM a sosit o
scrisoare, în care era solicitată excluderea din lista monumentelor arhitectu-
rale şi demolarea unuia dintre cele mai vechi şi preţioase monumente istorice
şi arhitecturale din Chişinău – clopotniţa Catedralei (Catedrala era deja închisă
şi funcţiona ca muzeu). În demersul său, împuternicitul scria: “Clopotniţa
schimonoseşte aspectul arhitectonic al centrului capitalei. Din cauza ei nu se
vede clădirea muzeului. De rând cu aceasta, ea nu reprezintă nici o valoare ca
monument arhitectural”. Acelaşi motiv a servit şi pentru excluderea clopot-
niţei din Bălţi din lista monumentelor arhitecturale. Ambele clopotniţe au fost
aruncate în aer în anii 1963-1964655.
652
653
I. Pavlinčuk, Op. cit., p.73.
654
45-46; ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 15.
655
I. Pavlinčuk, Op. cit., p.74, 315-317.
Faptul că vreo biserică este monument de arhitectură şi de istorie nu era luat

în calcul de către autorităţile sovietice. În multe cazuri era dărâmată partea supe-
rioară (turla şi clopotniţa) a locaşurilor de cult, pentru a li se schimba aspectul
arhitectural, după care ele erau date în folosinţă diferitor instituţii de stat.
Caracterul abuziv al acţiunilor organelor de stat sovietice s-a manifestat şi
prin sistemul de impozitare a bisericilor, care creştea din an în an. Organele
fiscale stabileau impozite exagerate prin care grăbeau închiderea bisericilor.
În 1961, de pildă, biserica Sf. Nicolae din Orhei a fost impusă la un impozit
anual de 4 418 de ruble, iar în 1962 bisericii i s-a cerut o contribuţie pentru
anul 1961 în sumă de 10 168 de ruble. Impozitul pentru anul 1962 a fost de
14 398 de ruble. Ca urmare, biserica respectivă a fost închisă656. Astfel de
cazuri au fost mai multe. Dosarele de arhivă din fondul împuternicitului sunt
pline de cereri şi plângeri privind împovărătorul regim fiscal impus clericilor,
bisericilor şi mănăstirilor657. Solicitările de reducere a impozitelor nu erau
luate în considerare, neachitarea impozitelor fiind calificată drept o încălcare
a legislaţiei sovietice cu privire la culte.
La 31 martie 1961, preşedintele Comitetului pentru problemele Bisericii
Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URRS V. Kuroedov a
cerut Patriarhiei de la Moscova realizarea unei „reforme bisericeşti” în dome-
niul administrării parohiale. El motiva „propunerea” sa prin nemulţumirea
enoriaşilor de faptul că „în statul nostru democratic, condus de popor, în
comunităţile religioase persistă dictatura unei singure persoane. De aceea,
este necesar de a revizui unele prevederi ale „Regulamentului cu privire la
administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse”, încât în fruntea parohiei să se afle
un organ executiv, şi nu parohul bisericii”658. Prin această „reformă” rolul
conducător al comunităţilor religioase a fost delegat de la paroh la consiliul
parohial (aşa-numitele “dvaţatki” (grupul celor 20”)), care trebuiau să admi-
nistreze toată activitatea economico-financiară a parohiei. “Dvaţatca”, fiind o
structură laică, putea fi lesne controlată de autorităţile de stat şi servea drept
mijloc de promovare şi realizare a deciziilor antibisericeşti.
La 18 aprilie 1961 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, supunându-se
indicaţiilor statului, a adoptat hotărârea „Cu privire la măsurile de amelio-
rare a structurii actuale a vieţii parohiale”. Hotărârea a fost aplicată în toate
eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe teritoriul URSS659. Această „reformă”
656
657
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 95, f. 17-19, 142; d. 103, f. 386-386v; d. 104, f. 11-11v, 59-62;
d.105, f. 29-29v, f. 112-114.
658
659
Ibidem, p. 391.
a avut urmări extrem de negative. Clericii au fost înlăturaţi din viaţa paro-
hială, fiind consideraţi angajaţi prin contract pentru „realizarea rânduielilor
religioase”. Preoţii parohi nu erau admişi la adunările parohiale care alegeau
consiliile parohiale, încât autorităţile comuniste uşor îşi infiltrau acolo oamenii
lor. În noile condiţii conducători ai parohiilor au devenit epitropii, care erau
aleşi de consiliul parohial şi care deveneau şi preşedinţi ai organului executiv.
Deseori acestea erau persoane care nu aveau nimic comun cu Biserica, necre-
dincioşi şi chiar cu o reputaţie destul de dubioasă. Fără acordul lor, preoţii nu
aveau voie să facă nimic, nici chiar să angajeze sau să elibereze un paznic660.
Mulţi din epitropi erau lacomi, fixau taxe mari pentru serviciile religioase, iar
pentru a înfrânge nemulţumirea credincioşilor şi a-şi păstra postul dădeau mită
împuternicitului şi altor funcţionari sovietici. Deseori scriau plângeri împotriva
preoţilor, nu se îngrijeau de bunăstarea locaşului de cult, nu permiteau efectu-
area reparaţiilor, informau organele de securitate despre persoanele (în special,
despre intelectuali, funcţionari) care au venit la biserică să se împărtăşească, să
se cunune, să-şi boteze copiii. Prin ei, în repetate rânduri, s-a acţionat împo-
triva unor preoţi buni sau chiar pentru închiderea locaşurilor de cult.
Iată cum descrie urmările acestei reforme împuternicitul A. Oleinik:
“În general, reforma administrării bisericeşti şi controlul mai strict privind
respectarea legislaţiei sovietice despre culte au permis să fie limitată activitatea
clerului şi a “ţercovnicilor”. Organele executive ale administraţiilor bisericeşti
au încetat să se mai îngrijească în aceeaşi măsură de reparaţia şi înfrumuse-
ţarea locaşurilor. În afara de aceasta, după reformă membrii organelor admi-
nistrativ-executive au început să-l viziteze mult mai des pe împuternicit”661.
Astfel, prin această reformă impusă autorităţile sovietice au reuşit să pună
sub controlul lor întreaga viaţă bisericească şi să descentralizeze comunitatea
parohială.
În 1962 împuternicitul de la Chişinău se revolta de faptul, că sovietele
săteşti şi executivele raionale nu îndeplineau recomandările sale privind
numirea epitropilor şi nu-şi exercită în deplina măsură drepturile, care le-au
fost delegate. „În activitatea sovietelor săteşti şi executivelor raionale se atestă
multe lacune. Deşi au primit în repetate rânduri indicaţii şi explicaţii, ei îşi
reorganizează foarte lent activitatea. Nu-şi aplică dreptul de a expulza din
organele bisericeşti elementele nedorite şi nu iau nici un fel de măsuri pentru
a introduce oamenii necesari şi loiali nouă”662.
660
М.V. Škarovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove..., p. 379.
661
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 108, f. 17-18.
662
Ibidem, f. 38.
Pe lângă acestea, împuternicitul a primit dreptul să dea indicaţii consiliilor

parohiale, care erau îndeplinite fără crâcnire. „La recomandarea noastră orga-
nele executive bisericeşti au încetat aproape pretutindeni să tragă clopotele.
În localităţile mari preoţii nu mai însoţesc cortegiile funerare până la cimitir.
De asemenea, a fost lichidat şi obiceiul de a sfinţi casele, care în Moldova
este destul de răspândit. La indicaţia noastră, organele executive bisericeşti
au obţinut ca elevii să nu frecventeze biserica”663. Clerul nu avea drept să
se deplaseze în localităţile vecine, să oficieze rânduielile religioase în casele
credincioşilor, să viziteze locuinţele mirenilor etc.
Începând cu anul 1961, a fost aplicat aşa-numitul „lucru individual” cu
credincioşii. Organizaţiile comsomoliste, de partid, sindicale, secţiile organiza-
ţiei „Ştiinţa” numeau „îndrumători” personali de ateism pentru credincioşii,
pe care îi cunoşteau. Dacă metodele de convingere erau ineficiente, în activi-
tatea de „reeducare” era atras colectivul, care trebuia să lupte cu „rămăşiţele
trecutului”. Dacă nici aceste acţiuni nu-şi atingeau scopul, urmau sancţiunile
administrative, ceea ce însemna că persoana în cauză putea fi exmatriculată sau
retrogradată. Deseori elevii erau chiar pedepsiţi fizic de către profesorii lor. Spre
exemplu, în zilele de post copiii credincioşilor erau hrăniţi forţat cu lactate; lor li
se rupeau cruciuliţele de la gât, li se aplicau alte pedepse morale şi fizice.
Pe parcursul anilor 1961-1962 organele administraţiei locale au organizat
nimicirea obiectelor bisericeşti din locaşurile scoase de la înregistrare. Astfel,
în satele Iablona, Ustie, Limbeni, raionul Glodeni, Verejeni, raionul Otaci
şi în alte localităţi au fost arse icoanele, cărţile, veşmintele şi vasele sfinte.
Credincioşii din satul Verejeni au fost revoltaţi la culme de acest vandalism
şi s-au plâns în toate instanţele posibile. Un grup de enoriaşi a fost chiar în
audienţă la Kuroedov, căruia i s-au plâns de acţiunile barbare ale preşedintelui
colhozului şi preşedintelui sovietului sătesc. Dar această călătorie la Moscova
nu s-a soldat cu rezultatul scontat, iar demersul lor a fost calificat ca o provo-
care664. Totuşi, autorităţile de partid au fost puţin alertate şi au hotărât să ia
unele măsuri. „Societatea de răspândire a cunoştinţelor politice şi ştiinţifice a
trimis în raionul Otaci un grup de agitatori ateişti. CC al PC din RSSM pregă-
teşte un seminar republican al organizaţiilor primare de partid din colhozuri
privind îmbunătăţirea activităţii antireligioase în rândul populaţiei şi lupta
decisivă cu încălcările legislaţiei sovietice din partea clericilor. CC al PC din
RSSM a adoptat o decizie specială, în care a avertizat conducerea raionului
Otaci privind slaba activitate ateistă în raion. Au fost adoptate şi alte hotărâri
663
Ibidem, f. 18.
664
în această problemă”665, scria împuternicitul Oleinik în nota sa informativă,

adresată lui Kuroedov.
În perioada 1959-1964 autorităţile sovietice au depus mari eforturi nu
numai în ceea ce priveşte micşorarea numărului de locaşuri de cult şi a clerului,
ci şi în lupta cu tot ceea ce putea aminti omului sovietic de Dumnezeu şi Bise-
rică. În anul 1959, la ordinul administraţiei centrale au fost lichidate peste 30
de mii de troiţe amplasate la intersecţii de drumuri, la fântâni şi izvoare666.
Unele au fost distruse, altele au fost mutate de credincioşi în cimitire. S-a
interzis categoric tragerea clopotelor, sărbătorirea hramurilor şi a altor sărbă-
tori creştine, colindatul şi alte obiceiuri creştine etc.
În perioada 1958-1962 au fost închise, rând pe rând, toate mănăstirile, în
afară de mănăstirea de maici Japca.
La 14 octombrie 1964 Nikita Hruşciov a fost destituit din funcţii şi înlă-
turat de la conducere. Odată cu aceasta, a luat sfârşit şi ultima ofensivă masivă
a statului sovietic, în frunte cu Partidul Comunist, contra Bisericii.
Reevaluând cei şase ani de prigoană ateistă (1958-1964), autorităţile sovie-
tice au ajuns la concluzia că acţiunile de suprimare a religiozităţii nu s-au soldat
cu rezultatul scontat. Dimpotrivă, a fost subminată şi prejudiciată loialitatea
civică şi cea politică. Rămânând fără biserici, credincioşii s-au retras în ilega-
litate, adunându-se în mod clandestin la rugăciuni în comun. Iar această viaţă
ascunsă, necontrolată, în opinia specialiştilor-ateişti, era mult mai periculoasă,
decât frecventarea liberă a locaşurilor de cult667. De asemenea, despre ateismul
militant din URSS se ştia peste hotare, fapt care ştirbea din autoritatea inter-
naţională a statului „noii orânduiri socialiste”. Prin metodele violente aplicate
cultelor religioase erau încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Dreptu-
rilor Omului cu privire la religie, care a fost semnată şi de statul sovietic668.
Astfel, începând cu anul 1964 noua conducere a statului sovietic a schimbat
accentele şi orientarea politică în domeniul cultelor şi, în special, în atitudinea
faţă de Biserică. În locul măsurilor represive, care pe timpul lui Hruşciov au
fost destul de acerbe, în perioada următoare numită în literatura de specialitate
„epoca de stagnare” (1964-1986) se stabileşte un status quo, menit să creeze
impresia unei protecţii juridice. Procesul de închidere a bisericilor s-a oprit,
iar lupta contra Bisericii şi a religiozităţii a luat forme mult mai moderate.
La 27 ianuarie 1965, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, printr-o decizie
specială, obliga împuterniciţii să informeze centrul despre nerespectarea de
665
Ibidem.
666
667
668
către autorităţile sovietice locale a legislaţiei sovietice privind cultele şi despre

măsurile întreprinse pentru apărarea drepturilor credincioşilor. Reorientarea
politicii antireligioase a comuniştilor însemna renunţarea la metodele violente,
aplicate anterior, în favoarea educaţiei ateiste669.
În urma experienţei acumulate în perioada hruşciovistă, autorităţile ateiste
au înţeles că într-un termen scurt nu va fi posibil să dezrădăcineze credinţa
din inimile oamenilor şi să distrugă Biserica, de aceea ei au oprit lupta făţişă
şi au schimbat tactica, orientându-se la măsuri treptate. A fost atenuat puţin
tonul agresiv şi insultător al propagandei ateiste, dar acţiunile propagandistice
au căpătat proporţii şi mai mari, fiind orientate spre toate sferele vieţii sociale.
La vechile metode se adăugau altele mai “moderne” şi mai subtile. Astfel, au
început să fie promovate mai cu insistenţă unele ritualuri comuniste pseudo-
religioase, menite să le înlocuiască pe cele creştine: în loc de Cununie, comu-
niştii propuneau „Nunţi roşii (comuniste)”, în loc de Botez – „Steline” (de la
„stea” – simbol comunist), în loc de Prohod – înmormântare „fără popi”. A
fost inventată „Ziua recoltei”, care, de obicei, era fixată la hramurile localită-
ţilor. Se introduceau forţat în practică şi „parastasele civile”. De asemenea, au
fost create comisii obşteşti pentru a ajuta la supravegherea respectării legisla-
ţiei cu privire la culte, care erau obligate să urmărească sistematic activitatea
clericilor şi “ţercovnicilor”. Lor li se recomanda să studieze activitatea ideo-
logică a Bisericii: propovăduirea şi adaptarea la noile condiţii, metodele şi
procedeele aplicate de clerici pentru a intensifica influenţa în rândul maselor,
în special, al tineretului şi copiilor. O altă sarcină a organizaţiilor obşteşti era
să identifice şi să înainteze propuneri concrete, menite să limiteze şi să reducă
activitatea comunităţilor religioase670.
Un rol important a fost acordat educaţiei ateiste a tineretului. Komsomo-
liştilor li se recomanda „să ducă o luptă consecventă cu prejudecăţile religi-
oase”, care erau menţionate în acelaşi rând cu „toate manifestările ideologiei
burgheze, parazitismul, alte acţiuni antisociale şi manifestări ale trecutului”671.
În februarie 1967 a fost organizată o manifestare de mare amploare – Semi-
narul unional în probleme de educaţie ateistă a tineretului. Participanţii la el
au menţionat în mod special necesitatea de a perfecţiona metodele indivi-
duale de lucru cu credincioşii, mai ales cu copiii, supuşi unei influenţe religi-
oase în familie672.
669
Ibidem.
670
671
V.A. Alekseev, „Šturm nebes” otmenjaetca: Kritičeskie očerki po istorii bor‘by s religiej v SSSR,
Moscva, 1992, p. 198.
672
La 8 decembrie 1965 Consiliul de Miniştri al URSS a decis să comaseze

„Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse” şi „Comitetul pentru
problemele cultelor” într-o singură instituţie – „Comitetul pentru problemele
religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS”673. Spre deosebire de Comi-
tetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, care era abilitat, în special,
cu coordonarea intereselor de stat cu cele religioase, noul organism avea
şi funcţii de control. În mai 1966 a fost publicat regulamentul „Cu privire
la Comitetul pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al
URSS”. Până la adoptarea documentului respectiv Comitetul activa conform
unor directive secrete. Regulamentul stabileşte clar şi fără echivoc funcţiile
noii instituţii ca un organ de supraveghere a activităţii comunităţilor religi-
oase, activitate considerată străină şi nocivă pentru statul ateist. Principala
sarcină a Comitetului pentru problemele religiei erau supravegherea respec-
tării Constituţiei URSS şi a Decretului din 23 ianuarie 1918 „Cu privire la
separarea bisericii de stat”674.
După ce au obţinut ca din cele circa 1000 de biserici să funcţioneze apro-
ximativ 200, după ce din cele 25 de mănăstiri a rămas să funcţioneze doar
una singură, după ce clericii şi credincioşii au fost până într-atât persecutaţi
şi intimidaţi, încât nimeni din clerici nu mai îndrăznea să se opună deschis
împotriva vreunei măsuri antibisericeşti, iar cea mai mare parte a credincio-
şilor pe ascuns se împărtăşeau, se cununau şi îşi botezau copiii, autorităţile
sovietice au hotărât că Biserica nu mai prezinta pericolul de altădată, că odată
cu creşterea noilor generaţii de “oameni sovietici” şi sub presiunea perma-
nentă a propagandei ateiste ea chiar, va dispărea treptat de la sine. Astfel, în
epoca de stagnare Biserica Ortodoxă din RSSM, deşi era în continuare intimi-
dată, constrânsă şi controlată strict de stat, a primit totuşi o anumită libertate
formală, care i-a permis să-şi perpetueze existenţa.
În noile condiţii mitropolitul Nectarie Grigoriev a început să viziteze mai
des parohiile, să numească în parohiile libere pe preoţii care s-au retras din
state, să dea recomandări tinerilor care doreau să facă studii teologice, să
numească clerici suplimentari în unele parohii, să manifeste interes şi în alte
sfere ale activităţii bisericeşti675. Toate aceste activităţi se aflau, evident, sub
controlul riguros al împuternicitului şi al instanţelor de partid.
Cazul episcopului Bartolomeu Gondarovski (1969-1972) arată elocvent
noua politică a statului sovietic. Fiind numit la Chişinău în locul mitropo-
673
Ibidem.
674
G. Štrikker, Op. cit., Vol. II, p. 65.
675
litului Nectarie care decedase, el a încercat să fie mai mult decât o simplă
marionetă. A cerut insistent clerului să nu neglijeze predica, s-a străduit ca sub
controlul lui personal preoţii fără studii teologice să facă un anumit stagiu, a
învăţat limba română şi a încurajat folosirea ei în cult, făcea multe vizite în
parohii etc. Faptul că noul ierarh era foarte activ a trezit îngrijorarea autori-
tăţilor sovietice locale. Dar el a mai “greşit” şi prin altceva. Episcopul Barto-
lomeu îl nesocotea pe împuternicit şi nu-i cerea acordul pentru a face vizite
în parohii, pentru a numi sau destitui vreun preot, precum şi în alte cazuri.
De asemenea, el a încercat să minimalizeze influenţa unui grup de preoţi
care erau în relaţii strânse cu împuternicitul şi care, pe vremea lui Nectarie,
manipulau, în propriul interes, ierarhul. Astfel, pentru faptul că a încercat să
depăşească limitele impuse de autorităţi şi pentru faptul că a depus eforturi
consecvente pentru a renaşte viaţa bisericească în RSSM, episcopul Barto-
lomeu a fost înlăturat, la doar trei ani de păstorire, din scaunul episcopal de la
Chişinău şi transferat la o altă eparhie676.
Următorul ierarh, arhiepiscopul Ionatan Kopolovici (1972-1987), a
trebuit să fie mai prudent şi să se conformeze cu cerinţele împuternicitului
şi ale autorităţilor de stat. El a continuat iniţiativele episcopului Bartolomeu
privind ameliorarea vieţii bisericeşti în Eparhia Chişinăului, dar s-a limitat
la viaţa liturgică (ţinuta clerului, respectarea rânduielii şi tipicului servici-
ilor divine, a cântărilor bisericeşti, reparaţia şi înzestrarea locaşurilor de cult
etc.)677, domeniu unde statul nu se prea implica. În celelalte sectoare, viaţa
bisericească era totalmente paralizată. În buletinul oficial “Jurnalul Patriar-
hiei Moscovei” se menţionează mai multe activităţi şi evenimente bisericeşti
din Eparhia Chişinăului, dar ele erau cu totul nesemnificative. În special, se
scria despre vizitele arhiepiscopului Ionatan în parohii şi la mănăstirea Japca,
despre decorarea unor clerici, despre slujbele arhiereşti săvârşite cu ocazia
unor praznice împărăteşti678 etc.
La 30 octombrie 1979 a fost convocată o adunare la Chişinău – unica
adunare generală din perioada sovietică – a întregului cler din Eparhia
676
Ibidem, p. 144-149.
677
Ibidem, p. 159-165.
678
Vezi: Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova,
1972, nr. 6, p. 45; nr. 8, p. 33-34; 1974, nr. 7, p. 11-12; nr. 8, p. 34-35; 1975, nr. 6, p. 9-10;
nr. 7, p. 22-23; nr. 10, p. 29-32; nr. 12, p. 24-25; 1976, nr. 6, p. 16-17; nr. 9, p. 28-30; nr.
11, p. 19-20; 1977, nr. 5, p. 17-18; nr. 11, p. 23-24; 1978, nr. 3, p. 15-16; nr. 4, p. 21-22;
1979, nr. 2, p. 20-24; nr. 9, p. 20-21; nr. 10, p. 21-23; 1980, nr. 1, p. 23; nr. 4, p. 15-16;
1981, nr. 3, p. 27-28; 1982, nr. 6, p. 42-44; nr. 12, 61; 1984, nr. 3, p. 26-27; nr. 4, p. 21-22;
nr. 5, p. 31-32; nr. 6, p. 21-23; nr. 7, p. 28-29; nr. 9, p. 26-28; 1985, nr. 2, p. 25-26; nr. 5,
p. 21-23; 1987, nr. 11, p. 36-38.
Chişinăului. Ca şi în cazul multor altor evenimente din viaţa societăţii sovie-

tice, această adunare a avut un caracter formal, prin care se dorea să se arate
lumii că statul sovietic respectă libertatea conştiinţei. La ea a participat şi
împuternicitul Vikonski, care a prezentat raportul „Noua Constituţie a URSS
(1977) şi libertatea conştiinţei”679.
Şi în epoca de stagnare credincioşii au continuat să înainteze demersuri,
într-un număr totuşi mai mic, privind permisiunea oficierii serviciilor divine
în locaşurile închise anterior. Superiorii de la Moscova primeau de la împu-
ternicitul din Chişinău informaţii regulate privind starea de spirit a “ţercovni-
cilor”, care uneori erau foarte “agresivi” şi insistenţi. La împuternicit veneau
frecvent delegaţii formate din mai multe persoane. Au fost cazuri când
credincioşii au colectat bani pentru ca să trimită delegaţi chiar la Moscova.
Împuternicitul avea misiunea să se opună redeschiderii bisericilor şi să caute
toate căile şi metodele posibile prin care să tempereze zelul “ţercovnicilor”
protestatari. Toate instanţele, la care ei apelau, calificau acţiunile lor drept
încălcare a legislaţiei sovietice privind cultele, iar cei care depuneau cererile
erau acuzaţi de fanatism şi extremism.
Nu se cunoaşte nici un caz din perioada de stagnare, când autorităţile
sovietice ar fi permis redeschiderea vreunui locaş de cult. Din contra, şi în
această perioadă a continuat procesul de “valorificare” a bisericilor închise,
dar care erau încă la balanţa comunităţilor parohiale. Dacă la mijlocul anilor
’60 împuternicitul vorbea despre circa 400 de locaşuri de cult care trebuiau
folosite în scopuri social-culturale şi gospodăreşti, pe la mijlocul anilor ’80
rămăsese foarte puţine biserici pe care statul nu reuşise să le ia în folosinţă680.
În ultimii ani de guvernare a lui Leonid Brejnev a devenit clar, că regimul
sovietic era muribund. În prima jumătate a anilor ’80, în pofida frecventelor
schimbări, care se produceau la Kremlin, regimul comunist nu a putut să
întreprindă careva măsuri de redresare a situaţiei. Abia odată cu venirea la
putere a lui Mihail Gorbaciov au fost întreprinse un şir de reforme, dar care nu
s-au soldat cu succes, rezultatul fiind invers, ele au arătat că orânduirea socia-
listă nu este viabilă. Pe fonul aşa-numitei “perestroika” – epoca „democraţiei,
transparenţei şi reformelor” – a început să se schimbe şi politica statului faţă
de Biserică.
În 1986 a fost pensionat veteranul în luptă cu Biserica, preşedintele Comi-
tetului pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
Kuroedov. În presă au început să fie publicate articole, în care era exprimată
679
680
Ibidem, p. 83.
speranţa că Biserica Ortodoxă Rusă va contribui la renaşterea spirituală a soci-

etăţii. Avaria de la centrala atomoelectrică Cernobîl din aprilie 1986 a apro-
fundat şi ea spiritele apocaliptice şi religioase din societate. În 1987 ideologia
oficială, inclusiv în domeniul ateist, a început să bată treptat în retragere681.
„Hotarul anilor 1986-1987 poate fi considerat drept un moment de coti-
tură în situaţia religiei şi a credincioşilor din URSS”682, – susţine D.V. Pospe-
lovski, cercetător al istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XX-lea. Dar
au trebuit să treacă încă un an-doi pentru ca situaţia să se clarifice şi să se
schimbe cu adevărat. Deşi Mihail Gorbaciov se exprima în public pentru o
schimbare în atitudinea faţă de Biserică, împuterniciţii Comitetului pentru
problemele religiei din republici şi autorităţile locale nu înţelegeau cam de ce
ei ar trebui să-şi schimbe atitudinea şi au continuat vechea politică de intimi-
dare a activităţii Bisericii şi a credincioşilor. Autorităţile centrale, la fel, erau
rigide în faţa schimbărilor rapide care se produceau şi în societatea sovietică,
şi chiar în sistemul de conducere.
Astfel, în 1988 Biserica Ortodoxă Rusă a primit permisiunea autorităţilor
să sărbătorească festiv jubileul de o mie de ani de la creştinarea ruşilor. În
perioada de pregătire au fost formate două comisii abilitate cu pregătirea
evenimentului jubiliar: una la Patriarhie, aflată sub controlul autorităţilor de
stat, şi alta la secţia ideologică a CC al PCUS. Prima avea scopul să organizeze
manifestările jubiliare, alta – să discrediteze şi să limiteze activitatea Bisericii.
La această activitate au fost atrase aşa-numitele „comisii pentru contrapropa-
gandă”, create pe lângă instituţiile ideologice centrale şi cele republicane. Una
din sarcinile, înaintate acestor comisii, era „lupta cu religia la nivel local”683.
În această perioadă, atât la tipografiile centrale, cât şi în RSSM a fost editat
un tiraj masiv de literatură antireligioasă. Astfel, în RSSM a fost editată în
1988 cartea „Ortodoxia în Moldova: istorie şi contemporanietate”, semnată
de ateistul A. I. Babii. În ultimul ei capitol, intitulat „Apusul”, autorul încerca
să expună prezentul Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, descriindu-l
în cele mai sumbre nuanţe, accentuând, în special, că „în curând toate credin-
ţele religioase” vor fi depăşite684.
Manifestările jubileului milenar al Ortodoxiei ruse, care s-au desfăşurat
în zilele de 5-12 iunie 1988 la Moscova, au avut un caracter foarte solemn şi
festiv. Pentru clericii şi credincioşii din statul sovietic, care erau deprinşi să
fie intimidaţi şi marginalizaţi, a fost ceva de neimaginat. Acest eveniment a
681
682
D. Pospelovskij, Op. cit., p. 387.
683
684
A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘..., p. 76-84.
însemnat începutul sfârşitului robiei Bisericii Ortodoxe Ruse de către regimul

comunist.
În timpul manifestărilor jubiliare, în zilele de 6-9 iunie, la mănăstirea “Sf.
Treime” din Serghiev Posad, s-a întrunit Sinodul local, care a adoptat un
nou Regulament cu privire la administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Vechiul
Regulament din 1945, cu modificările făcute în 1961 şi 1971, a fost considerat
ca depăşit, deoarece a fost “adoptat în condiţii complicate pentru Biserica
Ortodoxă Rusă”685. Prin noul Regulament au fost limitate drepturile Comite-
tului pe problemele religiei de a se implica în problemele bisericeşti interne,
ierarhii au recăpătat libertatea de a conduce nestingherit eparhiile încredinţate
lor, iar preoţii au devenit conducătorii reali ai parohiilor.
La manifestările jubiliare de la Moscova au participat toţi ierarhii ruşi, după
care aceştia, fiecare în parte, au marcat jubileul în eparhiile lor. Solemnităţile
jubiliare de la Chişinău s-au desfăşurat la sfârşitul lunii iunie 1988 şi au fost
conduse de mitropolitul Serapion Fadeev (1987-1989). La Chişinău au sosit
înalţi oaspeţi din partea Patriarhiei Moscovei. Slujba arhierească a fost oficiată
la catedrala Sf. Teodor Tiron (Ciuflea) din Chişinău. La ea s-a adunat un
mare număr de preoţi şi credincioşi din întreaga Republică, astfel încât ea s-a
revărsat într-o adevărată sărbătoare populară686.
Un alt factor important care a dus la renaşterea vieţii bisericeşti a fost
mişcarea de emancipare naţională, care a apărut şi a luat amploare spre sfâr-
şitul anilor ’80. Românii basarabeni „s-au trezit din somnul cel de moarte” şi
au pornit lupta pentru libertatea gândirii şi a exprimării, pentru limba română
cu grafie latină şi pentru Biserică, şi această luptă a dat rezultate neaşteptate.
La 1 ianuarie 1988, în Eparhia Chişinăului erau înregistrate 194 de parohii
şi o mănăstire de maici, clerul număra circa 230 de preoţi şi 12 diaconi.
La mănăstirea Japca se nevoiau 30 de maici şi 20 de ascultătoare687. Dar în
această perioadă, în multe sate activau deja comunităţi parohiale neînregis-
trate. În acele sate, unde bisericile nu funcţionau, rânduielile erau oficiate de
preoţii din localităţile vecine. De asemenea, ei ajutau enoriaşii să organizeze
demersuri privind redeschiderea bisericilor închise. Numărul demersurilor şi
al cererilor a crescut considerabil, comparativ cu anii precedenţi. Demersurile
erau semnate de sute de credincioşi, iar în unele cazuri numărul semnăturilor
ajungea până la o mie. De asemenea, au devenit mai frecvente şi delegaţiile
credincioşilor la împuternicit. Uneori grupuri întregi de credincioşi dintr-o
685
686
P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi, Chişinău, 1988, p. 1.
687
Ibidem, p. 12-13.
localitate soseau cu autobuze închiriate la Chişinău, la arhiereu şi la împu-

ternicit. Era pentru prima dată, când solicitările de retrocedare a locaşurilor
închise şi pângărite luaseră o asemenea amploare. Şi ele au avut efect: bisericile
au început să fie întoarse adevăraţilor lor proprietari. Desigur, că mai apăreau
unele piedici, dar ele nu mai erau dictate de la Kremlin. Ele erau mai degrabă
un rezultat al urii, pe care o mai nutreau faţă de Biserică unii comunişti sau al
inactivităţii funcţionarilor locali, care încetineau eliberarea locaşurilor. Uneori
apăreau dificultăţi, în special, când în incintele bisericilor erau amplasate dife-
rite instituţii social-culturale sau când clădirea bisericii servea pentru diverse
necesităţi gospodăreşti. Multe locaşuri de cult, după ce au fost retrocedate, au
fost reparate în doar câteva luni, altele au fost ridicate practic din ruine, iar
în unele localităţi se întreprindeau chiar încercări de a construi biserici noi688.
În 1989 a fost deschisă catedrala „Naşterea Domnului” din Chişinău. În total
au fost deschise 298 de biserici. În acelaşi an, autorităţile au permis redeschi-
derea mănăstirii Căpriana. În 1989 erau deja 370 de preoţi şi diaconi, iar în
cele două mănăstiri se nevoiau 74 de persoane689. Şi procesul lua amploare.
688
689
AMCM. Darea de seamă pe 1989, f. 6.
IERARHII ŞI VIAŢA EPARHIALĂ (1944-1989)

Primul ierarh rus numit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
la Chişinău după 1944 a fost episcopul Ieronim Zaharov (1944-1947).
S-a născut la 20 martie 1897 la Moscova în familia unui funcţionar, cu
numele de botez Vladimir. În 1916 a absolvit Şcoala de comerţ din Moscova,
apoi a învăţat la Universitatea Imperială din Moscova, dar fără să-şi finalizeze
studiile. S-a retras la mănăstire şi în 1925 a fost călugărit. În acelaşi an a fost
hirotonit diacon, apoi preot690. La început s-a nevoit la mănăstirea “Întâmpi-
narea Domnului” din Moscova, în 1926 a fost numit duhovnic într-o mănăs-
tire de maici din Eparhia Kostroma, în 1928 s-a reîntors în Eparhia Moscovei
şi a fost numit adjunctul exarhului mănăstirilor din Moscova. În acelaşi an a
fost transferat în oraşul Serghiev şi numit paroh al bisericii “Sf. Arhanghel
Mihail”. În 1929 a fost ridicat la rangul de egumen, iar în 1930 – de arhiman-
drit691.
În 1931, în cadrul primului val de arestări în masă a clerului din Moscova,
arhimandritul Ieronim a fost arestat şi condamnat la 4 ani privaţiune de liber-
tate. Într-o notă explicativă adresată mitropolitului Alexei Simanski, arhiman-
dritul Ieronim susţinea că după eliberarea din lagăr, în 1935, a plecat în oraşul
Kostroma, unde a trăit cu mama sa fără a avea o anumită activitate692. Într-o
anchetă completată în mai 1946 pentru împunernicitul Romenski, acesta scria
că după eliberare a lucrat în instituţii de stat, în calitate de şef de gospodărie,
casir şi contabil, după care s-a pensionat pe motiv de boală693.
În 1944 a fost din nou primit cleric al Bisericii Ortodoxe Ruse şi chiar
imediat, la 20 septembrie, a fost delegat la Chişinău pentru a cerceta starea de
lucruri. La 31 decembrie 1944, la Moscova, arhimandritul Ieronim Zaharov
a fost hirotonit episcop cu titlul “al Chişinăului şi Moldovei”694. La Chişinău
episcopul Ieronim a păstorit până la 13 ianuarie 1947. Sursele oficiale şi puţinii
cercetători care au scris despre el, prezintă activitatea lui în această perioadă în
termeni elogioşi: A venit la Chişinău într-o perioadă când Basarabia era într-o
stare deplorabilă din cauza războiului (totul era în ruine, bântuia epidemia de
tifos) şi a politicii de sovietizare (de la ţărani au fost ridicate forţat produsele
690
Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Ieronim Zaharov] în „Jurnal Moskovskoj
Patriarhii” Моscova, 1967, nr. 3, p. 13-14.
691
Al. Kireev, Op. cit., p. 252.
692
693
Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 739-742.
694
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1945, nr. 1, p. 3.
cerealiere, populaţia suferea de foame şi sărăcie, colectivizarea forţată era în

plină desfăşurare, cei nemulţumiţi erau represaţi şi exilaţi). În pofida greută-
ţilor materiale şi sufleteşti, a fost nevoit să depună toate eforturile pentru a
face ordine în viaţa bisericească din RSSM în condiţiile unui regim ateist. Un
merit al lui a fost străduinţa de a completa bisericile cu preoţi, căci situaţia era
de aşa natură, că la 5-7 biserici revenea un preot, în cele 950 de parohii exis-
tente erau, după unele calcule, 150-200 de preoţi. În aceste condiţii, pentru
a suplini parţial lipsa de preoţi, episcopul Ieronim a trimis în parohii 50-70
de ieromonahi din mănăstiri, iar în mai 1945 s-a adresat patriarhului Bise-
ricii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu, cu rugămintea de a nu repartiza
clerici din Eparhia Chişinăului şi Moldovei în parohiile din subordinea sa, ci
să-i oblige să se întoarcă înapoi în Basarabia. Aflând că în judeţul Cahul erau
câţiva preoţi refugiaţi din URSS, s-a adresat împuternicitului, cu rugămintea
de a permite acestora să rămână un anumit timp în RSSM cu dreptul de a sluji
în bisericile din Republică695. De asemenea, episcopul Ieronim a hirotonit
mai mulţi preoţi, ca regulă cântăreţi bisericeşti mai în vârstă, care absolviseră
şcolile de cântăreţi de pe lângă mănăstirile Dobruşa şi Rughi, în unele cazuri
şi tineri enoriaşi evlavioşi, care erau recomandaţi de protopopi. Numai în
1946 el a hirotonit 47 de preoţi. Graţie abilităţii sale de a dialoga cu împuter-
nicitul şi cu organele de stat, au fost înregistrate 640 de comunităţi parohiale.
Episcopul Ieronim a dat indicaţii tuturor preoţilor ca aceştia să înregistreze
nu doar parohiile lor, dar şi pe cele vecine696, astfel păstrând mai multe bise-
rici deschise în care ulterior să fie posibil de numit preot. În anii 1944-1945
deseori apăreau disensiuni între autorităţile comuniste locale şi comunităţile
religioase. Episcopul Ieronim, cu caracteristica-i responsabilitate, făcea tot
posibilul ca să organizeze cât mai bine viaţa Bisericii Ortodoxe din RSSM,
care în acei ani grei se afla în condiţii specifice. El se străduia să soluţioneze
diplomatic toate problemele, încât şi pe credincioşi să-i împace, şi autorităţile
sovietice să le predispună pozitiv faţă de Biserică. În 1945 a trimis o tele-
gramă lui Stalin şi l-a felicitat cu ocazia aniversării a douăzeci şi opt de ani
de la „Marea Revoluţie din Octombrie”, anunţându-l totodată că a oferit în
fondul familiilor eroilor Armatei roşii suma de 200 mii de ruble697. A acordat
o atenţie deosebită bunăstării bisericilor şi mănăstirilor, a susţinut organi-
zarea corurilor bisericeşti, a fost un bun gospodar, un interlocutor minunat, o
persoană binevoitoare, sociabilă şi modestă. Era un om cult cu bogate cunoş-
695
696
Ibidem.
697
Ibidem, p. 103-104.
tinţe de cultură generală, colecţiona cărţi rare şi opere de artă698. În luna mai
1945 episcopul Ieronim, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse,
a vizitat România. Protoiereul rus Vladislav Ţîpin susţine că această vizită
era necesară pentru restabilirea relaţiilor frăţeşti dintre poporul român şi cel
rus699, iar protoiereul Petru Buburuz scria că delegaţia avea ca scop „primirea
documentelor necesare privind trecerea Eparhiei Chişinăului sub jurisdicţia
Patriarhiei Moscovei”700. În realitate s-a discutat despre reîntoarcerea bunu-
rilor bisericeşti evacuate în România şi despre obligarea preoţilor care s-au
refugiat să revină în stânga Prutului701. La 13 ianuarie 1947 episcopul Ieronim
a fost transferat în Eparhia de Riazan şi Kasimov702. În sursele oficiale ale
Patriarhiei de la Moscova nu au fost menţionate cauzele acestui transfer. Iero-
monahul Iosif Pavlinciuc susţine că din cauza calomniilor infame ale preo-
tului Râbalcenko703.
Documentele de arhivă scot în evidenţă, însă, un tablou cu totul deosebit
de cel prezentat mai sus, privind activitatea episcopului Ieronim la Chişinău.
Astfel, în darea de seamă a împuternicitului pe 1946 se spunea: „Toate acti-
vităţile bisericeşti în cadrul Eparhiei sunt coordonate numai de episcop. Un
aparat administrativ eparhial nu a fost înfiinţat. (...) În faţa clerului, el nu se
bucură de autoritate, iar clerul este nemulţumit de activitatea sa”704. Într-un
alt document, care este o plângere a unor preoţi şi cântăreţi, adresată lui
Stalin, se spunea: “Am slujit în timpul vechiului regim şi eram mulţumiţi, în
timpul guvernării româneşti la fel, dar acum în fruntea Bisericii din RSSM stă
Ieronim, care conduce nu după canoane şi nu după legile de azi. Toţi preoţii
şi cântăreţii, care se adresează cu vreo cerere în scris sau oral, în loc de un
răspuns călduros, vlădica se scoală de pe scaun şi strigă fiecăruia: „Ty fuligan,
ty idiot bezobrazyj, vyhodi von otsjuda” (Huliganule, idiotule neruşinat, ieşi
imediat de aici) şi noi ieşim din cancelaria mitropolitană. Cine din preoţi oferă
un cadou lui Ieronim, prin intermediul mamei sale, până la 1000 de ruble, pe
acela îl primeşte aparte şi răspunde mult mai blând, dar rezultatul celui cu
698
Ibidem, p. 105; Vezi şi: P. Buburuz, Op. cit., p. 10.
699
700
P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi..., p. 10.
701
702
A condus Eparhia de Riazan şi Kasimov până în 1948, când a fost numit în Eparhia de
Ijev şi Udmurt, din 1952 a condus Eparhia de Kuibîşev şi Sîzran, în 1956 a fost numit
în Eparhia de Oriol şi Breansk, la 15 ianuarie 1962 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop
şi numit în fruntea Eparhiei de Rostov şi Novocerkask. A trecut la cele veşnice în 1966.
Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 252.
703
704
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 65, f. 22; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 238, 259-260.
plângere este de scurtă durată (3 luni). De asemenea, sunt hirotoniţi tineri

cântăreţi în vârstă de 22-24 de ani, care nu cunosc bine tipicul bisericesc,
dar dacă plătesc (oferă) de la 5 la 10 mii de ruble lui Ieronim, în scurt timp
sunt hirotoniţi. De exemplu, Tudoran, parohul bisericii din Nişcani, Călăraşi,
iar dascălii mai vechi stau în rând cu banii în mână. Preoţii şi dascălii mai
vechi, dacă doresc să treacă în altă parohie, Ieronim nu le permite. Dorim să
trecem în altă Eparhie. Ieronim refuză. Am anunţat despre aceasta pe patri-
arhul Alexei, dar nu a fost luată nici o măsură. Trimiteţi-l pe Ieronim în Rusia,
iar nouă daţi-ne un episcop liniştit”705. Documentele de arhivă, cât şi trans-
ferarea episcopului Ieronim în altă eparhie, fără explicaţii, confirmă faptul că
în timpul lui, în Eparhia Chişinăului, lucrurile nu au mers aşa cum ele sunt
prezentate de biografii oficiali.
Sarcina principală pe care a trebuit s-o îndeplinească episcopul Ieronim
la Chişinău era, pe de o parte, să refacă viaţa bisericească, care a suferit din
cauza războiului şi care era supusă unei politici antibisericeşti promovate
de autorităţile sovietice, iar, pe de altă parte, să organizeze noua Eparhie a
Chişinăului şi Moldovei după modelul eparhiilor ruseşti. La scurt timp după
numire, conducerea bisericească de la Moscova a văzut că episcopul Ieronim
nu-şi îndeplineşte misiunea. Era permanent în deplasări la Moscova. Nu avea
consiliu eparhial, nu a organizat o cancelarie. Conducea de unul singur. Era
risipitor şi corupt. În loc să refacă, el dezorganiza şi mai mult viaţa biseri-
cească. Multe din cărţile vechi şi unele obiecte scumpe care au fost „reîn-
toarse” de Patriarhia Română au fost depozitate în sediul eparhial, după care
au dispărut, chipurile fiind furate de nişte răufăcători necunoscuţi706. Ulterior
s-a descoperit că la plecarea lui Eparhia avea o datorie de 60 000 ruble707.
Ca urmare, episcopul Ieronim Zaharov a fost transferat într-o altă eparhie,
iar candidat la scaunul episcopal de la Chişinău a fost ales, dintre ruşii local-
nici, protoiereul văduv Vladimir, viitorul ierarh Benedict Poliakov (1947-
1948). Acesta s-a născut la Chişinău la 15 iunie 1884, din părinţi ruşi veniţi
din gubernia Oriol. A învăţat la Seminarul teologic din Chişinău (1894-1905).
După absolvire, în 1905 a fost hirotonit diacon, apoi preot. A slujit în două
parohii din Basarabia (Balamutovca şi Şoldăneşti) până în 1910, când s-a
înscris la Academia duhovnicească din Kiev. A absolvit-o cu succes în 1914,
obţinând titlul de candidat în teologie. A fost numit inspector al Şcolii epar-
hiale de fete din Belgorod, gubernia Kursk, unde a activat până în 1919. Din
705
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 109.
706
707
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 73.
1919 şi până în 1923 a slujit în mai multe parohii din Krimeea. În 1921 a
rămas văduv. În 1923 a fost arestat, apoi eliberat condiţionat. La sfârşitul
anului 1923 a trecut pe ascuns Nistrul în Basarabia. În 1925 a fost numit preot
la mănăstirea de maici Tabăra. În 1927 a fost arestat pentru că făcea propa-
gandă contra stilului nou şi expulzat din România (s-a refugiat în Europa).
În 1931 s-a întors din nou la Chişinău, unde, fiind ajutat de ruşi, a amenajat
într-o casă un mic paraclis şi slujea în el, predicând şi învăţând contra stilului
nou. A fost din nou arestat, dar după ce a câştigat procesul judiciar ce i-a
fost intentat, a fost eliberat. Până în 1940 a slujit şi a săvârşit Sfintele Taine şi
ierurgii, ilegal, pe la casele ruşilor, considerându-se supus canonic mitropoli-
tului rus Evloghie din Serbia708. În 1940, după ce Basarabia a fost anexată de
URSS, protoiereul Vladimir Poliakov a scris Întâistătătorului Bisericii Orto-
doxe Ruse, mitropolitului Serghie Stragorodski, să primească Biserica basara-
beană sub omoforul său şi să treacă serviciile divine pe stil vechi. Episcopul
Alexie Sergheev l-a numit paroh al bisericii cimitirului central din Chişinău,
iar mitropolitul Serghie l-a decorat cu una din cele mai înalte distincţii biseri-
ceşti – dreptul de a purta mitră. În perioada 1941-1944 el a slujit din nou pe la
casele credincioşilor, pomenind în cadrul serviciilor divine pe Întâistătătorul
Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1944, după reanexarea Basarabiei, a revenit în
funcţia de paroh al bisericii cimitirului central din Chişinău709.
La 18 februarie 1947, recent călugăritul arhimandrit Benedict Poliakov a
fost hirotonit la Moscova episcop de Chişinău710. A condus Eparhia Chişină-
ului şi Moldovei timp de un an şi jumătate, până la 3 iunie 1948711.
Păstorirea episcopului Benedict Poliakov a fost într-o perioadă grea a
restaurării după război, după foametea organizată din 1946-1947, la care se
adăuga şi politica de sovietizare forţată. Viaţa bisericească era şi ea dezorga-
nizată, Eparhia avea datorii, la cele 620 de biserici înregistrate activau apro-
ximativ 200 de preoţi, care nu reuşeau să deservească toate parohiile712. În
acelaşi timp, mulţi preoţi şi ieromonahi erau arestaţi, fiind acuzaţi de propa-
gandă antisovietică şi colaboraţionism cu autorităţile româno-germane. În
pofida acestor greutăţi, noul episcop şi-a îndeplinit cu responsabilitate obliga-
ţiile sale de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din RSSM. Pentru a administra
mai eficient Eparhia şi pentru rezolvarea problemelor curente, a instituit un
consiliu eparhial, format din trei protoierei: Vladimir Arapov, Pantelimon
708
Nikolaj Florinskij, Pamjat‘ Arhiepiscopa Venedicta (Poljakova), Chişinău, 2001, p. 9.
709
Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 273-277.
710
711
712
Ibidem, p. 115-116.
Rîbalcenko, Serghei Petrov713 şi a terminat numirea în circumscripţii a proto-

popilor.
A obţinut aprobarea autorităţilor sovietice pentru organizarea unor cursuri
de scurtă durată pentru preoţii care nu aveau studii teologice. Aceste cursuri
au fost ţinute în perioada 1 iulie-7 august 1947. Au participat 70 de preoţi,
profesori fiind preoţii din Chişinău, care aveau studii teologice superioare714.
În 1947 a hirotonit 53 de preoţi, iar, în total, în perioada cât s-a aflat în scaunul
episcopal de la Chişinău, a hirotonit 95 de preoţi715. Este un număr record,
dacă facem comparaţie cu numărul hirotoniilor din timpul episcopiilor care
vor urma.
Pentru desfăşurarea activităţii misionare au fost numiţi preoţi misionari
pentru anumite circumscripţii. Episcopul Benedict a susţinut demersu-
rile credincioşilor adresate împuternicitului privind deschiderea locaşurilor
închise, încât în timpul lui au mai fost înregistrate, cu mare greu, încă 20
de biserici. În măsura posibilităţilor, el a susţinut şi mănăstirile. Ieromonahii
repartizaţi prin parohii erau obligaţi să ajute financiar mănăstirile de metanie716.
Episcopul Benedict intenţiona să deschidă la Chişinău un Seminar teologic,
în care disciplinele să fie predate în limba română717 şi să editeze un buletin
eparhial. Într-o notă informativă din 10 februarie 1948 adresată împuter-
nicitului P. Romenski, el scria: „Având în vedere aprobarea primită pentru
editarea „Buletinului Eparhiei Chişinăului şi Moldovei”, am instituit urmă-
torul comitet redacţional: prot. Arcadie Svitici, prot. Serghei Petrov, prot.
Vladimir Arapov – redactori ai ediţiei în limba rusă. Prot. Anatolie Baltaga,
pr. Nicolae Scaleţchi, diaconul Anatolie Lefter – redactori ai ediţiei în limba
moldovenească. Redactor responsabil pentru ambele ediţii voi fi eu, episcopul
Benedict”718.
Activitatea episcopului Benedict a început să îngrijoreze atât organele
sovietice centrale, cât pe cele publice locale. Împuternicitul P. Romenski, un
comunist inveterat, era nemulţumit de faptul că episcopul Benedict admi-
nistra Eparhia fără a-i cere în toate acordul, că în unele cazuri încerca să-l
ocolească, apelând la alte instanţe superioare, iar uneori chiar îi reproşa că
se implică în probleme ce nu ţin de competenţa lui. P. Romenski trimitea
rapoarte la Moscova acuzându-l de propagandă antisovietică. Ca exemplu, el
713
714
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1947, nr. 9, p. 63-64.
715
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 8, f. 85.
716
717
N. Florinskij, Op. cit., p. 14.
718
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 22.
cita fragmente din predicile episcopului Benedict: „Uitaţi-vă la viaţa din zilele
noastre. Cine sunt oamenii cinstiţi şi cumsecade? Aceştia sunt oamenii credin-
cioşi, care în vremurile grele de război au dat exemplu de bărbăţie şi jertfire de
sine. Cei fără de Dumnezeu s-au arătat, în mare majoritate, trădători. Eu sunt
convins că oamenii credincioşi sunt mai patrioţi şi-şi iubesc mai mult patria,
decât cei necredincioşi”. În altă predică spunea: „La sfârşitul secolului XVII
uniaţii luptau contra Ortodoxiei. Acum, cu puţin timp în urmă, Biserica Orto-
doxă Rusă era la fel de prigonită. Este suficient să amintim că măreaţa biserică
cu hramul „Hristos Mântuitorul” din Moscova a fost distrusă până la temelie.
Aceeaşi soartă au avut-o, adică au fost şterse de pe faţa pământului, şi alte
multe locaşuri sfinte”719. Pentru faptul că dorea Buletin eparhial bilingv (rus
şi român) şi Seminar teologic cu predarea în limba română, împuternicitul îl
acuza şi de naţionalism şi cerea alungarea lui din Moldova720.
Organele de securitate sovietice au organizat discreditarea episcopului
Benedict şi din partea oamenilor Bisericii. Preoţii Serghei Petrov şi Pante-
limon Rîbalcenko l-au învinuit de ocrotirea sectei inochentiştilor-monarhişti,
de dezorganizarea disciplinei bisericeşti, de irosirea fondurilor eparhiale, de
atitudine neprietenoasă faţă de clericii ruşi etc721. La rândul lui, episcopul
Benedict se dezvinovăţea înaintea patriarhului Alexei al Moscovei scriind:
„(...) Tot de ce sunt învinuit nu este adevărat. (...) Unica mea vină este că nu
am luat măsuri drastice împotriva duşmanilor mei şi că nu am vrut să acutizez
conflictul dintre mine şi împuternicit”722.
La indicaţiile preşedintelui Comitetului central pentru problemele Bise-
ricii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri a URSS Gh. Karpov
episcopul Benedict Poliakov a fost transferat, la 5 iunie 1948, în Eparhia de
Ivanovo şi Kineşma723. Înainte de plecare, episcopul Benedict a dat în primire
membrilor Consiliului eparhial, protoiereilor Anatolie Baltaga şi Arcadie
Svitici, toate documentele şi toate cele ce erau ale Eparhiei. Dacă la venirea
lui în scaun Eparhia Chişinăului avea o datorie de circa 60 de mii de ruble, la
plecare el a lăsat suma de un milion de ruble724.
719
Ibidem, d. 12, f. 19-21.
720
N. Florinskij, Op. cit., p. 14.
721
722
Ibidem, p. 297.
723
Decretul de transfer a fost semnat de patriarhul Alexei al Moscovei la 3 iunie. A condus
Eparhia de Ivanov şi Kineşma până în 1956, când a fost numit în scaunul episcopal de
Jitomir şi Ovruci. În 1952 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1958 s-a pensionat
şi s-a mutat cu traiul la Chişinău. A trecut la cele veşnice la 6 decembrie 1963. Vezi: Al.
Kireev, Op. cit., p. 266.
724
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 73.
Prin decretul patriarhului Alexei şi al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Ruse, începând cu 5 iunie 1948, episcopul Nectarie Grigoriev (1948-1969) a
fost numit episcop de Tiraspol şi episcop locotenent de Chişinău. Prin această
numire se dorea înfiinţarea unei noi eparhii în raioanele din stânga Nistrului
ale RSSM cu sediul în oraşul Tiraspol, dar acestui lucru s-au opus organele
de stat locale şi această încercare nu s-a soldat cu succes725. La 11 iunie 1949
episcopul Nectarie a fost numit titular al Eparhiei Chişinăului şi Moldovei726.
Noul episcop s-a născut la 26 mai 1902 în s. Hohlovo, gubernia Kazan,
în familia unui funcţionar. În 1920 s-a înscris la studii la Academia duhovni-
cească din Kazan (la începutul anului 1922 Academia a fost reorganizată în
Institut Teologic), concomitent, timp de doi ani, a fost student şi la Facul-
tatea de Litere a Universităţii din Kazani. În 1923 a finisat toate cursurile
Institutului Teologic, dar n-a reuşit să scrie teza de licenţă727. La 4 octombrie
1923 s-a călugărit la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Kazan. În acelaşi an
a fost hirotonit diacon, iar în anul următor – preot. În 1926 a părăsit mănăs-
tirea, deoarece ea a fost luată de „Biserica Vie”. Până în 1930 a slujit în mai
multe parohii din Eparhia Moscovei. În perioada 1930-1934 a fost în exil în
Siberia. La întoarcere, iarăşi a fost numit în mai multe parohii. În 1941 a fost
numit ajutor al egumenului mănăstirii Pociaev din Ucraina. În timpul războ-
iului (1941-1943) s-a aflat sub ocupaţie germană. La 10 octombrie 1944 a
fost arestat de NKVD, fiind anchetat într-o închisoare din Moscova până la
20 aprilie 1946, când a fost eliberat fără a fi judecat728. La 12 mai 1947 a fost
hirotonit episcop de Petrozavodsk şi Oloneţ729. Peste un an a fost transferat
la Chişinău, unde a păstorit până la sfârşitul vieţii.
În timpul păstoririi lui viaţa bisericească din RSSM a intrat în declin, pe
de o parte, din cauza politicii antibisericeşti tot mai pronunţate promovate
de statul sovietic în anii ’50 – ’60, iar, pe de altă parte, din cauza nepăsării şi
indolenţei episcopului Nectarie Grigoriev.
În 1949-1950 au fost închise 71 de biserici, iar din 1948 până în 1953 au
fost închise 12 mănăstiri. Aceste închideri au avut loc în conformitate cu
instrucţiunile Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu
au întâmpinat rezistenţă din partea conducerii Eparhiei Chişinăului.
725
Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii..., p. 9-10.
726
727
Ibidem, p. 743.
728
Această eliberare dă de bănuit. Ieromonahul Iosif Pavlinčuk face presupunerea că a fost
eliberat deoarece a acceptat să fie informator. Dovezi documentare care ar confirma acest
lucru nu sunt prezentate. Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 129.
729
Al. Kireev, Op. cit., p. 197-198; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 745.
Împuternicitul P. Romenski, prin diverse metode, a început a „sfătui” pe

noul episcop cum să administreze Eparhia. La rândul lui, episcopul Nectarie,
fie din frică (cunoştea că episcopul Benedict Poliakov a fost înlăturat din scaun
din cauza demersurilor împuternicitului), fie din alte motive, s-a arătat docil
indicaţiilor „de sus”. Astfel, la 16 noiembrie 1950 episcopul Nectarie a cerut
preoţilor printr-o dispoziţie desfiinţarea bibliotecilor parohiale până la 1 ianu-
arie 1951 şi predarea întregii literaturi teologice administraţiei episcopale730.
Prin această dispoziţie, erau atinse mai multe obiective: clerul şi credincioşii
erau lipsiţi de literatură religioasă, iar în acelaşi timp se încerca împiedicarea
menţinerii spiritului românesc în sânul clerului şi influenţa acestuia asupra
populaţiei, căci literatura existentă în bibliotecile parohiale era în mare majo-
ritate în limba română.
O altă dispoziţie, emisă de episcopul Nectarie la 12 iulie 1952 interzicea
clericilor Eparhiei Chişinăului şi Moldovei sfinţirea fântânilor şi a troiţelor,
umblarea cu icoana de Crăciun şi Paşte, săvârşirea procesiunilor cu cruci,
icoane şi steaguri bisericeşti: a) în jurul bisericilor ce nu au curte îngrădită,
b) din biserică spre cimitir în ziua „Paştile Blajinilor”, c) spre râuri şi fântâni;
săvârşirea panihidelor de obşte în public, adică la cimitir sau în alte locuri decât
interiorul bisericii; strângerea jertfei (bani şi producte) pe la casele oamenilor
pentru biserică etc. Ea a trezit nemulţumirea şi temerea chiar şi a preşedin-
telui Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse Gh. Karpov,
care scria Consiliului de Miniştri al RSSM: „Comitetul consideră, că această
dispoziţie a episcopului Nectarie poate fi folosită de duşman contra noastră
şi interpretată ca o încălcare a drepturilor constituţionale ale credincioşilor şi
persecuţie a Bisericii. (...) Tovarăşului Romenski i-a fost explicat că astfel de
dispoziţii sunt dăunătoare şi nu trebuie permise”731. La indicaţia împuternici-
tului P. Romenski, această dispoziţie a fost retrasă de la preoţi şi lichidată, dar
indicaţiile ei au rămas valabile în mod tacit.
În 1952 episcopul Nectarie a adresat patriarhului Alexei al Moscovei un
memoriu în care a pus problema lichidării mănăstirilor de maici cu viaţă idio-
ritmică din RSSM, motivând „că acestea după modul lor de trai şi din punct de
vedere spiritual nu corespund denumirii de mănăstiri”. Patriarhia Moscovei
l-a delegat pe episcopul Benidict Poliakov să cerceteze starea duhovnicească
şi materială a acestor comunităţi monahale. Acesta, după ce a vizitat mănăsti-
rile, i-a reproşat lui Nectarie că a luat o atitudine incorectă faţă de mănăstirile
cu viaţă idioritmică specifice pentru Basarabia şi şi-a dat avizul negativ la
Moscova732.
730
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 85.
731
I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 45; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 98-101.
732
Deşi credincioşii se adresau în nenumărate rânduri arhiereului în funcţiune

cu rugămintea să numească preoţi în parohiile vacante, episcopul Nectarie le
răspundea că „nu sunt preoţi”. El nici nu se prea ocupa de cadrele preoţeşti.
În 1949 el a hirotonit 7 preoţi, în 1950 – 5, în 1951 – 4, iar în 1952 – doar 2733.
În anumite cazuri, sub presiunea problemelor stringente pentru Eparhie,
episcopul Nectarie se adresa împuternicitului cu anumite cereri, dar în cele mai
dese cazuri era refuzat. Astfel, într-o dare de seamă a împuternicitului citim:
„Demersul episcopului Nectarie privind închiderea bisericilor în funcţiune
din localităţi mici în locul deschiderii bisericilor care nu funcţionează în locali-
tăţile mari a fost respins. (...) Demersul privind convocarea adunării stareţilor
a fost respins de mine, în mod diplomatic. (...) Biserica Moldovenească este
asigurată în volumul necesar, şi chiar mai mult decât este nevoie, cu literatură
de cult, de aceea problema cărţilor am exclus-o definitiv de pe ordinea zilei”.
La 11 noiembrie 1952 episcopul Nectarie s-a adresat patriarhului şi Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a interveni înaintea foru-
rilor de stat superioare pentru micşorarea impozitului mănăstirilor din RSSM,
care este exagerat de mare734, dar fără rezultat.
Doar unele încercări ale episcopului Nectarie s-au soldat cu succes. Astfel,
la 22 februarie 1949, a reuşit convocarea adunării protopopilor, prima de acest
fel după reanexarea Basarabiei în 1944. Scopul oficial al adunării era formulat
astfel: „Mai bine de un sfert de secol Eparhia Chişinăului şi Moldovei s-a aflat
în afara influenţei Bisericii Ortodoxe Ruse. În conştiinţa şi în modul de viaţă
al unei importante categorii de clerici şi mireni s-au înrădăcinat unele abateri
nesănătoase de la spiritul Bisericii Ortodoxe Ruse şi al moralei creştine. Luând
cunoştinţă de această situaţie, PS Nectarie a găsit de cuviinţă să-i convoace
pe preoţii-protopopi şi pe subalternii săi din Direcţia eparhială”735. Aceeaşi
sursă oficială declara că s-a discutat despre lipsa acută de cadre, despre nece-
sitatea reparaţiei şi amenajării bisericilor, care nu fuseseră reparate în perioada
postbelică, despre încălcarea canoanelor bisericeşti de către unii clerici etc.
Protopopii au primit indicaţii să efectueze regulat controale şi să inspecteze
parohiile nu mai rar de o dată în fiecare semestru. De competenţa lor era să
verifice bunul mers al serviciilor divine, starea material-financiară a parohiilor,
relaţiile dintre preot şi organele parohiale, dintre preot şi enoriaşi736.
Episcopul Nectarie slujea în catedrala episcopală şi doar foarte rar făcea
vizite canonice în afara oraşului Chişinău. Pentru ca el să slujească în vreo
733
Ibidem, p. 47.
734
Ibidem, p. 132.
735
736
Ibidem.
parohie sau mănăstire din Eparhie, trebuia să primească aprobarea împu-

ternicitului. Acesta, însă, nu privea cu ochi buni vizitele canonice, deoarece
slujbele arhiereşti deveneau nişte manifestaţii bisericeşti solemne, la care se
adunau mii de credincioşi din toate localităţile vecine737.
În epoca „dezgheţului” hruşciovist viaţa bisericească din RSSM s-a învi-
orat puţin. În 1955-1956 ierarhul rus de la Chişinău a hirotonit 14 preoţi şi
a transferat 16 ieromonahi în parohii. În afară de aceasta, la recomandarea
lui, la Seminarul teologic din Odesa învăţau 18 tineri. În mănăstiri au fost
primite, cu binecuvântarea episcopului Nectarie, 37 de persoane738. La 14-16
iunie 1955 la Chişinău s-a desfăşurat o nouă adunare a protopopilor. Au fost
abordate o serie de probleme privind viaţa bisericească internă, în special,
activitatea păstorească, administrativă şi economică a clerului739. Iar la 4 şi 5
octombrie al aceluiaşi an episcopul Nectarie a convocat într-o şedinţă stareţii
şi stareţele mănăstirilor din Eparhie. Agenda de lucru a cuprins mai multe
chestiuni referitoare la viaţa monahală: disciplina, evidenţa bunurilor mate-
riale, îmbunătăţirea condiţiilor de trai în mănăstiri, înlăturarea unor lacune din
activitatea acestor locaşuri etc740.
În 1956 episcopul Nectarie a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1959,
pentru activitatea social-patriotică, a fost decorat cu Diplomă de onoare de
către Comitetul sovietic pentru apărarea păcii741.
În 1956, la invitaţia arhiepiscopului Nectarie, Eparhia a fost vizitată de
patriarhul Alexei al Moscovei. El s-a aflat la Chişinău la 1 şi 2 septembrie şi
a fost însoţit de arhiepiscopul de Herson şi Odesa Boris Vica şi episcopul de
Cernigov şi Nejin Andrei Suhenko. Pe aeroportul din Chişinău Întâistătătorul
Bisericii Ortodoxe Ruse a fost întâmpinat de arhiepiscopul Nectarie, însoţit
de cler, funcţionarii Consiliului eparhial şi de împuternicitul P. Romenski.
La 2 septembrie patriarhul Alexei a participat la Sfânta Liturghie, oficiată la
Catedrala arhiepiscopală “Naşterea Domnului”742. La slujbă a venit un număr
impunător de credincioşi, încât împuternicitul relata îngrijorat: “Vizita patri-
arhului Alexei la Chişinău a suscitat un imens interes şi o înviorare în rândul
clerului şi “ţercovnicilor”. Ei interpretează această vizită drept un eveniment
deosebit de important în viaţa Eparhiei Moldoveneşti. Conform informaţiilor
colectate de mine, despre această vizită se ştie deja în întreaga republică, atât
737
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 64, f. 63.
738
739
740
Ibidem, nr. 12, p. 6-7.
741
Ibidem, 1969, nr. 5, p. 23.
742
Ibidem, 1956, nr. 10, p. 4-5.
în oraşe, cât şi în sate, deoarece clerul informează populaţia în timpul servici-

ilor divine, dar şi cu alte ocazii”743.
În anii 1958-1959 statul sovietic a înăsprit politica antibisericească. Împu-
ternicitul P. Romenski a fost înlocuit cu A. Oleinik. Acesta a primit indicaţii
să depună toate eforturile pentru ca să lichideze bisericile şi mănăstirile din
RSSM, dar, în acelaşi timp, ca totul să se petreacă liniştit, fără tulburări şi
revolte. Comuniştii credeau că toate comunităţile bisericeşti se vor desfiinţa
de la sine, atunci când credincioşii vor înţelege că „religia este opium pentru
popor”. Lucrurile, însă, decurgeau cu totul altfel. Credincioşii îl asaltau pe
împuternicit cu cereri privind redeschiderea locaşurilor de cult. De aceea,
A. Oleinik a fost la început în impas cum să îndeplinească sarcina ce i-a fost
încredinţată. Soluţia a fost repede găsită. Pentru ca totul să decurgă firesc şi
să nu apară tulburări în rândul credincioşilor, s-a hotărât ca locaşurile de cult
să fie închise chiar de către episcop. Împuternicitul A. Oleinik scria: „Sistarea
serviciilor divine în cele 159 de biserici în anul 1959 a fost obţinută fără nici o
presiune asupra arhiereului. În discuţiile purtate noi am reuşit să-l convingem,
că aceste acţiuni nu vor prejudicia nicidecum drepturile credincioşilor”744.
Arhiepiscopul Nectarie însuşi a prezentat lista bisericilor, care urmau să fie
„scoase de la înregistrare”.
Mai apoi, în acelaşi an, împuternicitul a scos de la înregistrare 64 de preoţi,
iar arhiepiscopul l-a ajutat şi în acest caz. „La sfatul nostru, arhiepiscopul a
scos de la evidenţă 32 de clerici din călugări şi i-a trimis înapoi în mănăstirile
lor; 18 preoţi s-au eliberat; 5 au fost înlăturaţi de la oficierea celor sfinte; 6
au plecat în alte eparhii; 4 au decedat; 1 a fost recrutat în armata sovietică. În
această perioadă nu a fost săvârşită nici o hirotonie. Nu am permis înnoirea
sau completarea clerului cu noi cadre”745 – raporta cu mândrie împuternicitul
A. Oleinik. „O mare importanţă pentru subminarea Bisericii, mai scria el, o
are folosirea bisericilor ce nu funcţionează în calitate de instituţii social-cultu-
rale şi în alte scopuri. Acestui fapt anterior nu i se acorda atenţia cuvenită. Ca
urmare, în 1959 au fost ocupate 60 din cele 424 de biserici ce nu funcţionează,
a fost permisă demolarea a 32 de locaşuri. Deocamdată în această direcţie s-a
făcut puţin”746.
Prin ordinul nr. 3 din 19 noiembrie 1962, emis de arhiepiscopul Nectarie,
s-a interzis ieromonahilor să săvârşească servicii religioase (Taine şi ierurgii)
în afara mănăstirilor. Aceasta însemna, de fapt, că ieromonahii care slujeau în
743
744
Ibidem, p. 764.
745
Ibidem.
746
Ibidem, p. 771.
parohii erau opriţi de a mai sluji, căci la acel moment în Eparhie exista doar o
mănăstire neînchisă – mănăstirea de maici Japca.
Interesantă este caracteristica pe care o face împuternicitul arhiepiscopului
Nectarie în această perioadă: „Are un neajuns şi anume, în problemele legate
de închiderea bisericilor şi de pedepsire a unor preoţi se grăbeşte şi ia hotă-
râri prea radicale, care cam bat la ochi. Este suficient să fac vreo aluzie şi el
imediat ia hotărârea. În acest sens, este nevoie ca uneori să-i temperez zelul.
Dar, în general, prin valorificarea iscusită a slăbiciunilor caracterului lui, se
poate realiza, cu concursul său direct, orice acţiune îndreptată spre submi-
narea Bisericii”747.
Drept „răsplată” pentru susţinere şi colaborare, preşedintele Consiliului
de Miniştri al RSSM A. Diordiţa a cerut inspectorului Comitetului central
pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri
al URSS Spiridonov să propună ridicarea arhiepiscopului Nectarie la rangul
de mitropolit, motivând că „Eparhia Moldovei este una din cele mai mari şi
mai importante în Biserica Ortodoxă Rusă”748. Ca urmare, la 3 august 1963
arhiepiscopul Nectarie a fost ridicat la rangul de mitropolit. În necrolog,
referitor la acest fapt se spunea: „A fost ridicat în rang de mitropolit pentru
slujirea lui sârguincioasă spre binele Eparhiei pe care o conducea”749.
Unii clerici, călugării şi chiar credincioşii erau nemulţumiţi de colaborarea
arhiereului rus cu împuternicitul în problema închiderii bisericilor şi mănăs-
tirilor. Dintre cei care i-au reproşat în mod deschis au fost arhimandriţii
Varlaam şi Misail Chiriţă, preotul Vladimir Vechiu ş.a. În 1964 arhimandritul
Misail Chiriţă, în felicitarea de Anul Nou adresată mitropolitului Nectarie,
scria: „Vă felicit cu ocazia Anului Nou şi vă doresc mântuire Înalt Prea
Sfinţiei Voastre şi tuturor. Dându-vă acordul la închiderea bisericilor, Înalt
Prea Sfinţia Voastră daţi apă la moara necredincioşilor şi lipsiţi sute şi mii
de credincioşi de hrană duhovnicească şi le îngrădiţi drumul spre mântuire.
Vlădica! Necredincioşii nu vă vor scăpa de mânia lui Dumnezeu. Mai bine
ar fi să vă lipsiţi de bunurile vremelnice, decât de cele veşnice. Eu am 80 de
ani. Mă consider responsabil de sufletele credincioşilor moldoveni, deoarece
în 1940, când am rămas fără de episcop, eu am luat asupra mea iniţiativa de
unire cu Patriarhia Moscovei, adresându-mă întâi cu telegramă, iar apoi şi în
scris, cerând unirea canonică cu Patriarhia Moscovei. Acum am mustrări de
conştiinţă. Iertaţi-mă, vlădica. Din toată inima vă doresc mântuire Înalt Prea
747
748
Ibidem, p. 137.
749
Pavel Statov, Mitropolit Nektarij [Necrolog] în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova,
1969, nr. 5, p. 23.
Sfinţiei Voastre şi tuturor ortodocşilor”750. În 1963, atunci când îşi serba ziua
de naştere, mitropolitul Nectarie a primit o telegramă cu următorul conţinut:
„Călugării din acea stradă în care i-aţi aruncat, vă felicită cu jubileul”751. De
asemenea, şi unii credincioşi de rând şi-au exprimat nemulţumirea faţă de
acţiunile ierarhului rus. În 1962, pe adresa preşedintelui Comitetului pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse Kuroedov a fost expediată o plângere
împotriva lui în care se spunea că el se comportă fără tact cu moldovenii şi,
în special, nu slujeşte şi nu predică în limba „moldovenească”752. Nemulţumi-
rile împotriva activităţii mitropolitului Nectarie nu au putut avea un caracter
organizat şi aceasta, în primul rând, din cauza susţinerii pe care o avea arhie-
reul rus din partea autorităţilor de stat.
Spre sfârşitul păstoririi sale, mitropolitul Nectarie şi-a schimbat puţin
activitatea bisericească. Această schimbare de atitudine şi măsurile luate în
vederea rezolvării unor probleme curente minore ies în evidenţă doar pe
fundalul activităţii de până la acest moment, de fapt pe fundalul unei lipse de
activitate pentru bunul mers al vieţii bisericeşti şi al colaborării cu adminis-
traţia de stat care ducea o politică intensă de distrugere a Bisericii.
Această schimbare de atitudine este puţin cam stranie pentru această etapă
a activităţii mitropolitului Nectarie. Ieromonahul Iosif Pavlinciuc susţine că
ea avut loc după o întâlnire, în anul 1966, a ierarhului de la Chişinău cu patri-
arhul Alexei al Moscovei, care i-a reproşat că este inactiv, că nu vizitează
parohiile din Eparhie şi nu se interesează de dorinţele şi nemulţumirile popo-
rului etc753. Această părere este confirmată şi de împuternicit, care în darea
lui de seamă pe anul 1967, caracterizând activitatea mitropolitului Nectarie,
scria: „De regulă, Nectarie oficiază serviciul divin în Catedrala din Chişinău
în zilele de duminică şi la sărbătorile mari. Dar după întrevederile de la Odesa
din vara şi toamna lui 1966, când patriarhul i-a reproşat că se deplasează prea
rar în teritoriu, Nectarie şi-a înviorat activitatea, slujind şi în alte localităţi754.
De asemenea, mitropolitul Nectarie a început să-i numească în parohiile
libere pe preoţii, care s-au retras din state, să dea recomandări tinerilor, care
doreau să facă studii teologice, să numească clerici suplimentari în unele
parohii, să manifeste interes şi în alte sfere ale activităţii bisericeşti. Ocolind
interdicţia împuternicitului de a hirotoni noi preoţi, el trimitea candidaţii să
fie hirotoniţi în alte episcopii, apoi îi primea în Eparhia sa. Astfel, preoţii
750
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 130, f. 150.
751
Ibidem, d. 131, f. 34.
752
Ibidem, d. 57, f. 94-95.
753
754
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 132, f. 23-26.
Agafonic Potoroacă, Alexandru Atamanenco, Ioan şi Vladimir Borcea, arhi-

mandritul Damian Potoroacă au fost hirotoniţi în Episcopia Cernăuţilor755.
Aceste acţiuni ale mitropolitului Nectarie arată că şi în perioada de maximă
intensificare a luptei antibisericeşti, promovate de statul comunist, s-ar fi putut
lua unele măsuri prin care, cel puţin parţial, s-ar fi păstrat vigoarea Bisericii.
Ierarhul rus de la Chişinău nu a făcut acest lucru, ci, din contra, a colaborat cu
statul în acţiunile de subminare a Bisericii. Prin activizarea lui în 1966-1968,
sub presiunea mustrărilor conducerii bisericeşti de la Moscova, nu se mai
putea redresa starea deplorabilă în care ajunsese Eparhia Chişinăului.
În 1968 o boală grea l-a ţintuit la pat, iar la 9 martie 1969 mitropolitul
Nectarie a trecut la cele veşnice756.
După moartea mitropolitului Nectarie Grigorev, în scaunul episcopal de
la Chişinău a fost numit episcopul Bartolomeu Gondarovski (1969-1972).
S-a născut la 27 octombrie 1927 în Neceaevka, regiunea Belgorod, Ucraina.
În perioada 1951-1955 a studiat la Seminarul teologic din Moscova, iar în
anii 1955-1959 la Academia duhovnicească din Moscova, primind titlul de
candidat în teologie. În 1954 s-a călugărit şi în acelaşi an a fost hirotonit
diacon, apoi preot. În anul de studii 1959-1960 a predat Tipicul bisericesc la
Seminarul teologic din Moscova. În 1960 a fost numit în funcţia de adjunct al
şefului Misiunii bisericeşti ruse din Ierusalim. În 1961 a fost numit şef al Misi-
unii. În 1963 a fost hirotonit episcop de Uglici şi vicar al Eparhiei de Iaroslavl.
La trei zile după hirotonie, a fost numit episcop de Saratov şi Volgograd. În
1964 a fost numit episcop de Viena în Eparhia rusă din Austria. În 1966 a fost
numit episcop de Tula şi Belevsk, iar la 20 martie 1969 a fost numit episcop
de Chişinău757.
La Chişinău episcopul Bartolomeu Gondarovski a păstorit până în 1972.
Dintre toţi ierarhii ruşi, care s-au aflat la cârma Eparhiei basarabene în peri-
oada 1944-1989, episcopul Bartolomeu se evidenţiază prin activitatea sa.
Deşi a păstorit o perioadă scurtă, a reuşit să facă multe lucruri bune. De la
început a făcut ordine, îngrijindu-se de aparatul administrativ, de gospodăria
sediului eparhial, care erau într-o stare deplorabilă. Concomitent, s-a apucat
să reanimeze viaţa bisericească. El a fost apreciat de cler şi credincioşi pentru
faptul că nu ignora, ca şi ierarhii precedenţi, specificul, tradiţiile şi obiceiurile
creştine locale, în special folosirea limbii române în cult. El a învăţat în scurt
timp limba română, încât în timpul slujbelor arhiereşti deseori rostea vozgla-
755
756
P. Statov, Op. cit., p. 22. 5, p. 23.
757
suri, iar spre sfârşit chiar ţinea predici în limba română. Avem mai multe
mărturii în acest sens în rubrica „Din viaţa eparhiilor” a „Jurnalului Patriar-
hiei Moscovei”: „Joia cea Mare, 10 aprilie, Prea Sfinţitul Bartolomeu a slujit
în catedrala episcopală Sfânta Liturghie. În timpul serviciului divin vlădica a
rostit multe vozglasuri pe moldoveneşte (adică în limba română – n.a.)”758; „(...)
La 20 aprilie în săptămâna a doua după Paşte episcopul Bartolomeu a săvârşit
Sfânta Liturghie în biserica „Sf. Treime” din Chişinău. Cântările Liturghiei au
fost interpretate de un cor de amatori în limba moldovenească”759; „În timpul
serviciilor divine episcopul Bartolomeu rostea majoritatea vozglasurilor pe
moldoveneşte. Predicile lui erau traduse în limba moldovenească de protoie-
reul Pavel Statov”760.
Deoarece o bună parte din clericii Eparhiei fuseseră hirotoniţi, din cauza
lipsei de preoţi, din rândul foştilor cântăreţi bisericeşti sau chiar a creştinilor
evlavioşi, fără studii teologice necesare, episcopul Bartolomeu a rânduit ca
ei, sub supravegherea lui, să facă o anumită perioadă practică liturgică de
perfecţionare la Catedrala episcopală. Una dintre cerinţele principale era ca
el să vadă cum ei predică. De asemenea, preoţii erau îndemnaţi să predice cu
orice ocazie761.
Episcopul Bartolomeu obişnuia să viziteze parohiile, uneori inopinat,
ceea ce-i permitea să cunoască mai bine situaţia reală din teritoriu. „La 23
noiembrie 1970 Prea Sfinţitul Bartolomeu s-a deplasat în or. Călăraşi şi a slujit
Sfânta Liturghie în biserica „Sf. Alexandru Nevski”. Biserica era arhiplină de
credincioşi. (...) Din Călăraşi vlădica s-a deplasat în s. Răciula, raionul Călă-
raşi. O mulţime de credincioşi cu lumânări aprinse aşteptau în curtea casei de
rugăciuni (mănăstirea de maici din Răciula şi biserica mănăstirească au fost
închise în 1959) sosirea episcopului Bartolomeu. Vlădica a adresat credin-
cioşilor cuvinte ziditoare de suflet, i-a îndemnat să trăiască în pace şi iubire
creştinească. Din satul Răciula, episcopul Bartolomeu s-a deplasat în biserica
„Sf. Arhanghel Mihail” din s. Pituşca, raionul Călăraşi. Deşi vremea era târzie,
curtea bisericii era plină de credincioşi care aşteptau răbdători sosirea arhie-
reului. Vlădica le-a vorbit, mulţumindu-le pentru grija faţă de locaşul sfânt,
îndemnându-i să trăiască în pace şi iubire”762. Aici este descrisă, ca exemplu,
doar o zi din activitatea ierarhului de la Chişinău. Astfel de vizite aveau loc
destul de des.
758
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Моscova, 1969, nr. 7, p. 9.
759
Ibidem, p. 11.
760
Ibidem, 1970, nr. 5, p. 44.
761
762
Episcopul Bartolomeu făcea vizitele canonice fără a le coordona cu împu-

ternicitul. Acest fapt a provocat nemulţumirea acestuia, deoarece, conform
cutumei încetăţenite în timpul mitropolitului Nectarie, împuternicitul trebuia
să fie informat de orice pas pe care vroia arhiereul să-l facă. La fel, episcopul
Bartolomeu îl neglija pe împuternicit în cazurile de numire şi transfer a preo-
ţilor în parohii. Atunci când împuternicitul i-a cerut explicaţii, el i-a răspuns:
„Funcţia mea este să-i numesc, iar a ta să-i înregistrezi”763.
Acest comportament plin de demnitate a dus la înăsprirea relaţiilor cu împu-
ternicitul, care i-a devenit duşman de moarte. Nu era agreat episcopul Barto-
lomeu nici de unii preoţi care, în timpul păstoririi mitropolitului Nectarie, au
ocupat funcţii administrative. De asemenea, el nu lua mită şi era aspru cu cei
care aveau acest viciu764. Prin activitatea sa, episcopul Bartolomeu a atentat la
autoritatea unui sistem corupt, bazat pe colaborarea dintre împuternicit şi un
grup de preoţi, care erau deprinşi să manipuleze ierarhul în propriul interes.
Iar el a fost un rău strateg, căci câştigând luptele, totuşi a pierdut războiul.
În urma demersurilor „monstruoasei coaliţii”, episcopul Bartolomeu a fost
transferat, la 11 octombrie 1972 în Eparhia de Taşkent, după doar trei ani de
păstorire la Chişinău765.
În locul lui a fost numit arhiepiscopul Ionatan Kopolovici (1972-1987).
Noul ierarh s-a născut la 8 iunie 1913 în satul Oleşnik, regiunea Transcar-
patia. În perioada 1923-1927 a învăţat la gimnaziul din Ujgorod. În perioada
1927-1932 a învăţat la Seminarul teologic din Sremski Karloviţ (Serbia). După
absolvire a fost angajat ca grefier al Consiliului eparhial din Munkaci (Patri-
arhia Ortodoxă Sârbă). S-a căsătorit şi în 1933 a fost hirotonit diacon, iar în
1936 preot. Până în 1941 a îndeplinit mai multe funcţii în administraţia epar-
hială a Episcopiei de Munkaci. În timpul războiului din 1941-1944 a lucrat
în calitate de profesor de religie în oraşul Hust. În 1944 a făcut parte din
delegaţia care a mers la Moscova să ceară trecerea Eparhiei de Munkaci sub
jurisdicţia Patriarhiei ruse766. În 1949 a fost numit protopop al parohiilor ruse
din Ungaria. În 1954 a fost numit secretar al Consiliului eparhial şi paroh
al catedralei episcopale din Munkaci. În 1955 a fost numit vicar al Eparhiei
de Preşov din Cehoslovacia. Aici şi-a continuat studiile teologice, absolvind
în 1961 Facultatea de Teologie din Preşov, iar în 1963 a susţinut teza de
763
764
Ibidem, p. 147.
765
La Taşkent episcopul Bartolomeu a păstorit până în 1987. În 1973 a fost ridicat la rangul
de arhiepiscop. În 1987 a fost numit în Eparhia de Oriol şi Breansk. La 21 martie 1988 a
trecut la cele veşnice. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 261.
766
doctorat. În 1964 a fost angajat ca profesor la Academia duhovnicească din

Moscova. În 1965 a fost călugărit, apoi hirotonit episcop de Teghel şi vicar al
Eparhiei ruse de Berlin. În perioada 1965-1970 episcopul Ionatan a condus
mai multe eparhii ruse de peste hotarele URSS. La 23 iunie 1966 a fost numit
provizoriu în Eparhia de Berlin, la 7 iunie 1966 a fost transferat în Eparhia de
Viena, în 1967 a fost numit arhiepiscop de New-York şi exarh al Americii, în
1970 i-a fost încredinţată păstorirea Eparhiei de Tambov, iar în 1972 a fost
transferat în Eparhia Chişinăului767.
La Chişinău arhiepiscopul Ionatan Kopolovici a păstorit până în 1987.
Noul ierarh avea un temperament liniştit, un comportament sobru şi calculat.
El a fost îndrăgit în scurt timp de clerici şi credincioşi768. Prin activitatea sa el
nu a depăşit limitele ce i-au fost impuse de administraţia de stat. În relaţiile
cu împuternicitul a fost distant, dar în acelaşi timp corect, permanent strădu-
indu-se să primească avizul acestuia în toate problemele mai importante.
A atras atenţie deosebită locaşurilor de cult şi modului în care se oficiau
serviciile divine. Cerea preoţilor să fie îmbrăcaţi curat şi să aibă un aspect
îngrijit. În timpul vizitelor în parohii verifica personal dacă în biserica este
ordine, dacă este înzestrată cu cele necesare, dacă este bine amenajată. Veri-
fica antimisele şi nu permitea să se slujească pe antimise vechi şi pătate,
cerându-le preoţilor să le schimbe cât mai urgent. La îndemnul lui multe
biserici au fost reparate. Acest lucru era posibil doar după ce autorităţile de
stat (demersul trebuia să treacă prin foarte multe instanţe) dădeau aprobarea
necesară. Aproape în toate cazurile aceste aprobări (de a repara o biserică fie
de la oraş, fie de la ţară) erau obţinute cu multă trudă, chiar de arhiepiscopul
Ionatan. După efectuarea reparaţiei necesare, bisericile erau sfinţite: „La 4
noiembrie 1973 vlădica Ionatan a sfinţit biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din
s. Zubreşti, raionul Străşeni, după ce ea a fost reparată. La 8 noiembrie, de
sărbătoarea „Sf. Dumitru”, vlădica a săvârşit sfinţirea bisericii „Schimbarea la
Faţă” din or. Bender, după ce ea a fost reparată capital”769. „La 17 noiembrie
1974 arhiepiscopul Ionatan a săvârşit sfinţirea bisericii „Înălţarea Domnului”
din Chişinău, după ce ea a fost reparată în interior şi după acea a fost reîn-
noită pictura”770. Astfel de informaţii sunt foarte multe în rubrica „Din viaţa
eparhiilor” în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” pe toată perioada de păstorire
a arhiepiscopului Ionatan.
Toate vizitele în parohii erau coordonate din timp cu împuternicitul. În
767
Al. Kireev, Op. cit., p. 309-310.
768
Ion Ciuntu, Dangăt de clopote, Chişinău, 1999, p. 29.
769
770
Ibidem, 1975, nr. 10, p. 30.
timpul vizitelor, arhiepiscopul Ionatan era urmărit de autorităţi, i se interzicea

să se afle mai mult timp printre credincioşi, să se fotografieze cu ei, precum şi
să i se facă primiri fastuoase.
La 30 octombrie 1979 la Chişinău a fost convocată adunarea generală
a clerului (unica în perioada sovietică). Au participat toţi cei 210 clerici, cu
excepţia celor bolnavi, 7 diaconi, 3 reprezentanţi ai organelor executive ale
comunităţilor religioase, membrii Consiliului eparhial, stareţa mănăstirii de
maici Japca. Adunarea a fot deschisă de arhiepiscopul Ionatan. Protoiereul
Vasile Petrache, secretarul Consiliului eparhial, a prezentat raportul „Cu
privire la problemele actuale ale vieţii interne şi activitatea canonică a Bise-
ricii”. Împuternicitul Vikonski a prezentat raportul „Noua Constituţie a URSS
(1977) şi libertatea conştiinţei”. La sfârşitul adunării, arhiepiscopul Ionatan şi
împuternicitul Vikonski au răspuns la întrebările prezenţei. Au fost abordate
aşa probleme ca editarea literaturii de cult în limba „moldovenească”, repa-
raţia bisericilor scoase de la înregistrare, dar încă nevalorificate de către stat
şi altele771.
Multă atenţie a acordat arhiepiscopul Ionatan unicei mănăstiri basarabene
care n-a fost închisă – cea de maici de la Japca. Această mănăstire, situată
într-un loc retras, departe de localităţi, nu avea lumină electrică şi nici legătură
telefonică, iar călugăriţele erau înaintate în vârstă, unele bolnave. Autorităţile
interziceau categoric primirea unor noi persoane în mănăstire, aşteptând ca
locaşul sfânt în mod firesc să se autolichideze. Arhiepiscopul Ionatan vizita în
fiecare an această mănăstire, în care stătea câteva zile, susţinând moral vieţui-
toarele. În 1983, apelând la Comitetul central pentru problemele religiei de pe
lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a obţinut permisiunea ca în mănăstire să
fie primite şi să li se facă viză de şedere la trei ascultătoare noi772.
Pentru întărirea disciplinei bisericeşti, arhiepiscopul Ionatan a creat o
comisie disciplinară formată din preoţi mai în vârstă şi cu reputaţie bună
(5-7 persoane). Această comisie avea în competenţă cercetarea cazurilor de
comportament nedemn al preoţilor, de nerespectare a canoanelor etc. De
asemenea, membrii comisiei aveau împuternicirea să supravegheze practica
liturgică de perfecţionare a preoţilor fără studii teologice, care erau obligaţi
să se prezinte la Chişinău, să slujească în prezenţa lor şi să rostească predici.
Arhiepiscopul Ionatan insista ca toţi clericii să aibă studii teologice. De
aceea încuraja şi dădea recomandări tinerilor care doreau să-şi facă studii
teologice, iar uneori chiar îi susţinea material. Erau hirotoniţi doar tinerii
771
772
Ibidem, p. 162-163.
care absolviseră cel puţin Seminarul teologic. În timpul lui, clerul din Eparhia
Chişinăului a fost practic în întregime reînnoit.
Arhiepiscopul Ionatan era un om cult. Avea o bibliotecă bogată şi variată,
cunoştea câteva limbi europene. Deseori pleca peste hotare în componenţa
unor delegaţii ale Patriarhiei Moscovei. De asemenea, primea oaspeţi străini
la Chişinău.
Limba română o cunoştea puţin şi chiar în vozglasurile, pe care le rostea
deseori, făcea greşeli de pronunţie. El însuşi explica acest lucru prin faptul că
la început credea că nu va sta mult timp la Chişinău şi de aceea nu a învăţat
limba română, iar, după ce au trecut câţiva ani, a încercat, dar era deja în
vârstă şi nu a reuşit. Totuşi, el săvârşea slujbele în limba română. În timpul lui,
în 1983 la Chişinău a fost tipărit un „Trebnic” (Molitfelnic) în limba română,
cu caractere chirilice, unica carte de cult tipărită în RSSM773.
Spre sfârşitul vieţii, sănătatea arhiepiscopului Ionatan s-a şubrezit. El bolea
des şi pe perioade lungi. În 1987, nemaiavând puteri să conducă, din proprie
iniţiativă şi-a dat demisia774.
La 12 mai 1987 la cârma Eparhiei Chişinăului a fost numit mitropolitul
Serapion Fadeev (1987-1989). S-a născut la 27 mai 1933 la Moscova. În
1951 a intrat ascultător în mănăstirea Sf. Treime din Serghiev Posad. În 1957
s-a călugărit şi în acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1965 preot. În 1966
a absolvit Academia duhovnicescă din Moscova, primind titlul de candidat
în teologie. În 1971 a fost numit cleric al bisericii Patriarhiei ruse din Tokyo.
În 1972 a fost hirotonit episcop de Podolia. În 1975 a fost numit episcop de
Irkutsk şi Cita. În 1979 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1980 a fost
numit în Eparhia de Vladimir şi Suzdal. În 1987 a fost ridicat la rangul de
mitropolit şi numit în Eparhia de Chişinău775, unde s-a afla timp de doi ani.
Păstorirea mitropolitului Serapion a coincis cu o perioadă de mari trans-
formări: statul sovietic, lovit de criza economică, încerca să se restructureze,
a luat avânt mişcarea de emancipare naţională, Biserica a primit mai multă
libertate, au fost deschise un şir de biserici şi mănăstiri, viaţa bisericească
s-a înviorat etc. Prin activitatea s-a mitropolitul Serapion a lăsat în amintirea
Eparhiei Chişinăului o amintire negativă.
În bisericile ce se deschideau nu ajungeau preoţi. Mitropolitul Serapion a
făcut multe hirotonii, dar el nu selecta pe cei mai buni candidaţi. Cei mai mulţi
dintre ei nu aveau studii teologice, unii nici ţinută moral-intelectuală necesară.
773
Trebnic, Chişinău, 1983.
774
Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în mănăstirea „Sf. Nicolae” din or. Munkaci. A trecut la
cele veşnice la 21 mai 1990.
775
De asemenea, în perioada păstoririi lui, mitropolitul Serapion a tuns în călu-

gărie mulţi tineri. Aceştia, însă, n-au fost pregătiţi să ducă această cruce grea776
şi de aceea mulţi din ei, ulterior, au lăsat haina monahală.
Mitropolitul Serapion era autoritar şi brutal, uneori imprevizibil în acţiuni.
A avut o atitudine negativă faţă de mişcarea de emancipare naţională, nu
suferea slujbele şi cântările în limba română. Prin toate acţiunile lui, el a
provocat nemulţumirea clerului şi a credincioşilor.
La 6 iulie 1989 a fost transferat în Eparhia de Tula777. Odată cu plecarea
mitropolitului Serapion s-a încheiat o întreagă epocă din istoria vieţii biseri-
ceşti din RSSM, o perioadă tristă, o perioadă care a lăsat răni adânci nevinde-
cate încă nici până astăzi.
776
777
Eparhia de Tula a fost ultima eparhie pe care o va conduce mitropolitul Serapion. El va
trece la cele veşnice la 19 noiembrie 1999.
POLITICA REGIMULUI TOTALITAR

COMUNIST FAŢĂ DE CLERUL BISERICII
ORTODOXE DIN RSSM (1944-1989)
În 1944, odată cu retragerea armatei române din Basarabia, s-au refugiat,
de teama puterii sovietice, cea mai mare parte a clerului de mir. O altă parte a
preoţimii basarabene nu a reuşit să se retragă, pomenindu-se în încercuire în
urma operaţiei Iaşi – Chişinău, iar alţii nu au dorit să-şi părăsească păstoriţii şi
locurile natale. După ce sovieticii au ocupat România, preoţii care s-au refu-
giat în dreapta Prutului nu s-au prea simţit în siguranţă. Ei erau urmăriţi, iar
unii au fost chiar trimişi cu forţa înapoi778.
Dintre clericii rămaşi, primii care au căzut jertfă regimului totalitar stalinist
au fost preoţii mai de vază care deţinuseră funcţii administrative în timpul
administraţiei româneşti, cei care aveau studii şi cei care erau activi pe tărâm
pastoral. În doar câţiva ani, aceştia au fost practic exterminaţi, fiind învinuiţi
că au lucrat pentru consolidarea administraţiei româneşti în RSS Moldove-
nească în anii 1941-1944 şi că au desfăşurat o amplă propagandă naţionalistă
antisovietică. Ei au fost arestaţi, chiar imediat după reinstaurarea administra-
ţiei sovietice în stânga Prutului. În perioada aprilie 1944 – noiembrie 1946 au
fost arestate 71 de persoane (preoţi, călugări, credincioşi), iar alte 180 se aflau
în procedură penală779. Capetele de acuzare erau următoarele: au colaborat
cu organele de reprimare, au contribuit la depistarea activiştilor sovietici şi
la supravegherea stării de spirit a populaţiei, au ajutat autorităţile la căutarea
partizanilor, a paraşutiştilor sovietici şi a prizonierilor de război din rândurile
Armatei roşii evadaţi din diferite lagăre, au contribuit la creşterea numărului
de adepţi ai autorităţilor române din rândurile populaţiei, cu antrenarea lor
în organizaţii naţionaliste şi în propaganda în acest spirit780. Marea majoritate
778
779
304.
780
Aceste acuzaţii sună astăzi banal, puteau fi învinuiţi cu acelaşi succes că sunt creştini, căci
până la urmă pentru autorităţile sovietice era important nu motivul pentru care acuzau pe
preoţi, ci scopul final care era lichidarea lor şi a Bisericii. În acest context este interesant
faptul că la 10 iulie 1944 NKGB-ul informa instanţele superioare că „n-a fost înregistrată
nici o manifestare antisovietică din partea preoţimii şi a credincioşilor rămaşi pe teritoriul
eliberat (ocupat – n.a.) al RSSM. Trebuie să menţionăm că majoritatea preoţilor manifestă
deschis o atitudine loială faţă de Puterea sovietică”. Vezi: V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei.
Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 304.
din clericii arestaţi au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe diferite

termene, cu ispăşirea pedepsei în GULAG-urile din regiunile îndepărtate ale
statului sovietic, în special în Siberia.
Dintre preoţii care au avut de suferit în primii ani postbelici pot fi numiţi:
ieromonahul Veniamin Soltuţii (în 1944 a fost arestat şi condamnat la 10
ani privaţiune de libertate), preotul Teoctist Procop (a fost arestat în 1944,
s-a întors din detenţie în 1950). În 1945 au fost arestaţi şi condamnaţi la
privaţiune de libertate: preotul Gheorghe Buruiană, ieromonahul Auxentie
Munteanu (nu s-a întors din detenţie), preotul Pavel Doga (10 ani), preotul
Ioan Sochircă (8 ani), egumenul Iraclie Flocea (8 ani), ieromonahul Selafiil
Chiperi (5 ani), preotul Vladimir Vartician (25 de ani), preotul Simeon Chişcă
(8 ani), preotul Valeriu Zavoianov (10 ani), preotul Teodor Harghel (7 ani),
preotul Teodor Florea, preotul Gheorghe Armaşu (10 ani), preotul Nicolae
Cuprianov (10 ani). În 1946 au fost arestaţi şi condamnaţi: arhimandritul
Varlaam Chiriţă (8 ani), preotul Damian Malcovici (10 ani), ieromonahul
Nifont Andrusevici, preotul Ioan Tataru, preotul Leonid Antonovici (20 de
ani, nu s-a întors din detenţie)781 ş.a.
Activitatea clerului a fost pusă sub observaţie strictă şi permanentă: înce-
pând cu locul şi timpul săvârşirii unor slujbe sau trebuinţe religioase şi termi-
nând cu înregistrarea enunţurilor „dubioase” din predici, din corespondenţa
personală şi din discuţiile cu enoriaşii. Toate erau trecute la dosar. Într-o dare
de seamă informativă împuternicitul scria: „În Republică are loc încălcarea de
către cler şi ţercovnici a normelor legislative privind Biserica. Aceste încăl-
cări se manifestă prin aceea că slujitorii cultului fac slujbe în bisericile ce nu
funcţionează, organizează procesiuni religioase prin sate, diferite molebene la
drumuri sub cerul liber ş.a.”782. Ca urmare, în anii 1947-1952 au fost arestaţi
un şir de preoţi şi călugări, care au fost acuzaţi de activitate antisovietică. În
toate cazurile „activitatea antisovietică” era atribuită acelor slujitori ai altarului
care erau mai râvnitori, care se evidenţiau prin activitatea predicatorială, care
lucrau cu copiii şi tineretul, care învăţau pe credincioşi să se opună închide-
rilor de biserici şi să depună cereri în vederea redeschiderii locaşurilor neîn-
regisrate, etc.
Astfel, în luna iunie 1947 a fost arestat şi tras la răspundere penală
pentru propagandă antisovietică ieromonahul Lactaţiu Cucereavâi, repatriat
din România. Acesta a trimis în aprilie 1947 scrisori exarhului mănăstirilor
Gherontie Ghenoiu şi arhimandritului Nicodim Sachelarie din România, în
781
Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 275-278.
782
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 21, f. 25.
care scria despre situaţia Bisericii în URSS. În raportul KGB-ului din RSSM
în legătură cu această informaţie se spuneau următoarele: „În aceste scrisori
Cucereavâi comunică date defăimătoare referitoare la starea materială a popu-
laţiei, atitudinea Puterii sovietice faţă de religie, Biserică şi preoţime”. În una
din scrisori autorul comunica: „Sper că ne vom revedea în curând în vechea
noastră Patrie. Prin părţile noastre viaţa e foarte grea. Puterea a stabilit impo-
zite enorme pentru ţărani, poporul a rămas sărac. Mor atât de mulţi oameni,
încât nu se reuşeşte să-i îngroape, iar cei rămaşi în viaţă mănâncă ce se nime-
reşte: pisici, câini morţi, chiar oameni şi propriii lor copii. Din cauza acestui
regim oamenii s-au ticăloşit şi au devenit necredincioşi: hoţi, bandiţi, orice.
Biserica a fost absolut separată de stat. Mai multe biserici au fost închise.
La Chişinău funcţionează numai 6, celelalte au fost transformate în tot felul
de depozite, unele biserici sunt folosite pentru filme şi dansuri. Noi, preoţii,
suntem priviţi ca nişte fiare, ne scuipă, ne ceartă şi chiar ne bat. Cu toate
acestea, eu trăiesc urmându-Vă cuvintele: „Rabdă, curând ne vom revedea”.
Potrivit datelor KGB, în mediul apropiaţilor săi din Chişinău Cucereavâi
desfăşura „o propagandă antisovietică activă, răspândea ştiri provocatoare
despre un apropiat război al Angliei şi SUA împotriva URSS şi afirma că în
urma acestui război Uniunea Sovietică va suferi înfrângere”783. Ieromonahul
Lactaţiu Cucereavâi a fost condamnat la şapte ani privaţiune de libertate.
Asemănător este şi cazul preotului Ştefan Cenuşă din satul Chişcăreni,
care fiind exclus din cler pentru că oficia servicii divine în bisericile neînregis-
trate, nu s-a supus arhiereului şi continua să slujească. El a fost arestat în 1949
şi acuzat că a ţinut în faţa credincioşilor predici cu caracter antisovietic. La
o slujbă el a declarat: „Copiii voştri învaţă la şcoală că Dumnezeu nu există,
dar nu este adevărat. Bolşevicii le-au interzis preoţilor să predea religia în
şcoală, de aceea părinţii trebuie să-i înveţe pe copii religia acasă”. În timpul
operaţiunilor de deportare a „culacilor”, el a ţinut o predică în care afirma
că deportarea a fost poruncită de Dumnezeu, care-i pedepseşte pe oameni
pentru că nu se pocăiesc. El i-a îndemnat pe credincioşi să nu se denunţe unii
pe alţii, ca să nu fie vânzare de fraţi între creştini, căci Dumnezeu pedepseşte
aspru asemenea păcate. În satul Ghiliceni el a ţinut o altă predică, în care a
spus: „Orice putere este de la Dumnezeu, numai dacă este creştinească. De
aceea este bine să ştii cum să te supui autorităţilor. Dacă puterea este de la
Dumnezeu, trebuie să i te supui dumnezeieşte, dar dacă este de la diavol,
supunerea ta trebuie să fie şi ea diavolească”784.
783
308-309.
784
Ibidem, p. 309.
În 1947 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Vladimir Ababii (6 ani),

egumenul Serafim Dabija, preotul Elpidifor Zaviţchi (10 ani), preotul
Iona Zinchevici (10 ani), preotul Antonie Babcenco (10 ani), preotul Ioan
Comerzan. În 1948 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Alexandru Coroli,
monahul Teofan Danilov, ieromonahul Macarie Holmiţchii (15 ani), iero-
monahul Mercurie Iaţco (10 ani), preotul Porfirie Gondiu (10 ani), monahul
Nichifor Ciobanu (10 ani). În 1950 a fost arestat şi condamnat la 10 ani
privaţiune de libertate preotul Leonid Eufodiev. În 1951 au fost arestaţi şi
condamnaţi: preotul Teodor Iurco (10 ani), preotul Nicolae Climovici (10
ani), preotul Nicolae Braga (25 de ani). În 1952 au fost arestaţi şi condamnaţi:
preotul Gheorghe Murafa, ieromonahul Averchie Mereuţă ş.a.785 Această listă
nu este completă, numărul clericilor care au pătimit este mult mai mare.
Preoţii care au scăpat de arestări şi care au fost lăsaţi să slujească au avut
şi ei multe de îndurat. În toată perioada sovietică au fost frecvente cazu-
rile când preoţii mai activi erau calificaţi ca fiind fanatici religioşi, pe seama
lor se acumula material compromiţător (deseori fals), erau inventate diferite
acuzaţii, după care, în cel mai bun caz, ei erau opriţi de a oficia serviciile divine
şi scoşi din rândul clerului, iar, în cel mai rău, ei erau arestaţi şi condamnaţi la
mai mulţi ani privaţiune de libertate.
În primii ani după reinstaurarea administraţiei sovietice în Basarabia,
preoţii au fost alungaţi din casele parohiale. În dosarele de arhivă sunt multe
demersuri ale slujitorilor Bisericii adresate împuternicitului, prin care se
cerea dreptate786. Iată câteva exemple: la 2 iulie 1945 epitropul bisericii Sf.
Gheorghe din Chişinău Ivan Grutean, într-un demers, cerea să fie expulzaţi
evreii din casa parohială, pe care aceştia au ocupat-o în mod abuziv787. Dintr-o
altă plângere aflăm că la 29 mai 1947 Comitetul executiv din Ceadâr-Lunga a
confiscat casa parohială din satul Tvardiţa788. Din alta aflăm că casa parohială
din satul Caracui a fost confiscată de către preşedintele sovietului sătesc în
interesul său personal789. Membrii consiliului bisericesc din Catranâc, raionul
Făleşti, scriau împuternicitului că casa parohială care se afla la zece metri de
biserică a fost ocupată şi transformată în club din toamna anului 1945, fapt
pentru care roagă ca ea să fie eliberată pentru preot şi cântăreţ. Împuternicitul
a scris pe demers: “Deoarece casa este ocupată pentru club, rugămintea este
785
Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 278-280.
786
Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 12, 27, 34, 50, 88.
787
Ibidem, d. 2, f. 20.
788
Ibidem, d. 15, f. 24.
789
Ibidem, f. 25.
respinsă”790. În multe cazuri preoţii nici n-au mai apelat la autorităţi, căci ele
nu soluţionau astfel de cazuri, ci din contra, în astfel de situaţii se străduiau să
defavorizeze pe reprezentanţii Bisericii.
De asemenea, clerul a fost impus la impozite exagerat de mari. La 3 decem-
brie 1946 Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat chiar o hotărâre specială cu
privire la impozitarea slujitorilor altarului. În conformitate cu această decizie,
Ministerul de Finanţe era obligat să întreţină legătură cu împuternicitul privind
evidenţa slujitorilor şi achitarea impozitelor de către aceştia791.
În primii ani postbelici, din cauza situaţiei social-economice complicate
în care se afla populaţia (drept consecinţă a acţiunilor militare din timpul
războiului, a politicii de sovietizare, a secetei şi a foametei organizate) şi a
regimului fiscal excesiv, preoţii au renunţat cu toţii la proprietăţile funciare
pe care le deţineau parohiile, deoarece impozitele întreceau veniturile, iar unii
s-au dezis şi de slujirea preoţească, pentru că nu puteau face faţă presiunii şi
nu-şi puteau întreţine familiile. În acest context, este elocventă plângerea din
16 iunie 1947 a preotului Vladimir Melnicov adresată patriarhului Alexei al
Moscovei: „(...) Toate persoanele care sunt cetăţeni ai URSS, conform legii,
trebuie să achite statului impozitele şi celelalte dări, inclusiv cele locale. Noi,
preoţii, de asemenea, achităm aceste impozite. Dar nu ştiu din ce cauză noi
suntem trataţi într-un mod deosebit, de parcă am fi în afara legii. De la noi se
percep nişte impozite mult mai mari, decât de la restul populaţiei, astfel încât
nu mai avem din ce trăi. Se creează impresia, că suntem în mod premeditat
sortiţi pierii şi nimicirii. (...) În 1945 mi-au fost stabilite următoarele impo-
zite: militar, în sumă de 3600 de ruble şi pe venit în sumă de 2007 de ruble.
Dar cum pot eu să achit aceste sume, dacă am o familie din zece persoane
şi deja îndurăm foamea, iar mâine-poimâine putem chiar muri de foame?”.
Luând cunoştinţă de această scrisoare, la 1 iulie 1947 patriarhul a scris urmă-
toarea rezoluţie: „Este o problemă generală, care se referă nu numai la preotul
Melnicov. Aştept părerea PS Episcop de Chişinău şi Moldova Ieronim”792.
La rândul lui, protopopul jud. Bălţi, protoiereul Vasile Cornici îi comunica
în martie 1947 episcopului Benedict Poliakov: „28 de preoţi şi cântăreţi mi-au
declarat deja, că sunt nevoiţi să se dezică de serviciu, deoarece nu sunt în stare
să achite impozitele, care le-au fost fixate pentru anul 1947”. Totodată, el
apreciază situaţia clerului ca fiind „deosebit de grea”793. În primul semestru al
790
Ibidem, d. 12, f. 80.
791
Ludmila Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)...,
p. 41.
792
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 13, f. 101-102.
793
Ibidem, d. 15, f. 61. Vezi şi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 176.
anului 1949 împuternicitului i-au fost înaintate 105 de demersuri, dintre care
cea mai mare parte vizau calcularea incorectă a impozitelor. La multe demer-
suri autorităţile nu răspundeau şi nu soluţionau problemele ivite. Dar şi chiar
de se da curs unor demersuri, rezultatele nu erau îmbucurătoare. De exemplu,
impozitul anual al preotului S. Turcin din Cuizovca, raionul Chiperceni, a fost
scăzut de la 32 400 la 27 600 de ruble794.
Documentele fixează, de asemenea, numeroase cazuri de subsemnare prin
constrângere a cererilor pentru împrumutul de stat. Preoţii erau chemaţi la
sovietul sătesc, unde li se spunea că dacă nu semnează pentru o anumită sumă,
vor fi persecutaţi până vor cădea de acord. Astfel, preotul Alexei Colcovici
din Caplani, raionul Olăneşti, la 3 mai 1946 a fost chemat la sovietul sătesc,
unde i s-a cerut să subscrie la un împrumut în sumă de 8 000 de ruble. El a
consimţit să subscrie doar cu 1 000 de ruble, motivând că este sărac şi că nu
are o asemenea sumă. A doua zi a fost din nou chemat în faţa unei comisii,
care încerca în toate modurile să-l convingă să subscrie suma de 8 000 de
ruble. La 5 mai, când săvârşea serviciul divin şi avea programate multe slujbe
bisericeşti, a fost chemat în mai multe rânduri la sovietul sătesc, dar el s-a
prezentat abia seara. “Am fost impus să mă prezint la preşedintele executi-
vului raional din satul Olăneşti la 13 km depărtare, scria preotul A. Colcovici
împuternicitului, am spus că e seară, au insistat, am cerut mijloc de trans-
port, au refuzat, am spus că mâine dimineaţa voi găsi mijloc de transport şi
voi pleca, dar am fost ameninţat că voi fi dus forţat “pod vintovkoj”. Ştiam
că dacă mă voi duce noaptea la executivul raional voi fi închis până dimi-
neaţa, apoi voi fi interogat. Aşa s-a întâmplat cu cântăreţul meu, care a fost
închis la sovietul sătesc timp de două ore. Nedorind să fiu umilit şi înjosit, nu
m-am prezentat la preşedintele comitetului executiv raional, căci acesta este
predispus neprietenos faţă de feţele bisericeşti, ci am venit la d-voastră după
dreptate (la împuternicit – n.a.)”795.
Un alt caz. Preotul G. Gavriliţă din Vorniceni, raionul Străşeni, la ora 7.30
dimineaţă pe data de 15 iunie 1953, a fost chemat la sovietul sătesc, unde se
aflau preşedintele sovietului sătesc, reprezentanţi din raion, contabilul colho-
zului, care i-au propus să subscrie la un împrumut în sumă de 2500 de ruble.
El a consimţit să subscrie doar cu 500 de ruble. Propunerea sa n-a fost însă
acceptată şi el a fost reţinut la sovietul sătesc câteva ore. La 28 iunie a fost din
nou chemat la sovietul sătesc şi ţinut acolo patru ore. Secretarul Comitetului
raional de partid din Străşeni, care se afla la sovietul sătesc, a început să-l certe,
794
Ibidem, d. 12, f. 150.
795
Ibidem, f. 81.
să-l ameninţe, acuzându-l că nu este un om corect, că-i jupoaie pe săteni, că

bagă mâna în buzunarele lor, că din vina lui porumbul a rămas neprăşit şi nu
se vede din buruieni, că el face agitaţie contra împrumutului de stat, că-l va
denunţa episcopului şi va cere să fie scos din parohie. În aceeaşi zi, ajungând
acasă, preotul G. Gavriliţă era aşteptat de doi brigadieri din colhoz care i-au
cerut să accepte să semneze un împrumut de 1 000 ruble, dar el n-a semnat
nici de această data. La 1 iulie a fost chemat din nou la sediul cârmuirii colho-
zului şi forţat să semneze796.
Situaţia preoţilor era dificilă şi sub alte aspecte. Din cauza politicii antibi-
sericeşti promovate de regimul comunist, sufereau atât preoţii, cât şi familiile
lor, care se aflau într-o stare permanentă de nesiguranţă atât social-econo-
mică, dar şi moral-psihologică (permanent erau într-o stare de teamă de a nu
fi „demascaţi”, declaraţi „duşmani ai poporului”, judecaţi). Preoţii îşi asigurau
material familia din remunerările benevole ale credincioşilor şi deşi ei plăteau
tot felul de impozite, la bătrâneţe, în caz de invaliditate sau în alte cazuri, ei
nu beneficiau de pensie de la stat sau de vreun alt ajutor oarecare. În 1945,
de exemplu, preoteasa văduvă Tatiana Vajinschi din Climăuţi, raionul Otaci,
i-a trimis lui Stalin o cerere privind acordarea pensiei pentru pierderea între-
ţinătorului. Ea a primit următorul răspuns: „Conform decretului Sovetului
Comisarilor Poporului al RSFSR din 23 ianuarie 1918 privind separarea Bise-
ricii de stat, nici preoţilor, nici familiei lor în URSS nu li se cuvin nici un fel de
pensii”797. Avize negative au primit şi alţi solicitanţi. La fel, în cazul când unii
preoţi erau excluşi din rândul clerului (astfel de cazuri erau frecvente, precum
la fel de frecvente erau şi motivele neîntemeiate bisericeşte pentru care ei erau
opriţi de a oficia cele sfinte), atunci ei ajungeau practic pe drumuri şi se puteau
angaja doar ca muncitori necalificaţi, îndurând mari lipsuri.
De asemenea, preoţii, fiind alungaţi din casele parohiale, nu aveau un loc de
trai sigur, ei erau nevoiţi permanent să închirieze un anumit spaţiu locativ, iar
acest lucru implica deseori mari greutăţi şi incomodităţi. Pentru ca preoţii mai
buni să nu prindă rădăcini şi să nu se prea apropie sufleteşte de credincioşii
unei sau altei localităţi, autorităţile sovietice cereau ierarhului de la Chişinău ca
ei să fie transferaţi într-o altă parohie. Au fost cazuri când aceste transferuri
i-au dus pe preoţi la deznădejde şi revoltă. „De ce şi pentru ce am fost lipsit
de cinul preoţesc, nu am ştiinţă, scria preotul Vasile Ciumaş. Un singur lucru
ştiu: că sunt mereu transferat dintr-un sat în altul, din sat la oraş, de la oraş în
796
317-318; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 642-645.
797
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 2, f. 128.
sat, din care cauză m-am îmbolnăvit eu singur, soţia şi tot din această pricină
au murit trei dintre copiii mei numai pentru mutările acestea dintr-un sat în
altul, şi de la o gazdă la alta, aşa că am ajuns şi eu bolnav, şi soţia mea, şi încă
cei doi copii ai mei ce mi-au rămas. Acesta este rezultatul pentru care atât
familia mea cât şi eu singur nu mai avem puteri şi posibilităţi de a repara case
străine şi a umbla tot pe drumuri... ”798.
Copiii preoţilor erau marginalizaţi, stigmatizaţi şi intimidaţi la şcoală, în
multe cazuri ei învăţau într-o altă localitate (la bunici, de exemplu) şi ascun-
deau faptul că sunt copii de preoţi. Acelaşi lucru trebuiau să-l facă, dacă le
reuşea, şi în cazul când doreau să facă studii superioare şi atunci când se
angajau la vreun serviciu etc. La 18 iulie 1946, împuternicitul a primit o plân-
gere din partea unei fiice de preot, angajată a Căilor Ferate din Chişinău, care
mărturisea că este impusă de şeful de cadre să se dezică de părinţii ei şi că este
permanent umilită în diferite moduri799. Dintr-o altă plângere, aflăm că fiul
preotului din Cahul nu era angajat la lucru în calitate de lăcătuş-cinematogra-
fist, specialitate pe care a învăţat-o, pentru că este din familie preoţească800.
În aceeaşi situaţie erau şi preotesele, care cu greu se puteau angaja, primeau
salarii mai mici, erau retrogradate din funcţii, uneori chiar concediate fără
motiv serios etc.
Situaţia preoţilor în perioada stalinistă era, deci, foarte instabilă. În orice
moment ei îşi puteau pierde cinul preoţesc, puteau fi arestaţi şi închişi, iar
familiile lor puteau rămâne pe drumuri fără întreţinător. Preoţii şi familiile lor
erau marginalizaţi şi persecutaţi. Să fii preot în acea perioadă, era un adevărat
martiraj, pe care totuşi unii au cutezat să şi-l asume.
Au fost şi situaţii inverse, când unii clerici s-au arătat a fi nedemni de
slujirea lor preoţească. În acest sens împuternicitul menţiona într-un raport:
“S-a constatat, că există o bună parte din cler, care pentru propriile beneficii
este în stare să facă orice, să închidă bisericile şi mănăstirile, să-i elimine pe
complicii lor în “buimăcirea” poporului, doar pentru a se menţine ei înşişi
în funcţie. Ei nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol, ci urmăresc doar să
se îmbogăţească pe seama credincioşilor naivi”801. Cu părere de rău, în acest
caz, împuternicitul avea dreptate. Din rândul lor au fost racolaţi agenţi secreţi
care au lucrat, conform indicaţiilor, în vederea subminării poziţiei Biserici.
“Agentura noastră din mijlocul preoţimii, se spunea într-un raport al KGB-
798
Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (II)..., p.
62.
799
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, p. 113.
800
Ibidem, f. 4.
801
Ibidem, d. 103, p. 29.
ului, a participat la curăţirea drumurilor, a fântânilor şi a altor locuri publice

de toate troiţele existente. (...) Pentru a evita rezistenţa credincioşilor, am
ordonat agenţilor „Kazanţev” şi „Iuriev” să dea dispoziţie clerului să organi-
zeze mutarea răstignirilor în curţile bisericilor sau în cimitire, cu participarea
nemijlocită a credincioşilor.
Pentru a diminua activitatea clerului şi a îndepărta pe credincioşi de Bise-
rică au fost organizate apostazieri publice ale preoţilor şi monahilor cu demas-
carea tendinţelor reacţionare ale Ortodoxiei ...”802. Aceste aspecte, adică acti-
vitatea preoţilor-agenţi KGB, apostazierile publice de credinţă ale clericilor,
acţiunile preoţilor trădători nu sunt, practic, reflectate în documentele de
arhivă puse astăzi la dispoziţia cercetătorilor în Republica Moldova, de aceea
ele încă urmează să fie studiate.
În 1944, în RSSM au rămas să slujească circa 150-200 de preoţi (cifra
exactă nu se cunoaşte). Dintre ei, mulţi au fost arestaţi şi exilaţi. Cei rămaşi
nu reuşeau să satisfacă toate necesităţile religioase. Pentru a depăşi lipsa acută
de preoţi, episcopii Ieronim Zaharov şi Benedict Poliakov au hirotonit mai
mulţi preoţi (primul circa 50, al doilea circa 100), au repartizat în parohii mai
mulţi ieromonahi, au suplinit parohiile şi cu unii preoţi ruşi veniţi din URSS.
Aceste măsuri au rezolvat doar parţial problema. În decembrie 1948 proto-
popul raionului Râşcani, protoiereul V. Cornici, scria într-un raport adresat
episcopului Nectarie Grigoriev: „Într-adevăr, se simte o lipsă acută de preoţi.
Candidaţi destoinici de hirotonire practic nu există. Sunt parohii cu biserici
înregistrate, care de la eliberarea Moldovei nu au avut încă un preot perma-
nent, iar serviciile divine nu au fost oficiate acolo mai des de o dată în an. În
protopopia mea, spre exemplu, este nevoie de mai bine de 10 preoţi pentru a
suplini toate locurile vacante din parohii. Acum în 5 raioane din protopopiat
activează doar 17 preoţi, care deservesc 63 de parohii. Ştiu, că şi în alte proto-
popii situaţia nu este mai bună”803.
Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice şi de aceea ele au făcut
totul ca în RSSM să fie criză de preoţi. Metodele au fost diverse, începând cu
eliminarea celor mai buni preoţi din rândul clericilor Eparhiei Chişinăului şi
terminând cu limitarea numărului de hirotoniri şi a aspiranţilor la studii teolo-
gice. La 20 iunie 1949, în RSSM erau înregistraţi 417 clerici804, la 15 ianuarie
1955 – 374805.
Spre sfârşitul epocii staliniste contingentul de preoţi din RSSM a ajuns
802
V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 653.
803
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 110.
804
805
Ibidem, Vol. II, p. 257.
să fie cu totul altul decât cel din 1944. Bisericile din Chişinău şi funcţiile de
conducere au fost ocupate de preoţi ruşi veniţi odată cu ierarhii ruşi, iar marea
majoritate a preoţilor din localităţile rurale nu avea un nivel intelectual ridicat.
Datorită condiţiilor foarte complicate, candidaţii la hirotonie erau aleşi dintre
cântăreţii bisericeşti sau şi dintre simplii credincioşi. Fiind în permanenţă
persecutaţi de către stat, ei se străduiau să fie tot timpul în umbră. Activitatea
lor se reducea la săvârşirea diferitor servicii divine (Taine şi ierurgii), iar ei,
fiind puţini, erau foarte solicitaţi. Mulţi dintre preoţi nu predicau şi pentru că
nu aveau cunoştinţele necesare, şi pentru a nu întra în conflict cu organele de
stat care calificau predica ca propagandă antisovietică.
S-au făcut mai multe încercări privind rezolvarea problemei studiilor teolo-
gice pe care trebuiau să le aibă preoţii. Astfel, episcopul Benedict a obţinut
permisiunea autorităţilor sovietice pentru organizarea unor cursuri de scurtă
durată pentru preoţii care nu aveau studii teologice. Aceste cursuri au fost
ţinute în perioada 1 iulie – 7 august 1947. Au participat 70 de preoţi, iar profe-
sori au fost preoţii din Chişinău, care aveau studii teologice superioare806.
Episcopul Benedict intenţiona să deschidă la Chişinău chiar un Seminar
teologic, dar acest lucru nu s-a realizat807. În 1959 episcopul Nectarie a făcut
şi el o încercare să deschidă nişte cursuri cu un contingent de 150 de clerici,
dar împuternicitul nu a aprobat iniţiativa808. În primele două decenii preoţi cu
studii teologice erau doar aceia care le făcuse sub administraţia românească,
de asemenea, preoţii ruşi veniţi după 1944. Au început să apară şi preoţi basa-
rabeni cu studii făcute în seminariile ruseşti. Marea majoritate a preoţimii
basarabene a fost însă lipsită de posibilitatea de a avea studii teologice.
În perioada „dezgheţului”, situaţia preoţilor s-a îmbunătăţit doar într-o
mică măsură. La 14 iulie 1954, CC al PCUS a emis un decret privind elibe-
rarea condiţionată, înainte de termen, a deţinuţilor de vârstă înaintată şi a
celor care au ispăşit două treimi din pedeapsă. În baza acestui decret au fost
eliberaţi şi mulţi clerici basarabeni. Astfel, în anii 1954-1955 au revenit din
locurile de detenţie mai mult de 20 de preoţi: Teodor Florea, Teodor Iurco,
Ioan Zinchevici, Antonie Babcenco, Gheorghe Murafa, Nicolae Climovici,
Leonid Eftodiev, Porfirie Gondiu, Damian Malcovici, Elpidifor Zaviţchi,
Vladimir Varticean, Simeon Chişca, Valeriu Zavoian809 ş.a. Mulţi din ei au
fost reprimiţi în rândul clerului Eparhiei Chişinăului. Numărul clericilor a
806
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1947, nr. 9, p. 63-64.
807
808
125.
809
crescut în special datorită venirii mai multor clerici din afară şi mai puţin în
urma hirotonirilor. Astfel, în 1949 au fost hirotoniţi 8 preoţi810, în 1950 – 4811,
în 1952 – 4812, 1954 – 5813, în 1956 – 7814, în prima jumătate a anului 1957 –
2815, în prima jumătate a anului 1958 – 1816.
Mulţi tineri aspirau să-şi facă studiile la instituţiile teologice. În 1955 la
Seminarul teologic din Odesa (acest seminar era cel mai solicitat de tinerii
originari din RSSM) au fost depuse 12 cereri de înmatriculare, dintre care au
fost admise 8 persoane. (...) În 1956 au fost depuse la acelaşi seminar 43 de
cereri. La 1 octombrie 1956 numărul de seminarişti originari din RSSM care
învăţau la Odesa era de 35 de personae: în primul an de studii – 19, în anul
doi – 7, în anul trei – 7, în anul patru – 2817. În 1957 au fost înscrişi pentru
studii în seminariile teologice ruseşti 17 tineri basarabeni818.
În această perioadă unii preoţi au îndrăznit să iasă din anonimat şi i-au
susţinut pe credincioşi în demersurile lor privind deschiderea bisericilor, au
mers chiar în fruntea grupurilor de credincioşi care se prezentau în audienţă
la împuternicit. Unii din ei au început să predice cu ardoare, îndemnând pe
enoriaşii la o viaţă cucernică şi la frecventarea sfântului locaş. Pentru împu-
ternicit acest fapt a însemnat ceva neobişnuit, de aceea el a hotărât să rapor-
teze despre preoţii care s-au evidenţiat prin activitatea lor predicatorială:
„Ivan Semenel, Alexandru Răileanu, Nicolae Achimov, Gheorghe Belous,
Ivan Budanţev, Ivan Sajin, Gavriil Moroz”819. Toţi preoţii s-au implicat şi în
domeniul gospodăresc, efectuând reparaţii, lucrări de amenajare, înzestrare şi
înfrumuseţare a locaşurilor de cult.
Dar perioada „dezgheţului” s-a sfârşit repede şi statul sovietic a trecut
din nou la o ofensivă masivă şi deschisă împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei.
Unul din principalele obiective ale noului curs politic antibisericesc început de
regimul hruşciovist a fost reducerea numărului de slujitori ai altarului. În 1959
noul împuternicit de la Chişinău A. Oleinik a cerut să nu fie făcută nici o hiro-
tonie şi să nu fie dată nici o recomandare tinerilor care voiau să-şi facă studii
810
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 444, 460, 492.
811
Ibidem, p. 491.
812
Ibidem, p. 706.
813
Ibidem, Vol. II, p. 236, 257.
814
Ibidem, p. 384, 409.
815
Ibidem, p. 464.
816
Ibidem, p. 546.
817
125.
818
819
teologice. Conlucrând cu arhiepiscopul Nectarie, el a luat un şir de măsuri

restrictive împotriva unor preoţi care, după părerea lui, cu prea mare zel îşi
îndeplineau misiunea. Aceştia erau scoşi de la evidenţă de către împuternicit
şi opriţi de a oficia servicii divine de către arhiepiscopul Nectarie. Motivele
notate de împuternicit erau foarte diverse: „preotul Gheorghe Moroşanu din
Lipnic, raionul Ocniţa, în februarie 1959, la sovietul sătesc s-a antrenat într-o
dispută pe temă religioasă cu directorul şcolii din localitate Markevici. (...)
Preotul Anatolie Rotari din Cioc-Maidan, raionul Basarabeasca, aduna în mod
clandestin credincioşii din satele, unde nu funcţiona biserica, şi săvârşea dife-
rite servicii divine, de asemenea mărturisea şi împărtăşea pe cei, care posteau
şi erau pregătiţi. (...) Preotul Constantin Bolgar din Sipoteni, raionul Călăraşi,
mergea pe la casele credincioşilor la Crăciun şi Paşti. Totodată, el îi mustra pe
credincioşi pentru faptul că nu-şi trimit copiii la biserică să se mărturisească
şi să se împărtăşească, că nu poartă cruciuliţă la piept”820. Preotul Arnaut din
Gherla, raionul Cotovschi, a fost scos de la evidenţă pentru faptul că şi-a
procurat un cal şi o trăsură, cu care colinda satele din împrejurime, săvârşind
ierurgii şi diverse rânduieli bisericeşti. Preotul Baliuc din Nemirova, raionul
Soroca, pentru faptul că oficia servicii divine în biserica satului, care era
închisă. Preoţii Iarmolovici din Cosăuţi şi Burjacovschi din Ocolina, ambii
din raionul Soroca, au fost eliberaţi din cauză, că au sfinţit fără autorizare
bucatele de Paşti în curţile bisericilor neînregistrate din satele Rubleniţa şi
Voloave821. Preoţii Budanţev, Muduc şi Ţerna au fost acuzaţi de medicul-
şef al spitalului din Făleşti că botează pruncii în apă murdară, în încăperi
friguroase... aceştia răcesc şi mor822. Preotul Gheorghe Strugaru din Grinăuţi,
raionul Ocniţa, pentru „calomnieri” la adresa puterii sovietice, preotul Vasile
Sandu din Bălţi, pentru că strângea mijloace pentru repararea bisericilor din
satele Ustia şi Obreja, preotul Ion Tătaru din Vălcineţ, raionul Otaci, pentru
că i-a servit pe credincioşii din alte localităţi decât cele încredinţate, preotul
Vasile Ciumaş din Cetireni pentru că strângea semnături pentru redeschi-
derea bisericii din Pârliţa şi mijloace materiale pentru reparaţia bisericii din
Vulpeşti823. Din aceleaşi motive şi din multe altele, au fost scoşi din cler şi
mulţi alţi preoţi.
820
Ibidem, p. 198-199.
821
Ibidem, p. 201.
822
132; Părintele Vasile Munduc la 85 ani de viaţă şi 58 ani de preoţie, în ziarul “Altarul Credinţei”,
Chişinău, 15 iunie 2005, p. 3.
823
48-49.
Despre activitatea pe anul 1959 împuternicitul raporta următoarele: „La

sfatul nostru, arhiepiscopul a scos „de la evidenţă” 32 de clerici din călugări şi
i-a trimis înapoi în mănăstirile lor; 18 preoţi s-au eliberat; 5 au fost înlăturaţi
de la oficierea celor sfinte; 6 au plecat în alte eparhii; 4 au decedat; 1 a fost
recrutat în armata sovietică. În această perioadă, nu a fost săvârşită nici o
hirotonire. Nu am permis înnoirea sau completarea clerului cu noi cadre”824.
În 1960, printr-o dispoziţie a organelor de partid, a fost intensificată acti-
vitatea serviciilor de agenţi secreţi, îndreptată împotriva Bisericii şi a clerului.
Şaisprezece persoane alcătuiau un grup de agentură. Ei strângeau materiale
compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau
servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului825.
De asemenea, prin intermediul agenţilor secreţi a fost redus şi numărul
de candidaţi din RSSM dornici de a-şi face studiile în seminariile teologice
ruseşti. Dacă în 1957 în instituţiile respective au fost admişi 17 candidaţi, în
1958 din 40 de cereri au fost acceptate doar 8, iar în 1959 din 9 persoane cu
cereri doar una singură a fost înscrisă. Mai mult decât atât, cererile depuse
erau examinate de agentul „Kazanţev” (acesta deţinea o funcţie de conducere
în administraţia eparhială), care, sub diverse pretexte, le respingea sau anunţa
organele de securitate. Acestea, la rândul lor, prin intermediul organelor de
partid, influenţau persoanele respective, iar împotriva unor candidaţi erau
adunate materiale compromiţătoare826. Astfel, Ion Ichim din Vărzăreştii Noi,
născut în 1941, a depus o cerere pentru a-şi face studiile la Seminarul teologic
din Odesa. Finoghin, împuternicitul de la Odesa, a cerut omologului său de
la Chişinău, A. Oleinik, să găsească motive pentru a bloca iniţiativa tânărului
entuziast827. Narîjnîi, împuternicitul din Stavropol, îl informa pe omologul de
la Chişinău că la Seminarul teologic din Stavropol a depus documentele în
vederea înscrierii cetăţeanul Ciobanu Filaret... anul naşterii 1935, originar din
Ţepilova, raionul Soroca, RSSM, moldovean, din părinţi ţărani, fără ocupaţie.
Deoarece acesta a depus actele fără a avea acordul şi recomandarea ierarhului,
împuternicitul A. Oleinik, împreună cu arhiepiscopul Nectarie, au cerut Patri-
arhiei Moscovei să oblige administraţia Seminarului din Stavropol să-l exma-
triculeze pe Filaret Ciobanu. Un astfel de ordin din partea Patriarhiei a fost
emis, dar, după cum mărturisea deja bătrânul părinte Filaret, administraţia
824
825
826
Ibidem.
827
Vezi: L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p.
50; Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)...,
p. 126.
Seminarului nu s-a supus, deoarece el era al 7-lea seminarist necesar pentru ca

grupa din acel an să nu fie desfiinţată828.
Autorităţile sovietice au depus multe eforturi pentru a-i determina pe unii
clerici să se dezică de cinul preoţesc şi chiar să abjure public credinţă. În 1960
şase preoţi s-au lepădat public şi „au rupt-o cu religia”, în 1961 alţii cinci. Unul
dintre aceşti preoţi renegaţi – Varzari – a activat ulterior într-o Societate de
iluminare politică şi ştiinţifică. În 1962 treisprezece preoţi au părăsit slujirea
preoţească, dintre care doar unul s-a lepădat public de credinţă, ceilalţi, cel
mai probabil, din cauza că nu au putut rezista persecuţiei şi urmăririlor, au
încetat să activeze ca slujitori ai altarului (deşi nu s-au dezis de cinul lor preo-
ţesc) şi s-au angajat la lucru în instituţii de stat829. După toată probabilitatea,
unii dintre preoţii renegaţi au fost agenţi KGB, care şi-au abjurat “credinţa” la
comandă. Acestor cazuri li se făcea mare publicitate în mass-media unională
şi republicană, cu scopul de a dezrădăcina credinţa din inimile credincioşilor.
În 1960 numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327830. În 1962 au ajuns
să fie 255 de preoţi, iar în 1966 – 199831.
Un fenomen aparte al situaţiei preoţilor sub regimul totalitar comunist
au fost aşa-zişii „preoţi neautorizaţi”, „impostori”, adică preoţii care slujeau
în locaşurile de cult neînregistrate, fără autorizaţia arhiereului de la Chişinău
şi a împuternicitului. Doar un mic număr dintre aceşti preoţi au fost excluşi
din cler pentru abateri grave morale şi canonice (în documentele de arhivă
sunt menţionate, de asemenea, şi cazuri de „preoţi” autoproclamaţi), marea
majoritate a lor au fost, însă, victime ale regimului comunist antibisericesc,
de aceea nesupunerea lor trebuie calificată, de fapt, ca o formă de rezistenţă.
„În Eparhia Moldovei, – raporta episcopul Nectarie în 1950 patriarhului
de la Moscova, – există impostori şi samavolnici. Primii sunt cei care nu au
cin clerical şi nici avizul autorităţilor bisericeşti şi statale, dar exercită func-
ţiile de preot. Cei de-ai doilea sunt în cinul clerical, dar săvârşesc cele sfinte
şi celelalte rânduieli fără acordul autorităţilor eparhiale şi a împuternicitului
pentru problemele Bisericii. (...) Aceşti impostori oficiază slujbele în bise-
ricile neînregistrate. Populaţia este bucuroasă, că în biserica lor, în sfârşit,
este oficiat serviciul divin şi nu-i pasă, dacă preotul are sau nu are aprobare.
Organele fiscale sunt interesate să perceapă cât mai mulţi bani şi de aceea
îi impozitează pe aceşti preoţi-impostori, precum şi bisericile neînregistrate.
828
Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 1
martie 2005, p. 4; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 771.
829
830
831
Populaţia este gata să achite oricât s-ar cere, numai ca biserica să funcţioneze
şi să aibă un preot. (...) Mai mulţi protopopi ne adresează demersuri, în care
menţionează că se formează o eparhie impostoare cu protopopi impostori.
Trebuie neapărat de luat măsuri pentru a curma astfel de acţiuni”832.
Împuternicitul P. Romenski în darea de seamă pe prima jumătate a anului
1949 scria: „(...) Au avut loc încălcări a legislaţiei de către preoţii neînregisraţi
şi de către alte persoane care nu au cin clerical. S-a slujit în biserici neînregis-
rate, au fost săvârşite servicii religioase pe la casele credincioşilor în aproape
toate raioanele republicii. Mai înainte am anunţat Ministerul Finanţelor şi
am cerut ca preoţii neînregistraţi şi tot felul de impostori să fie impozitaţi.
Această măsură este însă puţin efectivă. Cu aceste elemente trebuie de luptat
prin metode mai dure. (...) Autorităţile publice locale nu numai că nu iau
măsuri împotriva popilor nomazi, a călugărilor şi a altor diferiţi impostori, cel
mai des acceptă ca aceştea să slujească în bisericile neînregistrate şi să săvâr-
şescă servicii religioase pe la casele credincioţilor. (...) Au fost cazuri când nu
numai preoţii neînregisraţi şi impostorii au slujit în bisericile neînregisrate, ci
chiar şi preoţii înregistraţi şi-au permis acest lucru”833.
În 1946 protopopul raioanelor Camenca, Râbniţa şi Dubăsari îl informa
pe împuternicit: “Sunt cazuri că se slujeşte fără permisiune: de exemplu, în
satul Plopi, raionul Râbniţa, slujeşte nelegal preotul F. Costeja. (…) Slujbe se
săvârşesc şi-n alte biserici neînregistrate. De exemplu, la Hrustovca şi Raşcov.
În satul Hrustovca, la cererea unor enoriaşi, sovietul sătesc a permis la 18-19
august să fie deschisă biserica de către preotul Andrian Soltanovski din oraşul
Bolgana, raionul Pesciansk, regiunea Viniţa (Ucraina – n.a.), care, încă din
anul 1944, fără vreun drept bisericesc sau civil, slujeşte în diferite biserici din
RSSM”834.
La 23 iulie 1946 protopopul circumscripţiei Bălţi V. Cornici într-o plângere
adresată împuternicitului scria: „În Sângera Nouă biserica nu funcţionează,
nefiind înregistrată. Un localnic, şi anume cizmarul Petriş Procopii, folo-
sindu-se de moment, a început a săvârşi serviciile divine în biserică, fără ca el
să fie preot şi fără să primească vreun drept de la Episcop şi împuternicit”835.
Într-un raport din 5 aprilie 1951 împuternicitul P. Romenski informa auto-
rităţile republicane despre existenţa unei comunităţi bisericeşti neautorizate,
înfiinţate de către ieromonahul Iliodor Şaptefraţi în satul Lipceni, raionul
Rezina, care în predicile sale susţinea: „Patriarhul Alexei, toţi episcopii din
832
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 37, f. 40-41; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 439-440.
833
834
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 154.
835
Ibidem, d. 10, f. 106.
toată ţara sovietică şi tot clerul sunt nişte schizmatici, pentru că se supun auto-
rităţilor... Eu voi lupta în continuare cu clerul înregistrat şi cu toată Biserica
ce se supune Patriarhiei de la Moscova”836. Într-un alt raport, împuternicitul
scria: „În satul Măgdăceşti, raionul Vadul lui Vodă, ieromonahul ambulant
Efrosim Leucă desfăşoară în rândul populaţiei discuţii precum că Biserica în
Uniunea Sovietică în timpul de faţă este bolşevizată, iar preoţii sunt comunişti
şi mint poporul”837. La 12 aprilie 1951 împuternicitul avea date că erau în total
15 „preoţi nelegali”838.
La 19 septembrie 1956 împuternicitul scria preşedintelui executivului
raional Rezina, cu referire la unele date strict verificate, care i-au parvenit,
că fostul preot, la acel moment oprit de a oficia servicii divine, Armencea
Grigore Feodorovici, cu de la sine putere şi în mod „ilegal” oficiază servicii
în bisericile închise pe teritoriul raionului Rezina, colectează de la populaţie
bani şi efectuează reparaţia bisericilor, desfăşoară în mijlocul credincioşilor
lucru de deschidere a unor biserici neînregistrate şi organizează înaintarea
unor demersuri în această privinţă. Astfel, preotul Armencea a organizat
întruniri ale credincioşilor, a adunat de la ei bani şi a reparat bisericile închise
din satele Lipceni, Popăuţi şi Saharna, în care ţinea slujbe fără nici o piedică.
Pe 5 august 1956, în satul Saharna a făcut o slujbă religioasă în prezenţa unei
mari mase de credincioşi care s-au adunat acolo, după care a petrecut cu aceştia
în mod „ilegal” o adunare la care a ales un consiliu bisericesc care urmează
să ducă mai departe, sub conducerea lui, reparaţia acestei biserici închise şi să
obţină deschiderea ei. După această adunare ţercovnicii au început să umble
pe la case prin satul Saharna pentru a aduna semnături de la populaţie sub o
petiţie privind deschiderea bisericii şi numirea în calitate de preot a lui Gr. F.
Armencea. În ziua de duminică, pe 23 septembrie 1956, preotul Gr. Armencea
intenţiona să facă în satul Saharna sfinţirea solemnă a bisericii închise, după ce
în prealabil o reparase. Pe lângă activităţile sale „ilegale” şi „criminale”, scria
în continuare împuternicitul, preotul Gr. Armencea mai recurgea la minciuni
crase şi declaraţii provocatoare în faţa credincioşilor, afirmând că el, chipurile,
ar avea permisiunea patriarhului şi a organelor sovietice de conducere de a
săvârşi slujbe religioase în bisericile închise din raionul Rezina, de a le repara
şi de a le deschide. Împuternicitul cerea în termeni duri să fie oprite acţiunile
„ilegale” şi „criminale” ale impostorului Gr. F. Armencea pentru care el să fie
tras la răspundere penală839.
836
AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 44, f. 80.
837
Ibidem, f. 120.
838
839
Într-un alt document similar împuternicitul cerea executivului raional

Olăneşti să fie luate măsuri drastice împotriva preotului „impostor” Filaret
Şundeac, care oficia „ilegal” servicii divine în bisericile închise din raionul
Olăneşti840.
În rezolvarea „problemei preoţilor impostori”, care a apărut într-un mod
spontan, ca o consecinţă a politicii antibisericeşti promovate de regimul
comunist, s-a implicat statul care nu era interesat să existe preoţi şi comuni-
tăţi religioase necontrolate. Conform datelor statistice, numai în 1950 au fost
atestaţi şi traşi la răspundere 46 de astfel de preoţi841. În perioada hruşciovistă
fenomenul a luat iarăşi amploare, încât în 1959 organele raionale de miliţie au
primit o listă de 91 de „preoţi impostori”. La 15 aprilie 1959 şeful direcţiei de
miliţie a Ministerului de Interne al RSSM, Sevastianov, îl informa pe împu-
ternicit: „Vă comunicăm că noi am dat directivă şefilor secţiilor de miliţie din
raioane să ia măsuri pentru neadmiterea săvârşirii slujbelor religioase de către
persoane care nu posedă sau au fost lipsite de cin preoţesc în conformitate cu
lista impostorilor ce ne-aţi adresat-o”842. Împotriva preoţilor care îndrăzneau
să nu se supună au fost puse în funcţiune toate pârghiile, au fost aplicate toate
metodele, inclusiv sancţiuni fiscale drastice, urmărirea penală, atacuri fizice
asupra persoanei, etc.
De exemplu, preotul Vasile Ciumaş din Cociulia, raionul Comrat, a fost
lipsit în 1956 de cinul preoţesc, dar el nu s-a supus, ci a continuat să slujească,
având toată susţinerea credincioşilor. În 1959, împotriva lui a fost intentat
un dosar penal şi judecata l-a considerat vinovat. Pentru neascultare preotul
V. Ciumaş a fost supus unui regim de muncă corecţională pe un termen de un
an843. Preotul Ion Pânzaru a fost amendat cu suma de 18 161 de ruble, apoi
i s-a intentat un dosar penal pentru că continua să slujească fără autorizaţie.
Preotul F. Racoviţă din Leova a fost arestat şi judecat pentru că a deschis în
apartamentul său o casă de rugăciuni844.
Alţi preoţi au suferit şi mai mult. Preotul Gherasim Păduraru de la biserica
“Sf. Dumitru” din Chişinău a fost lipsit de cinul preoţesc în 1952 pentru că la
slujbele oficiate de el se adunau foarte mulţi credincioşi din localităţile înveci-
nate în faţa cărora el predica, deşi în mai multe rânduri i-a fost interzis să facă
130-131.
840
Ibidem, p. 132.
841
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 124.
842
132.
843
Ibidem (II), p. 60-63.
844
acest lucru, chiar de episcopul Nectarie. El avea o mare autoritate, fiind numit
un nou “Gură de Aur”. El nu s-a supus episcopului Nectarie, ci a continuat să
oficieze servicii divine la el acasă, formând un fel de comunitate bisericească
“ilegală”845. În 1959 a fost judecat şi condamnat la doi ani privaţiune de liber-
tate, cu confiscarea averii. A fost eliberat peste un an, în urma a numeroase
demersuri adresate autorităţilor superioare de la Moscova, dar fără dreptul
de a oficia servicii divine. Pentru a destrăma comunitatea religioasă care se
închega tot mai mult în jurul lui, autorităţile sovietice au recurs la metode
securiste. Preotul Gherasim Păduraru a fost declarat bolnav psihic şi a fost
internat la un spital specializat, unde a fost făcut dependent de substanţe
narcotice. După eliberare, agenţii KGB înfiltraţi în comunitate au lucrat în
aşa fel încât l-au făcut să divorţeze şi să se recăsătorească cu o “creştină” din
cercul celor mai apropiate persoane. După ce preotul Gherasim Păduraru a
fost distrus ca persoană şi şi-a pierdut statutul moral necesar, comunitatea s-a
destrămat de la sine846.
Un caz aparte este cel din Baraboi, raionul Donduşeni. La 1 ianuarie 1961,
preotul Boris Nicolaev împreună cu cântăreţul Trifon Rabei nu s-au mai
întors de la o înmormântare din satul vecin. A doua zi, trupurile lor neînsufle-
ţite au fost găsite în câmp. În timp ce se deplasau spre casă, ei au fost omorâţi
mişeleşte şi cu o deosebită cruzime de nişte colhoznici înrăiţi pe Biserică şi pe
preoţi847. Acest caz reflectă ura unei părţi a populaţiei care a ajuns să fie atee şi
care uneori recurgeau la batjocorirea directă a slujitorilor altarului, la insulte,
la intimidări, la bătăi şi chiar la omor.
În „epoca de stagnare” situaţia preoţilor a rămas să fie în continuare grea.
În urma „reformei” din 1961 stăpân al bisericii a devenit epitropul, iar preotul
a obţinut statutul de angajat. În cele mai multe cazuri epitropii erau numiţi
de organele puterii de stat dintre oamenii lor de încredere, care puteau fi
chiar necredincioşi. Aceştia fixau taxe înalte pentru serviciile religioase (şi din
lăcomie şi pentru a îndepărta pe credincioşi de Biserică), nu se prea îngrijeau
de bunăstarea locaşului de cult, nu permiteau efectuarea reparaţiilor, informau
organele de securitate despre persoanele care au venit la biserică, alungau pe
copii şi pe tineri din biserică etc. În această situaţie, un preot sincer şi cucernic
devenea un adevărat martir, care nu avea posibilitate să se opună dezordinii
845
846
Din mărturiile preotesei Natalia Păduraru-Stahii. Vezi de asemenea: L. Tihonov, Politica
statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 49; Vl. Beşleagă, Bisericile
şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 133.
847
Anastasia Eladii, Reînmormântarea unui slujitor la Baraboi, în ziarul “Altarul Credinţei”,
Chişinău, 15 iulie 2006.
şi constrângerii care se manifestau chiar şi în timpul slujbelor. O simplă plân-

gere împotriva preotului adresată de epitrop împuternicitului ducea la pedep-
sirea preotului. Astfel de cazuri erau frecvente. Dacă acuzaţiile nu erau grave,
preotul era transferat într-o altă parohie, mai săracă, dacă acuzaţiile erau mai
grave (de exemplu, că predică sau săvârşeşte pe ascuns slujbe, că încearcă să
atragă la biserică tineri etc), atunci preotul putea fi chiar exclus din cler. În
multe cazuri, epitropii erau îndemnaţi să înainteze plângeri împotriva preo-
ţilor pentru ca apoi aceştia să fie nevoiţi să dea mită împuternicitului şi chiar
ierarhilor ruşi sau persoanelor din anturajul acestora.
Cu toate că situaţia preoţilor era în continuare grea, totuşi în anii ’70-’80
puţin s-a stabilizat. Numărul preoţilor a rămas în continuare mic: în 1966
erau 199 de preoţi, în 1969 – 200, în 1985 – 218 preoţi şi 8 diaconi848, la 1
ianuarie 1988 erau 230 de clerici şi 12 diaconi849. Fiind puţini, preoţii erau
foarte solicitaţi de credincioşi pentru săvârşirea diferitor trebuinţe, iar aceştia
înţelegând că slujitorii altarului sunt într-o situaţie defavorizată îi remunerau
cu generozitate. Acest lucru a dus la aceea că situaţia materială a preoţilor care
făceau parte din statele clerului Eparhiei Chişinăului s-a îmbunătăţit simţitor.
Deoarece marea majoritate a parohiilor nu aveau case parohiale, iar autorită-
ţile practicau transferarea cât mai frecventă a preoţilor (pentru a nu se apropia
sufleteşte de enoriaşi), ei îşi procurau case în Chişinău sau în centrele raionale.
Mulţi făceau naveta în parohii, alţii le procurau pentru a fi cât de cât asiguraţi,
ei şi familiile lor.
În „epoca de stagnare” s-a înnoit considerabil componenţa clerului. În
1969 din cei 200 de preoţi 2 aveau studii superioare laice, 122 – studii medii,
77 – studii primare. Studii teologice superioare aveau 22 de preoţi, medii
teologice – 59, studii teologice incomplete aveau 98 de clerici. Conform crite-
riului de vârstă: 29 de preoţi nu atingeau 40 de ani, 112 aveau între 40 şi 60
ani, iar 58 de preoţi aveau peste 60 de ani. În 1985, din cei 218 preoţi şi 8
diaconi: studii superioare laice aveau 6 preoţi, studii medii – 106, şcoală medie
necompletă – 63, studii primare – 51 persoane. Instituţii teologice superioare
absolviseră 32 de clerici, medii – 158, incomplete – 23; 13 persoane nu aveau
deloc studii. Conform criteriului de vârstă: 95 de preoţi nu depăşeau 40 de
ani, 71 – aveau între 40 şi 60 de ani, iar peste 60 de ani aveau 60 de clerici850.
Deşi unii preoţi au fost agenţi KGB, colaborau cu împuternicitul şi cu
autorităţile sovietice şi pârau pe confraţii lor, totuşi, au fost şi dintre cei care
848
849
AMCM, Darea de seamă pe 1987, f. 2; P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi...,
p. 12.
850
s-au arătat vrednici de slujirea preoţească, au păstrat nestinsă flacăra credinţei

ortodoxe şi au pregătit calea pentru renaşterea vieţii bisericeşti în Basarabia851.
În atmosfera de presiune şi degradare morală a societăţii şi naţiunii, în chingile
unui stat ateist, înfruntând ispitele şi dezbinările, ei au reuşit să-şi îndepli-
nească cu cinste datoria lor păstorească.
La sfârşitul anilor ’80, când au apărut condiţii favorabile, în jurul acestor
păstori s-au adunat credincioşii, ei au mers şi au cerut insistent redeschiderea
bisericilor, au creat noi comunităţi parohiale în localităţile vecine, au reparat
bisericile, au recomandat spre hirotonire candidaţi destoinici, s-au încadrat
în mişcarea de emancipare naţională, realizând ceea ce multă vreme le-a fost
interzis de autorităţile atee.
851
Anatol Telembici, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe nimeni, deşi mi s-a
pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2006, p. 5.
MĂNĂSTIRILE SUB REGIMUL

TOTALITAR COMUNIST (1944-1989)
În 1945, la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă
Consiliul de Miniştri al RSSM au fost înregistrate 24 de mănăstiri şi schituri852,
dintre care 15 de călugări (Hârbovăţ, Ţigăneşti, Curchi, Hârjauca, Căpriana,
Condriţa, Suruceni, Hâncu, Noul Neamţ, Dobruşa, Rughi, Bocancea, Pripi-
ceni-Curchi, Ţâpova, Sârbeşti) şi 9 de maici (Saharna, Frumoasa, Japca – cu
viaţă chinovială, Răciula, Cuşelăuca, Vărzăreşti, Călărăşăuca, Tabăra, Hirova
– cu viaţă idioritmică853). În această listă nu a fost inclusă mănăstirea de călu-
gări Zloţi, care a funcţionat până în 1949, când a fost închisă854.
În 1944, odată cu retragerea administraţiei româneşti, din Basarabia, s-au
refugiat şi unii călugări, în special, cei care deţinuse funcţii administrative şi
cei care aveau studii. Numărul nevoitorilor nu s-a redus, însă, atât de mult
ca în cazul preoţimii de mir855. În primii ani de ocupaţie, în mănăstirile de
călugări erau înregistrate aproximativ 400 de persoane, în mănăstirile de maici
aproximativ 1100856. Deşi autorităţile sovietice promovau o politică antibise-
ricească, numărul doritorilor de a se nevoi la mănăstiri nu era în scădere. În
1944 au devenit ascultători 50 de persoane, în 1945 – 86, în 1946 – 45, 1947
– 116, 1948 – 106, 1949 – 96, 1950 – 9, 1951 – 10857.
852
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 26; AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 41, f. 7-8; Pravoslavie v
Moldavii..., Vol. I, p. 165.
853
Vezi anexa. Aceste mănăstiri de maici cu un mod aparte de viaţă, numit „idioritmic” este
specific doar Basarabiei.
854
Nu se ştie de ce iniţial mănăstirea Zloţi nu a fost inclusă în lista mănăstirilor existente, căci
şi ea a avut un dosar aparte în fondul împuternicitului (ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 348), ca
şi restul mănăstirilor. Posibil a fost o scăpare de moment.
855
După vârstă, la mănăstiri îşi duceau viaţa nu numai oameni în etate – în 1950 erau 97 de
persoane până la 18 ani, 578 în vârstă de la 19 până la 40 de ani, 397 de la 41 până la 55 de
ani, 594 – trecute de 55 de ani. În 1952, la fiecare categorie de vârstă erau, respectiv, 51,
526, 399 şi 593 de persoane. Cu toate acestea, în ansamblu circa 40 la sută dintre monahi
erau bărbaţi şi femei de vârstă tânără şi mijlocie. Din punct de vedere etnic, aproape toţi
monahii erau români basarabeni, foarte puţini erau ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi. Ca
origine socială, aproape toţi descindeau din ţărani. Numărul maicilor era dublu faţă de
cel al călugărilor. Prezintă interes componenţa lor după studii – în 1948 un singur monah
avea studii superioare laice, unul avea studii teologice medii, 7 erau cu studii medii laice,
1400 cu studii primare şi cu puţină ştiinţă de carte, 233 de persoane – analfabeţi. Vezi: V.
Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 319.
856
AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 41, f. 7.
857
V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 318.
Din punctul de vedere al regimului comunist, mănăstirile prezentau un

mare pericol. Împuternicitul P. Romenscki se plângea, în 1949, că ele joacă
un rol important în cultivarea religiozităţii în rândul populaţiei autohtone.
El explica acest lucru prin aceea că nevoitorii erau în majoritate de la sat
şi că ei întreţineau legături strânse cu populaţia. Fiecare călugăr sau maică
avea printre ţărani multe rude şi cunoştinţe apropiate cu care comunica în
permanenţă, vizitându-le acasă sau primindu-le în vizită la mănăstire. Ţăranii
deseori apelau la sfaturile călugărilor în diferite chestiuni familiale şi gospodă-
reşti. Dintre ieromonahi, 73 de persoane erau preoţi în parohiile de la sate858.
De asemenea, mănăstirile erau considerate de autorităţi ca nişte puternice
focare de rezistenţă a limbii şi a conştiinţei naţionale româneşti împotriva
politicii de deznaţionalizare şi rusificare859.
Este de la sine înţeles că regimul comunist instituit în Basarabia nu putea
să tolereze existenţa unui număr atât de mare de mănăstiri860, cu gospodării
înfloritoare economic şi cu o mare autoritate în rândul populaţiei. De aceea,
timp de mai bine de două decenii mănăstirile au fost sistematic închise una
după alta, iar cele care încă funcţionau nu aveau linişte din cauza diferitelor
probleme create, în mod intenţionat, de autorităţile sovietice centrale şi locale.
Reprezentanţii structurilor de stat implicate în realizarea programului ateist
căutau insistent motive care ar justifica închiderea mănăstirilor. Mordoveţ,
şeful KGB-ului din RSSM, într-o informaţie secretă din iunie 1946 expediată
superiorilor de la Moscova, menţiona că printre elementele antisovietice din
perioada celui de-al doilea război mondial se numărau şi unii călugări, ei fiind
acuzaţi că au colaborat cu „regimul de ocupaţie”, că au denunţat grupurile de
partizani sovietici, precum şi de alte acte „antisovietice”. Drept urmare, au
fost arestate 28 de persoane dintre cei ce se nevoiau la mănăstiri861.
Mănăstirile basarabene au avut de suferit chiar din primele zile ale reinsta-
urării puterii sovietice. În 1944, în timp ce operaţiunile militare se desfăşurau
pe teritoriul Basarabiei, autorităţile sovietice au manifestat un comportament
barbar faţă de mănăstiri, devastându-le şi prădându-le. Astfel, de la mănăstirea
Noul Neamţ ostaşii sovietici au sustras, „pentru necesităţile frontului”, covoa-
rele care se aflau în cele două biserici, 120 mii de lei, o cruce mare de aur, esti-
mată la 50 mii de ruble, scaune, mese, paturi, canapele, două camioane, două
tractoare, patru tone de orz şi grâu862. Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi în alte
858
Ibidem, p. 319.
859
860
Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 430-431.
861
Ibidem, p. 55.
862
I. Tafunea, Op. cit., p. 89.
mănăstiri. Mănăstirea de maici Călărăşăuca a fost transformată, în timpul acţiu-

nilor militare, în spital, iar mănăstirea Dobruşa a găzduit statul major al Corpului
7 de tancuri (călugării s-au retras într-un schit, aflat nu departe, lăsând militarii
să dispună după bunul lor plac de mănăstire şi de gospodăria acesteia)863.
În anii 1944-1945 în unele raioane autorităţile locale au început să perse-
cute mănăstirile. Gospodăriile colective – colhozurile şi sovhozurile – care se
formau, acaparau în mod brutal moşiile, cea mai mare bogăţie pentru gospo-
dăriile monahale, bazate în temei pe agricultură (de regulă, erau acaparate
cele mai roditoare terenuri), precum şi alte bunuri mobile şi imobile. Astfel,
sovhozul din Chiţcani a acaparat de la mănăstirea Noul Neamţ din localitate
„aproape toate pământurile arabile, precum şi viile şi livezile, spitalul şi hotelu-
rile, atelierele şi moara, grajdurile şi pădurea”864. Pe teritoriul mănăstirii Hâncu
Ministerul Sănătăţii a fondat un cămin social, iar la mănăstirii Hârbovăţ – un
orfelinat865. La începutul anului 1945 autorităţile locale au interzis mănăstirii
Curchi să-şi transporte lemnele necesare pentru încălzire (2000 m3) tăiate şi
pregătite încă în 1944 de către vieţuitorii mănăstirii866. Sovietul sătesc din Suru-
ceni lua în fiecare zi caii mănăstirii pentru nevoile lor personale867. Trăitorii
acestor sfinte locaşuri erau nevoiţi să se apere de aceste atacuri şi pretenţii
nelegitime din partea organelor locale de stat. Ei încercau să caute dreptate
pe cale legală, adică prin cereri, demersuri şi reclamaţii în organele justiţiei.
Spre exemplu, după prădarea din 1944 a mănăstirii Noul Neamţ, stareţul
acestui locaş, egumenul Axentie Munteanu, a adresat o scrisoare Consiliului
de Miniştri al RSSM, în care scria: „Mă adresez D-voastră în căutarea unei noi
forme de existenţă a comunităţii noastre: solicit să ne fie acordat statutul de
persoană juridică, fără de care noi nu avem nici drepturi, nici obligaţii. Noi
dorim, la fel ca toată lumea, să lucrăm şi să ne hrănim din munca noastră, să
aducem prin ea folos. Dar sovhozul a înaintat în faţa noastră bariere serioase:
el a intrat în curtea mănăstirii, a pus mâna pe ateliere, utilaj, instrumente etc.
Nu este bine să fie confiscat totul, ca în 1940, deoarece o asemenea atitudine
îi va aduce pe trăitorii mănăstirii la limita existenţei, lipsindu-i de posibilitate
de a se întreţine cu propria muncă. Această situaţie nu corespunde deloc poli-
ticii URSS în domeniul religiei”868. Curând conflictul mănăstirii Noul Neamţ
a fost soluţionat şi aceasta şi-a primit înapoi o bună parte a averii sustrase.
863
Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 42.
864
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 351, f. 87.
865
866
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 1.
867
Ibidem, f. 10.
868
Ibidem, inv. 2, d. 351, f. 87-87 verso.
Acest lucru se explică prin noua politică faţă de religie a lui Stalin, adoptată
şi promovată începând cu anul 1943, atunci când între statul sovietic şi Bise-
rica Ortodoxă Rusă s-a încheiat un fel de „concordat”.
La 22 august 1945 Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat o hotărâre prin
care a fost legalizată existenţa mănăstirilor pe teritoriul statului sovietic. Orga-
nelor puterii de stat li s-a ordonat ca până la primirea unor noi dispoziţii, să nu
creeze bariere în activitatea mănăstirilor, să păstreze clădirile, moşiile, inven-
tarul şi animalele domestice ale acestora. La 29 august 1945, iarăşi printr-o
hotărâre specială, mănăstirile au fost scutite de impozitele pentru arendarea
pământului, pe imobil, iar călugării – de impozitul pentru celibatari869.
În septembrie 1945 Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse
a cercetat toate mănăstirile existente pe teritoriul statului sovietic870, după
care a cerut să le fie retrocedate proprietăţile funciare sechestrate, mănăstirile
sărace să fie împroprietărite, să fie retrase de pe teritoriul acestora instituţiile
şi întreprinderile de stat etc. Toate aceste momente au fost reflectate în hotă-
rârea Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”
din 29 mai 1946. Ca urmare a aceste hotărâri, Consiliul de Miniştri al RSSM,
prin deciziile sale din 8 iunie şi 14 noiembrie 1946, a confirmat proprietatea
funciară aflată în posesia mănăstirilor basarabene, a obligat Ministerul Sănă-
tăţii să lichideze căminul social creat pe lângă mănăstirea Hâncu şi orfelinatul
şi unitatea „Zagotzerno” de la mănăstirea Hârbovăţ, a interzis organizaţiilor,
întreprinderilor şi instituţiilor de stat şi obşteşti să se instaleze pe teritoriul
mănăstirilor, să dispună de construcţiile şi terenurile lor871.
Hotărârile favorabile mănăstirilor corespundeau unor interese de moment
ale autorităţilor sovietice. Conform planurilor conducerii de la Moscova,
mănăstirile urmau să întreţină ţara ruinată de război872. De exemplu, mănăs-
tirile de maici Răciula, Frumoasa, Tabăra, Vărzăreşti, Hirova au fost obligate
să încheie contracte cu o întreprindere care le livra materie primă din care
maicile produceau covoare, şosete, mănuşi, pulovere etc873. Remunerarea lor
era mizerabilă. Egumena mănăstirii Tabăra cerea, în februarie 1945, să le fie
869
Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘, Moscova, 2000, p. 341.
870
La 23 februarie 1945 împuternicitul de la Chişinău Volkopealov a cerut celor 24 de
mănăstiri înregistrate să transmită informaţii despre mănăstire: componenţa, date despre
fiecare nevoitor în parte, despre baza materială şi propuneri privind lucrul cu care s-ar
putea ocupa mănăstirea pentru stat. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 9, 26.
871
320.
872
Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘..., p. 341.
873
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 4.
alocate din fondurile de stat produse de strictă necesitate: sare, chibrite, gaz
lampant şi să fie scutită mănăstirea de impozite pe anul 1945, căci „cele pe
anul trecut au fost achitate, dar acum călugăriţele îndură foame”874. Mănăsti-
rilor cu gospodării le-au fost fixate norme de predare a produselor agricole şi
zootehnice. Impozitele şi dările ajungeau până la 40 la sută din venituri (erau
mai mari decât cele ale colhozurilor şi sovhozurilor) şi ele pustiiau complet
hambarele şi depozitele mănăstireşti. În unul din demersuri, egumenul mănăs-
tirii Noul Neamţ, Axentie Munteanu, ruga împuternicitul „să fie redus acest
impozit până la 25 la sută din venit, egalând mănăstirile în drepturi la predarea
producţiei cu sovhozurile”875. Deşi demersul era legal şi temeinic argumentat,
el a fost respins. Or, reducerea impozitului pentru mănăstiri contravenea
politicii de stat a URSS în acest domeniu.
Deosebit de greu le-a fost mănăstirilor să achite impozitele pe timpul
foametei din 1946-1947, declanşată în mod artificial de autorităţile sovietice,
cât şi în perioada imediat următoare. Egumena Sofia Paţevici de la mănăstirea
Călărăşăuca a adresat, în 1948, un demers către împuternicit, în care ruga să
fie reduse la jumătate cotele de predare la stat a cerealelor. Ea argumenta
prin calamităţile, care au afectat mănăstirea, aflată deja într-o situaţie mate-
rială destul de precară – „trei ani de secetă, urmaţi de un an lipsit de roadă”.
Totodată, egumena menţiona, că 75% din maici sunt inapte de muncă, având
o vârstă înaintată – 55-88 de ani876. Dar acest demers nu a fost aprobat. Nici
un argument de-al stareţei nu a fost luat în calcul, chiar dacă ea solicita să fie
redusă doar norma de cereale. Un demers asemănător au expediat şi maicile
de la mănăstirea Vărzăreşti preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al
URSS M. Kalinin877. Dar nici ele nu au primit vreun răspuns.
Concomitent cu impozitarea veniturilor din activitatea gospodărească,
mănăstirile mai trebuiau să achite şi impozit pe venitul bisericilor monahale.
Aceasta complica şi mai mult situaţia precară a locaşurilor monastice. Mănăs-
tirile Noul Neamţ, Japca şi altele au adresat autorităţilor, în ianuarie 1948,
plângeri cu proteste vizavi de perceperea nefondată a acestor impozite exage-
rate. „În primul rând, aceasta contravine hotărârii Consiliului de Miniştri al
URSS din 29 mai 1946 „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”, iar în al doilea
rând, veniturile mănăstireşti din activitatea bisericilor lor acoperă cheltuielile
curente ale acestor sfinte locaşuri (achitarea poliţelor de asigurare, reparaţia
874
Ibidem, f. 6-7.
875
876
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 24, f. 33-34.
877
şi alte lucruri de acest gen)”878. Dar şi aceste memorii au rămas fără nici un
răspuns.
În 1952 impozitele şi dările către stat achitate de mănăstiri au fost revi-
zuite în sensul sporirii lor. Noile impozite au fost ridicate la trei sferturi, iar
uneori şi mai mult din veniturile mănăstirilor (practic, s-au dublat faţă de
cele din 1950)879. Acest lucru se explică prin aceea că spre sfârşitul epocii
staliniste autorităţile sovietice şi-au pierdut treptat interesul economic şi au
început să pună pe primul loc dauna adusă de mănăstiri în plan ideologic.
Majorarea exagerată a impozitelor urmărea ruinarea mănăstirilor, care ar fi
dus la plecarea vieţuitorilor şi la închiderea lor.
Deşi mănăstirile se străduiau să facă tot posibilul ca să plătească toate
impozitele (împuternicitul era nevoit să remarce: „ (...) Mănăstirile se stră-
duiesc să achite integral cotele de predare a pâinii la stat, chiar dacă uneori
pentru aceasta sunt nevoite să cumpere pâinea pe piaţă”880), nu tot timpul le
reuşea. Mănăstirile cu gospodării cu un potenţial economic scăzut aveau mari
probleme, căci nu puteau face faţă cerinţelor crescânde impuse de către auto-
rităţile sovietice. În una din dările de seamă, împuternicitul clasifica mănăstirile
în trei categorii: mănăstiri solide, cu gospodării bine organizate, mănăstiri cu
o situaţie materială medie şi mănăstiri mici, cu gospodării delăsate. Concluzia
era că „mănăstirile din categoria a treia nu pot să existe de sine stătător şi de
aceea trebuie să fuzioneze cu altele, mai solide, cu sau fără voia acestora, sau,
în caz contrar, să fie lichidate”881.
Prima a fost închisă mănăstirea de maici Frumoasa. Gospodăria acestei
mănăstiri a avut mult de suferit în timpul operaţiunilor militare, încât nu şi-a
mai putut reveni. Obştea era mică, fiind compusă din 6 maici şi 24 de ascul-
tătoare. Nevoitoarele nu reuşeau, cu forţe proprii, să lucreze pământul (în
1945 averea mănăstirii constituia 44 ha de pământ arabil, 2 ha de grădină, 14
ha de livadă, 12 ha de vie, o pereche de boi, o pereche de cai, 2 viţei, 12 oi, 2
purcei, 20 de stupi cu albine, 2 pluguri882 etc.) şi să achite impozitele exagerate,
fapt pentru care mănăstirea a fost considerată nerentabilă. La 6 iunie 1946,
împuternicitul P. Romenski a semnat actul de desfiinţare a mănăstirii şi de
transferare a listelor cu impozitele pe seama mănăstirii Hirova, unde au fost
878
Ibidem, d. 24, f. 24.
879
323.
880
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 18, f. 97-116.
881
Ibidem, d. 12, f. 17.
882
adăpostite cea mai mare parte a maicilor de la Frumoasa883. În scurt timp,

episcopul Ieronim al Chişinăului a semnat şi el actul de desfiinţare884. În 1948
în incinta mănăstirii a fost creat un orfelinat885.
Tot în 1946 a început procesul de închidere a mănăstirii de călugări
Condriţa, care, de asemenea, nu putea plăti impozitele. În timpul operaţiu-
nilor militare, mănăstirea a rămas fără animale şi păsări, precum şi fără unelte
de muncă. În 1945 averea mănăstirii era formată din 20 ha de pământ arabil,
3 ha grădină, 22 ha livadă, 10 ha vie. La mănăstire se nevoiau 24 de călugări şi
4 ascultători, dintre care 9 erau invalizi886. În 1946 o parte din clădirile mănăs-
tirii au fost ocupate de şcoala de silvicultură din localitate, iar în 1947 au fost
preluate toate încăperile, întreaga gospodărie împreună cu proprietatea funciară.
Monahii au fost transferaţi la mănăstirile Căpriana şi Suruceni887. O parte din
bunurile mobile au fost transportate la Căpriana. Până în 1960 în incinta mănăs-
tirii a funcţionat şcoala de silvicultură. Biserica de iarnă a fost transformată în
club, iar biserica de vară în depozit. Din 1960 până în 1993 în incinta mănăstirii
a funcţionat o tabără de odihnă. Clădirile vechi, în mare parte, au fost demolate,
iar în locul lor au fost construite dormitoare pentru copii.
În 1948 a fost închisă mănăstirea de călugări Rughi. În 1945 în mănăs-
tire, din cei 30 de vieţuitori existenţi în timpul stăpânirii româneşti, rămăsese
doar 5 monahi şi 7 ascultători, dintre care 5 erau invalizi. Situaţia econo-
mică a mănăstirii era foarte grea888. La 15 noiembrie 1948 egumenul mănăs-
tirii, Gheorghe Vasilache, îl ruga pe împuternicit să susţină demersul adresat
organelor de resort pentru a fi scutiţi de achitarea unei restanţe de o treime
din impozitul faţă de stat, care echivala cu 943 kg de grâu, din cauza stării
materiale dificile survenite de pe urma secetei şi foametei din 1946-1947889.
883
Ibidem, inv. 2, d. 362, f. 14.
884
Ibidem, f. 25.
885
În 1965 orfelinatul a fost transformat în şcoală de surdomuţi. Din 1973 până în 1985 în
incinta mănăstirii a funcţionat o colonie de fete, iar în 1986-1994 o şcoală pentru copii cu
handicap mintal. În acest răstimp biserica de iarnă a ars de două ori, după primul incendiu
a fost transformată în sală de sport, iar după al doilea a fost lăsată în ruine. Biserica de vară
a fost transformată în club. Vezi: Mănăstirea Frumoasa – 200 de ani de la înfiinţare, în ziarul
„Altarul Credinţei”, Chişinău, 30 noiembrie 2004, p. 3.
886
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39.
887
Ibidem, inv. 2, d. 352, f. 12-14.
888
În 1945 mănăstirea avea o singură biserică, 3 case cu chilii, 3 beciuri, un grajd, şoproane; un plug, o
boroană; o pereche de boi, 2 vaci, 2 porci, 7 oi, 20 de găini, 2 stupi; 40 ha de pământ arabil, 0,5 ha de
livadă, 3 ha de vie. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 357, f. 1; inv. 1, d. 6, f. 39.
889
56-57.
A doua zi, însă, împuternicitul, împreună cu episcopul Nectarie, hotărăsc fuzi-

onarea mănăstirii Rughi, „din cauza numărului mic al obştii”, cu mănăstirea
Dobruşa890. Astfel, mănăstirea a fost închisă, terenurile şi imobilele au trecut
în proprietatea statului, iar nevoitorii împreună cu averea mobilă au fost trans-
feraţi la Dobruşa. În 1948 în incinta mănăstirii a fost înfiinţat un orfelinat, iar
mai târziu complexul monastic a fost transformat în spital de tuberculoză
pentru copii, care avea şi o şcoală. Biserica a fost folosită ca depozit.
La 19 aprilie 1949, Consiliul de Minştri al RSSM a adoptat o hotărâre
privind transmiterea proprietăţii mănăstirii de călugări Ţâpova către Minis-
terul Învăţământului Public şi comasarea ei cu mănăstirea Curchi. În hotă-
râre se spunea că mănăstirea s-a „autolichidat”891. Realitatea a fost, însă, alta.
Mănăstirea Ţâpova era o mănăstire mică care nu prezenta interes economic,
deoarece nu putea face faţă impozitelor cerute de autorităţi şi de aceea s-a
decis închiderea ei892. În 1945 aici se nevoiau 7 monahi şi 6 ascultători, mănăs-
tirea avea trei biserici, dintre care două rupestre, 5 blocuri cu chilii, 2 hambare,
2 grajduri, 2 boi, o vacă, un viţel, un cal, 2 pluguri, o vânturătoare, o căruţă;
42,6 ha de pământ arabil, din care 10 ha au fost date în 1946 gospodăriei agri-
cole din satul Ţâpova893.
La 8 septembrie 1949, secretarul CC al PC din RSSM, N. Kovali, a expe-
diat la Moscova secretarului CC al PCUS, Gh. M. Malenkov, o notă infor-
mativă, în care erau indicate măsurile întreprinse de CC al PC din RSSM în
vederea activizării propagandei antireligioase şi au fost făcute unele propu-
neri de limitare a activităţii mănăstirilor: „(...) Ca o consecinţă a faptului că
mănăstirile sunt unul din cele mai periculoase focare a fanatismului religios ...
cerem: Să se reducă în 1949 numărul mănăstirilor. Să fie închise următoarele
mănăstiri: Căpriana, Hârjauca, Hâncu, Suruceni, Pripiceni, Dobruşa, Zloţi –
toate de călugări. Călărăşăuca, Tabăra, Hirova, Vărzăreşti – toate de maici.
Să se includă terenurile mănăstireşti în cele colhoznice. Să se majoreze impo-
zitele impuse mănăstirilor la grâu, lapte, carne, lână şi alte produse agricole
comparativ cu cele existente astăzi. Să se introduce impozitul imobiliar, renta
funciară şi impozitul pe veniturile bisericilor mănăstireşti. Ca o consecinţă
a faptului că imobilul mănăstirilor nu se repară, să se permită Consiliului de
Miniştri să confişte mănăstirilor clădirile de locuit şi cele auxiliare ... pentru a
fi transmise organizaţiilor de cultură sau celor economice”894.
890
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 357, f. 33.
891
892
Complexul monastic din deal a fost luat de gospodăria agricolă din localitate, biserica a
fost transformată în depozit de tutun, iar schitul rupestru a fost jefuit şi distrus.
893
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 367, f. 2; inv. 1, d. 6, f. 39.
894
AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 44, f. 50-51.
În aceeaşi lună, a fost elaborat „Planul desfăşurării măsurilor pentru desfi-

inţarea mănăstirilor”, semnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM,
G. Rudi, şi de împuternicitul P. Romenski. Conform acestui plan secret, pe
parcursul lunilor octombrie-noiembrie 1949 urmau să fie lichidate cinci centre
monahale: Căpriana, Hâncu, Hârjauca, Suruceni şi Zloţi895. În baza programului
elaborat, P. Romenski obliga comitetele raionale de partid, comitetele executive
raionale pe teritoriile cărora se aflau mănăstirile nominalizate să adopte hotărâri
care să conţină constatări şi fapte ce ar reduce autoritatea mănăstirilor. Pentru
a lichida mănăstirile, autorităţile sovietice au inventat fel de fel de pretexte: că
în posesiunea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează
oamenii muncii, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că
printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale sunt
focare de boli contagioase. Astfel, într-o informaţie din 5 octombrie 1949,
despre mănăstirea Căpriana se afirma că ea se prezenta ca o casă a celui mai
deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de
ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de
boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii,
egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Barcă896.
Primul locaş închis, din lista celor cinci, a fost mănăstirea de călugări
Zloţi. Ea a fost înfiinţată ca schit în 1941 de egumenul Serafim Dabija de
la mănăstirea Suruceni. În 1943 a devenit mănăstire independentă. Avea o
biserică şi o casă cu chilii, în care, în timpul stăpânirii româneşti, trăiau 40 de
monahi. În 1945 mănăstirea avea 50 ha de pământ arabil, vii, livezi, pădure;
un plug, 40 de oi, o vacă, un cal, o pereche de boi. La mănăstire au rămas să se
nevoiască 4 monahi şi 9 ascultători, dintre care 3 persoane invalide897. În 1947
egumenul mănăstirii, ieromonahul Serafim Dabija, a fost arestat şi condamnat
la 10 ani muncă silnică pentru că a făcut agitaţie antisovietică, a denigrat regi-
mului comunist şi a elogiat pe „ocupanţii” româno-germani898. În 1949 aceeaşi
soartă a avut-o şi egumenul ce i-a succedat, ieromonahul Nicodim Onu899.
În acelaşi an, mănăstirea a fost închisă, iar călugării, împreună cu o parte din
averea mobilă, au fost transferaţi la mănăstirea Suruceni900.
895
896
57-58.
897
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 348, f. 1-2; inv. 1, d. 6, f. 39.
898
Cartea Memoriei..., Vol. I, p. 374; E. Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950...,
p. 115-116.
899
Cartea Memoriei..., p. 458.
900
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 26, f. 380. Averea imobilă şi tot teritoriul mănăstirii au trecut
Următorul locaş închis a fost mănăstirea de călugări Hâncu. La 29 iulie

1950 egumenul mănăstirii ieromonahul Teognost Lupu a înaintat un demers
episcopului Nectarie în care cerea, împreună cu cei 23 de vieţuitori (călugări
şi ascultători), să fie transferaţi la mănăstirea Hâbovăţ901. Motivele invocate:
starea economică precară, numărul mic de vieţuitori, decăderea lor morală.
În 1949-1950 au părăsit mănăstirea 20 de persoane: 6 au plecat acasă, 7 au
plecat în alte mănăstiri, 5 ieromonahi au fost numiţi la parohii, 2 au murit. În
perioada 1945-1949 egumenul mănăstirii s-a schimbat de 7 ori, în perioada
1949-1950 de 4 ori. În august 1950 erau 23 de vieţuitori: un ieromonah (tot el
egumen al mănăstirii), 2 ierodiaconi, 8 călugări şi 12 ascultători902. Împuterni-
citul scria că în 1947-1948 starea economică a mănăstirii Hâncu era bună, în
1949 tot el scria că, această mănăstire poate fi considerată ca una cu un poten-
ţial economic de mijloc, la 12 septembrie 1950, însă, scria că ca urmare a unui
proces ce a durat mai mulţi ani gospodăria mănăstirii Hâncu a ajuns într-o
stare economică de decădere totală903. La 17 august 1950 episcopul Nectarie
a cerut permisiunea împuternicitului P. Romenski să transfere pe cei 23 de
vieţuitori la mănăstirea Hârbovăţ, iar gospodăria mănăstirii să fie preluată de
autorităţile de stat. La 24 martie 1951 fuziunea cu Hârbovăţul a avut loc, iar
pe teritoriul mănăstirii a fost amplasată o casă de odihnă904.
Pentru că la unele mănăstiri vieţuitorii se opuneau închiderii locaşurilor,
autorităţile sovietice au început să folosească, pe lângă metodele de intimi-
dare şi presiune, metode mai subtile, cum ar fi infiltrarea unor agenţi KGB
în mănăstiri, manipularea cu episcopul Nectarie în scopul luării de către
acesta a unor decizii prin care era facilitat procesul de închidere a mănăstirilor
(schimbarea egumenilor şi numirea celor recomandaţi de autorităţi, transfe-
rarea în alte mănăstiri a unor călugări „incomozi” care se opuneau vehement
închiderii mănăstirii etc). Astfel, pentru a închide mănăstirea de călugări
Hârjauca, autorităţile sovietice au fost nevoite timp de aproape trei ani să
depună multiple eforturi. Hârjauca era una din cele mai mari şi mai înfloritoare
economic mănăstiri din Basarabia. În 1945, la mănăstire se nevoiau 30 de călu-
gări şi 25 de ascultători, avea două biserici, 8 case cu 61 de chilii în total. Averea
consta în: 43 ha de pământ arabil, 49 ha livadă, 15 ha vie; moară cu aburi,
fabrică de cherestea şi tăietoare de paie au fost cedate statului; în proprietatea
în proprietatea gospodăriei agricole din Satul Nou. Biserica a fost iniţial transformată în
grajd de vite, după care în 1968 a fost distrusă din temelie.
901
902
Ibidem, p. 481-482.
903
Ibidem, p. 485-486.
904
Ibidem, p. 486.
mănăstirii au mai rămas dogăria, tâmplăria, croitoria şi fierăria; mănăstirea mai

avea 3 perechi de boi, 2 vaci, 2 viţei, 32 de oi, 4 scroafe şi 25 de porci, păsări, 10
stupi cu albine; din inventarul agricol – 6 pluguri şi 4 boroane905. Procesul de
închidere a mănăstirii a început printr-o anchetă deschisă la 5 octombrie 1949
de către Procuratura raionului Călăraşi în vederea cercetării cazului de violare a
unor femei din localitate de către călugării de la mănăstire906. La 24 aprilie 1952,
preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM G. Rudi şi secretarul CC al PC
din RSSM Leonid Brejnev, au trimis preşedintelui Comitetului central pentru
problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, Gh. Karpov o scrisoare în care insistau
să fie aprobată închiderea mănăstirii Hârjauca în scopul organizării în incinta
ei a unui sanatoriu republican907. Autorităţile sovietice de la Moscova nu aveau
nimic împotriva închiderii mănăstirilor, dar le cereau celor din teritoriu ca
închiderile să se petreacă fără tulburări. În realizarea acestui scop, autorităţile
de la Chişinău l-au implicat şi pe episcopul Nectarie, care, la 22 mai 1952, a
expediat pe numele patriarhului Alexei al Moscovei un raport în care susţinea
părerea autorităţilor că mănăstirea Hârjauca trebuie închisă908. La 5 iunie 1952
patriarhul şi-a dat acordul909. Astfel, încetul cu încetul, până pe la începutul
anului 1953 autorităţile de stat în colaborare cu cele bisericeşti i-au obligat pe
călugări să părăsească mănăstirea şi să se transfere la mănăstirea Hârbovăţ910.
În 1952 s-a făcut o încercare de a închide mănăstirile de maici care duceau
un mod de viaţă idioritmic. La sugestia împuternicitului, episcopul Nectarie
a cerut aprobarea patriarhului şi a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
să închidă aceste mănăstiri de maici pe motiv „că acestea după modul lor de
trai şi din punct de vedere spiritual nu corespund denumirii de mănăstiri”.
În acelaşi an, patriarhul Alexei l-a delegat în RSSM pe episcopul Benedict
Poliakov să cerceteze la faţa locului situaţia reală a acestor locaşuri. Se ştie că
în timp ce se găsea în RSSM, el l-a vizitat pe episcopul Nectarie, i-a reproşat
acţiunile incorecte faţă de mănăstiri şi şi-a dat avizul negativ la Moscova911.
Datorită intervenţiei episcopului Benedict, aceste mănăstiri de maici nu au
fost închise şi au funcţionat până în timpul represiunilor hruşcioviste.
905
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 347, f. 2-3; inv. 1, d. 6, f. 39.
906
907
320.
908
909
Ibidem, p. 638.
910
În incinta mănăstirii a fost creat sanatoriul „Codru”. Biserica de vară a fost transformată
în depozit, apoi în sală de dans, apoi în tir. Biserica de iarnă a fost club, apoi sală de sport.
911
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 36, f. 79-80; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 589-620.
Mănăstirea de călugări Curchi a fost una din cele mai mari şi mai
renumite mănăstiri basarabene. Ea a fost adusă până la momentul închi-
derii treptat, prin mai multe măsuri restrictive. Încă în 1945 statul a luat de
la mănăstire în posesia sa moara cu valţuri, fabrica de cherestea şi fierăria. În
1946 au fost luate 30 ha de livadă912. Pe teritoriul mănăstirii şi în încăperile
ei au fost instalate birourile Combinatului forestier din Orhei „Leshoz” şi a
„Mel‘trestului”. Astfel, pe teritoriul mănăstirii, pe lângă cei 45 de nevoitori
care erau în 1945913, se mai aflau încă 50-60 de persoane străine, care, prin
prezenţa şi prin acţiunile lor, incomodau şi perturbau mersul firesc al vieţii
monahale. Prin hotărârea din 12 iulie 1952 aici a fost transferată de la Bălţi
o şcoală profesională (cu 250 de eleve)914. La 25 octombrie 1953 mănăstirea
a fost închisă, iar cei 53 de vieţuitori au fost transferaţi la alte mănăstiri (18
la Căpriana, 16 la Noul Neamţ, 12 la Ţigăneşti, 7 la Suruceni, 2 au plecat
acasă)915. Cercetătorul Valentin Golub consideră că mănăstirea a fost închisă
definitiv în 1958, când ultimii călugări, cei mai rezistenţi şi intransigenţi, au
fost izgoniţi în cel mai brutal mod de pe teritoriu. Comisia de lichidare a
prădat şi a distrus tot ce a fost posibil. Catapeteasma, multe icoane, arhiva,
literatura religioasă (circa 4 mii de volume), obiectele de cult şi alte multe
lucruri au fost arse în curtea mănăstirii. După desfiinţare, în incinta mănăstirii
a funcţionat o şcoală de meserii. La 1 iulie 1959 a fost constituită o colonie
de alienaţi, transformată ulterior în spital de psihiatrie. Două biserici au fost
transformate în depozite, una în club şi a patra în morgă916.
La mijlocul anilor ’50 situaţia mănăstirilor rămase neînchise s-a stabilizat,
fapt care a dus la o anumită înflorire şi înviorare a vieţii monahale, chiar
dacă autorităţile sovietice continuau să pună piedici la tot pasul. Aceasta se
explică prin aceea că rămăseseră neînchise mănăstirile mari cu gospodării bine
organizate (li s-au adăugat şi anumite părţi din averea mobilă a mănăstirilor
închise), cu un număr mare de nevoitori, care s-a mai mărit pe baza călugă-
rilor veniţi din mănăstirile închise. A sporit, de asemenea, numărul pelerinilor
şi rugătorilor dornici să viziteze locaşurile sfinte şi deoarece mănăstiri erau
mai puţine, la cele care încă funcţionau fluxul de vizitatori era în permanentă
creştere.
Majoritatea egumenilor, deşi erau numiţi pe termene limitate, se străduiau
să lucreze cu cât mai mult spor şi dăruire la organizarea vieţii monahale şi
912
913
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 354, f. 1-2.
914
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 597, 666-675.
915
Ibidem, p. 676-677.
916
V. Golub, Op. cit., p. 51.
rezultatele nu au întârziat să apară, bunăstarea materială a multor mănăstiri a

început să se amelioreze. De exemplu, mănăstirea Noul Neamţ, în perioada
anilor 1952-1959, când a fost cârmuită de arhimandritul Grigorie Căpăţână,
a început să prospere. Comunitatea dispunea de un camion, două motoare
electrice, cu ajutorul cărora era pompată apa din Nistru pentru irigarea grădi-
nilor mănăstireşti. În 1956 a fost reparată şi restaurată biserica „Adormirea
Maicii Domnului”. Lucrările au costat un milion de ruble917 etc. La mănăs-
tirea Tabăra timp de doi ani, 1954-1956, au fost restaurate ambele biserici
– cea de vară şi cea de iarnă. În această perioadă aici se nevoiau peste 200 de
maici918. O ascensiune economică similară era atestată şi la celelalte mănăs-
tiri rămase neînchise. După calculele împuternicitului, veniturile mănăstirilor
constituiau, în 1954 – 1 834 800 de ruble, în 1955 – 3 085 000 de ruble, în
1956 – 3 507 100 de ruble, în 1957 – 4 494 723 de ruble. În 1958 mănăstirile
deţineau 539, 73 ha de pământ, dintre care 221,14 ha de pământ arabil, 48,55
ha de livezi, 48,35 ha de vii919.
La 20 martie 1958 în mănăstiri se nevoiau 1370 de persoane, dintre care
323 în cele de călugări şi 1047 în cele de maici920. În perioada „dezgheţului”,
în toate mănăstirile au fost primiţi noi ascultători. Astfel, în 1953 numărul
lor a fost de 22 de persoane, în 1954 – 44, în 1955 – 51, în 1957 – 24921. O
bună parte din aceştia erau tineri. În darea de seamă întocmită pentru prima
jumătate a anului 1957 împuternicitul P. Romenski menţiona că la mănăstiri
s-au stabilit 14 persoane, dintre care nouă tineri (4 băieţi şi 5 fete) în vârstă de
18-26 de ani922.
În 1945 la mănăstirea de maici Saharna se nevoiau 10 maici şi 21 de
ascultătoare. Mănăstirea avea o gospodărie nu prea mare, dar bine organizată.
Pe lângă munca câmpului, maicile se ocupau cu confecţionarea articolelor
din lână şi a covoarelor923. În iunie 1957 împuternicitul P. Romenski a primit
ordin de la Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse
să elibereze mănăstirea Saharna pentru transferarea în ea a călugărilor de la
mănăstirea rusească Valaam924. Nevoitoarele în număr de 31 de persoane au
917
918
Locaşuri sfinte din Basarabia ..., p. 92.
919
920
921
922
923
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 358, f. 2.
924
În 1939 aceşti călugări ruşi s-au refugiat în Finlanda. În 1957 li s-a permis să se stabilească
pe teritoriul URSS. Numărul lor era de aproximativ 60 de persoane. Vezi: Pravoslavie v
Moldavii..., Vol. II, p. 432-433.
fost transferate în alte mănăstiri, iar aici au fost aduşi 15 călugări tineri care au
primit însărcinarea să aibă grijă de mănăstire şi să facă o reparaţie cosmetică925.
La 22 octombrie 1957 la mănăstirea Saharna au fost aduşi 7 călugari valaa-
mezi. Deja la 15 noiembrie 1957 arhiepiscopul Nectarie raporta patriarhului
Alexie al Moscovei că în legătură cu transferarea călugărilor valaamezi la o
altă mănăstire din Rusia, Saharna a rămas pustie, readucerea înapoi a maicilor
este greu de realizat, iar autorităţile de stat insistă ca această mănăstire să fie
închisă. Patriarhul Alexie a răspuns că trebuie de depus eforturi ca mănăstirea
să nu fie închisă, a cerut arhiepiscopului Nectarie să facă tot ce-i stă în puteri
şi a promis că el personal se va implica dacă va fi nevoie. În raporul din 20
iunie 1958 arhiepiscopul Nectarie îl informa pe patriarh că la 13 mai 1958
averea imobilă a mănăstirii Saharna a trecut în posesia Ministerului asigurării
sociale, iar cea mobilă la mănăstirea Căpriana şi la alte mănăstiri basarabene926.
Pe teritoriul mănăstirii a fost înfiinţat un spital pentru copii cu handicap. Bise-
rica de vară a fost utilizată ca depozit, iar cea de iarnă – club927.
În 1958, în contextul noului curs politic, autorităţile sovietice şi-au
schimbat atitudinea relativ tolerantă faţă de Biserică în una totalmente
duşmănoasă. Primele ţinte au fost bisericile şi mănăstirile, care, în viziunea
autorităţilor, aduceau mult rău societăţii şi, de aceea, trebuiau lichidate cu
orice preţ. La l6 octombrie 1958, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat
hotărârea „Cu privire la mănăstirile din URSS”, prin care era fixat un termen
de şase luni pentru ca Consiliile de Miniştri şi Comitetele pentru problemele
Bisericii Ortodoxe Ruse din Republicile unionale să studieze posibilitatea
reducerii numărului de mănăstiri şi schituri şi să prezinte propunerile lor
Consiliului de Miniştri Unional928. În conformitate cu această decizie, a fost
preconizată exproprierea surplusurilor de la mănăstiri, încât acestora să le
fie confiscate terenurile cele mai bune şi care aduc veniturile cele mai mari:
livezile, viile etc. S-a interzis, de asemenea, folosirea muncii sezonierilor.
Mănăstirile au fost obligate să achite chiria pentru toate spaţiile de locuit,
construcţiile auxiliare gospodăreşti şi cu altă destinaţie care se aflau în folo-
sinţa lor în baza unor contracte ce trebuiau încheiate între mănăstiri şi comi-
tetele executive raionale şi orăşeneşti929.
La 23 ianuarie 1959 Biroul Comitetului central al Partidului Comunist
din RSSM în decizia „Despre mănăstirile din RSS Moldovenească” a fixat
925
926
Ibidem, p. 437-438.
927
928
929
Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 511-515, 538-539.
măsurile care trebuiau întreprinse în conformitate cu hotărârile luate la nivel

unional. Consiliul de Miniştri al RSSM a fost însărcinat să precaute posibi-
litatea de a reduce numărul mănăstirilor până la lichidarea tuturor locaşu-
rilor monastice. Autorităţile centrale, autorităţile publice locale, comitetele
raionale de partid, cele comsomoliste, sindicatele, toate au primit indicaţii să
depună eforturi considerabile în vederea micşorării numărului de mănăstiri şi
de monahi. S-a decis ca fiecărui monah să-i revină nu mai mult de 0,10 ha de
pământ, iar surplusul să fie expropriat930.
La 18 februarie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat o hotărâre
care obliga comitetele de partid ale raioanelor Otaci, Floreşti, Bender, Călă-
raşi, Cotovschi, Rezina, Orhei, Nisporeni şi Străşeni, ca până la 1 martie
1959 să reducă proprietatea funciară a mănăstirilor. Pământurile confiscate
de la mănăstiri urmau să treacă în proprietatea colhozurilor din apropierea
lor. Conform acestei decizii, mănăstirile aveau dreptul de proprietate doar
asupra bisericilor, celelalte clădiri puteau fi folosite doar prin achitarea chiriei.
În acelaşi context, în 1959 au fost adoptate decizii cu privire la impunerea
mănăstirilor la noi taxe de asigurare, care au fost majorate în comparaţie cu
cele anterioare931.
La 5 iunie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat o hotărâre în
care era fixat un plan de desfiinţare treptată, pe parcursul perioadei 1959-
1960, a opt mănăstiri din cele paisprezece existente (trei de călugări: Suruceni,
Pripiceni, Ţigăneşti şi cinci de călugăriţe cu mod de viaţă idioritmic: Cuşe-
lăuca, Hirova, Tabăra, Răciula, Vărzăreşti). Comitetele executive raionale erau
obligate să desfăşoare o muncă de lămurire în rândul călugărilor, pentru a-i
convinge să se dezică de viaţa monahală şi să se încadreze în viaţa socială
activă. În baza aceleiaşi, hotărâri a fost elaborată o dispoziţie guvernamentală,
care prevedea ca autorităţile locale, în comun acord cu Ministerul Agriculturii,
să determine în ce scop poate fi folosită proprietatea funciară şi cea imobiliară
a mănăstirilor932.
În darea de seamă pentru anul 1959, noul împuternicit A. Oleinik scria:
“Pentru realizarea cu succes a acţiunilor de lichidare a mănăstirilor indicate,
a fost desfăşurată o vastă activitate de pregătire. La CC al PC din RSSM au
fost convocate câteva consfătuiri ale preşedinţilor comitetelor executive şi
930
140-142; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 577-578.
931
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 1; L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS
Moldovenească (1944-1965)..., p. 60-61; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 617.
932
L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 62;
ale secretarilor comitetelor raionale de partid din acele raioane, în care urmau
să fie închise mănăstirile. A fost întocmit un orar de lichidare. De asemenea,
s-a lucrat cu arhiepiscopul şi cu preoţii responsabili, numiţi de el, de comun
acord cu noi, pentru pregătirea lichidării mănăstirilor. Comitetul central al
partidului a trimis câte un grup de lectori în fiecare localitate unde se află
mănăstirile respective; a fost pregătit transportul pentru evacuarea averii
mănăstirilor etc”933.
Pe lângă aceste acţiuni pregătitoare, despre care vorbeşte împuternicitul,
care au fost operate pentru a realiza cu succes campania de lichidare a locaşu-
rilor monahale, au fost şi altele despre care în documentele din fondul împu-
ternicitului nu se spune nimic, dar care pot fi citite printre rânduri şi pot fi
aflate de la martori oculari. Astfel, nu se vorbeşte nimic şi nu sunt nominali-
zaţi agenţii secreţi ai KGB-ului, care distrugeau viaţa monahală atât din inte-
rior, cât şi din exterior; nu sunt indicate sancţiunile economice şi financiare
aplicate acestor locaşuri, care i-au dus pe nevoitori până la disperare; nu sunt
menţionate ameninţările, intimidările şi presiunile asupra monahilor, exerci-
tate de autorităţi, precum şi alte acţiuni, întreprinse întru atingerea scopului
propus – închiderea „cu succes” a mănăstirilor.
După pregătiri minuţioase cinci mănăstiri au fost închise în doar o lună:
mănăstirea de maici Hirova din raionul Orhei, cu 165 de trăitoare, mănăs-
tirea de maici Vărzăreşti din raionul Nisporeni, cu 100 de trăitoare, mănăs-
tirea de călugări Suruceni din raionul Cotovschi, cu 46 de trăitori, mănăs-
tirea de călugări Ţigăneşti din raionul Străşeni, cu 55 trăitori şi mănăstirea
de maici Răciula din raionul Călăraşi, cu 236 de trăitoare. La 5 iunie 1959,
a fost luată hotărârea definitivă, iar la 3 iulie al aceluiaşi an împuternicitul
raporta deja la centru despre realizarea cu succes a acţiunilor întreprinse934.
Închiderile de acum au fost mult mai violente şi mai brutale decât cele din
perioada precedentă. În majoritatea cazurilor autorităţile au intrat cu forţa în
mănăstiri, au declarat toată averea proprietate a statului şi s-au pus pe prădat
şi pângărit. Icoanele, cărţile, arhiva, obiectele bisericeşti şi alte lucruri sfinte
au fost arse şi distruse. Scopul urmărit de autorităţi era nu doar de a micşora
numărul de mănăstiri, ci şi cel al călugărilor şi maicilor. Cu alte cuvinte, se
dorea dispariţia reală şi nu doar fuzionarea unor obşti cu altele, de aceea nu
s-a permis transferarea averii din mănăstirile închise în cele care funcţionau
şi cu mare greu unii nevoitori din mănăstirile închise au obţinut permisiunea
să se stabilească în alte mănăstiri. În darea de seamă împuternicitul A. Oleinik
933
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 271.
934
Ibidem, f. 13-17; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 669-671.
scria că în urma închiderii celor cinci mănăstiri, din cei 592 de trăitori, 279
s-au înscris în colhozuri, 23 – în sovhozuiri şi gospodării silvice, 75 s-au trans-
ferat în obştea altor mănăstiri, 75 au plecat pe la casele lor, 141 – nu erau
decişi, dintre aceştia majoritatea erau bolnavi şi bătrâni935.
Mănăstirea de călugări Suruceni a fost dată în folosinţă Ministerului Ocro-
tirii Sănătăţii care a creat aici un spital republican de narcologie. O biserică a
fost transformată în club, alta în scenă, chiliile în saloane pentru pacienţi. O
parte din călugări împreună cu egumenul s-au adăpostit la mănăstirea Noul
Neamţ936. În incinta mănăstirii de călugări Ţigăneşti a fost creat un spital
pentru persoane cu handicap fizic, deşi, după închidere, împuternicitul scria că
va fi creat un azil de bătrâni937. Biserica de vară a fost transformată în depozit,
cea de iarnă în salon pentru bolnavi. O parte din călugări s-au adăpostit la
mănăstirea Hârbovăţ938. Maicile de la mănăstirea Hirova au aflat neoficial, cu
o zi înainte, că mănăstirea va fi închisă şi au reuşit să salveze de pârjol multe
icoane, cărţi şi alte obiecte bisericeşti. Autorităţile au obligat toate ascultă-
toarele să părăsească mănăstirea, au închis cele două biserici mănăstireşti şi
au permis colhozului să le utilizeze în scopuri gospodăreşti (biserica de vară
a fost mai întâi depozit de cărbune, apoi depozit agricol). Călugăriţele care
aveau case proprii nu au putut fi strămutate, dar le-a fost luat pământul şi
inventarul agricol, după care au fost obligate să intre în colhoz şi să lucreze ca
persoane fizice939. În aceeaşi situaţie s-au pomenit şi maicile de la mănăstirea
Vărzăreşti. Complexul monahal a fost prădat şi pângărit. Clădirile au fost
ocupate de o şcoală de surdomuţi, o biserică a fost transformată în depozit
de produse alimentare, alta în club. Maicile care aveau case particulare au fost
obligate să intre în colhoz940, restul nevoitoarelor au fost alungate.
Dacă în cazul acestor patru mănăstiri autorităţile sovietice au reuşit prin
brutalitate şi operativitate să-şi realizeze cu succes scopul, la mănăstirea
de maici Răciula ei au întâmpinat o rezistenţă serioasă. Împuternicitul
A. Oleinik raporta la centru: “Odată cu succesele înregistrate în executarea
ordinului de lichidare a mănăstirilor Hirova, Vărzăreşti, Ţigăneşti, Suruceni,
au fost admise greşeli flagrante şi neajunsuri la lichidarea mănăstirii de maici
Răciula”941. Mai departe el nominaliza greşelile, admise în realizarea acestei
935
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 72.
936
Ibidem, f. 72; inv. 2, d. 359, f. 89.
937
Ibidem, inv. 1, d. 91, f. 19.
938
Ibidem, inv. 2, d. 366, f. 73.
939
Ibidem, inv. 2, d. 363, f. 76.
940
Ibidem, inv. 2, d. 344, f. 82-83.
941
Ibidem, inv. 1, d. 91, f. 13-14.
operaţii: “Atât noi, cât şi organele locale de partid, nu am luat în calcul parti-
cularităţile mănăstirii şi ale bisericii din cadrul ei. De asemenea, nu s-a ţinut
cont de faptul, că satul Răciula este populat de 800 persoane adulte, iar în
mănăstire se nevoiesc 236 de maici; că biserica este frecventată de o bună
parte din locuitorii satelor Frumoasa, Vărzăreşti şi ai altor localităţi din veci-
nătate. De asemenea, nu s-a ţinut cont nici de faptul că însăşi biserica se află
în centrul satului, fiind înconjurată de 85 de case ale localnicilor”942.
La 23 iunie 1959 maicile de la Răciula au primit ordin să părăsească urgent
mănăstirea. Ele nu s-au supus, ci au început să tragă clopotele, anunţând
sătenii, rudele, populaţia din satele vecine despre intenţia autorităţilor de a
închide mănăstirea. În scurt timp, s-a adunat o mulţime de lume. Oamenii au
decis să nu lase în voia sorţii mănăstirea şi nevoitoarele ei. După spusele împu-
ternicitului, circa 200-300 de oameni au rămas să apere locaşul, înarmându-se
cu bâte, furci, pietre943. În jurul zidului au fost instalate posturi de paznici.
Ei nu permiteau nimănui să se apropie de mănăstire şi nu purtau discuţii sau
negocieri cu reprezentanţii puterii. Dacă cineva din comuniştii locali încerca să
pătrundă pe teritoriul mănăstirii, în el zbura o ploaie de pietre. Fără încetare,
zi şi noapte erau bătute clopotele. “Concomitent, – scria împuternicitul, – o
bună parte din ei (se referă la apărători – n.a.) stăteau în biserica închisă şi cântau
cântări bisericeşti”944. Ilarion Mocreac, unul din participanţii la acele zgudui-
toare evenimente, îşi amintea mai târziu: “În biserică nici un moment nu au
încetat rugăciunile. Zece zile ne-am rugat îngenuncheaţi, cu lacrimi în ochi,
ca Domnul să scape locaşul nostru şi pe noi de pângărire, dar pentru păcatele
noastre cele multe Domnul a lăsat ca mănăstirea să fie totuşi închisă”945.
După ce organele puterii de stat au înţeles că cu forţe proprii nu vor putea
înăbuşi revolta, au apelat la armată. La început a fost încercuit şi izolat satul
Răciula, iar în dimineaţa zilei de 2 iulie, după nouă zile de rezistenţă, când
apărătorii locaşului erau deja istoviţi, soldaţii au înaintat şi i-au atacat. Apără-
torii au manifestat dârzenie, încercând să opună rezistenţă, dar forţele nu erau
nici pe departe egale. Unul din apărători – Simeon David – a fost omorât, alţi
câţiva au fost răniţi. În biserică au dat năvală soldaţii şi activiştii comunişti şi
i-au arestat pe toţi cei care se aflau înăuntru. După cercetarea cazului, persoa-
nele care s-au evidenţiat cel mai mult la apărarea mănăstirii, au fost deferite
justiţiei946. Ei au fost condamnaţi la mai mulţi ani privaţiune de libertate doar
942
Ibidem, f. 14-15.
943
După toată probabilitatea numărul apărătorilor a fost mai mare, dar pentru a se desculpa
în faţa superiorilor împuternicitul l-a micşorat în mod intenţionat.
944
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 15.
945
946
Nina Vrednic, Nouă zile ce au zguduit Răciula, în ziarul „Moldova Socialistă”, Chişinău, 22
pentru faptul că nu au permis să păşească pe teritoriul mănăstirii celor care

veniseră să închidă locaşul. Egumena Semfora Kiriakova a fost condamnată
la 15 ani de detenţie, la fel Ilarion Mocreac şi Simion Mocreac, alţi zece parti-
cipanţi au primit de la 3 la 10 ani de închisoare947. Începând cu 2 iulie 1959,
mănăstirea Răciula a fost trecută în listele împuternicitului ca fiind lichidată948.
Deşi prin hotărârile de rigoare au fost stabilite termenele de închidere
a fiecărei mănăstiri în parte, unii reprezentanţi ai autorităţilor republicane
(pentru a se evidenţia) au considerat că este necesară o urgentare a acestui
proces. Din aceste considerente, împuternicitul A. Oleinik a adresat un
demers secretarului CC al PC din RSSM, Tkaci şi vicepreşedintelui Consi-
liului de Miniştri al RSSM, Afteniuk, prin care insista ca mănăstirea de călu-
gări Pripiceni din raionul Rezina să fie desfiinţată în octombrie 1959 şi nu
în primul semestru al anului 1960, după cum era preconizat. În demersul
său, împuternicitul menţiona următoarele: „Mănăstirea Pripiceni este cea mai
mică, având nouă călugări bătrâni, starea economică este dezastruoasă, iar
colhozul din localitate are nevoie de clădirile mănăstirii pentru o maternitate,
punct medical, grădiniţă de copii, cămin cultural”949.
La rândul lor, autorităţile republicane centrale nu numai că au căzut de
acord, ci au inclus în lista mănăstirilor care urmau să fie închise şi mănăstirea
de călugări Dobruşa. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM,
A. Diordiţă, a expediat o scrisoare Comitetului central pentru problemele
Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova, în care informa că au fost închise
cinci mănăstiri, celelalte urmând a fi închise în primul semestru al anului 1960.
În acelaşi timp, el cerea aprobarea pentru închiderea, la începutul anului 1960,
şi a mănăstirii Dobruşa950. La rândul lui, împuternicitul A. Oleinik informa
centrul că iniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei
Eparhiei Chişinăului, iar arhiepiscopul Nectarie a cerut ca această operaţiune
să fie executată cu forţele proprii ale Episcopiei. Împuternicitul considera, în
acest sens, că este necesară implicarea organelor de securitate republicane şi
a autorităţilor raionale951.
iunie 1990, p. 4.
947
Vezi sentinţa: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 99, f. 292-300.
948
Despre cazul „mănăstirea Răciula” vezi mai mult în: Vl. Beşleagă, Mănăstirea Răciula –
1959..., p. 102-114; Idem, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959.; L. Tihonov,
Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 147-149; Pravos-
lavie v Moldavii..., Vol. II, p. 667-687.
949
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 317, f. 70.
950
62-63.
951
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 317, f. 71.
Până la urmă, mănăstirile Pripiceni şi Dobruşa au fost închise concomi-

tent, în perioada 29-31 octombrie 1959. Ca şi în alte cazuri, închiderile au
fost precedate de pregătiri minuţioase. Despre aceasta împuternicitul scria:
„Trebuie să menţionez că lichidarea reuşită a mănăstirilor Pripiceni şi Dobruşa
a fost înlesnită în mare măsură de lucrul dus în colaborare cu conducerea epar-
hială, în rezultatul căreia, la sfatul nostru, arhiepiscopul Nectarie a ordonat
din timp să fie scoşi din mănăstire monahii care duceau o activitate subver-
sivă, contra închiderii mănăstirii. Întreaga muncă practică privind lichidarea
acestor mănăstiri a fost efectuată nemijlocit de reprezentanţii Eparhiei”952. Pe
data de 16 octombrie 1959, la mănăstirea Dobruşa a venit protoiereul Mina
Polihovici care i-a informat pe nevoitori că locaşul lor urmează să fie închis.
După plecarea reprezentantului Eparhiei, la stareţ au venit câţiva călugări în
frunte cu Nichifor Ceban (persoane din timp pregătite de KGB) şi i-au cerut
acestuia împărţirea averii mănăstireşti. Marea majoritate a călugărilor erau
dezorientaţi şi nu ştiau cum să procedeze. Până la urmă, ei au început să pără-
sească mănăstirea. Dintre ei, 16 s-au adăpostit la mănăstirea Noul Neamţ, 9
la Căpriana, 6 la Hârbovăţ, 10 au plecat pe la casele lor, 3 erau ieromonahi în
parohii, 3 au ajuns duhovnici în mănăstirile de maici. Monahii de la Pripiceni
au părăsit şi ei mănăstirea după ce au fost informaţi de acelaşi protoiereu Mina
Polihovici că locaşul lor se închide. Dintre ei, 3 s-au adăpostit la Căpriana, 5
pe la casele lor, un ascultător a fost înrolat în armată953.
Concomitent cu închiderea mănăstirilor Pripiceni şi Dobruşa s-au început
pregătirile954 pentru închiderea mănăstirilor de maici Cuşelăuca şi Tabăra.
În ambele se ducea un mod de viaţă idioritmic, în prima se nevoiau 163 de
persoane, în a doua 180. Închiderea acestor mănăstiri fusese planificată pentru
primăvara anului 1960, dar, ca şi în cazul mănăstirii Pripiceni, termenele nu au
fost respectate. Pentru a-şi arăta râvna şi devotamentul, autorităţile sovietice
din RSSM au hotărât să lucreze peste plan. În colaborare cu conducerea epar-
hială au fost pregătite toate cele necesare. La 9 octombrie 1959 la mănăstirea
Cuşelăuca a venit protoiereul A. Vustean, care a rămas până la 12 octombrie,
a discutat cu egumena şi cu maicile955. Concomitent la 10 octombrie 1959 la
mănăstirea Tabăra din partea conducerii eparhiale a fost delegat protoiereul
I. Badareu956. Scopul acestor vizite a fost de a le pregăti moral pe trăitoare şi
952
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 48-49; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 712-713.
953
Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 706-710, 712.
954
Ibidem, p. 719-731; 737-742; 744-748.
955
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 94-98; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 726-731; L.
Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 145-147.
956
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 99-100 v; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 721-724.
de a preîntâmpina careva tulburări. Maicile de la ambele mănăstiri au avut

o singură rugăminte, să nu fie închisă biserica, lucru pe care autorităţile nu
puteau să-l accepte957. Împuternicitul scria că spre deosebire de mănăstirile cu
mod de viaţă de obşte în mănăstirile cu mod de viaţă idioritmic nucleul este
biserica, dacă biserica nu va fi închisă, nu se va putea considera mănăstirea
închisă.
La 20 noiembrie 1959 CC al PC din RSSM a expediat comitetelor locale
de partid o scrisoare în care era fixat termenul de 15 februarie 1960 când
mănăstirile Cuşelăuca şi Tabăra trebuiau să nu mai existe958. La 12 decembrie
1959 împuternicitul A. Oleinik îşi informa superiorul de la Moscova cum
vor fi impozitate cele cinci mănăstiri care au mai rămas în RSSM: Hârbovăţ,
Chiţcani, Căpriana – de călugări, Japca şi Călărăşăuca – de maici959. Această
informaţie ne-ar face să credem că la 12 decembrie 1959 mănăstirile de maici
Cuşelăuca şi Tabăra erau închise. Dar acelaşi împuternicit în darea de seamă
pe anul 1960 scrie că acestea au fost închise în ianuarie şi primele zile ale lunii
februarie 1960960.
Biserica de iarnă a mănăstirii Tabăra a fost transformată în club, apoi în
depozit de cereale, cea de vară în şcoală pentru copiii sătenilor961. În incinta
mănăstirii Cuşelăuca a fost creat un spital pentru bolnavii de tuberculoză.
Biserica de vară a fost transformată în club, apoi în depozit de cărbuni, cea de
iarnă în cantină962. Ascultătoarele au fost alungate, iar maicile care locuiau în
cele 66 de căsuţe proprii de pe lângă mănăstire, au fost obligate să muncească
în colhoz963.
După ce au îndeplinit „planul” de doi ani doar în unul singur, închizând,
în loc de opt, nouă mănăstiri, autorităţile sovietice şi-au continuat ofensiva
cu îndârjire. Din „experienţa” acumulată în cadrul campaniei de închidere a
mănăstirilor au fost deduse un şir de învăţăminte, şi anume: pentru ca totul
să se petreacă fără tulburări şi fără incidente neplăcute (aşa cum a fost în
cazul mănăstirii Răciula) este nevoie, în primul rând, de o pregătire prealabilă
minuţioasă şi în al doilea rând, ca scenariul să se petreacă în aşa fel încât să se
creadă că mănăstirea se autolichidează şi că decizia de închidere nu este luată
de autorităţile de stat, ci de cele bisericeşti.
957
958
Ibibem, p. 748.
959
Ibibem, p. 749.
960
Ibidem, p. 763.
961
962
Ibidem, p. 37-38.
963
Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 782, 879-882.
Datorită faptului că un şir de documente (unele secrete) au ajuns la înde-

mâna cercetătorilor, tactica şi metodele folosite de autorităţile sovietice pot
fi astăzi parţial cunoscute. Cel mai elocvent caz în acest sens este închi-
derea mănăstirii de călugări Hârbovăţ. În continuare, prezentăm câteva
documente care vorbesc de la sine. La 11 mai 1961, Eutihie Andronache,
stareţul mănăstirii Hârbovăţ, raporta arhiepiscopului Nectarie următoarele:
„Raportez Prea Sfinţiei Voastre că toţi trăitorii mănăstirii Hârbovăţ, în număr
de 94 de oameni, inclusiv 5 care se află în parohii şi unul la cursuri de şoferi,
s-au împrăştiat pe acasă pe la rude, iar 35 – la mănăstirile Căpriana şi Chiţcani.
Tuturor celor plecaţi acasă le-au fost date produse, cam câte 40 kg de grâu,
porumb, făină ş.a. de persoană, precum şi bani în sumă de câte o mie de ruble.
Toţi monahii au primit îmbrăcăminte şi încălţăminte şi, la rugămintea mea,
organele puterii le-au pus la dispoziţie mijloace de transport pentru mutarea
averii personale la noile locuri de trai. Cu ajutorul organelor puterii locale, în
mănăstirile Căpriana şi Chiţcani, unde monahii au plecat de bună voie, au fost
duse produse alimentare şi alte bunuri, proporţional cu numărul călugărilor
care se află în aceste mănăstiri. Atât cei care au plecat acasă, cât şi cei care
s-au dus la mănăstiri, au făcut-o din propria lor dorinţă şi nu au nici un fel
de pretenţii faţă de mănăstire şi faţă de mine. Mulţi din ei au arătat recunoş-
tinţă puterii locale, Eparhiei şi mie personal pentru ajutorul acordat, pentru
atitudine atentă când au fost ajutaţi cu transport şi cu produse alimentare.
Clădirile şi altă avere imobilă le-am predat organelor locale ale puterii. Drept
urmare, cu începere de astăzi, îmi declin împuternicirile de stareţ al mănăstirii
prezentând raportul de faţă pentru aprobarea Prea Sfinţiei Voastre. Al Prea
Sfinţiei Voastre umil ascultător, fost stareţ al mănăstirii Hârbovăţ, arhiman-
drit Eutihie”964.
La 15 mai 1961 preşedintele Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă
Consiliul de Miniştri al RSSM., I. Savcenko, raporta, într-un document strict
secret, superiorului său de la Moscova: „În corespundere cu activitatea ce
se desfăşoară pentru reducerea numărului mănăstirilor care funcţionează în
republică, în anul 1960 am elaborat măsuri de pregătire pentru închiderea
mănăstirii de bărbaţi din Hârbovăţ, raionul Călăraşi.
În planul acţiunilor pregătitoare un rol însemnat a revenit agenturii şi
persoanelor de încredere, care ocupă funcţii de conducere în administraţia
eparhială, în mănăstiri sau locuiesc în satele învecinate.
Totodată, a fost luată în calcul şi studiată situaţia operativă atât în mănăs-
964
I. Ţurcanu, Mănăstirea Hârbovăţ: Un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşu-
rilor de cult din Basarabia..., p. 25-26.
tire, cât şi din mediul celor mai activi slujitori ai bisericii, care întreţin legături
cu mănăstirea. Din însărcinarea noastră, agentura şi persoanele de încredere
din rândul călugărilor şi al credincioşilor au răspândit zvonul despre apro-
piata închidere a mănăstirii. Acest zvon a fost susţinut de către agentul nostru
„Scurtu”, stareţul mănăstirii, drept care printre călugări a apărut un grup
care cerea împărţirea averii mănăstireşti. Profitând de situaţia creată, agenţii
„Nikitin”, „Belâi” şi „Scurtu” i-au convins să plece din mănăstire pe 52 de
călugări din cei 94. Călugării care au dorit să plece din mănăstire au luat legă-
tura cu rude de ale lor, care, la rugămintea lor, au trimis la mănăstire mijloace
de transport pentru a-i lua pe cei care plecau şi a le transporta averea la noile
locuri de trai.
La indicaţiile noastre, agentul „Scurtu” n-a împiedicat plecarea şi i-a
asigurat pe cei care plecau cu toate cele necesare: hrană, îmbrăcăminte şi bani.
După ce toţi călugării, care au hotărât să iasă din mănăstire, au plecat,
agentul „Florea”, stareţ al mănăstirii Chiţcani, a plecat, la indicaţia noastră,
la mănăstirea Hârbovăţ, fără a-l înştiinţa pe episcopul în exerciţiu, şi a orga-
nizat transferul monahilor care au manifestat dorinţa de a trăi în mănăstirea
Chiţcani.
Când în mănăstire rămaseră doar câţiva călugări, agentul „Scurtu” s-a
adresat oficial împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse cu
rugămintea de a lua spre păstrare averea mănăstirii şi totodată l-a rugat pe
stareţul mănăstirii învecinate să vină după călugării care mai rămăseseră.
Agentul „Kazanţev”, care deţine o funcţie de conducere în eparhie, a
contribuit activ la închiderea mănăstirii. Din însărcinarea lui, în etapa pregă-
tirii mănăstirii pentru închidere, de acolo au fost mutate în alte mănăstiri,
persoanele care puteau influenţa negativ asupra închiderii mănăstirii.
La 10 mai 1961, din mănăstire au fost scoşi toţi călugării, iar clădirile şi
averea rămasă au fost predate organelor locale ale puterii, închiderea mănăs-
tirii s-a făcut fără nici un fel de complicaţii sau excese.
Mănăstirea Hârbovăţ, care s-a închis, a fost una dintre mănăstirile influ-
ente şi puternice din punct de vedere economic. Trăsătura ei caracteristică era
faptul că, până în 1940, acolo s-a păstrat aşa-zisa icoană făcătoare de minuni,
care atrăgea la mănăstire o mare afluenţă de credincioşi şi pelerini.
În momentul de faţă, în republică mai funcţionează patru mănăstiri: două
de bărbaţi şi două de femei, în care locuiesc 384 de persoane”965.
Într-o dare de seamă a împuternicitului A. Oleinik intitulată „Informaţie
scurtă despre desfiinţarea mănăstirii de bărbaţi de la Hârbovăţ”, se spunea:
965
V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 664-665.
„La 11 mai a.c. mănăstirea Hârbovăţ a fost lichidată complet. (...) Desfiinţarea
mănăstirii a fost precedată de o îndelungată activitate pregătitoare a organelor
de partid şi de stat şi a altor organizaţii”966. În continuare, A. Oleinik scria că
de problema scoaterii monahilor din mănăstirii s-au ocupat unele persoane
din conducerea eparhiei care au stabilit cine urma să plece pe la rude şi cine
să fie primiţi provizoriu la mănăstirile Căpriana şi Chiţcani, până avea să
sosească şi data lichidării acestora. Împuternicitul scria, de asemenea, că sarci-
nile fiscale impuse de stat mănăstiri erau atât de mari, încât achitarea lor era
imposibilă. „Astfel, conchidea el, larga propagandă ateistă pe care organele
de partid şi de stat au desfăşurat-o pe parcursul a doi ani în mijlocul popula-
ţiei din Hârbovăţ şi în satele din jurul mănăstirii, atragerea rudelor şi cunos-
cuţilor monahilor pentru a discuta cu ei, folosirea corectă a celor mai loiali
lucrători ai conducerii eparhiei şi a stareţilor, – toate acestea au creat condiţii
favorabile pentru ca mănăstirea Hârbovăţ realmente să se autolichideze cu
succes”967. Prin termenul „autolichidare” împuternicitul înţelegea faptul că
nu a fost necesară aplicarea forţei (a tancurilor şi a armatei, aşa cum a fost în
cazul mănăstirii Răciula), ci că lucrurile s-au petrecut în aşa fel încât s-a creat
impresia că autorităţile nu erau împotriva existenţei mănăstirii, dar în cazul
când călugării singuri au părăsit-o, lor nu le rămâne decât să dea în folosinţă
clădirile şi teritoriul unei organizaţii de stat.
Următoarea mănăstire închisă a fost mănăstirea de maici Călărăşăuca.
În 1945 la mănăstire se nevoiau 90 de maici968. O bună parte dintre ele erau
de naţionalitate rusă şi belorusă. Probabil, din această cauză, mănăstirea a fost
închisă printre ultimele.
“În conformitate cu planul de acţiuni pentru anul 1961 privind redu-
cerea de mai departe a numărului de mănăstiri şi după o minuţioasă pregă-
tire preventivă, la 10 iulie a fost lichidată mănăstirea Călărăşeuca din raionul
Otaci, scria în una din dările de seamă secretarul CC al PC din RSSM, Postov.
Întreaga activitate de pregătire a mănăstirii Călărăşeuca, începută în semestrul
doi al anului 1960, a fost însoţită de o amplă propagandă ateistă, de studierea
atmosferei în rândul călugăriţelor etc. Mănăstirea a fost adusă într-o situaţie
economică foarte grea, încât nu mai era în stare nici să repare clădirile aren-
date, nici să achite impozitele şi taxele obligatorii faţă de stat. O atare stare de
lucruri ne-a permis să sugerăm comitetului executiv Otaci să aplice mănăstirii
sancţiuni, prevăzute de condiţiile de arendare. Acest pas le-a derutat pe trăi-
966
ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 347, f. 88.
967
Ibidem, f. 89; I. Ţurcanu, Mănăstirea Hârbovăţ: Un caz spectaculos din istoria închiderii de către
sovietici a lăcaşurilor de cult din Basarabia..., p. 26-27.
968
ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39.
toarele mănăstirii, care au început să părăsească locaşul şi să solicite autori-

tăţilor locale mijloace de transport pentru evacuare la un nou loc de trai”969.
În incinta mănăstirii a fost înfiinţată o şcoală pentru copii cu handicap psihic,
biserica de iarnă a fost transformată în club, cea de vară în depozit970.
În 1962 a venit rândul închiderii ultimelor două mănăstiri de călugări –
Noul Neamţ şi Căpriana.
Mănăstirea de călugări Noul Neamţ era una dintre cele mai mari
mănăstiri basarabene, care până la închidere, sfidând presiunea ideologică a
autorităţilor, era prosperă sub aspect economic971 şi duhovnicesc. La slujbele
de duminică la mănăstire veneau între 100-300 şi chiar mai mulţi pelerini şi
rugători, iar la sărbătorile mari, şi mai ales în zilele de hram, locaşul era vizitat
de câteva mii de persoane972. În 1962 în mănăstire se nevoiau peste 100 de
monahi şi ascultători.
Pentru desfăşurarea cu succes a procesului de lichidare a acestor mănăs-
tiri a fost implicat un număr mare de colaboratori ai KGB-ului. “Aproape
două luni până la închiderea mănăstirii, îşi amintea stareţul mănăstirii Noul
Neamţ, egumenul Iosif Gargalâc, încoace au început să vină des funcţionari
militari de la Chişinău şi Tiraspol. Mai des decât alţii venea maiorul KGB-ului
A.I. Danilov, care ne-a „rugat” să-i trimitem acasă pe ascultătorii tineri. Am
îndeplinit această indicaţie a sa”973. Ca urmare, 24 de ascultători au fost nevoiţi
să părăsească mănăstirea.
KGB-ul a studiat cu multă atenţie istoria mănăstirii, componenţa obştii,
activitatea fraţilor şi a stareţului, gradul de influenţa a mănăstirii în rândul
populaţiei din satele vecine etc. Concomitent au fost înlăturaţi din mănăs-
tire acei monahii, care puteau împiedica acţiunile de lichidare şi au fost infil-
trate persoane de încredere. În 1959 episcopul Nectarie a încredinţat funcţia
de stareţ celui mai tânăr egumen, Iosif Gargalâc, transferat de la mănăstirea
Suruceni (după ce ea fusese închisă)974.
În noaptea dinspre 15 spre 16 mai 1962 la poarta mănăstirii s-au oprit
mai multe camioane, din care au coborât oameni „stranii”, care, în primul
rând, s-au urcat în clopotniţă şi au tăiat funiile la clopote975. Dând năvală
969
Ibidem, d. 101, f. 50
970
971
Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 504.
972
I. Ţurcanu, Scurt istoric al închiderii mănăstirii Noul Neamţ..., p. 94.
973
D. Poştarencu, Mănăstirea Noul Neamţ, Chişinău, 1994, p. 51-52.
974
975
Ibidem, p. 108. Acest fapt ne face să credem că opinia majorităţii călugărilor era de a
se opune prin toate mijloacele posibile închiderii mănăstirii. Deoarece acest lucru era
în incinta mănăstirii, ei i-au anunţat pe călugări că mănăstirea se închide şi

că la dispoziţia lor sunt puse, chiar în acel moment, mijloacele de transport
necesar pentru mutarea lor pe la casele fiecăruia (sau ale rudelor). Călugării,
luaţi prin surprindere, nu ştiau cum să procedeze, unii plângeau şi nu voiau să
părăsească mănăstirea. Stareţul Iosif Gargalâc îi sfătuia stăruitor să se supună.
Până la urmă, cea mai mare parte a călugărilor au fost forţaţi să urce în cami-
oane şi să plece pe la rude, doar un grup mic s-a adăpostit la unii cunoscuţi
din satul Chiţcani976.
În raportul adresat arhiepiscopului Nectarie, stareţul mănăstirii, egumenul
Iosif Gargalâc, scria: „Dat fiind faptul, că toţi nevoitorii au părăsit la 16 mai
1962 locaşul, mănăstirea Noul Neamţ şi-a încetat existenţa. Fiecare trăitor
mi-a adresat o cerere de plecare. La rândul meu, manifestând răbdare creş-
tinească, nu am aplicat forţa, ci am încercat să-i conving să păstreze liniştea
şi pacea în locaş, şi, sfătuindu-mă cu obştea, i-am asigurat pe cei care plecau
cu toate cele necesare pentru trai – produse alimentare, haine, bani etc. (...)
Organele puterii nu au influenţat în nici un fel ceea ce s-a petrecut în mănăs-
tire, iar pentru transportarea trăitorilor pe la casele lor, la rugămintea mea,
ne-au pus la dispoziţie, gratuit, transportul necesar, fapt pentru care, noi din
toată inima le mulţumim creştineşte”977.
La rândul lui, arhiepiscopul Nectarie, într-un raport din 20 mai 1962
adresat patriarhului Alexei al Moscovei, scria: “Prin prezenta aduc la cunoş-
tinţa Sanctităţii Voastre următoarele: La 16 mai 1962, în mănăstirea de bărbaţi
Chiţcani din Eparhia Chişinăului şi Moldovei a avut loc ultimul serviciu divin,
după care mănăstirea s-a închis. La 25 aprilie 1962, am raportat Sanctităţii
Voastre despre neliniştea Prea Sfinţiţilor episcopi Ioanichie şi Feodor privitor
la viitorul lor loc de trai. La a şaptea zi după Paşti şi după ziua Sf. Toma,
stareţul mănăstirii Chiţcani, egumenul Iosif, m-a informat că 40 de călugări
ai mănăstirii au părăsit-o şi au plecat acasă la rude, iar cei rămaşi sunt şi ei
gata să plece. Atunci am trimis la mănăstire pe parohul bisericii Sf. Treime
din Chişinău, protoiereul Anatolie Malai, fost protopop, pentru a clarifica
motivele ce au dus la plecarea călugărilor din mănăstire şi care este situaţia ei
actuală, despre care el mi-a comunicat într-un raport amănunţit, al cărui copie
o anexez. La 16 mai a.c. stareţul mănăstirii, egumenul Iosif, mi-a raportat că
întreaga obşte a mănăstirii a plecat, după ce au fost depuse cererile de plecare.
Celor plecaţi li s-au dat alimentele necesare, îmbrăcăminte, bani şi lucruri
cunoscut de KGB, s-a recurs la o operaţie fulger în timp de noapte, prin care să fie
exclusă o posibilă răscoală a călugărilor şi credincioşilor.
976
Ibidem, p. 109.
977
Ibidem.
trebuincioase. Stareţul a predat clădirile şi averea rămase, sub pază, organelor

puterii civile. Prea Sfinţiţii episcopi Ioanichie şi Feodor au trecut temporar în
mănăstirea Căpriana din Eparhia Chişinăului şi Moldovei şi aşteaptă binecu-
vântarea Sanctităţii Voastre: Preasfinţitul episcop Ioanichie, pentru ieşirea din
Moldova, iar Preasfinţitul episcop Feodor, indicaţia unde să trăiască, deoarece
în mănăstirea Căpriana slujba bisericească şi vorbirea sunt numai în limba
moldovenească, pe care el nu o înţelege”978.
Pe teritoriul mănăstirii a fost instalat un spital pentru bolnavii de tubercu-
loză. Cele trei biserici au fost transformate în depozit, club şi sală de sport,
chiliile au fost transformate în saloane pentru bolnavi979.
La 25 octombrie 1962 a fost închisă mănăstirea de călugări Căpriana.
Aceasta a fost ultima mănăstire închisă de regimul totalitar comunist. La
această mănăstire se nevoiau peste 80 de persoane. Înainte de a fi lichidat
locaşul, Prea Sfinţiţii episcopi Ioanichie şi Feodor, mutaţi aici de la Noul
Neamţ, au fost transferaţi la alte locaşuri de pe teritoriul Ucrainei şi Rusiei.
Motivul strămutării a fost necunoaşterea de către aceştia a limbii române, în
care erau oficiate slujbele la mănăstirea Căpriana. După înlăturarea episco-
pilor ruşi, procesul de lichidare a mănăstirii a decurs fără probleme. Ca şi în
cazul mănăstirii Noul Neamţ, s-a lucrat operativ şi cu precizie. Nevoitorii au
fost forţaţi să părăsească urgent locaşul, iar mănăstirea a fost închisă980.
În incinta mănăstirii a fost amplasat un spital pentru bolnavii de tubercu-
loză, care a funcţionat până în anii ’80. Bisericile şi alte încăperi au servit ca
depozite, grajduri, garaje, club etc. După ce toate încăperile au ajuns în stare
jalnică, autorităţile sovietice au declarat mănăstirea monument de arhitectură
şi au instalat la intrare o placă din marmoră albă cu inscripţia: “Monument
de arhitectură din secolul al XVIII-lea. Ocrotit de stat”981. Sub această “ocro-
tire”, mănăstirea a ajuns să fie într-o stare şi mai dezastruoasă.
Călugării care au rămas după porţile mănăstirilor, au fost nevoiţi să-şi aran-
jeze cumva traiul. După închiderea mănăstirilor, unii călugări şi călugăriţe au
încercat să-şi ducă viaţa monahală în afara locaşurilor sfinte, dar până la urmă
fără succes. În jurul lor se formau grupuri de creştini susţinători, acest lucru
ajungea repede la urechea autorităţilor, după care acţiunile lor erau calificate
ca “ilegale” şi ei erau persecutaţi, opriţi de la slujirea preoţească, arestaţi, tortu-
raţi etc. În doar câţiva ani autorităţile sovietice au reuşit să anihileze activitatea
călugărilor “ilegali”. Doar maicile de la mănăstirile cu viaţă idioritmică au
978
Ibidem, p. 111.
979
Ibidem, p. 113.
980
Gh. Postică, Op. cit., p. 65.
981
Ibidem.
putut, într-o anumită formă “ilegală”, să-şi păstreze nucleul obştii. Ele locuiau
în căsuţele lor, lucrau în colhozul din localitate şi duceau un mod obişnuit de
viaţă ca şi ceilalţi săteni, dar în acelaşi timp, în cursul săptămânii, se adunau şi
făceau rugăciuni în comun, iar duminicile şi la sărbători mergeau la bisericile
din satele vecine, acolo unde ele funcţionau.
O parte dintre călugări au reuşit să se adăpostească la mănăstirile din alte
eparhii sau să se nevoiască prin parohii. Marea majoritate a monahilor nu
au avut, însă, asemenea posibilităţi şi au fost nevoiţi să se angajeze la lucru
la întreprinderile şi instituţiile sovietice, rămânând, în acelaşi timp, devotaţi
canoanelor monahale şi îndeplinindu-şi, în continuare, pravila călugărească.
Au fost şi din cei care s-au lepădat de haina monahală, s-au căsătorit şi şi-au
făcut gospodării.
După închiderea mănăstirii Căpriana, în RSSM a rămas să funcţioneze doar
mănăstirea de maici Japca. Această mănăstire a trecut în perioada sovietică
prin acelaşi calvar ca şi celelalte mănăstiri basarabene. Şi această mănăstire a
fost înscrisă în lista locaşurilor care trebuiau să fie lichidate.
În 1958 în calitate de stareţă a mănăstirii a fost numită egumena Sera-
fima Cebotareva, rusoaică de naţionalitate, participantă la cel de-al doilea
război mondial, care avea o anumită trecere în faţa autorităţilor sovietice982.
La mănăstire trăiau circa 100 de nevoitoare. Cea mai mare parte din ele erau
originare din Basarabia, dar mai erau şi de alte naţionalităţi: rusoaice, belo-
ruse, poloneze983.
Ca şi în cazul celorlalte mănăstiri, începând cu anul 1958 autorităţile sovie-
tice au demarat procesul de pregătire a închiderii mănăstirii. În mai multe
rânduri organele puterii au trimis provocatori care răspândeau zvonul că în
scurt timp locaşul va fi închis. Intenţia era de a le deruta şi speria pe maici
pentru ca acestea să nu-şi poată duce viaţa liniştit şi în siguranţă şi să pără-
sească singure mănăstirea. De exemplu, la 9 iulie 1961 locuitorul satului Japca
Nicolae Stogu a vizitat mănăstirea şi a răspândit vestea, că noaptea mănăstirea
va fi închisă, iar biserica va fi distrusă şi că, în acest scop, a şi sosit miliţia în
sat. Rezultatul acestei provocări a fost că la mănăstire a început panica. Peste
puţin timp, pe vârful dealului şi-au făcut apariţia mai mulţi locuitori ai satului
Japca, dar nici unul din ei nu a coborât dealul şi nu a intrat în incinta mănăs-
982
983
La 20 aprilie 1916, la indicaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, călugării de la
mănăstirea Japca au fost transferaţi la Hârjauca, iar în locul lor au fost aşezate cu traiul
maicile mănăstirii Lesna din eparhia Holm (Polonia rusească), care se retrăsese în Rusia
din cauza acţiunilor militare, care aveau loc pe teritoriul polonez. În 1963 mai erau în
viaţă câteva maici înaintate în vârstă de origine poloneză.
tirii. În opinia egumenei Serafima şi a duhovnicului, ei veniseră nu pentru a

apăra mănăstirea, ci aşteptau momentul prielnic pentru a o prăda984. În 1963
a fost întreprinsă o tentativă reală de închidere a locaşului. A fost întocmit
chiar un plan de lichidare a mănăstirii Japca, dar autorităţile civile nu au reuşit
să-l ducă la bun sfârşit. Egumena Serafima a întreprins numeroase călătorii la
Moscova cu scrisori şi cereri, adresate mai multor instanţe, între care chiar şi
Ambasadei poloneze, în care ruga cu insistenţă să nu fie închisă comunitatea
monahală. Demersurile ei au avut un anumit rezultat, procesul de lichidare
s-a tărăgănat, iar după înlăturarea lui Hruşciov politica faţă de Biserică a luat
o întorsătură mai favorabilă. Autorităţile sovietice au lăsat mănăstirea în pace,
considerând că în viitorul apropiat aceasta se va autolichida, fără nici un fel
de măsuri de constrângere din afară. Pentru ca acest lucru să se întâmple mai
curând, a fost interzisă categoric primirea unor noi ascultătoare sau a unor
maici de la mănăstirile închise anterior.
În 1970 împuternicitul pentru problemele cultelor Tanasevski scria despre
situaţia de la Japca într-o notă informativă, adresată autorităţilor centrale: „Din
1958 şi până în 1970 numărul de vieţuitoare la mănăstire s-a redus cu 31, în
special datorită descreşterii naturale, şi în prezent aici sunt 72 de persoane. În
ultimii 10 ani la mănăstire nu au fost primite călugăriţe şi ascultătoare noi. Din
cele 72 de trăitoare ale mănăstirii, 69 sunt monahii şi 3 ascultătoare. Majori-
tatea lor sunt femei bătrâne şi neputincioase, care au peste 60 de ani, şi doar în
jur de 30 de monahii practic sunt apte de muncă”985. În baza acestor informaţii,
autorităţile ajungeau la concluzia, că zilele mănăstirii sunt numărate.
Obştea monahală de la Japca a fost susţinută şi ajutată de credincioşi.
Împuternicitul comunica cu îngrijorare: “Credincioşii acordă mănăstirii
o importantă susţinere materială prin donaţiile lor. O parte din jertfe sunt
trimise din alte localităţi în colete poştale şi prin transferuri băneşti. În anul
trecut, 1969, mănăstirea a primit diverse donaţii în valoare de 10 mii ruble. (...)
La sărbătorile mari numărul vizitatorilor acestei mănăstiri urcă la câteva sute.
De rând cu locuitorii Republicii, încoace sosesc şi pelerini din alte republici,
în special în perioada de vară, când multe persoane vin la odihnă în Repu-
blică şi se stabilesc în localităţile din vecinătatea locaşului. La mănăstire există
un cor de maici. Activitatea mănăstirii are o mare influenţă religioasă asupra
populaţiei Republicii”986.
984
985
Ibidem, p. 161.
986
Ibidem.
La 8 decembrie 1978 a trecut la Domnul egumenă Serafima987. În locul ei

a fost numită monahia Alexandra Arseni. În 1983 la mănăstire au fost primite
trei nevoitoare noi, în 1985 încă una988.
În 1985, împuternicitul pentru problemele cultelor, Vikonski, menţiona:
“Viaţa la mănăstire decurge liniştit, egumena Alexandra respectă legislaţia
sovietică”989. Această remarcă dovedeşte că autorităţile sovietice nu mai inten-
ţionau să întreprindă acţiuni represive de închidere forţată a locaşului.
În 1980 pe teritoriul mănăstirii s-au produs alunecări de teren, în urma
cărora au fost deteriorate 3 case de locuit şi 6 depozite, dar bisericile nu au
avut de suferit990.
987
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1979, nr. 10, p. 23.
988
989
Ibidem.
990
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1981, nr. 3, p. 27.
ASPECTE ALE VIEŢII BISERICEŞTI

DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PERIOADA 1989-2010
Anul 1989 marchează începutul procesului de deşteptare naţională a româ-
nilor din stânga Prutului, ca urmare a schimbărilor de ordin politico-social,
care au avut loc în ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice991. Astfel, la 31
august 1989, sub presiunea mişcării de eliberare naţională, Sovietul Suprem al
RSSM a adoptat o Lege prin care limba română a fost declarată limbă de stat
şi s-a revenit la grafia latină. În februarie-martie 1990 s-au desfăşurat primele
alegeri libere pentru Sovietul Suprem al RSSM. La 27 aprilie 1990 a fost adop-
tată Legea cu privire la drapelul de stat – tricolorul: albastru, galben, roşu, iar
la 3 noiembrie 1990 a fost adoptată ca stemă de stat vechea stemă a Moldovei
lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi – capul de bour (zimbru). La 23 iunie
1990 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Declaraţia de suveranitate, iar la 3
septembrie 1990 a fost instituit postul de preşedinte al ţării; organul legislativ
suprem l-a ales în această funcţie pe Mircea Snegur. La 23 mai 1991 a fost
schimbată denumirea ţării în „Republica Moldova”. La 27 august 1991, în
urma hotărârii luate de Marea Adunare Naţională, care a avut loc la Chişinău,
în piaţa centrală, în faţa statuii Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi
Sfânt, la care au participat sute de mii de oameni din toată ţara, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat – cu majoritate absolută de voturi (peste 2/3
din deputaţi) – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Prima ţară care a
luat act de această Declaraţie şi a salutat-o a fost România. La 2 martie 1992
Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al ONU. Până în
prezent a fost recunoscută oficial de peste o sută de state ale lumii992.
Din nefericire, Republica Moldova s-a confruntat cu o serie de mişcări
separatiste, provenite din partea populaţiei rusofone din stânga Nistrului şi a
găgăuzilor din sudul Republicii. Ulterior găgăuzii au acceptat înfiinţarea unei
regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. Mai gravă a fost şi este situaţia
în Transnistria. La 2 septembrie 1990 separatiştii de la Tiraspol au proclamat
aşa-numita „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană”, în
frunte cu Igor Smirnov, rus de origine. În primăvara anului 1992 s-a ajuns
la un conflict armat între forţele de ordine ale Republicii Moldova şi separa-
tiştii susţinuţi de cazacii ruşi şi de Armata a 14-a a fostei Uniuni Sovietice993.
991
Vezi: Istoricul an 1989 [Culegere de materiale selectate din presa periodică], Chişinău, 1991.
992
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.128-129.
993
Ibidem, p. 129.
Până în prezent Transnistria rămâne a fi un teritoriu care nu se supune auto-

rităţilor legitime de la Chişinău.
Evenimentele politice din anii 1989-1992 au avut repercusiuni directe
asupra situaţiei Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. Odată cu căderea
regimului totalitar comunist s-a încheiat epoca de prigoană şi a început
procesul de renaştere a credinţei, s-au redeschis locaşurile de cult închise de
autorităţile sovietice ori s-au ridicat altele noi, populaţia s-a reîntors la valorile
creştine. La 24 martie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea
despre culte, în conformitate cu care Bisericii Ortodoxe i-au fost retrocedate
locaşurile de cult şi mănăstirile cu o parte din pământurile care le aparţineau.
De asemenea, cetăţenilor le-a fost asigurată „libertatea conştiinţei şi libertatea
religioasă pe tot cuprinsul Republicii Moldova”994.
Biserica şi statul. În perioada de după 1989 locul statului totalitar care
promova o politică antibisericească a fost luat de statul de drept, dar care în
raport cu Biserica se prezintă ca un stat secularizat. Statul nu a contribuit la
restaurarea bisericilor şi a mănăstirilor închise în perioada sovietică. Puţinele
cazuri, când acest lucru a avut loc, au fost mediatizate excesiv cu scopul de a
acumula capital politic. Statul nu susţine financiar Biserica, şcolile teologice,
presa bisericească, organizaţiile şi asociaţiile bisericeşti etc., aşa cum acest
lucru se întâmplă în alte state europene. Biserica Ortodoxă, deşi majoritară
şi tradiţională, este considerată separată de stat şi nu beneficiază de nici un
ajutor esenţial din partea statului.
Atitudinea secularizată a autorităţilor de stat ale Republicii Moldova se
vede bine în refuzul constant de a introduce disciplina „Religia” ca materie
în învăţământul şcolar. În noiembrie 1995 sub influenţa unui grup de preoţi
şi mireni promotori ai ideii introducerii predării religiei în şcoală, mitropo-
litul Vladimir Cantarean a adresat preşedintelui ţării Mircea Snegur, preşe-
dintelui Parlamentului Petru Lucinschi şi prim-ministrului Andrei Sangheli o
scrisoare deschisă, în care se cerea modificarea alineatului (8) din articolul 35
“Dreptul la învăţătură” al Constituţiei Republicii Moldova, în felul următor:
“Statul asigură, în condiţiile legii, libertatea învăţământului religios. În şcolile
de stat învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”995. Reieşind
din această modificare, se cerea ca Legea Învăţământului să prevadă: 1. Religia
994
Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30 martie 1992;
Dumitru Tăbăcaru, Câteva reflecţii pe marginea Legii Republicii Moldova despre culte, în „Revista
de filosofie şi drept”, Chişinău, 1992, nr. 3, p. 60.
995
Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către Preşedintele Repu-
blicii Moldova dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului dl P. Lucinschi, Primul Ministru al Guver-
nului dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 1.
este inclusă în planurile de învăţământ ale Ministerului Învăţământului ca

disciplină şcolară pentru clasele I-VIII; 2. Elevii aleg Religia şi Confesiunea cu
acordul părinţilor sau al altor persoane-tutore în lipsa părinţilor; 3. Profesorii
de religie sunt admişi la predarea disciplinei doar cu binecuvântarea Bisericii;
4. Reuşita elevilor la orele de religie este apreciată doar cu note la comportare,
cât şi prin alte forme de stimulare a sârguinţei lor; 5. Manualele de religie,
materialele didactice şi metodele de predare sunt elaborate de către specialiştii
în teologie în colaborare cu specialiştii în pedagogie şi sunt aprobate de către
Biserică, asigurarea financiară fiind suportată de către stat, ca şi la celelalte
discipline şcolare996.
Ca urmare a acestei scrisori, la 20 decembrie 1995, la iniţiativa preşedin-
telui Mircea Snegur a avut loc o întrunire la Preşedinţie, la care au participat
mitropolitul Vladimir, vice-ministrul învăţământului S. Musteaţă, directorul
Serviciului de stat pentru problemele cultelor de pe lîngă Guvernul Republicii
Moldova Gh. Armaşu, consilierul prezidenţial pe problemele învăţământului
şi ştiinţei V. Gribenşcikov şi consilierul prezidenţial pe probleme de politică
internă V. Josu. S-a convenit asupra creării unei Comisii mixte, constituită
din reprezentanţi ai Bisericii şi ai Ministerului Învăţământului, cu scopul de
a elabora modalităţile de predare a religiei reieşind din posibilităţile oferite
de legislaţia în vigoare. Lucrările comisiei au mers foarte greu, în special, din
cauza opoziţiei reprezentanţilor Ministerului Învăţământului faţă de ideea
introducerii predării religiei în şcoală. Până la urmă, deşi în termeni vagi,
comisia a elaborat propunerile sale. Acestea au fost prezentate la 28 iunie
1996 Parlamentului. Parlamentul, prin comisiile sale, a tergiversat luarea unei
hotărâri, ca până la urmă, invocând diferite motive, să respingă propunerile
făcute de Comisia mixtă997. Ideea introducerii predării religiei în şcoală a fost
vehiculată şi de unii politicieni în timpul campaniilor electorale.
În 1999 fracţiunea deputaţilor Partidului Creştin Democrat din Moldova
a venit cu o iniţiativă legislativă privind predarea religiei în şcoală. Această
iniţiativă a fost, însă, respinsă de ceilalţi deputaţi. Pentru a linişti spiritele şi
pentru a induce în eroare opinia publică, în 2000, în sesiunea de primăvară a
Parlamentul, a fost adoptată o lege, conform căreia de la 1 septembrie 2000
urma să înceapă în şcolile din Republica Moldova predarea în clasele primare
a obiectului „Educaţia moral-spirituală”. Această lege a fost adoptată în graba
996
Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, Nu frica de poliţie este condiţia
creşterii unui bun cetăţean, ci ascultarea şi frica de Dumnezeu, în ziarul „Moldova Suverană”,
Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 2.
997
Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-a-vis de predarea obligatorie în şcolile de stat a disciplinei
„Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6.
mare, încât a fost o surpriză pentru Ministerul Învăţământului, care s-a dovedit
a fi nepregătit, fiind nevoit să amâne introducerea în şcoli a acestui obiect de
la 1 septembrie 2000 la 1 ianuarie 2001998. În conţinutul noului obiect au fost
introduse două teme care au legătură cu religia creştină. Acestea sunt tradiţiile
populare ale sărbătorilor Crăciunul şi Paştile. În rest, sunt teme care abor-
dează probleme general-umane. Deci, până la urmă cerinţa Bisericii Ortodoxe
privind predarea religiei în şcoală nu a fost satisfăcută. Principalul argument
vehiculat de autorităţile de stat în apărarea poziţiei lor era că introducerea
disciplinei „Religia creştin ortodoxă” ar leza drepturile celorlalte confesiuni
religioase, înregistrate legal în Republica Moldova.
Discuţiile privind predarea religiei au sensibilizat într-o anumită măsură
opinia publică şi ca urmare în unele şcoli, în mod neoficial, s-a început
predarea religiei. Acest fenomen a fost unul sporadic şi neorganizat. În unele
şcoli periodic aveau întâlniri dintre preot şi elevi, în altele religia era o disci-
plină facultativă, au fost şi şcoli, foarte puţine, unde s-a reuşit ca religia să fie
o disciplină opţională, inclusă oficial în orar. În marea majoritate a cazurilor
preoţii sau persoanele cu studii teologice care predau în acest fel religie nu
erau salarizaţi de stat, ci de bisericile din localitate.
În 2010 problema predării religiei în şcoală a ajuns din nou în prim plan.
Istoricul Valeriu Pasat a venit cu iniţiativa organizării unui referendum
privind problema în cauză. Denumirea disciplinei s-a propus a fi „Bazele
Ortodoxiei”. Mitropolia Moldovei a susţinut această iniţiativă şi la 8 mai 2010
a avut loc Adunarea Generală întru susţinerea referendumului naţional pentru
introducerea în şcoală a disciplinei „Bazele Ortodoxiei”. În scuarul Catedralei
mitropolitane din Chişinău s-au adunat toţi clericii şi peste zece mii de credin-
cioşi. Ideea organizatorilor era că prin votul direct al cetăţenilor Republicii
Moldova se va crea oportunitatea legală de introducere a predării religiei în
şcoală. Atorităţile de stat s-au opus iniţiativei de organizare a referendumului.
Această opoziţie a devenit şi mai dură atunci când Valeriu Pasat s-a lansat în
politică cu scopul de a realiza obiectivul propus. Pentru a submina poziţia lui
Valeriu Pasat Guvernul a luat decizia ca „Religia” să fie introdusă ca disciplină
opţionlă. Acest lucru s-a întâmplat la 1 octombrie 2010.
Un alt caz elocvent privind relaţiile dintre stat şi Biserică este cel al Mitro-
poliei Basarabiei. Aşa cum au înţeles liderii mişcării de eliberare naţională,
independenţa statală obţinută de Republica Moldova trebuia să ducă şi la
independenţa Bisericii Ortodoxe româneşti din Basarabia. Deoarece acest
lucru întârzia să se întâmple, la 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputaţi din
998
Ibidem.
Parlamentul Republicii Moldova au adresat un Memoriu patriarhului Bisericii

Ortodoxe Ruse, Alexei al II-lea şi patriarhului Bisericii Ortodoxe Române,
Teoctist, cerând „iniţierea de urgenţă a unui dialog între cele două Patriarhii,
în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român şi să aşeze pe teme-
iurile fireşti raporturile interortodoxe româno-ruse”999. Sfântul Sinod al Bise-
ricii Ortodoxe Române, luând în dezbatere acest Memoriu, a declarat că nu a
recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei cu sediul la Chişinău
şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a
acceptat niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov1000.
Patriarhia Rusă s-a opus acestei iniţiative. Cu toate acestea, în septembrie
1992, unii clericii şi creştinii susţinători ai cauzei naţionale s-au unit şi au
format Frăţia Ortodoxă „Ştefan cel Mare”. Preşedinte a fost ales protoiereul
Vasile Petrache. La 14 septembrie 1992, aceştia, sub preşedinţia episcopului
de Bălţi, Petru Păduraru, s-au întrunit şi au hotărât reactivarea Mitropoliei
Basarabiei. Episcopul Petru a fost ales locţiitor de Mitropolit al Basarabiei1001.
Totodată, a fost trimisă o delegaţie de clerici şi mireni pentru a adresa Sfân-
tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea de a fi primiţi sub
jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. Adunarea a mai hotărât pregătirea
şi înaintarea către Guvernul Republicii Moldova a documentelor necesare
pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei1002.
La 19 decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române printr-
un “Act Patriarhal şi Sinodal” a constatat şi binecuvântat reactivarea Mitropo-
liei Basarabiei de stil vechi din Republica Moldova ca Mitropolie autonomă,
sub oblăduirea sa canonică; a confirmat pe episcopul Petru Păduraru, ca locţi-
itor de Mitropolit al Basarabiei, până la alegerea statutară a titularului1003. Prin
scrisori separate, patriarhul Teoctist a informat despre acest “Act Patriarhal şi
Sinodal” pe patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, pe Mircea Snegur, preşe-
dintele Republicii Moldova, pe Andrei Sangheli, prim-ministru, şi pe Întâi-
stătătorii Bisericilor Ortodoxe surori. Luarea hotărârii respective, de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost precedată de un intens
schimb de scrisori, prima datând din 2 aprilie 1992, dintre patriarhii Teoctist
şi Alexei al II-lea1004.
999
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, 1993, p. 21-22.
1000
Comunicatul cancelariei Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie 1992, în rev. „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 87.
1001
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 44-49.
1002
P. Buburuz, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam, în ziarul „Literatura şi Arta”, 15 februarie
1996, p. 7.
1003
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 50-53.
1004
S. Verzan, Op. cit., p. 39-55.
Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către Biserica Ortodoxă Română

a nemulţumit autorităţile de stat de la Chişinău. La 24 decembrie 1992,
într-un discurs rostit în plenul Parlamentului Republicii Moldova, preşedin-
tele Mircea Snegur declara: “Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă
faţă de conducerea Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmem-
brarea teritorială a Republicii Moldova”1005. La rândul său, la 1 martie 1993,
prim-ministrul Andrei Sangheli a adresat o scrisoare patriarhului Teoctist,
exprimându-şi nedumerirea faţă de acţiunile Patriarhiei Române şi Sfântului
ei Sinod privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei1006.
La 8 octombrie 1992 Mitropolia Basarabiei a cerut să fie recunoscută.
Problema recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei a început să fie discutată în
Guvern şi în unele Comisii parlamentare. Autorităţile de la Chişinău susţi-
neau că nu pot recunoaşte Mitropolia Basarabia din motiv că cultul creştin
ortodox a fost recunoscut în Republica Moldova la 7 februarie 1993 odată cu
recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, supusă canonic Patriarhiei Moscovei, iar
Mitropolia Basarabiei vrea să se separe, adica este schismatică1007. Autorităţile
de stat insistau ca cele două părţi: Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basara-
biei să se împace1008.
La 25 ianuarie şi 8 februarie 1995 Mitropolia Basarabiei şi-a reactualizat
cererea de recunoaştere, care a fost respinsă. La 8 august 1995 Mitropolia
Basarabiei a acţionat în judecată Guvernul Republicii Moldova. Acţiunea a
fost examinată în primă instanţă de Judecătoria de circumscripţie Buiucani
din Chişinău. La 12 septembrie 1995 în urma examinării cauzei, instanţa de
judecată a adoptat hotărârea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei. La 18
octombrie 1995 Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 12 septem-
brie 1995, pe motiv că instanţa de judecată nu ar fi avut competenţa să exami-
neze o cerere de recunoaştere a Bisericii petiţionare1009. La 19 august 1997,
Curtea de Apel a Republicii Moldova a dat câştig de cauză Mitropoliei Basa-
rabiei în procesul cu Guvernul, solicitând Cabinetului Ciubuc să o pună în
drepturi. La l septembrie 1997 Guvernul Republicii Moldova, considerând că
aceasta este o problemă politică şi nu una religioasă, a declarat recurs la Curtea
Supremă de Justiţie împotriva Deciziei Curţii de Apel. La data de 9 septem-
brie 1997 prim-ministrul Ion Ciubuc a dispus înfiinţarea unei Comisii mixte
pentru examinarea şi definitivarea statutului Mitropoliei Basarabiei1010.
1005
I. Chifu, Op. cit., p. 230.
1006
I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Op. cit., p. 14.
1007
Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, 2004, p. 40.
1008
1009
Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei..., p. 12-14.
1010
Printr-o hotărâre din 9 decembrie 1997 Curtea Supremă de Justiţie a anulat

decizia Curţii de Apel din 19 august 1997, motivând că este vorba de un litigiu
de ordin administrativ în cadrul aceleiaşi Biserici, litigiu care nu poate fi solu-
ţionat decât de Mitropolia Moldovei, orice amestec din partea statului putând
agrava situaţia. Prim-ministru a informat Mitropolia Basarabiei că Guvernul
nu va da curs favorabil nici unei cereri înainte ca conflictul să-şi găsească o
soluţie de ordin religios, în urma negocierilor desfăşurate între Patriarhiile
rusă şi română1011.
Într-adevăr, la 15 ianuarie 1999 între delegaţiile Patriarhiilor ruse şi române
a avut loc o întâlnire, în cadrul căreia s-a discutat „cazul” Mitropoliei Basara-
biei şi s-a ajuns la înţelegerea ca problema să fie rezolvată prin tratative inter-
bisericeşti ruso-române. La aceeaşi întrunire s-a convenit să nu se admită pe
viitor ocuparea reciprocă de parohii şi transfugiu de preoţi pedepsiţi pentru
încălcări canonice (de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei şi invers)1012.
Concomitent Mitropolia Basarabiei s-a adresat la Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului (CEDO)”1013. Pe 8 noiembrie 2001 patriarhul Alexie al
II-lea a trimis patriarhului Teoctist o scrisoare în care se sublinia că problema
Mitropoliei Basarabiei este, în primul rând, una religioasă şi trebuie să fie
soluţionată în cadrul consultărilor bilaterale dintre Moscova şi Bucureşti în
baza canoanelor. O soluţie optimală şi de durată nu poate fi găsită cu ajutorul
organizaţiilor internaţionale laice, prin intermediul presiunii din partea lor, în
afara dialogului deschis dintre Patriarhiile rusă şi română. Această adresare a
rămas fără de răspuns1014. Reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriar-
hiei Române au considerat că în situaţia creată doar forurule internaţionale
pot obliga autorităţile de la Chişinău să recunoască Mitropolia Basarabiei.
La 7 iunie 2001 CEDO a admis cererea, iar la 2 octombrie 2001, în urma
examinării cauzei şi a tuturor depoziţiilor în această speţă, a fost constatată
violarea unor articole din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea
a formulat la 13 decembrie 2001 un verdict favorabil recunoaşterii Mitropoliei
Basarabiei şi a obligat Republica Moldova să plătească Mitropoliei Basarabiei
o amendă pentru daune morale şi pentru cheltuielile de judecată1015. Guvernul
1011
Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei..., p. 16-17.
1012
Biserica Ortodoxă din Moldova – o componentă importantă a societăţii (discursul ÎPS Vladimir rostit
la Adunarea Generală a Clericilor Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, 19 octombrie 2001) în
ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 28 octombrie 2001, p. 3.
1013
Despre poziţia Patriarhiei Moscovei în problema Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Altarul
Credinţei”, Chişinău, 16 februarie 2002, p. 3.
1014
Ibidem.
1015
Florin Şerbănescu, Mitropolia Basarabiei, în rev. „Magazin istoric”, Bucureşti, 2002, nr. 3,
Republicii Moldova a declarat imediat recurs împotriva hotărârii CEDO, care

a fost, însă, judecat şi respins de Colegiul CEDO. La 27 martie 2002 hotă-
rârea iniţială a rămas definitivă, iar la 30 iulie 2002 autorităţile statului au fost
nevoite să recunoască legalitatea Mitropoliei Basarabiei1016. La 14 aprilie 2004
Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut succesiunea
spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei şi a părţilor ei compo-
nente în raport cu instituţiile existente în perioada interbelică, însă a respins
orice succesiune la dreptul de proprietate. Această ultimă chestiune a fost
rezolvată în favoarea Mitropoliei Basarabiei la 29 septembrie 2004 de către
CEDO1017.
Ierarhii. La 6 iulie 1989 ierarhul rus de la Chişinău, arhiepiscopul Sera-
pion Fadeev, sub presiunea mişcării de eliberare naţională, şi-a dat demisia şi a
plecat la Moscova. În următoarea zi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
l-a ales pentru scaunul episcopal de la Chişinău pe arhimandritul Vladimir
Cantarean. S-a născut la 18 august 1952 în Colincăuţi, raionul Hotin, regi-
unea Cernăuţi (Ucraina), primind la botez prenumele Nicolae1018. În anii
1969-1970 şi-a făcut studiile la o şcoală profesională, după care şi-a satisfăcut
serviciul militar. După revenirea din armată, a plecat la Smolensk, unde a fost
luat ca ascultător de către episcopul Teodosie de Smolensk şi Veazima. A
activat consecutiv în calitate de paracliser, şofer şi ipodiacon1019. La 22 mai
1974, fiind celibatar, Nicolae Cantarean a fost hirotonit în treapta de diacon
pentru catedrala episcopală din Smolensk. La 22 mai 1976 a fost hirotonit
preot şi numit chelar (econom) al catedralei, funcţie pe care a deţinut-o până
în 1981. La 1 mai 1981 a fost transferat la Cernăuţi şi numit cleric al catedralei
episcopale. În 1983 a fost numit secretar al Direcţiei Eparhiale din Cernăuţi.
La 29 noiembrie 1987 a fost tuns în monahism, cu numele de Vladimir, de
către episcopul Cernăuţilor şi Bucovinei, Antonie Moskalenko1020. În 1981 a
absolvit Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), iar în 1989 – Academia
duhovnicească din Moscova (Zagorsk). Hirotonirea în treapta de episcop a
avut loc la 21 iulie 1989 în catedrala patriarhală „Botezul Domnului” din
p. 27.
1016
Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 17 august
2001, p. 2.
1017
I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Op. cit., p. 35.
1018
Vezi: ÎPS Vladimir la 25 de ani de slujire pastorală şi 10 ani de slujire arhierească, scurtă schiţă
biografică, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, mai-iulie, 1999, p. 1; Mitropolitul Vladimir
– păstorul inimilor noastre, Chişinău, 2002, p. 4-5; Al. Kireev, Op. cit., p. 127 ş.a.
1019
1020
Ibidem.
Moscova şi a fost săvârşită de patriarhul Pimen al Moscovei împreună cu

un sobor de episcopi. În 1990 a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop, iar în
1992 – la rangul de Mitropolit. Titlul oficial este – „Mitropolit al Chişinăului
şi al întregii Moldove”1021. În 2000 a fost ales membru permanent al Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse1022.
În 1990 au fost create două eparhii, una în partea de nord a Republicii,
cu sediul la Bălţi (în vechiul scaun episcopal al Eparhiei de Hotin) şi alta în
partea de sud, cu sediul la Bender (Tighina). Pentru scaunul episcopal de
Bălţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ales pe arhimandritul Petru
Păduraru. S-a născut la 24 octombrie 1946 în Ţiganca, raionul Cahul. După
absolvirea studiilor medii, a urmat Şcoala profesională „Ion Creangă” din
Cahul. Între 1964-1966 a satisfăcut serviciul militar. În 1967 a fost admis la
Seminarul teologic din Odesa. În 1969 a fost tuns în monahism. În 1970 a
fost hirotonit ierodiacon pe seama catedralei mitropolitane din Odesa, iar în
1973 a fost hirotonit ieromonah pe seama catedralei episcopale din Ujgorod,
după care a slujit ca preot paroh în localităţile româneşti: Apşa de Mijloc,
Apşa de Jos şi Valea Scradei (regiunea Transcarpatia, Ucraina). În 1975 a fost
transferat la mănăstirea „Înălţarea Domnului” din Ciumalevo. În 1986 a fost
ridicat la rangul de egumen de către episcopul de Munkaci. La 3 decembrie
1989 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, după care a revenit în Basarabia.
La 25 mai 1990 a fost numit stareţ la nou-deschisa mănăstire Căpriana. La 20
iulie 1990 a fost ales pentru scaunul episcopal de Bălţi, iar la 1 septembrie a
fost hirotonit în treapta de episcop la Chişinău de către înalţi ierarhi din Rusia
şi România1023.
La Adunarea eparhială de constituire a Mitropoliei Basarabiei din 14
septembrie 1992 episcopul Petru de Bălţi a fost ales locţiitor de Mitropolit
al Basarabiei cu sediul la Chişinău1024. La 20 decembrie 1992, Patriarhia din
Bucureşti a emis „Actul Patriarhal şi Sinodal privind recunoaşterea reactivării
Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”1025.
Prin acest act episcopul Petru Păduraru a fost primit în comuniune cu Biserica
Ortodoxă Română, fiind numit oficial locţiitor de Mitropolit al Basarabiei şi
1021
După model rusesc, titlul patriarhului este “al Moscovei şi al întregii Rusii”.
1022
1023
Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al
Plaiurilor, la 60 de ani [Repere biografice], în ziarul „Misionarul”, Chişinău, octombrie 2006,
p. 1; AMCM, Dosar „Darea de seamă pe 1990”, p. 2.
1024
Plaiurilor, la 60 de ani..., p. 1.
1025
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 13, 50-53.
membru al Sfântului Sinod. La 24 octombrie 1995 a fost numit Mitropolit al

Basarabiei cu titlul de „Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi
Exarh al Plaiurilor” şi dreptul de jurisdicţie extrateritorială asupra românilor
ortodocşi din diaspora de răsărit1026. În 1998 a absolvit Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Piteşti1027.
În 1990, aşa cum am mai relatat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
a ales pentru scaunul episcopal de Bender, din partea de sud a Republicii
Moldova, pe arhimandritul Vichentie Morar. S-a născut la 4 octombrie 1953
în Sculeni, raionul Ungheni. După terminarea şcolii de cultură generală şi
după satisfacerea serviciului militar, a lucrat o perioadă strungar (1971-1973).
În 1974 a fost primit la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), iar în
1982 la Academia duhovnicească din Moscova (Zagorsk) pe care a absolvit-
o cu titlul de „candidat în teologie”. În 1981 a fost tuns în monahism pe
seama mănăstirii „Sf. Treime” din Zagorsk şi hirotonit ierodiacon, iar în 1982
– ieromonah. În 1985 a fost ridicat la rangul de egumen, în 1990 la cel de
arhimandrit. La 2 septembrie 1990 la Chişinău a fost hirotonit episcop de
către patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, arhiepiscopul de Iaşi şi mitropolit
al Moldovei Daniel, arhiepiscopul Vladimir al Chişinăului, episcopul Petru
de Bălţi şi alţi ierarhi ruşi, cu titlul de „episcop de Bender, vicar al Eparhiei
Chişinăului”1028. A fost un episcop energic, a susţinut redeschiderea bisericilor
şi mănăstirilor. O mare atenţie a atras mănăstirii Noul Neamţ şi Seminarului
teologic cu sediul în această mănăstire. Deşi era episcop de Bender (Tighina),
el nu era agreat de autorităţile separatiste de la Tiraspol. La 18 iulie 1995 a
fost transferat în Siberia, în scaunul episcopal de Abakan şi Kîzîli1029. Motivele
nu sunt cunoscute. Se presupune că autorităţile separatiste de la Tiraspol au
cerut un episcop rus.
În locul episcopului Vichentie Morar a fost numit un episcop rus – Iusti-
nian Ovcinnikov. Acesta s-a născut la 28 octombrie 1961 în oraşul Koste-
reva, regiunea Vladimir (Rusia). În 1983 a absolvit Facultatea de Istorie a
Universităţii din Ivanovo, iar peste un an a depus actele la Seminarul teologic
din Moscova (Zagorsk). După satisfacerea serviciului militar (1985-1986) şi-a
continuat studiile la Seminar, pe care l-a absolvit în 1988. Studiile superioare
teologice le-a făcut în România, la Institutul Teologic din Bucureşti (1988-
1026
Plaiurilor, la 60 de ani..., p. 1.
1027
Ibidem.
1028
Al. Kireev, Op. cit., p. 268-269; AMM, Dosar „Date statistice – 1990”, f. 2.
1029
Ibidem, p. 269. La 19 februarie 1999 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În iulie 1999 a
fost transferat în episcopia de Ecaterinburg şi Verhotur.
1992). În 1988 a fost călugărit cu numele de Iustinian. În acelaşi an a fost

hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. Până în 1995 a fost secretar al Direc-
ţiei Eparhiale din Tver. La 1 septembrie 1995, prin decizia Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost hirotonit la Moscova episcop „de Dubă-
sari şi vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldovei”. La 6 octombrie
1998 a fost creată Episcopia de Tiraspol şi Dubăsari sub jurisdicţia căreia au
trecut toate parohiile din teritoriul autoproclamatei republici moldoveneşti
nistrene1030.
În 1998 în cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove au fost create
încă două eparhii noi. Prima de Cahul şi Căuşeni, iar a doua de Edineţ şi
Briceni.
Pentru scaunul primei Episcopii Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
l-a ales pe protoiereul văduv Gheorghe, azi Anatolie Botnari. Acesta s-a
născut la 3 mai 1950 în Pituşca, raionul Călăraşi. În anii 1968-1970 a satisfăcut
serviciul militar. În 1971 a fost înscris la Seminarul teologic din Odesa. În
1974 a fost hirotonit diacon, apoi preot de mitropolitul Serghie al Odesei. În
1975 a fost numit paroh al bisericii “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din Abaclia,
raionul Basarabeasca. În 1995 a rămas văduv. La 24 noiembrie 1996 a fost
tuns în monahism. În 1998 a absolvit Academia duhovnicească din Moscova
(Serghiev Posad). La 12 septembrie 1998 a fost hirotonit la Moscova episcop
al Eparhiei de Cahul şi Căuşeni1031. În 1999 Episcopia a fost numită „de Cahul
şi Lăpuşna”, în 2004 „de Cahul şi Comrat”1032. Sediul episcopal se află în
oraşul Hânceşti, iar catedrala episcopală în Cahul.
Pentru scaunul celei de a doua Episcopii, Sfântul Sinod al Bisericii Orto-
doxe Ruse l-a ales pe stareţul mănăstirii Noul Neamţ, arhimandritul Dorime-
dont Cecan. Acesta s-a născut la 4 martie 1961 în Petrunea, raionul Glodeni,
primind la botez numele Nicolae. În 1978 a absolvit şcoala de cultură gene-
rală. În anii 1979-1981 a satisfăcut serviciul militar. În 1983 s-a înscris la Semi-
narul teologic din Moscova (Zagorsk). În 1986 a fost tuns în monahism pe
seama mănăstirii Sf. Treime din or. Zagorsk. În următorul an a fost hirotonit
ierodiacon, apoi ieromonah. În anii 1987-1990 şi-a făcut studiile la Academia
duhovnicească din Moscova (Zagorsk). În 1990 a fost numit stareţ al mănăs-
tirii Noul Neamţ. În 1991 a fost ridicat la rangul de egumen, iar în 1993 la cel
1030
Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău,
1995, 31 octombrie, p. 3; Al. Kireev, Op. cit., p. 523-524; Tiraspol’sko-Dubossarskaja eparhja.
Stranicy istorii..., p. 12-16
1031
Maxim Melinti, Treizeci de ani de slujire Bisericii lui Hristos, în ziarul „Altarul Credinţei”,
Chişinău, 20 iulie 2004, p. 2.
1032
de arhimandrit. În 1994 a fost numit prorector al Seminarului teologic din

Chişinău (cu reşedinţa la mănăstirea Noul Neamţ). La 26 octombrie 1998 a
fost hirotonit la Moscova ca episcop al Eparhiei de Edineţ şi Briceni1033. La
31 decembrie 2006 episcopul Dorimedont s-a stins din viaţă, în urma unui
accident rutier care a avut loc la 5 decembrie 20061034.
În toamna anului 2005 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a luat
decizia să hirotonească un vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove.
În această funcţie a fost ales arhimandritul Petru Musteaţă. Acesta s-a
născut la 29 octombrie 1967 în Lupa-Recea, raionul Străşeni, primind la botez
numele Valeriu. După terminarea studiilor medii, a învăţat la Şcoala profesi-
onală nr. 78 din Chişinău. În anii 1986-1988 a satisfăcut serviciul militar. În
anii 1988-1992 a învăţat la Seminarul teologic din Odesa. După absolvire, a
fost călugărit la mănăstirea “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Chiştelniţa,
raionul Teleneşti. În 1992 a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. La 10
septembrie 1992 a fost numit duhovnic la mănăstirea de maici Hâncu. La 12
iulie 1993 a fost ridicat în treapta de egumen. În 1995 a fost ridicat în treapta
de arhimandrit. În 1998 a absolvit Academia teologică din Kiev. În anii 1997-
2000 a fost preşedinte al Departamentul mitropolitan “Mănăstiri şi Viaţă
Monahală”, în 1998-2000 a activat şi în funcţia de protopop al jud. Ungheni.
În 1999 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.
Hirotonia întru treapta de episcop a avut loc la 13 noiembrie 2005 şi a fost
săvârşită de patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei împreună cu alţi ierarhi,
în Catedrala mitropolitană din Chişinău1035. Titlul primit la hirotonie a fost
“episcop de Nisporeni şi vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove”.
În scurt timp, episcopul Petru Musteaţă a fost numit titular al nou-înfiin-
ţatei Episcopii de Ungheni şi Nisporeni, apoi suspendat din funcţie şi numit
episcop “de Hâncu”. La 24 decembrie 2010 a fost numit din nou în scaunul
Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni.
În 2007 a fost creată o nouă Episcopie – de Bălţi şi Făleşti. În noul scaun
episcopal Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe arhimandritul
Marchel Mihăiecu. Acesta s-a născut la 18 august 1959 în Pârliţa, raionul
Făleşti, primind la botez numele Nicolae. După absolvirea şcolii medii, a
1033
Evenimente cotidiene, în ziarul „Clopotniţa Moldovei”, Chişinău, 28 noiembrie 1998, p. 2.
1034
A trecut la cele veşnice PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Chişinău, 3 ianuarie 2007, p. 8; Întru odihna Ta, Doamne [A trecut la Domnul Prea Sfinţitul
Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 2 februarie
2007, p. 1, 6-7.
1035
Patriarhul Alexei al II-lea a binecuvântat Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 30
noiembrie 2005, p. 1.
învăţat la Şcoala profesională din Bălţi. După satisfacerea serviciului militar a

devenit ascultător la mănăstirea Japca. Între 1981-1985 a studiat la Seminarul
teologic din Odesa, în 2003 a absolvit Academia duhovnicească din Kiev.
În 1988 a fost tuns în monahism. Pe parcursul mai multor ani a îndeplinit
funcţia de protopop de Bălţi1036. Hirotonia în treapta de episcop a avut loc la
11 martie 2007 la Moscova1037.
La 5 martie 2010 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a eliberat din
scaunul episcopal de la Tiraspol pe arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov1038
şi l-a numit în fruntea Eparhiei de Tiraspol şi Dubăsari pe episcopul rus
Savva Volkov, fost episcop de Krasnogorsk, vicar patriarhal. S-a născut la
27 septembrie 1958 în localitatea Şigoni, Mordovia (URSS). În 1977-1980 a
învăţat la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), în 1980-1986 a învăţat
la Academia teologică din Moscova (Zagorsk), concomitent în 1982-1984
a făcut serviciul militar. În 1986 primeşte cinul monahal în mănăstirea Sf.
Daniil din Moscova, în 1987 a fost hirotonit iermonah, în 1988 a fost hirotesit
arhimandrit. La 16 iulie 1995 a fost ales pentru scaunul episcopal de Krasno-
gorsk, iar la 12 septembrie 1995 hirotonit în treapta de episcop1039.
După moartea tragică a episcopului Dorimedont Cecan scaunul Eparhiei
de Edineţ şi Briceni a fost vacant până la 24 decembrie 2010, când Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe arhimandritul Nicodim Vulpe.
S-a născut la 4 septembrie 1956 în Chiperceni, raionul Orhei, într-o familie
de ţărani. În 1977-1980 a studiat la Seminarul teologic din Leningrad. În 1992
a absolvit Academia teologică din Moscova (Serghiev Posad). În 1981 a fost
hirotonit în treapta de diacon, apoi de preot. A slujit ca preot în Ialoveni, apoi
în Chiperceni. În perioada 1987-2009 a deţinut mai multe funcţii administra-
tive. În 2009 a fost tuns în monahism. La 26 decembrie 2010, la Moscova a
avut loc hirotonirea în treapta de episcop1040.
Presa bisericească. Prima publicaţie creştină-ortodoxă apărută în stânga
Prutului după prăbuşirea comunismului a fost revista de credinţă şi cultură
Datina Creştină editată de Societatea Culturală bisericească „Mitropolitul
Varlaam”. Primul număr a apărut în decembrie 1990. Director al publica-
ţiei a fost numit Vasile Malaneţchi, redactor-şef Alexei Rău Delalarga, iar
1036
Un nou arhiereu pentru Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău,
12 martie 2007, p. 4-5.
1037
Hirotonia Prea Sfinţitului Marchel, Episcop de Bălţi şi Făleşti, în ziarul „Altarul Credinţei”,
Chişinău, 5 aprilie 2007, p. 8-9; Episcopul Marchel, între sacru şi teluric, Chişinău, 2009.
1038
A fost numit responsabil de parohiile Patriarhale din SUA.
1039
Vezi site-ul oficial al Eparhiei de Tiraspol şi Dubăsari: www.diocese-tiras.org
1040
Vezi site-ul oficial al Eparhiei de Edineţ şi Briceni: www.eparhia-edinet.md
redactor-şef adjunct protoiereul Vasile Petrache. Din colegiul de redacţie

făceau parte: arhiepiscopul Chişinăului şi Moldovei Vladimir Cantarean, Pavel
Balmuş, Pavel Bălan, Vladimir Beşleagă, protoiereul Petru Buburuz, preotul
Constantin Buzdugan, preotul Grigore Jelihovschi, preotul Paul Mihail din
Bucureşti, Valentina Pelin şi Larisa Turea. Publicaţia apărea cu sprijinul
Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti), preşedinte Augustin Buzura, şi al
Fundaţiei Culturale din Moldova (Chişinău), preşedinte Vladimir Beşleagă.
Se preconiza, la început, să se editeze câte un număr în fiecare lună, însă din
anumite motive, unele numere au fost cumulate. Pe parcursul celor doi ani
de existenţă publicaţia a colaborat cu un număr impunător de personalităţi
de vază ale culturii româneşti. În paginile publicaţiei au fost tipărite articole
cu tematică foarte variată: bisericească, moral-spirituală, de istorie şi cultură
românească etc1041.
În ordine cronologică, următoarea revistă apărută în Basarabia după prăbu-
şirea comunismului a fost Luminătorul. Protoiereul Petru Buburuz1042, a fost
cel care, în calitate de redactor-şef, şi-a asumat răspunderea reluării editării
celei mai vechi publicaţii bisericeşti în limba română din stânga Prutului. Pe
parcursul anului 1992 a apărut ca revistă a Eparhiei Chişinăului şi Moldovei şi
a Societăţii culturale şi bisericeşti „Mitropolitul Varlaam”. Din anul următor,
apare de acum ca revistă a Mitropoliei Basarabiei şi a Societăţii culturale şi
bisericeşti „Mitropolitul Varlaam”, o dată la două luni. Pe parcursul ultimilor
18 ani revista a apărut cu regularitate, reflectând problemele bisericeşti exis-
tente atât în stânga Prutului, cât şi în România, şi chiar în plan internaţional.
Materialele inserate în paginile publicaţiei pot fi delimitate în următoarele
compartimente mai importante: informaţie (cronică), catehetică, dogmatică,
pastoraţie, filocalie, morală creştină, patristică, patrologie, istoria Bisericii
creştine (române şi universale), personalităţi proeminente, sinaxar, apologe-
tică ortodoxă, probleme sociale stringente1043 ş.a.
Din 1995 a început să apară bilunar ziarul bisericesc Alfa şi Omega – organul
de presă al Mitropoliei Basarabiei. Echipa redacţională a fost condusă de
teologul Anatol Telembici. În manifestul redacţiei, publicat în primul număr
al ziarului, a fost formulat crezul editorilor, care stipulează că „în condi-
ţiile secetei spirituale şi ale crizei morale de astăzi, când omul şi societatea
în ansamblu lunecă tot mai mult pe panta secularizării şi a dezumanizării,
iar rosturile fiinţei umane încep a fi reduse la cele ale unei maşini biomeca-
1041
Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Bucureşti, 2010, p. 240.
1042
Ibidem, p. 105-106.
1043
Vezi: P. Buburuz, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de reapariţie, în rev. „Lumi-
nătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 373.
nice, tânăra generaţie de români ortodocşi din Basarabia vine cu un mesaj

de înnoire a vieţii noastre spiritual-morale în duhul Tradiţiei, adică în duhul
bătrâneştii, cinstitei şi curatei noastre Legi”1044. Pe paginile ziarului au fost
publicate materiale inserate la rubricile: „Viaţa unui sfânt român”, „Curierul
creştin”, „Dicţionar religios”, „Grădina cu flori duhovniceşti”, „Biblioteca
românului ortodox”, „Proverbe şi expresii religioase”, „Dosarul prigoanei”,
“În amintirea celor scumpi şi dragi”, „Soarta româneştilor ceasloave” ş.a. Din
anumite motive, pe la mijlocul anului 2000 ziarul „Alfa şi Omega” a încetat
să mai apară1045.
Tot în 1995 a apărut un alt ziar bisericesc Curierul Ortodox. Membri fonda-
tori au fost Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove şi parohia „Sf. Dumitru”
din Chişinău1046. Redactor-şef a fost numit teologul Nicolae Fuştei. În peri-
oada 1995-1997 publicaţia a apărut de două ori pe lună în limba română şi o
dată pe lună în limba rusă. În 1997 colegiul de redacţie a intrat în conflict cu
Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove1047. Începând cu anul 1998 „Curi-
erul Otodox” a început să scrie în subtitlu „publicaţie creştin-ortodoxă din
Republica Moldova”. Deşi într-un tiraj mai mic decât atunci când era buletin
informativ al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove şi apărând doar o
dată pe lună, ziarul îşi continuă existenţa. În paginile lui sunt publicate mate-
riale privind viaţa eparhială, istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, problema
predării religiei în şcoală, Biserica şi sectele, Biserica şi statul, Biserica şi tinerii,
ştiri bisericeşti externe ş.a.
Tensiunile dintre conducerea Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove
şi redacţia ziarului „Curierul Ortodox” a dus la apariţia unei noi publicaţii
bisericeşti – ziarului Clopotniţa Moldovei în limba română şi în limba rusă. În
ianuarie 1998 apare primul număr, avându-l în calitate de redactor-şef pe
Andrei Hropotinschi, fost redactor la „Moldova Suverană”1048. În noul ziar
au fost publicate mai multe materiale împotriva Mitropoliei Basarabiei şi
Patriarhiei Române. Pe lângă acest fapt „aproape fiecare număr al acestui
1044
De la suflet la suflet, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1 ianuarie 1995, p. 1.
1045
Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 22.
1046
Vezi: N. Fuştei, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până în zilele noastre,
în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2; Idem, Tematica materialelor
reflectată în paginile „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24.
06. 2005, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6; Idem, Persoane care
au activat sau activează în cadrul redacţiei „Curierul Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Chişinău, 16 iunie 2005, p. 5.
1047
N. Fuştei, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală (istorie şi catalogul tematic
al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005), Chişinău, 2006, p. 56.
1048
Ziarul oficial al Guvernului Republicii Moldova.
ziar, scrie N. Fuştei, era o ofensă adusă bunului simţ şi sentimentului religios
al cititorilor”1049. În toamna lui 1999 redactor-şef a fost numit protoiereul
Teodor Roşca, parohul bisericii „Sf. Teodor Tiron” din Chişinau. Odată cu
concedierea lui A. Hropotinschi, ziarul a încetat să mai fie organul oficial al
Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldovei şi practic şi-a încetat existenţa.
În prezent este editat ca ziar al mănăstirii „Sf. Teodor Tiron” din Chişinău,
fiind distribuit doar printre enoriaşii parohiei amintite.
Din anul 2001 se editează un nou ziar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii
Moldovei şi anume Altarul Credinţei. Apare în limba română, redactor-şef
este protoiereul dr. Octavian Moşin. În cele opt pagini ale ziarului se publică
diverse informaţii referitoare la viaţa internă a Mitropoliei Chişinăului şi
întregii Moldove, materiale referitoare la istoria bisericească, gândirea socială,
pastorală, anunţuri, răspunsuri la întrebările care frământă cititorii şi ştiri
externe1050.
În perioada 1999-2000 la mănăstirea Noul-Neamţ a apărut revista de spiri-
tualitate ortodoxă Ekklesia. Din consiliul de redacţie făceau parte: episcopul
Dorimedont Cecan – preşedinte, ierodiaconul Savatie Baştovoi – redactor,
arhimandritul Paisie Cecan, ieromonahul Sebastian Moroşanu, Gheorghe
Morocica şi Mihai Costiş – membrii redacţiei. Primul număr a văzut lumina
tiparului în august 1999. Revista apărea în limba română, fără o periodicitate
bine stabilită. Se preconiza ca din luna mai 2000 să apară de patru ori pe
an, însă intenţiile redacţiei nu au fost realizate, fiind editate doar 12 numere.
Redacţia a conlucrat cu călugării mănăstirii Noul-Neamţ, a avut colaboratori
în centrele culturale din România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Arad, Sibiu etc.),
precum şi în Moscova, Patriarhia Georgiei, New-York etc.
Pe lângă publicaţiile bisericeşti periodice răspândite în toată Republica,
mai apar o serie de ziare ca organe oficiale ale episcopiilor ce fac parte din
Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove. Astfel, începând cu anul 2000 a
văzut lumina tiparului buletinul informativ al Episcopiei de Edineţ şi Briceni
Steaua Betleemului. Este editat în limba română, câţiva ani a apărut şi în limba
rusă. În componenţa colectivului redacţiei au intrat: Dorimedont Cecan,
episcop de Edineţ şi Briceni – preşedinte, ieromonahul Hrisostom Moro-
cica, preotul Oleg Brăduţeanu, Otilia Brăduţeanu, Marinela Zamfir, Liubovi
Valcov şi Andrei Cotelea – redactori. Până în iunie 2005 apărea sporadic. În
iunie 2005 a fost înregistrat oficial ca publicaţie periodică. În paginile ziarului
1049
N. Fuştei, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală..., p. 27.
1050
Vezi: Serghei Iaţco, Gânduri pentru Altarul Credinţei la popas aniversar, în ziarul „Altarul
Credinţei”, Chişinău, 31 ianuarie 2006, p. 1; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 22.
sunt prezente o serie de rubrici ca: „Lecturi în familie”, „Istoria sărbătorilor”,

„Lăsaţi copiii să vină la Mine”, informaţii referitoare la viaţa Eparhiei, ştiri de
peste hotare ş.a.
În Eparhia de Edineţ şi Briceni, în perioada 2002-2003, a fost editată şi
Orthodoxia. Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă. Apărea în limba română,
o dată pe lună. Din colectivul redacţiei au facut parte: Dorimedont Cecan,
episcop de Edineţ şi Briceni – preşedinte, arhimandritul Ambrozie Munteanu,
ieromonahul Hrisostom Morocica, preotul Oleg Brăduţanu, preotul Marcel
Dodu, Veaceslav Goreanu. Editor a fost Filiala din Republica Moldova a
Fundaţiei Moldo-Române pentru comunicare şi Mass-Media. Colectivul
redacţiei şi-a pus drept scop să „adune în paginile revistei învăţături de credinţă,
care ar răspunde la deschiderea cititorilor de a cunoaşte Ortodoxia, pentru ca
să avansăm pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu, să creştem în asemănarea cu
El şi să ne mântuim sufletele”1051. Ca supliment pentru copii a fost editată
Orthodoxia pentru copii, redactor responsabil fiind Liliana Creţu, licenţiată în
teologie. Suplimentul se difuza împreună cu revista. Şi-a încetat existenţa din
cauza lipsei de mijloace financiare.
Eparhia de Tiraspol şi Dubăsari editează, începând cu anul 1997, buletinul
informativ Pravoslavnoe Pridnestrov‘e. Redactorul-şef al acestuia a fost episcopul
Iustinian Ovcinnikov, apoi i-a urmat episcopul Savva Volkov. Din colectivul
redacţiei mai fac parte ierodiaconul Nikodim Baleasnikov şi protoiereul Petru
Kuzminîh, secretarul Eparhiei de Tirsapol şi Dubăsari. Publicaţia apare, de
regulă, în limba rusă, unele materiale fiind traduse şi în limba română (cu
grafie chirilică). Ziarul este preconizat să vadă lumina tiparului o dată la două
săptămâni, dar, fiind cumulate, majoritatea numerelor apar lunar. În paginile
lui, pe lângă materialele care prezintă interes general creştin şi diverse infor-
maţii din viaţa Eparhiei de Tirsapol şi Dubăsari, sunt publicate şi o serie de
articole tendenţioase, care au ca scop apărarea politicii separatiste a condu-
cerii de la Tiraspol.
Din februarie 2006, cu binecuvântarea episcopului Petru Musteaţă, a
început editarea ziarului Buna-Vestire. Primul număr al acestei publicaţii a
văzut lumina tiparului la 24 februarie 2006. Se preconiza ca publicaţia să aibă
o periodicitate bilunară, scopul urmărit fiind „reflectarea activităţii episco-
pului vicar, precum şi cea desfăşurată în cadrul Episcopiei de Ungheni şi
Nisporeni”1052. În prezent, din motive necunoscute, ziarul apare sporadic.
1051
Dorimedont Cecan, episcop de Edineţ şi Briceni, În căutarea lui Dumnezeu, în rev. „Ortho-
doxia”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 1.
1052
Cu gândul la viitor, în ziarul „Buna-Vestire”, Nisporeni, 24 februarie 2006, p. 2.
Din februarie 2004, ca organ de presă al Mitropoliei Basarabiei1053, începe

să fie editat ziarul – Misionarul. Redactor-şef este Anatol Telembici1054. Noul
„Misionar” apare cu o periodicitate de un număr pe lună şi are aceleaşi obiec-
tive ca şi revista omonimă editată în perioada interbelică. O misiune în plus
este cea de a umple vacuumul informaţional, creat în jurul Mitropoliei Basa-
rabiei, publicaţia punându-i la curent pe clerici şi mireni cu viaţa bisericească
a Mitropoliei şi cu viaţa creştină în general1055.
Pe lângă publicaţiile periodice bisericeşti, menţionate mai sus, care sunt
răspândite fie în întreaga Republică, fie într-o anumită eparhie, mai sunt şi
altele editate de protopopii, mănăstiri şi chiar parohii. Din ziarele protopo-
piilor putem menţiona: Lumina lui Hristos – organ de presă al protopopiei
Chişinău, NIKA – organul de presă al protopopiei Criuleni şi Dubăsari. În
protopopiatul Orhei este editată revista Învierea, la mănăstirea Saharna – ziarul
Credinţa noastră. Din ziarele parohiale putem menţiona: ziarul parohiei „Cuv.
Parascheva” din oraşul Străşeni – Glasul Ortodoxiei, ziarul parohiei „Sf. Pante-
limon” din Chişinău – Eleos-Caritate, ziarul parohiei „Schimbarea la Faţă” din
Chişinău – Lumină din lumină etc. Unele publicaţii bisericeşti au început să
apară şi în variantă electronică: http://www.geocities.com/cortodox.
Învăţământul teologic. Odată cu deschiderea în masă a locaşurilor de
cult, începând cu anul 1989, a apărut problema lipsei de preoţi. În prima etapă
preoţii existenţi deserveau mai multe parohii, dar aceasta era o soluţie provi-
zorie. Pentru soluţionarea problemei pregătirii viitorilor preoţi, spre sfârşitul
anului 1989, au fost deschise la mănăstirea Căpriana nişte cursuri teologice
de 6 luni. Profesori au fost numiţi preoţi care aveau studii teologice supe-
rioare. Erau predate câteva discipline considerate mai necesare: Vechiul şi
Noul Testament, Catehismul, Muzica bisericească etc. Se punea accent pe
practica liturgică. În următorul an cursurile au fost prelungite până la un an.
Şcoala duhovnicească de la Căpriana a fost prima instituţie de învăţământ
teologic înfiinţată după prăbuşirea regimului comunist. Ea nu era recunoscută
de Ministerul Învăţământului şi nu a avut nici o tangenţă cu sistemul învă-
ţământului de stat. Probabil, din cauza faptului că încă nu exista o anumită
tradiţie şi o anumită experienţă, această şcoală s-a dezorganizat şi a fost desfi-
inţată la sfârşitul anului de învăţământ 1990-1991.
În 1990 a luat fiinţă o altă Şcoală duhovnicească, la mănăstirea Noul Neamţ.
În 1991 ea a fost transformată în Seminar teologic. Rector a fost numit proto-
1053
Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei, Act de reînfiinţare, în ziarul „Misionarul”, Chişinău,
februarie 2004, p. 1.
1054
Misionarul. O noutate îmbucurătoare, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2004, nr. 3, p. 64.
1055
Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 401.
iereul Gheorghe Toderică, candidat în teologie. În 1994, după decedarea prot.

Gh. Toderică, rector a fost numit stareţul mănăstirii Noul Neamţ, arhiman-
dritul Dorimedont Cecan1056. Seminarul a fost organizat după modelul semi-
nariilor ruseşti. Durata studiilor era de 5 ani şi erau admise persoane care
aveau studii medii. Predarea se făcea în limba română. În 1993 în cele 3 clase
ale Seminarului îşi făceau studiile 120 de seminarişti. În 1994, sub presiunea
autorităţilor separatiste de la Tiraspol, la Seminar a fost deschisă o grupă cu
predare în limba rusă, dar din cauza numărului mic de seminarişti, după un
an, ea a fost desfiinţată. Seminariştii ruşi au fost transferaţi în alte seminarii
teologice din Ucraina şi Rusia. Profesori erau călugări din mănăstire, preoţi şi
laici, toţi cu studii teologice superioare făcute la Moscova, Sankt-Petersburg,
Bucureşti şi Iaşi1057.
La 3 aprilie 2001 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis numirea
în funcţia de rector al Seminarului teologic de la Noul Neamţ a episcopului
Iustinian Ovcinnikov. Această decizie a fost considerată ca primul pas spre
trecerea Seminarului şi mănăstirii Noul Neamţ sub jurisdicţia Eparhiei de
Dubăsari şi Tiraspol. Acest lucru a stârnit nemulţumirea călugărilor, profe-
sorilor şi seminariştilor, care nu au dorit să se supună1058. Ca urmare, în seara
zilei de 26 aprilie pe teritoriul mănăstirii au intrat peste 70 de militari înarmaţi
(aceştia erau din batalionul cu destinaţie specială “Dnestr” din autoprocla-
mata republică moldovenească nistreană), care sub pretextul efectuării unui
control al paşapoartelor, au început să-i intimideze pe cei care se opuneau
numirii episcopului Iustinian în fruntea Seminarului1059. Cazul a ajuns pe
primele pagini ale mass-media din Republica Moldova. Opinia publică a fost
indignată de încercarea Moscovei de a ceda regimului de la Tiraspol cea mai
mare mănăstire din Basarabia. Pentru a potoli spiritele, în mai 2001, ca rector-
interimar al Seminarului teologic de la Noul Neamţ a fost numit protoie-
reul Mihail Smerea, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din
Chişinău1060. Anul de învăţământ s-a încheiat fără excese. Pe data de 6 iunie în
mănăstire s-a slujit Sfânta Liturghie de la sfârşitul anului şcolar, după care au
fost înmânate diplomele absolvenţilor. La solemnitate a fost invitat şi mitro-
1056
I. Tafunea, Op. cit., p. 143-145.
1057
Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 79.
1058
Conflictul de la Chiţcani se agravează, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai 2001,
p. 4.
1059
Declaraţia călugărilor şi profesorilor Seminarului Teologic de Chişinău cu sediul la mănăstirea Noul
Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai, 2001, p. 4.
1060
Prot. M. Smerea – rector-interimar la Seminarul de le Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4.
politul Vladimir Cantarean, dar cu puţin timp până la sosirea mitropolitului,

mănăstirea a fost încercuită de cazaci în uniforme şi de alte persoane, purtând
pancarde cu slogane antiromâneşti1061. Cu mare greu trupele de pacificatori
din zonă au putut stabiliza situaţia1062.
Episcopul Iustinian Ovcinnikov a insistat, însă, la Moscova ca profesorii
şi studenţii Seminarului să fie pedepsiţi pentru că nu s-au supus deciziei Sfân-
tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că sunt nişte răzvrătiţi şi neas-
cultători. Luarea unei decizii a fost tărăgănată până la începutul anului 2002,
când s-a hotărât ca Seminarul teologic de la Noul Neamţ să fie desfiinţat, iar
seminariştii să fie transferaţi la alte instituţii de învăţământ teologic.
În 1991, concomitent cu Seminarul teologic de la mănăstirea Noul
Neamţ, a fost înfiinţată şi Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii
de Stat din Moldova, cu sediul în Chişinău. Iniţiativa înfiinţării Facultăţii de
Teologie a aparţinut protoiereului Petru Buburuz. Mitropolia Chişinăului şi
întregii Moldove şi conducerea Universităţii au încheiat un Acord de cola-
borare. Mitropolia numea profesorii teologi şi îi remunera, iar Universitatea
asigura sălile de curs, bursa pentru studenţi şi remunerarea profesorilor de la
disciplinele social-umane. Decan al Facultăţii a fost numit protoiereul Petru
Buburuz. În toamna anului 1993 Facultatea de Teologie a fost separată de
Universitate şi transformată în Academie Teologică1063. Această schimbare
a avut loc în contextul luptei împotriva Mitropoliei Basarabiei. Protoiereul
Petru Buburuz, fiind unul din fervenţii susţinători ai cauzei naţionale, dorea
trecerea Facultăţii de Teologie sub jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei. Pentru
a nu permite acest lucru Facultatea a fost transformată în Academie şi pusă
sub controlul nemijlocit al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove. Rector
al nou înfiinţatei Academii Teologice a fost numit protoiereul Mihail Panas,
parohul bisericii „Înălţarea Domnului” din Chişinău1064. În 1997 rector a fost
numit mitropolitul Vladimir Cantarean, iar protoiereul Mihail Panas a fost
numit în funcţia de prorector. Deşi a fost schimbată denumirea în Academie,
planurile de învăţământ întocmite de protoiereul Petru Buburuz (în baza celor
ale Facultăţilor de Teologie din România) au rămas practic aceleaşi. Durata
studiilor era de 4 ani. La Academie erau admise persoane cu studii medii,
1061
Cazacii sunt gata să-l sprijine pe Iustinian, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie,
2001, p. 4.
1062
Ciocnirea a fost prevenită de trupele pacificatoare, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18
iunie, 2001, p. 4.
1063
N. Fuştei, 75 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, în ziarul „Curierul
Ortodox”, 17 octombrie 2001, p. 4.
1064
AMCM, Dosar „Corespondenţa cu Patriarhul 1982-1997”, f. 294.
băieţi şi fete. Prima promoţie a fost în 1995, când au absolvit 36 de tineri,

majoritatea fiind hirotoniţi preoţi. Începând cu anul 2000, când în funcţia de
prorector a fost numit protoiereul Vetcislav Cazacu, procesul de învăţământ
a început să se apropie şi mai mult de modelul Facultăţilor de Teologie din
România. În 2002 în cadrul Academiei a fost înfiinţat Liceul teologic de băieţi
„Sfinţii Trei Ierarhi”. În 2006 a fost deschisă secţia de masterat, apoi în 2009
de doctorat1065.
În perioada 1997-1999 la mănăstirea Curchi a existat un Seminar teologic
monahal.
În 1998 la mănăstirea Suruceni a fost înfiinţat Liceul teologic de fete
„Regina Maria”. La acest liceu durata studiilor este de 3 ani, aşa cum este şi
la liceele laice. Procesul de studii se desfăşoară după programa Ministerului
Învăţământului, la sfârşit se susţine Bacalaureatul. Concomitent, pe parcursul
celor trei ani de studii elevele studiază şi discipline teologice. Acest liceu a
fost prima instituţie de învăţământ teologic recunoscută de Ministerul Învă-
ţământului. După acelaşi model au mai fost deschise şi alte licee teologice:
Liceul teologic de fete “Cuv. Mc. Elizaveta” din oraşul Edineţ (1999), Liceul
teologic de băieţi “Sf. Foca” din Zăbriceni, raionul Edineţ (1999-2009), Liceul
teologic de băieţi „Sfinţii Trei Ierarhi” din Chişinău (2002)1066.
În 2004 în Episcopia de Edineţ şi Briceni a fost înfiinţat Institutului
Teologic Ortodox „Sf. Ioan Teologul” din Edineţ, în 2007 acest institut a fost
reorganizat în Facultate de Teologie a Academiei din Chişinău. În 2009, din
cauza lipsei de surse financiare, Facultatea de la Edineţ şi-a încetat existenţa.
Studenţii au fost transferaţi la Chişinău.
Există, de asemenea, câteva şcoli de cântăreţi bisericeşti: Şcoala de cântă-
reţi de la Chiştelniţa, pentru băieţi, înfiinţată în 1992, transferată în 2000 la
mănăstirea Hârbovăţ; Şcoala de cântăreţi din oraşul Bender (Tighina), pentru
băieţi, înfiinţată în 1996, unica instituţie de învăţământ teologic din Republica
Moldova cu predare în limba rusă; Şcoala de regenţie pentru fete de la mănăs-
tirea „Sf. Marta şi Maria”, Hagimus, raionul Căuşeni (1998).
Un număr mare de basarabeni, băieţi şi fete, au învăţat şi învaţă în şcolile
teologice din România, Ucraina, Rusia, Serbia, Bulgaria, Grecia. Reîntorşi în
Republica Moldova, ei contribuie în mod esenţial, atât la refacerea vieţii bise-
riceşti, cât şi la perfecţionarea învăţământului teologic.
Preoţimea. Începând din 1988 şi până în prezent, numărul preoţilor a
1065
Vezi site-ul ATOM: www. teologie.md
1066
Licee Teologice – recunoscute de stat, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, decembrie 2002,
p. 3.
crescut continuu. În primii ani, în urma faptului că au fost deschise o bună

parte din bisericile închise în perioada sovietică (la 1 ianuarie 1988 funcţionau
192 de biserici1067, la 1 ianuarie 1989 – 3541068, la 1 ianuarie 1990 – 6771069, la 1
ianuarie 1991 – 7491070, la 1 ianuarie 1992 – 8071071, la 1 ianuarie 1994 – 8581072,
la 1 ianuarie 1996 – 9031073), a apărut problema lipsei acute de preoţi. Pentru a
suplini parohiile vacante a fost săvârşit un număr impunător de hirotonii. La
1 ianuarie 1988 erau 238 de preoţi1074, la 1 ianuarie 1989 – 3071075, la 1 ianuarie
1990 – 3941076, la 1 ianuarie 1991 – 504, la 1 ianuarie 1993 – 6641077, la 1 ianu-
arie 1994 –7341078, la 1 ianuarie 1995 – 8121079, la 1 ianuarie 1996 – 8641080, la 1
ianuarie 2002 – 11351081. La început un preot suplinea mai multe parohii, dar,
încetul cu încetul, numărul preoţilor a crescut, astfel încât fiecare parohie îşi
are păstorul său. La începutul anului 2007, preoţii Mitropoliei Basarabiei erau
în număr de 1191082.
După 1989 o bună parte a preoţilor au fost hirotoniţi fără a avea studii
teologice, căci numărul absolvenţilor din şcolile teologice ruseşti, cât şi a
celor din şcolile duhovniceşti deschise în grabă la Căpriana şi Noul Neamţ
nu acopereau cererea de preoţi. De exemplu, din cei 504 preoţi existenţi la 1
ianuarie 1991, 213 nu aveau studii teologice1083. Numărul de preoţi fără studii
teologice a scăzut continuu. Începând din 1994, când în Republica Moldova
au început să se reîntoarcă basarabeni cu studii teologice din România şi
cu prima promoţie a Academiei Teologice din Chişinău din 1995, situaţia a
început să se schimbe în bine.
Pe măsură ce creşte numărul preoţilor cu studii teologice superioare,
făcute fie în Republica Moldova, fie în România, Ucraina şi Rusia, se învio-
1067
AMCM, „Darea de seamă pe 1987”, f. 2.
1068
Ibidem, „Darea de seamă pe 1988”, f. 6.
1069
1070
1071
1072
1073
1074
1075
1076
1077
1078
1079
1080
1081
1082
Mitropolia Basarabiei este pe un drum ascendent..., p. 2.
1083
Ibidem, „Darea de seamă pe 1990”, f. 9-10.
rează şi viaţa bisericească. Preoţimea devine tot mai activă pe tărâmul vieţii
pastorale în parohii, colaborează cu publicaţiile periodice bisericeşti şi laice,
cu televiziunea şi radioul. Activitatea preoţilor se manifestă şi prin crearea
unor instituţii social-filantropice, a unor frăţii şi asociaţii ortodoxe. Acestea se
ocupă cu asistenţa socială a păturilor social-vulnerabile, cu asistenţa religioasă
în penitenciare, în unităţile militare, în spitale, orfelinate etc.
În multe parohii preoţii au înfiinţat biblioteci parohiale. Sub conducerea
nemijlocită a preoţilor, în multe sate în locul caselor de rugăciuni amenajate în
pripă după 1989, s-au construit şi se construiesc biserici noi.
Mănăstirile. În 1988 în Basarabia exista doar o singură mănăstire, cea de
maici de la Japca. După căderea comunismului, odată cu deschiderea în masă
a bisericilor, au început să se deschidă, rând pe rând, şi mănăstirile, să crească
numărul călugărilor şi călugăriţelor.
Prima a fost deschisă mănăstirea de călugări de la Căpriana. Procesul a
început în anul 1987, când la insistenţa scriitorilor (aceştia erau liderii mişcării
de eliberare naţională şi spirituală), s-a permis refacerea bisericilor şi corpurilor
cu chilii. La apelurile insistente ale ziarului săptămânal al Uniunii Scriitorilor
din RSSM „Literatura şi arta”, sute de tineri şi tinere s-au deplasat la mănăs-
tire şi au efectuat lucrări benevole. Mănăstirea era într-o stare de degradare
totală1084. Un restaurator spunea că „dezastrul este atât de mare, încât ar fi mai
uşor să se facă totul din nou”1085. În februarie 1989 s-a permis deschiderea
oficială a mănăstirii. Primul stareţ a fost arhimandritul Iosif Gargalâc1086. În
anii 1987-1991 mănăstirea Căpriana a fost vizitată de sute de mii de oameni
din diferite colţuri ale Republicii Moldova şi României. Au fost organizate
colecte de fonduri pentru reparaţie, au venit sute de voluntari pentru a ridica
locaşul sfânt din ruine. Mănăstirea Căpriana a devenit un simbol, care a dat un
imbold considerabil mişcării de renaştere naţională şi spirituală1087.
Deschiderea mănăstirii Căpriana a spart gheaţa şi după ea au început să
se deschidă şi celelalte mănăstiri. În 1990 s-au deschis încă cinci mănăstiri:
de călugări – Noul Neamţ, de maici, cu mod de viaţă idioritmic – Vărzăreşti,
Răciula, Cuşelăuca şi Tabăra. În prima etapă, acestor mănăstiri de maici le-a
fost mai uşor în procesul de refacere. În primul rând, pentru că obştile de
maici nu trebuiau să se constituie treptat prin primirea de noi ascultătoare,
ci trebuiau să revină doar la normal, căci marea majoritate a trăitoarelor nu
1084
Gh. Postică, Op. cit., p. 66-67.
1085
Nicolae Dabija, Căpriana o Putnă a Basarabiei, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 7
august 1997, p. 1.
1086
Acesta a fost ultimul stareţ al mănăstirii Noul Neamţ, când în 1962 ea a fost închisă.
1087
Gh. Postică, Op. cit., p. 67-68.
părăsise mănăstirile după închiderea lor, rămânând să locuiască în casele lor

particulare. În 1990, în momentul deschiderii, la Vărzăreşti, de exemplu, erau
26 de maici, la Tabăra – 581088. În al doilea rând, maicile aveau deja casele lor
şi toate eforturile erau orientate doar spre repararea locaşurilor de cult.
În 1991 s-au deschis mănăstirile: Saharna, Suruceni, Călărăşăuca, Hâncu,
Hirova, în 1992 – Curchi, Hârbovăţ, Rughi, Ţigăneşti; în 1993 – Condriţa,
Hârjauca; în 1994 – Dobruşa, Frumoasa, Pripiceni, Ţâpova; în 1995 – Zloţi.
Tot în această perioadă au început să fie întemeiate mănăstiri şi schi-
turi noi. Unele din ele au fost reînfiinţate pe locul unor schituri vechi, care
s-au închis de la sine în perioada interbelică sau chiar ţaristă, altele au fost
întemeiate în locuri noi. Dintre locaşurile monastice nou întemeiate putem
menţiona: Bocancea (1991), Chiştelniţa (1992), Nicoreni (1992), Chistoleni
(1993), Veveriţa (1993), Cosăuţi (1994), Călineşti (1995), Butuceni (1996),
Sadaclia (1997), Capaclia (1997), Sireţ (1998), Hagimus (1998), Coada Iazului
(1999), Izvoare (1999), Bănăşeştii Noi (1999), Zăbriceni (1999)1089 etc. În
2002 numărul total al mănăstirilor şi schiturilor a ajuns la 381090.
Principala activitate a mănăstirilor şi schiturilor este cea gospodărească.
Multe mănăstiri nici până în prezent nu s-au refăcut după distrugerile suferite
în perioada regimului totalitar comunist, iar în cele noi este în plină desfă-
şurare procesul de construcţie a locaşurilor de cult, a corpurilor cu chilii şi a
altor încăperi necesare bunului mers al vieţii monahale. Sunt multe mănăstiri
şi schituri, în special de călugări, în care trăiesc câte 2-3 monahi. Se simte lipsă
de călugări bătrâni, cu experienţă duhovnicească.
1088
AMCM, „Darea de seamă pe 1990”, f. 9-10.
1089
Vezi: Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 9-105; Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja
Cerkov‘..., p. 284-302.
1090
AMCM, Darea de seamă pe 2002”, f. 36.
CONCLUZII
În ultimele două secole românii din stânga Prutului au cunoscut o epocă
zbuciumată şi plină de sinuozităţi istorice. Mersul firesc al vieţii politice, social-
economice şi bisericeşti a populaţiei din partea de est a Ţării Moldovei a fost
perturbat de anexarea de către Imperiul rus în 1812 a teritoriului dintre Prut şi
Nistru (numit Basarabia). În 1918 Basarabia a revenit înapoi în, componenţa
României, însă liniştea şi pacea n-au durat mult. Istoria a început să se repete
cu întorsături mult mai dramatice.
În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribben-
trop-Molotov”, Uniunea Sovietică, ignorând tratatele semnate în perioada
interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie şi 3 iulie, Basarabia,
nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate există o
Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care ar fi putut opune rezis-
tenţă politicii lor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în
mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin
toate mijloacele întru distrugerea Bisericii Ortodoxe din nou-formata RSSM.
De teama represaliilor regimului comunist, odată cu armata şi administraţia
civilă românească, din Basarabia s-au refugiat şi administraţia bisericească,
precum şi mulţi preoţi, profesorii de la Facultatea de Teologie din Chişinău,
studenţii, unii călugări. În decembrie 1940 Patriarhia Moscovei a delegat la
Chişinău pe episcopul rus Alexie Sergheev de Tula. Acesta ar fi trebuit să se
ocupe de organizarea noii eparhii ruseşti a Chişinăului şi Basarabiei, dar în
acele condiţii grele, când statul sovietic lupta intens împotriva Bisericii Orto-
doxe Ruse, acest lucru era imposibil de realizat. Cu toate acestea, episcopul
Alexie Sergheev a venit la Chişinău, şi-a amenajat o reşedinţă şi a început să
conducă viaţa bisericească atât cât îi permiteau autorităţile bolşevice. Imediat
după sosire a ordonat ca toate slujbele să se facă în limba slavonă, iar sărbă-
torile să se ţină numai pe stil vechi. Activitatea lui s-a redus, în special, la viaţa
liturgică.
O mare preocupare a autorităţilor bolşevice în perioada de ocupaţie 1940-
1941 a fost închiderea cu orice scop a cât mai multor locaşuri de cult. De
altfel, la venirea lor în multe biserici nu se oficiau serviciile divine deoarece
preoţii se refugiaseră peste Prut. Autorităţile s-au străduit, pe orice cale, să
menţină închise bisericile fără preot, să le deposedeze, dacă populaţia nu
se revolta prea tare, de obiectele şi lucrurile sfinte şi să le schimbe desti-
naţia. Astfel, multe din locaşurile de cult închise (biserici şi mănăstiri) au fost
transformate în cazărmi, grajduri, depozite, cluburi, cinematografe etc. Cele
aflate în construcţie au fost demolate, iar materialul a fost folosit pentru alte
construcţii. Au fost închise şi toate instituţiile de cultură şi de educaţie creş-
tină (şcolile teologice, asociaţiile, frăţiile etc.).
Cel mai des bisericile nu au fost, pur şi simplu, închise, ci şi profanate în
mod barbar. Credincioşii au fost martori la nenumărate acte de vandalism
păgân. Bandele de bolşevici pătrundeau în biserici, ardeau icoanele, mâzgă-
leau pereţii şi pângăreau odoarele. Vasele, obiectele, veşmintele de cult erau
sustrase şi folosite pentru necesităţi nebisericeşti.
Bisericile rămase deschise au fost impuse să plătească impozite enorm de
mari, aceasta în nădejdea că populaţia nu le va putea plăti şi astfel închiderea
bisericilor ar fi luat aparenţele unui act legal.
O soartă grea au avut-o în timpul primei ocupaţii sovietice şi slujitorii
altarului. Ei au fost alungaţi din casele parohiale, le-a fost sechestrată recolta
de pe pământurile bisericeşti şi au fost permanent expuşi unei presiuni greu
de suportat. Erau numiţi duşmani ai „norodului muncitor”, erau puşi, inten-
ţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi
discreditaţi în faţa credincioşilor, erau insultaţi în timpul oficierii sfintelor
slujbe, erau impuşi să plătească impozite mari etc. Unii preoţi au fost arestaţi,
torturaţi, iar apoi bestial executaţi. Alţii au fost deportaţi în regiunile siberiene
ale imperiului sovietic, iar alţii au dispărut fără urmă. Numărul slujitorilor
altarului care au devenit victime ale regimului comunist în 1940-1941 se ridică
la aproximativ 100 de persoane.
Deşi autorităţile bolşevice încercau să-i convingă pe unii preoţi să se lase
de misiunea lor, marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohii şi-au îndeplinit
cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţi-
onală, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea.
În perioada de ocupaţie sovietică 1940-1941 creştinii basarabeni au fost
supuşi unei intense propagande bolşevice antibisericeşti. Autorităţile bolşe-
vice au folosit toate mijloacele posibile: întruniri şi conferinţe în teritoriu,
presa şi radioul etc. În mod intenţionat în zilele de duminică şi în sărbători
oamenii erau scoşi la diverse lucrări în folos obştesc, numai pentru a nu se
putea duce la biserică. Intelectualii care încercau să se manifeste ca creştini
erau ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă. Concomitent, preoţilor le
era interzis să predice, chiar în biserică. Se interzicea orice acţiune religioasă
în afara bisericii şi a curţii ei. Nu se permitea clericilor să poarte în public
costumul preoţesc. În şcoală a fost introdusă educaţia antireligioasă.
În primul an de ocupaţie marea majoritate a creştinilor basarabeni nu s-au

prea lăsat ademeniţi de propaganda comunistă, ci au rămas ferm ataşaţi Bise-
ricii, pe care au sprijinit-o şi au frecventat-o în timpul ocupaţiei bolşevice ca
şi mai înainte. Credincioşii nu numai că au achitat impozitele grele puse pe
biserici, dar s-au constituit pe ascuns în grupuri de susţinători ai Bisericii,
participând cu ultimul lor ban la susţinerea acestora, colectând sume impor-
tante nu numai pentru achitarea impozitelor, dar şi pentru reparaţiile necesare
ale sfintelor locaşuri, pentru întreţinerea slujitorilor altarului.
O luptă aprigă au dus autorităţile sovietice şi împotriva mănăstirilor basara-
bene. Ele erau considerate promotoare ale românismului şi importante focare
de păstrare a culturii naţionale. De aceea, ca şi în cazul bisericilor parohiale,
bolşevicii s-au străduit pe toate căile să le dezorganizeze şi să le desfiinţeze.
În 1941, atunci când autorităţile române s-au întors, au găsit Basarabia
în ruine, într-o stare de dezastru material şi moral. În acele vremuri grele de
război, 1941-1944, conducerea bisericească, preoţii şi credincioşii, susţinuţi şi
de autorităţile de stat, au efectuat o muncă titanică în vederea refacerii vieţii
bisericeşti.
Imediat după retragerea sovieticilor, clericii refugiaţi sau repatriaţi din
Basarabia s-au întors fiecare în parohiile avute la data de 28 iunie 1940. În
fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului a revenit arhiepiscopul-locotenent Efrem
Enăchescu, ales apoi titular la 12 ianuarie 1944. În scaunul episcopal de Hotin
a fost numit locotenent episcopul Armatei dr. Partenie Ciopron. El a condus
Eparhia până la retragerea autorităţilor româneşti în 1944. Eparhia Cetăţii
Albe – Ismail a fost condusă la început de episcopul românilor din America
Policarp Moruşca, iar în ianuarie 1944 a fost ales şi apoi hirotonit titular arhi-
mandritul dr. Antim Nica.
Primele acţiuni ale conducerii bisericeşti în 1941 au fost orientate la resta-
bilirea ordinii şi a disciplinei, apoi s-a purces la repararea locaşurilor de cult,
care au suferit mult atât de pe urma bolşevicilor, cât şi în urma cutremu-
rului din 1940. Doar într-un singur an marea majoritate a bisericilor au fost
reparate, mănăstirile au fost redeschise şi înzestrate cu inventar gospodăresc
şi ateliere, în toate cele trei centre eparhiale (Chişinău, Bălţi, Ismail) au fost
redeschise sau înfiinţate câte o tipografie, o fabrică de lumânări şi câte un
atelier de veşminte şi obiecte bisericeşti.
Odată cu revenirea autorităţilor române în Basarabia şi-au reluat apariţia
ziarul bisericesc „Raza”, revistele „Luminătorul” şi „Misionarul”. Fiecare
eparhie publica buletinul său oficial, iar în Eparhia Hotinului a fost înfiinţată
o nouă revistă – „Biserica basarabeană”.
Pentru a contracara activitatea sectară şi a dezrădăcina influenţele negative

ale propagandei ateiste, promovate intens de autorităţile bolşevice în timpul
ocupaţiei, pe tot parcursul perioadei 1941-1944 o mare atenţie a fost acor-
dată activităţii misionare. Ierarhii basarabeni au făcut vizite nenumărate în
parohiile şi mănăstirile din subordinea lor. În fiecare parohie au fost formate,
din rândul enoriaşilor, comitete misionare. Erau organizate periodic diverse
conferinţe cu teme religioase şi de educaţie patriotică. În tipografiile eparhiale
a fost imprimat un număr impresionant de reviste, broşuri, foi duminicale şi
altă diversă literatură duhovnicească necesară refacerii sufleteşti a credincio-
şilor basarabeni.
Într-o măsură mai mică s-a reuşit refacerea învăţământului teologic. Facul-
tatea de Teologie din Chişinău, care în 1940 se refugiase la Iaşi, a fost desfi-
inţată de la 1 noiembrie 1941 prin fuzionarea ei cu Facultatea de Teologie
din Cernăuţi. La Chişinău şi-a redeschis cursurile doar Seminarul teologic
„Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”, unicul pentru întreaga Basarabie.
Celelalte două Seminarii, de la Bălţi şi Ismail, nu au fost redeschise. În toate
cele trei centre eparhiale au fost deschise Şcoli de cântăreţi.
Transnistrenii au cunoscut şi ei în anii 1941-1944 o perioadă benefică de
renaştere şi înflorire a vieţii bisericeşti. În august 1941, drept consecinţă a
angajării României în acţiunile militare de dincolo de Nistru, Germania a
predat provizoriu teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) administraţiei
civile româneşti. Pentru organizarea vieţii bisericeşti în Transnistria a fost
creată o Misiune Ortodoxă Română. Ea a fost condusă la început de arhi-
mandritul Iuliu Scriban, apoi de mitropolirul Visarion Puiu, iar în ultimele
câteva luni de existenţă de arhimandritul Antim Nica.
Autorităţile române au găsit în 1941 în Transnistria o situaţie bisericească
catastrofală. În întreaga regiune nu funcţiona decât o singură biserică, în
Odesa, cu un singur preot, pentru a arăta străinilor veniţi de peste hotare, că
în statul sovietic se respectă libertatea confesiunii. Celelalte biserici au fost fie
distruse din temelie (235 de biserici), fie transformate în cluburi, magazine,
depozite etc. Astfel, în prima etapă s-a acordat asistenţă religioasă popula-
ţiei creştine (în primele luni se botezau, se cununau, se împărtăşeau mii de
oameni) şi s-a purces la deschiderea, repararea, amenajarea şi sfinţirea loca-
şurilor de cult.
O problemă mai greu de rezolvat a fost completarea tuturor parohiilor
cu preoţi. Preoţii români misionari veniţi în Transnistria ajutau la soluţio-
narea problemei doar parţial şi doar provizoriu. Încetul cu încetul au început
să fie încadraţi preoţii localnici reveniţi din surghiun. Pentru soluţionarea în
perspectivă a problemei au fost înfiinţate două Seminarii teologice, unul la

Odesa pentru vorbitorii de limbă rusă şi ucraineană şi altul la Dubăsari pentru
vorbitorii de limbă română.
Împreună cu preoţii de mir au venit ca misionari în Transnistria şi mulţi
ieromonahi. O bună parte din ei au fost repartizaţi, în lipsă de preoţi, la
parohii, alţii au contribuit la refacerea şi renaşterea vieţii monahale.
Pentru educaţia creştinească a tineretului a fost introdusă în şcoală predarea
obligatorie a religiei. A fost editată o revistă bisericească – „Transnistria creş-
tină”. Au fost tipărite, de asemenea, multe broşuri cu conţinut duhovnicesc,
cărţi de slujbă, calendare şi altă literatură, atât în limba română, cât şi în limba
rusă. Începuturile au fost promiţătoare, dar s-au întrerupt la început de drum.
În 1944 Basarabia şi Transnistria ajung din nou în componenţa statului
sovietic. Ca urmare, Biserica Ortodoxă din RSSM redevine o eparhie sub
jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova. În toată perioada sovietică ea a fost
condusă de ierarhi ruşi: Ieronim Zaharov (1944-1947), Benedict Poliakov
(1947-1948), Nectarie Grigoriev (1948-1969), Bartolomeu Gondarovski
(1969-1972), Ionatan Kopolovici (1972-1987), Serapion Fadeev (1987-1989).
Activitatea lor a fost foarte timidă, iar a unora chiar dăunătoare pentru Bise-
rică. Slujind, predicând şi vorbind în limba rusă, ei au fost, în marea lor majo-
ritate, străini de idealurile naţionale, obiceiurile şi tradiţiile populaţiei creştine
româneşti. Ierarhii ruşi au venit în Basarabia împreună cu un anumit număr
de preoţi ruşi şi ucraineni, care au ocupat imediat funcţii de conducere şi au
fost numiţi parohi ai bisericilor din Chişinău şi din centrele raionale.
Odată reîntoarse în 1944, autorităţile sovietice şi-au reluat politica antibi-
sericească începută în anul de ocupaţie 1940-1941. În primul rând, a fost insti-
tuit un control strict şi permanent asupra activităţii Bisericii, atât prin organele
de securitate, cât şi prin împuternicitul Comitetului pentru problemele Bise-
ricii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM,
care informa autorităţile centrale despre situaţia din teritoriu şi punea în apli-
care indicaţiile venite de la centru. Acesta avea largi împuterniciri, fără acordul
lui ierarhii de la Chişinău nu puteau să întreprindă nici o acţiune: convocarea
unei adunări a protopopilor sau a stareţilor, înfiinţarea unor cursuri teolo-
gice, editarea unui calendar bisericesc sau a unei cărţi de cult etc. Începând
cu păstorirea episcopului Nectarie Grigoriev, cu împuternicitul erau coor-
donate şi aşa întrebări ca numirea şi destituirea preoţilor în parohii, vizita
ierarhului în vreo parohie sau mănăstire etc. Episcopul Bartolomeu Gonda-
rovski a încercat să-l neglijeze pe împuternicit, dar a fost demis şi transferat
în altă episcopie. În acest fel, ierarhii, care au condus în perioada 1944-1989
Biserica Ortodoxă din RSSM, au fost lipsiţi de posibilitatea elementară de

a hotărî în mod autonom chestiuni care ţineau doar de viaţa internă a Bise-
ricii. Sub controlul riguros al statului s-a aflat şi activitatea preoţilor. Agenţii
secreţi duceau evidenţa unde şi când preoţii săvârşeau vreo slujbă religioasă,
care este conţinutul predicilor, ce discută preoţii cu enoriaşii, era verificată
corespondenţa lor. De asemenea, în sânul Bisericii au fost infiltraţi numeroşi
agenţi secreţi şi informatori. Aceştia au lucrat cu sârguinţă, îndeplinind toate
ordinele autorităţilor de stat, care vizau, în special, distrugerea din interior a
Bisericii Ortodoxe.
Pentru a limita activitatea Bisericii şi a minimaliza influenţa ei asupra
credincioşilor, autorităţile sovietice centrale, cât şi cele locale au adoptat
numeroase hotărâri antibisericeşti. Sub presiunea statului chiar şi conducerea
Eparhiei Chişinăului a fost nevoită să ia unele măsuri de acest fel. Deşi comu-
nităţile parohiale şi cele monahale făceau tot posibilul ca să nu deranjeze auto-
rităţile de stat, acestea organizau în mod intenţionat diverse incidente pentru
a perturba liniştea vieţii bisericeşti. În acest fel, ele se amestecau brutal în
viaţa internă a Bisericii, foloseau metode de administrare birocratică şi nu
permiteau credincioşilor să-şi manifeste liber credinţa. Autorităţile publice
locale interziceau procesiunile religioase cu cruci, steaguri şi icoane, interzi-
ceau pomenirile de obşte ale morţilor în cimitire şi alte ceremonii religioase,
cum ar fi sfinţirea unei fântâni sau a unui izvor etc.
Pe parcursul întregii perioade sovietice autorităţile de stat s-au străduit
să micşoreze continuu numărul locaşurilor de cult. Astfel, în 1947 doar în
592, din cele 943 de biserici existente, se permitea oficierea serviciilor divine.
În 1966 erau deschise doar 194 de biserici. Pretexte pentru închidere erau
diverse: n-au fost plătite la timp impozitele, numărul enoriaşilor este mic,
clădirea bisericii se află în stare de avariere, nu este preot, în localitatea din
apropiere este biserică în care se oficiază servicii divine şi aceasta este sufi-
cient pentru mai multe localităţi etc. Deşi se dorea ca închiderile să aibă formă
„legală”, în realitate aceste proceduri erau dure şi brutale. Ca să excludă posi-
bilitatea reînceperii serviciilor divine în bisericile închise, autorităţile se stră-
duiau să le ia în folosinţă şi să le „valorifice”, adică să le dea o altă destinaţie.
Ele erau transformate în cluburi, săli sportive, depozite, grajduri etc.
Într-o situaţie deosebit de grea se afla şi clerul. În primii ani după instau-
rarea stăpânirii sovietice mulţi slujitori ai altarului au fost arestaţi şi condam-
naţi, fiind acuzaţi de propagandă antisovietică. Preoţii care au scăpat de ares-
tare au fost permanent persecutaţi şi intimidaţi. Ei erau alungaţi din casele
parohiale, erau obligaţi să plătească impozite mari, li se intentau dosare false,
erau ameninţaţi cu deportarea etc. Din cauza că o bună parte a clerului se

refugiase în dreapta Prutului, iar din cei rămaşi în Basarabia mulţi au fost
arestaţi şi exilaţi, s-a ajuns la situaţia din 1940-1941, când un preot era nevoit
să suplinească 7-10 parohii. Această situaţie era pe placul autorităţilor sovie-
tice. Pe parcursul stăpânirii lor, comuniştii au generat, în mod intenţiont, o
criză de preoţi. În 1949 erau înregistraţi oficial 417 clerici, în 1960 – 327, în
1962 – 255, în 1966 – 199. Autorităţile au mai urmărit ca în rândul preoţilor
să ajungă persoane cu cultură joasă, cu un intelect redus, fără studii teolo-
gice. În virtutea condiţiilor foarte complicate, candidaţii la hirotonie erau aleşi
dintre cântăreţii bisericeşti sau chiar dintre credincioşi. Fiind în permanenţă
persecutaţi de către stat, ei se străduiau să fie tot timpul în umbră. Activitatea
lor se reducea la săvârşirea diferitor servicii divine (Taine şi ierurgii), iar ei,
fiind într-un număr mic, erau foarte solicitaţi. Mulţi dintre preoţi nu predicau
pentru că nu aveau cunoştinţele necesare şi pentru a nu întra în conflict cu
organele de stat, care calificau predica ca propagandă antisovietică. Cei care
predicau erau chemaţi permanent în diferite instanţe ca să dea lămuriri ce
au avut în vedere spunând în predică cutare sau cutare lucru. Unora li s-au
intentat dosare penale pentru unele idei şi afirmaţii din predici, fiind apoi
arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani de închisoare.
Prin această politică îndreptată împotriva clerului s-a urmărit ca credin-
cioşii să fie lipsiţi şi separaţi de conducătorii lor spirituali. Scopul final era ca
populaţia să adere la noua „religie” – ideologia comunist-ateistă şi să devină
un nou popor – al „moldovenilor sovietici”. Pentru atingerea acestui scop
s-au depus eforturi considerabile şi persistente, prin resursele investite, prin
sferele cuprinse şi prin metodele folosite (de la cele mai agresive până la cele
mai subtile).
Un alt aspect al politicii antibisericeşti promovate de statul sovietic a fost
lupta împotriva mănăstirilor. Ele erau considerate de autorităţi nişte focare
ale rezistenţei împotriva ideologiei comuniste şi împotriva politicii de dezna-
ţionalizare şi sovietizare. Este de la sine înţeles că autorităţile comuniste nu
puteau tolera existenţa unui număr atât de mare de mănăstiri, cu gospo-
dării prospere şi cu o mare autoritate în rândul populaţiei. De aceea, timp
de două decenii, mănăstirile basarabene nu au avut linişte din cauza diferi-
telor probleme create, în mod intenţionat, de autorităţile sovietice centrale şi
locale, fiind sistematic închise una după alta. Chiar de la început mănăstirilor
le-au fost impuse impozite exagerat de mari, astfel încât statul să aibă cât
mai mult folos de pe urma potenţialului lor economic solid, iar cele mici să
se ruineze şi să fie închise. În 1962, din toate cele 25 de mănăstiri existente
în 1944, a rămas să funcţioneze doar una – mănăstirea de maici de la Japca.

Călugării şi călugăriţele au fost alungaţi din mănăstiri, au fost persecutaţi şi
obligaţi să se lepede de haina monahală şi să-şi încalce votul. Astfel, viaţa
monahală, care presupune continuitate în trăirea duhovnicească, a fost sub
sovietici totalmente distrusă. În sediile mănăstirilor închise au fost înfiinţate
spitale, orfelinate, sanatorii etc.
Concomitent cu metodele de violenţă aplicate în lupta contra Bisericii,
autorităţile comuniste au utilizat pe scară largă şi diverse forme de propa-
gandă ateistă. A fost publicat un volum enorm de literatură antireligioasă, în
presă periodic apăreau articole cu conţinut ateist. În procesul de propagandă
erau antrenate secţiile de cultură, căminele culturale, bibliotecile, muzeele.
În sediile acestor instituţii se organizau frecvent serate tematice, expoziţii de
cărţi pe teme ateiste, festivaluri cinematografice de filme artistice şi ştiinţifice,
expoziţii de panouri, fotografii, conferinţe, seminare etc. Un accent aparte
s-a pus pe educaţia ateistă în şcoală. Profesorii erau obligaţi să organizeze în
„cercuri ateiste” dispute, alte activităţi didactice cu caracter ateist. Educaţia
ateistă trebuia să fie promovată în cadrul lecţiilor de istorie, literatură, biologie,
geografie, fizică, chimie.
Din 1961 a început să fie aplicat aşa-numitul „lucru individual” cu credin-
cioşii. Organizaţiile comsomoliste, de partid, sindicale, secţiile Organizaţiei de
propagandă a ateismului „Ştiinţa” numeau „îndrumători” de ateism pentru
credincioşi. Dacă metodele de convingere erau ineficiente, în activitatea de
„reeducare” era atras colectivul, care trebuia să lupte cu „rămăşiţele trecutului”.
Dacă nici aceste acţiuni nu-şi atingeau scopul, urmau sancţiunile administra-
tive, ceea ce însemna că persoana în cauză putea fi exmatriculată sau retro-
gradată. Deseori elevii erau chiar pedepsiţi fizic de către profesorii lor. Spre
exemplu, în zilele de post copiii credincioşilor erau hrăniţi forţat cu lactate;
lor li se rupeau cruciuliţele de la gât, li se aplicau alte pedepse morale şi fizice.
Pe tot parcursul perioadei 1944-1989, în pofida restricţiilor ateiste impuse
de autorităţile comuniste, au fost înregistrate acţiuni de rezistenţă ale clerului
şi credincioşilor, manifestate prin păstrarea credinţei, prin repararea biseri-
cilor şi plata impozitelor exagerate impuse de stat, prin oficierea serviciilor
divine, atunci când acestea erau interzise, prin numeroase demersuri înaintate
diverselor instanţe privind redeschiderea locaşurilor de cult, prin scrisori de
protest şi chiar prin rezistenţă. Aceste acţiuni nu porneau de la un anumit
centru de organizare, spre deosebire de programul ateist realizat de autori-
tăţile sovietice, de aceea, evident, ele nu au putut opri avalanşa crescândă a
politicii de stat îndreptată împotriva Bisericii.
În 1989 viaţa bisericească din RSSM a intrat într-un nou făgaş. Odată cu
căderea regimului totalitar comunist, s-a încheiat epoca de prigoană împotriva
Bisericii Ortodoxe, populaţia a început să se întoarcă la valorile creştine, au
început să fie redeschise bisericile şi mănăstirile, a început să renască credinţa.
Locul statului totalitar, care promova o politică antibisericească, a fost luat
de statul de drept. Autorităţile de stat ale Republicii Moldova se manifestă,
în linii generale, ca nişte autorităţi ale unui stat secularizat. Ele nu au ajutat
restaurarea bisericilor şi a mănăstirilor închise şi distruse în perioada sovietică.
Puţinele cazuri, când acest lucru a avut loc, au fost mediatizate excesiv cu
scopul de a acumula capital politic. Statul nu susţine financiar Biserica, şcolile
teologice, presa bisericească, organizaţiile şi asociaţiile bisericeşti etc., aşa cum
acest lucru se întâmplă în alte state europene. Biserica Ortodoxă, deşi majo-
ritară şi tradiţională, este considerată separată de stat şi nu beneficiază de nici
un ajutor esenţial din partea statului.
La 6 iulie 1989 ierarhul rus de la Chişinău, arhiepiscopul Serapion Fadeev,
sub presiunea mişcării de eliberare naţională, şi-a dat demisia şi a plecat la
Moscova. În următoarea zi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales
pentru scaunul episcopal de la Chişinău pe arhimandritul Vladimir Canta-
rean, originar din Colincăuţi, regiunea Cernăuţi. În 1990 au fost create două
eparhii, una în partea de nord a Republicii, cu sediul la Bălţi (în vechiul scaun
episcopal al Eparhiei de Hotin), şi alta în partea de sud, cu sediul la Bender
(Tighina). Pentru scaunul episcopal de Bălţi, Sfântul Sinod al Bisericii Orto-
doxe Ruse a ales pe arhimandritul Petru Păduraru, iar pentru cel de Bender
(Tighina) – pe arhimandritul Vichentie Morar.
La 14 septembrie 1992, clericii şi creştinii susţinători ai cauzei naţionale
s-au întrunit sub preşedenţia episcopului Petru Păduraru de Bălţi şi au decis
reactivarea Mitropoliei Basarabiei. La 19 decembrie 1992 Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, printr-un “Act Patriarhal şi Sinodal”, a constatat
şi binecuvântat reactivarea Mitropoliei Basarabiei, l-a recunoscut pe episcopul
Petru de Bălţi, locţiitor de Mitropolit al Basarabiei şi l-a declarat membru al
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Autorităţile de stat ale Repu-
blicii Moldova şi Patriarhia Moscovei s-au opus reactivării Mitropoliei Basa-
rabiei şi nu au dorit s-o recunoască. Abia la 30 iulie 2002 autorităţile statului
au fost nevoite, ca urmare a hotărârii CEDO, să recunoască legalitatea Mitro-
poliei Basarabiei.
Existenţa a două Mitropolii Ortodoxe, una supusă canonic Moscovei, iar
alta Bucureştiului, a tensionat într-o anumită măsură viaţa bisericească din
Republica Moldova. În ultimii ani s-a ajuns, totuşi, la relaţii de coexistenţă,
iar în unele aspecte, cum ar fi predarea religiei în şcoală, activitatea misionară,

asistenţa socială, chiar şi la o anumită colaborare.
În prezent, în cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove există mai
multe episcopii: Episcopia de Tiraspol şi Dubăsari, creată în 1998 şi condusă
de episcopi ruşi: Iustinian Ovcinnikov, apoi de Savva Volkov; Episcopia de
Cahul şi Comrat, creată în 1998 şi condusă de episcopul Anatolie Botnari;
Eparhia de Edineţ şi Briceni, creată în 1998 şi condusă de episcopii: Dori-
medont Cecan, apoi de Nicodim Vulpe; Episcopia de Ungheni şi Nisporeni,
creată în 2005 şi condusă de episcopul Petru Musteaţă; Episcopia de Bălţi şi
Făleşti, creată în 2007 şi condusă de episcopul Marchel Mihăiecu.
În perioada 1989-2010 Biserica Ortodoxă din Republica Moldova a făcut
paşi timizi, dar consecutivi spre redresarea situaţiei de dezastru în care s-a
aflat viaţa bisericească în epoca sovietică. Depăşind greutăţi enorme, mai ales
în plan material, credincioşii ortodocşi din Republica Moldova, de asemenea,
preoţii şi călugării au deschis, au reparat şi amenajat bisericile şi mănăstirile
care fuseseră închise în perioada sovietică. Au fost întemeiate, de asemenea,
noi parohii şi noi mănăstiri. Unele s-au construit, iar altele sunt încă în
construcţie.
Începând din 1989 şi până în prezent, numărul preoţilor a crescut continuu.
Dacă în 1988 erau 238 de preoţi, în 2002 erau deja 1135, iar în 2007 peste
1300. În prima etapă au fost hirotoniţi mulţi preoţi fără ca ei să aibă studii
teologice. Începând din 1994, când în Republica Moldova au început să se
reîntoarcă basarabeni cu studii teologice făcute în România şi odată cu prima
promoţie a Academiei Teologice din Chişinău din 1995, situaţia a început să
se schimbe în bine. Pe măsură ce creşte numărul preoţilor cu studii teologice
superioare, făcute fie în Republica Moldova, fie în România, Ucraina şi Rusia,
se înviorează şi viaţa bisericească. Preoţimea devine tot mai activă pe tărâmul
vieţii pastorale, colaborează cu publicaţiile periodice bisericeşti şi laice, cu
televiziunea şi radioul. Activitatea preoţilor se manifestă şi prin crearea unor
instituţii social-filantropice, a unor frăţii şi asociaţii ortodoxe. Acestea se
ocupă cu asistenţa socială a păturilor social-vulnerabile, cu asistenţa religioasă
în penitenciare, în unităţile militare, în spitale, orfelinate etc.
Presa bisericească a cunoscut şi ea o anumită ascensiune şi dezvoltare. Pe
parcursul perioadei 1989-2010 au fost editate mai multe ziare şi reviste bise-
riceşti. Unele din ele au dispărut, altele, însă, s-au consolidat, şi-au găsit susţi-
nere la cititori şi continuă să apară. Dintre acestea pot fi menţionate revista
„Luminătorul” şi ziarele „Curierul Ortodox”, „Altarul Credinţei”, „Misio-
narul” ş.a.
Şi în domeniul învăţământului teologic se poate vorbi de un anumit

progres. În prima etapă, pentru pregătirea rapidă (6 luni) a cadrelor de clerici,
a fost creată Şcoala duhovnicească de la mănăstirea Căpriana. Această primă
instituţie de învăţământ teologic înfiinţată după prăbuşirea regimului comu-
nist, a întâmpinat mari greutăţi din cauza lipsei de cadre calificate de profe-
sori, de manuale şi de literatură teologică. În scurt timp ea s-a desfiinţat. În
locul ei au fost înfiinţate Seminarul teologic de la mănăstirea Noul Neamţ cu
durata de studii de cinci ani şi Facultatea de Teologie a Universităţii de Stat
din Moldova. Treptat corpul didactic a fost completat cu absolvenţi ai insti-
tuţiilor de învăţământ superior teologic, iar bibliotecile şcolilor teologice – cu
literatură teologică din România şi Rusia. În 1993 Facultatea a fost transfor-
mată în Academie Teologică. Există, de asemenea, trei licee cu profil teologic
şi câteva şcoli de cântăreţi bisericeşti.
Mai sunt, evident, multe probleme. Dacă ne referim în exclusivitate la viaţa
bisericească, putem spune că epoca sovietică a fost atât de distructivă, încât
situaţia, activitatea şi progresul Bisericii Ortodoxe nu a atins nici măcar cotele
din perioada interbelică. Alte aspecte negative sunt activitatea intensă a dife-
ritor secte, promovarea în masă a unor valori amorale şi anticreştine, lipsa
unei baze materiale solide care ar permite Bisericii să fie mai activă etc.
RÉSUMÉ
L’évolution de la vie ecclésiastique des Roumains de la Bessarabie et
Transnistrie de 1940 jusqu’aujourd’hui représente un domaine peu étudié. Le
but de cette monographie a été d’étudier en détail les aspects les plus impor-
tants de la vie ecclésiastiques des Roumains du côté gauche du Prut de 1940
jusqu’aujourd’hui, d’approfondir et d’apporter de nouvelles informations et
dates fondées sur les matériaux documentaires inédits pris de la source de
renseignements des archives, de présenter le sujet en toute sa complexité, tant
sur le plan spécial, fondé sur les faits historiques, que sur le plan général, par la
création d’un tableau général et intègre. L’aspect chronologique du sujet de la
monographie comprend la période des années 1940 et 2010. L’espace géogra-
phique sur lequel se développe le sujet de l’ouvrage renferme le territoire de la
Bessarabie et Transnistrie qui portait le nom de RSS Moldovenească, et plus
tard la République Moldova.
L’Église Orthodoxe de la Bessarabie pendant

la première occupation soviétique (1940-1941)
Les deux derniers siècles les Roumains du côté gauche du Prut ont connu
une période des et pleine de sinuosités historiques. La vie politique, socio-
économique et ecclésiastique de la population roumaine du côté de l’est de
Ţara Moldovei a été perturbée à cause de l’annexion par l’empire russe en
1812 du territoire roumain qui se situe entre Prut et Nistru (nommée Besar-
rabie). À partir de cette année tous les maux ont éclaté. En 1918 la Bessarabie
est revenue à la Patrie-mère, mais la paix n’a pas duré longtemps. L’histoire a
commencé se répéter avec des conséquences encore dramatiques.
En 1940, partant le „Protocole additionnel secret du Pacte Ribbentrop-
Molotov”, l’Union Soviétique, a annexé par la force de l’armée, entre 28 juin
et 3 juillet, la Bessarabie, le nord de Bucovina et le district de Herţa. Tout
cela en ignorant et en annulant les conventions et les traités signés pendant la
période d’entre les deux guerres.
L’existence d’une Église forte, avec des paroissiens pieux, sur les territoires
roumains annexés, ont profondément déplaît aux autorités soviétiques parce
que ceux-ci auraient pu s’opposer de toutes leurs forces contre cette politique
soviétique. Et à cette cause, immédiatement après l’occupation, le système de
l’état a commencé à exercer son influence par tous les moyens possibles ayant
comme but de détruire l’Église Orthodoxe Roumaine de la Bessarabie.
L’administration ecclésiastique, beaucoup de prêtres, professeurs de la

Faculté de Théologie de Chişinău, étudiants et certains moines, ayant peur
du régime communiste ont cherché refuge en même temps avec l’armée et
l’administration civile roumaines. En décembre 1940 le Patriarcat de Moscou
a délégué à Chişinău l’évêque russe Alexie Sergheev de Tula. Celui-ci aurait dû
s’occuper de l’organisation du nouvel diocèse russe de Chişinău et Bessarabie,
mais dans ces conditions difficiles, quand l’état soviétique luttait ardemment
contre l’Église Orthodoxe Russe, la réalisation de la mission était impossible.
Pourtant, l’évêque Alexie Sergheev est venu à Chişinău, a installé une rési-
dence et a commencé son activité ecclésiastique autant que les autorités sovié-
tiques lui permettaient. Depuis son arrivé il a ordonné que tous les services
divins soient faits en slavon, et que les fêtes soient célébrées conformément
au calendrier julien. Son activité était réduite à la vie liturgique. Bien que on le
nommait „Archevêque de Chişinău et Bassarabia”, son autorité était limitée
seulement à la capitale.
Un grand souci des autorités bolcheviques, pendant la période d’occupa-
tion 1940-1941 a été de fermer avec n’importe quel but les saints demeures.
D’ailleurs, beaucoup d’églises ne célébraient plus les services divins à cause
du refuge des prêtres sur Prut. Les autorités ont insisté de toute manière,
de maintenir les églises closes manquant le prêtre, de les déposséder, si la
population ne se révoltait pas trop, de ses objets de culte et de changer leur
destination. Ainsi, beaucoup de saintes demeures fermées (des églises et des
monastères) ont été transformées en casernes, écuries, dépôts, clubs, cinéma-
tographes, etc. Toutes les établissements de culture et d’éducation chrétiennes
ont été fermés (les écoles théologiques, les associations, les fraternités etc.).
Le plus souvent les églises n’étaient, seulement, fermées, mais encore
profanées d’une manière inhumaine. Les fidèles roumains bessarabiens ont été
obligés d’assister à d’innombrables actions du vandalisme païen. Les bandes
bolcheviques pénétraient dans les églises, brûlaient les icônes, gribouillaient
les murs et déshonoraient les vêtements sacerdotaux et les objets précieux de
culte. Les objets et les vêtements de culte étaient soustraits et utilisés pour des
besoins profanes.
Les églises restées ouvertes ont été obligées à payer des impôts immenses,
dans l’espoir que la population ne pourrait pas les payer et de cette manière la
fermeture des églises aurait semblée légale.
Pendant la première occupation soviétique les travailleurs de l’autel de
même ont eu un destin difficile. Ils ont été chassés des maisons paroissiales,
on leur a séquestré la récolte appartenant aux propriétés de l’église et ils
ont été mis à un péril difficile à endurer. Ils étaient nommés les ennemis du
„peuple travailleur”, ils étaient obligés à accomplir des travaux qui ne corres-
pondaient pas à leur situation sociale, pour être compromis, ils étaient insultés
et offensés pendant les services divins, ils étaient soumis à payer des impôts
immenses etc. Certains prêtres ont été détenus, torturés, puis exécutés. Les
autres ont été déportés dans les régions sibériennes de l’empire soviétique,
mais les uns ont disparu pour toujours. Le nombre des travailleurs de l’autel
qui sont devenus victimes du régime communiste entre 1940-1941 s’élève à
un nombre d’environ 100 personnes.
Pendant cette période d’occupation soviétique 1940-1941 les chrétiens
bessarabiens ont été soumis à une propagande profane bolchevique. Les
autorités bolcheviques ont utilisé tous les moyens possibles: les réunions et
les conférences, la presse et la radio etc. Les dimanches et pendant les fêtes
religieuses, les fidèles étaient obligés à accomplir des travaux pour le bénéfice
commun seulement pour qu’ils n’aillent pas à l’église. Les intellectuels qui
essayaient de se manifester comme chrétiens étaient menacés qu’ils resteraient
sans emploi. En même temps, les prêtres étaient empêchés de prêcher, même
dans l’église. On interdisait toute manifestation religieuse hors de l’église et
de sa cour. On ne permettait pas au clergé de porter en public les vêtements
sacerdotaux. L’enseignement religieux dans les écoles avait été interdit étant
remplacé par l’éducation antireligieuse.
Les autorités soviétiques ont mené une lutte féroce et contre les monas-
tères de Bessarabie. Les monastères étaient considérés les promoteurs du
sentiment national des Roumains et les sources qui gardaient la culture natio-
nale. À cette cause les bolcheviques ont insisté à tout prix de les désorganiser
et de les détruire.
L’Église Orthodoxe de Bessarabie pendant

la Seconde Guerre mondiale (1941-1944)
En 1941, lorsque les autorités roumaines étaient revenues, la Bessarabie
était détruite et il y régnait le désastre financier et moral. Mais cela ne les a pas
démoralisées. Pendant le temps difficiles de guerre, 1941-1944, l’administra-
tion ecclésiastique, les prêtres et les fidèles, soutenus par les autorités de l’état,
ont réalisé un travail titanesque en vue de refaire la vie ecclésiastique.
Immédiatement après la retraite des soviétiques, le clergé refugié ou rapa-
trié de Bessarabie est venu, chacun à sa paroisse appartenant à la date de 28
juin 1940. En tête de l’Archiépiscopat de Chişinău est revenu l’archevêque-
suppléant (intérimaire) Efrem Enăchescu, élu plus tard titulaire le 12 janvier

1944. Pour la résidence diocésaine de Hotin a été nommé comme intérimaire
l’évêque de l’Armée dr. Partenie Ciopron. Il a gouverné le Diocèse jusqu’à la
retraite des autorités roumains en 1944. Le Diocèse de Cetatea Albă-Ismail
a été conduit au commencement par l’évêque des Roumains de l’Amérique
Policarp Moruşca, mais en janvier 1944 l’archimandrite dr. Antim Nica a été
élu et ordonné prêtre titulaire.
Les premières actions de l’administration ecclésiastique en 1941 ont été
orientées vers le rétablissement de l’ordre et de la discipline, puis on a procédé
à la reconstitution et à la réparation de saintes demeures, qui ont souffert
pendant les moments terribles du bolchevisme, mais aussi à la suite d’un
fort tremblement de terre de 1940. Pendant moins qu’une année la plupart
des églises ont été réparées, les monastères ont été rouverts et outillés avec
l’inventaire pour une bonne administration des ateliers. Tous les trois centres
épiscopaux (Chişinău. Bălţi, Ismail) furent dotés avec une imprimerie, une
fabrique de chandelles et un atelier de vêtements et objets religieux.
En même temps la presse écrite a repris le cours: le journal religieux
„Raza”, les revues „ Luminătorul” et „Misionarul”. Chaque diocèse publiait
son bulletin officiel, en plus le diocèse de Hotin a lancé une nouvelle revue –
„Biserica basarabeană”.
Afin de contrecarrer l’activité sectaire et de „déraciner” les influences
négatives de la propagande athéiste, soutenues intensément par les autorités
bolcheviques pendant l’occupation, on a accordé un intérêt particulier tout au
long des années 1941-1944 aux activités missionnaires.
On a réussi moins de refaire l’enseignement théologique. La Faculté Théo-
logique de Chişnău, qui c’était réfugiée à Iassy en 1940, a été supprimée le
premier novembre 1941 par son fusionnement avec la Faculté de Théologie
de Cernăuţi. À Chişinău, seulement le Séminaire théologique „Mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni” a recommencé ses cours, le seul pour toute la
Bessarabie. Les deux Séminaires, de Bălţi et Ismail, sont restés fermés. Dans
les trois centres épiscopaux, des Écoles des chantres d’église furent ouvertes.
La mission Orthodoxe Roumaine en Transnistrie (1941-1944)

Les Roumains de Transnistria ont connu aussi une période de renaissance
et de prospérité de la vie ecclésiastique. Au mois d’août 1941, en conséquence
de l’engagement de la Roumanie dans les actions militaires au-déla de Nistru,
l’Allemagne a donné provisoirement le territoire d’entre Nistru et Bug (Trans-
nistria) aux autorités civiles roumaines. Pour organiser la vie ecclésiastique

de cette province on a fondé une Mission Orthodoxe Roumaine. Au début,
celle-ci a été dirigée par l’archimandrite Iuliu Scriban, après par le métropolite
Visarion Puiu, mais les derniers mois de son existence par l’archimandrite
Antim Nica.
Les autorités roumaines ont trouvé en 1941 en Transnistria une situa-
tion religieuse catastrophique. Dans toute la région n’activait qu’une seule
église, à Odessa, avec un seul prêtre, pour démontrer aux étrangers venus là,
que l’état soviétique respecte la liberté des confessions. Les autres églises soit
ont été détruites complètement (235 églises), soit ont été transformées en
clubs, magasins, dépôts etc. Ainsi, premièrement on a accordé de l’assistance
religieuse à la population chrétienne (les premiers mois on se baptisait, se
mariait, se confessait des milliers des fidèles) et on a procédé à la fermeture,
la réparation, l’aménagement et à la consécration de saintes demeures.
Un problème difficile à solutionner était le manque des prêtres dans les
paroisses. Les prêtres missionnaires roumains venus en Transnistria aidaient
à résoudre le problème, pourtant c’était une solution provisoire et partielle.
Peu à peu, les prêtres de l’endroit revenus de l’exil ont repris leur activité.
Pour solutionner le problème en perspective on a fondé deux Séminaires
Théologiques, l’un à Odessa pour ceux qui parlaient le russe et l’ukrainien et
l’autre à Dubăsari pour les locuteurs roumains.
Plusieurs moines sont venus comme missionnaires en Transnistria. Une
grande partie d’eux a activé dans les paroisses (à cause du manque des prêtres),
d’autres ont contribué à la renaissance et à la reconstitution de la vie monas-
tique.
Pour l’éducation religieuse des jeunes on a introduit l’enseignement
obligatoire de la religion. On a publié la revue ecclésiastique – „Transnis-
tria creştină”. En outre il y avait aussi des maisons d’édition qui élaboraient,
éditaient et diffusaient des publications religieuses – livres, revues, brochures,
icônes, calendriers etc., tant en roumain qu’un russe.
Les commencements furent sous de bons auspices, mais ils furent inter-
rompus dès le début. Trois années représentent une période courte, mais
pourtant, nous pouvons affirmer avec certitude, que les prêtres missionnaires
roumains ont réussi à éveiller le sentiment pieux des âmes des fidèles de
Transnistria pour qu’ils puissent résister encore à la propagande athéiste.
La politique de l’État soviétique envers

l’Église Orthodoxe de RSSM (1944-1989)
En 1944 la Bessarabie et la Transnistrie, reviennent de nouveau à l’état
soviétique. Par conséquence, l’Église Orthodoxe de RSS Moldovenească a été
transformée en diocèse de type russe et a passé sous la juridiction du Patriarcat
de Moscou. Tout au long de la période soviétique, elle a été dirigée par des
prélats russes. Leur activité a été plutôt passive, et parfois même nocive pour
l’Eglise. Pour ces prélats les idéaux nationaux, les coutumes et les traditions
du peuple roumain étaient étrangers parce qu’ils officiaient le service divin
en russe. Ils sont venus en Bessarabie accompagnés d’un grand nombre des
prêtres russes et ukrainiens, qui avaient occupé les fonctions les plus impor-
tantes et qui ont été nommés curés dans les paroisses de Chişinău et celles
des centres des districts. Ceux-ci ont contribué aussi dans le processus de
russification de la vie ecclésiastique des Roumains du côté gauche du Prut.
Revenues en 1944, les autorités soviétiques ont repris leur politique
antireligieuse commencée en 1940-1941. Tout d’abord, ils ont institué une
surveillance stricte et permanente à l’égard de l’activité de l’Église, par les
organes de sécurité et par le Comité pour les problèmes de l’Église Ortho-
doxe Roumaine qui appartenait au Conseil des Ministres de RSSM (la situa-
tion était la même et dans les autres Républiques soviétiques). Ce Comité
informait les autorités centrales concernant la situation du territoire et respec-
tait les indications venues du centre. Il détenait le pouvoir. Les prélats de
Chişinău ne pouvaient entreprendre aucune action sans son autorisation: la
convocation d’une assemblée des archiprêtres ou des supérieurs des monas-
tères, l’institution des cours théologiques, la publication d’un calendrier ou
d’un livre religieux etc. Depuis l’arrivée de Nectarie Gregoriev (1948-1969)
comme évêque, il pourrait nommer ou destituer un prêtre, l’hiérarque pour-
rait visiter une paroisse ou un monastère etc. seulement ayant l’accord du
„mandataire”, L’évêque Bartolomeu Gondarovschi (1969-1972) a essayé de
négliger le „mandataire”, mais il a été démis et transféré dans un diocèse. De
cette manière, les hiérarques russes, qui ont conduit l’Église Orthodoxe de
RSSM, ont été privés du droit élémentaire de prendre des décisions d’une
façon autonome, liées directement à la vie interne de l’Église. L’état dirigeait
rigoureusement l’activité des prêtres. Les agents secrets vérifiaient tout: où et
quand les prêtres officiaient les services divins, le contenu de la prêche, leur
sujet de conversation avec les paroissiens, leur correspondance était vérifié
aussi. Dans le sein de l’Église ont pénétré, de même, des agents secrets et des
informateurs. Ceux-ci ont travaillé assidûment, accomplissant toutes les indi-
cations des autorités d’état, en particulier, la destruction interne de l’Église

Orthodoxe. Bien que les documents, contenant des informations sur l’activité
de ces agents secrets, soit bien gardés, quelque uns qui sont devenus connus
au public apportent de la lumière à cet aspect.
Tout au long de la période soviétique, les autorités de l’état ont insisté à
réduire le nombre de saintes demeures. Ainsi, en 1947 seulement 592 de 943
d’églises existantes officiaient le service divin. En 1966, n’activaient que 194
églises. Les églises fermées étaient transformées en clubs, salles sportives,
dépôts, écuries etc.
Les autorités communistes ont utilisé largement outre les méthodes de
violence, appliquées pendant la lutte contre l’Église de diverses formes de
propagande athéiste. On a édité un volume immense de littérature antireli-
gieuse, la presse publiait périodiquement des articles athéistes. Le processus
de propagande se réalisait dans les centres de culture, les foyers culturels, les
bibliothèques, les musées. Dans ces établissements on organisait souvent des
soirées thématiques, des expositions des livres contenant des sujets athéistes,
des festivals cinématographiques des films artistiques et scientifiques, des
expositions des tableaux, des photos, des conférences, des séminaires etc. On
a mis un accent particulier sur l’éducation athéiste aux écoles. Les professeurs
étaient obligés d’organiser des „cercles athéistes”, des débats et d’autres acti-
vités didactiques comportant un caractère athéiste. Cette éducation athéiste
devait être promue pendant les cours d’histoire, de littérature, de biologie, de
géographie, de physique, de chimie.
La politique du régime totalitaire communiste envers

le clergé de l’Église Orthodoxe de RSSM (1944-1989)
Le clergé de la Bessarabie se trouvait dans une situation extrêmement diffi-
cile. Les premières années après l’instauration du régime soviétique plusieurs
travailleurs de l’autel ont été arrêtés et condamnés étant accusés d’être des
propagandistes antisoviétiques. Les prêtres, qui se sont sauvés de l’arresta-
tion, ont été persécutés et intimidés en permanence. Ils étaient chassés des
maisons paroissiales, étant obligés de payer des impôts énormes, on leur
intentait des faux dossiers et ils étaient menacés avec la déportation etc.
Pendant l’occupation communiste les autorités soviétiques ont généré
exprès, une crise de prêtres. En 1949 on enregistrait officiellement 417 ecclé-
siastiques, en 1960 leur nombre s’est réduit de 380 à 327, en 1962, il y avait
255, tandis qu’en 1966 – 199. Les autorités ont favorisé que par les prêtres
apparaissent des personnes ayant un niveau limité de culture, avec un intellect

réduit, sans formation théologique.
Le but de cette politique contre le clergé était de priver les fidèles de tout
contact avec leurs pasteurs spirituels et enfin les faire adhérer à la nouvelle
„religion” – l’idéologie communiste-athéiste et de les transformés dans un
nouvel peuple – celui des „moldaves soviétiques”. Pour atteindre ce but les
autorités ont fait des efforts considérables et persistant à l’aide des ressources
investies, des sphères d’activité, des moyens employés (des plus agressifs à
des plus subtiles).
Toute la période 1944-1989, en dépit des restrictions athéistes imposées
par les autorités communistes, on a enregistré plusieurs actions de résistance
venues de la part du clergé et des fidèles se manifestaient par le maintien de la
foi, par la réparation des églises et la taxe payée des impôts exagérés imposés
par l’état, par la célébration des services divins, même quand ceux-ci étaient
interdits, par de nombreuses démarches se référant à l’ouverture de saintes
demeures, par les lettres de protestation et même par la résistance armée.
Par rapport au programme athéiste réalisé par les autorités soviétiques, ces
actions ne venaient pas d’un certain centre d’organisation et évidemment elles
n’ont pas pu empêcher l’avalanche immense de la politique qui était dirigée
contre l’Église.
Les monastères de la Bessarabie sous le régime

totalitaire communiste (1944-1989)
Un autre aspect de la politique anti église menée par l’état soviétique a été
la lutte contre les monastères. On les considérait comme les foyers de la résis-
tance contre la politique de dénationalisation et de soviétisation. Évidem-
ment que les autorités communistes ne pouvaient pas tolérer l’existence d’un
grand nombre de monastères (on existait plus de monastères en RSSM qu’en
toute l’URSS), avec des propriétés et des biens prospères ayant une grande
popularité. C’est la raison pour laquelle, pendant deux décennies les monas-
tères bessarabiens ont été systématiquement fermés l’un après l’autre. Même
dès le début on les a imposés des impôts exagérés, ainsi l’état bénéficiant
de leur potentiel économique solide (les monastères étaient obligés de payer
40 % du profit pour l’état, tandis que les kolkhozes ne payaient que 25 %).
Malheureusement, les petits monastères se ruinaient et cessaient leur activité.
En 1962, de tous les 25 monastères existants en 1944, un seul monastère
fonctionnait – celui des moniales de Japca. Les moins et les moniales ont été
chassés des monastères, persécutés et obligés de passer du vêtement monacal

et d’usurper leur choix. De cette manière, la vie monacale, qui implique une
continuité spirituelle, a été totalement détruite en Bessarabie sous les sovié-
tiques. Sur les territoires des monastères fermés ont été créés des hôpitaux,
des orphelinats, des maisons de santé etc.
Aspects de la vie de l’Eglise Orthodoxe

dans la République Moldova pendant 1989-2010
En 1989 la vie ecclésiastique des Roumains du côté gauche du Prut est
entrée sur une autre voie. Avec la chute du régime totalitaire communiste,
l’époque de persécution de l’Église Orthodoxe de Bessarabie et Transnistrie a
pris fin. La population a commencé à revenir aux idéaux chrétiens, les églises
et les monastères se rouvraient, la foi a commencé à renaître. La place de l’état
totalitaire qui promouvait une politique anti ecclésiastique a été remplacée
par l’état de droit. Les autorités d’état de la République Moldova de 1989 et
jusqu’aujourd’hui, se sont manifestées, généralement, comme des autorités
d’un état sécularisé. Les autorités n’ont pas soutenu la restauration des églises
et des monastères fermés pendant la période soviétique. Le peu qui en était
fait, on le médiatisait excessivement afin d’accumuler du capital politique.
L’état ne salarie pas le clergé, ne soutient pas avec des finances les écoles
théologiques, la presse religieuse, les organisations et les associations ecclé-
siastiques. L’Église Orthodoxe, même si elle est majoritaire et traditionnelle,
elle est considérée séparée d’état et ne bénéficie d’aucun appui essentiel de
sa part. L’attitude sécularisée des autorités d’état de la République Moldova
s’observe clairement et dans le refus constant d’introduire la religion comme
discipline scolaire, au-moins facultative, dans l’enseignement.
Le 6 juillet 1989 le prélat russe de Chişinău, l’archevêque Serapion Fadeev,
sous la pression du mouvement de libération nationale, a démissionné et est
parti à Moscou. Le lendemain le Saint Synode de l’Église Orthodoxe Russe a
élu pour le siège épiscopal de Chişinău l’archimandrite Vladimir Cantarean,
roumain originaire de Colincăuţi, de la région de Cernăuţi. En 1990 ont été
créés deux diocèses, l’un au nord de la République, avec la résidence à Bălţi
(l’ancien siège de l’Évêché de Hotin), et l’autre au sud, avec la résidence à
Bender (Tighina). Pour le siège épiscopal de Bălţi, le Saint Synode de l’Église
Orthodoxe Russe a élu l’archimandrite Petru Păduraru, et pour celui de
Bender (Tighina) – l’archimandrite Vichentie Morar.
Le 14 septembre 1992, le clergé et les chrétiens qui soutenaient l’idéal
national se sont réunis sous la présidence de l’évêque Petru Păduraru de Bălţi

et ont décidé la réintégration de la Métropole de Bessarabie. Le 19 décembre
1992 le Saint Synode de l’Église Orthodoxe Roumaine, par un „Acte Patriarcal
et Synodique”, a pris connaissance et a béni la réintégration de la Métropole
de Bessarabie, a reconnu l’évêque Petru de Bălţi, comme Substitut (suppléant)
de la Métropole de Bessarabie et l’a déclaré membre du Saint Synode de
l’Église Orthodoxe Roumaine. Les autorités d’état de la République Moldova
et le Patriarcat de Moscou se sont opposés à la réintégration de la Métropole
de Bessarabie et ils n’ont pas voulu la reconnaître. Ce n’est que le 30 juillet
2002 les autorités d’état ont été obligées, comme conséquence de la déci-
sion CEDO, de reconnaître la légalité de la Métropole de Bessarabie et de
commencer, selon les „Lois des cultes”, l’enregistrement de ses composantes
– paroisses, monastères, écoles théologiques, associations laïques, missions
sociales, diocèses réintégrées etc. Actuellement, la Métropole de Bessarabie
connaît une période d’ascension sous plusieurs aspects: de l’organisation, des
activités et réalisations, même de l’augmentation du nombre des paroisses et
des prêtres.
L’existence de deux Métropoles Orthodoxes, l’une soumise canonique-
ment de Moscou, et l’autre de Bucarest, a aggravé ou a tendu d’une certaine
manière la vie ecclésiastique de la République Moldova. Les dernières années
on a réussi, pourtant à créer des relations de coexistence même une certaine
collaboration sur quelques aspects: l’introduction de la religion dans les
écoles, l’activité missionnaire, l’assistance sociale.
À présent, dans le cadre de la Métropole de Chişinău et de toute la
Moldova, plusieurs diocèses existent: l’Évêché de Tiraspol et Dubăsari, créé
en 1998 et sous l’autorité de l’évêque russe Iustinian Ovcinnikov; l’Évêché de
Cahul et Comrat, créé en 1998 et sous l’autorité de l’évêque Anatolie Botnari;
l’Éparchie d’Edineţ et Briceni, créé en 1998 et sous l’autorité de l’évêque
Dorimedont Cecan, jusqu’en 2006 (quand il est mort), aujourd’hui le siège
épiscopal est vacant; l’Évêché de Bălţi et Făleşti, créé en 2007 et sous l’auto-
rité de l’évêque Marchel Mihăiescu.
Durant la période 1989-2010 l’Église Orthodoxe de la République
Moldova a avancé lentement, mais aux pas consécutifs pour le redresse-
ment de la situation désastreuse dans laquelle se trouvait la vie ecclésiastique
pendant la période soviétique. En dépassant plusieurs obstacles énormes,
surtout ceux financiers, les fidèles orthodoxes de la République Moldova,
les prêtres et les moines ont ouvert, ont réparés et ont aménagé les églises
et les monastères qui furent fermés durant la période soviétique. En plus, de
nouvelles paroisses et de nouveaux monastères ont été fondés. Certains sont

déjà construits, tandis que les autres se trouvent en construction. En 2001
fonctionnaient 1076 églises, 34 monastères et 6 ermitages. Actuellement, ce
nombre est encore plus grand.
À partir de 1989 et jusqu’à présent, le nombre des prêtres a augmenté
d’une manière continue. Si en 1988 il y avait 238 prêtres, alors en 2002 il y
en avait déjà 1135, tandis qu’en 2007 il existe environ 1300. Au commence-
ment beaucoup de prêtres ont suivi la cérémonie de l’ordination sans avoir
des études théologiques. À partir de 1994, quand plusieurs Bessarabiens
recevant des études théologiques en Roumanie, sont revenus dans la Répu-
blique Moldova et ayant la première promotion de l’Académie Théologique
de Chişinău de 1995, la situation a commencé à se redresser. Simultanément
à la croissance du nombre des prêtres avec des études théologiques supé-
rieures, reçues dans la République Moldova ou en Roumanie, en Ukraine et
en Russie, se ranime aussi la vie ecclésiastique. Le clergé bessarabien devient
de plus en plus actif dans le domaine de l’activité pastorale, il collabore avec
les publications périodiques ecclésiastiques et laïques, avec la télévision et la
radio. L’activité des prêtres se manifeste de même par la création de quelques
établissements sociaux-philanthropiques, des fraternités et des associations
orthodoxes. Ceux-ci s’occupent de l’assistance sociale des couches sociales-
vulnérables et de l’assistance religieuse dans les pénitenciers, les unités mili-
taires, les hôpitaux, les orphelinats etc. Bien que la religion ne soit pas une
discipline obligatoire dans les écoles, beaucoup de prêtres s’efforcent qu’elle
soit enseignée, soit par eux, soit par des personnes avec des études théolo-
giques orthodoxes. Dans la plupart des cas, les enseignants de la religion sont
salariés par les paroisses.
La presse religieuse a connu de-même une certaine ascension et un certain
développement. Pendant la période 1989-2010 ont été publiés plusieurs jour-
naux et revues religieuses. Certains d’entre eux ont disparus, les autres, au
contraire, se sont consolidés et ont trouvé leurs lecteurs, continuant à appa-
raitre et constituant une base puissante pour le développement de la culture
théologique. On peut mentionner parmi eux la revue „Luminătorul”, les
périodiques „Curierul Ortodox”, „Altarul Credinţei” et „Misionarul”.
On peut mentionner un certain progrès et dans l’enseignement théolo-
gique. Premièrement, pour la préparation rapide (six mois) des cadres du
clergé on a créé une École spirituelle auprès du monastère Căpriana. Cette
première institution d’enseignement théologique, fondée après la chute du
régime communiste, s’est heurtée à des difficultés à cause de manque des
cadres didactiques qualifiés, des manuels et de la littérature théologique. À

bref délai elle a été supprimée. À sa place ont été fondés le Séminaire Théolo-
gique au monastère Noul Neamţ ayant la durée d’études de 5 ans et la Faculté
Théologique de l’Université d’État à Chişinău. Peu à peu le corps didactique
a été complété par des diplômés sortis des Écoles Supérieures de Théologie,
alors que les bibliothèques ont acquis la littérature théologique de Roumanie.
En 1993 la Faculté a été transformée en Académie Théologique. Il y a encore
4 lycées de formation théologique et trois écoles qui s’occupent de la forma-
tion des chantres d’église.
Evidemment, il existe encore beaucoup de problèmes à résoudre. En
nous rapportant, exclusivement à la vie ecclésiastique, on peut affirmer que
l’époque soviétique a été si destructive que la situation, l’activité et le progrès
de l’Église Orthodoxe de Bessarabie et Transnistrie n’ont atteint au-moins le
niveau de la période d’entre– deux– guerres. On peut citer d’autres aspects
négatifs : l’activité intense de différentes sectes, la diffusion en masse de
certains idéaux amoraux et antireligieux, le manque d’un soutien financier
solide qui pourrait rendre l’Église plus active etc.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
a. Documente inedite
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM)
Fond 691, inventar 1, dosarele 40, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 69, 70, 71, 75.
F. 679, inv. 1, d. 6926.
F. 680, inv. 1, d. 4275.
F. 706, inv. 1, d. 520, 1054, 1049.
F. 2848, inv. 11, d. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 20.
F. 1135, inv. 2, d. 66, 167, 174, 178, 192; inv. 3, d. 3090.
F. 3046, inv. 1, d. 2, 6, 8, 10, 11, 12, 13, 15, 17, 18, 21, 24, 26, 28, 33, 36,
37, 44, 52, 57, 64, 65, 75, 85, 91, 92, 93, 95, 97, 99, 101, 103, 104, 105, 108,
130, 131, 132; inv. 2, d. 317, 344, 347, 348, 351, 352, 354, 357, 358, 359, 362,
363, 364, 366, 367.
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova

(AOSPRM)
F. 51, inv. 3, d. 41; inv. 5, d. 65; inv. 7, d. 30, 34; inv. 9, d. 44, 113; inv. 12,
d. 383, inv. 16, d. 10.
Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove (AMCM)

Dosar „Corespondenţa cu Patriarhul Moscovei”, Partea I (1949-1969);
Partea II (1970-1981); Partea III (1982-1997).
Darea de seamă pe anii 1985, 1987, 1988, 1989, 1990, 1991, 1992, 1993,
1994, 1995, 2002.
b. Documente publicate
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1993.
Apel pentru sprijinirea românilor ortodocşi din Mitropolia Basarabiei [al patriarhului
Teoctist], în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 august 1995, p. 6.
Arhiva istorică (Scrisoarea lui Alexei, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia, adresată
lui Nicodim, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Moscova, 6 mai 1945; Răspunsul
patriarhului României la scrisoarea patriarhului Moscovei şi a toată Rusia, Bucureşti, 18
mai 1945), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr.
1-2, p. 82-84.
Arhiva istorică [Documente privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei], în rev.

„Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 87-94.
Basarabia: 1940 [Documente şi articole], Alc. L. Bulat, Chişinău, Ed. Cartea
Moldovenească, 1991.
Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucu-
reşti, Marvan, 1942.
Biserica Ortodoxă din Moldova – o componentă importantă a societăţii (discursul
ÎPS Vladimir rostit la Adunarea Generală a Clericilor Bisericii Ortodoxe din Republica
Moldova, 19 octombrie 2001), în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 28 octom-
brie 2001, p. 3.
Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Vol. I, Chişinău,
Ştiinţa, 1999; vol. II, Chişinău, Ştiinţa, 2001; vol. III-IV, Chişinău, Ştiinţa,
2003.
Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr.
7-8, p. 388-389.
Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr.
7-8, p. 391-392.
Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi,
1941, nr. 2, p. 33-34.
Declaraţia Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei din 3 octombrie 1995, în
ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2.
Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-a-vis de predarea obligatorie în şcolile
de stat a disciplinei „Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua Betleemului”,
Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6.
Declaraţia călugărilor şi profesorilor Seminarului Teologic de Chişinău cu sediul la mănăs-
tirea Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai, 2001, p. 4.
Decretul preşedintelui Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de intensificare a
controlului asupra respectării legislaţiei despre culte în Republică, în ziarul “Moldova
Suverană”, Chişinău, 7 octombrie 1993, p. 1.
Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău [Documente], în rev. „Cugetul.
Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 55-57.
Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30
martie 1992.
Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125-XVI din 11.05.2007,
în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, Chişinău, nr. 127-130/546 din
17 august 2007.
Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses conséquences pour la Bessarabie [Recueil de docu-
ments], Kichinev, Universitas, 1991.
Magola, Alexandru, Raport despre relaţiile şi comunităţile externe ale Mitropoliei

Basarabiei prezentat la Adunarea eparhială din 3 februarie 1998, care s-a ţinut la bise-
rica “Sfântul Nicolae” din Chişinău, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15
Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, Ed. Alfa şi Omega,
2004.
Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 153.
Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion
Antonescu Conducătorul Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10,
p. 497-498.
Raportul Pr. Pavel Mihail de la Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Trans-
nistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 179-192.
Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă
a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941], în
rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55.
Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disci-
plinară a mănăstirilor din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, Chişinău,
2004.
Reînfiinţarea Episcopiei Hotinului în anul 1923, Chişinău, 1923.
Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, Vol.
I-II., Universitatea de Stat din Moldova; Universitatea Liberă Internaţională
din Moldova, Autori: Mihai Cernencu, Andrei Galben, Gheorghe Rusnac,
Constantin Solomon, Chişinău, 2000.
Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către
Preşedintele Republicii Moldova dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului dl P. Lucin-
schi, Primul Ministru al Guvernului dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”,
Scrisoarea ÎPS Mitropolit şi Exarh Petru către Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, mai 2006, p. 3, 6.
Statutul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova
(A.S.C.O.R.), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, iulie 1998, p. 2.
Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldova],
Chişinău, 1993.
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei,
Chişinău, Ed. Alfa şi Omega, 1995.
Stavrache, Dumitru, Vasilescu, Gheorghe, Misiunea bisericească română
în Transnistria (1941-1944), în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare
române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 48-52.
Verzan, Sabin, Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei

Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucu-
reşti, 1992, nr. 11-12, p. 8-69.
***
(în limba rusă)
Pasat, Valeriu, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950, Moscova, Tera,
1994.
Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991, Sobranie doku-
mentov/ V. Pasat, Vol. I – (1940-1953), Moscova, 2009; Vol. II – (1953-
1960), Moscova, 2010.
c. Memorii, însemnări de drum şi mărturii ale martorilor oculari

Antonovici, Leonid, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în
rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 231-237.
Balaur, Dumitru, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii, în rev. „Biserica
basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 72-79.
Baziliu, P., La Prut şi înainte peste Nistru. Impresii de război, Bucureşti, 1943.
Bodiu, Ioan, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în rev. „Episcopia Hoti-
nului”, Bălţi, 1941, nr. 4, p. 84-87.
Buburuz, Petru, Mitropolia Basarabiei: întoarcere spre neam, limbă şi Biserica stră-
moşească (Statul trebuie să înceteze să implice confesiunile în politică), în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 16-30 septembrie 1995, p. 4.
Buburuz, Petru, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam, în ziarul „Literatura şi
Arta”, Chişinău, 15 februarie 1996, p. 7.
Capusteac, Z., Capusteac, E., Preoţi şi sărbători sub sovietici, în rev. „Biserica
Conflictul în problema Mitropoliei Basarabiei este creat artificial de autorităţile de stat
(Interviu cu membrul Consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei Vlad Cubreacov,
deputat în Parlament), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie
1995, p. 6.
Cubreacov, Vlad, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Episcopia de
Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31
august 1995, p. 5.
Dabija, Nicolae, Căpriana o Putnă a Basarabiei, în ziarul „Literatura şi Arta”,
Chişinău, 7 august 1997, p. 1.
De la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare (Interviu cu Vlad Cubreacov,
deputat în Adunarea Naţională bisericească a Patriarhiei Române), în ziarul “Alfa şi

Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 4.
Deleu, Ecaterina, Mitropolia Basarabiei, cea mai defavorizată Biserică din Moldova,
în ziarul “Misionarul”, Chişinău, august 2006, p. 2.
Dialogul dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Rusă referitor la jurisdicţia Mitro-
poliei Basarabiei în Republica Moldova şi vizita delegaţiilor celor două Biserici surori la
Chişinău în perioada 14-16 ianuarie 1999 (Cronică), în ziarul “Alfa şi Omega”,
Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 5.
Galaction, Gala, Zile basarabene, Chişinău, Ştiinţa, 1993.
Grădinaru, Gheorghe, Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în
Basarabia, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104.
Grădinaru, Gheorghe, Adâncirea activităţii pastorale, după desrobirea Basarabiei,
în „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 5, p. 265-274.
Iaţco, Serghei, Gânduri pentru Altarul Credinţei la popas aniversar, în ziarul
„Altarul Credinţei”, Chişinău, 31 ianuarie 2006, p. 1.
Ieraclie (Flocea), Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-46.
Ieraclie (Flocea), Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Lumi-
nătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211.
Ieraclie (Flocea), Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”, Chişinău,
1942, nr. 9-10, p. 582-584.
Lesnic, Ioan, Fapte dintr-un an de robie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi,
1941, nr. 3, p. 66-71.
Magola, Alexandru, S-a intensificat prigoana asupra preoţilor şi credincioşilor
Mitropoliei Basarabiei (noiembrie 1994 – ianuarie 1995), în ziarul „Alfa şi Omega”,
Chişinău, ianuarie 1995, p. 6.
Mihail, Paul, Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa, Bucureşti, Ed. Paideia,
1998.
Moldovanu, I., Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev. „Episcopia Hotinului”,
Bălţi, 1941, nr. 6, p. 116-120.
Olărescu, Gabriela, Mitropolia Basarabiei între ilegalitate şi realitate, în ziarul
“Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3.
Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”,
Chişinău, 1 martie 2005, p. 4.
Pentru toate parohiile există un singur liman – Mitropolia Basarabiei (Interviu cu ÎPS
Petru Păduraru, arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiu-
rilor), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1998, p. 3.
Preoţii Mitropoliei Basarabiei sunt maltrataţi în continuare (Făleşti, 27 octombrie
– 13 noiembrie. Cronică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie

1996, p. 2.
Prisăcaru, Vasile, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru, în rev. “Misio-
narul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 25-26.
Prisăcaru, Vasile, Probleme transnistrene de prezent şi viitor, în rev. “Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 325-339.
Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează. Regimul Lucinschi va
compărea în faţa justiţiei europene (Interviu cu dl Vlad Cubreacov, membru al Consi-
liului eparhial al Mitropoliei Basarabiei, deputat FPCD), în ziarul “Alfa şi Omega”,
Chişinău, 16-31 decembrie 1997, p. 3.
Răznovanu, M., Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev. „Biserica basa-
rabeană”, Bălţi, 1943, nr. 5-6, p. 212-216.
Rudiev, Teodor, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misi-
onarului), în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457.
Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua jumătate a anului 1940
[redate de un martor ocular], în rev. “Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p.
178-187.
Suferinţele mamei Blondina – o martiră a Siberiei, Vănători, Mănăstirea Sihăs-
tria, 2005.
Telembici, Anatol, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe
nimeni, deşi mi s-a pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău,
februarie 2006, p. 5.
Tomescu, Constantin, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în
rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 467-484.
Tomescu, Constantin, Odesa [Date istorice şi însemnări de drum], în rev. “Lumi-
nătorul”, Chişinău, 1943, nr. 5-6, p. 306-317.
Toia, Zosima, Slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti [Despre preotul Ioan
Sochircă], Chişinău, 2009.
Trei ani de libertate. Am fost prigoniţi pentru că am avut foame şi sete de dreptate şi
adevăr (Interviu realizat cu Înalt Prea Sfinţitul Petru, arhiepiscop al Chişinăului, mitro-
polit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Misionarul”, Chişinău, iulie
2005, p. 1-2.
Ţepordei, Vasile, Amintiri din Gulag, Bucureşti, Abeona, 1992.
Ţurcanu, B., Cercurile pastorale în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 1-3, p. 90-92.
Văratec, Vitalie, Basarabia în primele săptămâni de ocupaţie sovietică: observaţiile
unor martori de la faţa locului, în rev. “Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău,
1997, nr. 3, p. 111-122.
Voloh, Mihai, Trei ani de martiriu, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău,

16-31 octombrie 1995, p. 6.
Vrednic, Nina, Nouă zile ce au zguduit Răciula, în ziarul „Moldova Socia-
listă”, Chişinău, 22 iunie 1990, p. 4.
Vulpe, Leonid, Dorul după Ţara liberă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi,
1942, nr. 6, p. 354-361.
Vulpe, Leonid, Episcopul Alexie al Tulei, în rev. „Biserica basarabeană”,
Bălţi, 1942, nr. 7, p. 427-432.
Vulpe, Leonid, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev. „Biserica
d. Ştiri, informaţii şi articole din presă

Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”,
Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2.
A fost ales Mitropolitul Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15
octombrie 1995, p. 1.
Asociaţia „În numele lui Hristos”, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
1-3, p. 109.
Alţi sectanţi condamnaţi, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p.
117-118.
A trecut la cele veşnice PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, în ziarul „Curi-
erul Ortodox”, Chişinău, 3 ianuarie 2007, p. 8.
Biserica Ortodoxă Română nu va face nici o concesie în privinţa Mitropoliei Basara-
biei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, septembrie 2000, p. 8.
Cazacii sunt gata să-l sprijine pe Iustinian, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia, în ziarul „Raza”,
Chişinău, 12-19 decembrie 1943, p. 4.
Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941,
nr. 2, p. 44-45.
Cinci ani de arhipăstorie a ÎPS Efrem Tighineanu, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 1-3, p. 90-94.
Ciocnirea a fost prevenită de trupele pacificatoare, în ziarul „Curierul Ortodox”,
Clerici decedaţi, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 40.
Cojocaru, Viorel, Prea Sfinţitul Episcop Dorimedont a trecut la cele veşnice, în
ziarul “Misionarul”, Chişinău, ianuarie 2007, p. 2.
Condamnarea unui defăimător al Bisericii creştine, în „Misionarul”, Chişinău,

1942, nr. 4-6, p. 296-297.
Confesiuni admise în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
7-10, p. 401.
Conferinţa misionară a Eparhiei Cetăţii-Albe – Ismail, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 580-581.
Conferinţe culturale, în “Buletinul Episcopiei Cetatea-Albă – Ismail”, Ismail,
1943, nr. 2, p. 47.
Conferinţe religioase în timpul Postului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943,
nr. 1-3, p. 101.
Conflictul de la Chiţcani se agravează, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău,
19 mai 2001, p. 4.
Contribuţia Arhiepiscopiei Chişinăului la lucrarea misionară în Transnistria, în rev.
„Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57.
Cornescu, Aureliu, Autorităţile raionului Ocniţa au declarat război Mitropoliei
Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 1995, p. 6.
Сotoveanu, Iurie, Dialogul canonic ruso-român lasă loc concilierii şi conlucrării. Patri-
arhiile Română şi Rusă se apropie de o înţelegere finală privind jurisdicţiile lor din Republica
Moldova, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 3.
Cotoveanu, Iurie, Guvernul a răspuns solicitării Curţii de la Strasbourg în
problema legalizării Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău,
1-15 februarie 2000, p. 2.
Crişan, Constantin, Petru Lucinschi se arată optimist în ce priveşte Mitropolia
Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 iunie 1999, p. 7.
Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 107,
109-112; nr. 4, p. 246; nr. 6, p. 373; nr. 7, p. 438; 1943, nr. 5-6, p. 251-253.
Cronica Eparhială [Deschiderea unui ciclu de conferinţe în oraşul Bălţi], în rev.
„Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 97-99.
De pe câmpul misionar al Eparhiei Ismailului, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 1, p. 60-61.
Deschiderea Seminarului teologic din Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 1-3, p. 107.
Despre poziţia Patriarhiei Moscovei în problema Mitropoliei Basarabiei, în ziarul
„Altarul Credinţei”, Chişinău, 16 februarie 2002, p. 3.
De ziua onomastică a P.S. Episcop Policarp, în “Buletinul Episcopiei Cetatea
Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 25-27.
Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 110-111.
Dragostea Ardealului către Moldova desrobită (Vizita ÎPS Mitropolit Nicolae al

Ardealului la Bălţi), în „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 41-44.
Duminica Ortodoxiei la Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3,
p. 115-116.
Educaţia ateistă a populaţie [Culegere de articole], Chişinău, 1987.
Eladii, Anastasia, Reînmormântarea unui slujitor la Baraboi, în ziarul “Altarul
Credinţei”, Chişinău, 15 iulie 2006, p. 6.
Evenimente cotidiene, în ziarul „Clopotniţa Moldovei”, Chişinău, 28 noiem-
brie 1998, p. 2.
Grossu, Sergiu, Îmi bate inima la Bug. Din problemele Transnistriei româneşti
[Culegere de articole], Chişinău, Museum, 2000.
Guvernul de la Chişinău este împotriva predării religiei în şcoală, în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 16-30 aprilie 1999, p. 7.
Hirotonia Prea Sfinţitului Marchel, Episcop de Bălţi şi Făleşti, în ziarul „Altarul
Credinţei”, Chişinău, 5 aprilie 2007, p. 8-9.
Ierarhii ardeleni în misiune pe plaiurile Basarabiei desrobite, în rev. “Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 1, p. 47.
Inaugurarea Muzeului Bisericesc din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 7-10, p. 488-491.
Interzicerea sectelor pe tot cuprinsul Ţării, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942,
nr. 7-10, p. 496.
Istoricul an 1989 [Culegere de articole], red. alc. Larisa Bucătaru, Chişinău, Ed.
Universitas, 1991.
Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basa-
rabiei şi Exarh al Plaiurilor, la 60 de ani [Repere biografice], în ziarul „Misionarul”,
Chişinău, octombrie 2006, p. 1.
Întru odihna Ta, Doamne [A trecut la Domnul Prea Sfinţitul Dorimedont, episcop
de Edineţ şi Briceni], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 2 februarie 2007,
p. 1, 6-7.
Întrunirea profesorilor de religie de la şcolile primare din Odesa, în rev. „Misio-
narul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 107.
Î.P.S.S. Mitropolit Visarion, Arhipăstor şi nou cârmuitor sufletesc al Transnistriei,
în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 11-12, p. 731-732.
ÎPS Vladimir la 25 de ani de slujire pastorală şi 10 ani de slujire arhierească, scurtă
schiţă biografică, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, mai-iulie, 1999, p. 1.
Justiţia obligă Guvernul Sangheli să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1995, p. 3.
La Moscova, Prea Fericitul Teoctist a abordat chestiunea Mitropoliei Basarabiei, în
ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, august 2000, p. 11.
La un pas de victoria finală (În procesul cu Guvernul, Curtea de Apel a dat câştig de
cauză Mitropoliei Basarabiei), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august
1997, p. 5-6.
Licee Teologice – recunoscute de stat, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ,
decembrie 2002, p. 3.
Lucrarea misionară în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 1, p. 58-59.
Lungu, Anatol, Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 1998, p. 2.
Lungu, Anatol, Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 martie 1999, p. 2.
Macovei, Vasile, Sărbătoare creştină la Crasnoarmeisc (În Mitropolia Basarabiei se
construiesc noi lăcaşe de cult), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 martie
1997, p. 3.
Magola, Alexandru, Mitropolia Basarabiei în atenţia Conferinţei Naţionale
„Protecţia şi promovarea drepturilor omului”, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău,
1-15 iulie 1998, p. 2.
Malaneţchi, Vasile, Litigiul dintre Guvern şi Mitropolia Basarabiei a intrat în faza
decisivă, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 august 1997, p. 3.
Martirologiu românesc din Basarabia, în ziar “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1995,
nr. 1, p. 5.
Mănăstirea Frumoasa – 200 de ani de la înfiinţare, în ziarul „Altarul Credinţei”,
Melinti, Maxim, Treizeci de ani de slujire Bisericii lui Hristos [Aniversarea episco-
pului Anatolie Botnari], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 20 iulie 2004, p.
3.
Mihail, Paul, Comorile Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
7-9, p. 354.
Misionarism în Eparhia Hotinului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr.
4-6, p. 270.
Misionarul. O noutate îmbucurătoare, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2004,
nr. 3, p. 64.
Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău,
17 august 2001, p. 2.
Mitropolia Basarabiei – calea spre recunoaştere, în ziarul “Alfa şi Omega”,
Chişinău, 16-30 noiembrie 1998, p. 2.
Mitropolia Basarabiei cere Guvernului Braghiş admiterea sa în legalitate, în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 3.
Mitropolia Basarabiei este pe un drum ascendent [Adunarea eparhială a Mitropoliei

Basarabiei 2007], în ziarul „Misionarul”, Chişinău, mai 2007, p. 2.
Mitropolia Basarabiei în atenţia administraţiei SUA, în ziarul „Alfa şi Omega”,
Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 3.
Mitropolia Basarabiei, legalitate deplină, în ziarul “Misionarul”, Chişinău,
martie 2007, p. 2.
Moloh, Mihai, A fost amânat procesul Mitropolia Basarabia – Guvernul, în ziarul
„Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 7.
Moscova mai deportează români în Siberia [Despre transferarea episcopului Vichentie
Morar în episcopia de Abakam şi Kîzîl din Siberia orientală], în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 august 1995, p. 2.
Necrolog [Tit Simedrea], în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti,
1971, nr. 11-12, p. 1268-1273.
Niculescu, Andrei, Din Transnistria [Biserica], în rev. “Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1942, nr. 4, p. 82-84.
Noul episcop al cetăţii Ismailului, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1944,
nr. 1-2, p. 87-89.
Noul Mitropolit al Basarabiei IPS Efrem, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău,
1944, nr. 1-2, p. 84-87.
Noul Şef al Misiunii bisericeşti pentru Transnistria, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 586.
Numărul sectanţilor reveniţi la Ortodoxie în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misio-
narul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400.
Patriarhul Alexei al II-lea a binecuvântat Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”,
Chişinău, 30 noiembrie 2005, p. 1, 4-5.
Patriarhul Rusiei numeşte episcopi în Republica Moldova, în ziarul “Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3.
Părintele Vasile Munduc la 85 ani de viaţă şi 58 ani de preoţie, în ziarul “Altarul
Credinţei”, Chişinău, 15 iunie 2005, p. 3.
Primul Seminar teologic în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942,
nr. 7-10, p. 500.
Pr. Mihei Miziumschi [Necrolog], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr.
9-12, p. 576-577.
Problema Mitropoliei Basarabiei în atenţia Consiliului Europei, în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, ianuarie 1995, p. 2.
Problema redeschiderii Seminarului din Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 1-3, p. 103-104.
Propaganda misionară prin cinematograf, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943,
nr. 1-3, p. 101-102.
Prot. M. Smerea – rector-interimar la Seminarul de la Noul Neamţ, în ziarul „Curi-

erul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4.
Pruteanu, Dominic, Mitropolia Basarabiei în atenţia Mişcării Paneuropene, în
ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 septembrie 1999, p. 7.
Realizări în Eparhia Chişinăului de la desrobirea Basarabiei până în present
(aug. 1941 – sept. 1942), în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău,
1942, nr. 5, p. 32-35.
Revendicările clerului basarabean refugiat, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău,
1941, nr. 1, p. 98-99.
Reveniri la Ortodoxie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p.
113.
Sărbătorile desrobirii Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
7-10, p. 478-487.
Sectanţi condamnaţi de Curtea Marţială din Chişinău, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 109-110.
Se interzice trecerea la sectarism sau aconfesionalism, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 398-399.
Sfântul Sinod a avansat scaunul mitropolitan de la Chişinău la treapta de Exarhat,
în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie 1995, p. 1.
Sfinţirea Catedralei din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr.
7-10, p. 389-395.
Sovieticii trimiteau preoţii basarabeni ca „ambasadori la Dumnezeu”, în ziarul
„Sfatul Ţării”, Chişinău, 3 decembrie 1992, p. 7.
Şi actualul Guvern refuză să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 septembrie 1999, p. 2.
Şi la Chişinău au revenit mai mulţi molocani, în rev. „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 7-10, p. 400.
Trecerea la Ortodoxie a molocanilor din Cetatea Albă, în rev. „Misionarul”,
Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 399-400.
Telembici, Anatol, Moment aniversar. Patru ani de la reactivarea Mitropoliei Basa-
rabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 decembrie 1996, p. 1.
Telembici, Anatol, Încă o parohie a Mitropoliei Basarabiei în sudul înstrăinat, în
ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie 1997, p. 2.
Telembici, Anatol, Pietre la temelia Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi
Omega”, Chişinău, 1-15 iulie 1997, p. 2.
Tighineanu, Cristian, Dosarul Mitropoliei Basarabiei în justiţia internaţională, în
ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 iunie 1999, p. 7.
Ţepordei, Vasile, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basa-
rabia, în ziar. „România Liberă”, 13 august 1996, p. 6.
Ţepordei, Vasile, Scrieri alese [Culegere de articole], Chişinău, Editura Flux,

2005.
Un an de activitate a “Caravanei Misionare”, în rev. “Misionarul”, Chişinău,
1943, nr. 10-12, p. 573-579.
Un nou arhiereu pentru Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Altarul
Credinţei”, Chişinău, 12 martie 2007, p. 4-5.
Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Curierul
Ortodox”, Chişinău, 31 octombrie 1995, p. 3.
Vasilescu, Gh., Patriarhul Nicodim Munteanu. Cinci decenii de la mutarea către
Domnul, în ziarul „Vestitorul Ortodoxiei”, Bucureşti, 16 februarie-15 martie
1998, p. 2.
Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în „Misionarul”, Chişinău,
1942, nr. 7-10, p. 397.
Vizite canonice şi misionare, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p.
400-401.
***
(în limba rusă)
Bronskij, V., Magisterskij disput svjaščenika Petra Buburuza, în „Jurnal Moskov-
skoj Patriarhii”, Moscova, 1972, nr. 8, p. 27-29.
Buburuz, Piotr, Žabskij Voznesenskij ženskij monastyr‘, în „Jurnal Moskov-
skoj Patriarhii”, Moscova, 1981, nr. 7, p. 20-21.
Buburuz, Piotr, Protoierej Pavel Statov [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj
Patriarhii”, Moscova, 1982, nr. 9, p. 37.
Buburuz, Piotr, Jubilejnye toržestva v Moldavii, în „Jurnal Moskovskoj Patri-
arhii”, Moscova, 1985, nr. 1, p. 23.
Dumbrava, V., Prebyvanie Svjatejšego patriarha Aleksija v Kišin‘eve, în „Jurnal
Moskovskoj Patriarhii”, 1956, nr. 10, p. 4-8.
Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”,
Moscova, 1945, nr. 1, p. 3; 1947, nr. 9, p. 63-64; 1949, nr. 4, p. 54-55; 1952,
nr. 7, p. 63-64; 1955, nr. 7, p. 8-9; nr. 12, p. 6-7; 1956, nr. 10, p. 4-5; 1966, nr.
7, p. 30-31; 1967, nr. 7, p. 9-10; nr. 8, p. 35-36; 1969, nr. 5, p. 23-24; nr. 7, p.
9-11; nr. 8, p. 17; nr. 12, p. 21-22; 1970, nr. 1, p. 17; nr. 3, p. 22; nr. 5, p. 43-44;
nr. 8, p. 31; nr. 9, p. 39-40; 1972, nr. 6, p. 45; nr. 8, p. 33-34; 1974, nr. 7, p.
11-12; nr. 8, p. 34-35; 1975, nr. 6, p. 9-10; nr. 7, p. 22-23; nr. 10, p. 29-32; nr.
12, p. 24-25; 1976, nr. 6, p. 16-17; nr. 9, p. 28-30; nr. 11, p. 19-20; 1977, nr. 5,
p. 17-18; nr. 11, p. 23-24; 1978, nr. 3, p. 15-16; nr. 4, p. 21-22; 1979, nr. 2, p.
20-24; nr. 9, p. 20-21; nr. 10, p. 21-23; 1980, nr. 1, p. 23; nr. 4, p. 15-16; 1981,
nr. 3, p. 27-28; 1982, nr. 6, p. 42-44; nr. 12, 61; 1984, nr. 3, p. 26-27; nr. 4, p.
21-22; nr. 5, p. 31-32; nr. 6, p. 21-23; nr. 7, p. 28-29; nr. 9, p. 26-28; 1985, nr.
2, p. 25-26; nr. 5, p. 21-23; 1987, nr. 11, p. 36-38.
Narečenie i hirotonija arhimandrita Ionafana vo episkopa Tegel‘skogo, vikarija Berlin-
skoj eparhii Sredneevropejskogo Ěkzarhata, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”,
Moscova, 1966, nr. 1, p. 6-10.
Narečenie i hirotonija arhimandrita Serapiona (Fadeeva) vo episkopa Podol‘skogo, în
„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1972, nr. 3, p. 10-15.
Narečenie i hirotonija arhimandrita Varfolomeja (Gondarovskogo) vo episkopa
Ugličskogo, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1963, nr. 7, p. 15-20.
Petraki, Vasilij, Igumeija Serafima, nastojatel’nica Žabskogo Voznesenskogo ženskij
monastyrja [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1979, nr.
11, p. 36.
Statov, Pavel, Mitropolit Nektarij [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj Patri-
arhii”, Moscova, 1969, nr. 5, p. 22-24.
Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Benedict Poliakov], în „Jurnal
Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1964, nr. 2, p. 42.
Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Ieronim Zaharov], în „Jurnal
Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1967, nr. 3, p. 13-14.
II. Lucrări speciale

a. Lucrări speciale privitoare la istoria vieţii bisericeşti până în 1940
Bâtcă, Veronica, Biserica Ortodoxă şi spiritualitatea românească în Basarabia
interbelică, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 4, p. 14-21.
Bâzgu, Eugen, Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului Nistru – artere de răspân-
dire a creştinismului, în rev. „Arta’ 96”, Chişinău, p. 98-104.
Bezviconi, Gheorghe, Mănăstirea Japca, Bucureşti, 1942.
Bolduma, Viorel, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii din 27 martie
1918, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, 2004, nr. 2, p. 6.
Bordeianu, T., Preotul Mihail Berezovschi – compozitorul basarabean, în rev.
„Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 1-2, p. 74-75.
Buzilă, Boris, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”, Chişinău,
1998, nr. 2, p. 28-35.
Ciocanu, Sergius, Ctitoria voievodală de la mănăstirea Căpriana, în rev. „Arta′
97”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Chişinău, 1997, p. 38-42.
Ciocanu, Sergius, Theodor Sabău – ctitor al mănăstirii Curchi din judeţul Orhei,
în „Arta′ 98”, Chişinău, 1998, p. 55-61.
Ciocanu, Sergius, Unele consideraţii privind începuturile mănăstirii Dobruşa şi
construirea aici a primei biserici de zid, în „Arta 1999-2000”, Chişinău, 2000, p.
29-33.
Ciocanu, Sergius, Contribuţii privind istoricul şi arhitectura ctitoriei boierului
Constantin Stati, biserca „Înălţarea Domnului” de la mănăstirea Japca (judeţul Soroca),
în „Arta 2001”, Chişinău, 2001, p. 21-25.
Ciorbă, Veaceslav, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, Ed.
Cartidact, 2005.
Clit, Costin, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878 în vol. „Cronica
Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315.
Damaschin, Simeon, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească
în Basarabia, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000, p. 3.
Danielescu, Daniel Niţă, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii
ţariste (1812-1918), în rev. „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, p. 105-130.
Dănilă, Nicolae, Materiale arheologice paleocreştine din Moldova, în rev. „Mitro-
polia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1987, nr. 3, p. 63-81.
Demcenco, Nicolae, Mănăstirea Noul-Neamţ, în „Tyragetia: Anuarul Muze-
ului Naţional de istorie a Moldovei”, vol. VIII, 1999, p. 209-212.
Dumbravă, Vlad, Prima şcoală secundară din Basarabia: Seminarul teologic din
Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 1, p. 59-63.
Eţco, Diana, Întroducerea limbii române în şcoala spirituală de băieţi din Chişinău
în anul 1917, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000,
nr. 2, p. 32-34.
Eţco, Diana, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii eparhiale de fete din
Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 89-92.
Eţco, Diana, Petre Cuniţchi, primul rector al seminarului teologic din Chişinău, în
rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2, p. 69-72.
Eţco, Diana, Impactul regimului Pobedonosţev asupra activităţii Seminarului teologic
din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2004, nr. 3, p. 58-64.
Fuştei, Nicolae, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. 175 de ani de la trecerea
în eternitate, în ziarul “Curierul Ortodox”, Chişinău, 16-31 martie, 1996, p. 7.
Fuştei, Nicolae, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana
(1813-1821), în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p.
108-118.
Fuştei, Nicolae, 185 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Chişinăului şi Hotinului,
în ziarul “Curierul Ortodox”, Chişinău, 15 iunie-31 august, 1998, p. 5.
Fuştei, Nicolae, 75 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, în

ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 17 octombrie 2001, p. 4.
Gabor, Adrian, Mărturii arheologice privind vechimea creştinismului în sudul
Moldovei, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1986, nr. 1-2, p. 83-91.
Ghimpu, Vlad, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă a Rusiei, în rev.
„Basarabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, p. 165-168.
Ghimpu, Vlad, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Griţco, Ana, Contribuţii la activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău, în
Griţco, Ana, Aspecte din activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău (a II
jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţi-
onal de istorie a Moldovei”, Vol. IX, Chişinău, 2000, p. 237-246.
Grossu, Silvia, Revista „Misionarul” – coloana de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe
din Basarabia interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 38-41.
Grossu, Silvia, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada
interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria
„Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2001, p. 19-30.
Gumenâi, Ion, Istoria ţinutului Hotin de la origini până la 1806, Chişinău,
Civitas, 2002.
Hîncu, Ion, Pătrunderea şi înrădăcinarea creştinismului în spaţiul pruto-nistrean,
în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. XI,
Chişinău, 2002, p. 77-82.
Ichim, Dorinel, Biserici de lemn din Basarabia şi Bucovina de Nord, Bucureşti,
2000.
Ilviţchi, Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Museum,
1998.
Iordăchescu, Valeriu, Facultatea de Teologie din Chişinău, în rev. „Lumină-
torul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 206-208.
Ipate, I., Mărturii despre răspândirea creştinismului în Moldova până în secolul al
XV-lea, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1, p.
27-37.
Işaev, Maria, Contribuţii la istoricul Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în rev.
„Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5, p. 30-39.
Lutic, Mircea, Mic dicţionar al culturii româneşti din Bucovina: Nectarie Cotlarciuc,
în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 16 septembrie 1993, p. 3.
Malahov, Liubovi, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90
de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a
Moldovei”, Vol. IV-V, Chişinău, 1996, p. 251-256.
Malahov, Liubovi, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-1917), în rev. „Lumi-

nătorul”, Chişinău, 1997, nr. 4, p. 20-25.
Malahov, Liubovi, Revista „Luminătorul”: 90 de ani de la apariţie (1908-1998),
în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. VI-VII,
Chişinău, 1998, p. 359-366.
Malahov, Liubovi, Revista „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti” (1867-1917)
în colecţia MNIM, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a
Moldovei”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 119-122.
Mihail[ovici], Pavel, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918,
Bucureşti, 1940.
Mihail, Paul, Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi (1926-1940), în rev.
Mihail, Paul, Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia: Aşezăminte,
scrieri, personalităţi, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1993.
Muraru, Elena, Elena Alistar, pedagog şi om politic, în rev. „Limba română”,
Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 63-64.
Nagacevschi, Elena, Mihail Berezovschi – dirijor de cor şi compozitor, Chişinău,
2002.
Negrei, Ion, Mitropolitul Gurie Grosu, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi
Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 61-63.
Negrei, Ion, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia (1917-1918), în
rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, martie 1998, p. 19-23.
Negrei, Ion, Patriarhul Miron Cristea şi Biserica din Basarabia, în rev. „Lumi-
nătorul”, Chişinău, 1998, nr. 4, p. 38-51.
Negrei, Ion, Înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău,
1999, nr. 1, p. 23-36.
Negrei, Ion, Episcopul Iustinian Teculescu: ctitorul şi organizatorul episcopiei
Cetatea Albă – Ismail, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 37-46.
Negrei, Ion, Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Română
(1918-1920), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000,
nr. 1, 21-25.
Negru, Nina, Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi
Arhiepiscopia Chişinăului între anii 1917-1928, în rev. „Destin românesc”, Bucu-
reşti-Chişinău, 1999, nr. 1, p. 74-81.
Negru, Nina, Cazul mitropolitului Gurie Grosu: noi puncte de vedere, în rev.
Onilă, Mihai, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în
„Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III,
Chişinău, 1996, p. 167-172.
Onilă, Mihai, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire a româ-

nismului sub stăpânirea rusească (sec. XIX – începutul sec. XX), în vol. „Cronica
Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 155-162.
Palade, Gh., Chicu, L., Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii 1918-1940, în
rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 73-77.
Palade, Gheorghe, Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău şi constituirea
corpului didactic (1926-1927), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 124-135.
Palade, Gheorghe, Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesorii şi studenţii
(1926-1940), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000,
nr. 2, p. 42-50.
Palade, Gheorghe, Soarta Facultăţii de Teologie din Chişinău după refugiul de la
28 iunie 1940, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2001,
nr. 3-4, p. 31-40.
Palade, Gheorghe, Dimensiuni ale dezvoltării vieţii spirituale în Basarabia inter-
belică, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 1, p.
24-31.
Parasca, Pavel, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, Prut Interna-
ţional 2002.
Pavlic, Vasile, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om, în rev. „Cugetul. Revistă
de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 69-72.
Pânzaru, Sava, Anul 1905 şi Seminarul Teologic din Chişinău, în „Revista de
istorie a Moldovei”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 3-12.
Ploşniţă, Elena, Biserica Ortodoxă basarabeană şi Comisiunea Monumentelor Isto-
rice, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 5, p. 20-24.
Ploşniţă, Elena, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii
Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p.
32-36.
Ploşniţă, Elena, Pagini din activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice din Basa-
rabia (1919-1944), în ziarul „Literatura şi arta”, 23 decembrie 1999, p. 6.
Ploşniţă, Elena, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie
cultural-ştiinţifică, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4.
Popovschi, Nicolae, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia,
Chişinău, 1927.
Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi,
Chişinău, 1927; Reeditată: Chişinău, Museum, 2000.
Popovschi, Valeriu, Şcoala superioară din Basarabia în anii 1918-1940. Unele
reflecţii, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1992, nr. 4,
p. 12-16.
Poştarencu, Dinu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în rev.

Prozorovchi, Svetlana, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul” în deşteptarea naţi-
onală a Basarabiei 1918, în rev. „Luminătorul”, 2000, nr. 1, p. 49-56.
Puiu, Visarion, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919.
Silistraru, N., Gheorghiţă, C., Aspecte ale arhitecturii de cult din Basarabia (sec.
al XIX-lea), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria
„Ştiinţe socio-umanistice”, Vol. II, Chişinău, 2001, p. 112-113.
Smochină, Nichita, Din amarul românilor de peste Nistru, Bucureşti, 1941.
Stăvilă, Tudor, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea, în rev. „Arta′
93, Studii, cercetări, documente”, Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a
Moldovei, Chişinău, 1993, p. 69-90.
Stăvilă, Tudor, Arta plastică din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Arta′ 98”,
Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău,
1998, p. 46-54.
Stăvilă, Tudor, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în “Arta 2003”,
Chişinău, 2003, p. 36-43.
Stoicov, Ioan, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia
rusă (1812-1917), Chişinău, 1933.
Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Ediţie îngrijită, note şi comen-
tarii de Florin Rotaru, Bucureşti, Semene, 1996.
Şpac, Ion, Pagini de istorie a Bisericii basarabene (Din rev. „Arhivele Basarabiei”),
în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1998, nr. 3-4, p. 37-48.
Teodor, Dan Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al
XIV-lea, Iaşi, 1991.
Tomescu, Constantin, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în rev.
„Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, p. 258-271.
Valcov, Sergiu, Din istoria filialei Basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în
„Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2, p. 32-40.
Varta, Tatiana, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (1812-
1917) în rev. „Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1997, nr. 1, p. 14-31.
Varta, Tatiana, Noi contribuţii la problema privind domeniile mănăstirilor închi-
nate din Basarabia (1813-1907). Suprafaţă, orientare, capacitate economică. Consideraţii
generale, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 4, p. 64-80.
Vornicescu, Nestor, mitropolitul Olteniei, Creştinismul, Biserica strămoşească,
la răsărit de Carpaţi, la răsărit de Prut, din cele mai vechi timpuri până în 1812, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1992, nr. 11-12, p. 62-69; Ibidem: în
Vornicescu, Nestor, Gurie Grosu, primul arhiepiscop şi mitropolit al Basara-

biei româneşti, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 2, p.
94-108.
Vornicescu, Nestor, Mănăstirea Căpriana – vechi centru de spiritualitate româ-
nească în codrii Lăpuşnei, în vol. „Studii de teologie istorică. Antologie”, Craiova,
1998, p. 155-166.
Vornicescu, Nestor, Mănăstirea Hâncu, centru de spiritualitate românească în sec.
XVII-XX, în vol. „Studii de teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998, p.
167-170.
***
(în limba rusă)
Florinskij, Nikolaj, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Banulesku-Bodoni,
Chişinău, 2005.
Livšic, Matus, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în
„Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112.
Parhomovič, Andrej, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišinevskij i
Hotinskij (1858-1871), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheo-
logičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911.
Parhomovič, Andrej, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišinevskoj
eparhii s 1882 po 1913 god, în „Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-
Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. IX, Chişinău, 1914.
Parhomovič, Iosif, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago
Gavriila Banulesko-Bodoni, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-
Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910.
Parhomovič, Iosif, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im
Kišinevskoj eparhii (1844-1858), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-
Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911.
Parhomovič, Iosif, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišinevskoj eparhii (1871-
1882), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”, Vol. VII, Chişinău, 1912.
Parhomovič, Iosif, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago
Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij, în “Trudy Besarabskogo
Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VIII, Chişinău,
1913.
Stadnickij, Avksenti, Gavriil Banulesko-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-
1812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894.
Vesti, Sevastian, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija (Sulimy) za

vremja samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj eparhii, în “Trudy Besarabskogo
Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910.
b. Lucrări speciale privitoare la istoria vieţii bisericeşti după 1940

Beşleagă, Vladimir, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM
(1950-1960), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p.
121-136; nr. 3, p. 60-77; nr. 4, p. 86-100; 1997, nr. 2, p. 110-125.
Beşleagă, Vladimir, Mănăstirea Răciula – 1959, în rev. “Destin românesc”,
Bucureşti-Chişinău, 2000, nr. 1, p. 102-114.
Beşleagă, Vladimir, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959,
Chişinău, 2006.
Buburuz, Petru, Revista „Luminătorul” după 50 de ani de inexistenţă, în rev.
Buburuz, Petru, Biserica din Basarabia din 1918 până azi, în rev. „Lumină-
torul”, Chişinău, 1992, nr. 5, p. 34-41.
Buburuz, Petru, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de reapariţie,
în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2-3.
Buzilă, Boris, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 1812-1918; 1918-1944, Bucu-
reşti – Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române – Editura “Ştiinţa”, 1996.
Cemârtan, Romeo, Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase,
Chişinău, Ed. Alfa & Omega, 2004.
Chifu, Iu., Cubreacov, V., Potoroacă, M., Dreptul de proprietate al Mitropoliei
Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti, Chişinău, 2004.
Ciorbă, Veaceslav. Unele aspecte privind Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii
celui de al doilea război mondial în “Studia universitatis. Revistă ştiinţifică”, Seria
Ştiinţe umanistice, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2009, nr. 10,
p. 22-28.
Ciorbă, Veaceslav. Politica regimului totalitar comunist faţă de clerul Bisericii Orto-
doxe din RSS Moldovenească (1944-1989) în rev. “Revista de istorie a Moldovei”,
Chişinău, 2010, nr. 2, p. 151-168.
Cojocaru, Mihail, Mitropolia Basarabiei [Din istorie], în rev. „Luminătorul”,
1994, nr. 3, p. 13-18.
Cubreacov, Vlad, Un imperiu supraveţuitor prin Biserică. Aliaţii şi adversarii lui
din Basarabia, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 iulie 1995, p. 3.
Donos, Alexandru, Din istoria Bisericii Ortodoxe în RSSM (în perioada 1954-
1957), în vol. “Probleme actuale ale ştiinţelor umaniste şi ale modernizării
învăţământului”, Chişinău, 1999, p. 111.
Donos, Alexandru, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească
în perioada 1944-1953, în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr.
1-2, p. 28-35.
Episcopul Marchel, între sacru şi teluric, Chişinău, 2009.
Florin, Andrei, Viaţa creştină în Transnistria, în rev. “Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1942, nr. 8-9, p. 127-128.
Furtună, P., Ţurcanu, I., Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX, în
“Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”, Vol. III-IV, Chişinău,
2000-2001, p. 91-96.
Fuştei, Nicolae, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până
în zilele noastre, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2.
Fuştei, Nicolae, Persoane care au activat sau activează în cadrul redacţie „Curierul
Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 5.
Fuştei, Nicolae, Tematica materialelor reflectată în paginile „Curierului Ortodox”
pe parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24. 06. 2005, în ziarul „Curi-
erul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6.
Fuştei, Nicolae, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală
(istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005),
Chişinău, 2006.
Goncear, Anatol, Impactul propagandei ateiste asupra conştiinţei populaţiei din
RSSM (1956-1989), în “Filosofie. Ştiinţă. Politică: Realizări, implementări,
perspective”, Materialele Conferinţei Catedrei de Filosofie contemporană din
28-29 noiembrie 2002, Coordonator prof. dr. Vasile Ţapoc, Universitatea de
Stat din Republica Moldova, Chişinău, 2003, p. 177-180.
Goncear, Anatol, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, în ziarul “Misio-
narul”, Chişinău, mai 2004, p. 6; iunie 2004, p. 6.
Gribincea, Mihai, Religie şi ateism în Basarabia, în rev. “Sociologie româ-
nească”, Bucureşti, 1992, nr. 2, p. 282-293.
Irimia, I., Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în Trans-
nistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 519-569.
Lisnic, Ioan, Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească, Ed. Labi-
rint, Chişinău, 2010.
Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Bucureşti, 2007.
Mitropolitul Vladimir – păstorul inimilor noastre, Chişinău, 2002.
Munteanu, Ioan, Lista parţială a numelor slujitorilor Bisericii, care au fost exilaţi
în Siberia, ucişi prin detenţie, muncă forţată, torturi, asasinaţi sau executaţi în urma
condamnării la moarte, în perioada sovietică, în “Orthodoxia. Revistă de gândire şi
spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr. 11, p. 17-31.
Negrea, Ion, Chişinăul are tradiţie în învăţământul religios ortodox: [Facultatea de

Teologie de la Universitatea din Moldova], în ziarul “Cotodianul”, 4 august 1993.
Negrei, Ion, Realităţi ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, în rev.
„Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 86.
Negru, Nina, Misiunea ortodoxă română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea
război mondial, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2001, nr. 1, p.
120-133.
Negru, Nina, Bibliotecile Basarabiei şi ale Transnistriei şi conştiinţa de comunitate,
Chişinău, 2002.
Negru, Nina, Ieraclie Flocea – misionarul ortodox, publicist şi traducător în rev.
„Orthodoxia”, Edineţ, 2002, nr. 3-4, p. 37.
Nica, Antim, Viaţa religioasă în Transnistria, Chişinău, Ed. Monitorul Oficial,
1943.
Niculescu, Andrei, Biserica transnistreană, în rev. “Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1942, nr. 2-3, p. 88-90.
Pancu, Adrian, Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSS Moldove-
nească, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 2000, p. 2; septem-
brie 2000, p. 4.
Pancu, Adrian, Propaganda antireligioasă desfăşurată de autorităţile sovietice în peri-
oada 1944-1956 în RSSM şi consecinţele ei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău,
1-15 martie 2000, p. 6-7.
Pasat, Valeriu, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldove-
neşti în anii ’40-’50, Chişinău, 2000.
Păcurariu, Mircea, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc,
Iaşi, Ed. Trinitas, 1993.
Plămădeală, Antonie, mitropolitul Ardealului, Biserica Basarabiei. Problema
jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, în rev. “Luminătorul”, 1994, nr. 1, p. 14-24.
Postică, Elena, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în „Tyragetia:
Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996,
p. 239-248.
Preaşcă, Ion, Calvarul mănăstirilor din Basarabia (Cum ocupanţii bolşevici luptau
contra “obscurantismului bisericesc”), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30
Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941), în ziarul „Cuvânt românesc”, Bucu-
reşti, aprilie 1995, p. 17.
Roşca, Sergiu C., Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări
ale noii stăpâniri româneşti, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 34-40.
Roşca, Sergiu C., Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva
bolşevismului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 349-353.
Secrieru, Vasile, Aspecte privind presa bisericească din Basarabia: ziarul Raza, în
ziarul „Misionarul”, Chişinău, octombrie 2006, p. 6.
Stan, Consatntin I., Gaiţă, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română din Basa-
rabia şi Bucovina de Nord în anul 1940-1941, în rev. „Destin românesc”, Bucu-
reşti-Chişinău, 1997, nr. 3, p. 99-110.
Şerbănescu, Florin, Mitropolia Basarabiei, în rev. „Magazin istoric”, Bucu-
reşti, 2002, nr. 3, p. 22-27.
Tăbăcaru, Dumitru, Câteva reflecţii pe marginea Legii Republicii Moldova despre
culte, în „Revista de filosofie şi drept”, Chişinău, 1992, nr. 3, p. 60-63.
Tihonov, Ludmila, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă
din Basarabia (iunie 1940 – iunie 1941), în „Analele ştiinţifice ale USM”, Seria
„Ştiinţe socio-umane”, Chişinău, 1999, p. 224-229.
Tihonov, Ludmila, Mănăstirile din R.S.S Moldovenească în perioada regimului
totalitar-comunist (1944-1961), în vol. “Romanitate şi românitate la nord
de Balcani” (Materialele Simpozionului Internaţional), Chişinău, 2000, p.
177-181.
Tihonov, Ludmila, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basa-
rabia ocupată (1940-1941), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”,
Chişinău, 2003, nr. 2, p. 13-19.
Tihonov, Ludmila, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească
(1944-1965), Chişinău, 2004.
Ţăranu, Mariana, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul
primului an de ocupaţie sovietică, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău,
2008, nr. 5, p. 10-18.
Ţepordei, Vasile, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basa-
rabia, în ziarul „România Liberă”, Bucureşti, 13 august 1996, p. 3.
Ţurcanu, Ion, Cine a închis bisericile şi mănăstirile din Basarabia?, în rev.
“Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 26-29.
Ţurcanu, Ion, Scurt istoric al închiderii mănăstirii Noul Neamţ de către sovietici, în
rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 4, p. 93-95.
Ţurcanu, Ion, Mănăstirea Hârbovăţ: un caz spectaculos din istoria închiderii de
către sovietici a lăcaşelor de cult din Basarabia, în rev. “Luminătorul”, Chişinău,
2002, nr. 6, p. 24-28.
Ţurcanu, Ion, Închidearea mănăstirilor din Basrabia de către sovietici în anii 50-60
ai sec. XX, în rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr.
2, p. 20-24.
***
(în limba rusă)
Ababij, M., Goldenberg, D., Těběkaru, D., Preodolenie religii i utverždenie
ateizma v MSSR, Chişinău, 1983.
Babij, A.S., Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘, Chişinău, Cartea
moldovenească, 1988.
Babilunga, N.V., Cerkov‘ i pravoslavnaja duhovnost‘ v Pridnestrov‘e novogo i nove-
jšego vremeni, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 7-9.
Bazilevskaja, S.A., Dokumenty po istorii Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v Fondah
CGA PMR, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 15-18.
Buburuz, Piotr, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi, Chişinău, 1988.
Caran, T.I., Dokumenty po istorii RPC v Pridnestrov‘e poslevoenyh desjateletij v
Fondah Nacyonal‘nogo Arhiva Respubliki Moldova, în rev. „Pokrovskie čtenija”,
Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 44-45.
Caran, T.I., Svjato-Dimitrievskij hram v s. Sukleja v 1946-1967 godah i ego
zakrytie, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 50-55.
Dorofeeva, L.V., Duhovnoe razvitie pridnestrovskogo obščestva, în rev. „Pokrov-
skie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 16-17.
Florinskij, Nikolaj, Pamjat‘ Arhiepiscopa Venedicta (Poljakova), Chişinău, 2001.
Mihalaš, Victor, Istorija Kišin‘evsko-Moldavskoj eparhii s 1945 po 1995 gody,
Serghiev Posad, 1997.
Neh, A.L., Perspektivy vzaimodejstvija Cerkvi i gosudarstva, în rev. „Pokrovskie
čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 32-33.
Pasat, Valeriu, Surovaja pravda istorii, Chişinău, Ed. „Momentul”, 1998.
Pavlinčuk, Iosif, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god,
Noul Neamţ, 2004.
Sodol‘, V.A., Pravoslavnaja Cerkov‘ v Respublike Moldova i PMR: Nekotorye
osobennosti i itogi razvitija v postsovetskih uslovijah, în rev. „Pokrovskie čtenija”,
Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 42-45.
Sodol‘, V.A., K voprosu o vzaimootnošenijah sovetskogo gosudarstva i Russkoj
Pravoslavnoj Cerkvi v Moldavskoj SSR v pervye poslevoennye gody (po materialam
Nacyonal‘nogo arhiva Respubliki Moldovy), în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII,
Tiraspol, 2006, p. 43-45.
Šornikov, P.M., Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov‘ja” v gody rumynskoj okku-
pacyi. 1941-1944 gody, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006,
p. 62-67.
Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii, Tiraspol, 2005.
III. Lucrări generale

Bălan, Pavel, Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, 2002.
Bâzgu, Eugen, Mănăstirea Dobruşa – două secole de istorie, Chişinău, 1999.
Beşleagă, Vladimir, Conştiinţa naţională sub regimul totalitar comunist în RSSM
(1956-1963), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1994, nr. 4, p.
89-102; 1995, nr. 1, p. 61-70; nr. 2, p. 89-110.
Boldur, Alexandru. Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei, Iaşi, 1943;
Ibidem: Chişinău, 1991.
Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992.
Bruhis, Mihail, Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restau-
rarea imperului rus, Ed. Semne, Bucureşti, 1997.
Buburuz, Petru, Cultura şi spiritualitatea românească de-a lungul secolelor. Biserica
şi neamul, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1993, nr. 1, p. 57-61.
Budeanu, Gh., Transnistria în flăcări, Chişinău, Ed. Universitas, 1993.
Bulat, Ştefan, Din viaţa românilor transnistreni, în rev. „Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1932, nr. 1, p. 35-39.
Caşu, Igor, Inaugurarea regimului comunist în Basarabia 1940-1941, în „Revista
de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 18-33.
Caşu, Igor, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău,
Cartdidact, 2000.
Chicu, Vasile I., Spiritualitatea satului basarabean sub domnia bolşevismului, în
rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-48.
Chifăr, Nicolae, Basarabia – pământ românesc, în vol. „Studii istorice”, Ed.
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 77-108.
Chifu, Iulian, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire
sub tutela Moscovei, Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2004.
Ciachir, Nicolae, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1999.
Ciobanu, Ştefan, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, Chişinău, Ştiinţa, 1992.
Ciobanu, Ştefan, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău,
1923; Ibidem: Chişinău, Ed. Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992.
Cloşca, Constantin, Frontul Iaşi – Chişinău şi urgia evacuărilor, în „Revista de
istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 4-5, p. 69-70.
Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută, Vol. I-VIII, Chişinău, Museum, 1993-
2010.
Constantin, Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov, Bucu-
reşti, Ed. Fiat-Lux, Bucureşti, 1994.
Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.
Creţu, Nicolae, Unele consideraţii asupra dezvoltării învăţământului în Basa-

rabia sec. al XIX-lea în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a
Moldovei”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 217-222.
David, Alexandru, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă, Vol. I
(1814-1880), Chişinău, 1934.
Deletant, Denis, Deportările din Transnistria, în rev. „Magazin istoric”, Bucu-
reşti, 2005, nr. 6, p. 45-50; nr. 7, p. 50-54.
Dobrinescu, Valeriu Florin, Constantin, Ion, Basarabia în anii celui de-al
doilea război mondial (1939-1947), Iaşi, 1995.
Dragnev, D., Jarcutschi, I., Chirtoacă, I., Negru, E., Din istoria Transnistriei,
Chişinău, Civitas, 2001.
Dron, Ion, Transnistria, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău,
1999, nr. 1, p. 82-96.
Emilian, I.V., Bolşevismul şi Biserica, Bucureşti, 1943.
Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, coord. M. Păcurariu, Bucureşti, 2010.
Eşanu, A., Eşanu, V., Fuştei, N., Pelin, V., Negrei, I., Mănăstirea Căpriana
(sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău,
2003.
Furtună, Andrei, Situaţia Republicii Moldova în perioada dintre dezmembrarea
URSS şi intrarea în structurile economice ale CSI (27 august 1991 – 15 aprilie 1994),
în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 3, p. 80-91.
Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucu-
reşti, 1999.
Golub, Valentin, Mănăstirea Curchi, Orhei, 2000.
Gribincea, Mihail, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950),
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995.
Griţcu, Ion., Iftodi, Ludmila, Mănăstirea Ţâpova, Chişinău, 2005.
Grossu, Sergiu, Copiii GULAGULUI. Cronică a copilăriei oprimate în URSS,
Chişinău, Museum, 2002.
Grossu, S., Palade, Gh., Presa din Basarabia în contextul socio-cultural de la
începuturile ei până în 1957, în “Presa basarabeană de la începuturi până în anul
1957” (Catalog), Chişinău, Epigraf, 2002, p. 22-41.
Harea, Vasile, Românii de peste Nistru, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1943.
Hlihor, Constantin, Din istoria Basarabiei şi nordului Bucovinei, 1940-1948,
Bucureşti, Academiei de Înalte Studii Militare, 1996.
Ioniţoiu, Cicerone, Preludiul celui de al doilea război mondial, în rev. „Patri-
moniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 90-99.
Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Autori: Ioan Scurtu, D. Enciu,

A. Goşu, I. Pavelescu, Gh. Ioniţă, I. Şişcanu, N. Enciu, Gh. Cojocaru, Bucu-
reşti, Semne, 1999.
Istoria Republicii Moldova din timpurile străvechi până în zilele noastre, Autori:
B.E. Andruşceac, P.P. Bârnea, P.A. Boicu ş.a., Chişinău, Tipografia Acade-
miei de Ştiinţă, 1997.
Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, Ed. Alfa şi Omega, 2001.
Mailat, Ioan, Transnistria. Studii de documentare biografică, istorică, socială şi poli-
tică, Bucureşti, Ed. Universul, 1942.
Moraru, Anton, Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Coau-
tori: I. Moiseev, M. Cernencu, A. Roman, Chişinău, 1995.
Movileanu, Nicolae, Din istoria Transnistriei (1924-1940), în „Revista de
istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 1, p. 61-69; nr. 2, p. 69-77.
Nistor, Ioan Silviu, Istoria românilor din Transnistria. Organizarea, cultura şi
jertfa lor, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1995.
Palade, Gheorghe, Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930):
căi şi mijloace de realizare, în vol. „Romanitate şi românitate la nord de Balcani
(Materialele Simpozionului Internaţional)”, Chişinău, 2000, p. 141-147.
Pavelescu, Gheorghe, Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe
şi obiceiuri, în rev. „Sociologia românească”, Bucureşti, 1943, nr. 1-6, p.
108-137; şi în: „Revista de etnografie şi folclor”, Bucureşti, 1993, nr. 1-2, p.
53-82.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. I, Bucureşti, Ed.
IBM al BOR, 1991; Vol. II-III, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1994.
Păcurariu, Mircea, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Ed. IBM al BOR,
2002.
Petrencu, Anatol, Aspecte ale activităţii administraţiei româneşti în Basarabia,
1941-1942, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p.
99-107.
Petrencu, Anatol, Partidul comunist – nucleu al regimului totalitar sovietic din
Basarabia (1940-1941), în „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr.
3, p. 100-110.
Petrencu, Anatol, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944, Chişinău,
Liceum, 1997.
Petrencu, Anatol, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial,
Chişinău, Ed. Epigraf, 1999.
Popescu, Ioan Gr., Drepturile româneşti asupra Basarabiei şi Transnistriei după
hărţile actuale ruseşti, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1943.
Postică, Gheorghe, Mănăstirea Căpriana (de la întemeiere până în zilele noastre),

Chişinău, Pontos, 2003.
Poştarencu, Dinu, Mănăstirea Noul-Neamţ, Chişinău, 1994.
Radiena, R., Muzica şi maeştrii ei în Basarabia, în rev. „Basarabia”, Chişinău,
1993, nr. 11-12, p. 187-191.
Roman, Alexandru, Dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti în Transnistria
(1917-1918), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 2, p.
69-81.
Românitatea transnistreană. Antologie, ed. îngrijită, note şi comentarii de Florin
Rotaru, Bucureşti, Ed. Semne, 1996.
Scurtu, I., Hlihor, C., Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucu-
reşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1992.
Scurtu, I., Hihor, C., Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed.
Academiei de Înalte Studii Militare, 1994.
Smochină, Nichita, Basarabia şi Transnistria, în rev. „Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1938, nr. 4-5, p. 55-64.
Smochină, Nichita, Românii de peste Nistru, în rev. „Viaţa Basarabiei”,
Chişinău, 1941, nr. 5-7, p. 93-101.
Stăvilă, Tudor, Arta plastică modernă din Basarabia (1887-1940), Chişinău,
2000.
Stăvilă, Veaceslav, De la Basarabia Românească la Basarabia Sovietică 1935-
1945, Chişinău, 2000.
Stăvilă, Veaceslav, Budăii Teleneştilor, Chişinău, 2004.
Şişcanu, Elena, Regimul totalitar bolşevic în R.S.S.Moldovenescă 1940-1952,
Chişinău, Civitas, 1997.
Şişcanu, Ion, Raptul Basarabiei 1940, Chişinău, Ed. Ago-Dacia, 1993.
Şută, Ion, România şi Pactul Ribentrop-Molotov, Bucureşti, Ed. Academiei de
Înalte Studii Militare, 1997.
Timonu, Dominte, Transnistria, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1992, nr. 12,
p. 128-140.
Ţăranu, Mariana. Teroarea intelectualităţii basarabene sub regimul ocupaţiei sovietice
(1940-1941), în vol. „Pro Basarabia – repere istorice şi naţionale”, Iaşi, 2007,
p. 161-171.
Ţăranu, Mariana. 1940-1941: începutul calvarului în Basarabia, în ziar. „Litera-
tura şi arta”, 28 iunie 2007, p. 8.
Ungureanu, Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în rev. „Destin
românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2003, nr. 3-4, p. 114-142.
Verenca, Olivian, Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău,

Universitas, 1993.
Volânschi, Lidia, Contribuţii la istoricul tipografiilor din Basarabia (1814-1914),
în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. IX,
Chişinău, 2000, p. 221-228.
***
(în limba rusă)
Alekseev, V.A., Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991.
Alekseev, V.A., „Šturm nebes” otmenjaetca: Kritičeskie očerki po istorii bor‘by s
religiej v SSSR, Moscva, 1992.
Cypin, Vladislav, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ 1917-1997, Moscova, 1997.
Čumačenko, T. A., Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM)
SSSR v 1943-1947 gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata, în vol.
„Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-1958”, Moscova,
2003, p. 69-98.
Kireev, Aleksandr, Eparhii i arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005
godah, Moscova, 2005.
Kločkov, V.V., Religija, gosudarstvo i pravo, Moscova, 1978.
Kločkov, V.V., Zakon i religija: Ot gosudarstvennoj religii v Rossii k svobode sovesti
v SSSR, Moscova, 1982.
Kločkov, V.V., Socialističeskoe gosudarstvo. Pravo i religioznye organizacii,
Moscova, 1984.
Konstantinov, D., Gonimaja Cerkov‘ (Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v SSSR),
New York, 1967.
Korobenko, V. I., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v sere-
dine 60-h-80-h godov XX veka, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol,
2003, p. 26-28.
Korobenko, V. I., Novyj ětap v otnošenijah Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi s sovet-
skim gosudarstvom (1985-1991), în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol,
2004, p. 23-25.
Korobenko, V. I., Uregulirovanie otnišenij meždu Russkoj Pravoslavnoj Cerkv‘ju i
sovetskim gosudarstvom v gody velikoj otečestvennoj vojny, în rev. „Pokrovskie čtenija”,
Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 36-39.
Krasnikov, N.P., Russkoe pravoslavie, gosudarstvo i kul‘tura (mirovozzrenčeskij
aspekt), Moscova, 1989.
Odincov, M. I., Veroispovednaja politika sovetskogo gosudarstva v 1939-1958 gg.,
în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-1958”,

Moscova, 2003, p. 7-68.
Pospelovskij, D.V., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v XX veke, Moscova,
1995.
Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘,Vol. I, Moscova,
2000.
Rozenbaum, Ju.A., Sovetskoe gosudarstvo i cerkov‘, Moscova, 1985.
Sedjulin, A., Zakonodatel‘ stvo o religioznyh kul‘ tah, Moscova, 1975.
Stepanov (Rusak), Vladimir, Svidetel‘stvo obvinenija, Vol. I-III, Moscova,
1993.
Škarovskij, М.V., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove,
Moscova, 1999.
Štrikker, G., Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg.,
Vol. I, Мосovа, 1995.
Tafunea, Irinej, Istorija Svjatovoznesenskogo Kickanskogo monastyrja, Noul
Neamţ, 2004.
Timofeev, V.D., Marksistko-leninskoe učenie o svobode sovesti, Moscova, 1983.
Timofeev, V.D., Leninskie prinčipy politiki v otnošenii religii, cerkvi, verujuščih,
Moscova, 1987.
Volokitina, T.V., Moskva i pravoslavnye avtokefalii Bolgarii, Rumynii i Iugoslavii
(K probleme vosprijatija sovetskoj moděli gosudarstvenno-cerkovnyh otnošenij v 40-e gg.
XX v.), în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-
1958”, Moscova, 2003, p. 99-125.
ANEXĂ
NR. 1
MĂRTURIILE PREOTULUI GHEORGHE GRĂDINARU
Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia
bolşevică, în Basarabia
Din diferite motive, poate independente de voinţa lor, o parte din preo-
ţimea basarabeană a rămas sub ocupaţia bolşevică-păgână. Cei mai mulţi şi-au
făcut datoria până la eliberare, alţii până la un timp, iar spre bucuria noastră
au fost foarte puţini care au părăsit misiunea de la început. Toţi însă au gustat
din paharul suferinţei bolşevice.
Fiind surprins de armata roşie, am rămas la postul de preot în parohia
Ezerenii Vechi*, jud. Bălţi. Parohia deşi mică şi săracă, poporul s-a obligat a
mă întreţine pe cât îi va fi cu putinţă. Dar în acelaşi timp, fiind evacuaţi preoţii
din parohiile: Chişcăreni, Slobozia-Chişcăreni, Ciuciueni şi Tăura Veche, am
fost nevoit a deservi şi aceste parohii, care formau – împreună cu filialele – 10
sate. În adevăr îmi venea foarte greu să mă transport aproape in fiecare zi la
20-25 km în raza parohiei, dar nu puteam să rămân rece la plânsul, durerea şi
credinţa poporenilor, care când mă vedeau îşi făceau cruce în loc de salut şi
astfel mă duceam pentru a îndeplini toate slujbele creştineşti.
La sfârşitul lunii iulie 1940 au început a lua casele parohiale la comitete
săteşti, atunci am fost nevoit să-mi mut locuinţa. Formaţia parohiilor ce le
deserveam fiind de 10 sate, iar propria parohie fiind la o extremitate, am
convenit cu oamenii din parohia proprie şi cei din parohia Chişcăreni, ca să
locuiesc la aceştia din urmă, pentru a fi la mijlocul întinsei parohii şi mai lesne
a îndeplini datoriile.
La 1 noiembrie 1940 a luat fiinţă raionul (plasa) Chişcăreni. De atunci
situaţia se schimbase, a venit aparatul de conducere bolşevic, care trecea de
200 persoane şi s-au localizat printre creştinii noştri. Pe dată s-a şi început
activitatea antireligioasă. Nu era conferinţă publică la care să nu le amintească
despre neexistenţa lui Dumnezeu, biserică şi preot. La această propagandă le
veneau în ajutor şi învăţătorii evrei. Nu pot uita următorul caz: la hramul bise-
ricii din parohia Chişcăreni, după obiceiul locului, ne-am aşezat cu poporul la
o agapă frăţească, dar învăţătorii evrei sau aşezat pe fereastra şcolii ce privea
în curtea bisericii şi au început a cânta un cântec revoluţionar „Daca mâne
va fi război”. De abia am putut binecuvânta masa. Ne uitam cu toţii unul la
*
Iezărenii Vechi.
altul, ne citeam durerea sufletească, ne picura lacrimi din ochi fără să vrem şi
nu ne a tihnit bucăţica de pâine ce o puneam în gură. După această neome-
noasă faptă, ne-am dus cu toţii în biserică, am stat de vorba, ne-am mângâiat
sufleteşte, întărindu-ne în credinţă şi răbdare, lăsându-i, „că nu ştiu ce fac”.
Sovieticii şi-au aşezat toate instituţiile în partea dreaptă a bisericii, precum
şi locuinţele lor, drumul spre biserică îmi era prin faţa lor. Acest lucru nu le
convenea, ba se spunea că le face rău când mă văd trecând prin faţa lor la
biserică. Spre a scăpa de acest lucru într-o bună zi mi-au pus în vedere ca
în termen de trei ore să părăsesc locuinţa şi să-mi caut alta, altfel voi fi dat
poliţiei. Astfel în 3 ore am eliberat locuinţa, căutându-mi o casă în depărtare
de biserică.
La 15 decembrie am primit înştiinţarea despre plata impozitului de 8 000
ruble, pe care să-l plătesc în 4 zile.
Oamenii, auzind de acest impozit greu şi mare – pentru că foarte greu se
agoniseau banii în acea vreme, – au venit la mine şi au hotărât să se ducă prin
sat şi oamenii cu cât vor putea să mă ajute. Astfel s-au pornit şi în vre-o două
zile mi-au adunat 2 700 ruble, dar la un moment dat se iveşte un individ bolşe-
vizat din satul Tăura Veche, care a venit la Voloste şi a declarat, că oamenii
adună bani pentru popa. Pe dată acei oameni au fost chemaţi la preşedintele
Volostei, care i-a chestionat de ce adună bani, că stăpânirea sovietică nu îngă-
duie acest lucru. După ei mă cheamă şi pe mine, mă prezint, preşedintele
îmi oferă un scaun şi o ţigară, a zâmbit când a auzit că nu fumez. Mi-a luat
autobiografia, s-a mirat mult când a auzit că părinţii mei sunt oameni din clasa
mijlocie a muncitorilor şi cum am ajuns preot, din acestă clasă de oameni, –
desigur nu i-a convenit când i-am spus că Statul Român mi-a dat bursă. M-a
întrebat de ce am trimis oameni prin sat să adune bani. I-am răspuns: aşa am
vorbit cu oamenii ca atunci când va veni impozitul să mă ajute, apoi biserica
fiind despărţită de stat, cu oamenii ce aparţin bisericii şi-şi menţin credinţa,
pot face ce vreau. Mi-a răspuns: statul sovietic nu admite acest lucru, pentru
plata impozitului trebuie să încasez de pe viu şi de pe mort, cât vreau, atunci
când îi fac lucru. Aceasta desigur era o măsură ca cel sărac să nu-şi mai poată
îndeplini datoriile creştineşti. La urmă mi-a spus că în biserică pot să fac ce
vreau, dacă voi avea cu cine, că „peste puţin vom vedea cine va birui; voi cu
biserica, ori noi cu cultura”.
După ce am ajuns acasă, am stat vreo două ore şi am fost chemat la poliţie
împreună cu acei oameni care au adunat bani. Oamenii au fost cercetaţi,
batjocoriţi, apoi li s-a spus: „ei, de acum vă veţi mai ţinea de popa, sau nu?
Sunteţi liberi şi să nu mai umblaţi pentru preot”.
După plecarea oamenilor mă cheamă, după obicei îmi ia autobiografia,

apoi mi-a spus că e mai bine să mă lepăd de credinţă că sunt învăţat şi tânăr,
mai bine să scriu în cancelarie sau să fiu muncitor de pământ de cât să
amăgesc lumea. Cu acestea vorbe am plecat urmând să vând lucrurile din casă
pentru a complecta suma de 8 000 ruble. După aceasta sovieticii şi agenţii
lor, au început a face o vie propagandă printre popor că la alt an preotul
va plăti 16 00 ruble, sau 32 000 ruble şi atunci de unde ve-ţi plăti. Oamenii
s-au înspăimântat în faţa acestei vii propagande, încât se temeau a trece pe
anul 1941, zicând: „dacă nu vom putea plăti impozitul, vom fi pierduţi noi
şi Sfinţia ta, părinte!” Atunci gândindu-mă că pentru alt an nu mai am ce
vinde şi de adunat bani nu se poate, cu mare jale şi durere sufletească m-am
despărţit de popor, ducându-mă la părinţii mei din satul Sângerei pe data de
1 ianuarie 1941.
Aici poporul rămaseră fără păstor tot din cauza impozitului. Sângereii era
sat de centru – şi deci era greu de slujit în mijlocul lupilor bolşevici. Propa-
ganda era mare, dar în faţa poporului ce era credincios şi cu mare spirit de
îndrăzneală, nu puteau face nimic. Astfel la 5 ianuarie 1941, am luat păstoria
parohiei Sângerei, formând un comitet din 27 persoane, oameni de bună
credinţă. Aceştia au umblat pe la toate instituţiile sovietic care credeau că au
scăpat de preot şi când colo oamenii au găsit altul tânăr, cerând ca preotul
să nu fie impus de cât în proporţie cu venitul. Ei spuneau oamenilor: „mai
bine căutaţi-vă şi îngrijiţi-vă de plug şi boroană, nu de popă”. Oamenii le-au
răspuns: „noi plug şi buronă avem şi ne îngrijim să avem, dar şi de preot nu
ne lepădăm”. Atunci sovieticii le-au spus: „noi nici nu vă oprim, nici nu vă
îndemnăm, faceţi ce vreţi”.
Într-un an de zile am plătit 11 000 ruble. Iată câte beţe în roate ne puneau
sovieticii din punct de vedere al impozitelor, prin care sperau căderea preo-
ţilor.
Desigur că şi din punct de vedere spiritual, căutau în fel şi chip a opri pe
creştini de a se îngriji de suflet. În zilele de dumineci şi sărbători erau scoşi la
şosea, la plug şi la alte munci, numai pentru a nu se pute duce la biserică. Un
creştin din parohia mea, a fost întors când venea la biserică, spre a se duce la
şosea.
De această lucrare n-am scăpat nici subsemnatul. Am făcut 15 zile de
lucru. Se înţelege că pentru popor era dureros, când mă vedea împreună cu el
la lucru. Ar fi vroit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când
au venit creştini din sate vecine cu botezul şi m-au căutat dealungul şoselei:
am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de
evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru a duce apă sau nisip. Aceştia, deşi
mă cunoşteau, totuşi strigau „moşule, adă nisipul încoace”. La primărie omul
de serviciu a fost scos şi unde eram trimis, mă duceam. Am îndeplinit totul,
dar şi lucrul Domnului nu l-am părăsit până la sfârşit.
Cu aceste măsuri credeau că vor scădea prestigiul preotului în faţa popo-
rului, dar din potrivă poporul mai strâns se unea în jurul lui.
După ce creştinii terminau lucrul, mai ales în timpul Postului Mare, cu
toată oboseala veneau şi se mărturiseau, deşi erau întrebaţi de ce şed şi pierd
timpul în ograda bisericii.
Cu toată severitatea sovietică, copiii celor 6 clase s-au mărturisit şi împăr-
tăşit, nedând ascultare organelor şcolare ce le spuneau: „cei care v-aţi împăr-
tăşit şi aţi fost la biserică, aţi păşit cu un picior în afară de şcoala sovietică”.
Din cauză că copiii mi-au sărutat mâna, am fost chemat la poliţie şi mi s-a
spus următoarele: „ştii că biserica îi despărţită de şcoală? Da, răspund! Atunci
la ce laşi copiii să-ţi sărute mâna. Apoi nici nu-i frumos, d-ta eşti om cult şi
acest lucru nu-i cult să-l faci”. I-am răspuns: “această credinţă şi obişnuinţă
din bătrâni nu se va şterge uşor din mintea copiilor. Eşti slobod, mi-a spus şi
altă dată să nu le dai mâna s-o sărute”.
Impresionanta cântare a „Prohodului Domnului” cântată de elevele şcolii
care urmase cursurile la Mănăstirea Japca, au atras până şi pe sovietici de a
asculta, spunând printr-o persoană de încredere că foarte frumoase cântări
avem şi frumos executate. Toate acestea sunt fapte, nu vorbe.
În acest an de încercare am cunoscut credinţa poporului nostru, necunos-
cută şi nesimţită până atunci.
Am înţeles acum marele rost ce-l are strânsa şi apropiata legătură sufle-
tească între păstor şi păstoriţi.
Am văzut cum poporul nostru ştie să ţină la datinele strămoşeşti şi-şi face
cu prisosinţă datoria de creştini.
Nu am cuvinte să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru această mare
răbdare şi tărie de credinţă ce mi-a dat s-o am până la sfârşit.
Numai datorită Atotputernicului Dumnezeu am scăpat să vedem iarăşi zile
bune, zile senine, zile de renaştere a creştinătăţii şi a lumii întregi. Recunoş-
tinţă şi mulţămire aducem armatelor Române şi Germane şi braţelor de fier
ale conducătorilor lor.
Preot Gheorghe Grădinaru
Publicat din rev. “Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104.

Nr. 2
CIRCULARA NR. 1 DIN 13 AUGUST 1941 EMISĂ DE CONSILIUL
EPARHIAL AL ARHIEPISCOPIEI CHIŞINĂULUI
Având în vedere, că ocupaţia bolşevică în Basarabia a atins grav şi viaţa
Bisericii noastre din această provincie, producând diferite schimbări şi
neorânduieli în organizaţia ei, se aduc la cunoştinţă tuturor clericilor din Arhi-
episcopia Chişinăului, următoarele noastre dispoziţiuni spre conformare:
1. Toţi clericii refugiaţi sau repatriaţi din Basarabia, din cauza ocupaţiei
bolşevice, se vor întoarce imediat la locurile lor avute la data de 28
iunie 1940 şi-şi vor continua serviciul cu tot zelul cerut de împrejurări.
Întârzierea se va sancţiona.
2. Toate actele de administraţie bisericească, cum şi cazurile de sfinţire şi
numire de clerici în timpul ocupaţiei bolşevice nu se iau în consideraţie.
Deci clericii care au funcţionat în altă parte se vor înapoia la locurile lor.
3. Clericii: preoţi, diaconi, cântăreţi, călugări, veniţi din altă parte în
cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului în timpul ocupaţiei bolşevice vor
părăsi imediat Eparhia. În caz de nesupunere sunt preveniţi că se vor
lua aspre măsuri împotriva lor prin forţa publică.
4. Slujbele bisericeşti se vor oficia peste tot în biserici şi în afară de biserici
numai după calendarul îndreptat şi în limba Statului – românească, iar
la slujbe pomenirea Familiei Regale, a Autorităţilor bisericeşti şi de Stat,
se va face după dispoziţiunile în vigoare ale Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române. La ectenii se vor pomeni Eroii Neamului şi se vor
pune cereri pentru izbânda Armatelor Române şi aliate.
5. Bisericile şi obiectele sacre profanate de bolşevici vor fi sfinţite din nou
după rânduiala Bisericii, iar slujbele rămase nefăcute din diferite cauze
în timpul ocupaţiei străine, se vor oficia fără întârziere numai de clerici,
care funcţionează în mod canonic.
6. Preoţii care în timpul ocupaţiei bolşevice s-au lepădat de Biserică şi de
credinţă sau au ocupat slujbe la sovietici, incompatibile cu misiunea lor,
se îndepărtează definitiv din slujba avută în Biserică, iar dacă vre-un
monah sau mirean a îndrăznit să săvârşească cele sfinte (Sfânta Liturgie
sau altă taină bisericească) fără a fi avut hirotonie, aceştia se exclud din
sânul Bisericii noastre.
7. Clericii care din diferite cauze au rămas în teritoriul ocupat, păstrându-
şi demnitatea lor de clerici şi români, se menţin în mod provizoriu
în serviciu până ce o comisie disciplinară va cerceta, de la caz la caz,
purtarea fiecăruia în timpul ocupaţiei sovietice. Aceşti clerici sunt
preveniţi, că deocamdată Statul nu-i consideră între funcţionarii săi şi

deci vor sluji fără salar.
8. Clericii care din diferite cauze s-au repatriat ulterior datei de 28 iunie
1940, se menţin în slujba Bisericii ca funcţionari de stat, dacă sfatul
disciplinar eparhial va găsi întemeiate motivele întârzierii lor în terito-
riul ocupat. Toţi aceşti clerici, cum şi cei de la punctul 7, vor întocmi şi
înainta Sf. Arhiepiscopii, imediat câte un memoriu în această privinţă,
certificat de membrii Consiliului parohial, prezenţi în parohia respec-
tivă.
9. Toţi preoţii parohi vor întocmi şi înainta de urgenţă, direct Arhiepi-
scopiei un raport detaliat asupra situaţiei de azi din parohia lor şi din
parohiile suplinite de ei. În acest raport se vor menţiona atât lipsurile
constatate, cum şi mijloacele de îndreptare privind viaţa duhovnicească,
cât şi avutul bisericesc.
10.Este interzis să se pretindă taxe de la enoriaşi pentru slujbele bisericeşti.
Aceasta se va lăsa cu totul la buna voinţă şi la posibilităţile fiecăruia.
Recompensa deci va fi benevolă, fie în bani fie în natură (cereale). Celor
săraci, cum şi familiilor mobilizaţilor slujbelor religioase obligatorii, ca
botezuri, cununii şi înmormântări li se vor face cu totul gratuit.
Cu arhiereşti binecuvântări
Arhiepiscop Locotenent (ss) Efrem Tighineanul
Consilieri-referenţi: (ss) Ic. st. I. Andronic

(ss) Pr. Al. Scvoznicov
Publicat din rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389.

Nr. 3
CIRCULARA NR. 3042 EMISĂ DE CONSILIUL EPARHIAL
AL EPISCOPIEI HOTINULUI
Războiul sfânt care ne-a fost dat să-l trăim, cere preoţimii o activitate
pastorală îndoită. Anume în acest război sfânt, datoria faţă de aproapele apare
mai pronunţată ca în oricare alte vremuri din trecut, de pace sau de război.
Acum păstorii sufleteşti trebuie să fie cât mai aproape de păstoriţii lor.
Pe tinerii care pleacă în campanie, preotul trebuie să-i întărească, pregă-
tindu-i sufleteşte, ca să le aprindă curajul şi să le întărească credinţa în puterea
lui Dumnezeu, convingându-i totodată că cei rămaşi acasă ai lor vor avea tot
sprijinul preotului şi autorităţilor.
Preotul este dator să aibă o deosebită grijă faţă de cei rămaşi acasă: copii,
femei şi părinţi bătrâni. Să fie educatorul şi adevăratul părinte al copiilor
rămaşi fără supravegherea autoritară a părinţilor lor. Să susţină prin cuvânt şi
faptă familiile celor plecaţi, făcând împreună cu soţia sa vizite pastorale indi-
viduale, care acum sunt mai necesare ca oricând.
Dar, atât faţă de cei care pleacă în campanie, cât şi faţă de cei care rămân
acasă – ştiindu-se starea sufletească excepţională şi a unora şi altora –, trebu-
ieşte o deosebită atenţie pentru a-i feri de sectanţii propagandişti, care în
trecut au ştiut şi acum ştiu să folosească vremurile tulburi, strecurând idei
greşite – religioase şi sociale – enoriaşilor, membri ai Bisericii Ortodoxe.
Vizite pastorale făcute de preot cu soţia sa, constituie cel mai bun mijloc
de a feri pe enoriaşi de orice acţiune ascunsă a sectarilor, cunoscuţi vrăjmaşi
dinăuntru ai Bisericii şi neamului nostru.
Episcop, † PARTENIE
Consilier Referent,
Ic. St. D. Iavorschi
Publicat din rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1942, nr. 5-6, p. 73-74.
Nr. 4
CIRCULARA NR. 1766 EMISĂ DE CONSILIUL EPARHIAL
AL EPISCOPIEI CETATEA ALBĂ – ISMAIL
Prin Decretul-Lege nr. 927, publicat în Monitorul Oficial nr. 305 din 30
decembrie 1942, au fost desfiinţate toate asociaţiile religioase existente.
Prin aceasta s-a uşurat, într-o măsură mare, problema sectaristă de la noi,
fără a fi rezolvată însă în mod definitiv.
Cunoaştem din experienţă, încăpăţânarea sectanţilor şi spiritul habotnic de
care au dat dovadă şi în trecut, ori de câte ori au apărut anumite restricţiuni cu
privire la modul lor de funcţionare.
Este fără îndoială că, şi acum, în urma desfiinţării tuturor asociaţiilor reli-
gioase, unii dintre sectanţi nu vor renunţa deodată la rătăcirile lor religioase,
încercând să întreţină încăpăţânarea adepţilor lor, prin alimentarea speranţei
deşarte că, mai târziu lucrurile se vor îndrepta în favoarea sectanţilor.
Pentru a se pune capăt acestei stări anormale, care zădărniceşte într-o
mare măsură efectele, ce se aşteaptă de la Decretul-Lege menţionat mai sus,
este nevoie ca preoţimea noastră, conştientă de menirea ei, în împrejurările
excepţionale de astăzi, să-şi intensifice activitatea misionară, şi prin pastoraţia
individuală şi contactul personal, să îndemne pe cei rătăciţi să revină sincer la
sânul Bisericii, să îmbrăţişeze şi să se pătrundă de credinţa ortodoxă, în care
s-au născut, au trăit şi au murit părinţii şi strămoşii lor.
Acolo unde se va constata rea-voinţă şi stăruinţă în rătăcire, care ar putea
fi explicată numai prin tendinţa diabolică de a rămâne în izolare de unitatea
credinţei a neamului românesc, – veţi apela la concursul autorităţilor comu-
nale competente, pentru ca împreună să constataţi faptul, deferindu-l apoi
Justiţiei, pentru sancţionarea legală a celor rătăciţi.
Episcop Locotenent † POLICARP
Consilier referent Secretar
Ic. St. M. Madan Protod. I. Beladanu
Publicat din “Buletinul Cetăţii Albe – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 18-19.
Nr. 5
REALIZĂRILE MISIUNII ORTODOXE ROMÂNE
ÎN TRANSNISTRIA
Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la
sfârşitul lunii decembrie 1941
Misiunea Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria a fost înfiinţată
în urma ocupării acestei provincii dintre Nistru şi Bug de către glorioasele
noastre armate şi cele aliate şi are ca scop organizarea vieţii bisericeşti de pe
aceste plaiuri.
Conducerea acestei Misiuni a fost încredinţată Î.P.C. Sale Păr. Arhiman-
drit Iuliu Scriban, având mână dreaptă în această grea lucrare pe P.C. Arhi-
mandrit Antim Nica.
Sediul Misiunii se găseşte la Tiraspol, într-un imobil din centrul oraşului.
„Poporul de aici, – scrie Darea de seamă – în mare parte este blând şi
credincios. Sforţările bolşevicilor de-al face ateu au fost zadarnice, bisericile
dintre Nistru şi Bug au fost închise toate, iar o parte dărâmate sau prefă-
cute în magazii şi cluburi, afară de una singură de la Odesa, pe care o lăsase
anume pentru a o arăta streinilor şi a duce în eroare vizitatorii de peste hotare
asupra realităţilor din Rusia. Preoţii au fost, afară de mici excepţii, deportaţi
sau ucişi”.
„Încercările bolşevicilor însă de a smulge credinţa poporului prin silnicie şi
prigoană n-au izbutit. Firea religioasă a poporului rus a rămas nezdruncinată.
Doar asupra tineretului, comunismul a avut oarecare influenţă, însă aceasta se
va şterge îndată ce va începe lucrarea de catehizare a Bisericii”.
„Fenomenul de azi cel mai caracteristic în Transnistria este întoarcerea
triumfătoare a poporului la credinţă. Peste tot se repară bisericile şi se sfinţesc
altarele pângărite. Icoanele şi draperiile ascunse cu grijă sunt puse iar la locul
de cinste”.
„Este o mare sete de credinţă, care nu se lasă uşor astâmpărată. Credin-
cioşii aduc copiii în masă la botez. Se repetă aievea sub ochii noştri o nouă
creştinare a poporului asemănătoare cu cea de sub cneazul Vladimir al
Kievului”.
„Poporul transnistrian a primit cu mare bucurie vestea sosirii celor dintâi
preoţi misionari. Venirea misionarilor le aduce, printre altele, încredinţarea că
bolşevicii sunt departe şi înfrânţi”.
„Activitatea de căpetenie a Misiunii, de la înfiinţare şi până azi, este legată
îndeosebi de grija refacerii şi sfinţirii lăcaşurilor de închinare şi totodată de
aceea a găsirii şi organizării cadrelor trebuitoare de misionari. Până acum au
fost sfinţite 32 biserici şi un număr mult mai mare au fost deschise la dispo-
ziţia credincioşilor, provizoriu, prin stropirea cu aghiasmă”.
„Aici este locul a mărturisi că autorităţile civile şi militare de peste tot
ne-au dat un mare sprijin la repararea sfintelor locaşuri”.
Cei dintâi care au răspuns acestor nevoi duhovniceşti ale fraţilor trans-
nistreni – după cum era şi firesc – au fost preoţii basarabeni, mai ales cei
din apropierea Nistrului, care, imediat după înaintarea trupelor noastre spre
Bug, au fost solicitaţi necontenit de credincioşii de peste Nistru pentru săvâr-
şirea feluritelor taine şi slujbe bisericeşti. Mai târziu au venit în Transnistria
şi echipe mai mari de preoţi din eparhia Chişinăului, Huşului şi din eparhiile
ardelene.
„Echipele acestea au lucrat mai mult în mijlocul populaţiei moldoveneşti
lăsând o foarte frumoasă impresie. S-au săvârşit slujbe în graiul poporului,
s-a predicat, s-au făcut botezuri în masă şi s-au împărţit cărţi de rugăciune
şi cruciuliţe. Momentul culminant în lucrarea acestor echipe a fost sfinţirea
bisericii de la Sucleia (Tiraspol), săvârşită de Î.P.S. Mitropolit Nicolae de peste
munte, P.S. Nicolae Episcopul Oradiei, P.S. Grigore Episcopul Huşilor, P.S.
Partenie Ciopron Episcopul Armatei, însoţit de Î.P.C. Arhimandrit I. Scriban,
şeful Misiunii”.
Pentru sărbătorile Crăciunului eparhia Chişinăului a trimis o mare echipă
misionară sub conducerea p.c. misionari T. Rudiev şi N. Grosu. Echipa
aceasta a fost trimisă pentru o singură lună, aducând multă mângâiere sufle-
tească credincioşilor în timpul Sfintelor sărbători.
Tot în acest timp şi Mitropolia Craiovei a trimis 9 ieromonahi care au fost
repartizaţi spre slujba credincioşilor în jud. Dubăsari.
Dar pentru o activitate misionară temeinică, se simte mare nevoie de misi-
onari statornici, care să lucreze timp îndelungat, într-o regiune hotărâtă.
Tot teritoriul Transnistriei este împărţit în 13 judeţe, fiecare judeţ are un
protoiereu. În plus Municipiul Odesa îşi are protoiereul său.
„De cântăreţi se simte mai puţin nevoie, deoarece se găsesc mulţi cântăreţi
localnici. Cântăreţii fiind mireni, n-au fost supuşi aşa de mult prigoanei. Peste
tot se găsesc coruri bine organizate”.
„Numirea preoţilor şi cântăreţilor s-a făcut întotdeauna cu învoirea şi
recomandarea chiriarhilor de unde veneau. Toţi clericii veniţi aici lucrează în
chip onorific, având numai venitul epitrahilului, afară de 16 preoţi (din care
14 protoierei) încadraţi în condiţiunile tuturor funcţionarilor publici detaşaţi
în Transnistria şi echipa de ieromonahi din Oltenia, cărora s-a acordat o mică
diurnă şi cheltuielile de transport”.
„Nădăjduim că în viitorul apropiat se va putea crea şi celorlalţi ostenitori

din ogorul misionar de aci, o situaţie similară”.
„Nu puţin ajutor ne-a fost dat în lucrarea misionară de aici şi de preoţii
militari care, pe lângă îndatoririle lor imediate, găseau timp pentru a face misi-
onarism”.
„Altă categorie de lucrători în ogorul misionar al Transnistriei este alcătuită
din preoţii băştinaşi, întorşi de curând din surghiun din regiuni îndepărtate.
Numărul lor este de vreo 150. Lucrările de încadrare a acestora fiind în curs
de executare, numărul lor exact se va cunoaşte foarte curând. Deocamdată au
fost încadraţi 19 preoţi, 3 diaconi şi 8 cântăreţi”.
„Cei mai mulţi din aceşti preoţi sunt bătrâni şi fără studii, hirotoniţi sub
regimul bolşevic din rândul cântăreţilor şi chiar al credincioşilor. Din cei cu
studii seminariale complete, sunt abia câţiva. Apoi majoritatea lor au făcut
parte din jurisdicţia „Bisericii Vii”, frântura necanonică ieşită în 1923 din
trunchiul Bisericii Patriarhului Tihon”.
„Regimul sovietic a încurajat această dezbinare şi a dat la început mare
sprijin „Bisericii Vii” ca să se organizeze şi să atragă de partea sa pe preoţii
tihonieni. Simpatia sovietelor însă n-a ţinut mult, încât, la urmă şi preoţii
„jivişti” cum li se spune celor din „Biserica Vie”, au avut aceiaşi parte de
prigoană. „Jiviştii” mai poartă şi numele de „sinodalişti”, fiindcă episcopii lor
se întruneau în sobor aparte, neavând legătură cu Patriarhul de la Moscova”.
„Afară de „jivişti” se mai găsesc preoţi din ierarhia pretinsului episcop
ucrainean Lipcovschi, precum şi preoţi lepădaţi de credinţă”.
„Misiunea a înfiinţat o comisie specială în Odesa, care se îngrijeşte de
verificarea preoţilor localnici. Lucrările ei însă merg cam greu, fiindcă mulţi
preoţi şi-au pierdut actele încât dovezile trebuie să se reconstituie pe bază de
mărturii”.
„Jiviştii care au hirotonie valabilă se primesc în Biserica noastră prin decla-
rarea pocăinţei şi prin epitimie. Cazurile grave, în deosebi a preoţilor din
ierarhia lui Lipcovschi şi a clericilor apostaţi, vor fi supuse Sf. Sinod”.
„O parte din preoţii localnici, care au trecut prin comisie, au şi fost de
acum numiţi şi ne sunt de mult folos. Ei însă nu sunt plătiţi de Stat, ci se
întreţin din veniturile epitrahilului. Când vor fi posibilităţi mai multe, e bine
să se facă ceva şi pentru ei, care au suferit aşa de mult sub regimul sovietic”.
Alături de viaţa parohială au început să se organizeze şi mănăstirile, dintre
care unele manifestă un început de viaţă misionară. Până acum am redeschis
următoarele mănăstiri:
1. Sf. Pantelimon din Odesa, de călugări.
2. Sf. Maria Magdalena din Odesa, de maici.

3. Sf. Antonie (Osipovca), jud, Dubăsari, de călugări.
4. Sf. Treime din Balta, de călugări.
5. Sargorod, jud. Moghilău.
6. Florina, jud. Balta.
7. Bolişoi Fontan, lângă Odesa.
„În primele 4 mănăstiri au început să se aşeze călugări şi să se organizeze
viaţa chinovială. În ultimele trei încă nu sunt călugări, servind deocamdată ca
biserici parohiale”.
„La mănăstirea Sf. Treime din Balta, se desfăşoară o interesantă activitate
misionară împotriva inochentismului. Oarecare activitate caritativă e vorba a
se organiza în jurul mănăstirii Sf. Maria Magdalena din Odesa, în care, s-au
adunat ca la 40 de maici”.
„Numărul total al preoţilor misionari încadraţi în Transnistria din clerul de
mir şi cel monahal (recrutaţi din ţară şi dintre localnici) este în prezent de 84.
Este desigur prea puţin, faţă de ceea ce ar trebui să fie. Înainte de revoluţia
bolşevică, în Transnistria erau două eparhii, având la un loc peste 2 000 de
preoţi. Am fi bucuroşi să avem măcar un sfert din acest număr, cu condiţia
însă să fie preoţi de mâna întâia, păstori sufleteşti desăvârşiţi, plini de duhul
lepădării de sine şi de râvna apostolică”.
Situaţia sectelor
„Ar fi de adăugat câteva cuvinte despre situaţia sectelor şi a calendarului.
Setea religioasă face ca poporul să fie gata să asculte pe oricine ar veni să le
vorbească despre credinţă. În această atmosferă, uşor pot prinde sectele. Până
acum încă nu se cunoştea un pericol apropiat în această privinţă. Pentru a
preîntâmpina însă primejdia sectelor, este nevoie a aşeza un număr cât mai
mare de preoţi luminaţi în mijlocul poporului şi aceasta s-o facem cât mai
curând. Se simte deocamdată o înviorare a mişcării inochentiste, care îşi are
leagănul în ţinuturile Balta şi Ananiev. Această mişcare în trecut a avut o mare
înrâurire asupra moldovenilor dintre Nistru şi Bug”.
„De asemenea se constată pe alocuri oarecare mişcări ale baptiştilor. Noi
am luat toate măsurile ce ne-au fost cu putinţă. La Balta, în jurul mănăstirii
Sf. Treime, reînfiinţată şi condusă de stareţul Zosima Cerchez, se duce o
frumoasă lucrare de întoarcere a inochentiştilor la matca Ortodoxiei. Proto-
popul nostru de acolo, pr. Mihail Grosu, ne aduce la cunoştinţă că mulţi din
aceşti rătăciţi s-au întors la dreapta credinţa în urma lucrării misionare a stare-
ţului sus amintit”.
Cum se prăznuiesc sărbătorile?

„În privinţa ţinerii sărbătorilor în Transnistria, nu s-a luat nici o măsură
oficială până în preajma Crăciunului din 1941, când Guvernământul Trans-
nistriei, prin adresa nr. 07219 din 23 decembrie 1941, a hotărât ca sărbă-
torile Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei să fie ţinute de armată,
şcoală şi administraţia românească după calendarul îndreptat, iar populaţia
să fie lăsată a-şi prăznui sărbătorile după voia ei. Majoritatea credincioşilor
au urmat exemplul dat de autorităţi şi a ţinut sărbătorile Crăciunului după
stilul nou. Credem că foarte curând întreaga populaţie va trece pe nesimţite la
calendarul îndreptat. Totuşi poporul şi mai ales preoţii localnici trebuiesc din
vreme pregătiţi asupra acestui fapt, prin, conferinţe şi broşuri lămuritoare”.
Pentru a ajunge la rezultatele dorite în reîncreştinarea Transnistriei este
nevoie de înfiinţarea unor şcoli de pregătire a preoţilor dintre elementele
localnice şi conducătorii Misiei fac sforţări în acest sens.
Misiunea Ortodoxă din Transnistria simte mai ales nevoie de cărţi de
ritual, de veştminte bisericeşti şi obiecte de cult.
În acest sens face din nou apel către P.S. ierarhi ai Bisericii noastre şi către
tot poporul credincios spre a fi ajutaţi.
Publicat din rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55.

Nr. 6
CONTRIBUŢIA ARHIEPISCOPIEI CHIŞINĂULUI
LA LUCRAREA MISIONARĂ ÎN TRANSNISTRIA
Eparhia Chişinăului fiind în imediata apropiere a ţinuturilor de dincolo de
Nistru, a căutat în toate împrejurările şi pe toate căile să răspundă nevoilor
duhovniceşti a fraţilor descătuşaţi, după 23 ani de tiranie comunistă.
Î.P.S. Efrem, Locotenent de Arhiepiscop, imediat după venirea Î.P. Sale
la Chişinău, a dat dispoziţie clerului din eparhie să ajute poporul din Trans-
nistria cu cărţi de ritual şi obiecte de cult – oficiind şi slujbe religioase peste
Nistru ori de câte ori vor fi solicitaţi. Acest oficiu l-au îndeplinit mai ales
preoţii de pe malul Nistrului.
Mai târziu, când s-a înfiinţat Misia Ortodoxă Română în Transnistria,
numeroşi preoţi din eparhie au fost trimişi temporal în misie peste Nistru,
iar unii din ei au fost detaşaţi pentru o misiune mai îndelungată, lucrând la
organizarea bisericească a Transnistriei sub îndrumarea Î.P.C. Sale Arhim.
I.Scriban – capul Misiunii Transnistriene şi a P.C. Sale Arhim. Antim Nica –
vicarul Misiunii.
Iată tabloul clerului de mir şi monahal din Eparhia Chişinăului, detaşaţi în
misiune îndelungată în Transnistria, precum şi funcţiile ce li s-au încredinţat
în Misiune:
1 Pr. Nicolae Grosu insp. mis. 30 Ierom. Ioachim Frunză
2 - T. Rudiev - 31 - Pavel Bradu
3 - Andrei Nicov protoiereu 32 - Macarie Stavru
4 - Mihail Grosu - 33 - Gherman Cojocaru
5 - Nicolae Cuprian - 34 - Nicolae Ţurcanu
6 - Visarion Popovici - 35 - Victor Iovu
7 - Gh. Harghel subprot. 36 - Ilarie Josan
8 - Vasile Bejan - 37 - Isidor Guza
9 - Gh. Popov - 38 - Efrem Râlea
10 - Nicolae Şelaru - 39 - Filaret Curcubet
11 - Vlad. Eustratie - 40 - Nicolae Gherman
12 - Mis. Chiriţa - 41 - Vasile Soltiţchi
13 - David Portase - 42 - Iona Cimbir
14 - Vlad. Popovici - 43 - Inoch. Cojocaru
15 - Gr. Smântână paroh 44 - Ilarion Hâncu
16 - Alex. Timuş - 45 - Serafim Condrea
17 - Alex. Svetlov - 46 - Antonie Vidraşcu
18 - Grigore Iacob - 47 - Iuvenalie Zamfir
19 - Alex. Arventiev - 48 - Calinic Manţog
20 Proto- Zosima Cerchez 49 - Sebastian Tocilat

sing.
21 - Dionisie Haraz 50 - Vichentie Gorceag
22 - Pant. Gavrilovici 51 Ierodiacon Gurie Melnic
23 Ierom. Ioanichie Lupu 52 Monah Antonie Bălan
24 - Antim Tabac 53 Cânt. Vladimir Cazacu
25 - Ioanichie Zincenco 54 - Constantin Ţărână
26 - Dumitru Solovei 55 - Sevastian Didencu
27 - Damian Lozovan 56 - Ştefan Leahu
28 - Elefterie Crăciun 57 - Ion Ciubotaru
29 - Alipie Matei 58 - Maxim Spătaru
Aceşti P.C. ieromonahi şi monahi au înfiinţat şi populat trei din mănăstirile

în Transnistria, iar alţii au fost repartizaţi pe la parohii.
În afară de aceştia ce se găsesc în Transnistria pentru misiune îndelungată,
în timpul sf. sărbători ale Naşterii Domnului au mai fost trimişi în misiune
temporară, următorii p.c. preoţi:
59 Pr. Simeon Popovici 79 Pr. Ioan Stoicov
60 - Grigore Străistaru 80 - Andrei Grosu
61 - Valentin Popovici 81 - Constantin Croitoru
62 - Gheorghe Ilicevici 82 - Grigore Navroţchi
63 - Ion Rouădedeal 83 - Teodor Harghel
64 - Dumitru Gavrilovici 84 - Alexandru Crucerescu
65 - Teodor Gontaru 85 - Gheorghe Erhan
66 - Vladimir Murea 86 - Vasile Nica
67 - Veasceslav Cutieru 87 - Spiridon Eremia
68 - Mihail Harea 88 - Serghei Cegolea
69 - Andrei Nicov-Vorniceni 89 - Andrei Eşan
70 - Pavel Cobâlaş 90 - Vasile Berliba
71 - Victor Chicu 91 - Grigore Velicov
72 - Mihail Vorobiev 92 - Vasile Alistar
73 - Adrian Dodul 93 - Ion Platon
74 - Tihon Bejan 94 - Vasile Bejan
75 - Petre Caisân 95 - Vasile Boţan
76 - Trofim Suruceanu 96 - Teodor Iazinschi
77 - Leonid Merenco 97 - Igor Macovei
78 - Constantin Murea 98 - Nicolae Goian
Toţi aceşti preoţi, plecând în misiune într-o regiune devastată de bolşe-

vici unde lipsesc obiectele de cult, au luat cu ei, spre folosinţă, sf. antimis,
vase sfinte, veşminte şi cărţi de ritual, sf.mir, – de la bisericile parohiale care
le aveau acestea de prisos sau de la mănăstiri. Unele biserici din Transnis-
tria au fost de-a dreptul înzestrate de Arhiepiscopie, care a folosit în acest
scop donaţiile făcute de către parohiile mai bine dotate precum şi din daniile
Episcopiei Romanului şi altor episcopii trimise în acest scop.
Astfel s-au dat pentru Transnistria: 377 cărţi de ritual în limba română şi
slavonă; 46 evanghelii; 38 complete de veşminte preoţeşti; 7 stihare diaco-
neşti; 19 perechi de vase sfinte; 96 antimise; 5 perechi cununii; 8 steaguri;
5 mirniţe; una mie cărticele de rugăciuni; şase sute cruciuliţe; cinci sute
calendare foi.
Pe lângă acestea s-au donat încă icoane, literatură antisectară şi Foi Dumi-
nicale pentru popor.
Publicat din rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57.
Nr. 7
SITUAŢIE STATISTICĂ PRIVIND LOCAŞURILE
DE CULT DIN TRANSNISTRIA (15 MARTIE 1943)
1941– La intrarea trupelor române La 15 martie 1943

în Transnistria
Biserici închise (transf.) = 422 Biserici reparate şi redate cultului = 445
Biserici dărâmate parţial = 313 Case de rugăciuni reparate şi redate
Biserici dărâmate în întregime = 235 cultului = 187
Biserici în funcţiune (Odessa) = 1 Biserici în reparaţie sau construcţie = 187
Nr. de preoţi în funcţiune = 1
Publicat după D. Stavrache, Gh. Vasilescu, „Misiunea bisericească română în Transnis-

tria (1941-1944)”, în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti,
1998, nr. 2-3, p. 50.
Nr. 8
NUMIREA MITROPOLITULUI VISARION PUIU
ÎN CALITATE DE ŞEF AL MISIUNII ORTODOXE
ROMÂNE PENTRU TRANSNISTRIA
„Noi, Antonescu, Mareşal al României şi Comandant de Căpetenie al
Armatei,
În baza dispoziţiunilor Decretelor Legi nr. 3052 din 5 septembrie şi nr.
3072 din 7 septembrie 1940,
DECIDEM:
Art. 1. ÎPS Mitropolit Visarion Puiu se ataşează pe lângă Comandantul de
Căpetenie al Armatei, cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spiri-
tuale a populaţiei din Transnistria, în locul PC Arhimandrit Scriban, a cărui
misiune încetează.
Art. 2. ÎPS Mitropolit Visarion Puiu stă sub ordinele noastre directe şi ale
Sanctităţii Sale Patriarhului Ţării.
Dat la 16 noiembrie 1942, la Comandamentul de Căpetenie al Armatei”.
(SS) ANTONESCU,
MAREŞAL AL ROMÂNIEI ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI
Nr. 24
(Monitorul Oficial, Partea I, nr. 272 din 19 noiembrie 1942, p. 10.100)

1998, nr. 2-3, p. 52.
Nr. 9
NUMIREA ARHIMANDRITULUI ANTIM NICA
ÎN CALITATE DE ŞEF AL MISIUNII ORTODOXE
ROMÂNE PENTRU TRANSNISTRIA
ANTONESCU, MAREŞAL AL ROMÂNIEI
COMANDANT DE CĂPETENIE AL ROMÂNIEI
În baza dispoziţiunilor Decretelor Legi nr. 3052 din 5 septembrie şi 3072
din 7 septembrie 1940,
DECIDEM:
Art. 1. PC Arhimandrit dr. Antim Nica, se ataşează pe lângă Comanda-
mentul de Căpetenie al Armatei, în calitate de şef al Misiunii bisericeşti pentru
Transnistria, în locul ÎPS Mitropolit Visarion Puiu, demisionat.
Art. 2. PC Arhimandrit dr. Antim Nica, stă sub ordinele noastre directe şi
ale Sanctităţii Sale Patriarhului Ţării.
Dat astăzi, 14 decembrie 1943.
ANTONESCU,
MAREŞAL AL ROMÂNIEI ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI
Nr. 36
(Monitorul Oficial, Partea I, nr. 293 din 15 decembrie 1943, p. 11.584)

1998, nr. 2-3, p. 52.
Nr. 10
SCRISOAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI
ADRESATĂ PATRIARHULUI NICODIM AL ROMÂNIEI
6 mai 1945 Prea Fericirea voastră iubitul întru Domnul

frate şi împreună slujitorul măsurii noastre,
Prea Fericite Patriarh NICODIM
HRISTOS A ÎNVIAT!
Această scrisoare a noastră va fi transmisă Prea Fericirii Voastre de dele-
gaţia trimisă de noi şi de Sfântul Sinod în persoana Prea Sfinţitului Ieronim
Zaharov al Chişinăului şi al Moldovei, a protoiereului Alexandru Smirnov
din Moscova şi a preotului Mihail Zernov. Aceştia vor mărturisi Domniei
Voastre, ca o completare la ceea ce este mai jos expus în scris, sentimentele
unirii frăţeşti care mă însufleţesc pe mine şi Biserica Ortodoxă Rusă cu privire
la Biserica Ortodoxă Română şi faţă de Prea Fericirea Voastră a Întâistătăto-
rulului ei.
Urmând ferm calea dragostei şi a păcii poruncită nouă de Domnul, Bise-
rica Ortodoxă Rusă a păstrat raporturile frăţeşti şi comuniunea euharistică
cu Biserica Ortodoxă Română şi atunci când ea, depărtându-se de principiile
adevăratei Ortodoxii, a comis faţă de sora ei Biserica rusă fapte care nu pot
fi justificate prin canoanele bisericeşti, precum: presiunea administrativă, cu
toate consecinţele care izvorăsc din aceasta, asupra Eparhiei ortodoxe ruse
din Basarabia, care în chip nelegiuit a fost smulsă de la Rusia, şi la fel şi în
Eparhia Odesei în timpul cât a fost ocupată.
Acum, mulţumim lui Dumnezeu, împrejurările relaţiilor noastre, atât a
celor politice, cât şi a celor bisericeşti, s-au schimbat radical şi noi împreună
cu Domnia Voastră cu satisfacţie şi bucurie duhovnicească putem îndrepta
ceea ce se cere îndreptat şi ferm să stăm pe calea canonică a unirii frăţeşti care
ne-a fost nouă lăsată de Supremul Îndrumător al păstorilor Domnul nostru
Iisus Hristos care a dat Bisericii Sale şi fiilor ei sfinţita şi mântuitoarea poruncă
a dragostei şi binecuvântatul dar al unirii duhovniceşti care se întinde peste
toată activitatea Sfintei Soborniceşti şi Apostoliceşti Biserici.
Acestei uniri întru Hristos a Bisericilor noastre s-a pus începutul prin aceea
că după binecuvântarea Prea Fericirii Voastre, la Sinodul nostru bisericesc
local au fost prezenţi reprezentanţii Bisericii Române în frunte cu vrednicul
episcop al Argeşului Iosif şi care a participat împreună cu noi la cina Domnului
şi la toate solemnităţile bisericeşti care au avut loc în timpul Sinodului nostru.
Să fie tare şi nezdruncinată această unire între Bisericile noastre, iar pentru
a întări aceste legături duhovniceşti, care din vechime leagă Bisericile noastre
ortodoxe – Română şi Rusă, şi pentru a adânci această binefăcătoare unire
între noi, – eu şi Sfântul Sinod al nostru am îndreptat către Prea Fericirea
Voastră delegaţia noastră. Concomitent doresc să atrag atenţia Prea Fericirii
Voastre la următoarele aspecte care cer din partea Domniei Voastre unele
schimbări în numele întregii Ortodoxii:
1. Biserica Ortodoxă Română trebuie să revină la slujbele bisericeşti după
stilul vechi şi în tot cazul Pascalia trebuie să fie identică cu Pascalia care este
primită în toate Bisericile Ortodoxe.
2. Biserica Ortodoxă Româna trebuie să asigure prin mijloacele sale editarea
cărţilor bisericeşti de cult în limba slavonă bisericească pe tot cuprinsul anului
într-o aşa cantitate ca să ajungă la toate bisericilor din Basarabia şi din aşa-
numita (în timpul războiului României cu Uniunea Sovietică) Transnistrie
pentru a compensa pierderea acelor cărţi care au fost distruse în perioada
1918-1944, de asemenea să restituie obiectele bisericeşti şi veşmintele care au
fost luate din bisericile localităţilor ocupate de români, la fel şi toate mijloa-
cele financiare bisericeşti care au fost luate, precum şi alte lucruri de preţ.
3. Biserica Ortodoxă Română trebuie să intervină înaintea Guvernului său
pentru eliberarea şi admiterea pentru slujirea celor sfinte a preoţilor ortodocşi
ruşi care sunt în închisori sau sub alte feluri de apăsări, care au fost lipsiţi
de parohii şi au fost lipsiţi de libertatea religioasă pentru faptul că au fost
credincioşi jurisdicţiei ruseşti şi au refuzat să se supună reformelor care s-au
introdus de Patriarhia Română.
Iată principalele probleme care împiedică unirea deplină între Bisericile
noastre şi care cer dezlegarea lor imediată.
Salutând pe Prea Fericirea Voastră şi Biserica Română cu luminatul Praznic
al Învierii lui Hristos şi chemând binecuvântarea Domnului asupra credin-
ciosului popor român, eu cer rugăciunile Voastre bineplăcute lui Dumnezeu
pentru pace şi pentru buna stare a Bisericii Ruse şi sărut cu sărutare sfântă pe
Prea Fericirea Voastră, pe care-l iubesc şi în acelaşi gând cu iubire frăţească
între Domnul şi unire nezdruncinată rămân al Prea Fericirii Voastre întru
Hristos frate şi coliturghisitor.
ALEXEI,
PATRIARHUL MOSCOVEI ŞI A TOATĂ RUSIA
Moscova, Învierea lui Hristos, 23/6 mai 1945
Publicat din rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 82.
Nr. 11
RĂSPUNSUL PATRIARHULUI NICODIM AL ROMÂNIEI
LA SCRISOAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI
18 mai 1945
PREA FERICIREA VOASTRĂ ŞI ÎNTRU HRISTOS IUBITE FRATE,
A fost o mare bucurie pentru Noi şi pentru Biserica României, să primim

delegaţia Prea Fericirii Voastre şi a Sfântului Sinod al Bisericii Pravoslavnice
Ruse, în persoana Prea Sfinţitului Ieronim al Chişinăului, a Prea Cucernicului
Protoiereu al Moscovei Alexandru Smirnov şi a Cucernicului Preot Mihail
Zernov, tocmai în săptămâna luminată de Învierea Domnului. Cu bucuria
aceasta în suflet, Vă răspund, potrivit creştinescului obicei, HRISTOS A
ÎNVIAT!
Dragostea dumnezeiescului nostru Arhipăstor, vădită omenirii prin pati-
mile, moartea şi învierea Sa şi lăsată nouă poruncă pentru buna înţelegere
şi fericirea oamenilor şi popoarelor, este adânc sădită în inima noastră, a
ierarhilor şi întregului popor Român drept credincios. Cu dragoste am privit
totdeauna la sora noastră, Biserica Rusă, cu adâncă dragoste am dorit şi dorim
o unire deplină şi o neumbrită înţelegere sufleteasca cu Ea. Anii din urmă n-au
micşorat câtuşi de puţin aceste sentimente, iar, când Domnul a voit şi ne-a dat
putinţă, am alergat şi fără umbră de şovăială am prins firul legăturilor frăţeşti.
Alegerea Prea Fericirii Voastre de Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia Ne-a
venit ca un prilej dăruit de Dumnezeu. Aşa privind lucrurile şi neputând veni
Noi înşine, am trimis delegaţia noastră să fie de faţă şi să liturghiseasca la
întronarea Prea Fericirii Voastre drept dovadă a vechilor şi nezdruncinatelor
legături de dragoste şi unire întru Domnul între Noi, Bisericile şi Popoarele
noastre.
Delegaţia Prea Fericirii Voastre Ne aduce acum cel mai dorit răspuns şi
arată întărirea dragostei şi unirea cugetelor noastre. Aţi socotit de bine, Prea
Fericite să amintiţi şi de necazurile izvorâte din aceşti patru ani de război din
urmă. Din inimă, încredinţăm pe Prea Fericirea Voastră că Noi şi Biserica
noastră am privit toate acestea cu adâncă părere de rău, şi Ne-am îndreptat cu
smerenie către Cel Atotputernic rugându-L fierbinte să ne lumineze pe toţi şi
să rânduiască toate după sfânta şi neasemuita Lui dreptate.
Biserica noastră a păstrat apoi fără încetare cea mai strânsă legătură cano-
nică cu Patriarhia Ecumenică şi cu Bisericile autocefale surori nepăşind la
nimic şi neieşind cu nimic din calea Ortodoxiei care este şi calea Sfintei Bise-
rici a toată Rusia.
În acest cuget curat şi frăţeşte devotat, am citit şi cercetat cu toată luarea
aminte scrisoarea Prea Fericirii Voastre din 23/6 mai 1945, înfăţişată Nouă
de delegaţia cu care Ne-aţi bucurat. Iar, drept răspuns de dragoste şi pentru
luminarea celor aflate într-însa, aşternem aici cele ce urmează,
1. Biserica Ortodoxă Română a îndreptat în 1924 calendarul, după care se
călăuzeşte astăzi, nu din proprie iniţiativă şi singură, ci pe temeiul unei înţe-
legeri cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol şi cu celelalte Patriarhii şi
Biserici autocefale ortodoxe. Iniţiativa îndreptării calendarului iulian a fost
luată de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1920. În mai, l923, o comisiune
formată din delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe şi întrunită la Constantinopol,
s-a oprit la hotărârea ca de la 1 Octombrie să se socotească cu data de 14
Octombrie, adăugându-se astfel cele 13 zile – cu care întârziase calendarul
iulian faţă de datele calendaristice stabilite de Sinodul Ecumenic din Niceea.
Pentru data Sfintelor Paşti s-a păstrat însă întru totul neatinsă Pascalia hotă-
râtă de înaltul Sinod Ecumenic. Ideea aceasta care a rezolvat multe probleme
a fost primită de Patriarhia Ecumenică şi de toate Bisericile Ortodoxe surori.
Păstrăm întinsă corespondenţă, purtată întru aceasta, cu Bisericile Ortodoxe
surori, dintre care unele cereau realizarea imediată a celor hotărâte la Constan-
tinopol, mai ales că nimeni nu vede piedică de ordin dogmatic sau de tipic.
Biserica noastră nu a păşit la hotărâre decât în Octombrie 1924.
Calendarul îndreptat nu se apropie de calendarul gregorian, pentru că şi
acela e greşit. E limpede apoi că el a fost primit de Biserica Ortodoxă Română
în 1924, de acord cu toate Patriarhiile şi Bisericile Ortodoxe surori, şi fără a
schimba Pascalia.
2. În privinţa restituirii cărţilor de ritual ori de retipărire a acestora în limba
slavonă, ca şi în privinţa obiectelor bisericeşti distruse ori ridicate din Basa-
rabia şi din aşa-zisa Transnistrie, datori şi bucuroşi suntem să dăm următoa-
rele lămuriri.
Auzim acum de lucruri luate din Basarabia ori din Transnistria, de autorită-
ţile în drept şi anume în toiul luptelor ori de teama luptelor distrugătoare. Noi
nu ştim ce anume lucruri, fiindcă n-am primit nimic şi nici n-am aflat ceva
dintre acestea în centrele eparhiale ori la preoţii pe care îi cunoaştem. Putem
împărtăşi însă Prea Fericirii Voastre vestea bucuroasă cum Guvernul Român
a urmărit şi urmăreşte de aproape restituirea oricărui lucru luat din Basarabia
ori din aşa-zisa Transnistrie. Cu aceeaşi hotărâre se ocupă de acest neajuns şi
Comisia Interaliată de Control. La rândul Nostru, vom socoti de datorie grab-
nică să stăruim pe lângă Domnul Ministru al Cultelor şi să-l rugăm ca toate

să se petreacă, în această privinţă după dreptate şi după dorinţa Prea Fericirii
Voastre. Nici o lipsă nu trebuie să rămână neîmplinită.
3. Întru ce priveşte punctul al treilea din scrisoarea Prea Fericirii Voastre,
suntem fericiţi să Vă arătăm că Biserica Ortodoxă Română n-a prigonit şi n-a
închis pe nimeni şi cu deosebire pe nici unul dintre clericii învinuiţi de împo-
trivire la aşa-zisele reforme din Patriarhia Română. Şi aceasta nu numai din
pricina tradiţiei şi omeniei noastre ci şi din pricina că n-au existat „reforme” în
Patriarhia Română, şi n-a putut exista, prin urmare, nici un fel de împotrivire.
E adevărat, că, la început, după îndreptarea calendarului, făcută, cum
am arătat, în desăvârşita canonicitate şi unire cu Bisericile surori, s-au arătat
nedumeriri în sânul unei foarte mici părţi din lumea neştiutoare aşezată la
Miază-Noapte în Moldova şi Basarabia. Biserica noastră a pornit îndată să
lumineze pe toţi pe cale paşnică şi cu mijloace duhovniceşti. Şi toate erau
aproape limpezite. S-au ivit însă propagandişti susţinuţi de un aşa-zis episcop
ortodox care trăia la Viena şi s-a mutat mai apoi în Germania. Aceştia au
pornit să tulbure lumea şi să o învrăjbească, pornind-o nu împotriva Bisericii,
ci împotriva Statului Român. Când tulburările au devenit grave, Statul şi-a luat
măsurile de siguranţa şi a apărat ordinea. Nu mai era vorba nici de convingeri
religioase, nici de calendar, ci de-a dreptul de agitaţie politică.
Libertatea religioasă este, Prea Fericite, un fapt hotărât în România, mai
ales astăzi, şi nu ştim să se afle cineva în închisoare sau cu vreo altă apăsare,
din pricini de credinţă. Noi vom cercetă totuşi şi vom ruga Guvernul Ţării să
lămurească lucrul, în sensul prea drept al dorinţei Prea Fericirii Voastre.
4. Delegaţii Prea Fericiri Voastre au pus înainte şi problema preoţilor
refugiaţi din Basarabia. Noi i-am învinuit pe toţi, Prea Fericite, fiindcă şi-au
lăsat credincioşii fără păstori. Ei au fugit însă de groaza Războiului, iar Noi
i-am ajutat creştineşte şi părinteşte ca să poată trăi până la reîntoarcerea lor
acasă. Cu mult timp înainte de sosirea delegaţiei Prea Fericirii Voastre, Noi
am rugat Guvernul Român să limpezească această chestiune, potrivit dispozi-
ţiilor Convenţiei de Armistiţiu. Noi ne-am spus cuvântul, şi lucrul priveşte de
aici înainte autoritatea de Stat.
PREA FERICIREA VOASTRĂ,
Marii Aliaţi, în frunte cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, au
dobândit prin jertfe grele şi cu ajutorul lui Dumnezeu VICTORIA. Fascismul
şi nazismul teutonic distrugător sunt la pământ. Poporul Românesc s-a
alăturat fără şovăire, îndată ce i s-a dat putinţa şi în frunte cu prea iubitul
nostru REGE, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Marilor Aliaţi,
Statele Unite ale Americii şi Angliei. Bisericilor noastre le rămâne îndatorirea

de a strânge puternic legăturile ce le unesc de veacuri. Unite din convingere
şi pline de dragoste, ele trebuie să înalţe rugăciuni fierbinţi către Dumnezeul
Puterilor, cerându-i ajutorul şi binecuvântarea pentru toţi cei ce vor pacea şi
fericirea omenirii. Îndatoririle acestea sfinte stăpânesc sufletul Nostru. Acestor
îndatoriri le-am închinat viaţa şi puterea pe care va binevoi Dumnezeu să
Ne-o dăruiască.
Cu aceste gânduri înalte închei răspunsul meu de dragoste la scrisoarea
Prea Fericirii Voastre şi chem smerit binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
întregului popor din măreaţa Voastră Patrie, în rugăciunile Noastre, rămâneţi
totdeauna, Prea Fericite în locul cel mai luminos. Răspund sărutărilor Prea
Fericirii Voastre cu sărutare sfântă şi frăţească, cu dragoste şi nădejde de unire
nezdruncinate în Domnul.
Al Prea Fericirii Voastre întru Hristos frate şi împreună liturghisitor,
PATRIARHUL ROMÂNIEI
NICODIM
Publicat din rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2,
p. 83-84.
Nr. 12
DATE STATISTICE PRIVIND GOSPODĂRIILE MĂNĂSTIRILOR DIN RSSM ÎN 1945
Inclusiv
Vite cornute Cai
Inclusiv
Raionul,
Denumirea mănăstirii
Porci
Plasa
Observaţii
Vii
Oi şi capre
Livadă
Stupi de albine
Total
Total
Numărul nevoitorilor
Pământ arabil
Vaci
Proprietatea funciară (în hectare)

Inclusiv apţi de muncă
Boi apţi de muncă
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
1. Mănăstirea de maici “Sf. Dumitru” r. Nisporeni, 130 20 15 2,5 2,5 6 2 4 2 2 22 2 -

Vărzăreşti pl. Chişinău
Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)
2. Mănăstirea de maici “Naşterea Maicii r. Călăraşi, 262 20 18 1 1 4 - 4 - - - - -

Domnului” Răciula pl. Chişinău
3. Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Otaci, 90 52 ? ? - 6 4 2 5 5 25 - 15

Domnului” Călărăşăuca pl. Soroca
4. Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Orhei, 151 30,5 28 1,5 1 2 - 2 1 1 18 - -

Domnului” Tabora pl. Orhei
345
5. Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Cotiujeni, 160 29 25 2 2 4 2 2 2 - 20 - -
346
Domnului” Coşălăuca pl. Soroca
6. Mănăstirea de maici “Sf. Irh. Nicolae” r. Orhei, 163 12 10 - 2 2 - 2 - - 18 2 -

Hirova pl. Orhei
7. Mănăstirea de maici “Sf. Treime” Sa- r. Rezina, 31 52,5 50 1 1,5 8 4 4 2 2 40 - -

harna pl. Orhei
8. Mănăstirea de maici “Înălţarea Dom- pl. Soroca 90 78 65 9 4 13 5 8 4 4 65 5

nului” Japca
nr. de stupi
Este prisacă
Nu a fost indicat
9. Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Brăviceni, 30 70 44 14 12 2 - 2 2 2 12 - 20

Domnului” Frumoasa pl. Orhei
10. Mănăstirea de călugări “Adormirea r. Brăviceni, 88 69 32 23 14 12 4 8 2 2 - 12 25

Maicii Domnului” Hârbovăţ pl. Orhei
11. Mănăstirea de călugări “Înălţarea r. Călăraşi, 55 107 43 49 15 8 2 6 - - 32 29 80

Domnului” Hârjauca pl. Chişinău
12. Mănăstirea de călugări “Cuv. Para- r. Străşeni, 14 Încă nu au fost transmise datele
scheva” Hâncu pl. Chişinău
13. Mănăstirea de călugări “Sf. Irh. Nico- r. Cotiujeni, 32 48,5 34 10 4,5 10 4 6 - - 14 - -

lae” Dobruşa pl. Soroca
Veaceslav Ciorbă
14. Mănăstirea de călugări Noul Neamţ r. Bender, 50 15 15 - - - - - - - - - 32
Chiţcani pl. Bender
15. Mănăstirea de călugări “Adormirea r. Străşeni, 43 60 32 10 18 6 1 4 1 1 32 4 -

Maicii Domnului” Căpriana pl. Chişinău
16. Schitul de călugări “Sf. Irh. Nicolae” r. Străşeni, 25 52 20 22 10 - - - - - - - -

Condriţa pl. Chişinău
17. Mănăstirea de călugări “Naşterea Mai- r. Orhei, 55 68 24,5 33,5 10 4 - 4 2 2 - 3 30

cii Domnului” Curchi pl. Orhei
18. Mănăstirea de călugări “Sf. Treime” r. Rezina, 10 51,5 50 1,5 - 1 1 - 1 1 - - -

Pripiceni pl. Orhei
19. Mănăstirea de călugări “Sf. Treime” r. Otaci, 12 43,5 40 0,3 3 4 2 2 - - 7 2 2

Rudi pl. Soroca
20. Schitul de călugări “Sf. M. Mc. r. Chişinău, 18 43 35 6 2 1 1 - 4 4 28 2 2

Gheorghe” Suruceni pl. Chişinău
Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)
21. Mănăstirea de călugări Sârbeşti r. Sângerei, 6 5,75 5 0,25 0,5 3 2 1 1 1 9 1 -

pl. Bălţi
22. Mănăstirea de călugări Ţipova Date nu sunt.
23. Mănăstirea de călugări “Adormirea r. Brăviceni, 49 38 25 9 4 8 2 4 2 2 64 8 30

Maicii Domnului” Ţigăneşti pl. Orhei
24. Mănăstirea de călugări Bocancea Date nu sunt.
Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39.

347
Nr. 13
STATUTUL MĂNĂSTIRII CU VIAŢĂ DE OBŞTE
anul 1945
Vârsta intrării în mănăstire nu este limitată. Celui ce vrea să vină la mănăs-

tire nu i se cere nimic, afară de bunăvoinţa de a se strădui spre folosul sufle-
tului său şi de a lupta cu ispitele. Mai apoi, după ce se va vedea strădania lui în
decurs de mai mulţi ani, se va cere permisiunea conducerii eparhiei pentru a fi
tuns în călugărie, pe urmă poate fi ridicat după merite la rangul de ierodiacon
sau ieromonah.
Vârsta tunderii în monahism nu trebuie să fie mai mică de 30 de ani.
Serviciile divine se oficiază în bisericile din mănăstiri în fiecare zi, după o
anumită rânduială: – seara, la orele 17.00-18.00 în timp de vară, iar în timp de
iarnă la orele 15.00-16.00 se oficiază Ceasul IX, Vecernia şi Pavecerniţa Mică;
la orele 3 dimineaţa se slujeşte Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul I, apoi după
un timp – Ceasul III şi Ceasul VI şi Liturghia, care se sfârşeşte dimineaţa nu
mai târziu de orele 8.00-9.00. Duminica şi la sărbătorile împărăteşti, la slujbă
sunt prezenţi majoritatea fraţilor din mănăstire; în celelalte zile, la slujbe vin,
îndeosebi, bătrâni, pe când ceilalţi merg la ascultări, după cum au fost rânduiţi
de părintele stareţ. În ajun de duminică sau de vreo sărbătoare, în biserică se
slujeşte Privegherea, care constă din unirea Vecerniei şi Utreniei, slujba se
termină la orele 22.00-23.00 seara.
Serviciile divine se oficiază, cu precădere, în limba moldovenească.
Toţi fraţii trăitori pe teritoriul mănăstirii au masă comună, îmbrăcăminte,
încălţăminte, iluminare, încălzire şi locuinţă – totul este asigurat de mănăstire.
În schimbul grijii oferite de mănăstire pentru fraţi şi călugări, aceştia îşi
oferă braţele de muncă în câmp, la vii şi în grădini etc. Ascultările se fac şi în
biserică, la bucătării, la brutărie, în ateliere şi grajduri.
Alimentaţia membrilor mănăstirii constă din două mese oferite în trapeza
comună; fiecare masă constă din două feluri de mâncare şi nu mai mult.
Prânzul se îmbunătăţeşte în zilele de sărbătoare, când la masă se dă carne, ceea
ce mănăstirilor din Basarabia le-a fost aprobat prin hotărârea Sfântului Sinod.
Fraţilor, care lucrează în condiţii grele, le este permis a mânca adăugător.
Semnat de fostul protopop,
locţiitor al stareţului mănăstirii Hârbovăţ
egumenul Iraclie Florea (Flocea ? – n.a.)

Nr. 14
STATUTUL MĂNĂSTIRII CU MOD DE VIAŢĂ IDIORITMIC
anul 1945
Regulamentul în mănăstire este pe jumătate în comun (de obşte). Fiecare

nou-venită în mănăstire, este datoare să trăiască 3-5 ani în apropierea stareţei,
timp în care va fi pusă la încercare, îndeplinind orişice fel de muncă şi poruncă.
Dacă în acest răstimp nu îndrăgeşte viaţa monahală, atunci are tot dreptul să
se reîntoarcă în lume.
Cele, care rămân neclintite în faţa încercărilor, sunt luate ca ascultătoare
la vreo maică, după alegerea şi hotărârea maicii-stareţe împreună cu Sfatul
mănăstiresc. Fiind în preajma acelei maici, sora trebuie să poarte grijă de
îndrumătoarea sa, să lucreze şi s-o asculte pe aceasta în toate.
În schimb, maica este obligată din partea sa ca s-o îmbrace, s-o încalţe,
s-o hrănească, s-o înveţe să citească şi să scrie, să cânte, s-o deprindă, într-un
cuvânt, cu viaţa şi duhul monahal. În cazul de deces al maicii îndrumătoare,
ascultătoarea moşteneşte chilia. Odată cu atingerea vârstei de 40 de ani ascul-
tătoarea este tunsă în monahism. Atunci ei i se va permite să deţină o chilie a
sa, să aibă în ascultare o soră.
Fiecare maică are datoria să-şi poarte singură grijă de sine şi viitorul ei, căci
de la mănăstire ea nu primeşte nici un fel de ajutor. Dacă vreo ascultătoare n-a
moştenit de la îndrumătoare chilie, atunci ea trebuie să şi-o construiască sau
s-o cumpere de la mănăstire cu drept de folosinţă pe viaţă. Chilia trebuie să
fie păstrată în curăţenie deplină, iar dacă necesită lucrări de reparaţie, acestea
se fac din contul personal al maicii.
Atunci, când lucrul din câmp este în toi, toate trăitoarele din mănăstire, cu
excepţia celor bătrâne şi bolnave, trebuie să iasă la muncă: la prăşit, la plivit,
să pună cartofi, sfeclă etc., la strâns legume, fructe; maicile trebuie să ajute la
treierat, la strâns şi curăţat porumb şi alte multe treburi legate de munca agri-
colă. Pentru toată această muncă ele nu primesc nimic.
Fiecare trăitoare din mănăstire, excluzând pe cele bătrâne şi bolnave,
trebuie să îndeplinească o anumită funcţie după putinţă: să citească, să cânte
în biserică, să facă curat, să tragă clopotele, să ungă cu lut, să văruiască ş.a.
Dimineaţa, seara şi la miezul nopţii, fiecare din cele prezente pe teritoriul
mănăstirii, trebuie să se adune la slujbă.
În timpul liber, maicile lucrează în folosul propriu, pentru a se întreţine.
Ele se ocupă de prelucrarea lânii aduse de către ţăranii de prin împrejurimi: o
spală, o piaptănă, o torc, ţes stofă, împletesc ciorapi şi mănuşi. Toate acestea
sunt făcute cu mijloace primitive.
Plata primită în schimb de la ţărani este în natură: pâine, ulei, lemne, uneori
şi în bani, după cum se împăcau părţile. Maicile din mănăstire nu trebuiau să
aibă gospodărie, doar câteva păsări (găini, raţe etc.).
Maicile au datoria să trăiască în curăţie şi înfrânare. Dacă, cineva a încălcat
această poruncă şi nu se pocăieşte, atunci prin hotărârea Sfatului mănăstiresc
ea este izgonită din mănăstire ca fiind nevrednică.
Stareţa este aleasă dintre maicile mănăstirii, cea mai destoinică, de către
adunarea mănăstirii cu majoritatea voturilor. Alegerea este confirmată de
către arhiereu.
Stareţa administrează mănăstirea în conlucrare cu consiliul economic, ales
dintre monahiile cele destoinice.
Darea de seamă referitor la situaţia treburilor mănăstireşti, maica stareţă
trebuie s-o prezinte anual arhiereului eparhial până la data de l aprilie.
Stareţa mănăstirii Cuşelăuca

maica Iroida
Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 33 şi verso.

Nr. 15
PLÂNGERE A UNOR PREOŢI ŞI CÂNTĂREŢI,
ADRESATĂ LUI STALIN
4 iunie 1946
Am slujit în timpul vechiului regim şi eram mulţumiţi, în timpul guvernării

româneşti la fel, dar acum în fruntea Bisericii din RSSM stă Ieronim, care
conduce nu după canoane şi nu după legile de azi.
Toţi preoţii şi cântăreţii, care se adresează cu vreo cerere în scris sau oral,
în loc de un răspuns călduros, vlădica se scoală de pe scaun şi strigă fiecăruia:
„Huliganule, idiotule neruşinat, ieşi de aici” şi noi ieşim din cancelaria mitro-
politană.
Cine din preoţi oferă un cadou lui Ieronim, prin intermediul mamei sale,
până la 1 000 de ruble, pe acela îl primeşte aparte şi răspunde mult mai blând,
dar rezultatul celui cu plângere este de scurtă durată (3 luni).
De asemenea, sunt hirotoniţi tineri cântăreţi în vârstă de 22-24 de ani,
care nu cunosc bine tipicul bisericesc, dar dacă plătesc (oferă) de la 5 la 10
mii de ruble lui Ieronim, în scurt timp sunt hirotoniţi. De exemplu, Tudoran,
parohul bisericii din Nişcani, Călăraşi, iar dascălii mai vechi stau în rând cu
banii în mână.
Preoţii şi dascălii mai vechi, dacă doresc să treacă în altă parohie, Ieronim
nu le permite. Dorim să trecem în altă Eparhie. Ieronim refuză.
Am anunţat despre aceasta pe patriarhul Alexei, dar nu a fost luată nici o
măsură. Trimiteţi-l pe Ieronim în Rusia, iar nouă daţi-ne un episcop liniştit.
Câteva semnături

Nr. 16
SCRISOAREA SECRETARULUI CC AL PC DIN RSSM
N. KOVALI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC AL PC
DIN UNIUNEA SOVIETICĂ GH. MALENKOV
iunie 1949
Secretarului CC al PC din Uniunea Sovietică
tov. Gh. Malenkov
În ultimii ani în RSSM cu ajutorul CC al PC şi guvernului unional au fost

obţinute rezultate serioase în restructurarea socialistă şi ridicarea culturii
poporului.
De către organizaţiile de partid şi sovietice ale republicii au fost luate
măsuri pentru intensificarea propagandei antireligioase şi lichidarea influenţei
ţercovnicilor asupra populaţiei.
În rezultatul acestora, în anii postbelici în republică nu a fost deschisă nici
o biserică nouă. Numărul total al bisericilor în funcţiune s-a redus de la 617 în
1945 până la 567 – la 1 iulie a.c., iar al mănăstirilor – de la 25 la 20.
1. În legătură cu faptul, că mănăstirile constituie una din cele mai pericu-
loase pepiniere ale fanatismului religios şi obscurantismului, bază a sectelor
inochentiste, sunt strâns legate cu populaţia din jur şi având în posesie gospo-
dării, exploatează în mod ascuns cea mai săracă pătură a ţărănimii, precum
şi în legătură cu faptul, că călugării, în majoritatea lor, sunt atacaţi de boli
venerice şi prezintă un pericol serios pentru sănătatea populaţiei, Vă rugăm,
Gheorghi Maximilianovici, să ne permiteţi:
a. Să reducem în 1949 numărul de mănăstiri. Să închidem următoarele din
ele: Căpriana, Hârjăuca, Hâncu, Dobruşa, Vărzăreşti;
b. Să impunem mănăstirile la plata impozitului pe venit după venitul real
provenit din gospodăria agricolă şi alte venituri, dar nu conform normelor
existente de venit.
2. Ţinând cont de faptul, că în republică sunt 374 de biserici care timp înde-
lungat nu funcţionează, iar clădirile lor au degradat şi se risipesc, să permiteţi
Consiliului de Miniştri al RSSM să transmită clădirile acestor biserici, precum
şi clădirile de locuit şi cele gospodăreşti ale mănăstirilor instituţiilor culturale
şi de iluminare şi organizaţiilor economice.
Secretarul CC al PC din RSSM
N. Kovali
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, F. 51, inv. 9, d. 5, f. 44-45.

Nr. 17
PROIECT DE ÎNCHIDERE A MĂNĂSTIRILOR DIN RSSM
septembrie 1949 Secret
Confirm,
Preşedintele Consiliului de Miniştri
al RSSM, G. Rudi
1. Mănăstirea Căpriana
1. Comitetul raional de partid Străşeni să organizeze o adunare generală a
colhozului „Căpriana”, la care să fie adoptată o hotărâre privind închiderea
mănăstirii din următoarele considerente:
a. Mănăstirea a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Averile mănăs-
tirii (clădirile, livada, viile) sunt create prin munca populaţiei. În perioada regi-
mului român de ocupaţie mănăstirea a acaparat, în detrimentul gospodăriilor
ţărăneşti, cele mai bune pământuri. Actualmente mănăstirea creează obstacole
în procesul de colectivizare în satul Căpriana, dosind de organele de stat 35 ha
de pământ. Pământurile mănăstirii se întretaie cu cele ale colhozului, fapt care
îngreuiază desfăşurarea lucrărilor agricole. În ultimă instanţă, colhozul duce
lipsă de pământ.
b. Călugării au o atitudine duşmănoasă faţă de colhoz şi prin diverse
metode caută să împiedice organizarea acestuia (de argumentat prin fapte
concrete).
c. Mănăstirea prezintă un pericol pentru sănătatea populaţiei, mai ales
pentru locuitorii din satul Căpriana. Ea este un focar de boli venerice.
Astfel se va motiva închiderea mănăstirii de către locuitorii şi colhozul din
Căpriana.
2. Comitetul raional de partid Străşeni este obligat să susţină demersul
colhozului Căpriana şi să decidă închiderea mănăstirii până la 5 octombrie
1949. Hotărârea în cauză să fie expediată Consiliului de Miniştri al RSSM.
3. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al RSSM este obligat să organizeze până la
5 octombrie 1949 un control medical al personalului monahal şi să constate
că mănăstirea este un focar de boli venerice.
2. Mănăstirea Hârjauca
1. Comitetul raional de partid Călăraşi să organizeze până la 5 octom-
brie 1949 adunări generale ale colhozurilor „Hârjauca” şi „Mândra”, în cadrul
cărora să se propună închiderea mănăstirii Hârjauca, din aceleaşi motive ca şi
mănăstirea Căpriana.
2. Comitetul raional de partid Călăraşi este obligat să decidă până la 5
octombrie 1949 închiderea mănăstirii Hârjauca. Hotărârea în cauză să fie
expediată Consiliului de Miniştri al RSSM.
3. Organele de securitate şi procuratura raionului Călăraşi sunt obligate să
intenteze dosare penale privind actele de viol şi alte acte de violenţă săvârşite
asupra femeilor de către călugării de la mănăstirea Hârjauca.
4. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al RSSM este obligat să efectueze până la
10 octombrie 1949 controlul medical al personalului monahal, urmând să
constate că mănăstirea este un focar periculos de boli venerice.
3. Mănăstirea Hâncu
1. Comitetul executiv Străşeni este obligat să adopte, până la 10 octombrie
1949, o decizie privind închiderea mănăstirii din următoarele motive:
a. La mănăstire lipseşte spiritul gospodăresc, construcţiile se află într-o
stare deplorabilă.
b. Pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse.
4. Mănăstirea Suruceni
1. Comitetul executiv Chişinău să verifice cum este lucrat pământul
mănăstirii, care sunt metodele de administrare; până la 10 octombrie 1949, să
prezinte motivele conform cărora mănăstirea trebuie închisă.
5. Mănăstirea Zloţi
1. Considerăm că faţă de mănăstirea Zloţi urmează să fie realizat un plan
analogic cu cel al mănăstirii Suruceni, prin intermediul Comitetului executiv
Cimişlia. Împuternicitul comitetului pentru problemele Bisericii să adune
toate materialele necesare şi până la 20 octombrie 1949 să le prezinte Consi-
liului de Miniştri al RSSM.
Împuternicitul Comitetului pentru problemele Bisericii să urmărească acti-

vitatea mănăstirilor menţionate, să explice administraţiei mănăstirilor starea în
care se află şi să excludă din aceste locaşe persoanele minore.
Împuternicitul Comitetului pentru

problemele BORu pe lângă
Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM,
P. Romenski
Publicat după: Ludmila Tihonov, „Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldo-
venească (1944-1965)”, Chişinău, 2004, p. 113-114.
Nr. 18
EXTRAS DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI
COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII
ORTODOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL
DE MINIŞTRI AL URSS PENTRU RSSM
PE TRIMESTRELE III ŞI IV ALE ANULUI 1949
10 ianuarie 1950 Secret
Preşedintelui Comitetului pentru problemele BORu

de pe lângă Consiliul Miniştrilor al URSS
tov. Karpov G.G.
Analizând starea de religiozitate în rândul populaţiei şi activitatea ţercov-

nicilor, pe calea propriilor observaţii şi în baza discuţiilor cu clericii şi mirenii,
am atestat, că nivelul religiozităţii atât în rândul populaţiei de la sate, cât şi
a celei de la oraş, mai rămâne a fi destul de înalt. Se observă, că populaţia
băştinaşă, în special de la sate, cu mici excepţii, aproape că în întregime frec-
ventează biserica şi, principalul, îndeplineşte ritualurile religioase (botezul,
cununia, prohodirea, postul şi altele)...
De rând cu diversele manifestări ale spiritului religios în rândul populaţiei,
are loc, de asemenea, şi activizarea activităţii ostile a clerului, călugărilor şi
ţercovnicilor, orientată contra manifestărilor partidului şi guvernului sovietic.
Preotul Cenuşa Stepan Grigorievici din satul Chişcăreni, raionul Chişcă-
reni (scos de la înregistrare pentru faptul, că a slujit fără permisiune într-o
biserică neînregistrată) a ţinut în biserică, în faţa credincioşilor, predici cu
caracter antisovietic, în una din care el spunea populaţiei:
„Copiilor voştri li se spune la şcoală, că Dumnezeu nu există, dar el este.
Bolşevicii au interzis preoţilor să le predea copiilor religia, de aceea părinţii
trebuie să-i înveţe singuri acasă”.
În timpul ridicării culacilor din RSSM el a rostit o predică, în care spunea,
că deportarea s-a produs din pronia lui Dumnezeu, deoarece oamenii sunt
păcătoşi şi nu se pocăiesc. De aceea Dumnezeu îi pedepseşte. Mai departe el
îi învăţa pe credincioşi să nu se trădeze unul pe altul, să nu fie vânzare de frate
printre creştini, căci pentru astfel de păcate Dumnezeu pedepseşte aspru.
În satul Ghiliceni el a rostit o predică, în care spunea, că „orice stăpânire
este de la Dumnezeu, dar numai dacă este o stăpânire creştină. De aceea
oamenii trebuie să ştie cum să se supună autorităţilor. Dacă puterea, – spunea
el, – este de la Dumnezeu, trebuie neapărat să ne supunem dumnezeieşte, dar

dacă este de la diavolul, atunci trebuie şi să ne supunem diavoleşte....”.
În raionul Zguriţa a apărut un şarlatan, care se dădea drept preot, un individ
ostil puterii sovietice. Acest tip, împreună cu preotul Sârbu Ivan Ilariono-
vici şi cu cântăreţul Vrancean Andrei Mihailovici din biserica satului Baxani,
conform datelor de care dispunem, au convocat în taină adunări ale credincio-
şilor în satele Baxani şi Schineni, raionul Zguriţa. La aceste adunări el a rostit
predici cu caracter antisovietic, în care chema oamenii să se roage pentru
„izbăvirea” Moldovei de ruşi şi retrocedarea sa românilor, de asemenea, îi
speriia cu apropiatul sfârşit al lumii.
Despre aceste fapte am anunţat Ministerul Securităţii de Stat al RSSM.
Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu

de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM
P. Romenski
Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova,
1994, p. 607-608.
Nr. 19
DISPOZIŢIA EPISCOPULUI NECTARIE
CĂTRE PREOŢII PAROHI DIN EPARHIA CHIŞINĂULUI
ŞI MOLDOVEI
16 noiembrie 1950
Cancelaria Eparhiei vă aduce la cunoştinţă următoarea dispoziţie a PS

Nectarie pentru a fi îndeplinit imediat şi necondiţionat.
În coordonare cu împuternicitul pe problemele Bisericii ordonăm, din
momentul când aţi primit dispoziţia, să inventariaţi biblioteca parohială. Lite-
ratura găsită, editată în timpul ocupaţiei în limba română, moldovenească sau
rusă, literatura teologică, filosofică şi revistele de până la 1917, să fie prezen-
tate la Episcopie până la 1 ianuarie 1951.
Protopopii care au strâns literatura sus-numită din bisericile circumscripţi-
ilor lor, de asemenea trebuie s-o prezinte la Episcopie în acelaşi termen.
Pentru neîndeplinirea acestei dispoziţii şi în cazul găsirii unei asemenea
literaturi în biserici, vor purta răspundere personală preoţii parohi.
† Nectarie,
Episcopul Chişinăului şi Moldovei

Nr. 20
COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII ORTO-
DOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL
URSS PENTRU RSSM PE TRIMESTRUL IV AL ANULUI 1950
de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
tov. Karpov G.G.
Conform observărilor personale şi studierii stării de religiozitate, se

observă, că nivelul de religiozitate în rândul populaţiei republicii, în special la
sate, este încă destul de înalt. Aceasta se observă după frecventarea masivă a
bisericilor de către credincioşii de toate vârstele şi după înfăptuirea masivă a
ritualurilor religioase. În vara şi toamna anului curent, în timpul aşa-numitelor
„hramuri”, în aşa mănăstiri ca Chiţcani, Curchi, Ţigăneşti, Hârbovăţ şi altele
se adunau de la două până la cinci mii de oameni, dar poate şi mai mult.
De rând cu diverse manifestări ale religiozităţii în rândul populaţiei se
observă o activitate ostilă, atisovietică, desfăşurată de ţercovnici şi sectanţi.
Aceştia răspândesc în rândul populaţiei tot felul de zvonuri duşmănoase şi
provocatoare despre război, apropiatul sfârşit al lumii, despre cutremure de
pământ şi altele de felul acesta. De exemplu, în timpul colectării de semnă-
turi sub Apelul de la Stockholm în apărarea păcii, ţercovnicii şi sectanţii au
răspândit în satele raionului Făleşti tot felul de zvonuri şi au încercat să-i
sperie pe oamenii mai întunecaţi că, semnând acest Apel, ei vor ajunge în iad,
că lor le va fi aplicată ştampila antihristului şi că vor fi luaţi la război.
În luna august a.c. în unele sate şi raioane şi chiar în oraşul Chişinău a fost
răspândit zvonul despre apropierea zilei, când toţi oamenii vor adormi cu un
somn de moarte, şi cei care nu vor să ajungă în iad trebuie să-şi facă rost de
o cruciuliţă. În consecinţă, în oraş s-a simţit o solicitare sporită de cruciuliţe,
pe care mulţi le cumpărau. În scopul propagandei religioase ţercovnicii înalţă
aproape pretutindeni în sate şi pe marginea drumurilor noi cruci încrustate
şi împodobite şi le repară pe cele vechi, sfinţesc casele, fântânile, iar în unele
sate chiar şi podurile.
P. Romenski
1994, p. 609-610.
Nr. 21
DOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI
AL URSS PENTRU RSSM PE ANUL 1950

tov. Karpov G.G.
Moldova este una din cele mai tinere republici ale Uniunii Sovietice.
Ocupaţia îndelungată a boierilor români şi exploatarea nemiloasă a poporului
moldovenesc au adus economia naţională şi cultura Basarabiei într-o decă-
dere extremă. Sărăcia, nelegiuirile ocupanţilor români, obscurantismul şi lipsa
de cultură, care erau inoculate în Basarabia, au condiţionat înrădăcinarea în
rândul maselor truditoare a superstiţiilor şi prejudecăţilor care mai sunt vii şi
astăzi.
Ocupanţii români, care se străduiau să înrobească poporul moldovenesc
şi în plan politic, şi în plan economic, au folosit religia ca una din armele lor
sigure de exploatare şi subjugare spirituală a oamenilor muncii.
Astfel se explică acel fapt, că astăzi cea mai mare parte a populaţiei, în
special, cea de la sate, mai crede în diverse superstiţii şi prejudecăţi.
Prezenţa prejudecăţilor religioase şi a diverselor superstiţii în rândul popu-
laţiei din Moldova se explică şi prin faptul, că acestea sunt susţinute şi inocu-
late de către rămăşiţele duşmanilor de clasă – culacii, naţionaliştii burghezi
româno-moldoveni, clerul, ţercovnicii, călugării şi tot felul de sectanţi, care
tind să folosească religia în acţiunile lor criminale şi duşmănoase, orientate
împotriva colhozurilor, împotriva manifestărilor organizate de partid şi
guvern.
Realizarea şi traducerea în viaţă, sub conducerea partidului nostru şi a
tovarăşului Stalin personal, a acelor acţiuni politice, economice şi culturale
de o importanţă măreaţă, care au fost promovate în republică în ultimii ani
postbelici, în special traducerea în viaţă a uneia dintre cele mai însemnate şi
principale sarcini de importanţă politică şi economică – colectivizarea masivă
a gospodăriilor ţărăneşti şi lichidarea culăcimii ca clasă, creşterea viguroasă a
colhozurilor, consolidarea lor economico-organizaţională, situaţia materială şi
economică a oamenilor muncii, care se îmbunătăţeşte pe zi ce trece, creşterea
nivelului lor cultural şi a conştiinţei politice, au condus la schimbări mari în

situaţia şi activitatea Bisericii în Moldova.
Dacă în primii ani după eliberarea republicii de sub ocupaţia fasciştilor
germano-români se observa un asemenea fenomen, că atât bisericile săteşti,
cât şi cele din oraşe erau frecventate aproape de întreaga populaţie localnică,
inclusiv de intelectuali, iar duminica şi în zilele de sărbătoare, de regulă, în
sate nu se efectuau nici un fel de lucrări, apoi acum se observă pretutindeni o
scădere a nivelului de religiozitate şi depărtare de biserică.
Frecventarea bisericilor s-a redus, în special din contul intelectualilor şi al
tineretului, duminica şi în zilele de sărbătoare, în special în timpul lucrărilor
de câmp, colhoznicii lucrează la lucrări agricole.
De asemenea, în ultimul timp au loc aşa cazuri, când clericii înşişi anunţă
despre reducerea frecventării bisericilor de către credincioşi, precum şi a veni-
turilor de la prestarea trebuinţelor, de aceea ei părăsesc parohiile, care nu sunt
frecventate de credincioşi şi nu aduc venit, şi cu permisiunea episcopului se
transferă în alte parohii...
De aceea este absolut firesc, creşterea continuă a nivelului de trai al oame-
nilor muncii, a conştiinţei lor politice şi culturale, trezeşte în rândul clerului,
în special a segmentului cel mai reacţionar, acţiuni de răspuns, atitudini ostile,
o luptă ascunsă sau chiar deschisă contra acţiunilor, promovate de partid şi
guvern, şi tendinţe de a consolida şi inocula religia pe orice cale şi cu orice
mijloace.
Ţercovnicii şi sectanţii răspândesc, de asemenea, diverse foi volante şi scri-
sori cu caracter antisovietic şi cu conţinut obscur şi superstiţios…

P. Romenski
1994, p. 610-612.
Nr. 22
DIN DAREA DE SEAMĂ PRIVITOR LA VERIFICAREA
ACTIVITĂŢII ÎMPUTERNICITULUI P. ROMENSKI
25 ianuarie 1951 Strict secret
În ultimii doi ani din 1949 până în 1950, au fost scoase de la înregistrare
71 de biserici, din care în 1950 16 biserici, în afară de aceasta au fost lichidate
3 mănăstiri, 2 din care la sfârşitul anului 1950. Numărul existent de biserici
este prea mic pentru a satisface necesităţile credincioşilor şi în republică este
răspândită activitatea preoţilor neînregistraţi, care după cum s-a stabilit sunt
aproximativ 50 (46 de persoane), de asemenea, sunt depuse cereri pentru
deschiderea bisericilor închise.
Măsurile restrictive îndreptate împotriva activităţii Bisericii sunt înfăptuite
de către administraţia eparhială conform indicaţiilor Patriarhiei şi acestea, după
cum se vede, se lovesc de proteste în primul rând ale clerului. De exemplu,
preotul Cociurca Nicolae din Baccealia, r. Căuşeni în scrisoarea sa adresată
protopopului scria: „Eu sunt uimit de ordinul de a nu sfinţi apa la fântânile
din sat, în timp ce credinţa în popor scade şi scade”.
În timp ce numărul bisericilor s-a redus în 1950 cu 16, numărul preoţilor
a crescut cu 16 (la 1 ianuarie 1950 erau 344 de preoţi, la 1 ianuarie 1951 –
360). Numărul călugărilor şi călugăriţelor în 1950 s-a micşorat. Au plecat de
la mănăstiri 103 persoane, au fost primite în mănăstiri doar 15 persoane ...
În dările de seamă ale tov. Romenski nu sunt reflectate atitudinea şi activi-
tatea bisericilor în legătură cu înfăptuirea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti
în republică. Aşa de exemplu, în darea de seamă a lui pentru semestrele II-III
ale anului 1950 nu şi-a găsit reflectare un asemenea caz important, cum a
fost predica preotului Iurco Feodor F. în satul Tocuz, raionul Căinari care în
vara anului 1950 de pe amvon chema credincioşii să nu lucreze în zilele de
sărbătoare în colhoz, dar să frecventeze biserica. El le reproşa credincioşilor-
colhoznici că ei ascultă mai mult de brigadierul lor, decât de el – păstorul lor.
Cu Ministerul Finanţelor din RSSM tov. Romenski are stabilite asemenea
relaţii, că împuternicitul Comitetului parcă ar fi un organ subsidiar de încasare
a impozitelor şi plăţilor de la clerici şi ţercovnici ...
Urmărind audienţele tov. Romenski cu vizitatorii şi discuţiile cu ei pot
remarca faptul că la acest capitol el nu dă dovadă de tactul necesar şi reţinere.
Aşa, de exemplu, n-a fost primit în audienţa unul din preoţii venit fără motive
întemeiate, necătând la rugămintea preotului. Deseori în timpul discuţiilor
vorbeşte în mod grosolan, învinuieşte în minciună ş.a. Un fapt ce caracte-
rizează impulsivitatea tov. Romenski este problema privitoare la episcopul

Teodosie. Tov. Romenski insistă ca „Teodosie să fie alungat din Moldova
căci este un obscurantist înrăit”. Acest „obscurantism” este văzut de tov.
Romenski în raportul lui Teodosie din 18 septembrie 1950 adresat episco-
pului Nectarie prin care acesta cere „organizarea unor discuţii cu caracter
catihetic în zilele de duminică şi sâmbătă seara pentru explicarea învăţăturii de
credinţă ortodoxă ...”. Astfel, doar pentru înaintarea unei asemenea scrisori,
tov. Romenski pune întrebarea de a-l izgoni din hotarele Moldovei. Printre
altele, pe această scrisoare episcopul Nectarie a scris, că în această întrebare
Teodosie poate să se adreseze patriarhului şi că aceasta „nu este interzis”.
Corespondenţa secretă se duce în secţia specială a Consiliului de Miniştri,
dar ordinea de manipulare cu corespondenţa secretă a împuternicitului nu
corespunde caracterului secret şi ordinei de păstrare a acestei corespondenţe.
Dosarele de arhivă nesecrete se află în dezordine. În registrul de înregis-
trare a vizitatorilor nu sunt note cu privire la ce răspuns a primit vizitatorul
la întrebarea sa.
Biroul împuternicitului este incomod, murdar, neutilat şi pentru lucrul
împuternicitului este totalmente nepotrivit. În aceeaşi odaie se află toţi trei
colaboratori ai Comitetului, în afară de aceasta, imediat lângă uşa biroului este
altă odaie în care stau lucrătorii altor instituţii şi vizitatorii trebuie să se stre-
coare până la uşă, dar principalul că în asemenea situaţie discuţia cu vizitatorii
nu poate decurge confidenţial.
Adjunctul Şefului Secţiei de Inspectare a Comitetului
Spiridonov
Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 294-296.
Nr. 23
DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI
PENTRU SEMESTRUL I AL ANULUI 1951
Secret
(...) În această perioadă din nou au fost înregistraţi 12 preoţi. Printre ei

este înregistrat şi preotul Procop Feoctist Feodorovici, anul naşterii 1858,
moldovean, originar din Sănătăuca, raionul Vertiujeni, RSSM. Provine dintr-o
familie de preot. A absolvit Seminarul teologic din Chişinău. Din 1920 până
în 1944 a slujit ca preot la Catedrala din Chişinău. În noiembrie 1944 a fost
condamnat în baza art. 54, p. 10, al. 2 CP al URSS şi şi-a ispăşit pedeapsa în
lagărele MAI până în august 1950. După eliberare s-a întors în Moldova şi în
februarie 1951 a fost numit de episcopul Nectarie paroh al bisericii din Ţâbu-
leuca, raionul Dubăsari.
Pretutindeni în republică se observă un declin al religiozităţii în rândul
populaţiei locale, ruperea muncitorilor de sub influenţa Bisericii şi preo-
ţilor. În zilele de duminică şi de sărbători colhoznicii lucrează, acest lucru e
evident acum în timpul însămânţării de primăvară. În timpul Postului Mare
s-a micşorat evident numărul celor care frecventează biserica şi a celor ce
postesc.
Pot fi aduse multe exemple de purtare amorală în rândul preoţilor şi călu-
gărilor: beţie, decădere morală, desfrânare şi altele.
În legătură cu declinul religiozităţii, scade fercventarea bisericilor şi săvâr-
şirea serviciilor religioase, scade influenţa ţercovnicilor şi preoţimii asupra
populaţiei. Preoţimea şi ţercovnicii încearcă să ieie un şir întreg de măsuri în
scopul de a întări poziţia şubrezită a Bisericii, îndreptarea spre menţinerea
religiozităţii şi întărirea poziţiilor lor.
Mai întâi de toate însăşi episcopul Nectarie prin toate acţiunile sale năzu-
ieşte spre aceasta. De exemplu:
1. Sprijină material tot timpul Catedrala din Chişinău.
2. Dă indicaţii şi cere de la preoţi să efectueze reparaţii în biserici, ţinerea
lor în ordine, de asemenea organizarea corurilor, chiar şi plătite.
3. Des pleacă la mănăstiri şi parohiile de la periferii pentru a săvârşi acolo
slujbe şi a verifica starea lor. Necătând la faptul că aceste vizite ale episco-
pului nu sunt fastuoase, dar ele într-o anumită măsură au o influenţă asupra
credincioşilor.
4. În scopul menţinerii influenţei bisericii asupra credincioşilor şi ridicarea
autorităţii preoţimii episcopul Nectarie, în deosebi în ultimul timp a început
mai dur să se răfuiască cu preoţii pentru orice fapte cu caracter amoral prin
lipsirea de cin, oprirea de a oficia cele sfinte, transferul la parohii mai rele,
izgonirea din eparhie.
În afară de aceasta el atrage de partea sa, susţine şi încurajează partea cea
mai fanatică a preoţimii. Preoţii: Crijanovschi, Fialcovschi, Gargalâc, Petrov
– parohul bisericii Ciuflea, Păduraru – parohul bisericii „Sf. Gheorghe” din
Chişinău şi alţii, de asemenea prin diferite metode tind să întărească religi-
ozitatea. Ei folosesc următoarele metode: îmbunătăţesc corurile bisericeşti,
săvârşesc slujbele în bisericile lor în mod solemn, des ţin predici pe teme
evanghelice, cheamă creştinii să frecventeze biserica şi să facă diferite donaţii
şi altele.
Preoţii Petros, Dascăl, Armaş F., Iosif Cargalâc, Crijanovschi, Cicudcov-
schi au dus cu episcopul o discuţie despre necesitatea de a lupta cu acei preoţi
care prin comportamentul şi acţiunile lor au contribuit la distrugerea Bisericii
şi subminarea autorităţii preoţimii.
Partea cea mai reacţionară a preoţimii, călugărilor şi ţercovnicilor iau
măsuri de a duce o luptă ascunsă şi chiar deschisă împotriva măsurilor luate
de Partid şi Guvern. Despre aceasta vorbeşte un şir de factori:
1. În februarie 1951 episcopului Nectarie i s-au adresat un grup de ţercov-
nici din Sadaclia, raionul Romanovsc cu cerere de a se deschide biserica. În
legătură cu aceasta ei vorbeau că în biserica închisă din Sadaclia se săvârşesc
diverse minuni: se aprind singure candelele, icoanele din biserică şi crucea de
pe cupolă emană lumină. Episcopul mi-a transmis această cerere mie. Aflând
despre asemenea acţiuni provocatoare din partea ţercovnicilor, eu imediat am
raportat despre aceasta secretarului CC al PC tov. Tcaci, după care împreună
cu instructorul secţiei de propagandă şi agitaţie al CC al PC tov. Bucarschi au
plecat la faţa locului pentru a lua măsurile necesare de curmare a tentativelor
ţercovnicilor de a înscena „minuni”.
2. Fostul ieromonah de la mănăstirea Chiţcani, lipsit de către episcop de
cin, care în prezent lucrează dascăl în Gura Camencii, raionul Floreşti, Calmâc
Isaac Loghinovici petrece în fiecare seară ilegal lecţii de religie cu copii de
vârstă şcolară la gazda sa.
Materialul despre aceasta l-am transmis procurorului republicii pentru a-l
trage pe Calmâc la răspundere penală.

P.Romenski

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 300-302.
Nr. 24
CU PRIVIRE LA SITUAŢIA ŞI ACTIVITATEA
CLERULUI ÎN RSSM
Secret
Numărul clerului înregistrat pe ani:

Anul Clerici Diaconi Cântăreţi
1946 269 17 260
1947 300 6 281
1948 376 9 318
1949 433 8 342
1950 344 8 321
1951 361 7 294
O creştere substanţială a numărului de clerici în anii 1946-1947 se explică

prin faptul, că în aceşti ani mulţi din ei au revenit în Moldova din România în
procesul de repatriere. Sporirea numărului lor în 1948 se explică prin faptul,
că în acest an au fost cele mai multe hirotoniri în cin preoţesc comparativ cu
anii precedenţi, când era episcop Benedict (Poliakov).
La momentul de faţă avem:

Preoţi – 365
Diaconi – 7
Citeţi – 254
Preoţii recent hirotoniţi pe ani:

1946 – 47
1947 – 53
1948 – 42
1949 – 7
1950 – 5
1951 – 4
În majoritatea cazurilor toţi cei hirotoniţi sunt foşti cântăreţi.

Făcând o caracterizare generală a clerului, trebuie să menţionăm că printre
clericii locali sunt multe elemente burghezo-naţionaliste reacţionare şi ostile.
Tot clerul local în timpul Marelui Război pentru apărarea Patriei s-a aflat pe
teritoriul ocupat. În 1944, în ajunul eliberării Moldovei de către Armata Sovie-
tică de ocupanţii germano-români, majoritatea clericilor au fugit în România,
de unde reveneau după război, pe parcursul anilor 1946-1947, în procesul de
repatriere.
Sunt cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare cu privire la culte, când
clerul înregistrat umblă la sărbătorile bisericeşti mari cu rugăciuni pe la casele
credincioşilor. De asemenea, sunt cazuri de săvârşire a slujbelor religioase în
bisericile închise şi de către clericii neînregistraţi.
Au fost încercări din partea ţercovnicilor şi ale unor clerici aparte (preotul
Jelihovschi Timofei şi preotul Zaharia) de a răspândi, în scopul menţinerii
religiozităţii, diverse superstiţii şi de a înscena o „minune” în satul Chiperceni,
raionul Chiperceni şi în Sadaclia, raionul Căinari, în 1950-1951.
De asemenea, sunt grupuri de ţercovnici; dar nu prea mari, de câţiva
oameni, care, de regulă, sunt conduse de foşti epitropi de biserică, cântăreţi
şi alte elemente antisovietice, duşmănoase, care insistent, pe parcursul mai
multor ani, râvnesc deschiderea bisericilor şi nu încetează demersurile lor.
Se observă o frecventare slabă a bisericilor, activitate de muncă în zilele
de duminică. Aceasta vorbeşte despre scăderea nivelului de religiozitate în
rândul populaţiei Republicii Moldoveneşti.
Împuternicit
tov. Romenski

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 293-294.
Nr. 25
DIRECTIVĂ ADRESATĂ ÎMPUTERNICIŢILOR
DIN REPUBLICILE UNIONALE ŞI AUTONOME
august 1953 Strict secret
În scopul studierii mai profunde a situaţiei şi a activităţii Bisericii Comi-
tetul pune în sarcina împuterniciţilor elucidarea influenţei ce-o are frecventa
schimbare a slujitorilor cultului asupra situaţiei şi activităţii comunităţii reli-
gioase. (O asemenea schimbare în unele cazuri slăbesc legătura dintre cler şi
creştini şi adesea duce la declinul comunităţii religioase, dar sunt cazuri când
schimbarea slujitorilor cultului, dimpotrivă, consolidează comunitatea).
Pentru a elucida situaţia este necesar să indicaţi după aprecierea D-voastră
o parte de biserici (selectiv) în care a avut loc schimbarea preoţilor şi o altă
parte în care n-au fost schimbaţi preoţii şi să faceţi comparaţie.
Această activitate trebuie făcută cu un asemenea calcul ca la 1 noiembrie
1953 să prezentaţi Comitetului raportul în care să lămuriţi următoarele chestiuni:
1. Numărul de biserici în care s-au schimbat preoţii şi pricina schimbării.
2. În câte biserici şi case de rugăciuni datorită schimbării preoţilor comu-
nităţile religioase s-au întărit şi prin ce concret aceasta s-a manifestat (de adus
2-3 exemple).
3. În câte biserici schimbarea frecventă a preoţilor a dus la declinul sau chiar
lichidarea comunităţii religioase (de adus 2-3 exemple).
4. Cum reacţionează credincioşii şi clerul la schimbarea slujitorilor cultului
(de adus plângeri şi opinii).
5. Numărul preoţilor ce s-au eliberat din funcţie ca urmare a schimbării
lor frecvente de către episcop dintr-o parohie în alta (de indicat numele de
familie al acestor preoţi).
6. S-au iscat conflicte între credincioşi datorită schimbării preoţilor şi
caracterul acestor conflicte.
7. Rolul episcopului în schimbarea preoţilor şi ce scopuri urmăreşte la
schimbarea lor.
8. Au fost implicaţi reprezentanţii autorităţilor locale în problema schim-
bării clerului (de adus fapte).
9. Propunerile împuternicitului privind problema dată.
Studierea acestei probleme trebuie făcută de împuternicit într-un asemenea
mod ca să nu atragă atenţia clerului şi să nu stârnească zvonuri nedorite.
Preşedintele Comitetului pentru problemele
BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
tov. Karpov

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 303-305.
Nr. 26
DIRECTIVĂ ADRESATĂ ÎMPUTERNICIŢILOR
DIN REPUBLICILE UNIONALE ŞI AUTONOME
decembrie 1953 Strict secret
Pentru alcătuirea raportului anual Comitetul vă roagă să transmiteţi până la

05.01.54 note despre situaţia comunităţilor bisericeşti ortodoxe şi cler, în care
să elucidaţi următoarele chestiuni:
1. Numărul bisericilor ortodoxe înregistrate şi aparte casele de rugăciuni
existente la 01.01.54 şi în ce localităţi se află.
2. Cu ce întrebări mai importante s-au adresat clericii şi organele executive
bisericeşti în comitetele executive regionale în 1953 şi cum au fost soluţionate
aceste întrebări.
3. Conţinutul plângerilor adresate Comitetului de către preoţi şi organele
executive bisericeşti în 1953 şi rezultatele examinării lor.
4. Au fost comise încălcări ale legislaţiei cu privire la biserică de către preoţi
sau organele executive bisericeşti şi cum au fost înlăturate.
5. Ce întrebări faţă de Comitet aveţi privind activitatea bisericii, preoţilor.
La notă trebuie să anexaţi date despre clericii (preoţi şi diaconi) înregistraţi
pe lângă bisericile şi casele de rugăciuni existente.
La alcătuirea notei despre preoţi, după părerea Comitetului, nu trebuie să
cereţi informaţii de la organele sovietice locale şi cler, dar să folosiţi materialul
acumulat în 1953.
Preşedintele Comitetului pentru problemele
BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
tov. Karpov

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 305.
Nr. 27
SCRISOARE DE PROTEST A UNUI GRUP
DE CREDINCIOŞI DIN RSSM
6 iulie 1955
tov. Karpov G.G.
Nefiind în stare să refuz numeroaselor rugăminţi ale confraţilor mei

moldoveni, care mi s-au adresat cu rugămintea de a expune şi a comunica
conducerii măreţei noastre Patrii despre acele doleanţe ale lor, pe care ei le
consideră juste şi legitime, eu, la rugămintea lor, mi-am asumat îndrăzneala
de a aduce la cunoştinţa Dumneavoastră şi, după măsura posibilităţilor, în
speranţa unei soluţionări echitabile, următoarele: transmit rugămintea lor.
Noi – moldovenii ⁄RSSM⁄, în cea mai mare parte, oameni în vârstă de 40
şi mai mulţi ani, (comsomoliştii nu frecventează deloc biserica), reprezen-
tând familia, fie şi modestă în sânul acelei mari familii, pe care o reprezintă
puternica şi necuprinsa noastră Patrie socialistă – URSS, ne simţim obijduiţi
şi uitaţi.
În timp ce toate celelalte popoare, care locuiesc în Patria noastră, precum:
ucrainenii, polonezii, evreii, gruzinii, armenii ş.a.m.d. au posibilitate să asculte
păstorii lor spirituali supremi în limbile lor materne, noi, moldoveni, suntem
lipsiţi demult de această posibilitate. Aceasta s-a simţit, în special, în una din
duminici în catedrala din Chişinău, în timpul discursului Episcopului nostru,
care povestea celor prezenţi la slujba religioasă în catedrală despre călătoria
sa la Moscova, la Congresul unional al apărătorilor păcii. Într-adevăr, ne-ar
fi fost foarte interesant şi nouă, moldovenilor, să ascultăm această cuvântare
într-o limbă, înţeleasă de noi din gura însuşi conducătorului nostru spiritual,
episcopul, dar, din păcate, nu am avut această posibilitate, deoarece episcopul
nostru nu ştie nici un cuvânt moldovenesc, cu toate că s-a aflat de mulţi ani
în această funcţie înaltă în Moldova. În această zi la Catedrală era foarte multă
lume – predominau moldovenii colhoznici, care au venit din satele din apropi-
erea Chişinăului, special într-o zi de duminică şi de piaţă pentru a vizita Cate-
drala pentru a participa la slujba arhierească şi a asculta cuvântul păstorului lor
suprem. Dar a fost o dezamăgire totală, deoarece nimeni din noi nu cunoş-
team limba şi nu am reuşit să înţelegem nimic din cele spuse de conducătorul
nostru spiritual, care nu cunoaşte limba noastră maternă – moldoveneasca.
Oare nu sunt la noi în Moldova persoane devotate, care îşi iubesc Patria şi
cunosc, de rând cu limba rusă, şi limba moldovenească, oameni intelectuali,

care, cu permisiunea Conducerii Superioare a necuprinsei noastre Patrii ar
avea posibilitate să conducă viaţa noastră religioasă, vorbind cu noi într-o
limbă înţeleasă – moldovenească, mai ales pe o aşa temă interesantă, cum ar
fi pacea în întreaga lume? Noi, oamenii în vârstă, care, sincer vorbind, toată
viaţa ne-am obişnuit să ascultăm de cuvintele conducătorilor noştri spirituali,
aflaţi în fruntea cultului, mai bine de 5 ani suntem lipsiţi de această posibilitate
din cauza expusă mai sus – (necunoaşterea absolută a limbii moldoveneşti
de către conducătorul nostru spiritual) – cât priveşte preoţii, care lucrează în
sate şi comunică în direct cu noi – poporul moldovenesc – aceştia în marea
lor majoritate – 99% – sunt necărturari, oameni fără cultură, foşti cântăreţi
săteşti, fără oarecare studii.
Cu aceasta încheiem rugămintea noastră sinceră şi sperăm, că veţi spune
cuvântul Dumneavoastră autoritar în problema expusă şi, în acest mod, măcar
la adânci bătrâneţe ne veţi da posibilitatea de a primi explicaţii în chestiuni cu
caracter religios, precum şi în alte chestiuni vitale ce ne interesează, în limba
noastră maternă, moldovenească.
Trăiască pacea în toată lumea şi toţi conducătorii Patriei noastre puternice,
necuprinse şi neînvinse.
Credem, că trebuie să fie uitate pentru totdeauna interesele personale ale
conducerii religioase a Moldovei, în pofida beneficiilor lor materiale şi să fie
auzită de Dumneavoastră vocea poporului moldovenesc.
Din însărcinarea şi la marea rugăminte

a unui grup de bătrâni moldoveni,
I.Olari
Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 57, f. 94-95.

Nr. 28
DOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL
URSS PENTRU RSSM PE SEMESTRUL I AL ANULUI 1957
7 iulie 1958
În primul semestru al anului 1957 nu s-au produs nici un fel de schimbări

privind numărul bisericilor în funcţiune şi al caselor de rugăciuni. Conform
situaţiei de la 1 iulie 1957, în RSS Moldovenească se numărau 546 de biserici
în funcţiune şi case de rugăciuni. Inclusiv: biserici – 540; case de rugăciuni – 6.
Slujbe au loc regulat în 530 de biserici în funcţiune şi în 5 case de rugăciuni... .
Conform situaţiei de la 1 iulie 1957, la evidenţă sunt luaţi şi înregistraţi 392
de clerici (cu excepţia clerului monahal, care se află în mănăstiri)... .
Conform observărilor mele personale şi materialelor de care dispun, se
vede, că clerul şi bisericoşii continuă să desfăşoare şi să-şi intensifice activi-
tatea în rândul credincioşilor. Acest fapt este confirmat de multe date concrete
şi acţiunile clerului şi ţercovnicilor.
Pretutindeni în sate şi oraşe se produce reparaţia bisericilor, amenajarea şi
împodobirea lor (pictură artistică, iluminare ş.a.m.d.) pentru a atrage încoace
credincioşii.
Clerul şi ţercovnicii desfăşoară o largă activitate în rândul populaţiei
privind deschiderea bisericilor... .
Iniţiatori şi organizatori ai înaintării cererilor de deschidere a bisericilor,
parvenite din partea credincioşilor, în majoritatea cazurilor sunt: clerul, călu-
gării şi călugăriţele, cântăreţii, tot felul de şarlatani şi afacerişti, impostori, care
se prezintă credincioşilor drept preoţi, foşti epitropi şi alţi ţercovnici.
Influenţaţi de aceştia, credincioşii adresează cereri nu numai împuterni-
citului pentru problemele Bisericii, dar direct în organele de partid şi de stat
republicane şi centrale. Astfel, în primul semestru al anului 1957 au fost înain-
tate de către credincioşi 98 de asemenea cereri (din totalul de 193 de cereri
parvenite)... .
Sporirea veniturilor bisericeşti în general şi creşterea vânzărilor de lumâ-
nări în particular, care reprezintă articolele de bază ale venitului bisericesc,
vorbesc de la sine despre faptul, că frecventarea bisericilor de către credin-
cioşi şi efectuarea diverselor ritualuri nu numai că nu se reduc, dar în unele
localităţi sunt în creştere.
Prin sate continuă să circule tot felul de impostori şi samavolnici:
clerici lipsiţi de cin, foşti preoţi, călugări hoinari şi tot felul de puşlamale şi
afacerişti, care se prezintă credincioşilor drept clerici. Au fost depistaţi 32 de
astfel de impostori şi samavolnici. Dar în afară de aceştia, mai sunt o mulţime
neidentificaţi, şi numărul lor nu scade, ci continuă să crească.
Toţi aceşti indivizi obscuri aduc mari prejudicii în sensul consolidării şi
cultivării religiozităţii în rândul populaţiei. În cârdăşie cu ţercovnicii, aceştia
pătrund abuziv în bisericile nefuncţionale, săvârşesc abuziv slujbele biseri-
ceşti, la fel, umblă pe la casele credincioşilor săvârşind diverse ritualuri. Ei
organizează în rândul credincioşilor: înaintarea cererilor de deschidere a
bisericilor, reparaţia bisericilor nefuncţionale, înălţarea crucilor în sate şi la
marginea drumurilor şi altele.
S-a constatat, că din acele sate, unde a apărut sau unde acţionează un
impostor sau un samavolnic, de regulă, încep să parvină cereri de deschidere
a bisericilor, fapt ce dovedeşte în mod direct activitatea nocivă a acestora în
rândul populaţiei.
Călugării şi călugăriţele de la mănăstirile locale de bărbaţi şi de femei raco-
lează din rândul populaţiei înapoiate noi trăitori şi trăitoare pentru mănăstiri,
în special, din rândul tineretului.
Astfel, în primul semestru al anului 1957 au intrat în mănăstirile de bărbaţi
şi de femei 14 persoane.
Din 14 persoane care au intrat în mănăstiri 9 sunt tineri (4 flăcăi şi 5 fete)
cu vârsta cuprinsă între 18 şi 26 de ani.
Datele şi faptele concrete expuse mai sus confirmă faptul, că clerul şi
ţercovnicii continuă pretutindeni în oraşe şi sate să dezvolte şi să intensifice
pe toate căile şi prin toate metodele activitatea lor îndreptată spre consoli-
darea situaţiei Bisericii şi a influenţei sale în rândul populaţiei credincioase.

P. Romenski
1994, p. 646-648.
Nr. 29
EXTRAS DIN PROCESUL-VERBAL AL ŞEDINŢEI BIROULUI
CC AL PC DIN RSSM DIN 23 IANUARIE 1959
Cu privire la mănăstirile din RSSM

În RSSM există în prezent 15 mănăstiri active, inclusiv 7 de bărbaţi şi 8 de
femei, în care locuiesc 1436 de persoane.
Mănăstirile au acum în folosinţa lor 543,73 hectare de pământ, inclusiv
221,14 ha de pământ arabil, 52,55 ha de livezi, 48,35 ha de vie. Fiecărui călugăr
îi revin în medie câte 0,8 hectare de terenuri agricole.
În ultimii ani mănăstirile şi-au intensificat considerabil activitatea, mai ales
cea gospodărească. Din 1954 până în 1957 veniturile lor de pe urma gospo-
dăriei au sporit aproape de trei ori. Aceasta a dat posibilitate mănăstirilor
să amelioreze în mare măsură condiţiile de trai ale călugărilor, să efectueze
lucrări capitale de restaurare şi împodobire a bisericilor şi clădirilor de locuit,
să procure maşini agricole complexe.
Mănăstirile îi exploatează în mare parte pe colhoznici prin diferite forme
camuflate (munca cu ziua, pentru diverse produse alimentare, pentru folo-
sirea animalelor de tracţiune, sub pretextul unor servicii religioase). Afară de
aceasta, călugăriţele de la mănăstirile de femei exploatează copii de vârstă
fragedă, dându-i drept posluşnici.
Pentru a pune capăt extinderii gospodăriilor mănăstireşti, pentru a limita
activitatea bisericească şi gospodărească a mănăstirilor şi pentru a diminua
influenţa lor asupra populaţiei, în baza hotărârilor Consiliului de Miniştri al
URSS din 16 octombrie 1958 „Cu privire la mănăstirile din URSS” nr. 1159
şi „Cu privire la impunerea veniturilor întreprinderilor din cadrul direcţiilor
eparhiale, precum şi a veniturilor mănăstireşti” nr. 1160, Biroul CC al PC al
RSSM hotărăşte:
1. Consiliul de Miniştri al RSSM va propune Consiliului de Miniştri al
URSS reducerea numărului de mănăstiri din RSSM şi închiderea ulterioară a
tuturor mănăstirilor.
Pământurile, casele de locuit, construcţiile auxiliare, lăcaşurile bisericeşti
ale mănăstirilor închise vor fi date în primire organelor de învăţământ şi de
ocrotire a sănătăţii, pentru a deschide în baza lor case de odihnă, sanatorii,
case de copii, grădiniţe de copii, şcoli-internat, instituţii curative, precum şi
pentru a fi folosite de colhozuri.
2. Organele de partid, sovietice, sindicale, comsomoliste vor fi obligate să
acorde ajutor tuturor călugărilor şi călugăriţelor care îşi vor exprima dorinţa de a
se reîntoarce la viaţa de muncă, pentru plasarea lor în câmpul muncii prin
atragerea acestora în colhozuri ori încadrarea în diferite întreprinderi.
Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PC din RSSM şi comitetele raio-
nale de partid vor fi obligate să explice populaţiei, mai ales din raioanele pe
ale căror teritorii sunt situate mănăstirile, necesitatea desfiinţării mănăstirilor,
care constituie focare ale inculturii şi obscurantismului şi sunt folosite în multe
cazuri de către călugări în scopul îmbogăţirii personale şi pentru a duce o viaţă
în huzur prin exploatarea pământurilor de stat şi a muncii colhoznicilor.
Împuternicitul pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri
al URSS va aduce la cunoştinţă direcţiei eparhiale că toţi călugării din mănăs-
tirile desfiinţate pot trece în celelalte mănăstiri.
3. Vor fi reduse la minimum suprafeţele loturilor de pământ ale mănăstirilor
active, stabilindu-se o normă de 0,10 hectare pentru un călugăr.
Exproprierea surplusurilor de pământ de la mănăstiri se va face astfel încât
să fie confiscate terenurile care aduc cele mai mari venituri: livezile, viile ş.a.
4. Mănăstirilor li se va interzice să folosească în gospodăriile lor orice
formă de muncă salariată.
Pe viitor mănăstirile vor achita arenda către stat pentru toate clădirile de
locuit, construcţiile auxiliare gospodăreşti şi altele care se află în folosinţa lor în
baza unor contracte încheiate între mănăstiri şi comitetele executive raionale şi
orăşeneşti ale Sovietelor de deputaţi ai oamenilor muncii.
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, F. 51, inv. 19, d. 53,
f. 41-42.
Nr. 30
HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM
PRIVIND RESTRICŢIILE IMPUSE MĂNĂSTIRILOR
18 februarie 1959
Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte:

1. Să fie redusă folosirea pământului de către mănăstirile situate în RSSM
şi să fie lăsate în folosinţa lor doar terenuri arabile în mărime de până la 0,10
ha pentru fiecare călugărit care trăieşte în mănăstire.
2. Să fie obligate Comitetele executive raionale Otaci, Floreşti, Bender,
Călăraşi, Cotovschi, Rezina, Orhei, Nisporeni şi Străşeni până la 1 martie
1959 să efectueze reducerea folosirii pământului de către mănăstiri. Pămân-
turile aflate în folosinţa mănăstirilor Japca şi Hârbovăţ să fie transmise colho-
zurile vecine, ale mănăstirii Chiţcani – sovhozului Copanca, iar pământurile
tăiate din folosinţa mănăstirilor Ţigăneşti, Pripiceni, Răciula, Tabăra, Suru-
ceni, Hirova, Vărzăreşti să fie trecute în fondul funciar de stat şi transmise
spre folosinţă temporară colhozurilor din vecinătate.
3. Mănăstirilor să li se interzică folosirea muncii năimiţilor în orice formă.
4. Să se stabilească, că începând cu septembrie 1959 mănăstirile, care au pe
teritoriul lor clădiri naţionalizate (cu excepţia bisericilor) le vor folosi în bază
de acord de arendă, încheiat cu comitetele executive raioanele ale sovietelor
de deputaţi ai poporului.
5. Ministerul Gospodăriei Comunale al RSSM este obligat să elaboreze
un acord-tip pentru arenda clădirilor de către mănăstiri şi să fie date indicaţii
organelor locale privind mărimea platei de arendă şi modul de percepere a
acesteia.
Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM,

A.Diordiţa,
Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM,
L. Diacenko

Nr. 31
PRIVIND EXCLUDEREA DIN LISTA MONUMENTELOR
DE ARHITECTURĂ A BISERICII SF. ILIE DIN CHIŞINĂU
4 martie 1959
Despre excluderea din lista monumentelor de arhitectură din RSSM a

bisericii Sf. Ilie din or. Chişinău.
Să fie satisfăcut demersul comitetului executiv Chişinău al sovietului orăşe-
nesc de deputaţi ai poporului privind excluderea din lista monumentelor de
arhitectură din RSSM a bisericii Sf. Ilie din or. Chişinău, luată sub protecţia
statului în conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 31
mai 1947, nr. 454.

A.Diordiţa,
L. Diacenko

Nr. 32
HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND
DESFIINŢAREA MĂNĂSTIRILOR DE PE TERITORIUL RSS
MOLDOVENEŞTI
5 iunie 1959 Secret
Conform ordinului Consiliului de Miniştri al URSS, de la 13 şi 17 aprilie
1959, am examinat propunerea Comitetului pentru problemele BORu de pe
lângă Consiliul de Miniştri al URSS şi propunerea Comitetului pentru proble-
mele cultelor religioase pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS privind închi-
derea mănăstirilor şi schiturilor. Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte:
1. Împuterniciţii Comitetului pentru problemele BORu şi Comitetul
pentru problemele cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al
URSS pentru RSSM, tov. Oleinik şi Colesnic, să închidă treptat nouă mănăs-
tiri de pe teritoriul republicii, pe parcursul anilor 1959-1960 şi să mute perso-
nalul acestor mănăstiri în altele, conform anexei.
2. Comitetele executive ale consiliilor raionale de deputaţi ai oamenilor
muncii să angajeze în colhozuri şi sovhozuri, în alte întreprinderi călugării care
îşi vor exprima dorinţa de a munci. Să exercite influenţă în vederea repartizării
bolnavilor şi a persoanelor inapte de muncă, cu consimţământul acestora, în
azilurile pentru bătrâni şi invalizi, totodată urmând să fie transportată şi averea
lor în mănăstirile active.
3. Casele de locuit, bisericile şi alte încăperi mănăstireşti, pământul
mănăstirilor închise să fie folosite de către instituţiile social-culturale. Se
interzice confiscarea averii şi inventarului mănăstiresc, îngăduind acestora să
strângă roadă din grădinile şi ogoarele semănate în 1959.
4. Bisericile mănăstirilor desfiinţate urmează să fie închise o dată cu mănăs-
tirile.
A. Diordiţa
L. Diacenko
1994, p. 648-649.
Nr. 33
DISPOZIŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM
PRIVIND FOLOSIREA MĂNĂSTIRILOR ÎNCHISE
5 iunie 1959 Secret
1. În legătură cu închiderea mănăstirilor de pe teritoriul republicii în peri-

oada 1959-1960, casele de locuit eliberate, încăperile auxiliare şi bisericile să
fie folosite pentru necesităţile social-culturale, conform anexei.
2. Comitetele executive ale consiliilor locale de deputaţi ai oamenilor
muncii şi Ministerul Agriculturii al RSSM să propună în termen de o lună,
în ordinea stabilită, variante privind folosirea pământurilor mănăstirilor lichi-
date, ţinând cont de necesităţile şcolilor, caselor de copii, azilurilor pentru
invalizi.

A. Diordiţa
Anexă la dispoziţia Consiliului de Miniştri al RSSM
Lista mănăstirilor din RSSM

care trebuie desfiinţate în perioada 1959-1960
Termenul Cui se va transmite proprietatea

Nr Denumirea mănăstirii
închiderii mănăstirii
1. Mănăstirea de călugări până la 1 iulie Ministerului Învăţământului din
Sf. Gheorghe 1959 RSSM pentru crearea aici a unei
s. Suruceni, r. Cotovschi şcoli-internat speciale
2. Mănăstirea de călugări trimestrul I Încăperile locative şi cele
Sf. Treime al an. 1960 gospodăreşti de transmis
s. Pripiceni, r. Rezina colhozului „Zarea” pentru
maternitate, grădiniţă şi punct
medical, iar biserica – Sovietului
sătesc pentru club.
3. Mănăstirea de călugări până la 1 Ministerului Asigurării Sociale din
Adormirea Maicii Domnului august 1959 RSSM pentru transferarea aici a
s. Ţigăneşti, r. Străşeni azilului de invalizi din Lipcani
4. Mănăstirea de maici trimestrul I Ministerului Asigurării Sociale din

Adormirea Maicii Domnului al an. 1960 RSSM pentru crearea aici a unui
cu viaţă idioritmică azil pentru copiii alienaţi mintal
s. Cuşelăuca, r. Floreşti
5. Mănăstirea de maici până la 1 iulie Comitetului executiv raional
Sf. Nicolae 1959 pentru transferarea aici a
cu viaţă idioritmică orfelinatului din Hâjdieni
s. Hirova, r. Orhei
6. Mănăstirea de maici trimestrul I De transmis clădirile locative,
Adormirea Maicii Domnului al an. 1960 biserica de iarnă şi încăperile
cu viaţă idioritmică gospodăreşti – şcolii, atelierul de
s. Tabăra, r. Străşeni covoare – fabricii de covoare, iar
biserica de vară – Sovietului sătesc
pentru club.
7. Mănăstirea de maici până la 1 iulie De transmis clădirile locative,
Naşterea Maicii Domnului 1959 biserica de iarnă şi încăperile
cu viaţă idioritmică gospodăreşti – şcolii pentru
s. Răciula, r. Călăraşi a le folosi ca săli de lecţii şi
apartamente pentru învăţători, iar
biserica de vară – Sovietului sătesc
pentru club.
8. Mănăstirea de maici până la 1 Ministerului Învăţământului din
Sf. Dumitru august 1959 RSSM pentru transferarea aici a
cu viaţă idioritmică şcolii de surdomuţi din Boldureşti
s. Vărzăreşti, r. Nisporeni

L. Diacenko
1994, p. 649-651.
Nr. 34
RAPORTUL PROTOIEREULUI GH. BELOUS DESPRE
ACTIVITATEA SA ÎN PROCESUL DE ÎNCHIDERE
A MĂNĂSTIRII RĂCIULA
24 iunie 1959 Înalt Prea Sfinţiei Sale
Înalt Prea Sfinţitului
NECTARIE,
Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei
RAPORT
În conformitate cu delegaţia mea de către Înalt Prea Sfinţia Voastră, din
23 iunie a.c., nr. 117, la mănăstirea Răciula, în interes de serviciu, raportez cu
smerenie următoarele:
La 24.06.59, după discuţia cu Împuternicitul Comitetului pentru proble-
mele BORu şi cu Înalt Prea Sfinţia Voastră, am luat taxiul cu numărul de
înregistrare PM 81-56, şofer Vâhodţev Grigori Ivanovici şi m-am îndreptat
spre mănăstirea Răciula, raionul Călăraşi.
Apropiindu-ne de porţile mănăstirii, am observat câţiva biciclişti, care
vorbeau între ei, prefăcându-se că aşteaptă pe cineva. Văzând maşina, ei s-au
ferit într-o parte. Porţile mănăstirii erau închise. Am rugat-o pe una din trăi-
toarele mănăstirii, care stătea după gard, să deschidă poarta, lucru pe care ea
l-a şi făcut.
Intrând pe teritoriul mănăstirii Răciula la orele 11.00, deodată s-a auzit
dangăt de alarmă. Ne-am apropiat cu maşina de stăreţie şi am întrebat-o pe
una din trăitoare, ce stătea lângă portiţă, unde se află stareţa; ea a răspuns, că
stareţa nu este acasă. În acel moment din toate părţile ogrăzii mănăstireşti
spre noi a năvălit o gloată de oameni înarmaţi, care au început să ne tragă de
haine şi să ne ameninţe cu moartea. Văzând, că este o gloată organizată de
aproape trei sute de oameni, i-am spus şoferului să facă stânga şi am luat-o
la goană. Imediat în direcţia maşinii au zburat sute de pietre. Automobilului
i-au fost pricinuite deteriorări cu furcile, sapele, bâtele. A fost spart geamul
lateral stâng. Am reuşit să fugim datorită manevrării şoferului. Când am ajuns
la şosea, spre mănăstire alergau din toate marginile satului grupe de oameni,
înarmaţi cu furci, sape, coase, topoare şi bâte. Unii din ei fluturau din pumni,
ne ameninţau.
Ajungând la Călăraşi, am anunţat imediat şeful miliţiei despre cele întâm-
plate şi am cerut să examineze automobilul şi să scoată piatra care pătrunse
înăuntru, stricând geamul stâng.
Şeful miliţiei ne-a sfătuit să ne adresăm şefului Inspecţiei auto de stat din
Chişinău, să documentăm cazul, iar copia să i-o expediem lui, lucru pe care
l-am îndeplinit întocmai.
După plecarea de la Inspecţia auto am mers cu maşina în parcul auto
pentru control şi întocmirea actului despre deteriorările provocate automo-
bilului.
Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre
smerit ascultător, protoiereu Gh. Belous
Nr. 35
RAPORTUL PROTOIEREULUI GH. BELOUS DESPRE
ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII RĂCIULA
25 iunie 1959
Înalt Prea Sfinţiei Sale
Înalt Prea Sfinţitului
NECTARIE,
Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei
RAPORT
Cu smerenie anunţ, că, în baza foii de deplasare nr. 117 din 23 iunie 1959,
eu şi pr. A. Vustean ne-am îndreptat spre mănăstirea de maici Răciula pentru
a participa la predarea obiectelor bisericeşti şi celorlalte.
Îndată ce maşina noastră a ajuns pe teritoriul mănăstirii, s-a observat o
oarecare înviorarea organizată din partea trăitoarelor şi a unor locuitori ai
s. Răciula. Ne-am îndreptat cu toţii spre stăreţie, unde de acum stăteau mai
multe trăitoare, care erau chemate de autorităţile civile pentru a concretiza
unele date. Multe din trăitoare plângeau, iar unele făceau gălăgie, spunându-şi
una alteia revoltele lor.
Eu cu pr. Vustean ne-am salutat cu autorităţile civile, pe urmă am intrat în
chilia stareţei, i-am povestit ce se întâmplă, după care pr. Vustean a plecat la
Ţigăneşti, iar eu am rugat-o pe stareţă să-l cheme pe pr. Arventiev, ieromo-
nahul Diodor şi stareţul mănăstirii Căpriana pentru a stabili de câte maşini
este nevoie pentru transportarea averii. Deoarece la stăreţie nu era nici o
ascultătoare, am rugat-o pe una din trăitoare să meargă cu mine la pr. Arven-
tiev ca să telefonăm şi să vorbim cu stareţul mănăstirii Căpriana, iar apoi să

începem împărţirea grâului şi a productelor.
În timpul acesta (ora 13.00) au început a bate toate clopotele. Am întrebat-o
pe una din trăitoare de ce bat clopotele. Ea nu a reuşit să-mi răspundă, când
clopotele au început să bată alarma. Am înţeles imediat ce se întâmplă şi
am trimis-o pe una din surori să oprească bătaia clopotelor. Clopotele nu
au încetat să bată şi la mănăstire au început să vină colhoznici din s. Răciula,
care adresau diferite replici mie şi reprezentanţilor puterii civile. Curând a
fost chemat procurorul raionului Călăraşi, şeful miliţiei şi alţii. Oamenii nu se
împrăştiau. Stareţa s-a ascuns şi ne-a lăsat pe toţi în voia sorţii. Toate aceste
acţiuni păreau a fi pregătite din timp de stareţă. De fapt, aceasta era o adevă-
rată demonstraţie antistatală. Prin organizarea acestei revolte circa 300 de
oameni au lăsat cositul şi alte lucrări colhoznice. Toţi strigau, că din cauza
noastră au lăsat lucrul şi ne rugau să plecăm încolo, de unde am venit. Lucră-
torii de stat au fost impuşi să părăsească clădirea şi să plece, lucru pe care l-au
şi făcut.
Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre
smerit ascultător, protoiereu Gh. Belous

Nr. 36
HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND
EXCLUDEREA DIN LISTA MONUMENTELOR DE ARHITEC-
TURĂ A CATEDRALEI VECHI ŞI DEMOLAREA ACESTEIA
7 septembrie 1959
Despre excluderea din lista monumentelor de arhitectură şi demolarea

clădirii Catedralei Vechi din or. Chişinău.
1. Să fie acceptată propunerea Ministerului Сulturii al RSSM privind exclu-
derea Catedralei Vechi din lista monumentelor de arhitectură din RSSM, apro-
bată prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 31 mai 1947 nr. 454.
2. Să se permită comitetului executiv orăşenesc să efectueze demolarea
clădirii Catedralei Vechi în legătură cu planul general de reconstrucţie a
oraşului.
A.Diordiţa,
L. Diacenko

Nr. 37
RAPORTUL PROTOIEREULUI A. VUSTEAN PRIVITOR
LA ACTIVITATEA SA ÎN PROCESUL DE ÎNCHIDERE
A MĂNĂSTIRII CUŞELĂUCA
15 octombrie 1959
Înalt Prea Sfinţiei Sale
Înalt Prea Sfinţitului Nectarie,
arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei
De la protoiereul A. T. Vustean
paroh al bisericii Sf. Mihail din or. Chişinău
RAPORT
În corespundere cu indicaţia Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 9 octombrie
1959 şi cu delegaţia ce mi s-a eliberat cu nr. 173 din 9 octombrie 1959, am
vizitat mănăstirea de maici Cuşelăuca, raionul Floreşti, în legătură cu apro-
piata lichidare a menţionatei mănăstiri.
La mănăstirea Cuşelăuca m-am aflat în zilele de 10, 11 şi 12 octombrie şi
am efectuat lucrările de pregătire.
Primul lucru, care atrage atenţia atunci, când te apropii de mănăstire, este
curăţenia exemplară. Biserica este văruită, la fel şi casa pentru preot, stăreţia,
cămările şi celelalte clădiri auxiliare, care se află pe teritoriul mănăstirii. Aceeaşi
curăţenie este şi în interiorul clădirii şi în încăperile auxiliare.
Mănăstirea dispune de biserică de vară şi de iarnă, de stăreţie, casă pentru
preot şi alte încăperi pentru nevoile gospodăreşti.
În mănăstirea Cuşelăuca se duce viaţă de sine. Sunt 163 de trăitoare, dintre
care: egumenă – 1, shimonahii – 3, monahii – 94, rasofoare 35 şi în ascultare
– 30, în total 163.
În stăreţie locuiesc stareţa şi 7 ascultătoare, una din care îndeplineşte
funcţia de secretară, în total 8 persoane.
Lângă biserică şi stăreţie se află 66 de case, în care locuiesc nevoitoarele,
care au casele lor, iar într-o casă trăiesc câte 2 şi 3 monahii. În total în case
locuiesc 155 de persoane, ceea ce împreună cu cele 8 din stăreţie fac 163.
1. Prima discuţie am purtat-o cu stareţa mănăstirii Zabulica Nina Ivanovna,
pe care am informat-o că mănăstirea Cuşelăuca va fi închisă. Timpul închiderii
nu este cunoscut, dar ea, în calitate de stareţă, trebuie să ştie din timp despre
acest lucru şi să ajute în acest lucru, deoarece se face conform unei hotărâri
a puterii de guvernare şi a celei bisericeşti. La preîntâmpinarea mea stareţa
N.I. Zabulica a răspuns, că ea deja a fost informată de acest lucru de către
reprezentantul puterii laice. Persoana, care a venit în acest scop la mănăstire,
a întrebat-o, dacă nu are nimic împotrivă, la care ea a răspuns: „Noi suntem

călugăriţe şi trebuie să ne supunem autorităţilor, aşa că din partea noastră nu
avem nimic împotrivă”.
Discuţia noastră a decurs destul de calm şi stareţa şi-a manifestat dorinţa de
a termina cât mai repede acest lucru, deoarece ascultătoarele nu se prea supun
ordinelor sale în ultimul timp şi mereu se ceartă pentru fleacuri. Totodată, ea a
spus că, în lipsa pământului şi a altor moşii, aflarea lor de mai departe la mănăs-
tire şi achitarea impozitelor de stat le va pune într-o situaţie dificilă.
2. După discuţia cu stareţa a fost invitat pentru acelaşi lucru soborul
mănăstirii în următoarea componenţă: monahia Pădure Serafima Vas.,
casieră, Frumusache Versavia Dimitrievna, vânzătoare de lumânări, şi mona-
hiile Avram Animansia Avxentievna, egumena mănăstirii.
Au fost şi ele informate despre lichidarea mănăstirii, la care ele au răspuns,
că nu se pot opune puterii supreme şi că sunt gata să îndeplinească toate ordi-
nele în acest sens.
Trebuie să menţionez dorinţa atât a stareţei, cât şi a celorlalte monahii de
a le fi lăsată măcar biserica, unde ar putea să se roage ca oameni credincioşi
precum sunt.
3. Celelalte trăitoare, aflând, că a venit cineva de la eparhie cu o problemă
referitoare la mănăstire, şi-au anunţat dorinţa de a fi şi ele informate despre
închiderea mănăstirii, deoarece ştiau deja de acest lucru de la autorităţile civile.
Aflând despre această dorinţă a lor, luni, 12 octombrie, după utrenie, le-am
informat şi pe celelalte persoane, care locuiau la mănăstire, şi care au dorit să
afle mai multe despre lichidarea mănăstirii lor. Le-am vorbit despre stăreţie,
unde într-un spaţiu atât de mare locuiesc doar 8 persoane; cât priveşte impo-
zitele, ele pot să le pună pe călugăriţe într-o situaţie destul de dificilă. Lipsa
pământului şi a mijloacelor de întreţinere le va determina să se dezică de folo-
sirea unor clădiri şi a unor terenuri atât de mari.
Au fost atenţionate, că ele urmează să lucreze în colhoz, unde toate persoa-
nele apte vor fi asigurate cu loc de muncă, iar cele în vârstă vor primi ajutor
de bătrâneţe sau vor fi trimise la munci după puterile lor.
Trăitoarele, ascultând explicaţiile privind chestiunea lichidării mănăstirii
lor, au fost de acord, că în viitor locaşul nu va mai putea plăti impozitele, iar
ele nu mai au cu ce să ajute.
Unica, care a început să bocească, a fost monahia Ursachi Apolinaria
Nicolaevna, care s-a liniştit după ce i-am oferit câteva explicaţii suplimentare.
Toate monahiile şi-au expus unanim dorinţa de a le fi lăsată biserica, cerere
pe care m-au rugat să o transmit autorităţilor eparhiale.

Nr. 38
EXTRAS DIN RAPORTUL „INFORMAŢIE CU PRIVIRE
LA ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII OPERATIVE DE URMĂRIRE
ŞI PROFILAXIE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA ACŢIUNILOR
DUŞMĂNOASE ALE SLUJITORILOR BISERICII
ŞI SECTANŢILOR DIN MOLDOVA”
8 ianuarie 1960 Strict secret
(...) Pentru rezolvarea sarcinilor de limitare a influenţei bisericii şi mănăsti-

rilor asupra populaţiei, de reducere a numărului lor, precum şi în alte acţiuni
a fost utilizată activ agentura.
Reţeaua de agenţi din interiorul Bisericii ortodoxe este alcătuită la ora
actuală din 16 persoane, dintre care „Kazanţev” şi „Iuriev” deţin funcţii de
conducere în eparhie, iar „Voznesenski”, „Belîi”, „Nikitin”, „Florea”, „Grigo-
riev” şi „Scurtu” conduc blagocinii şi mănăstiri („Nikitin” şi „Florea” au fost
racolaţi în anii 1958-1959).
Datorită acţiunilor agenţilor nominalizaţi, mai întâi s-a redus numărul
preoţilor în parohii şi biserici.
Din însărcinarea noastră, „Kazanţev” a rechemat din parohii 33 de iero-
monahi, sub pretextul că erau limitaţi în îndeplinirea rânduielilor bisericeşti.
Referitor la cei mai fanatici şi activi preoţi, au fost strânse materiale
compromiţătoare, care au servit ca temei pentru înlăturarea lor din slujbă şi
excluderea din registru. În baza acestor materiale, numai în ultima vreme au
fost îndepărtaţi din slujbă 5 preoţi...
O dată cu aceasta, prin mijlocirea lui „Kazanţev” şi „Iuriev”, n-a fost admisă
ocuparea posturilor vacante de paroh, apărute drept urmare a cauzelor menţi-
onate, precum şi din alte considerente. La recomandarea noastră, aceşti agenţi
au interzis preoţilor să slujească concomitent în câteva biserici parohiale. Ca
urmare a reducerii numărului slujbelor prin cumul, numărul bisericilor care
funcţionează a scăzut de la 546 la 385.
S-a lucrat asupra reducerii considerabile a admiterii tineretului din Moldova
în instituţiile de învăţământ teologic. Dacă în 1957 au fost admise în semina-
riile teologice 17 persoane, apoi în 1958, din 40 de cereri, au fost admise
numai 8 persoane, iar în 1959 au fost depuse 9 cereri, fiind admisă o singură
persoană. Primind cererile, agentul „Kazanţev” refuză, sub diferite motive,
să le dea recomandări sau ne comunică nouă, iar noi, prin intermediul orga-
nizaţiilor de partid, exercitam presiune asupra unor candidaţi sau îi compro-
miteam...
În anul 1959, în Moldova au fost închise 13 mănăstiri, dintre care 8 de

bărbaţi şi 5 de femei, peste 500 de monahi au fost incluşi în munca social-
activă. Mai funcţionează 7 mănăstiri (3 de bărbaţi şi 4 de femei) în care se află
821 de trăitori. Conform unei hotărâri a Consiliului de Miniştri al RSSM, în
lunile următoare vor fi închise încă două mănăstiri de maici.
Atunci când a fost nevoie, acţiunile agenturii noastre pentru reducerea
numărului mănăstirilor, bisericilor şi a preoţilor erau dirijate prin interme-
diul aparatului împuternicitului cu problemele Bisericii ortodoxe de pe lângă
Consiliul de Miniştri al RSSM...
Agentura noastră în rândul preoţimii a luat parte la înlăturarea de pe
drumuri, de lângă fântâni, din pieţele din localităţi a crucilor şi răstignirilor
instalate la etape diferite în trecut de către slujitorii bisericii şi sectanţi. La
începutul anului 1959, obştea a desfăşurat acţiuni pentru îndepărtarea acestor
cruci şi răstigniri. În scopul evitării contraacţiunilor din partea credincioşilor,
noi le-am cerut agenţilor „Kazanţev” şi „Iuriev” să dea indicaţii preoţimii de
a organiza credincioşii pentru a muta răstignirile în curţile bisericilor sau în
cimitire, spre a exclude manifestări nedorite.
În scopul reducerii activismului preoţimii şi al îndepărtării credincioşilor
de biserică s-au luat măsuri ca în presă să apară acei preoţi şi monahi, care au
rupt-o cu religia, pentru a demasca esenţa reacţionară a ortodoxiei şi spiritului
patriotic al preoţimii...
Ca urmare a intensificării activităţii ştiinţifico-ateiste a organizaţiilor de
partid şi a acţiunilor noastre, în republică s-au redus simţitor numărul credin-
cioşilor şi frecvenţa rânduielilor bisericeşti, consemnează agenţii „Uralski”,
„Krîlov”, „Voznesenski” şi alţii...
Vicepreşedintele Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă

Consiliul de Miniştri al RSSM,
Volkov
Şeful Secţiei a 4-a a KGB
de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM,
Govorov
1994, p. 652-653.
Nr. 39
DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI
A. OLEINIK PE ANUL 1960
ianuarie 1961 Strict secret
Arhiepiscopul Nectarie de câteva ori şi-a exprimat intenţia de a schimba

unii preoţi în limitele eparhiei. În asemenea cazuri în dependenţă de situaţia
bisericii uneori permitem astfel de transferuri.
Urmărind activitatea arhiepiscopului am observat că el nu întreprinde
acţiuni active de completare a cadrelor de clerici. În 1959 el n-a dat nici o
recomandare pentru studii la Seminarii teologice, iar pe absolventul de 23
de ani al Seminarului teologic, Fialkovschi din s. Hogineşti, r. Teleneşti după
sfatul nostru nu l-a numit în parohie şi ultimul după nenumărate peregrinări
a plecat din republică.
Analizând activitatea religioasă în 1959 vedem că s-a început procesul de
răcire evidentă a vieţii bisericeşti. Deja există zeci de biserici în care frecven-
tarea lor evident s-a redus, veniturile sînt atât de mici, că nici nu ajung pentru
salariul preotului.
De remarcat că în 3 sate: Zozoleni**, r. Râbniţa, Marcăuţ, r. Criuleni şi
Buceşca***, r. Rezina însăşi consiliile parohiale ne-au expediat cereri la care au
anexat contracte-tip cu rugămintea de a scoate de la înregistrare bisericile lor
de la 01.01.60, să nu mai cerem achitarea rentei şi asigurării, căci dacă vor avea
nevoie să se roage, ei pot să meargă la altă biserică apropiată.
Veniturile mănăstirilor s-a redus pe jumătate.
Aceste date demonstrează că până la deposedarea de pământuri mănăsti-
rile se ocupau cu gospodăria, speculaţia şi pe aceasta se îmbogăţeau pe an ce
trecea, iar acum atenţia lor este îndreptată spre prostirea poporului şi astfel ele
vor să-şi păstreze modul parazitar de viaţă.
În afară de aceasta trebuie să menţionez, că acea parte a călugărilor care
toată viaţa trăită în mănăstire au fost exploataţi, în situaţia creată încep să
ezite. Ei deja se pun pe gânduri, ce vor face când vor începe lucrările agri-
cole de primăvară. Unii spun că ar intra în colhozuri, dar în acest caz vor fi
excluşi din obştea monahală. Acei care au rude spun că călugărul nu-i necesar
rudelor, dar sînt şi care nu au rude. La soluţionarea acestei probleme trebuie
de lucrat cu ei în aşa fel încât acest grup de călugări să-l desprindem şi să-l
alăturăm muncii social-utile.
**
Zăzuleni
***
Buşăuca
În acest an au fost depuse mai puţine interpelări şi cereri de deschidere a

bisericilor. În 1958 au fost închise 9 biserici şi au fost depuse 192 de cereri de
deschidere a bisericilor. În 1959 – 159 de biserici au fost închise, dar au fost
depuse doar 48 de cereri.
Totodată ar fi o mare greşeală să considerăm că la noi totul e bine, că
religia, clericii şi ţercovnicii dispar de la sine. Ei se desfac în patru ca să
întărească temeliile bisericeşti zdruncinate şi să-şi păstreze influenţa asupra
credincioşilor.
Ei încearcă să utilizeze şi în unele cazuri folosesc discret diferite metode şi
forme ale activităţii lor, atent adaptându-se la mersul vieţii sociale şi politice
ale societăţii noastre, pe larg folosesc metoda individuală de lucru cu cetăţenii
aparte şi cu grupe mici de oameni. În discuţiile lor, ei mascându-se „salută”
măsurile luate de Partidul nostru şi succesele obţinute în domeniul industrial
şi gospodăresc, în domeniul ştiinţei, culturii şi tehnicii.
Mascând prin toate mijloacele esenţa reacţionară a religiei, ei încearcă să
insufle credincioşilor că între ideile comunismului şi ale religiei nu este nici o
deosebire, că toată activitatea bisericii şi clericilor de asemenea este îndrep-
tată spre construirea comunismului. La acest capitol îndeosebi s-au evidenţiat
preoţii obscurantişti Malcoci din s. Tocuz, r. Căuşeni, Ţărnă din s. Drăgăneşti,
r. Lazo şi alţii. Această categorie de obscurantişti este deosebit de periculoasă
pentru oameni care nu prea cunosc politica Partidului faţă de religie. Utilizând
o asemenea tactică, ei au reuşit nu doar să-şi menţină activitatea, dar şi s-o
lărgească atrăgând chiar şi unii activişti din colhozuri, întreprinderi şi instituţii.
Mulţi preoţi recurg la orice pentru a-şi întări influenţa asupra credincio-
şilor. În discuţiile cu credincioşii lor vorbesc de necesitatea de a semăna la
timp, de a prelucra terenurile agricole, strângerea la timp a roadei ş.a.m.d.
În unele cazuri personal împreună cu preotesele şi cântăreţii ies în câmp şi
lucrează cot la cot cu colhoznicii, prin aceasta abat activul nostru de la lupta
cu religia, mascând esenţa ei reacţionară. Folosind asemenea metode ei au
orbit chiar şi pe unii activişti care nu văd în asemenea acţiuni dauna adusă
educării comuniste a muncitorilor şi, în unele cazuri, chiar se adresează preo-
ţilor după ajutor în toiul lucrărilor agricole.
Împuternicit
tov. Oleinik

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 311-313.
Nr. 40
INFORMAŢIE SPECIALĂ PRIVIND
ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII HÂRBOVĂŢ
15 mai 1961 Strict secret
Către şeful direcţiei a 2-a principale

a KGB de pe lângă
Consiliul de Miniştri al URSS
Gribaniv O.M.
În corespundere cu activitatea ce se desfăşoară pentru reducerea numă-

rului mănăstirilor care funcţionează în republică, în anul 1960 am elaborat
măsuri de pregătire pentru închiderea mănăstirii de bărbaţi din Hârbovăţ,
raionul Călăraşi.
În planul acţiunilor pregătitoare un rol mare a revenit agenturii şi persoa-
nelor de încredere, care ocupă funcţii de conducere în administraţia eparhială,
în mănăstiri sau locuiesc în satele învecinate.
Totodată, a fost luată în calcul şi studiată situaţia operativă atât în mănăs-
tire, cât şi din mediul celor mai activi slujitori ai bisericii, care întreţin legături
cu mănăstirea.
Din însărcinarea noastră, agentura şi persoanele de încredere din rândul
călugărilor şi al credincioşilor au răspândit zvonul despre apropiata închi-
dere a mănăstirii. Acest zvon a fost susţinut de către agentul nostru „Scurtu”,
stareţul mănăstirii, drept care printre călugări a apărut un grup care cerea
împărţirea averii mănăstireşti. Profitând de situaţia creată, agenţii „Nikitin”,
„Belîi” şi „Scurtu” i-au convins să plece din mănăstire pe 52 de călugări din
cei 94. Călugării care au dorit să plece din mănăstire au luat legătura cu rudele
care, la rugămintea lor, au trimis la mănăstire mijloace de transport pentru a-i
lua pe cei care plecau şi a le transporta averea la noile locuri de trai.
La indicaţiile noastre, agentul „Scurtu” n-a împiedicat plecarea şi i-a
asigurat pe cei care plecau cu toate cele necesare: hrană, îmbrăcăminte şi bani.
După ce toţi călugării, care au hotărât să iasă din mănăstire, au plecat,
agentul „Florea”, stareţ al mănăstirii Chiţcani, a plecat, la indicaţia noastră,
la mănăstirea Hârbovăţ, fără a-l înştiinţa pe episcopul în exerciţiu, şi a orga-
nizat transferul monahilor care au manifestat dorinţa de a trăi în mănăstirea
Chiţcani.
Când în mănăstire rămaseră doar câţiva călugări, agentul „Scurtu” s-a
adresat oficial împuternicitului pentru problemele BORu cu rugămintea de a
lua spre păstrare averea mănăstirii şi totodată l-a rugat pe stareţul mănăstirii
învecinate să vină după călugării care mai rămăseseră.
Agentul „Kazanţev”, care deţine o funcţie de conducere în eparhie, a
contribuit activ la închiderea mănăstirii. Din însărcinarea lui, în etapa pregă-
tirii mănăstirii pentru închidere, de acolo au fost mutate în alte mănăstiri,
persoanele care puteau influenţa negativ asupra închiderii mănăstirii.
La 10 mai 1961, din mănăstire au fost scoşi toţi călugării, iar clădirile şi
averea rămasă au fost predate organelor locale ale puterii, închiderea mănăs-
tirii s-a făcut fără nici un fel de complicaţii sau excese.
Mănăstirea Hârbovăţ, care s-a închis, a fost una dintre mănăstirile influ-
ente şi puternice din punct de vedere economic. Trăsătura ei caracteristică era
faptul că, până în 1940, acolo s-a păstrat aşa-zisa icoană făcătoare de minuni,
care atrăgea la mănăstire o mare afluenţă de credincioşi şi pelerini.
În momentul de faţă, în republică mai funcţionează patru mănăstiri: două
de bărbaţi şi două de femei, în care locuiesc 384 de persoane.
Preşedintele Comitetului Securităţii de Stat

de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM,
I. Savcenko
1994, p. 664-665.
Nr. 41
INDICAŢII REFERITOARE LA APLICAREA
LEGISLAŢIEI SOVIETICE CU PRIVIRE LA CULTE
26 iulie 1961, Moscova
(Aprobat prin hotărârea Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă

Consiliul de Miniştri al URSS şi prin hotărârea Comitetului pentru problemele
cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS din 26 iulie 1961).
1. Constituţia URSS oferă cetăţenilor libertatea conştiinţei. În scopul
asigurării dreptului cetăţenilor la libertatea conştiinţei în URSS Biserica este
separată de stat şi şcoala de Biserică. Fiecare cetăţean are libertatea exercitării
cultelor religioase şi libertatea propagandei antireligioase.
2. Cetăţenii credincioşi ai URSS se pot asocia pentru satisfacerea în comun
a necesităţilor lor religioase în comunităţi şi grupuri religioase.
Comunitatea religioasă este creată de un număr nu mai mic de 20 de cetă-
ţeni credincioşi, care au atins vârsta de 18 ani şi fac parte din acelaşi cult.
Dacă numărul credincioşilor nu ajunge la 20, poate fi creat un grup de
credincioşi.
3. Credincioşii, care au creat o asociaţie religioasă (comunitate sau grup)
au posibilitate:
a. să efectueze ritualurile religioase, să organizeze adunări pentru rugă-
ciune şi de alt gen, legate de respectarea cultului;
b. să angajeze sau să aleagă slujitori ai cultului şi alte persoane, necesare
pentru deservirea necesităţilor cultului;
c. să se folosească de încăperile destinate pentru rugăciuni şi de alte bunuri
ale cultului;
d. să adune jertfe benevole de la credincioşii din încăperile destinate
pentru rugăciuni în scopuri, legate de întreţinerea slujitorilor cultelor, încăpe-
rilor pentru rugăciuni şi altor bunuri ale cultului, precum şi pentru organele
executive ale asociaţiilor religioase.
4. Credincioşii, care formează asociaţia religioasă, pot să ia în închiriere
în folosinţă gratuită de la comitetul executiv raional (orăşenesc) al Sovietului
de deputaţi ai oamenilor muncii clădiri speciale pentru rugăciuni şi obiecte,
destinate scopurilor de cult.
Acordul de închiriere trebuie să fie semnat nu mai puţin de 20 de membri
ai asociaţiei religioase.
Credincioşii pot folosi pentru a se aduna la rugăciune şi alte clădiri, puse la
dispoziţia lor de persoane particulare sau de organele locale ale puterii de stat
cu titlul de închiriere.
Fiecare asociaţie religioasă are dreptul să se folosească de o singură clădire

pentru rugăciuni.
5. Acordul prevede, că persoanele, care au luat în închiriere o clădire de
cult sau alte bunuri, se angajează:
a. să păstreze şi să aibă grijă de clădirea de cult şi de alte bunuri, transmise
spre folosire asociaţiei religioase;
b. să-şi asume toate cheltuielile legate de posedarea şi exploatarea acestor
bunuri;
c. să achite daunele, aduse statului prin distrugerea sau pierderea averii;
d. să folosească clădirea de cult şi alte bunuri în exclusivitate pentru nece-
sităţile religioase;
e. să aibă o condică de inventariere a întregii averi ale cultului, în care să
fie introduse bunurile obţinute (cumpărate, jertfite, primite de la alte clădiri
de rugăciuni ş.a.m.d.), care nu sunt bunuri personale ale unor cetăţeni aparte;
f. să permită liberul acces al împuterniciţilor comitetelor executive raio-
nale (orăşeneşti) ale Sovietelor de deputaţi ai oamenilor muncii la controale
periodice şi examinare a clădirilor şi bunurilor, în orice vreme, cu excepţia
timpului, când este săvârşit ritualul religios.
Clădirile de rugăciuni, care au valoare istorică şi artistică şi se află la o
evidenţă specială, sunt transmise spre folosinţă în aceeaşi bază, ca şi alte
clădiri de cult, dar cu condiţia respectării regulilor de evidenţă şi protecţie a
monumentelor de istorie şi de artă.
7. Toţi credincioşii cultului respectiv au dreptul să semneze acordul privind
luarea în folosinţă a clădirii şi bunurilor cultului şi după transmitere acestora
obţin astfel dreptul de a participa în administrarea acestei averi de rând cu
persoanele, care au semnat iniţial acordul.
8. Fiecare semnatar al acordului poate să-şi retragă semnătura, înaintând
o cerere, ceea ce nu-l absolveşte de responsabilitate pentru integritatea şi
păstrarea averii în perioada ce a precedat depunerea cererii respective.
9. Pentru administrarea activităţii comunităţii religioase, exercitarea func-
ţiilor legate de folosirea averii de cult şi a mijloacelor băneşti, comunitatea
religioasă alege din rândul membrilor săi la adunarea credincioşilor, prin vot
deschis, organul executiv format din trei persoane.
În grupul de credincioşi este ales un împuternicit.
Pentru controlul bunurilor cultului şi a sumelor băneşti, primite în calitate
de jertfe benevole de la credincioşii comunităţii religioase, poate fi aleasă o
comisie de revizie, având în componenţă nu mai puţin de 3 persoane.
Comitetele executive ale organelor puterii au dreptul să respingă unele
persoane din componenţa organului executiv şi a comisiei de revizie. Acest
drept nu-l au slujitorii cultelor şi centrele religioase.
9. Este asigurată libera exercitare a ritualurilor religioase, deoarece acestea

nu încalcă ordinea publică şi nu atentează la drepturile cetăţenilor URSS.
Organele puterii de stat au dreptul să ia toate măsurile necesare pentru
asigurarea în aceste cazuri a ordinii publice şi a securităţii.
10. Asociaţiile religioase şi slujitorii cultelor nu trebuie:
a. să folosească adunările credincioşilor la rugăciune pentru discursuri
politice, care vin în contradicţie cu interesele societăţii sovietice;
b. să îndemne credincioşi să refuze a-şi îndeplini datoriile lor civice;
c. să desfăşoare o propagandă spre îndepărtarea credincioşilor de la parti-
cipare activă la viaţa de stat, culturală şi social-politică a ţării;
d. să exercite ritualurile şi ceremoniile religioase în instituţii şi întreprinderi
de stat, publice şi cooperativiste.
11. Această interdicţie nu se referă la ritualurile efectuate la solicitarea unor
persoane grav bolnave sau muribunde, care se află în spitale şi în locuri de
detenţie, la ritualuri executate în încăperi special izolate, precum şi la cele
efectuate la cimitire şi în crematorii.
12. Adunările credincioşilor şi şedinţele organelor executive ale asociaţiilor
înregistrate se desfăşoară cu avizul sau permisiunea organelor puterii.
13. Centrele religioase, asociaţiile religioase şi slujitorii cultelor nu au
dreptul:
a. să organizeze adunări speciale pentru copii, adolescenţi şi femei, precum
şi cercuri, grupuri şi adunări pentru studierea religiei;
b. să organizeze pelerinaje ale credincioşilor la aşa-numite „locuri sfinte”,
să exercite acţiuni amăgitoare cu scopul de a reînvia superstiţiile în rândul
populaţiei şi obţinerii unor profituri din acestea (anunţarea a tot felul de
minuni, cum ar fi, spre exemplu, vindecarea bolnavilor, proorocirile ş.a.);
c. să colecteze în mod forţat dări şi biruri din partea credincioşilor în
folosul asociaţiilor religioase sau în alte scopuri;
d. să aplice constrângeri sau pedepse la adresa credincioşilor.
14. Centrelor religioase, direcţiilor eparhiale şi altor organe religioase de
acest gen nu li se permite să folosească mijloacele şi averea, aflate în gesti-
unea lor, în scopuri de binefacere, pentru ajutorul bisericilor şi mănăstirilor,
care nu sunt susţinute de populaţie, care s-au depărtat de religie, precum şi în
alte scopuri, decât numai pentru achitarea cheltuielilor, legate de întreţinerea
acestor organe.
15. Centrele religioase, direcţiile eparhiale, instituţiile de învăţământ
duhovnicesc, mănăstirile, comunităţile religioase şi alte asociaţii religioase
sunt obligate să permită accesul liber al persoanelor abilitate din organele de
stat pentru efectuarea unor controale periodice a averii şi a condicii pentru
înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor, a altor documente pentru a aprecia

corectitudinea folosirii bunurilor aflate în gestiunea lor şi a identifica datele
necesare pentru impozitarea slujitorilor cultelor şi a altor persoane.
16. Nici o asociaţie religioasă nu-şi poate începe activitatea fără a fi înregis-
trată în organele puterii de stat.
Asociaţiile religioase pot fi scoase de la înregistrare în cazul când acestea
încalcă legislaţia sovietică cu privire la culte.
17. Comitetul executiv raional (orăşenesc) al Sovietului de deputaţi ai
oamenilor muncii poate să anuleze acordul de închiriere a clădirii de cult în
următoarele cazuri:
a. dacă credincioşii, care folosesc clădirea de rugăciuni, se dezic singuri de
ea;
b. dacă asociaţia religioasă nu respectă condiţiile acordului;
c. dacă a fost luată o hotărâre privind închiderea clădirii respective, care
este dată în arendă.
18. La scoaterea de la înregistrare a comunităţii religioase, la închiderea
casei de rugăciuni averea cultului poate fi repartizată în felul următor:
a. toate obiectele din platină, aur, argint, pietre preţioase, precum şi obiec-
tele de uz casnic (candelabre, covoare, mobilă ş.a.m.d.) sunt transmise orga-
nelor financiare locale;
b. toate obiectele cu valoare istorică, artistică sunt transmise în muzeu;
c. toate celelalte obiecte (icoane, veşminte, acoperământe ş.a.), destinate
ritualurilor de cult, pot fi transmise altei asociaţii religioase în funcţiune, care
face parte din acelaşi cult.
19. Controlul asupra respectării legislaţiei cu privire la culte este exercitat
de către organele puterii de stat, Comitetul pentru problemele Bisericii orto-
doxe ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, Comitetul pentru proble-
mele cultelor religioase pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS şi împuterniciţii
lor în republici, ţinuturi şi regiuni.
20. În cazul încălcării legislaţiei cu privire la culte sau în cazul unor propu-
neri de înlăturare a încălcărilor depistate, organele puterii şi împuterniciţii
Comitetelor sunt obligaţi să propună, conform ordinii stabilite, scoaterea
de la înregistrare a slujitorilor cultului sau a asociaţiilor religioase, eliminarea
infractorilor din componenţa organelor executive ale comunităţii religioase,
iar în caz de necesitate – tragerea celor vinovaţi la o răspundere mai severă.

Nr. 42
MĂSURILE DE PREGĂTIRE A LICHIDĂRII
MĂNĂSTIRII CHIŢCANI
Strict secret
I.
Executanţi
1. De la egumenul mănăstirii de constatat locul de trai al rudelor Împuternicitul
fiecărui călugăr şi de prezentat aceste date CC al PC al RSSM
pentru ca organizaţiile de partid din teritoriu să lucreze cu rudele
călugărilor ca aceştia din urmă să-i ia din mănăstire.
2. De evidenţiat călugării în etate care nu au rude şi care şi-au Împuternicitul
exprimat dorinţa de a merge la azil.
3. De studiat situaţia bisericească în satul Chiţcani şi în satele Comitetul
vecine, de evidenţiat fanaticii şi alte elemente legate de mănăstire executiv
şi care susţin călugării şi sunt capabili de provocaţie în timpul Bender
lichidării mănăstirii şi de informat la timp organele de partid şi alte
organizaţii pentru luarea măsurilor necesare.
4. De evidenţiat acei călugări care în perioada lichidării pot să facă Împuternicitul
neplăceri şi să se ia la timp măsurile necesare.
5. Prin egumen să se ia măsuri ca deja acum să nu se mai bată Împuternicitul
clopotele în timpul slujbei; de la începutul şi până la sfârşitul
lichidării mănăstirii să fie interzisă baterea clopotelor.
6. Evacuarea călugărilor din mănăstire să fie începută după alegerile Comitetul
în Sovietul Suprem al URSS, treptat câte 5, 10, 15 persoane pe zi în executiv
dependenţă de împrejurări. Bender
7. Toţi călugării apţi de muncă plecaţi la baştină să fie imediat Comitetul
încadraţi în câmpul muncii, iar cei în etate, care şi-au exprimat executiv
dorinţa de a merge la azil, să fie instituţionalizaţi în aziluri. Bender
8. Evacuarea din mănăstire nu trebuie efectuată în zile de sărbători
religioase şi în zile de duminică.
9. La cererea egumenului să fie asigurată cantitatea necesară de
mijloace de transport pentru transportarea călugărilor.
Ordinea de achitare cu călugării plecaţi din mănăstire şi măsurile

de asigurare a ordinii publice în perioada lichidării mănăstirii
II.
1. Cu ajutorul egumenului de a lucra cu călugării astfel ca fiecare Împuternicitul
din ei să depună cerere pe numele egumenului de plecare din
mănăstire şi că în legătură cu aceasta îl roagă să-i dea o anumită
cantitate de produse. Despre primirea produselor şi a banilor
fiecare călugăr trebuie să semneze în liste special pregătite.
2. În urma lucrului cu egumenul de a obţine ca cu ajutorul lui să fie Împuternicitul
pregătiţi iniţiatorii părăsirii mănăstirii.
3. De a obţine ca egumenul să depună o cerere bazată pe date Împuternicitul
concrete despre imposibilitatea existenţei mai departe a
mănăstirii (venituri, cheltuieli).
4. De a recruta şi a instructa serios un număr necesar de activişti de Comitetul
nădejde pentru a sta de gardă 24 de ore în punctele numite mai executiv Bender
înainte din regiunea mănăstirii, în s. Chiţcani şi în satele megieşe. şi secţia raională
De a desemna de asemenea persoana responsabilă de efectuarea de miliţie
controlului asupra persoanelor ce vor sta de gardă.
5. De pregătit serios pentru luarea în primire a încăperilor, Comitetul
inventarierea averii rămase şi paza după plecarea călugărilor. executiv Bender
şi secţia raională
de miliţie
Aceste chestiuni în zilele următoare trebuie să fie discutate în cadrul

consfătuirii cu reprezentanţii Comitetului executiv raional, comitetul raional
de partid Bender, miliţiei, procurorul, Comitetul Central al Comsomolului,
Consiliului de Miniştri şi Comitetul de Securitate.
Împuternicitul Comitetului pe problemele BORu

de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS din RSSM
tov. Oleinik

1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 313-315.
Nr. 43
PRIVITOR LA DEMOLAREA CLOPOTNIŢEI
DIN PREAJMA CATEDRALEI DIN CHIŞINĂU
decembrie 1962
Cu privire la scoaterea de sub ocrotirea statului şi demolarea clopotniţei

Catedralei, transformată în prezent în Muzeu de arte plastice.
Clopotniţa, construită mai târziu decât Catedrala, luată sub ocrotirea
statului ca monument de arhitectură, nu se înscrie în complex arhitectural
cu Catedrala şi nu prezintă valoare arhitectonică, împiedică accesul la muzeu.
Clădirea clopotniţei reprezintă un element accidental în ansamblu din
centrul oraşului şi păstrarea ei era binevenită atunci, când funcţiona Catedrala,
iar acum ea este inutilă.
A scoate de sub ocrotirea statului clădirea clopotniţei şi a permite comite-
tului executiv al Sovietului orăşenesc Chişinău de deputaţi ai oamenilor muncii
să demonteze clopotniţa pentru a permite reconstrucţia parcului „Biruinţa”
şi pentru a permite liberul acces către muzeu în conformitate cu proiectul
parcului şi al pieţei guvernului.

A.Diordiţa,
L. Diacenko
Publicat după: Ludmila Tihonov, „Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldo-
venească (1944-1965)”, Chişinău, 2004, p. 158-159.
Nr. 44
NOTĂ INFORMATIVĂ DESPRE SITUAŢIA RELIGIOASĂ
DIN CHIŞINĂU LA 1 IANUARIE 1964
La 1 ianuarie 1964 la Chişinău sunt 5 biserici în funcţiune, în 4 dintre care
sunt oficiate servicii divine.
Toate cele 4 biserici, în care sunt oficiate serviciile divine, dispun de un
grup de activişti destul de vast. În consiliile bisericeşti şi în grupurile „20”
activează peste 100 de persoane, 58 de corişti. Bisericile or. Chişinău dispun
de sume mari de bani, deoarece mai sunt respectate ritualurile religioase, fapt
dovedit de următoarele date comparative:
În 1962 au fost botezaţi 1649 de copii, iar în 1963 – 1900 sau 43,6% din
numărul total al celor născuţi;
În 1962 s-au cununat în bisericile Chişinăului 265 de perechi, iar în 1963 –
249 sau 7,8% din numărul total al căsătoriilor înregistrate;
În 1962 au fost înmormântaţi conform ritualului religios 378 de defuncţi,
iar în 1963 – 357, sau 20,9% din numărul total al decedaţilor.
Comparativ cu anul 1962, veniturile bisericeşti au sporit cu 35 387 ruble.
Astfel, în 1962 veniturile constituiau 122 979 ruble, iar în 1963 – 157 266
ruble.
Datele expuse mai sus denotă, că în Chişinău mai există o mare parte de
credincioşi, care respectă ritualurile religioase şi susţin material biserica, şi că
activitatea ştiinţifico-ateistă în rândul credincioşilor se desfăşoară de la caz la
caz, formal şi poartă un caracter episodic.
Se observă un înalt grad de frecventare a bisericilor de către copii de vârstă
şcolară, în special la sărbătorile religioase mari (Crăciunul, Boboteaza ş.a.).
Despre activitatea ştiinţifico-ateistă nesatisfăcătoare în or. Chişinău
vorbeşte şi următorul fapt:
S-au găsit membri ai PCUS, care nu numai că nu sunt ateişti, dar îi şi susţin
pe popi.
De către împuternicit a fost scos de la înregistrare pentru încălcarea groso-
lană a legislaţiei despre culte popa satului Brânzenii Vechi, raionul Lazovsc
Fiodoreanu, dar în apărarea lui a venit membrul PCUS pensionarul Meleca
A.V. Acesta a intrat de 5 ori la împuternicit, cerând insistent reabilitarea popii
Fiodoreanu.
După Meleca a mai venit de două ori, împreună cu popa, cerând restabi-
lirea lui în funcţie, un alt membru al PCUS Şimanaev M.R. El a mai declarat
obraznic, că este lucrător al secţiei raionale de miliţie şi a fost însărcinat de
comitetul raional să se ocupe de această întrebare.
Ulterior s-a constatat, că el nu lucrează la secţia raională de miliţie şi nimeni

nu l-a însărcinat să se ocupe de problemele legate de preotul Fiodoreanu.
Consider, că Şimanaev nu a ajuns întâmplător la o înţelegere murdară cu
popa.
Despre neajunsurile serioase în activitatea ştiinţifico-ateistă în or. Chişinău
vorbeşte şi acel fapt, că în anul trecut, 1963, un oarecare Dragomereţki V. A.,
domiciliat pe str. Lenin 62, ap. 18, încerca să intre la Seminarul duhovnicesc
din Odesa, iar în anul curent a depus deja actele la seminarul duhovnicesc un
oarecare Zaporojţev A. T., domiciliat pe str. Belinski, 18.
Trebuie de subliniat, că, dacă în unele raioane se încearcă a introduce noi
ritualuri nereligioase, în oraşul Chişinău acest lucru nu se observă.

pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM,
A. Oleinik

Nr. 45
HOTĂRÂREA COMITETULUI EXECUTIV ORĂŞENESC BĂLŢI
CU PRIVIRE LA DEMOLAREA CLOPOTNIŢEI BISERICII
SF. NICOLAE DIN ORAŞUL BĂLŢI
iulie 1964
Comitetul executiv orăşenesc Bălţi al Sovietului de deputaţi ai oamenilor

muncii a decis:
1. Să fie introduse rectificări în acordul din 31 mai 1948, încheiat de către
comitetul executiv al sovietului orăşenesc cu reprezentanţii comunităţii bise-
ricii Sf. Nicolae, excluzând din el clădirea clopotniţei, ca fiind supusă demo-
lării. În partea de bază acordul să fie lăsat fără schimbări.
2. Să fie înaintat un demers către Consiliul de Miniştri al RSSM privind
permisiunea de a demola clădirea clopotniţei de pe lângă biserica Sf. Nicolae
din Bălţi.
3. Să fie adus la cunoştinţa împuternicitului şi a consiliului bisericesc al
bisericii Sf. Nicolae despre prezenta hotărâre.
Preşedintele Comitetului executiv

Kuskevici

Nr. 46
DEMERSUL COMITETULUI EXECUTIV ORĂŞENESC BĂLŢI
CU PRIVIRE LA DEMOLAREA CLOPOTNIŢEI BISERICII
SF. NICOLAE DIN ORAŞUL BĂLŢI
27 iulie 1964
Împuternicitului Comitetului pentru problemele BORu

de pe lângă Consiliul de Miniştrilor al URSS pentru RSSM
tov. Oleinik
Demers
În zona pieţei centrale a oraşului Bălţi, vizavi de Casa Sovietelor, se află
biserica ortodoxă în funcţiune Sf. Nicolae. Clădirea clopotniţei, care îi apar-
ţine, intră în planul de reconstrucţie a pieţei centrale. Conform acordului-
tip din 31 mai 1948, această clădire se consideră transmisă pentru folosire
gratuită şi nelimitată comunităţii bisericii Sf. Nicolae, dar de fapt din 1961
această clădire nu este folosită în legătură cu interzicerea bătăilor de clopote
la săvârşirea ritualurilor religioase.
Pe teritoriul dintre clădirea clopotniţei şi biserică se află câteva scripte şi
morminte, în care sunt îngropaţi locuitori ai oraşului, persoane, care sunt
considerate fondatori ai bisericii, şi rudele lor, precum şi două morminte ale
foştilor slujitori ai cultului şi rudele lor, îngropate în anii postbelici.
În timpul de faţă se efectuează lucrări de reconstrucţie a magistralei centrale
a oraşului, pentru care este necesar de a elibera, pentru construcţia parcului,
o parte din teritoriul care aparţine bisericii şi mutarea mormintelor de aici, de
a demola clopotniţa, care nu funcţionează, şi o casă cu un nivel, ocupată de
slujitorul cultelor şi personalul care deserveşte biserica.
În legătură cu cele expuse mai sus, comitetul orăşenesc al Partidului Comu-
nist al Moldovei şi comitetul executiv al Sovietului orăşenesc Bălţi de deputaţi
ai oamenilor muncii Vă roagă, în corespundere cu p. 25 şi 35 ale „Instrucţiunii
cu privire la aplicarea legislaţiei cultelor”, să permiteţi demolarea clopotniţei,
care nu este un monument de arhitectură, şi mutarea mormintelor din piaţa
bisericii în cimitirul orăşenesc.
Secretarul PC din Bălţi,
Savcenko
Preşedintele Comitetului executiv,
Kuskevici

Nr. 47
DECIZIA ÎMPUTERNICITULUI REFERITOR LA DEMOLAREA
CLOPOTNIŢEI BISERICII SF. NICOLAE DIN ORAŞUL BĂLŢI
10 septembrie 1964
Să fie aprobat demersul Comitetului executiv Bălţi din 27 iulie 1964 privind
demolarea clopotniţei bisericii în funcţiune Sf. Nicolae în legătură cu lucrările
de reconstrucţie a oraşului.
Trebuie de subliniat, că un timp îndelungat clopotniţa nu este folosită
de către comunitatea religioasă, nu se repară, în rezultatul cărui fapt clădirea
clopotniţei degradează.
Comitetul orăşenesc de partid Bălţi şi comitetul executiv au desfăşurat
preventiv lucrul necesar în rândul populaţiei, în urma căruia fapt s-a constatat,
că credincioşii nu se opun desfăşurării acţiunii respective.
Împuternicit
tov. Oleinik

Nr. 48
MEMORIUL A 52 DE DEPUTAŢI DE LA CHIŞINĂU ADRESAT
SANCTITĂŢII SALE ALEXEI II, PATRIARHUL MOSCOVEI
ŞI AL ÎNTREGII RUSII ŞI PREA FERICITULUI TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
3 aprilie 1992
Sanctitatea Voastră,
Prea Fericirea Voastră!
În temeiul unităţii de credinţă a poporului român;
În virtutea faptului că Mitropolia Basarabiei a fost smulsă, anticanonic şi
împotriva voinţei milioanelor de creştini basarabeni, în 1940, din trupul Bise-
ricii-mame;
Patriarhia Română, ca urmare a prevederilor pactului Molotov-Ribben-
trop, nul şi neavenit ab initio, dezavuat atât la Moscova, cât şi la Bucureşti;
În baza hotărârii celei de a doua Mari Adunări Naţionale de la Chişinău,
din 16 decembrie 1990, care a proclamat independenţa naţională a româ-
nilor din teritoriile române ocupate de URSS şi a recunoscut, asupra întregii
populaţii române, dreptul de a apăra şi a garanta prin toate mijloacele această
independenţă, act legiferat de Parlamentul Moldovei la 27 august 1991;
Ţinând cont de faptul că, în ultima jumătate de secol, autorităţile bise-
riceşti au promovat şi au susţinut în fapt rusificarea metodică a poporului
ortodox român din acea parte a Patriarhiei Române care a fost subordonată
samavolnic Patriarhiei Rusiei;
Luând act de noile realităţi bisericeşti din Ucraina, precum şi de tendinţa
unor cercuri din Rusia de a legifera, în planul organizării bisericeşti, conse-
cinţele pactului Molotov-Ribbentrop, în scopul restabilirii unităţii distruse a
Ortodoxiei;
Ne adresăm Sanctităţii Voastre şi Prea Fericirii Voastre în vederea iniţierii
de urgenţă a unui dialog intre cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea
bisericească a poporului român şi să aşeze pe temeiurile fireşti raporturile
interortodoxe româno-ruse.
ION BUGA, VLADIMIR BEŞLEAGĂ, VASILE VATAMANU, LIDIA
DICUSAR, ION BORŞEVICI, ELISEI SECRIERU, ALECU RENIŢĂ, ŞTEFAN
MAINESCU, MIRCEA DRUC, VALENTIN MÂNDÂCANU, VASILE ZGARDAN,
SIMION GURANDA, VLAD PASCARU, ION TĂNASE, ALEXANDRU RAIU,
VALERIU MATEI, PAVEL BEJENUŢĂ, VALENTIN DOLGANIUC, PETRU
POIATĂ, IGNAT VASILACHE, ANDREI NEGRU, GHEORGHE SLABU,
CONSTANTIN ŢURCANU, ION UNGUREANU, V. JARDAN, MIHAI PATRAŞ,
PETRU MUNTEANU, D. GROSU, I. PRISĂCARU, F. NOROC, E. BĂLAN,

MIHAI GHIMPU, G. HIOARĂ, V. ŞEVCENCO, SIMION GURGHIŞ, ANDREI
CABAC, MIHAI DIMITRIU, V. ŞOIMARU, P. BRAŞOVEANU ş.a. în total 52
de deputaţi din Parlamentul Republicii Moldova.
Publicat din: “Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”, Bucureşti, 1993, p. 21-22.
Nr. 49
COMUNICATUL CANCELARIEI SFÂNTULUI SINOD
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN 9 APRILIE 1992
Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 9 aprilie
1992, examinând situaţia relaţiilor Patriarhiei Române cu Biserica Ortodoxă
Rusă, în urma convorbirilor avute la Constantinopol, în 15 martie 1992, cu
Sanctitatea Sa Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, ţine să
comunice poziţia oficială a Patriarhiei Române privind situaţia bisericească
din Basarabia şi Bucovina de Nord.
Şi anume, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut
niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitro-
poliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi
nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-
Molotov.
Din acest motiv, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la Constantinopol
a convenit cu delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse să înceapă convorbiri frăţeşti
pentru repararea nedreptăţilor cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de pactul
Ribbentrop-Molotov.
Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române consideră necesar,
de asemenea, să precizeze că unele deosebiri, ca de exemplu diferenţa de
calendar (stil vechi şi stil nou), rangurile bisericeşti, tradiţiile locale etc., vor
fi respectate aşa cum sunt acum şi nu constituie o piedică în calea restabilirii
unităţii administrative bisericeşti dintre fraţii români ortodocşi de o parte şi
de alta a Prutului.
CANCELARIA SFÂNTULUI SINOD

Nr. 50
SCRISOAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI
ADRESATĂ MINISTRULUI CULTURII ŞI CULTELOR
AL REPUBLICII MOLDOVA ION UNGUREANU
12 august 1992
Excelenţa Voastră, multstimate dle Ungureanu!

Prin prezentul răspund interpelării, pe care aţi expus-o în scrisoarea ce
mi-aţi adresat-o la 26 mai a.c. şi am primit-o prin telefax. Din păcate, nu am
dispus la momentul de referinţă de Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, care constituie subiectul scrisorii Dumneavoastră, şi am
putut lua cunoştinţă de el abia după ce l-am primit de la Bucureşti, la solici-
tarea noastră.
Trebuie să menţionez că conţinutul Comunicatului ne-a lăsat nedumeriţi.
Mai întâi, nu considerăm, că este legitim să legăm problemele, abordate
în Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie
a.c., care se referă doar la cele două Biserici ale noastre, cu pactul Ribben-
trop-Molotov, care este un document politic specific, incapabil să influenţeze
soluţionarea problemelor ecleziastice.
În Comunicat domină dezacordul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române cu aflarea actuală a eparhiilor Chişinău şi Cernăuţi în componenţa
Patriarhiei Moscovei.
Să abordăm această chestiune de pe poziţii canonice şi în conformitate cu
evoluţia procesului istoric.
Din cele mai vechi timpuri Biserica Ortodoxă de pe teritoriul cneza-
tului moldovenesc s-a aflat în sfera de influenţă şi sub jurisdicţia Patriarhiei
Constantinopolului. Războiul ruso-turc, care a început în 1768, a dus la elibe-
rarea unei părţi a Moldovei şi a Valahiei de sub dominaţia otomană. Pe terito-
riile eliberate de trupele ruseşti a fost instituita administraţia Sfântului Sinod
în exerciţiu al Bisericii Ortodoxe Ruse, care îşi numea exarhii săi în aceste
regiuni.
În rezultatul Războiului ruso-turc din 1806-1812, conform Tratatului de
pace de la Bucureşti din 1812, teritoriul dintre Nistru şi Prut, numit în 1813
Basarabia, a intrat în componenţa Rusiei. În septembrie 1812 fostul exarh al
Moldovei şi Valahiei, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, s-a mutat de
la Iaşi la Chişinău şi a început organizarea eparhiei Chişinăului, care a fost
instituită oficial de Sfântul Sinod la 21 august 1813. Mitropolitul Gavriil a fost
primul arhipăstor şi exarh. În 1918 Basarabia a fost ocupată de trupele româ-
neşti. În aprilie 1918 Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

Pimen a anunţat printr-o telegramă pe Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi
al întregii Rusii Tihon despre aceea, că „în urma anexării politice a Basarabiei
la România, care a avut loc, biserica locală a fost trecută în subordonarea
Bisericii Ortodoxe Române. Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii
Rusii Tihon a expediat imediat mitropolitului Pimen un mesaj, anunţându-l,
că problema jurisdicţiei asupra eparhiei Chişinăului trebuie să fie abordată
pe calea relaţiilor canonice dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi cea Română, cu
participarea clerului şi a binecredinciosului popor din eparhia de Chişinău.
Dar mitropolitul Pimen şi Sfântul Sinod la Bisericii Ortodoxe Române au
întrerupt orice relaţii cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii
Tihon şi pe cale administrativă şi-au impus puterea lor asupra eparhiei Chişi-
năului. În legătură cu acest fapt Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii
Rusii Tihon a expediat în octombrie 1918 un mesaj Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în care argumenta din punct de vedere canonic nelegiti-
mitatea acţiunii sale faţă de eparhia Chişinăului, declarând în încheiere, că, în
cazul în care Biserica Ortodoxă Română nu va părăsi această cale periculoasă
şi, „în pofida pretenţiilor, înaintate de noi, va încerca să-şi consolideze forţat
situaţia pe care o are acum în Basarabia, noi, cu părere de rău, vom fi nevoiţi
să întrerupem orice comunicare frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi
să înaintăm acest caz la judecata altor Biserici Ortodoxe”.
Din iunie 1940 teritoriul Basarabiei intră în componenţa URSS. Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a restabilit eparhia Chişinăului şi l-a numit
arhiereu pe arhiepiscopul Alexie (Sergheev).
A început Marele Război pentru Apărarea Patriei. După eliberarea de către
trupele sovietice a teritoriului eparhiei Chişinăului de sub ocupaţia duşma-
nului, în august 1944, la catedra Chişinăului şi a Moldovei a fost numit episcop
Ieronim (Zaharov). De atunci încolo şi până în prezent eparhia Chişinăului
reprezintă o componentă cu drepturi depline a Patriarhiei Moscovei.
Cât priveşte afirmarea din Comunicat, precum că Sfântul Sinod al Bise-
ricii Ortodoxe Române „niciodată nu a recunoscut suspendarea Mitropoliei
Basarabiei cu scaunul la Chişinău”, menţionăm, că, în primul rând, autoce-
falia Bisericii Ortodoxe Române a fost declarată oficial în 1885, iar eparhia
Chişinăului se află în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse din 1813, iar, în
al doilea rând, chestiunile teritoriale, după cum am mai menţionat, au devenit
subiect de îngrijorare din partea noastră încă pe timpul Sanctităţii Sale Patri-
arhului Moscovei şi al întregii Rusii Tihon. În mai 1945 Biserica Ortodoxă
Română a fost vizitată de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu
Prea Sfinţitul episcop al Chişinăului şi Moldovei Ieronim. Delegaţia era abili-

tată de Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Alexei să discute
cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române o serie de întrebări esenţiale
privind relaţiile dintre cele două Biserici, inclusiv problemele teritoriale şi
administrative, precum şi soarta eparhiei Chişinău. La 14 mai aceste probleme
au fost discutate la Bucureşti cu Prea Fericitul Patriarh al României Nicodim.
În rezultatul acestor discuţii toate problemele au fost soluţionate spre satis-
facţia ambelor părţi. Trebuie să ţinem cont de întrevederile şi dialogurile la
cel mai înalt nivel bisericesc, care au avut loc ulterior: vizitarea Bisericii Orto-
doxe Ruse de către Prea Fericitul Patriarh al României Nicodim în octombrie
1946 şi vizitarea Bisericii Ortodoxe Române de către Sanctitatea Sa Patri-
arhul Alexei în mai–iunie 1947. Ele au consolidat relaţiile cu adevărat frăţeşti
dintre cele două Biserici şi consensul Întâistătătorilor lor în toate problemele
ce ţineau de relaţiile bilaterale.
Cât priveşte eparhia Cernăuţi, amplasată în Bucovina de Nord, care în
august 1940 a devenit parte componentă a Republicii Ucrainene în compo-
nenţa URSS din motiv, că majoritatea populaţiei sale băştinaşe o constituie
ucrainenii, după cum a fost anunţat în mod oficial, amintim, că ea a fost insti-
tuită în 1941 şi în prezent se află în componenţa Bisericii Ortodoxe Ucrai-
nene. Această modificare de jurisdicţii a fost, de asemenea, coordonată de
Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Ruse şi Române, după cum s-a produs şi
cu eparhia Chişinău, precum am menţionat mai sus.
Aceasta este situaţia la moment.
În încheiere revin la scrisoarea Sanctităţii Sale patriarhului Tihon adresată
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, expediat în octombrie 1918 la
Bucureşti, şi voi repeta împreună cu acest mare patriarh al Bisericii Ortodoxe,
că fiecare chestiune litigioasă bisericească trebuie să fie soluţionată canonic
doar cu eforturile comune ale ierarhilor Bisericilor Ortodoxe Locale impli-
cate.
Cu profund respect,
PATRIARHUL MOSCOVEI ŞI AL ÎNTREGII RUSII
ALEXEI
Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, Dosar „Corespondenţa cu Patriarhul

Moscovei”, Partea III (1982-1997).
Nr. 51
PROCESUL-VERBAL NR. 2 AL ADUNĂRII EPARHIALE
A MITROPOLIEI BASARABIEI
14 septembrie 1992
Noi, membrii Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei de stil vechi,

întruniţi în şedinţa de constituire, ţinută sub preşedinţia Prea Sfinţitului Petru
Păduraru, Episcop al Eparhiei Bălţi şi locţiitor de Mitropolit al Mitropoliei
Basarabiei, am hotărât, în numele clerului şi credincioşilor din Basarabia,
revenirea la canonicitatea Mitropoliei Basarabiei şi cerem Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române ca această veche Mitropolie, din cadrul Sfintei
Biserici Ortodoxe a neamului Românesc, să-şi reia activitatea sub jurisdicţia
de drept a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În acest scop, membrii Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei, în
unanimitate, am hotărît trimiterea unei delegaţii din partea acestei Mitropolii
în frunte cu PS Petru Păduraru, Episcop al Eparhiei Bălţi şi locţiitor de Mitro-
polit al Basarabiei: Pr. Ion Ciuntu, Protopop de Chişinău; Pr. Petru Buburuz,
decanul Facultăţii de Teologie Chişinău; Protoiereu Ioan Eşanu, protopop de
Călăraşi; Dl Grigore Vieru şi Dl Ţărnă Tudor, membri ai Adunării eparhiale,
desemnaţi ca membri în Adunarea Naţională Bisericească, de a se prezenta
la Patriarhia Română, cu rugămintea de a supune Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române dorinţa şi hotărârea noastră ca Mitropolia Basarabiei să
revină la rosturile ei canonice şi la dependenţa de Biserică strămoşească a
Neamului – Biserica Ortodoxă Română.
Pe deplin încredinţaţi de acest sfânt eveniment istoric, rămânem devotaţi
fii ai trupului duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române, din care înaintaşii
noştri au făcut parte.
PETRU,
Episcop de Bălţi,
Locţiitor de Mitropolit
Secretar Eparhial al Basarabiei Pr. I. DAGHI

Nr. 52
SOLICITAREA PREA SFINŢITULUI EPISCOP PETRU
DE BĂLŢI, DIN 27 SEPTEMBRIE 1992, DE A PRIMI
OBLĂDUIREA CANONICĂ A SFÂNTULUI SINOD
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREA FERICIREA VOASTRĂ,

Cu multă durere în suflet mă adresez Prea Fericirii Voastre, ca Patriarh al
românilor ortodocşi de pretutindeni, aducându-vă la cunoştinţă starea jalnică
a vieţii bisericeşti din Basarabia, precum şi persecuţia şi abuzurile la care sunt
supus din partea Arhiepiscopului Vladimir Cantarean şi a anturajului său
corupt.
Datorită faptului că întreţin legături cu Biserica Mamă – Patriarhia Română
şi afirm deschis că basarabenii sunt români, precum şi din cauză că nu sunt de
acord cu fărădelegile comise de unii preoţi filoruşi ce au o influenţă nefastă
asupra ÎPS Vladimir, sunt supus la o persecuţie continuă din partea acestora
şi la violenţe foarte mari.
Astfel, la 7 august, 24 august şi 8 septembrie 1992, în cadrul unor aşa-zise
“adunări eparhiale” convocate de Arhiepiscopul Vladimir şi la care au parti-
cipat o mică parte din preoţii Republicii Moldova, a fost condamnat “naţio-
nalismul românesc” de care eu aş da dovadă şi s-a cerut demiterea mea din
postul de episcop de Bălţi şi chiar expulzarea din Patriarhia Moscovei. În
plus, sediul Episcopiei din Bălţi a fost atacat şi devastat de trei ori (25 august,
10 şi 14 septembrie 1992) de un grup de preoţi şi sprijinitori ai Arhiepisco-
pului Vladimir, care au şi luat în stăpânire în cele din urmă reşedinţa episco-
pilor români din această localitate. Şi acestea nu sunt, Prea Fericirea Voastră,
decât câteva exemple ce arată teroarea cruntă la care am fost şi sunt supus în
permanenţă, rămânând pe drumuri, fără locuinţă şi fără documente de identi-
tate, acestea fiindu-mi furate cu ocazia devastării sediului episcopal din Bălţi.
Pentru toate aceste acte am informat pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei al
II-lea al Moscovei, în mai multe rânduri, cerându-i sprijinul şi luarea de măsuri
pentru încetarea violenţelor îndreptate împotriva mea, dar, spre durerea mea,
n-am primit nici un răspuns.
De aceea, văzându-mă persecutat atât de crunt de Arhiepiscopul Vladimir
şi de anturajul său şi părăsit de Patriarhia Moscovei, vin în faţa Prea Fericirii
Voastre rugându-vă a-mi acorda înalta ocrotire a Bisericii Ortodoxe Române
pe care o socot ca Biserica tuturor românilor de pretutindeni şi mai ales a
noastră, a basarabenilor.
Având nădejdea sfântă că veţi înţelege durerea mea şi mă veţi primi sub
aripa ocrotitoare a Patriarhiei Române, rog pe Bunul Dumnezeu sa aibă în
iubirea Sa ocrotitoare neamul românesc de pretutindeni.
PETRU PĂDURARU
Episcop de Bălţi
Nr. 53
ACT PATRIARHAL ŞI SINODAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE,
PRIVIND RECUNOAŞTEREA REACTIVĂRII MITROPOLIEI
BASARABIEI, AUTONOMĂ ŞI DE STIL VECHI,
CU REŞEDINŢA ÎN CHIŞINĂU
19 decembrie 1992
Luminată de Sfântul Duh, Duhul Adevărului, al Libertăţii şi al Comuniunii

(Ioan 15, 26; 2 Corinteni 3, 17; Efeseni 4, 3), Biserica Ortodoxă Română,
“Mama spirituală a poporului român”, răspunde cu părintească şi frăţească
dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14
septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfin-
ţitul Episcop Petru şi compusă din reprezentanţii preoţilor şi mirenilor drept-
măritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă
a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvântarea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că acesta n-a recu-
noscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.
Urmând hotărârilor sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române din 24 septem-
brie, 27 noiembrie şi din 19 decembrie 1992, Patriarhia Română binecuvân-
tează reactivarea Mitropoliei Basarabiei de stil vechi din Republica Moldova
ca Mitropolie autonomă, sub oblăduirea sa canonică; confirmă Adunarea ei
eparhială constituită şi pe Prea Sfinţitul episcop Petru de Bălţi, ca locţiitor de
Mitropolit al Basarabiei, până la alegerea statutară a titularului. Astfel, Prea
Sfinţitul Episcop Petru de Bălţi, locţiitor de Mitropolit al Basarabiei devine
membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
De asemenea, toţi clericii şi păstoriţii lor care sunt deja sau care vor deveni
membri ai Mitropoliei Basarabiei de sub oblăduirea canonică a Patriarhiei
Române sunt clerici canonici şi credincioşi binecuvântaţi, şi, ca atare, orice
sancţiune disciplinară bisericească îndreptată împotriva lor, pe motivul apar-

tenenţei la Mitropolia Basarabiei, este considerată nulă şi neavenită.
Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte astăzi un act sfânt
de adevăr şi de dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţă
strămoşească şi simţire românească, în acest an al mântuirii 1992, când a fost
proclamat sfânt Ştefan cel Mare, neînfricatul ocrotitor al întregii Moldove.
Sfânta Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei, care şi-a reluat activitatea, este o
Mitropolie autonomă, cu Statut propriu, condusă de un Sinod mitropolitan,
având în frunte un mitropolit, iar fiecare eparhie componentă are propria
sa Adunare eparhială. Mitropolitul şi Sinodul său au toate drepturile prevă-
zute de Statutul propriu, de Sfintele canoane şi de Statutul Bisericii Ortodoxe
Române. Ca urmare, în libertate, Mitropolitul şi ceilalţi arhierei ai Sinodului
mitropolitan al Basarabiei, fără vreo confirmare superioară, vor numi şi hiro-
toni diaconi şi preoţi, vor rândui protopopi şi vor institui stareţi şi stareţe,
egumeni şi egumene în sfintele mănăstiri şi schituri din Mitropolia Basarabiei.
De asemenea, ierarhii Mitropoliei Basarabiei vor acorda distincţii şi ranguri
clericilor şi mirenilor din eparhiile lor.
Preoţii şi diaconii vor pomeni la sfintele slujbe doar pe arhiereii lor epar-
hioţi. Episcopii eparhioţi sufragani vor pomeni doar pe mitropolitul Basa-
rabiei, iar mitropolitul Basarabiei va pomeni la slujbe pe nume pe Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române. Toţi arhiereii canonici ai Mitropoliei Basarabiei
sunt membri deplini ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi se
bucură de toate drepturile şi de toată cinstea ca şi ceilalţi membri ai Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul Basarabiei va avea tradiţio-
nalul loc de cinste în rândul membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române.
Fiecare arhiereu eparhiot al Mitropoliei Basarabiei sfinţeşte şi semnează
antimise pentru bisericile din eparhia sa şi adresează scrisori pastorale de Sfin-
tele Sărbători şi cu alte prilejuri clerului şi credincioşilor pe care-i păstoreşte.
Mitropolia Basarabiei are dreptul să urmeze calendarul de stil vechi, iar
clericii ei îşi păstrează toate rangurile şi distincţiile pe care le au.
În grija sa părintească şi frăţească faţă de Mitropolia Basarabiei, Patriarhia
Română nu percepe nici un fel de contribuţii financiare din partea Mitropoliei
Basarabiei, ci dimpotrivă, la cererea ei, o va sprijini în activitatea sa pastorală
şi educativă.
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei ca mitropolie autonomă, sub oblă-
duirea Patriarhiei Române şi în comuniune frăţească nemijlocită cu Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost prevăzută şi, ca atare, abordată
în convorbirile dintre Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al României şi

Prea Fericitul Părinte Patriarh Alexei al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia, cu
prilejul întâlnirilor Patriarhilor şi Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori
la Constantinopol (Istanbul), în 15 martie 1992. Prin urmare, ca mamă spiri-
tuală a tuturor românilor ortodocşi Patriarhia Neamului săvârşeşte azi, cu
răspunderea pe care o are în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, un act repa-
rator de adevăr şi dreptate istorică, precum şi o lucrare pastorală şi misionară,
dorind, în acelaşi timp, să menţină relaţii frăţeşti şi de conlucrare cu toate
Bisericile Ortodoxe surori, inclusiv cu Patriarhia Moscovei şi a toată Rusia.
Nădăjduim că ajutorul şi grija noastră părintească faţă de Mitropolia Basa-
rabiei vor contribui şi mai mult la apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe în
faţa prozelitismului sectar şi eterodox din zilele noastre, îndreptat azi atât de
cumplit împotriva Ortodoxiei din toată Europa răsăriteană.
De aceea, vom aduce la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe surori
actul sfânt de grijă părintească şi de comuniune frăţească pe care Patriarhia
Română îl săvârşeşte faţă de Mitropolia Basarabiei din Republica Moldova.
Cu smerenie şi bucurie, rugăm pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
şi pe toţi Sfinţii să ocrotească şi să binecuvânteze Mitropolia Basarabiei, ca
lucrarea ei creştinească să fie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea fraţilor
noştri clerici şl credincioşi iubitori de Hristos.
Dat în anul mântuirii 1992, luna decembrie, ziua nouăsprezece, în reşe-
dinţa Patriarhiei Române din Bucureşti.
TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Nr. 54
EXTRAS DIN AGENDA NR. 105 A ŞEDINŢEI SFÂNTULUI SINOD
AL BISERICII ORTODOXE RUSE DIN 22 DECEMBRIE 1992
ÎNALT PREA SFINŢITULUI

VLADIMIR
MITROPOLIT AL CHIŞINĂULUI
ŞI AL ÎNTREGII MOLDOVE
În cadrul şedinţei Sfântul Sinod care a avut loc sub preşedinţia Patriarhului
s-a discutat situaţia creată în urma acţiunilor conducerii Bisericii Ortodoxe
Române, întreprinse la 19-20 decembrie 1992, faţă de Biserica Ortodoxă din
Moldova.
NOTĂ: Administrarea supremă a comunităţilor ortodoxe, aflate pe terito-

riul actualei Republici Moldova, până la începutul sec. XIX era înfăptuită de
Patriarhia Constantinopolului. Din 1808, adică după eliberarea acestui teri-
toriu de sub jugul turcesc de către armata rusă, aceste comunităţi au trecut sub
jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind administrate de exarhul
Moldovei, Valahiei şi Basarabiei. În 1813 Sfântul Sinod a creat Eparhia Chişi-
năului în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel, intrarea comunităţilor
creştine din acest teritoriu în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse s-a produs
cu şaptezeci de ani mai devreme de crearea Bisericii Române autonome, care
şi-a obţinut autocefalia doar în 1885. Din 1919 până în 1940, când Basarabia a
făcut parte din România Regală, Eparhia Chişinăului, în calitate de mitropolie,
s-a aflat sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, după care a trecut din nou
sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse. Până în anul 1992 acest moment nu a
fost nicidecum adjudecat de Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române, care
întreţinea permanent bune relaţii cu Biserica Ortodoxă Rusă, drept dovadă
servind frecventele vizite reciproce, întrevederile Întâistătătorilor celor două
Biserici şi vasta lor corespondenţă. Prin decizia sa din 05.10.1992 Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, ţinând cont de demersul arhiepiscopului
(actualmente mitropolit) al Chişinăului şi al întregii Moldovei Vladimir, care
reflecta doleanţele clerului şi ale majorităţii credincioşilor Moldovei, a declarat
Biserica Ortodoxă din Moldova independentă în problemele ecleziastico-
administrative, ecleziastico-economice, ecleziastico-educative şi ecleziastico-
civile. La 15 decembrie 1992 la Chişinău a avut loc o adunare eparhială, la care
au participat arhipăstorii, circa 700 de clerici şi mireni – reprezentanţi ai majo-
rităţii comunităţilor ortodoxe din Moldova. Adunarea s-a pronunţat aproape

unanim, cu excepţia unei abţineri şi lipsa câtorva clerici, pentru păstrarea
statutului existent al Bisericii Ortodoxe din Moldova în componenţa Patri-
arhiei Moscovei.
La 19 decembrie 1992 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a anunţat
despre instituirea pe teritoriul Republicii Moldova a Mitropoliei Basarabiei
în componenţa Patriarhiei Române. La 20 decembrie 1992 Prea Fericitul
Patriarh al României Teoctist a avut o comunicare liturgică cu episcopul de
Bălţi Petru, oprit de la cele sfinte de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse,
şi cu câţiva clerici ai Bisericii Ortodoxe din Moldova. Adunarea Eparhială
a clerului, care a avut loc la 8 septembrie 1992 la Chişinău şi a întrunit 705
clerici, s-a pronunţat pentru înlăturarea imediată a episcopului Petru de la
oficierea celor sfinte, deoarece a încălcat în mod conştient indicaţiile arhiere-
ului în exerciţiu. Prin Decizia Sfântului Sinod din 5 octombrie 1992 episcopul
Petru a fost oprit de la oficierea celor sfinte până la o nouă dispoziţie pentru
faptul, că a încălcat în mod conştient ordinul arhiereului în exerciţiu şi astfel a
încălcat disciplina canonică. Chemările pentru discutarea cazului la şedinţele
Sfântului Sinod din 20 octombrie şi 22-24 decembrie 1992 au fost ignorate
de către episcopul Petru. Conform Actului Patriarhal şi Sinodal al Bisericii
Române, aprobat la 19 decembrie, episcopul Petru a fost abilitat cu condu-
cerea temporară a Mitropoliei Basarabiei cu dreptul de a asista la Sinodul Bise-
ricii Ortodoxe Române până la alegerea mitropolitului Basarabiei din rândul
arhiereilor acestei Biserici. În acelaşi document se spune, că problema resta-
bilirii Mitropoliei Basarabiei a fost abordată de Patriarhul României Teoctist I
la întrevederea cu Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii în timpul întâlnirii de
la Istanbul din martie 1992.
S-A DECIS:
1. Să fie exprimată îngrijorarea profundă faţă de acţiunile Întâistătătorului
Bisericii Ortodoxe Române, care încalcă în mod brutal canoanele, care interzic
extinderea atribuţiilor episcopului pe teritoriul altei eparhii şi ale Întâistătăto-
rului Bisericii – asupra teritoriului altei Biserici, precum şi comunicarea litur-
gică cu persoane oprite de la oficierea celor sfinte.
2. Să informeze comunitatea bisericească şi cea laică despre faptul, că la
întrevederea de la Istanbul a Patriarhilor Alexei II şi Teoctist I nu a fost luată
nici o decizie privind comunităţile creştine din Moldova.
3. Să fie confirmată poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse, că problema aparte-
nenţei jurisdicţionale a Bisericii Ortodoxe din Moldova trebuie să fie solu-
ţionată prin exprimarea canonică a liberei voinţe a arhipăstorilor, clericilor,

monahiilor şi mirenilor acestei Biserici, vocea cărora trebuie să fie auzită la
Sinodul Local al Patriarhiei Moscovei, abilitat cu luarea unei decizii definitive
în această problemă în concordanţă cu Bisericile Ortodoxe Locale.
4. Să fie expediată Prea Fericitului Patriarh al României Teoctist I o scri-
soare din partea Sanctităţii Sale Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii
Alexei II, în care să fie exprimat un protest faţă de acţiunile necanonice ale
Bisericii Ortodoxe Române şi să fie indicat faptul, că aceste acţiuni comportă
pericolul unor noi schisme şi întreruperi ale relaţiilor dintre cele două Biserici,
fiind capabile să aducă prejudicii irecuperabile unităţii Ortodoxiei. Să se facă
apel la Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române să înlăture cât mai urgent
încălcările admise şi să se sublinieze, că în cazul, când acest apel nu-şi va găsi
răspunsul adecvat, Biserica Ortodoxă Rusă îşi rezervă dreptul de a se adresa
Plinătăţii Ortodoxe Ecumenice, solicitând o judecată panortodoxă în această
problemă.
5. Episcopul Petru de Bălţi, care a încălcat sfintele canoane ale Bisericii
Ortodoxe, fapt ce s-a manifestat prin săvârşirea sfintelor slujbe în momentul
înlăturării de la cele sfinte, prin refuzul de a se prezenta pentru elucidarea
cazului la şedinţa Sfântului Sinod, prin trecerea abuzivă, fără actul de elibe-
rare, sub jurisdicţia altei Biserici şi generarea în acest mod a unei schisme
bisericeşti, pentru care fapt, conform canoanelor bisericeşti, ar trebui să fie
lipsit de cin, să fie lăsat sub interdicţie în speranţă la pocăinţa sa; clericii, care
au săvârşit împreună cu episcopul Petru trecerea necanonică în altă jurisdicţie
şi, în acest mod, abătându-se în schismă, – să fie opriţi de la oficierea celor
sfinte până la pocăinţa lor deplină.
6. Să se adreseze cu o pastorală patriarhală către Prea Sfinţitul Vladimir,
Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, clericii, monahii şi binecredin-
cioasa turmă a Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Membru permanent al Sfântului Sinod

Mitropolitul de Kutiţk şi Kolomna
IUVENALIE

Nr. 55
PASTORALA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI
ADRESATĂ MITROPOLITULUI CHIŞINĂULUI ŞI ÎNTREGII
MOLDOVE VLADIMIR, EPISCOPULUI BENDERULUI
VICHENTIE, CLERULUI, MONAHILOR ŞI MIRENILOR
BISERICII ORTODOXE DIN MOLDOVA
22 decembrie 1992
Înalt Prea Sfinţite, Prea Sfinţiţi Părinţi, cucernici părinţi, cinstiţi monahi şi
monahii, iubiţi întru Hristos fraţi şi surori!
Cu adâncă îndurerare am aflat, că la 20 decembrie a.c. Prea Fericitul
Patriarh al României Teoctist I i-a primit pe episcopul de Bălţi Petru, aflat sub
interdicţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, şi pe unii clerici ai Bise-
ricii Ortodoxe din Moldova, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. De
rând cu aceasta Patriarhul Teoctist I şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
au emis actul cu privire la instituirea în cadrul acestei Biserici a Mitropoliei
Basarabiei, la numirea episcopului Petru locţiitor al mitropolitului Basarabiei
şi cu privire la alegerea mitropolitului acestei catedre din rândul episcopilor
Bisericii Române.
Ne mâhneşte profund acel fapt, că în actul menţionat se face trimitere la
tratativele noastre cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist I, purtate în luna martie
a.c. la Istanbul, în timpul cărora nu au fost luate nici un fel de decizii privind
viitorul comunităţilor ortodoxe din Moldova. Un asemenea amestec neca-
nonic în afacerile interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care are dreptul
la administrare internă de sinestătătoare, săvârşit împotriva voinţei episcopa-
tului său şi al majorităţii clerului şi poporului, generează un pericol de schismă
în Republica Moldova şi de întrerupere a relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă
Rusă şi cea Română.
În cel mai grosolan mod sunt încălcate sfintele canoane, care interzic
episcopului unei eparhii să-şi extindă atribuţiile asupra altei eparhii (Sinodul
III Ecumenic, can. 8; Sin. Antioh. can. 13, 21, 22; Sin. Cartag. can. 59). O
interzicere asemănătoare se referă şi la mitropoliţi, care nu au dreptul să-şi
extindă atribuţiile după hotarele teritoriului său (Sin. II Ec. can 2; Sin. III
Ec. can. 8), şi a patriarhilor (Sin. Qunis. can. 15). Fiecare episcop al Bisericii
Ortodoxe jură să respecte aceste pravile, atunci când depune jurământul la
hirotunirea sa. De rând cu aceasta, sfintele canoane hotărăsc, că „nu se poate
numi episcop în acea Biserică, Întâistătătorul căreia este viu şi în întreaga
sa demnitate” (Sin. Qunis. can. 16). Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din
Moldova este mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, în legătură cu

care fapt anunţul privind alegerea mitropolitului Basarabiei şi numirea în locul
său a unui locţiitor nu pot fi calificate de noi altfel decât încălcare a pravilelor
canonice.
Am declarat un protest categoric Prea Fericitului Patriarh Teoctist I
în privinţa celor expuse mai sus, rugând Prea Fericitul să corecteze cât se
poate de urgent încălcările admise în numele unităţii panortodoxe şi pentru
mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova. Am indicat, de asemenea,
că motivele politice, naţionaliste şi de alt gen nu trebuie să se implice în sfera
bisericească, deoarece aceasta se soldează neapărat cu urmări nefaste pentru
Biserică.
Dacă la apelul nostru nu va urma nici o reacţie, vom aprecia aceasta drept
începutul unei noi sciziuni. În acest caz ne rezervăm dreptul de a ne adresa
Plinătăţii Ortodoxe Ecumenice cu solicitarea unei judecăţi panortodoxe
asupra Patriarhului României.
Episcopul de Bălţi Petru, care a încălcat în mod brutal sfintele canoane
ale Bisericii Ortodoxe, ceea ce s-a manifestat prin săvârşirea sfintei slujbe în
timpul aflării sub interdicţie, prin refuzul de a se prezenta la audierea cazului
său la şedinţa Sfântului Sinod, prin trecere abuzivă, fără actul de permisiune,
sub altă jurisdicţie şi prin generarea în acest mod a sciziunii în Biserică, este
pasabil de lipsirea de cin. Dar, în speranţa pocăinţei sale şi dorind să lăsăm
cale deschisă pentru depăşirea sciziunii, Sfântul Sinod a decis să-l înlăture
de la oficierea celor sfinte, la fel şi pe clericii, care i-au urmat exemplu şi au
trecut fără act de eliberare sub altă jurisdicţie. Toate Tainele şi serviciile divine
săvârşite de episcopul Petru şi urmaşii săi, nu au har şi sunt dăunătoare pentru
cei care le-au săvârşit.
Preacinstiţi arhipăstori, părinţi, fraţi şi surori! Acum, când pericolul ce
ameninţă unitatea Bisericii, a devenit real, vă îndemnăm să rămâneţi fermi în
adevărul canonic, să faceţi tot posibilul pentru a nu permite schisma, dăună-
toare pentru mântuirea sufletelor omeneşti, care slăbeşte harul bisericesc,
provoacă sciziune în sânul societăţii şi pune în pericol unitatea statală a Repu-
blicii Moldova.
Vă felicităm din toată inima, Vladâca Vladimir, care sunteţi arhipăstorul în
funcţiune al Bisericii Ortodoxe din Moldova, cu ridicarea în cin de mitropolit,
iar clerul şi turma acestei Biserici – cu acordarea statutului de Mitropolie, care
îi acordă dreptul să-şi administreze de sinestătător problemele sale interne şi
care păstrează unitatea canonică cu Patriarhia Moscovei, iar prin aceasta cu
toată Plinătatea Ortodoxă. Rugăm toţi păstorii şi păstoriţii Moldovei ortodoxe
să se unească în jurul Înalt Prea Sfinţitului mitropolit Vladimir în rugăciune şi

muncă întru binele Sfintei Ortodoxii. Cât priveşte viitorul Bisericii Ortodoxe
din Moldova, declarăm încă o dată cu toată solemnitatea: doar libera voinţă,
exprimată în mod canonic, a episcopatului, clerului şi a poporului Bisericii
Ortodoxe din Moldova, vocea cărora trebuie să fie auzită de Soborul local
al Patriarhiei Moscovei, poate avea importanţă decisivă în problema aparte-
nenţei sale juridice.
Domnul Să binecuvânteze Sfânta Biserică Ortodoxă din Moldova şi să-i
dăruiască bunăsporire duhovnicească şi prosperitate. Preşedintelui, Parlamen-
tului, Guvernului şi poporului Republicii Moldova să le dea Cel de Sus pace,
prosperitate şi succese în construirea unui stat liber, democratic şi prosper.
PATRIARHUL MOSCOVEI ŞI AL ÎNTREGII RUSII

ALEXEI

Nr. 56
SCRISOAREA PREA FERICITULUI PATRIARH TEOCTIST,

DIN 17 MAI 1993, CĂTRE DOMNUL PRIM-MINISTRU
ANDREI SANGHELI
DOMNULE PRIM-MINISTRU,
Reflectând cu multă mâhnire în suflet, în ultima perioadă de timp, la

conţinutul scrisorii Domniei Voastre din l martie 1993, am chibzuit înde-
lung asupra răspunsului pe care să Vi-l dăm. Raţiunea acestei zăbave a fost şi
calendarul liturgic foarte încărcat în acest răstimp al anului – Postul cel Mare
şi praznicul Învierii Domnului şi, mai ales faptul că în scrisoarea trimisă mai
înainte de noi, Domniei Voastre, am menţionat motivele care au stat la baza
binecuvântării de către Sfântul Sinod a reactivării Mitropoliei Basarabiei, sub
oblăduirea canonică a Bisericii Mame.
Gândul acestei noi scrisori a izvorât din convingerea că în noi toţi vibrează
aceeaşi conştiinţă de Neam, ai cărui fii suntem, încercând să Vă pun la inimă
încă odată stăruinţa noastră de a aproba Statutul Mitropoliei. Reamintim şi
acum că reactivarea acesteia – al cărui început a fost pus canonic încă de
Alexandru cel Bun la 1401 – s-a îndeplinit după toate regulile bisericeşti în
Republica Moldova prin hotărârea unor bărbaţi vrednici ai Neamului: creştini
mireni, preoţi şi episcop şi, nicidecum, la Bucureşti. Acest adevăr, care este
un act de dreptate sfântă şi de reparare istorică, s-a confirmat apoi şi ulterior
prin numeroasele cereri ce V-au fost înaintate de către clerul şi credincioşii
din Republica Moldova.
Ceea ce am voi însă să Vă împărtăşim prin aceste rânduri este durerea că
niciodată în istoria sa multiseculară, Biserica Neamului nostru – deşi a trecut
prin multe greutăţi – n-a înregistrat vreun reproş ca cel formulat de Dumnea-
voastră, în legătură cu cererea românilor din Republica Moldova de a se afla
duhovniceşte sub aripa maternă a Bisericii Mame. Este de neînţeles că, în
propria lor ţară, credincioşii şi preoţii cu ierarhul lor continuă să rămână margi-
nalizaţi şi lipsiţi de ceea ce le-a rămas mai sfânt: alipirea de Biserica Neamului.
Oamenii pot impune abuziv graniţe politice între fraţi, aşa cum le-am îndurat
noi, secole de-a rândul, dar lucrarea Duhului Sfânt, evidentă în istoria noastră,
nu a putut fi îngrădită înlăuntrul Neamului de nici o putere lumească.
Aşa cum desigur ştiţi, în decursul veacurilor, provinciile istorice româ-
neşti au dus o viaţă separată din punct de vedere politic, dar unitatea spiri-
tual-bisericească a dăinuit neîntrerupt. Numai cotropirile războinice, de-a

lungul vremii, în cazul Basarabiei mai ales pactul Ribbentrop-Molotov, ale
cărui consecinţe le îndurăm şi astăzi, au rupt trupul ţării şi odată cu aceasta
nesocotit şi s-a încălcat şi jurisdicţia Patriarhiei Române asupra eparhiilor de
la Prut şi din Bucovina de Nord. Acest fapt a determinat şi determină noi
suferinţe, nedreptăţi pe care le suportăm încă. Dacă avem datoria sfântă ca
jertfele atâtor martiri ai Neamului, ce au plămădit de-a lungul istoriei unitatea
între fraţi, să odrăslească dreptatea şi adevărul. Regăsirea fiilor ce-şi recunosc
obârşia la sânul Mamei, este o lucrare anevoioasă şi ea se cere promovată cu
bunăvoinţă, dar şi cu responsabilitatea pe care o avem împreună faţă de jert-
fele înaintaşilor şi faţă de istorie.
Este de neînţeles că recunoaşterea de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a reactivării Mitropoliei româneşti autonome a Basarabiei
între hotarele Republicii Moldova, se consideră “amestec în treburile interne
ale Moldovei”, fiind noi de acelaşi neam şi având la obârşie aceeaşi Biserică, în
timp ce exercitarea jurisdicţiei de către Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii
nu este socotită “amestec”, ci e socotită îndreptăţită. Noi îi respectăm Patri-
arhiei Moscovei jurisdicţia asupra credincioşilor ruşi, dar am face un păcat
de neiertat să trecem cu vederea cererea clerului şi credincioşilor români aşa
cum se practică în toate ţările. Este evident că în cazul jurisdicţiei Patriar-
hiei Moscovei în Republica Moldova, nu e vorba nici măcar de “amestec”,
ci pur şi simplu de menţinerea ocupaţiei canonice-bisericeşti, chiar şi după
ce cea politică a încetat. Nu vi se pare, stimate Domnule Prim-Ministru că,
această comparaţie între cele două autorităţi canonice în Biserica Moldovei
este, pentru orice judecător imparţial, net în favoarea adevărului susţinerilor
noastre şi în favoarea recunoaşterii statutului Mitropoliei reactivate sub oblă-
duirea duhovnicească a Bisericii-Mame?
Împărtăşindu-Vă aceste gânduri cu durere, dar şi cu nădejde, nutresc
convingerea, Domnule Prim-Ministru, că veţi analiza cu bunăvoinţă şi înţele-
gere doleanţele clerului şi credincioşilor aparţinând Mitropoliei Basarabiei, şi
le veţi împlini dorinţa lor dreaptă şi firească de a se bucura de aceeaşi libertate
de care se bucură orice comunitate religioasă într-un stat independent şi
democratic. Cum V-am asigurat şi în scrisoarea noastră trecută rămânem
deschişi dialogului cu Patriarhia Moscovei.
Vă încredinţez de rugăciunile, dragostea şi stima noastră,
TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Nr. 57
SCRISOAREA PREA FERICITULUI PATRIARH
TEOCTIST, DIN 19 MAI 1993, CĂTRE SANCTITATEA
SA PATRIARHUL ALEXEI II
SANCTITATEA VOASTRĂ,
PREA IUBITE FRATE
ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea

Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere
multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal
al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea
reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca “ingerinţă anticanonică în problemele
interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creş-
tini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedrep-
tatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura
secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune
repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce
decurg din această restabilire.
Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse
asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791,
1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct
de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost
urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.
Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul
Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine.
Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea
poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a
devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a
avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.
Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii
ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsă-
ritului îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut
dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia cano-
nică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol
mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta
Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu

numele de Ţara Moldovei.
În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bise-
riceşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol
mitropolitul pământean Iosif Muşat. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era
recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit
geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti canonice,
diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul
să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i
revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.
Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului
românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate
în mod abuziv de ocupanţi a fost şi amestecul brutal în treburile Bisericii
din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit,
Ambrozie, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele ruseşti.
După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul
ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un “exarhat” ce cuprindea
Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod
samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al
Mitropoliei Moldovei, Veniamin Costachi, este nevoit să se retragă din scaun
spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel, s-a întâmplat şi
cu mitropolitul Dositei Filitis al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în
1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se “instituţionalizează” prin pacea
nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului
dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de
drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc,
turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.
Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi
tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teri-
torială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral si
neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea
abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime
şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din
dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat
de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în
1813. Fără a fi consultat clerul si credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul juris-
dicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte,

şi al Episcopiei Huşilor, în scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie
1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă
Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei
de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune
a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunos-
cută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea
jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.
Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de
Chişinău a dus, nu “la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”,
cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea
de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii
ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi
şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folo-
sindu-se de ierarhii ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a se cere acordul clerului
şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora
un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.
Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de
la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi
credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din
1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un
seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în
mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta
Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui
seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit
de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform
Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul Nicolae I în acelaşi timp,
mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se
înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile
româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales
în timpul păstoririi arhiepiscopului Pavel Lebedev (1871-1881).
În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoa-
rele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc
afirmaţia Sanctităţii Voastre că în “anul 1918 Basarabia a fost ocupată de
armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5
martie 1917 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care
se spunea că “Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot
bucura de libertate”. În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române

în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat
apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat
atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii
din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.
Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940
şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica
Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra
credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a
încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui
act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor şi
mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine
de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea
Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.
Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte
din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în
cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc
şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe
diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.
Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea
Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Vladimir, acum Mitropolit de Chişinău, faţă
de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai
strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr
de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop Petru de Bălţi,
şi-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost
supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi
samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul
Episcop Petru a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sancti-
tăţii Voastre, dar fără rezultat.
Înalt Prea Sfinţitul Vladimir a manifestat, de asemenea, atitudine de neres-
pect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile
schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi
de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România.
Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol a
Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din 15 martie 1992, care prevede că
„este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate
deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se
abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată

prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie
1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră
de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la
2 aprilie 1992, pin care Vă arătam „ca nu este momentul potrivit a se lua în
discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar
de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992. De
aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi a atitudinii antiromâ-
neşti a Înalt Prea Sfinţitului Vladimir şi persecuţiilor de tot felul la care au fost
supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea
Sfinţitul Episcop Petru, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei
Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credin-
cioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului Vladimir,
constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie
a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul Petru şi au
cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a
luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia
cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.
În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru
susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patri-
arhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu
poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei
asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recu-
noaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se
organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica
Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă
eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a
celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a
pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele
părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii
lumeşti”.
În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă,
datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdic-
ţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la
sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă)
a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până
la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a

Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.
Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul
2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră,
„episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată
reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească
adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin
extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi
a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al
Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se
impune cu necesitate.
Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără
obiect, neavând legătură cu problema în cauză.
Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai
interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său
patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă de sine de
comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru
nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai
hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra
unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.
Prevederile canonului 16 al aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi
într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încăl-
cate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea
Sfinţitului Episcop Petru, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform
hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este
o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul Vladimir, căci Înalt
Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţie numai
asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât
se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiaşi canon 16 de la
Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe
că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la
numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viată.
Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului Veni-
amin Costachi, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808,
şi cel al Mitropolitului Efrem Enăchescu, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi
1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze
peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.
La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în conside-

rare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora
se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20
decembrie 1992.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două
Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă
jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi
ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică
această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre
Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza
năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat
intacte pe bază etnică.
În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic.
Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam”
şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se
prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care
să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante.
Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a
perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie
romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile
autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.
Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a
Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care
îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a
unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam,
care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate
secular-politic, nu spiritual-pastoral.
Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă
Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelun-
gată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au
prigonit pe toţi cei credincioşi si au impus ura şi dezbinarea intre neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de
a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabi-
litatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care,
între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi
Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.
De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi
la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecu-

vântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.
Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a
înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credin-
cioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica
Mamă, ne exprimăm, dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile
noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.
În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a
lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două
Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum,
ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.
Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte
în Hristos Domnul nostru,
TEOCTIST,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Nr. 58
TOMOSUL
PATRIARHULUI MOSCOVEI ŞI AL ÎNTREGII RUSII
ALEXEI AL II-LEA DAT MITROPOLITULUI CHIŞINĂULUI
ŞI AL ÎNTREGII MOLDOVE VLADIMIR
2 decembrie 1994
Noi, smeritul Alexei al II-lea, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei
şi al întregii Rusii, dimpreună cu toţi Prea Sfinţiţii Arhierei ai Bisericii Orto-
doxe Ruse – Patriarhiei Moscovei, adunaţi la Sinodul arhieresc din 28
noiembrie – 2 decembrie 1994 la mănăstirea Sf. Daniel din de Dumnezeu
binecuvântatul oraş Moscova, conducându-ne de tendinţa de a avea o pace
binecuvântată, o dragoste, precum ne-a poruncit Domnul, şi unitate frăţească
în lucrările noastre pe imaşul Domnului cu toată Plinătatea Bisericii Orto-
doxe din Moldova, luând act de voinţa Prea Sfinţiţilor săi Arhiepiscopi, cler
şi turmă, ţinând cont de faptul, că Biserica Ortodoxă din Moldova îşi înde-
plineşte slujirea pe teritoriul unui stat independent, prin prezentul Tomos cu
puterea Întru Tot Sfinţitului şi de Viaţă Făcătorului Duh binecuvântăm:
1. Să fie Biserica Ortodoxă din Moldova de acum înainte independentă
în problemele ecleziastico-administrative, ecleziastico-economice, ecle-
ziastico-educative şi ecleziastico-civile, rămânând în acelaşi timp sub
jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei.
2. Autoritatea supremă legislativă, administrativă, judiciară şi de control
în Biserica Ortodoxă din Moldova să fie executată de către Sinodul
său, deciziile căruia vor fi aprobate de Patriarhul Moscovei şi al întregii
Rusii. Preşedinte al Sinodului să fie Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe
din Moldova, iar membri – arhipăstorii, reprezentând clerul şi mirenii.
3. Administrarea Bisericii Ortodoxe din Moldova să fie efectuată de către
Întâistătătorul său în cin de mitropolit cu titlul „al Chişinăului şi al
întregii Moldove” şi de către Sinod, preşedinte al căruia să fie Mitro-
politul Chişinăului şi al întregii Moldove. Întâistătătorul Bisericii Orto-
doxe din Moldova să fie ales de către Sinodul Bisericii Ortodoxe din
Moldova în baza sfintelor canoane, fiind ulterior confirmat de Patri-
arhul Moscovei şi al întregii Rusii.
4. În bisericile Bisericii Ortodoxe din Moldova la slujbe să se proslăvească
numele Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, al Mitropolitului Chişi-
năului şi al întregii Moldove şi al arhiereului cârmuitor.
5. Sfântul Mir va fi primit de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din
Moldova de la Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

6. Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova va fi aprobat de Patriarhul
Moscovei şi al întregii Rusii, ulterior de el fiind aprobate şi toate recti-
ficările cu caracter canonic.
Nădăjduim, că Biserica Ortodoxă din Moldova va fi condusă în stricta
conformitate cu sfintele canoane şi cu tradiţiile Bisericii Ortodoxe Universale,
moştenite de la Sfinţii Părinţi, în concordanţă cu deciziile Sinoadelor locale
şi arhiereşti şi ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, cu Decretul Patri-
arhului Moscovei şi al întregii Rusii, dar şi cu Statutul său. Unindu-ne inimile
şi vocile, îl rugăm pe Mai Marele Domn să trimită atotputernicul Său ajutor
şi binefacere Bisericii Ortodoxe din Moldova şi să păstreze neslăbite legătu-
rile duhovniceşti, care o leagă pe ea, prin Patriarhia Moscovei, cu Plinătatea
Ortodoxă Ecumenică.
Preasfântă Treime de Viaţă Dătătoare Atotfăcătoare şi Atotţiitoare: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, să întărească totdeauna Biserica Ortodoxă din Moldova şi
s-o încununeze cu slavă şi cinste şi să binecuvânteze fiinţa sa întru mântuirea
cucernicei sale turme.

Nr. 59
EXTRAS DIN AGENDA NR. 31 A ŞEDINŢEI SFÂNTULUI
SINOD AL BISERICII ORTODOXE RUSE DIN 5 MAI 1995
ÎNALT PREA SFINŢITULUI VLADIMIR

MITROPOLIT AL CHIŞINĂULUI
ŞI AL ÎNTREGII MOLDOVE
Sfântul Sinod sub preşedinţia Patriarhului –
A AUDIAT:
1. Demersul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Chişinăului şi al întregii
Moldove Vladimir privind deschiderea în Biserica Ortodoxă din
Moldova a următoarelor mănăstiri:
1) mănăstirea de călugări Sf. Nicolae din s. Dobruşa, raionul Şoldăneşti;
2) mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului din s. Ţâpova, r.
Rezina;
3) mănăstirea de călugări Înălţarea Domnului din s. Hârjăuca, r. Călăraşi;
4) mănăstirea de maici în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria
Tuturor Scârbiţilor din s. Veveriţa, r. Ungheni;
5) mănăstirea de călugări Naşterea Maicii Domnului din s. Curchi, r.
Orhei;
6) mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului din s. Frumoasa,
r. Călăraşi;
7) mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului din s. Hârbovăţ,
r. Călăraşi;
8) mănăstirea de călugări Sf. Nicolae din s. Condriţa, sectorul Buiucani,
or. Chişinău.
NOTĂ: Până în martie 1995 aşa-numita „Mitropolie a Basarabiei” a Patri-

arhiei Române avea pe teritoriul Republicii Moldova o singură mănăstire – Sf.
Nicolae din Condriţa. Episcopul Petru (Păduraru), oprit de la oficierea sfin-
telor slujbe (Agenda şedinţei Sfântului Sinod nr. 95 din 5 octombrie 1992), l-a
numit stareţ al mănăstirii Condriţa pe ieromonahul Filaret (Pancu).
La începutul lui martie 1956 ieromonahul Filaret şi nevoitorii mănăs-
tirii s-au pocăit Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Chişinăului şi al întregii
Moldove şi au rugat să fie primiţi sub omoforul său, după care mănăstirea
Sf. Nicolae din Condriţa cu 12 călugări a fost primită sub jurisdicţia Bisericii
Ortodoxe din Moldova.
A DECIS:
I. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călugări
Sf. Nicolae din s. Dobruşa, raionul Şoldăneşti.
2. Să numească stareţ al mănăstirii de călugări Sf. Nicolae din s. Dobruşa
pe egumenul Damian (Potoroacă).
II. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călugări
Sfânta Adormire din s. Ţipova, r. Rezina.
2. Să numească stareţ ad-interim al mănăstirii de călugări Sfânta Adormire
din s. Ţipova, r. Rezina pe ieromonahul Andrei (Iancişin).
III. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călu-
gări Sfânta Înălţare din s. Hârjauca, r. Călăraşi.
2. Să numească stareţ al mănăstirii de călugări Sfânta Înălţare din s. Hârjauca
pe egumenul Evloghie (Nicolenco).
IV. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de maici
în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor Scârbiţilor din s. Veve-
riţa, r. Ungheni.
2. Până la numirea stareţei va avea grijă de viaţa mănăstirii duhovnicul
locaşului ieromonahul Matei (Popovici).
V. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călugări
Naşterea Maicii Domnului din s. Curchi, r. Orhei.
2. Până la numirea stareţului grija de viaţa mănăstirii să fie pusă pe seama
protopopului raionului Orhei, protoiereul Ioan Vulpe.
VI. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călu-
gări Sfânta Adormire din s. Frumoasa, r. Călăraşi.
2. Să numească stareţ al mănăstirii de călugări Sfânta Adormire din
s. Frumoasa pe egumenul Vasile (Ceban).
VII. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călu-
gări Sfânta Adormire din s. Hârbovăţ, r. Călăraşi.
2. Să numească stareţ al mănăstirii de călugări Sfânta Adormire din
s. Hârbovăţ, r. Călăraşi pe egumenul Serafim (Goncear).
VIII. 1. Să binecuvânteze renaşterea vieţii monahale în mănăstirea de călu-
gări Sf. Nicolae din s. Condriţa, sectorul Buiucani, or. Chişinău.
2. Să numească stareţ al mănăstirii pe ieromonahul Filaret (Pancu) cu ridi-
carea lui în cinul de egumen.
Membru permanent al Sfântului Sinod
Mitropolitul de Kutiţk şi Kolomna
IUVENALIE

Nr. 60
DAREA DE SEAMĂ A MITROPOLITULUI VLADIMIR AL
CHIŞINĂULUI PRIVITOR LA TULBURĂRILE CARE AU AVUT
LOC ÎN LEGĂTURĂ CU TRANSFERAREA EPISCOPULUI DE
BENDER VICHENTIE ÎNTR-O EPARHIE DIN SIBERIA
SANCTITĂŢII SALE PATRIARHULUI MOSCOVEI

ŞI AL ÎNTREGII RUSII
ALEXEI
8 august 1995
De la Vladimir,
Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove
Sanctitatea Voastră!
În legătură cu decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din
18 iulie 1995 privind numirea în Transnistria a episcopului–vicar Iustinian,
care nu este moldovean, şi mutarea la altă catedră a episcopului moldovean, a
trezit nedumeriri în rândul clerului din vicariatul Bender.
De aceea, la 25 iulie 1995, la mănăstirea Noul Neamţ, din proprie iniţia-
tivă, s-au adunat 7 din cei 11 protopopi ai vicariatului Bender pentru a discuta
decizia Sfântului Sinod şi mi s-au adresat cu următoarea scrisoare:
„Exprimăm nedumerirea noastră în legătură cu ignorarea de către Sfântul
Sinod a „Statutului Bisericii Ortodoxe din Moldova” şi „Tomosului”, precum
şi a voinţei clerului şi credincioşilor privind mutarea care s-a efectuat.
Ne punem nădejdea în Înalt Prea Sfinţia Voastră, că veţi păstra şi în conti-
nuare pacea şi stabilitatea în Biserica noastră şi veţi lua măsurile necesare
pentru a satisface rugămintea noastră”.
La 31 iulie în aceeaşi mănăstire s-au adunat clerul şi comunitatea mona-
hală, profesorii seminarului teologic, care au adoptat o hotărâre mai drastică:
1. Exprimăm protest Sfântului Sinod în legătură cu mutarea episcopului
Vichentie;
2. Exprimăm vot de neîncredere mitropolitului Vladimir;
3. Cerem convocarea, în decurs de o săptămână, a unei adunări a tuturor
celor 870 de preoţi parohi şi o dare de seamă a Mitropolitului Vladimir
şi a episcopului Vichentie;
4. Preîntâmpinăm, că în caz de neîndeplinirea de către mitropolitul
Vladimir a cerinţelor noastre, ne vom adresa Patriarhiei Moscovei, iar
dacă Patriarhul nu ne va ajuta, ne vom adresa către alţi Patriarhi să ne

soluţioneze problema;
5. Ne adresăm către conducerea Republicii Moldova şi rugăm să ia act de
situaţia creată şi amintim, că viitorul ţării depinde de noi (de credinţă).
Urmează semnăturile clericilor vicariatului Bender, călugărilor mănăstirii

Noul Neamţ, ale profesorilor şi studenţilor seminarului teologic, în total 133
de semnături.
După această adresare am avut pe 7 august o discuţie cu episcopul
Vichentie şi am întrebat opinia sa vizavi de acest caz. El a răspuns, că nu a
binecuvântat pe nimeni la asemenea acţiuni şi că se supune deciziei Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, şi mi-a transmis, contra semnătură, toate
actele clericilor vicariatului Bender, ale călugărilor mănăstirii Noul Neamţ şi
dările de seamă ale seminarului teologic.
Sanctitatea Voastră, îndeplinind rugămintea protopopilor şi a clericilor
vicariatului Bender, îndrăznesc să Vă deranjez şi să Vă rog, dacă este posibil,
să-l lăsaţi pe episcopul Vichentie arhiereu-vicar în sudul Moldovei, instituind
totodată un nou vicariat.
Al Sanctităţii Voastre
smerit ascultător şi rugător
VLADIMIR
Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove

INDICII
A Andronic Gabriel, 4
Ababii Gheorghe (preot), 83 Andronic Ioan (preot), 56, 326
Ababii M., 136, 314 Andrusevici Nifon (ieromonah), 194
Ababii Vladimir (preot), 196 Andruşceac B.E., 317
Abaclia, raionul Basarabeasca, 253 Anglia, 66, 121, 195, 344
Abakan, 252, 300 Antim Nica (arhiepiscop), 28, 66, 67, 73,
Achimov Nicolae (preot), 203 74, 121, 124, 127, 129, 130, 132, 269, 270,
Afteniuk, 231 312, 329, 334, 338
Akkerman, 37, 42, 43 Antiohia, 427, 429
Alba Iulia, 60 Antonescu Ion, 24, 91, 111, 119, 121,
Albu Dionisie (preot), 94 123, 124, 125, 127, 131, 292, 337, 338
Alcedar, raionul Şoldăneşti, 31 Antonescu Mihai, 108, 112
Alekseev V.A., 147, 165, 319 Antonie Moskalenko (episcop), 250
Alexandru I (ţar), 6, 35, 37 Antonie Plămădeală (mitropolit), 312
Alexandru II (ţar), 36 Antonie Şokotov (arhiepiscop), 39, 309
Alexandru cel Bun (domn), 31, 33, 89, Antonovici Leonid (preot), 27, 91, 92, 93,
90, 421 95, 99, 104, 194, 293
Alexei I (patriarh), 133, 141, 172, 175, Apşa de Jos, regiunea Transcarpatia, 251
178, 179, 180, 182, 185, 197, 207, 223, Apşa de Mijloc, regiunea Transcarpatia,
226, 238, 290, 302, 339, 340, 341 251
Alexei II (patriarh), 26, 247, 249, 252, Arad, 110, 127, 258
254, 300, 405, 406, 407, 409, 411, 414, Arapov Vladimir (preot), 176, 177
416, 417, 418, 420, 423, 431, 435 Arcadie Filonov (episcop), 43
Alexei Sergheev (arhiepiscop), 12, 15, 27, Ardeal, 6, 66, 110, 122, 128, 298, 312
78, 79, 80, 81, 82, 87, 92, 105, 176, 267, Argeş, 59, 61, 108, 339
296, 408 Arhiepiscopia Chişinăului (1918-1940,
Alexianu Gheorghe, 123, 124 1941-1944), 28, 56, 57, 58, 59, 61, 65, 67,
Alexie Bajenov (episcop), 74 71, 81, 90, 96, 108, 109, 110, 111, 115,
Alistar Elena, 63, 306 117, 118, 119, 121, 122, 128, 269, 297,
Alistar Vasile (preot), 335 299, 300, 301, 306, 311, 325, 330, 334
Alma-Ata, 82 Armaş F., 365
Aluniş, 93 Armaşu Gh., 245
Ambrozie (mitropolit), 424 Armaşu Gheorghe (preot), 28, 194, 212,
America, 42, 66, 109, 112, 189, 269 295
Ananiev, 127, 332 Armencea Grigore (preot), 208
Anastasie Gribanovski (arhiepiscop), 42, Arnaut (preot), 204
56, 79 Aronov, 80
Anatolie Botnari (episcop), 253, 276, 299 Arseni Alexandra (egumenă), 242
Andrei Magieru (episcop), 110 Arventiev Al. (preot), 334, 382
Andrei Suhenko (episcop), 182 Asachi Gheorghe, 315
Andrei Şaguna (mitropolit), 6, 9 Astrahan, 40
Andronache Eutihie (egumen), 234 Atamanenco Alexandru (preot), 186
Augustin Galianiţki (episcop), 43 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 121,
Austria, 186, 189 122, 123, 131, 135, 148, 172, 173, 176,
Avksenti Stadnickij (mitropolit), 36, 47, 180, 181, 193, 196, 212, 213, 214, 215,
309 222, 225, 226, 233, 234, 236, 237, 240,
Avdarma, judeţul Tighina, 95 243, 246, 251, 256, 257, 261, 265, 266,
Avram Animansia (monahie), 386 267, 269, 270, 271, 273, 291, 293, 295,
296, 298, 299, 300, 301, 302, 304, 305,
B 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313,
Babcenco Antonie (preot), 196, 202 315, 316, 317, 318, 319, 321, 325, 339,
Babii, A., 13, 169, 314 340, 342, 343, 360, 406, 407, 408, 411,
Babilunga N.V., 314 415, 425, 426, 428, 429
Babin, judeţul Hotin, 99 Baştovoi Savatie (ieromonah), 258
Baccealia, raionul Căuşeni, 362 Bazilevskaja S.A., 314
Badareu I. (preot), 232 Baziliu P., 293
Baimaclia, 146 Baxani, raionul Zguriţa, 357
Balamutovca, 175 Bălan Antonie (monah), 335
Balaur Dumitru (preot), 28, 126, 293 Bălan E., 406
Balcani, 317 Bălan Pavel, 34, 256, 315
Baliuc (preot), 204 Bălţi, 7, 27, 28, 29, 45, 59, 60, 63, 67, 69,
Balmuş Pavel, 256 70, 71, 72, 79, 80, 82, 83, 84, 87, 97, 99,
Balta, 50, 66, 74, 307, 332 110, 112, 113, 114, 116, 117, 118, 120,
Baltaga Alexandru (preot), 46, 55, 56, 97, 121, 127, 138, 152, 197, 204, 207, 224,
307 247, 251, 252, 255, 269, 270, 291, 293,
Baltaga Anatolie (preot), 177, 178 294, 295, 296, 297, 298, 301, 324, 327,
Baltaga Vladimir (preot), 46 347, 402, 403, 404, 410, 411, 412, 416,
Banat, 122 417, 418, 419, 426, 427
Baraboi, raionul Râşcani/Donduşeni, Bănăşeştii Noi (mănăstire), 266
210, 159, 298 Bârnea P.P., 317
Barboşi (azi înglobat în oraşul Galaţi), 31 Bâtcă Veronica, 66, 303
Barcă Efrem (ieromonah), 221 Bâzgu Eugen, 33, 303, 315
Bardar, judeţul Lăpuşna, 61 Bejan Serghie (preot), 62, 65
Bardieru Alexandru (preot), 66, 69, 70 Bejan Tihon (preot), 335
Barnaul, 98 Bejan Vasile (preot), 334, 335
Bartolomeu Gondarovski (episcop), 166, Bejăniţă Pavel, 405
167, 186, 187, 188, 271, 303 Beladanu Ion (diacon), 115, 328
Basarabia, 1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, Beleasnikov Nikodim (ierodiacon), 259
13, 14, 15, 18, 20, 22, 23, 25, 27, 29, 31, Belevsk, 186
32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, Belgorod, 82, 175
43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, Belinski, 401
54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 63, 65, 66, Belorusia, 133
67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, Belous Gheorghe (preot), 203, 381, 382,
78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 383
89, 90, 91, 93, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, Bender, 32, 37, 141, 227, 263, 347, 376,
102, 104, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 397, 398
Benedict Poliakov (episcop), 142, 175, Biserica „Schimbarea la Faţă”, Bender

176, 177, 178, 180, 197, 201, 202, 223, (Tighina), 189
271, 303, 314, 366 Biserica „Schimbarea la Faţă”, Chişinău,
Berezovscki Mihail (preot, compozitor), 260
63, 70, 98, 303, 306 Biserica „Sf. Alexandru Nevski”, suburbia
Berliba Vasile (preot), 335 Visterniceni, Chişinău, 85, 89
Berlin, 36, 189, 303 Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”,
Beşleagă Vladimir, 18, 19, 22, 148, 149, Chişinău, 141
153, 200, 202, 203, 204, 205, 208, 209, Biserica „Sf. Arh. Mihail” (Soborul
210, 231, 256, 310, 315, 405 Vechi), Chişinău, 24, 85, 112, 128, 292,
Bezviconi Gheorghe, 303 384, 385
Bihman, 89 Biserica „Sf. Dumitru”, Chişinău, 90, 209,
Bileni, judeţul Bălţi, 113 257
Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Biserica „Sf. Gheorghe”, Chişinău, 38,
Chişinău, 155, 261 155, 196, 365
Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Biserica „Sf. Ilie”, Chişinău, 94, 377
măn. Căpriana, 38 Biserica „Sf. Împ. Constantin şi Elena”,
Biserica „Buna-Vestire”, Chişinău, 107, Chişinău, 155
155 Biserica „Sf. Nicolae”, Bălţi, 157, 402,
Biserica „Înălţarea Domnului”, Chişinău, 403, 404
189, 262 Biserica „Sf. Nicolae”, Chişinău, 292
Biserica Ortodoxă Română, 15, 17, 26, Biserica „Sf. Nicolae”, Orhei, 161
32, 42, 56, 57, 58, 59, 60, 81, 83, 108, 109, Biserica „Sf. Pantelimon”, Chişinău, 85,
125, 127, 173, 247, 248, 251, 275, 290, 107, 260
293, 296, 300, 306, 308, 313, 317, 325, Biserica „Sf. Parascheva”, Bălţi, 113
329, 339, 340, 341, 342, 343, 405, 406, Biserica „Sf. Parascheva”, Leova, 85
407, 408, 409, 410, 411, 412, 413, 414, Biserica „Sf. Parascheva”, Străşeni, 260
415, 416, 417, 418, 422, 423, 425, 426, Biserica „Sf. Teodor Titon” (Ciuflea),
427, 428, 429, 430 Chişinău, 40, 90, 155, 170, 258, 365
Biserica Ortodoxă Rusă, 6, 23, 26, 32, 34, Biserica „Sf. Teodora de la Sihla”,
35, 36, 37, 38, 42, 51, 77, 78, 133, 134, Chişinău, 84
138, 139, 142, 149, 151, 153, 159, 160, Biserica „Sf. Treime”, Chişinău, 38, 85,
161, 162, 166, 169, 170, 172, 173, 176, 187, 238
178, 179, 180, 181, 182, 184, 185, 213, Biserica „Sf. Vineri”, Chişinău, 83
216, 223, 225, 226, 231, 235, 240, 247, Biserica „Tuturor Sfinţilor”, Chişinău
250, 251, 252, 253, 254, 255, 261, 262, (cimitirul central), 85, 176
266, 267, 271, 275, 314, 319, 320, 339, Bistriţa, 36
340, 341, 355, 356, 357, 359, 360, 365, Blaga Lucian, 315
368, 369, 370, 372, 373, 375, 378, 381, Blajin (preot), 157
391, 393, 398, 401, 403, 406, 407, 408, Bobeică Al. (preot), 97
409, 415, 416, 417, 418, 423, 424, 425, Bocancea (mănăstire), 52, 213, 266, 347
426, 427, 428, 429, 430, 431, 433, 435, Bodiu Ioan (preot), 27, 92, 93, 103, 293
436 Bodrug Vasile (preot), 98
Biserica „Mazarache”, Chişinău, 140 Bogaciu Teodosie, 129
Bogdan Petre, 64 290, 291, 292, 293, 294, 295, 300, 302,
Bogos Teodor (preot), 46 305, 308, 309, 310, 311, 312, 313, 315,
Bogzeşti, judeţul Orhei, 67, 121 316, 317, 318, 336, 337, 338, 405, 406,
Boicu P.A., 317 407, 409, 410, 414, 421, 422, 424, 430
Boldişor Veronica, 99 Budanţev Ivan (preot), 203, 204
Bolduma Viorel, 55, 303 Budăi, raionul Teleneşti, 90, 318
Boldur Alexandru, 38, 65, 315 Budeanu Gh., 315
Boldureşti, 380 Bug, 10, 12, 13, 73, 121, 123, 125, 126,
Bolgar Constantin (preot), 204 270, 298, 329, 332
Bolgrad, 35 Buga Ion, 405
Bolişoi Fontan, Odesa (mănăstire), 332 Buiucani, 85, 89, 248, 433, 434
Borcea Ioan (preot), 186 Bulat L., 291
Borcea Vladimir (preot), 186 Bulat Ştefan, 315
Bordeianu T., 70, 303 Bulat Toma G., 7, 65, 69
Boris Vica (arhiepiscop), 182 Bulgaria, 65, 67, 263, 320
Borisovca, Ismail (schit), 52 Burjacovschi V., 68
Borşevici Ion, 405 Burjacovschi (preot), 204
Boţan Vasile (preot), 335 Buruiană Gheorghe (preot), 194
Bradu Pavel (ieromonah), 334 Busuioc Tudor, 99
Braga Nicolae (preot), 196 Buşăuca, raionul Rezina, 389
Braga Vasile (preot), 73 Buticeni (mănăstire), 33, 266
Braşoveanu P., 406 Buţeni, judeţul Lăpuşna, 93
Brăduţeanu Oleg (preot), 258, 259 Buzău, 32, 108
Brăduţeanu Otilia, 258 Buzdugan Constantin (preot), 256
Brăila, 6 Buzilă Boris, 15, 41, 42, 54, 55, 56, 57, 58,
Brăneşti, raionul Orhei, 31 59, 72, 77, 81, 86, 89, 99, 108, 121, 122,
Brăviceni, 346, 347 303, 310
Brânzenii Vechi, raionul Lazovsc, 400 Buzura Augustin, 256
Breansk, 174, 188
Brejnev Leonid, 168, 223 C
Bronskij V., 302 Cabac Andrei, 406
Bruhis Mihail, 315 Cahul, 35, 36, 84, 88, 173, 200, 251, 253,
Buburuz Petru (preot), 22, 29, 170, 174, 304
211, 247, 256, 262, 293, 302, 310, 314, Caisân Petre (preot), 335
315, 410 Calmâc Isaac, 365
Bucarschi, 365 Camenca, 207
Bucătaru Larisa, 298 Capaclia (mănăstire), 266
Bucovina, 10, 15, 22, 34, 60, 76, 83, 88, Caplani, raionul Olăneşti, 198
90, 109, 116, 119, 122, 123, 250, 267, 295, Capusteac E., 27, 94, 293
305, 313, 316, 318, 406, 409, 422, 429 Capusteac Z., 27, 94, 293
Bucureşti, 6, 7, 15, 16, 18, 19, 22, 23, 25, Caracui, 196
26, 27, 32, 34, 38, 45, 51, 56, 57, 58, 59, Caransebeş, 110
60, 61, 70, 73, 79, 83, 96, 98, 115, 116, Carol I (rege), 90
121, 129, 249, 251, 252, 256, 258, 261, Carol II (rege), 58
Carpaţi, 31, 32, 122, 308 Cepeleuţi, raionul Ocniţa, 157

Cartagina, 428 Cerchez Zosima (protosinghel), 332, 335
Catedrala episcopală din Chişinău, 38, 39, Cernăuţeanu Anton (preot), 97
40, 58, 70, 85, 107, 111, 112, 121, 122, Cernăuţeanu Petru (preot), 97
155, 160, 171, 182, 185, 187, 246, 254, Cernăuţeanu Vladimir (preot), 97
301, 305, 364, 370, 399 Cernăuţi, 12, 31, 60, 66, 79, 80, 81, 93,
Catedrala episcopală „Sf. Împ. Constantin 116, 123, 127, 186, 247, 250, 270, 275,
şi Elena”, Bălţi, 113 406, 407, 409
Cateli Emanuil (preot), 97 Cernenco Alexei, 91, 98
Catranâc, judeţul Bălţi/raionul Făleşti, 95, Cernencu Mihai, 22, 292, 317
196 Cernica (mănăstire), 58, 60
Caşu Igor, 22, 135, 315 Černigov, 182
Caucaz, 42 Cernobîl, 169
Cazacu Vetcislav (preot), 263 Cetatea Albă, 12, 13, 31, 32, 37, 71, 76,
Cazacu Vladimir, 335 82, 97, 98, 118, 301
Călăraşi, 55, 187, 223, 227, 228, 234, 345, Cetatea, Ismail (mănăstire), 51, 105
346, 354, 376, 380, 381, 383, 391, 410, Cetireni, 204
433, 434 Chicu Liliana, 62, 63, 64, 65, 71, 72, 307
Călărăşăuca (mănăstire), 33, 50, 51, 52, Chicu Vasile I., 102, 315
104, 213, 215, 217, 220, 233, 236, 266, Chicu Victor (preot), 335
345 Chifăr Nicolae (preot), 4, 315
Călineşti (mănăstire), 266 Chifu Iulian, 21, 22, 77, 83, 135, 248, 250,
Căpăţină Grigorie (arhimandrit), 225 310, 315
Căpriana (mănăstire), 33, 38, 50, 51, 71, Chilia, 32
103, 106, 171, 213, 219, 220, 221, 224, Chiperceni, raionul Orhei, 144, 255, 367
225, 232, 233, 234, 236, 237, 239, 240, Chiperi Selafiil (ieromonah), 194
251, 260, 264, 265, 277, 293, 303, 304, Chiriţă Eustatie (diacon), 81
309, 316, 318, 347, 352, 353, 354, 382, Chiriţă Misail (preot) / Macarie (arhiman-
383 drit), 78, 79, 80, 184, 334
Cărpineni, judeţul Buzău, 91 Chiriţă Varlaam (arhimandrit), 79, 184,
Căuşeni, 98, 143, 144, 253, 263 194
Câmplung, 37 Chirtoacă I., 22, 316
Cârpeşti, judeţul Cahul, 70 Chistoleni (mănăstire), 266
Ceadâr-Lunga, 98, 196 Chişcă Simeon (preot), 194, 202
Ceban Nichifor (monah), 232 Chişcăreni, judeţul Bălţi, 88, 100, 195,
Ceban Vasile (egumen), 434 321, 356
Cebotareva Serafima (egumenă), 240, Chişinău, 2, 3, 6, 7, 8, 10, 12, 13, 14, 16,
241, 242, 303 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28,
Cecan Ieremia (preot), 97 29, 31, 32, 34, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42,
Cecan Paisie (arhimandrit), 258 43, 44, 45, 46, 47, 49, 50, 51, 52, 53, 54,
Cegolea Serghei (preot), 335 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65,
Cehoslovacia, 188 66, 68, 69, 70, 72, 71, 74, 76, 78, 79, 80,
Cemârtan Romeo, 20, 21, 310 81, 82, 83, 84, 85, 87, 88, 89, 90, 92, 94,
Cenuşă Ştefan (preot), 195, 356 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 104, 105,
106, 107, 110, 111, 112, 115, 116, 117, Ciubotaru Ion, 335
118, 119, 120, 121, 122, 124, 125, 126, Ciubuc Ion, 248
127, 129, 136, 138, 139, 140, 141, 142, Ciuciueni, 321
148, 149, 152, 153, 156, 160, 162, 166, Ciudin Nicolae, 66
167, 168, 170, 171, 172, 175, 176, 177, Ciumalevo, 251
178, 179, 181, 182, 185, 186, 187, 188, Ciumaş Vasile (preot), 199, 204, 209
189, 190, 191, 193, 195, 199, 200, 202, Ciuntu Ion (preot), 189, 410
203, 204, 205, 206, 210, 212, 216, 219, Ciurea Alexandru (preot), 66
223, 230, 237, 243, 244, 245, 247, 248, Climăuţi, raionul Otaci, 199
250, 251, 252, 254, 255, 260, 261, 262, Climovici Nicolae (preot), 196, 202
263, 264, 265, 267, 269, 270, 271, 275, Clit Costin, 36, 304
276, 291, 292, 293, 294, 295, 296, 297, Cloşca Constantin, 122, 315
298, 299, 300, 301, 302, 303, 304, 305, Cluj, 22, 66, 316
306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313, Coada Iazului (mănăstire), 266
314, 315, 316, 317, 318, 319, 326, 333, Cobâlaş Pavel (preot), 335
334, 336, 340, 341, 344, 345, 346, 347, Cobâlnea, judeţul Soroca, 102
354, 355, 359, 364, 370, 377, 382, 384, Cobusca Nouă, raionul Bolboaca, 159
385, 399, 400, 401, 405, 406, 407, 408, Cociubinschi M. (preot), 156
410, 412, 415, 416, 425, 435 Cociulia, raionul Comrat, 209
Chiştelniţa (mănăstire), 254, 263, 266 Cociurca Nicolae (preot), 362
Chiştelniţa, raionul Teleneşti, 254 Cojocaru Gheorghe, 22, 317
Chiţcani, 51, 141, 215, 238, 398 Cojocaru Gherman (ieromonah), 334
Ciachir Nicolae, 315 Cojocaru Inochentie (ieromonah), 334
Cicudcovschi (preot), 365 Cojocaru Mihail, 310
Cimbir Iona (ieromonah), 334 Cojocaru Viorel, 296
Cimişeni, judeţul Lăpuşna, 93 Colcovici Alexei (preot), 198
Cimişlia, judeţul Tighina, 87, 96, 97, 354 Colesnic, 378
Ciobanu Constantin Ion, 53 Colesnic Iurie, 61, 63, 70, 315
Ciobanu Filaret (preot), 28, 205, 206, 294 Colincăuţi, judeţul Hotin, 93, 250, 275
Ciobanu Nichifor (monah), 196 Comerzan Ioan (preot), 196
Ciobanu Nicolae (preot), 96 Condrea Serafim (ieromonah), 334
Ciobanu Ştefan, 45, 61, 65, 71, 315 Condriţa (mănăstire), 33, 50, 51, 213, 219,
Ciocan Ieremia (preot), 46 266, 347, 433, 434
Ciocanu Sergius, 33, 303, 304 Conega Serapion (ieromonah), 105
Ciocâlteni, raionul Teleneşti, 144 Constantin Ion, 22, 315, 316
Cioc-Maidan, raionul Basarabeasca, 204 Constantinescu-Iaşi Petru, 65
Ciopleni, raionul Vadul lui Vodă, 139 Constantiniu F., 315
Ciorbă Veaceslav (preot), 3, 6, 9, 52, 54, Constantinopol, 6, 31, 341, 342, 406, 407,
304, 310 414, 415, 423, 424, 425, 426, 427, 428
Ciornei Dumitru (preot), 98 Copanca, 376
Ciornei Ilie (preot), 98 Copceac, raionul Taraclia, 157
Cipru, 427, 429 Cormuş Alexandru, 94
Ciripecau, raionul Floreşti, 157 Cornescu Aureliu, 297
Cita, 191 Cornici Vasile (preot), 197, 201, 207
Cornova, judeţul Orhei, 67 Curchi (mănăstire), 33, 34, 50, 51, 71,
Cornovanov I., 49 105, 131, 213, 215, 224, 263, 266, 304,
Coroli Alexandru (preot), 196 347, 359, 433, 434
Cosăuţi (mănăstire), 266 Curcubet Filaret (ieromonah), 334
Cosăuţi, raionul Soroca, 204 Cuşelăuca (mănăstire), 33, 50, 51, 52, 104,
Cosma Petrovici (episcop), 58 213, 227, 232, 233, 265, 346, 350, 380,
Costeja F. (preot), 207 385
Costeşti, judeţul Lăpuşna, 94 Cutieru Veaceslav (preot), 335
Costiş Mihai, 258 Cuza-Vodă, judeţul Tighina, 102
Costiujeni, 86 Cviatcovshi Mihail (preot), 97
Coşcalia, raionul Căuşeni, 157 Cypin Vladislav (preot), 23, 81, 151, 159,
Coteala, raionul Lipcani, 157 161, 165, 169, 170, 174, 226, 319
Cotelea Andrei, 258 Čumačenko T.A., 23, 134, 319
Cotoveanu Iurie, 297
Cotiujeni, judeţul Soroca, 346 D
Cotiujenii Mari, judeţul Soroca, 55, 102 Dabija Nicolae, 265, 293
Cotovschi, 227, 228, 376, 379 Dabija Serafim (egumen), 196, 221
Covali N., 220 Daghi Ioan (preot), 410
Covasna, Ardeal, 60 Damaschin Maliuta (epiecop), 81
Cozia (mănăstire), 60 Damaschin Simeon, 36, 304
Crainic Nichifor, 7, 65, 67 Daniel Ciobotea (patriarh), 252
Crăciun Elefterie (ieromonah), 335 Danielescu Daniel Niţă (preot), 48, 304
Craiova, 33, 309, 330 Daniil (mitropolit), 32
Creţu Liliana, 259 Danilov A.I., 237
Creţu Nicolae, 316 Danilov Teofan (monah), 196
Crijancovschi (preot), 365 Dascăl (preot), 365
Cristea Alexandru (preot), 63, 70 David Alexandru, 45, 316
Cristea Teofan (arhimandrit), 51 David Simeon, 230
Cristescu Dumitru (preot), 129 Dănceni, raionul Ialoveni, 31
Crişan Constantin, 297 Dănilă Nicolae, 31, 304
Criţchi Vsevolod (preot), 93 Deletant Denis, 316
Criuleni, 260 Deleu Ecaterina, 29, 294
Croitoru Constantin (preot), 335 Delinschi (preot), 157
Croitoru Dumitru (preot), 98 Demcenco Ignatie (ieromonah), 105
Crucerescu Alexandru (preot), 335 Demcenco Nicolae, 304
Cubreacov Vlad, 21, 29, 83, 248, 250, Deminschi (preot), 157
293, 295, 310 Diacenko L., 376, 377, 378, 380, 384, 399
Cucereavâi Lactaţiu (ieromonah), 194, Dicusar Lidia, 405
195 Didencu Sevastian, 335
Cucuietu Emilian (preot), 97 Dimitrie Sulima (arhiepiscop), 37, 38, 39,
Cuizovca, raionul Chiperceni, 198 310
Cunescu Gheorghe (preot), 66 Dimitriu Mihai, 406
Cuniţchi Petru, 304 Diodor (ieromonah), 382
Cupriană Nicolae (preot), 93, 194, 334 Dionisie Erhan (episcop), 55, 61, 72, 108
Dionisie Sosnovski (episcop), 43, 56 122, 128, 269, 294, 296, 300, 326, 334,
Diordiţa A., 184, 231, 376, 377, 378, 379, 428
384, 399 Eftodiev Leonid (preot), 202
Dobrinescu Valeriu Florin, 22, 316 Egoriev, 78
Dobruşa (mănăstire), 7, 33, 50, 51, 63, 71, Eladii Anastasia, 210, 298
104, 173, 213, 215, 220, 231, 232, 266, Elena (regină), 112, 116
304, 315, 346, 352, 433, 434 Elizavetovca, raionul Bălţi, 139
Dodu Marcel (preot), 259 Emilian I.V., 316
Dodul Adrian (preot), 335 Enciu D., 22, 317
Doga Pavel (preot), 194 Enciu N., 22, 317
Dolganiuc Valentin, 405 Eparhia Chişinăului şi Hotinului (1812-
Dolj, 122 1918), 6, 10, 23, 29, 36, 37, 38, 39, 40, 41,
Dolna, judeţul Lăpuşna, 97 42, 46, 47, 48, 56, 57, 67, 79, 80, 306, 307,
Doncilă Vasile (preot), 96 309, 310, 407, 408, 415, 424, 425
Donos Alexandru, 20, 136, 310, 311 Eparhia Chişinăului şi Moldovei (1940-
Dorimedont Cecan (episcop), 253, 254, 1941, 1944-1991), 19, 96, 138, 148, 151,
258, 259, 261, 276, 296, 298 167, 168, 170, 172, 173, 174, 175, 176,
Dorofeeva L.V., 314 177, 178, 179, 180, 181, 182, 184, 185,
Dositei Filitis (mitropolit), 424 186, 189, 191, 197, 201, 202, 206, 211,
Dosoftei (mitropolit), 32 231, 232, 238, 239, 272, 302, 314, 339,
Dragnev Demir, 22, 316 358, 363, 365, 367, 368, 369, 381, 382,
Dragomereţki V.A., 401 385, 390, 398, 408, 409
Draguţan Sava (preot), 93 Episcopia Cetatea Albă – Ismail, 7, 10,
Drajinschi Alexei (preot), 91, 98 29, 55, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 67, 69, 79,
Drăgăneşti, raionul Lazo, 390 80, 81, 96, 108, 109, 112, 114, 115, 117,
Drochia, 152 118, 121, 269, 297, 306, 328
Dron Ion, 316 Episcopia de Bălţi şi Făleşti, 254, 255,
Druc Mircea, 405 276, 293, 298
Dubăsari, 17, 127, 129, 157, 207, 260, Episcopia de Bender (Tighina), 251, 252,
271, 330 275, 418, 435, 436
Dumbravă Vlad, 43, 302, 304 Episcopia de Cahul şi Comrat, 253, 276
Dumanciuc Boris (preot), 129 Episcopia de Edineţ şi Briceni, 253, 255,
Dunărea, 31, 32 258, 259, 263, 276, 296, 298
Dunărea de Jos, 58 Episcopia de Tiraspol şi Dubăsari, 17, 74,
179, 253, 255, 259, 261, 276, 314
E Episcopia de Ungheni şi Nisporeni, 254,
Ecaterinburg, 252 259, 276
Ecaterinovca, raionul Râbniţa, 157 Episcopia Hotinului (Bălţi), 7, 10, 24, 27,
Echimăuţi, raionul Rezina, 31 29, 58, 59, 60, 63, 67, 69, 71, 79, 80, 81,
Edineţ, 7, 25, 29, 45, 62, 62, 79, 94, 95, 96, 97, 99, 108, 109, 110, 112, 113, 115,
146, 245, 263, 291, 299, 312 117, 118, 120, 121, 128, 251, 269, 275,
Efes, 429 291, 292, 293, 294, 296, 298, 299, 301,
Efrem Enăchescu (mitropolit), 27, 58, 96, 324, 327
108, 109, 111, 112, 113, 115, 120, 121, Eremia Spiridon (preot), 335
Erhan Gheorghe (preot), 335 G

Eşan Andrei (preot), 335 Gabor Adrian, 31, 305
Eşanu Andrei, 33, 316 Gaiţă Alexandru, 15, 83, 84, 85, 91, 98,
Eşanu Ioan (preot), 410 114, 313
Eşanu Valentina, 33, 316 Gala Galaction (Pişculescu Grigore,
Eţco Diana, 43, 45, 55, 304 preot), 7, 65, 67, 294
Eufodiev Leonid (preot), 196 Galaţi, 59
Europa, 23, 42, 59, 176, 319, 320, 424 Galben Andrei, 292
Eustratie Vl. (preot), 334 Gargalâc Iosif (arhimandrit), 144, 237,
Evloghie (mitropolit), 176 238, 265, 365
Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit), 6,
F 34, 36, 37, 38, 39, 43, 45, 50, 62, 112, 116,
Fălciu, 32 270, 304, 309, 407
Făleşti, 29, 204, 294 Gavriil Cepur (episciop), 43, 56
Fedeleş Constantin, 65 Gavriil Protul, 60
Feodor (episcop), 238, 239 Gavriil Rohut (episcop), 74
Folonov (preot), 81 Gavriliţă G. (preot), 198, 199
Fialcovschi (preot), 365, 389 Gavrilovici Dumitru (preot), 335
Filotei Monahul, 60 Gavrilovici Pantelimon (protosinghel),
Finlanda, 225 335
Finoghin, 205 Gârloveanu Constantin (preot), 97
Fiodoreanu (preot), 400, 401 Geamăna, judeţul Lăpuşna, 96-97,
Flămânda, 93 Georgia (Gruzia), 40, 42, 258
Flocea Ieraclie (protosinghel), 27, 79, 104, Germania, 10, 69, 76, 123, 133, 189, 270,
105, 106, 120, 194, 294, 312, 348 303, 343
Florea Teodor (preot), 194, 202 Ghelăuza, raionul Străşeni, 155
Floreşti, 152, 227, 376, 380, 385 Ghenoiu Gherontie (arhimandrit), 194
Florin Andrei, 311 Gheorghe (mitropolit),. 32
Florina, judeţul Balta (mănăstire), 332 Gheorghe Movilă (mitropolit), 32
Florinskij Nicolaj (preot), 36, 176, 177, Gheorghiţă C., 308
178, 309, 314 Gheorghiu C., 85, 90, 100
Franţa, 66, 69, 121 Gherasimescu Toma (preot), 70
Frăţiman Iustin, 47 Gherbanovski Isidor, 43
Fromunda Alexandru (preot), 91 Gherla, raionul Cotovschi, 204
Frumoasa (mănăstire), 33, 50, 51, 105, Gherman Nicolae (ieromonah), 334
213, 216, 218, 219, 266, 299, 346, 433, Ghetlova, judeţul Orhei, 99
434 Ghibu Onisifor, 54, 55, 306
Frumoasa, raionul Călăraşi, 230 Ghili Mihai (preot), 98
Frumusache Versavia (monahie), 386 Ghiliceni, 356
Frunză Ioachim (ieromonah), 334 Ghimpu Mihai, 406
Furtună Andrei, 316 Ghimpu Vlad, 33, 38, 305
Furtună Petru, 20, 154, 157, 311 Ghioliu Pavel (preot), 79
Fuştei Nicolae, 22, 33, 38, 90, 257, 258, Ghipeţchi Al.(preot), 97
262, 304, 305, 311, 316 Giurescu Dinu C., 22, 316
Ghiuş Benedict (arhimandrit), 121 Gura Galbinei, 87

Glinoe, raionul Slobozia, 141 Garanda Simion, 405
Glodeni, 95 Gurghiş Simion, 406
Gobjilă Vasile (preot), 55 Gurie Grosu (mitropolit), 7, 46, 47, 51,
Goian Nicolae (preot), 335 55, 56, 57, 58, 60, 64, 306, 309
Goldenberg D., 136, 314 Guza Isidor (ieromonah), 334
Golub Valentin, 34, 224, 316
Goncear Anatol (preot), 20, 153, 311 H
Goncear Serafim (egumen), 434 Hagimus (mănăstire), 263, 266
Gondiu Porfirie (preot), 196, 202 Halmaţca, judeţul Dubăsari, 74
Gontaru Teodor (preot), 335 Hansca, raionul Ialoveni, 31
Gorbaciov Mihail, 22, 168, 169, 315 Haraz Dionisie (protosinghel), 335
Gorceag Vichentie (ieromonah), 335 Harea Mihail (preot), 335
Goreanu Veaceslav, 259 Harea Vasile, 316
Goşu A., 22, 317 Harghel Antonie (arhimandrit), 130
Govorov, 388 Harghel Gheorghe (preot), 334
Grati Teofilact (ieromonah), 148 Harghel Teodor (preot), 194, 335
Grădinaru Gheorghe (preot), 27, 88, 93, Hâjdieni, 380
100, 103, 117, 294, 321, 324 Hânceşti, 87, 253
Grădişte, raionul Cimişlia, 149 Hâncu Ilarion (ieromonah), 334
Grecia, 67, 263 Hâncu (mănăstire), 33, 50, 51, 104, 105,
Grecu (ieromonah), 156 213, 215, 216, 220, 221, 222, 254, 266,
Gribanov O.M., 391 309, 346, 352, 354
Gribenşcikov V., 245 Hârbovăţ (mănăstire), 20, 27, 33, 40, 50,
Gribincea Mihai, 22, 83, 88, 89, 135, 311, 51, 71, 79, 104, 105, 120, 131, 158, 213,
316 215, 216, 222, 223, 229, 232, 233, 234,
Grigoraş (preot), 157 235, 236, 240, 263, 266, 294, 313, 346,
Grigore Roşca (mitropolit), 32 348, 359, 376, 391, 392, 433, 434
Grigorie Leu (episcop), 128 Hârjauca (mănăstire), 33, 50, 51, 105, 213,
Grinăuţi, raionul Ocniţa, 204 220, 221, 222, 223, 266, 346, 352, 354,
Grinăuţi-Raia, Ocniţa, 157 433, 434
Griţco Ana, 305 Hârtop, judeţul Soroca, 97
Griţcu Ion, 105, 316 Hârtopul Mare, raionul Criuleni, 148
Grossu Sergiu, 125, 298, 316 Herson, 38, 40, 42, 182
Grossu Silvia, 68, 115, 305, 316 Herţa, 10, 22, 76, 90, 267, 318
Grosu Andrei (preot), 335 Hioară G., 406
Grosu D., 406 Hirova (mănăstire), 33, 50, 52, 213, 216,
Grosu Mihail (preot), 332, 334 218, 220, 227, 228, 229, 266, 346, 376,
Grosu Nicolae (preot), 47, 330, 334 380
Grosu Pavel (preot), 70, 98, 115 Hîncu Ion, 305
Grozeşti, judeţul Lăpuşna, 91, 98 Hliboca, reg. Cernăuţi, 31
Grutean Ivan, 196 Hlihor Constantin, 22, 90, 316, 318
Gumenâi Ion, 32, 305 Hogineşti, raionul Teleneşti, 389
Gura Camencei, raionul Floreşti, 365 Hohlovo, gubernia Kazan, 179
Holm, 240 Ilicevici Gheorghe (preot), 335

Holmiţchii Macarie (ieromonah), 196 Ijev, 174
Holmsk, 42 Ilviţchi Luminiţa, 33, 51, 305
Honceşti, judeţul Cetatea Albă, 82 Inochentie (episcop), 32
Horăşti, judeţul Lăpuşna, 93 Ioan (episcop), 32
Horodişte, raionul Otaci, 149, 159 Ioanichie (episcop), 238, 239
Hotin, 7, 12, 13, 31, 32, 59, 62, 76, 82, 84, Ionatan Kopolovici (arhiepiscop), 167,
98, 305 188, 189, 190, 191, 271, 303
Hropotinschi Andrei, 257, 258 Ioniţă Gh., 22, 317
Hrustovca, 207 Ioniţoiu Cicerone, 83, 104, 316
Hruşciov Nikita, 23, 145, 147, 159, 162, Iosif (episcop), 339
164, 241, 320 Iosif Muşat (mitropolit), 424
Huşi, 6, 36, 48, 56, 127, 128, 304, 306, Iosif Naniescu (mitropolit), 47
307, 330, 425 Iordăchescu Cicerone (preot), 7, 65
Iordăchescu Valeriu (preot), 7, 65, 116,
I 305
Iablona, raionul Glodeni, 93, 163 Iosif (mitropolit), 32
Iacob Grigore (preot), 334 Iovu Victor (ieromonah), 334
Iacob Stamati (mitropolit), 32 Ipate I., 305
Iacov Peatniţki (episcop), 41 Irkutsk, 191
Ialoveni, 144, 255 Irimia I. (preot), 28, 119, 127, 128, 131,
Iampol, 129 311
Iancuşin Andrei (ieromonah), 434 Irinarh Popov (arhiepiscop), 39, 309
Iarmolovici (preot), 204 Iroida (monahie), 350
Iaroslavl, 82, 186 Isaachie Polojenski (episcop), 40
Iaroslavski E., 137 Isacova, judeţul Orhei, 79
Iason (ieromonah), 95 Isanos Magda, 69
Iaşi, 6, 14, 31, 38, 48, 57, 64, 116, 122, Isăilă Nicolae, 68
127, 193, 252, 258, 261, 304, 306, 308, Ismail, 7, 12, 13, 35, 41, 43, 45, 48, 58,
312, 315, 318, 407, 424, 428 60, 61, 62, 69, 71, 72, 76, 79, 83, 84, 97,
Iaţco Mercurie (ieromonah), 196 98, 101, 114, 116, 118, 121, 127, 129, 132,
Iaţco Serghei, 258, 294 269, 270, 297, 300, 328
Iaţimirski A.I., 47 Istanbul, 414, 416
Iavorschi D., 327 Işaev Maria, 45, 305
Iazinschi Teodor (preot), 335 Iugoslavia, 65, 320
Ichim Ion, 205 Iurceni, raionul Nisporeni, 156
Ichim Dorinel, 34, 305 Iurco Teodor (preot), 196, 202, 362
Ieronim Zaharov (episcop), 12, 143, 172, Iustinian Ovcinnikov (arhiepiscop), 252,
173, 174, 175, 197, 201, 219, 271, 303, 253, 255, 259, 261, 262, 276, 296, 435
339, 341, 351, 408, 409 Iustinian Teculescu (episcop), 60, 306
Ierusalim, 79, 186 Iuvenalie (mitropolit), 417, 434
Iezărenii Vechi, judeţul Bălţi, 321 Ivanovo, 78, 178, 252
Iftodi Ludmila, 105, 316 Izvoare (mănăstire), 266
Ignatovici Teofan (preot), 99
J Kovali N., 352

Japca (mănăstire), 8, 33, 50, 51, 52, 64, Kozin, 153
71, 116, 164, 167, 170, 184, 190, 213, 217, Krasnikov N.P., 78, 319
240, 241, 255, 265, 274, 302, 303, 304, Krasnogorsk, 255
346, 376 Krimeea, 35, 176
Japca, 240 Krupskaia N., 152
Japonia, 47 Kuibîşev, 174
Jarcutschi I., 22, 316 Kuniţki Petru (preot), 43
Jardan V., 405 Kuroedov V.A., 159, 161, 163, 164, 168,
Jelihovschi Grigore (preot), 256 185
Jelihovschi Timofei (preot), 367 Kursk, 82
Jitomir, 178 Kuskevici, 402, 403
Josan Ilarie (ieromonah), 334 Kutiţk, 417, 434
Josu V., 245 Kuzminîh Petru (preot), 259
Juncu Serghei (preot), 156, 157
Junghietu Aurelia, 4 L
Laşcov Nicolae (preot), 47
K Lăpuşna, 31, 32, 33, 253, 309
Kalinin, 82 Lăpuşneac I.F., 155
Kalinin M., 217 Lărguţa, judeţul Cahul, 97
Kameneţ-Podolsk, 39 Leahu Ştefan, 335
Karataev A.Gh., 144 Lefter Anatolie (preot), 177
Karmanski N., 147 Lencăuţi, raionul Ocniţa, 31
Karpov Gheorghe, 134, 141, 159, 178, Lenin, 14, 85, 147, 401
180, 223, 356, 359, 360, 368, 369, 370 Leningrad, 8, 133, 255
Kasimov, 174 Leova, judeţul Cahul, 89, 100, 209
Kaşira, 78, 82 Lesna (mănăstire), 240
Kazahstan, 7, 8 Lesnic Ioan M. (preot), 27, 95, 294
Kazan, 40, 97, 179 Leucă Efrosim (ieromonah), 208
Kiev, 6, 37, 44, 47, 57, 59, 66, 128, 131, Leviţchi Mihail (diacon), 81
175, 254, 255 Liban, 66, 121
Kineşma, 178 Limbenii Noi, 93
Kireev Aleksandr, 23, 78, 82, 172, 174, Limbeni, raionul Glodeni, 163
176, 178, 179, 186, 188, 189, 191, 250, Lipcani, 379
251, 252, 253, 319 Lipceni, raionul Rezina, 207, 208
Kiriakova Semfora (egumenă), 231 Lipkovski (preot), 74, 126, 331
Kîzîli, 252, 300 Lipnic, judeţul Soroca/raionul Ocniţa,
Kločkov V.V., 77, 319 72, 204
Kolomna, 417, 434 Lisnic Ioan (preot), 311
Konstantinov D., 77, 319 Livovski Grigorie, 47
Konstantinov T., 83 Livšic Matus, 54, 309
Korobenko V.I., 23, 134, 319 Lozova, judeţul Chişinău, 97
Kostereva, regiunea Vladimir, 252 Lozovan Damian (ieromonah), 335
Kostroma, 172 Lublinsk, 42
Lucinschi Petru, 26, 29, 244, 292, 295, 297 Mănăstirea „Sf. Maria Magdalena”,
Lungu Anatol, 299 Odesa, 131, 332
Lungu Vladimir, 102 Mănăstirea „Sf. Pantelimon”, Odesa, 131,
Lupalo I., 147 331
Lupa-Recea, raionul Străşeni, 254 Mănăstirea „Sf. Treime”, Balta, 131, 332
Lupărie, 93 Mândâc, raionul Târnova, 139
Lupu Ioanichie (ieromonah), 335 Mândâcanu Valentin, 405
Lupu Teognost (egumen), 222 Medveja, raionul Lipcani
Luputenco Talaleu (preot), 99 Meleca A.V., 400
Lutic Mircea, 60, 305 Melega Anania (ieromonah), 47,
Melhisedec Ştefănescu (episcop), 60, 62,
M 63
Macarie II Cronicarul (episcop), 32 Melinti Maxim (preot), 253, 299
Macovei Igor (preot), 335 Melnic Gurie (ierodiacon), 335
Macovei Vasile, 299 Melnicov Vladimir (preot), 197
Madan Mihail (preot), 115, 328 Merenco Leonid (preot), 335
Magola Alexandru, 292, 294, 299 Mereşeni, 87
Mailat Ioan, 317 Mereuţă Averchie (ieromonah), 196
Mainescu Ştefan, 405 Mihai I (rege), 112, 121
Malahov Liubovi, 39, 41, 46, 69, 305, 306 Mihai Viteazul (domn), 89, 90
Malai Anatolie (preot), 238 Mihail [ovici] Paul (preot), 24, 27, 45, 64,
Malaneţchi Vasile, 255, 299 66, 67, 68, 70, 101, 112, 128, 256, 292,
Malcoci (preot), 390 294, 299, 306
Malcovici Damian (preot), 194, 202 Mihalache Graionul (preot), 96
Malenkov Gh., 142, 220, 352 Mihalaş Victor (preot), 314
Maleschi Nicanor (preot), 97 Mihăileni, judeţul Bălţi, 97
Manţog Calinic (ieromonah), 334 Miron Cristea (patriarh), 306
Maramonovca, 148 Mitrofan (episcop, cronicar), 32
Marcăuţi, raionul Criuleni, 389 Mitropolia Basarabiei, 8, 21, 26, 28, 29,
Marchel Mihăiescu (episcop), 254, 255, 57, 58, 83, 246, 247, 248, 249, 250, 251,
276, 298, 311 252, 256, 257, 260, 262, 264, 275, 290,
Maria (regină), 263 291, 292, 293, 294, 295, 296, 297, 298,
Markevici, 204 299, 300, 301, 306, 309, 310, 313, 405,
Mateevici Alexei (preot, poet), 46, 47, 55, 406, 408, 410, 412, 413, 414, 416, 418,
67 421, 422, 423, 426, 427, 428, 430, 433
Matei Alipie (ieromonah), 335 Mitropolia Bucovinei, 59, 60, 96, 109, 247
Matei Valeriu, 405 Mitropolia Chişinăului şi a întregii
Măgdăceşti, raionul Vadul lui Vodă, 208 Moldove (din 1992), 12, 21, 24, 26, 244,
Mănăstirea „Adormirea Maicii 245, 246, 248, 249, 251, 253, 254, 256,
Domnului”, Ismail, 43 257, 258, 262, 276, 290, 292, 304, 409,
Mănăstirea „Sf. Antonie”, Osipovca, 415, 417, 418, 419, 420, 426, 431, 432,
judeţul Tiraspol, 131, 332 433, 434, 435, 436
Mănăstirea „Sf. Arh. Mihail”, Chişinău, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 31, 33,
37, 38 57, 58, 252, 304, 305
Mitropolia Proilaviei, 6, 32 Munkaci, 188, 191, 251

Miziumschi Mihei (preot), 96, 97, 98, 99, Munteanu Ambrozie (arhimandrit), 259
300 Munteanu Auxentie (ieromonah), 194,
Mocreac Ilarion, 230, 231 215, 217
Mocreac Simion, 231 Munteanu Gheorghe (preot), 98
Moiseev I., 22, 317 Munteanu Ioan, 96, 311
Moldova, 31, 32, 33, 35, 37, 106, 121, Munteanu Petru, 406
122, 127, 163, 178, 243, 267, 304, 305, Munteanu Vasile (preot), 4
306, 307, 309, 310, 311, 312, 315, 316, Murafa Andrei (preot), 55
319, 343, 407, 408, 413, 415, 424, 425, Murafa Gheorghe (preot), 196, 202
427, 428 Muraru Elena, 63, 306
Moldova Sovietică, 91, 104, 106, 135, Murea Constantin (preot), 335
201, 230, 235, 239, 293, 302, 314, 315, Murea Vladimir (preot), 335
359, 360, 361, 363, 366, 370, 371, 373, Musteaţă S., 245
378, 380, 387, 388, 392, 403 Musteaţă Sergiu, 2
Moldovanu I. (preot), 27, 91, 94, 95, 294 Mutruc (preot), 157
Moloh Mihai, 300 Muzicescu Gavriil, 47
Molotov, 10, 76, 247, 267, 291, 318, 405,
406, 407, 422, 428 N
Moraru Anton, 22, 317 Nagacevschi Elena, 70, 306
Mordoveţ, 214 Napadova, 155
Morocica Gheorghe, 258 Narîjnîi, 205
Morocica Hrisostom (ieromonah), 258, Navroţchi Grigore (preot), 335
259 Neamţ (mănăstire), 51
Moroi Gheorghe, 155 Neceaevka, regiunea Belgorod, 186
Moroşanu Gheorghe (preot), 204 Nectarie Cotlarciuc (mitropolit), 60, 305
Moroşanu Sebastian (ieromonah), 258 Nectarie Grigoriev (mitropolit), 8, 142,
Moroz Gavriil (preot), 203 148, 155, 156, 157, 166, 167, 179, 180,
Moscova, 8, 16, 18, 19, 23, 24, 77, 78, 79, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 188, 201,
81, 133, 135, 136, 140, 141, 142, 147, 150, 202, 204, 205, 210, 220, 222, 223, 226,
151, 153, 154, 159, 163, 165, 167, 168, 231, 232, 234, 237, 238, 271, 303, 358,
169, 170, 172, 175, 176, 177, 178, 179, 363, 364, 364, 381, 382, 385, 389
180, 181, 186, 187, 188, 189, 191, 202, Negrea Ion, 312
210, 216, 223, 231, 233, 234, 238, 241, Negrei Ion, 21, 33, 54, 55, 56, 58, 60, 306,
249, 250, 251, 252, 253, 254, 255, 258, 312, 316
261, 262, 275, 290, 293, 298, 300, 302, Negru Andrei, 405
303, 315, 319, 320, 339, 340, 341, 357, Negru E., 22, 316
359, 361, 370, 373, 378, 380, 388, 392, Negru Nina, 16, 56, 58, 79, 126, 127, 129,
393, 405, 407, 431 306, 312
Moşanu Simion (preot), 91 Negureni, 91
Moşin Octavian (preot), 258 Neh A.L., 314
Motescu (preot), 97 Nemirova, raionul Soroca, 204
Movileanu Nicolae, 317 Neofit Nevodcikov (arhiepiscop), 40
Muduc Vasile (preot), 204, 300 Neofit Slednikov (episcop), 43
Nesterovici Ivan, 43 265, 277, 291, 297, 301, 304, 313, 318,
Nestor Vornicescu (mitropolit), 32, 33, 320, 347, 359, 363, 365, 367, 368, 369,
58, 308, 309 376, 390, 391, 397, 398, 435, 436
Nezavertailovca, raionul Slobozia, 141 Novacu (preot), 93
Nežin, 182 Novocerkask, 41, 174
New-York, 77, 189, 258, 319
Nica Sergiu Matei, 69 O
Nica Vasile (preot), 335 Obreja, raionul Bălţi, 204
Niceea, 342 Oceakov, 32
Nicodim Krotkov (episcop), 43 Ocolina, raionul Soroca, 204
Nicodim Munteanu (patriarh), 56, 57, 58, Ocniţa, 297
102, 173, 290, 302, 339, 341, 344, 409 Odesa, 8, 16, 17, 27, 42, 59, 73, 74, 81,
Nicodim Vulpe (episcop), 255, 276 124, 125, 126, 129, 130, 131, 182, 185,
Nicolae I (ţar), 35, 44, 425 203, 205, 251, 253, 254, 255, 270, 271,
Nicolae Bălan (mitropolit), 110, 128, 298, 295, 297, 298, 329, 330, 331, 336, 339,
330 401
Nicolae Iaruşevici (mitropolit), 133 Odincov M.I., 23, 133, 319
Nicolae Mladin (mitropolit), 66 Olari I., 371
Nicolae Popoviciu (episcop), 110, 128, Olăneşti, 209
330 Olărescu Gabriela, 29, 294
Nicolaev Boris (preot), 210 Oleinik A., 8, 153, 154, 155, 156, 157,
Nicolenco Evloghie (egumen), 434 162, 164, 183, 203, 205, 227, 228, 229,
Nicoreni (mănăstire), 266 231, 233, 235, 236, 378, 389, 390, 398,
Nicov Andrei (preot), 334 401, 403, 404
Nicov-Vorniceni Andrei (preot), 335 Oleşnic, regiunea Transcarpatia, 188
Niculescu Andrei, 74, 300, 312 Olişcani, judeţul Orhei, 91
Nimoreni, judeţul Lăpuşna, 57 Olonec, 179
Nisporeni, 29, 105, 227, 228, 259, 345, Oltenia, 32, 58, 122, 127, 308, 330
376, 380 Omsk, 138
Nisporenii de Jos, judeţul Lăpuşna, 86 Onilă Mihai, 37, 41, 306, 307
Nisporenii de Sus, judeţul Lăpuşna, 86 Onu Nicodim (egumen), 221
Nistor Ioan Silviu, 73, 317 Oradea, 110, 128, 330
Nistru, 8, 10, 11, 13, 16, 17, 22, 28, 32, Orenburg, 39
33, 34, 36, 37, 38, 46, 73, 74, 77, 119, 123, Orhei, 31, 32, 33, 34, 79, 97, 98, 122, 140,
126, 127, 128, 129, 131, 176, 179, 225, 143, 155, 224, 227, 228, 260, 304, 345,
243, 267, 270, 293, 295, 303, 308, 312, 346, 347, 376, 380, 433, 434
316, 318, 329, 330, 332, 334, 407, 424 Orheiul Vechi, 31
Nişcani, raionul Călăraşi, 175, 351 Oriol, 42, 174, 175, 188
Noroc F., 406 Otaci, 146, 163, 227, 236, 345, 347, 376
Noul Neamţ sau Chiţcani (mănăstire), 19, Ovruci, 178
20, 29, 51, 52, 57, 64, 71, 104, 105, 121,
148, 213, 214, 215, 217, 224, 225, 229, P
232, 233, 234, 235, 236, 237, 238, 239, Palade Gheorghe, 58, 61, 62, 63, 64, 65,
252, 253, 253, 258, 260, 261, 262, 264, 71, 72, 115, 116, 307, 316, 317
Panas Mihail (preot), 262 217, 225, 230, 241, 242, 314, 363, 365,
Pancu Adrian, 20, 312 367, 368, 369, 390
Pancu Filaret (ieromonah), 433, 434 Pavlov, 141
Parasca Pavel, 307 Păcurariu Mircea (preot, profesor), 9, 14,
Parcani, judeţul Soroca, 98 31, 32, 34, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 44,
Parcova, raionul Edineţ, 157 46, 47, 48, 49, 50, 51, 57, 58, 59, 62, 65,
Parhomovič Andrei, 39, 40, 41, 309 66, 69, 70, 71, 77, 82, 97, 98, 109, 193,
Parhomovič Iosif, 36, 39, 42, 69, 309 243, 312, 316, 317
Paris, 35, 59, 123 Păduraru (preot), 365
Partenie Ciopron (episcop), 109, 112, Păduraru Gherasim (preot), 209, 210,
113, 117, 128, 269, 327, 330 Păduraru-Stahii Natalia (preoteasă), 210
Pasat Valeriu, 16, 18, 24, 77, 78, 103, 134, Pădure Serafima (monahie), 386
135, 136, 141, 143, 144, 158, 193, 195, Pânzaru Ion (preot), 209
201, 203, 205, 206, 213, 216, 218, 223, Pânzaru Sava, 307
235, 246, 293, 312, 314, 357, 359, 361, Pâslăraşi Grigorie (preot), 155
373, 378, 380, 388, 392 Pârjota, raionul Râşcani, 157
Pascaru Vlad, 405 Pârliţa, raionul Făleşti, 204, 254
Paşcani, judeţul Iaşi, 59 Pelin Valentina, 33, 256, 316
Patraş Mihai, 405 Pelinei, judeţul Cahul, 99
Patriarhia Moscovei, 7, 17, 21, 24, 29, 77, Penteacov Pavel (preot), 94
79, 80, 81, 148, 161, 167, 170, 172, 174, Peresecina, raionul Criuleni, 157
177, 181, 182, 184, 187, 188, 189, 191, Petcu Teodor (preot), 99
202, 205, 206, 208, 242, 247, 248, 249, Petrache (preot), 157
267, 271, 275, 290, 294, 297, 300, 302, Petrache Vasile (preot), 190, 247, 256,
303, 331, 340, 341, 405, 406, 407, 408, 303
409, 411, 414, 416, 417, 418, 419, 420, Petrencu Anatol, 22, 76, 77, 96, 107, 108,
422, 427, 428, 431, 432, 434, 435, 436 116, 317
Patriarhia Română, 7, 26, 29, 121, 123, Petrov (preot), 365
130, 175, 247, 248, 249, 251, 257, 275, Petrov Serghei (preot), 177, 178
293, 294, 297, 340, 343, 344, 405, 406, Petrovici Ion, 64, 96, 302
409, 410, 412, 413, 414, 416, 417, 418, Petrozavodsk, 179
419, 422, 426, 433 Petru cel Mare (ţar), 35
Paţevici Sofia (egumenă), 217 Petru Movilă (mitropolit), 68
Pavel Lebedev (arhiepiscop), 7, 39, 43, Petru Musteaţă (episcop), 254, 259, 276
309, 425 Petru Păduraru (mitropolit), 28, 247, 251,
Pavelescu Gheorghe, 73, 317 252, 260, 275, 292, 294, 295, 298, 410,
Pavelescu I., 22, 317 411, 412, 416, 417, 418, 419, 426, 427,
Pavelkin P., 147 428, 433
Pavlic Vasile, 56, 307 Petru Troţki (episcop), 43
Pavlinčuk Iosif (ieromonah), 19, 25, 96, Petrunea, raionul Glodeni, 93, 253
142, 145, 154, 159, 160, 163, 164, 165, Pimen (mitropolit), 408
166, 168, 169, 171, 172, 173, 174, 176, Pimen (patriarh), 251
179, 180, 184, 185, 186, 187, 188, 190, Piteşti, judeţul Tighina, 97
192, 194, 196, 197, 202, 203, 206, 211, Piteşti, 252
Pituşca, judeţul Orhei, 79 Portase David (preot), 334

Pituşca, raionul Călăraşi, 187, 253 Pospelovski D.V., 23, 77, 169, 320
Platon Ion (preot), 335 Postică Elena, 22, 97, 221, 312
Platon Rojdestvenski (arhiepiscop), 42 Postică Gheorghe, 33, 239, 265, 318
Plămădeală Mihail (preot), 46 Postov, 236
Pleşca Ioachim (egumen), 221 Poştarencu Dinu, 37, 237, 308, 318
Plevan (preot), 157 Potoroacă Agafonic (preot), 186
Plopi, raionul Râbniţa, 207 Potoroacă Damian (arhimandrit), 186,
Ploşniţă Elena, 46, 69, 84, 90, 307 434
Pobedonosţev Constantin, 36, 304 Potoroacă Mihai, 21, 83, 248, 250, 310
Poclitariu Policarp, 99 Praga, 69
Počaev (mănăstire), 179 Preaşcă Ion, 20, 312
Podoima, raionul Camenca, 141 Preşov, 188
Podolia, 191 Pripiceni (mănăstire), 50, 52, 213, 220,
Pogăneşti, raionul Cărpineni, 156 227, 231, 232, 266, 347, 376, 379
Pogorevici Arcadie (preot), 94 Prisăcaru I., 406
Pohorniceni-Petruha, raionul Orhei, 31 Prisăcaru Vasile (preot), 28, 74, 118, 125,
Poiată Petru, 405 295
Policarp Moruşca (episcop), 109, 112, Procop Gheorghe (preot), 194
113, 114, 269, 328 Procop Teoctist (preot), 364
Polihovici Mina (preot), 232 Procopan Eugen, 67, 70
Poltava, 6, 37 Procopii Petriş, 207
Pomorţev N., 137 Protasov N.A., 35, 39
Popa Alexandru, 2 Prozorovschi Svetlana, 46, 308
Popăuţi, raionul Rezina, 208 Prusenco Nicolae (preot), 143
Popescu Ioan Graionul, 317 Prut, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 14, 22, 32, 33,
Popescu-Moşoaia I., 65 34, 36, 37, 76, 77, 79, 83, 86, 91, 94, 98,
Popescu-Prahova Nicolae, 7, 65 104, 121, 122, 135, 174, 193, 243, 256,
Popov Gheorghe (preot), 334 267, 273, 293, 307, 308, 318, 406, 407,
Popovici Andronic (arhimandrit), 51 422, 424, 425, 427, 428
Popovici Constantin (preot), 46, 47, 55, Pruteanu Dominic, 301
62, 66, 98 Puşkin A., 152
Popovici Eufimie (preot), 97 Putna (mănăstire), 265, 293
Popovici Eusebiu (preot), 97
Popovici Ion (preot), 91 R
Popovici Matei (ieromonah), 434 Rabei Trifon, 210
Popovici Simeon (preot), 335 Racovăţ, judeţul Soroca, 103
Popovici Valentin (preot), 335 Racoviţă F. (preot), 209
Popovici Victor (preot), 100 Radiena RAIONUL, 63, 318
Popovici Visarion (preot), 334 Radu Vasile (preot), 7, 65
Popovici Vladimir (preot), 70, 334 Raiu Alexandru, 405
Popovschi Nicolae, 33, 35, 43, 47, 48, 50, Raşcov, 207
66, 307 Răciula (mănăstire), 19, 33, 50, 52, 120,
Popovschi Valeriu, 64, 307 187, 213, 216, 227, 228, 229, 230, 231,
233, 236, 265, 296, 310, 345, 376, 380, 310, 311, 312, 313, 314, 315, 318, 351,
381, 382 352, 353, 354, 355, 356, 357, 359, 360,
Răciula, raionul Călăraşi, 159, 187, 230, 361, 362, 364, 365, 366, 370, 372, 373,
382, 383 374, 375, 376, 377, 378, 379, 380, 384,
Rădăuţi, 31 388, 392, 397, 398, 399, 401, 402, 403
Răileanu Alexandru (preot), 203 Republica Sovietică Socialistă Moldove-
Rău Delalarga Alexei, 255 nească Nistreană, 243, 314
Răznovanu M., 295 Republica Sovietică Socialistă Ucraineană,
Râbniţa, 127, 146, 207 76, 81, 409
Râlea Efrem (ieromonah), 334 Rezina, 208, 227, 231, 346, 347, 376, 379,
Râşcani, 98, 140, 201 433, 434
Râşcani, sector Chişinău, 80 Riazan, 39, 82, 174
Reaboşapca Z., 137 Ribbentrop, 10, 76, 247, 267, 291, 318,
Rediu, judeţul Soroca, 97 405, 406, 407, 422, 428
Reniţă Alecu, 405 Roman, 32, 125, 336
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Roman Alexandru, 22, 317, 318
Moldovenească (RASSM), 12, 76 Romanciuc Ruxanda, 4
Republica Moldova, 5, 6, 9, 11, 12, 14, Româncăuţi, judeţul Hotin, 98
16, 18, 19, 20, 21, 23, 24, 25, 26, 29, 64, România, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 17,
68, 158, 201, 243, 244, 245, 246, 247, 248, 22, 24, 36, 37, 42, 48, 51, 56, 60, 61, 62,
249, 250, 252, 256, 257, 258, 259, 261, 63, 67, 68, 81, 82, 90, 96, 97, 98, 99, 102,
263, 264, 265, 275, 276, 290, 291, 292, 107, 115, 116, 119, 121, 123, 127, 128,
294, 297, 300, 302, 303, 308, 311, 312, 131, 174, 176, 193, 194, 243, 251, 252,
313, 314, 315, 316, 317, 347, 348, 350, 256, 258, 262, 263, 264, 265, 267, 276,
351, 352, 358, 371, 375, 376, 377, 382, 301, 311, 313, 316, 317, 318, 320, 337,
383, 384, 386, 396, 401, 402, 403, 404, 338, 339, 340, 341, 343, 366, 367, 408,
405, 406, 407, 411, 412, 414, 415, 416, 415, 424, 426, 427
418, 419, 420, 421, 422, 423, 426, 427, Romenski Petru, 8, 138, 139, 140, 149,
428, 430, 431, 432, 433, 435, 436 153, 172, 177, 180, 182, 183, 207, 214,
Republica Sovietică Federativă Socialistă 218, 221, 222, 225, 277, 355, 357, 359,
Rusă (RSFSR), 199 361, 362, 363, 365, 367, 373
Republica Sovietică Socialistă Moldove- Rostov, 82, 174
nească (RSSM), 5, 7, 10, 11, 12, 13, 14, Roşca Sergiu C. (preot), 27, 66, 70, 80,
18, 19, 20, 22, 23, 24, 25, 29, 76, 77, 78, 92, 93, 97, 99, 102, 107, 108, 111, 115,
79, 81, 83, 84, 85, 90, 101, 103, 105, 133, 117, 119, 312
134, 135, 136, 137, 138, 139, 140, 141, Roşca Teodor (preot), 258
142, 143, 144, 146, 147, 148, 151, 152, Rotari Anatolie (preot), 204
153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, Rotaru Florin, 308, 318
161, 163, 166, 167, 169, 173, 174, 176, Rouădedeal Ion (preot), 335
179, 180, 181, 182, 183, 184, 191, 192, Rozenbaum Ju.A., 78, 320
193, 195, 197, 200, 201, 203, 204, 205, Rubleniţa, raionul Soroca, 157, 204
207, 209, 213, 215, 216, 218, 219, 220, Rudi G., 221, 223, 353
221, 223, 226, 227, 231, 232, 233, 234, Rughi (mănăstire), 33, 114, 173, 213, 219,
236, 240, 243, 265, 267, 271, 272, 275, 220, 266, 347
Rughinov Constantin (preot), 97 Scodigor Gh., 68

Rudiev Teodor (preot), 28, 68, 70, 128, Scriban Iuliu (arhimandrit), 7, 59, 65, 124,
295, 330, 334 128, 270, 329, 330, 334, 337
Rusia, 6, 19, 24, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 44, Scvoznicov Al. (preot), 326
51, 54, 57, 122, 170, 175, 211, 226, 239, Sculeni, raionul Ungheni, 252
240, 251, 261, 263, 264, 276, 277, 305, Scurtu Ioan, 22, 90, 317, 318
314, 329, 339, 340, 341, 342, 351, 405, Secrieru Elisei, 405
407, 424 Secrieru Vasile (preot), 115, 313
Rusnac Gheorghe, 292 Sedjulin A., 78, 320
Rusu Avacum (preot), 97 Selişte, raionul Orhei
Rybalčenko Pantelimon (preot), 176, 177, Semenel Ivan (preot), 203
178 Serafim Ciceagov (arhiepiscop), 7, 41,
309
S Serapion Fadeev (mitropolit), 12, 170,
Sabău Teodor, 33, 304 191, 192, 250, 271, 275, 303
Sachelarie Nicodim (arhimandrit), 194 Serbia, 176, 188, 263
Sadaclia (mănăstire), 266 Serghie (mitropolit), 253
Sadaclia, raionul Romanovsc, 365 Serghie Leapidevski (arhiepiscop), 40, 46
Sadaclia, raionul Căinari, 367 Serghie Stragorodski (patriarh), 78, 79,
Saharna (mănăstire), 33, 50, 51, 52, 71, 133, 176
105, 213, 225, 226, 260, 266, 346 Serghiev, 172
Saharna, raionul Rezina, 208 Serghiev Posad, 19, 170, 191, 252, 253,
Sajin Ivan (preot), 203 255, 314
Sambirschi Haralampie (preot), 96 Serpuhovo, 78
Sandu Vasile (preot), 204 Sevastianov, 209
Sangheli Andrei, 26, 244, 247, 248, 292, Severin (Scvoznicov) Alexandru (preot),
298, 421 66, 68, 70
Sankt Petersburg, 6, 34, 37, 39, 51, 52, Siberia, 7, 8, 92, 96, 97, 179, 194, 252,
261, 425 268, 295, 435
Saratov, 186 Sibiu, 4, 6, 9, 66, 127, 258, 315
Sargorod, judeţul Moghilău, 332 Sicinschi Apolinarie (preot), 99
Satul Nou, 222 Sidorov D., 147
Savcenko I., 234, 392, 403 Sihăstria (mănăstire), 295
Savin Ioan, 7, 65 Silistraru N., 308
Savva Volkov (episcop), 255, 259, 276 Simionov A., 137, 147
Sălcuţa, judeţul Tighina, 96 Sipoteni, raionul Călăraşi, 204
Sănătăuca (Senatovca), 155, 364 Sireţ (mănăstire), 266
Sângera Nouă, raionul Bălţi, 207 Siria, 65
Sângerei, 88, 103, 157, 347 Sitt Nicolae, 91
Sârbeşti (mănăstire), 213, 347 Sîzran, 174
Sârbu Ioan (preot), 357 Slabu Gheorghe, 405
Scaleţchi Nicolae (preot), 177 Slobod-Gorodişte, raionul Chiperceni,
Schineni, raionul Zguriţa, 357 144
Schmidt, 89 Slobozia, 158
Slobozia-Chişcăreni, 321 Stegărescu (preot), 157

Slobozia, raionul Bălţi, 139 Stepan (preot), 157
Slobozia, raionul Căuşeni, 157 Stepanov (Rusak) Vladimir, 77, 320
Slobozia Nouă, cartier din Bălţi, 97 Stockholm, 359
Smântână Grigore (preot), 334 Stogu Nicolae, 240
Smerea Mihail (preot), 261, 301 Stohnaia, judeţul Orhei, 99
Smirnov Alexandru (preot), 339, 341 Stoicani, judeţul Soroca, 96, 103
Smirnov Igor, 243 Stoicov Nicolae (preot), 46
Smochină Nichita, 308, 318 Stoicov Ioan (preot), 45, 335
Smochină Zinovie (diacon), 99 Stolniceni, judeţul Bălţi, 88, 89
Smolensk, 51, 57, 250 Strasbourg, 121, 297
Snegur Mircea, 26, 243, 244, 245, 247, Străistaru Grigore (preot), 335
248, 292 Străşeni, 198, 227, 228, 347, 353, 354,
Sochircă Ioan (preot), 194, 295 376, 379, 380
Sociteni, judeţul Lăpuşna, 72 Strugaru Gheorghe (preot), 204
Sodol‘ V.A., 314 Suceava, 6, 31, 408
Sofia, raionul Bălţi, 157 Suceveni, 95
Solomon Constantin, 292 Sucleia, judeţul Tiraspol, 125, 128, 314,
Solovei Dumitru (ieromonah), 335 330
Soltanovski Andrian (preot), 207 Suhac (preot), 157
Soltiţchi Vasile (ieromonah), 131, 334 Suhumi, 42
Soltuţii Veniamin (ieromonah), 194 Suruceanu Trofim (preot), 335
Soroca, 31, 32, 33, 71, 304, 345, 346, 347 Suruceni (mănăstire), 33, 50, 51, 52, 55,
Spătaru Maxim, 335 61, 71, 105, 144, 213, 219, 220, 221, 224,
Spinei Anatolie (preot), 97 227, 228, 229, 237, 263, 266, 347, 354,
Spinei Ion (preot), 96 376, 379
Spiridonov, 184, 363 Suruceni, 215
Sremski Karloviţ, 188 Susleni, judeţul Orhei, 99
Stalin, 22, 23, 85, 89, 101, 102, 133, 134, Suzdal, 191
141, 145, 162, 173, 174, 199, 216, 315, Svetlov Al. (preot), 334
320, 351 Svetlov Pavel, 65
Stan Constantin, 15, 83, 84, 85, 91, 98, Svitič Arcadie (preot), 177, 178
114, 313
Statele Unite ale Americii (SUA), 195, Ş
300, 344 Şaptefraţi Iliodor (ieromonah), 207
Stati Constantin, 33, 304 Şavelie Teodor (ieromonah), 148
Statov Pavel (preot), 184, 186, 187, 302, Şelaru Nicolae (preot), 334
303 Şerban Gheorghe (diacon), 81
Stavrache Dumitru, 73, 124, 128, 292, Şerbănescu Florin, 249, 313
336, 337, 338 Şevcenco V., 406
Stavropol, 205 Şigoni, Mordovia, 255
Stavru Macarie (ieromonah), 334 Şimanaev M.R., 400, 401
Stăvilă Tudor, 53, 308, 318 Şişcanu Elena, 22, 318
Stăvilă Veaceslav, 22, 90, 318 Şişcanu Ion, 22, 76, 83, 318
Şoimu Porfirie (preot), 98 Teodosie (episcop), 250, 363

Škarovskij M.V., 23, 162, 320 Teofan I (mitropolit), 32
Şoimaru V., 406 Teofan II (mitropolit), 32
Şoldăneşti, 175, 433, 434 Terapont (schit), 52
Šornikov P.M., 16, 17, 73, 126, 130, 314 Tighina, 32, 37, 97, 104, 123, 263
Şpac Ion, 308 Tighineanu Cristian, 301
Ştefan cel Mare şi Sfânt (domn), 243, 247, Tihai Anatolie (arhimandrit), 47
413 Tihon (patriarh), 74, 331, 408, 409
Ştefănescu Iuvenalie (ieromonah), 105 Tihonov Ludmila, 15, 19, 25, 78, 82, 83,
Ştefârţă Antonon (preot), 94 84, 85, 86, 95, 136, 137, 141, 146, 152,
Štrikker G., 23, 133, 145, 166, 320 154, 155, 156, 160, 161, 164, 197, 204,
Şundeac Filaret (preot), 209 205, 209, 210, 214, 215, 219, 220, 221,
Şută Ion, 318 223, 227, 231, 232, 240, 313, 355, 399
Tihvin, Novgorod (mănăstirte), 40
T Timişoara, 4, 110, 127, 258
Tabac Antim (ieromonah), 131, 335 Timofeev V.D., 78, 320
Tabăra (mănăstire), 33, 50, 52, 176, 213, Timonu Dominte, 318
216, 220, 225, 227, 232, 233, 265, 266, Timuş Al. (preot), 334
345, 376, 380 Timuş Nicolae (preot), 65, 70
Tafunea Irinei (ieromonah), 51, 214, 225, Tiraspol, 16, 17, 23, 29, 74, 97, 124, 127,
237, 261, 320 130, 132, 138, 150, 179, 237, 243, 252,
Taksil L., 137 259, 261, 314, 319, 329
Tambov, 189 Tit Simedrea (mitropolit), 60, 109, 300
Tanasevski, 241 Tobultoc Dumitru (preot), 99
Taşkent, 188 Tocan Ilie (preot), 65
Taurida, 38, 40 Tocilat Sebastian (ieromonah), 335
Tăbăcaru Dumitru, 136, 244, 313, 314 Tocuz, raionul Căinari, 362
Tănase Ion, 405 Tocuz, raionul Căuşeni, 390
Tănătari, judeţul Tighina, 86, 96 Toderică Gheorghe (preot), 261
Tătaru Ioan (preot), 194, 204 Todoran Isidor, 66
Tătăreşti, raionul Străşeni, 150 Toia Zosima (preot), 295
Tăura Veche, 321, 322 Tokyo, 191
Tcaci, 365 Tomescu Constantin N., 7, 27, 37, 45, 65,
Teghel, 189, 303 67, 68, 69, 73, 74, 86, 87, 97, 115, 126,
Telembici Anatol, 28, 212, 256, 260, 295, 129, 295, 308
301 Tomsk, 40
Teleneştii Vechi, judeţul Tighina, 86 Transilvania, 36, 110, 123
Teoctist (patriarh), 26, 247, 248, 249, 290, Transnistria, 1, 2, 3, 5, 8, 9, 10, 11, 12, 13,
298, 405, 414, 416, 417, 418, 419, 421, 14, 16, 17, 18, 22, 23, 24, 25, 27, 28, 37,
422, 423, 430 46, 59, 73, 74, 75, 77, 87, 97, 110, 119,
Teoctist I (mitropolit), 32 121, 123, 124, 125, 126, 127, 128, 129,
Teoctist II (mitropolit), 32 130, 131, 135, 141, 243, 244, 270, 271,
Teodor Antonie (preot), 97 292, 295, 297, 298, 300, 311, 312, 314,
Teodor Dan Gh., 31, 308 315, 316, 317, 318, 319, 329, 330, 331,
332, 333, 334, 335, 336, 337, 338, 340, U

342, 348, 435 Ucraina, 6, 32, 76, 131, 133, 186, 239,
Trofimov L., 68 250, 251, 261, 263, 264, 276
Tudorache Gheorghe (preot), 9 Udmurt, 174
Tudoran (preot), 175, 351 Ufa, 39, 82
Tula, 78, 79, 186, 192, 267, 296 Uglici, 186
Tuncienco (preot), 157 Ujgorod, 188, 251
Turcia, 424 Ungaria, 188
Turcin S. (preot), 198 Ungheni, 254, 433, 434
Turea Larisa, 256 Ungureanu Constantin, 318
Tvardiţa, raionul Ceadâr-Lunga, 196 Ungureanu Ion, 405, 407
Tver, 253 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
Tyras, 31 (URSS), 7, 10, 11, 13, 14, 18, 23, 76, 77,
83, 114, 133, 134, 136, 143, 145, 146, 151,
Ţ 153, 159, 161, 164, 165, 166, 168, 169,
Ţapoc Vasile, 311 173, 176, 178, 184, 189, 190, 195, 197,
Ţaran T.I., 314 199, 201, 208, 215, 216, 217, 225, 226,
Ţăranu Mariana, 16, 82, 93, 96, 313, 318 243, 255, 267, 271, 316, 319, 320, 340,
Ţărână Constantin, 335 343, 352, 355, 356, 357, 359, 360, 361,
Ţărnă (ieromonah), 157 364, 365, 368, 369, 370, 372, 373, 374,
Ţărnă Ioan (preot), 148 375, 378, 391, 393, 395, 396, 397, 398,
Ţărnă (preot), 390 401, 403, 405, 408, 409
Ţărnă Tudor, 410 Unţeşti, judeţul Ungheni, 98
Ţăruş Mina (preot), 98 Ureche (preot), 157
Ţâbuleuca, raionul Dubăsari, 364 Ursachi Apolinaria (monahie), 386
Ţâpova (mănăstire), 33, 50, 52, 105, 213, Ustia, raionul Bălţi, 204
220, 266, 316, 347, 433, 434 Ustie, raionul Glodeni, 163
Ţepilova, raionul Soroca, 205 Uşurei, 93
Ţepordei, judeţul Soroca, 102
Ţepordei Vasile (preot), 28, 66, 67, 68, V
69, 70, 97, 107, 115, 295, 301, 302, 313 Vajinschi Tatiana (preoteasă), 199
Ţerna (preot), 204 Valaam (mănăstire), 225
Ţiganca, raionul Cahul, 251 Varlaam (mitropolit), 255, 256
Ţigăneşti (mănăstire), 33, 50, 51, 52, 105, Valahia, 407, 415, 424
213, 224, 227, 228, 229, 266, 347, 359, Valcov Liubovi, 258
376, 379, 382 Valcov Sergiu, 38, 308
Ţimeriman I., 137 Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, 156,
Ţurcanu B. (preot), 28, 130, 295 157
Ţurcanu Constantin, 405 Valea Scradei, regiunea Transcarpatia,
Ţurcanu Ion, 20, 154, 157, 234, 236, 237, 251
311, 313 Varşovia, 69
Ţurcanu Nicolae (ieromonah), 334 Varta Tatiana, 51, 308
Vartec Vitalie, 295
Vartician Vladimir (preot), 194, 202
Varzari (preot), 157, 206 Vladimir, 191

Vasilache Ignat, 405 Vladimir Cantarean (mitropolit), 12, 26,
Vasilache Ion, 156 244, 245, 249, 250, 252, 256, 262, 275,
Vasilache Vasile (arhimandrit), 66 291, 292, 298, 311, 411, 415, 417, 418,
Vasilache Gheorghe (egumen), 219 419, 420, 426, 427, 428, 431, 433, 435,
Vasile Lazarescu (episcop), 110 436
Vasilescu Gheorghe, 57, 73, 124, 128, Vladimir Sinikovski (episcop), 41
292, 302, 336, 337, 338 Vlaicov N., 49
Vasiliev, reg. Cernăuţi, 31 Voiculescu Constantin, 112
Vatamanu Vasile, 405 Volânschi Lidia, 46, 319
Vălcineţ, raionul Otaci, 204 Volgograd, 186
Vărzăreşti (mănăstire), 50, 51, 52, 104, Volkopealov S., 138, 216
106, 213, 216, 217, 220, 227, 228, 229, Volkov, 388
265, 266, 345, 352, 376, 380 Voloave, raionul Soroca, 204
Vărzăreşti, raionul Nisporeni, 230 Vologda, 39, 78
Vărzăreştii Noi, 205 Voloh Mihai, 296
Văsieni, raionul Soroca, 156 Volokitin T.V., 320
Vâhodţev Grigore, 381 Volintiri, judeţul Cetatea Albă, 98
Vâsoca, raionul Otaci, 159 Vorkuta, 28
Veazima, 250 Vorniceni, raionul Străşeni, 198
Vechiu Vladimir (preot), 184 Vornicescu (ieromonah), 156
Velicov Grigore (preot), 335 Vorobiev Mihail (preot), 335
Veniamin Costachi (mitropolit), 32, 424, Vrancean Andrei, 357
428 Vrednic Nina, 230, 296
Veniamin Nistar (episcop), 110 Vulpe Ioan (preot), 434
Verejeni, raionul Otaci, 159, 163 Vulpe Leonid, 27, 80, 81, 82, 87, 89, 92,
Verenca Olivian, 22, 123, 319 93, 98, 105, 296
Verhotur, 252 Vulpeşti, 204
Vertiujeni, 364 Vustean A. (preot), 232, 382, 385
Verzan Sabin (preot), 26, 247, 293
Vesti Sebastian, 39, 310 Z
Veveriţa (mănăstire), 266, 433, 434 Zabulica Nina (monahie), 385
Vichentie Morar (mitropolit), 252, 275, Zagorsck, 8, 250, 252, 253, 255
300, 418, 435, 436 Zaharia (preot), 367
Vicina, reg. Cernăuţi, 31 Zaharia Dumitru (preot), 97
Viena, 186, 189, 343 Zamfir Iuvenalie (ieromonah), 334
Vieru Grigore, 410 Zamfir Marinela, 258
Vidiş, 144 Zaporojţev A.T., 401
Vidraşcu Antonie (ieromonah), 334 Zaviţchi Elpidifor (preot), 196, 202
Vikonski, 168, 190, 242 Zavoian Valeriu (preot), 194, 202
Visarion Puiu (mitropolit), 17, 50, 57, 59, Zăbriceni (mănăstire), 266
60, 63, 124, 131, 132, 270, 298, 308, 311, Zăbriceni, raionul Edineţ, 263
337, 338 Zăzuleni, raionul Râbniţa, 389
Vladikavkaz, 41 Zberoaia, judeţul Lăpuşna, 91
Zenovie Drozdov (episcop), 43 Zloţi (mănăstire), 213, 220, 221, 266, 354
Zernov Mihail (preot), 339, 341 Zorilă Vladimir (preot), 97
Zgardan Vasile, 405 Zubco Teodor (preot), 96
Zguriţa, 146, 357 Zubco Terentie, 53
Zincenco Ioanichie (ieromonah), 335 Zubreşti, raionul Străşeni, 189
Zinchevici Iona (prteot), 196, 202 Zuckerman, 97

Veaceslav Ciorba Biserica Ortodoxa Basarabia Transnistria

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Veaceslav Ciorba Biserica Ortodoxa Basarabia Transnistria

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA

BISERICA ORTODOXĂ ÎN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA

Redactor: Aurelia Junghietu

la Chişinău cei mai de seamă reprezentanţi ai absolutismului rusesc şi adver-

publicaţiile bisericeşti – şi în genere toate cele româneşti – au fost suprimate.

din România, cât şi din Basarabia (Republica Moldova). Cele 60 de anexe

vorbind despre situaţia bisericească din Basarabia în 1940-1941, n-am putut

lucrarea sa „Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘”, scria că Biserica Orto-

O altă lucrare de sinteză privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basa-

ale regimului comunist folosite în lupta contra Bisericii, măsurile restrictive,

care exprimă opinia întregii istoriografii transnistrene14, este cu totul diferit

gody, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 62-67.

prezintă în amănunte biografiile ierarhilor ruşi care au păstorit la Chişinău,

Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”29. În această lucrare autorul

revistei „Luminăturul”, şi Nicolae Fuştei34, redactorul ziarului „Curierul

Situaţia bisericească din URSS, relaţiile Bisericii cu statul sovietic, schim-

starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, corespondenţa cu superi-

sectanţilor convertiţi la Ortodoxie, ordinele autorităţilor de stat, precum şi

sori deschise51 etc. Importante sunt, de asemenea, statutele de organizare şi

bisericeşti în Basarabia, despre activitatea misionară în Transnistria găsim în

Ştirile şi materialele din presă au şi ele o mare importanţă. Perioada 1940-1944

Notă: pentru transliterarea numelor şi titlurilor ruseşti am adoptat standar-

Lui „й” îi corespunde „j” (se pronunţă – „i scurt”),

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA VIEŢII BISERICEŞTI

candidaţilor la preoţie, transferau preoţii dintr-o parohie în alta, vizitau paro-

ctitorite de domni, de boieri, de călugări şi călugăriţe, de preoţi, de răzeşi sau

Viaţa bisericească din Basarabia

Astfel, timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost

vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele române94. În 1878, însă,

într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei97. În ultima parte a vieţii

şi alte momente importante din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. De

dreaptă”. La 18 iunie 1821 a fost avansat la treapta de arhiepiscop şi numit

persecutarea a tot ce era românesc. A urmărit în permanenţă birocratismul şi

Era cunoscut şi apreciat de cercurile teologice şi culturale din Rusia. După ce

tari nobili, a făcut la început carieră militară, apoi la vârsta de 46 de ani se

O altă categorie de şcoli teologice din Basarabia în perioada ţaristă au fost

restricţii menite să-i elimine treptat caracterul românesc. Numărul cărţilor

publicate în ruseşte în revista Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheolo-

să fie un factor mai activ în viaţa socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de

de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru

transferaţi de la o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara Basara-

Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4 schituri (Bocancea, Pripiceni,

avut în mare parte un caracter de cult175. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii,

ideii naţionale. Un moment semnificativ în acest sens l-a reprezentat consti-

Viaţa bisericească din Basarabia

întreprinzând primele acţiuni privind integrarea Bisericii basarabene în viaţa

ridicarea la rangul de Mitropolie a avut loc din momentul promovării Arhie-

eparhii basarabene (primul cu reşedinţa la Bălţi, al doilea la Ismail) urmau să

Urmaşul său a fost un localnic, Dionisie Erhan (1868-1943), născut în Bardar,

bisericească, arta, matematica, geografia ş.a. Pe lângă unele mănăstiri funcţi-

torii profesori: pr. Grigore Pişculescu (Gala Galaction) – Noul Testament;

de doctorat au fost puţine, deşi corpul didactic avea suficientă compe-

Câţiva dintre tinerii absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, îndrumaţi de

a existat cu succes şi după evenimentele dramatice din 1940, până în 1944238.

alitate ortodoxă românească, pe activitatea culturală a personalităţilor impor-

La periodicele bisericeşti, ca şi la unele laice (Viaţa Basarabiei, Basarabia,

Biserica a desfăşurat şi o largă activitate cultural-religioasă contribuind

Viaţa bisericească din Transnistria

Au fost persecutaţi şi cântăreţii, împreună cu cei mai buni creştini, iar

Astfel, în Transnistria situaţia bisericească în perioada interbelică a fost cu

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA

oficială, pe lângă cea rusă, aşa-numitul „grai transnistrean”, vorbit dincolo de

politica ateismului militant. Ea a fost supusă unui control sistematic şi unei

şi a rămas fără eparhie. Deşi mitropolitul Serghie al Moscovei avea o atitu-