ACŢIUNEA CIVILĂ

I. Noţiune şi natură juridică

În procesul civil acţiunea reprezintă mijlocul pus de lege la dispoziţia titularului unui
drept subiectiv pentru realizarea acestuia.
Dreptul reclamantului de a introduce o acţiune în justiţie este însoţit de dreptul
pârâtului de a se apăra şi de a răspunde la acţiune prin întâmpinare ori de a pretinde el însuşi
ceva de la reclamant printr-o acţiune proprie sau printr-o excepţie.
Definiţia clasică a acţiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană
cere instanţei de judecată fie recunoaşterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin
încetarea piedicilor existente în exercitarea lui sau printr-o despăgubire corespunzătoare.
Noul Cod de procedură civilă defineşte acţiunea civilă (art. 29): acţiunea civilă este
ansamblul mijloacelor procesuale pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una
dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice care nu se poate realiza decât pe această cale,
precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.
În sfera acţiunii civile intră cererile, apărările de fond şi pe cale de excepţie, căile de
atac, măsurile asigurătorii s.a. (constituie forme concrete de manifestare a acţiunii civile); prin
cererea de chemare în judecată se declanşeată acţiunea civilă (care preexistă), este sesizată
(învestită) instanţa.
Iniţial, acţiunea este uniformă, apoi se concretizează sub forma procesului.
Accepţiuni:
- posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza instanţa de judecată
solicitându-i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă cererea este sau nu ,
întemeiată, justificată în drept (dreptul la acţiune în sens procesual);
- posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi dreptul de a obţine din partea acesteia
protecţie juridică, recunoaşterea dreptului dedus judecăţii (scopul reclamantului - de a câştiga
procesul; dreptul la acţiune în sens material);
- valenţe de drept fundamental (a se vedea liberul acces la justiţie, dreptul la o instanţă,
la un tribunal, dreptul la examinarea cauzei pe fond, în sensul CEDO).
Prin modul de reglementare a mecanismului prescripţiei în noul Cod civil (prin
prescripţie se stinge dreptul material la acţiune) se face distincţie între dreptul la acţiune în
sens material şi dreptul la acţiune în sens procesual. Dreptul la acţiune în sens procesual
reprezintă posibilitatea recunoscută reclamantului de a se sesiza instanţa. În sens material,
dreptul la acţiune semnifica posibilitatea reclamantului de a solicita şi obţine recunoaşterea
dreptului.
Relaţia dintre acţiune - dreptul subiectiv dedus judecătţii:
- dreptul subiectiv are la origine un act/fapt juridic iar acţiunea are la origine conflictul
de interese dintre părţi (unele drepturi nu pot fi apărate prin acţiune - cazul obligaţiilor
naturale; alte drepturi, care nu sunt actuale, nu pot forma obiectul acţiunii în realizare dreptul
prescris nu poate fi promovat printr-o acţiune, ci numai pe cale de exccpţie).
- dreptul subiectiv există şi pentru persoana fără capacitate de exerciţiu, în timp ce
acţiunea poate fi promovată numai de persoanele cu capacitate de exerciţiu.
- raportul dintre cele două noţiuni este acela că acţiunea are ca obiect protecţia
dreptului subiectiv.
- dreptul subiectiv, respectiv natura lui, determină calificarea juridică a acţiunii, iar
acţiunea civilă preia elemente din natura dreptului ocrotit.
Teorii:
- dreptul la acţiune este unul din elementele dreptului subiectiv civil;
- autonomia dreptului la acţiune faţă de dreptul subiectiv (dreptul la acţiune este un
drept autonom, drept complex de natură procesuală).

1
 II. Elementele acţiunii civile
Acţiunea are elemente proprii care în literatura juridică au fost identificate a fi părţile,
obiectul şi cauza.
1. Părţile
Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acţiunea nu poate fi concepută fără
existenţa unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecţia acestui drept.
Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv pe care îl consideră nesocotit, devine
interesată în mod legitim să exercite această prerogativă procesuală care îi permite să recurgă
la forţa de constrângere a statului, adică dreptul la acţiune. În acţiune va interveni cel puţin
încă o persoană despre care se pretinde că a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv.
Aceste persoane se transformă, devin părţi în proces dacă îndeplinesc condiţiile necesare:
capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi existenţa unui interes.
Cel care formulează pretenţia înaintea primei instanţe se numeşte reclamant, iar cel
chemat în judecată se numeşte pârât.
În mod generic aceste persoane sunt denumite părţi în proces, iar în cadrul diferitelor
mijloace procesuale ele poartă denumiri specifice: în cererea de chemare în judecată se
numesc reclamant şi pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent şi intimat, în
contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat, în faza
executării silite - creditor şi debitor, respectiv contestator şi intimat.
Fără a intra în detalii în analiza acestei probleme asupra cărora vom reveni, trebuie
făcute însă două precizări.
În primul rând, părţile presupun persoanele direct angajate în raportul juridic dedus
judecăţii iar nu reprezentanţii lor legali sau convenţional.
În al doilea rând, părţilor stabilite iniţial prin acţiune li se pot adăuga pe parcursul
procesului şi terţe persoane care vor intra în cadrul procesual fie din iniţiativa lor, fie din
iniţiativa părţilor iniţiale.
2. Obiectul acţiunii civile
Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv supus judecăţii, acţiunea are întotdeauna ca
obiect protecţia acestui drept, protecţia unor situaţii juridice sau a unor interese pentru
realizarea cărora este accesată justiţia. Obiectul îl constituie prestaţia pretinsă sau contestată
de părţi.
Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în funcţie de mijlocul procesual folosit.
De exemplu, în cazul cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii este pretenţia concretă a
reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea unei
căsătorii, anularea/nulitatea uni act etc. Excepţiile procesuale, ca forme de manifestare a
dreptului de apărare, au ca obiect invocarea încălcării unor norme de competenţă sau de
procedură propriu-zisă (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul
acţiunii (excepţii de fond).
Măsurile asiguratorii au ca obiect indisponibilzarea şi conservarea unor bunuri pentru
a evita distrugerea sau înstrăinarea bunurilor litigioase ori diminuarea activului patrimonial al
debitorului. Căile de atac au ca obiect cenzurarea hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.
3. Cauza acţiunii civile
În literatura juridică s-au conturat două interpretări principale ale noţiunii de cauză a
acţiunii civile. Astfel, pe de o parte se consideră cauza acţiunii ca fiind temeiul juridic al
cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte
părţi. Pe de altă parte cauza este identificată cu neînţelegerea sau conflictul care există între
reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv.
Cauza în sens de scop: prin cauza acţiunii (causa petendi) se înţelege scopul urmărit
de reclamant sau de persoana care se apără în procesul civil.

2
 De regulă, noţiunea de cauză, la fel ca celelalte elemente ale acţiunii civile, este
definită prin raportarea la cererea de chemare în judecată.
Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) este distinctă de cauza acţiuni
civile (causa petendi). Astfel, cauza acţiunii, similar actelor juridice, este privită în sens de
scop, reprezentând scopul demersului judiciar, atât al reclamantului, cât şi al pârâtului.
Raportul dintre cauza acțiunii și cauza cauza cererii de chemare în judecată este acela de la
întreg la parte.
Cauza cererii de chemare în judecată reprezintă temeiul sau fundamentul acesteia (al
pretenţiei). Mai exact, cauza cererii de chemare în judecată reprezintă situaţia de fapt
calificată juridic, adică instituţia juridică, categoria juridică sau principiul de drept pe care
reclamantul îşi întemeiază pretenţia .
Astfel, în cazul revendicării unui bun, cauza acţiunii o constituie deţinerea abuzivă a
bunului de către pârât şi voinţa reclamantului ca această stare de fapt să înceteze. Cauza unei
cereri de chemare în judecată poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc.
Cauza cererii de chemare în judecată (şi nu cauza acţiunii) este evocată de legiuitor în
materia litispendenţei, a conexităţii şi a autorităţii de lucru judecat.

III. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

Noul Cod de procedură civilă prevede condiţiile de exercitare a acţiunii civile (art. 32).
Astfel, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:
a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenţie;
d) justifică un interes.
Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul apărărilor.
1. Capacitatea procesuală (art. 56-58)
Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Aplicarea regulilor acestor concepte se face corespunzător şi în dreptul procesual
civil.
A. Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii pe plan procesual (art. 56 NCPC: poate fi parte în judecată orice
persoană care are folosinţa drepturilor civile).
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe la naşterea lor şi durează până la
moarte.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă de la înregistrarea lor (dacă
sunt supuse înregistrării) sau de la actul de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor ( a se vedea şi principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă - art. 206 C.civ.).
Pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică,
dacă sunt constituite potrivit legii.
Încetarea capacităţii - prin încetarea persoanei juridice (comasare, fuziune, divizare,
dizolvare, declararea nulităţii etc.).
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului.
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de
nulitate absolută (art. 56 alin. 3).
B. Capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea/aptitudinea unei persoane care
are folosinţa dreptului, de a angaja şi de a conduce personal procesul, exercitându-şi direct
drepturile şi obligaţiile procesuale pentru a valorifica dreptul litigios.
Capacitatea de exerciţiu mai este recunoscută în practică prin sintagma "a sta în
judecată personal".
Art. 57: cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în
nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
3
 Dacă orice persoană are capacitate de folosinţă, uneori capacitatea de exerciţiu lipseşte
sau este restrânsă (la persoana fizică, a se vedea capacitate deplină - 18 ani, capacitate
restrânsă, lisa capacităţii, încetare prin moarte, punere sub interdicţie).
Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă
este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de
statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare (art. 57).
Reprezentarea intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, adică
pentru minorii sub 14 ani şi pentru persoanele puse sub interdicţie. Aceştia nu stau personal în
proces, ci sunt reprezentaţi de părinţi/tutore; a se vedea şi curator).
Asistarea se face pentru o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv
minorii între 14 şi 18 ani. Aceşti minori vor sta pesonal în proces, dar numai asistaţi de părinţi
iar în lipsa lor de tutore. Aceştia din urmă vor semna alături de minori cererile adresate
instanţei şi vor fi citaţi la proces. Totuşi, minorii care au împlinit 16 ani vor putea să-şi
exercite personal drepturile de muncă, şi vor putea face personal operaţiuni specifice
depozitului bancar (+ minorul care a împlinit 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate
deplină)..
Autorizarea intervine când reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu
sau ocrotitorul legal care-l asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte
procesuale de dispoziţie cum ar fi renunţarea, achiesarea sau tranzacţia. Astfel de acte sunt
posibile numai cu autorizarea instanţei de tutelă (rspectiv, autoritatea tutelară).
Anumite acte de dispoziţie nu pot fi luate nici cu autorizarea prealabilă - ex.
renunţarea la judecarea cererii de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei.
Persoana juridică îşi dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la înfiinţare şi şi-o pierde
la încetarea ei. Ea este limitată de principiul specializării în sensul că nu poate exercita acele
drepturi care depăşesc scopul pentru care a fost înfiinţată. Persoana juridică îşi exercită
atribuţiile prin organele sale, în limita competenţei ce le-a fost conferită. Se consideră că
actele organelor de conducere sunt actele persoanei juridice, adică se exercită direct
capacitatea de exerciţiu.
Art. 57:
Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice
stare a procesului.
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale
sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate
sau numai o parte din aceste acte.
Când instanţa constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de
capacitate de exerciţiu va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este
confirmat, se va dispune anularea lui.
Potrivit art. 58C.proc.civ., se poate numi un curator special pentru exercitarea
drepturilor într-un proces dacă partea este lipsită de capacitate de exerciţiu şi încă nu i s-a
stabilit un reprezentant legal sau dacă există - chiar şi ipotetic - un conflict de interese între
această parte şi reprezentantul ei. Aceste dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a
drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un
curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De
asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate fără
personalitate juridică chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii
anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul
special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere,
4
stabilindu se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea
calităţii sale, ţinându se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
Sancţiunea (art. 40 şi 57)
Sancţiunea actelor procedurale făcute de o persoană fără capacitate de folosinţă:
nulitatea absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi ridicată de orice
parte şi chiar de instanţă din oficiu pe tot timpul procesului.
Actele făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu sunt doar anulabile.
În acelaşi regim sancţionator intră şi actele procedurale ale persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă care nu a fost asistată de ocrotitorul legal. În aceste cazuri instanţa va putea
da un termen pentru complinirea deficienţelor, actele anulabile putând fi confirmate total sau
parţial de reprezentantul sau de ocrotitorul legal. Şi excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu
poate fi invocată pe tot timpul procesului, de orice parte. Dacă lipsurile nu se acoperă până la
termenul acordat de instanţă, actele în cauză vor fi anulate.
2. Calitatea procesuală (art. 36-39)
Calitatea procesuală reprezintă cerinţa existenţei unei identităţi între persoana
reclamantului şi titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecăţii (calitatea
procesuală activă) şi respectiv identitatea dintre pârât şi subiectul pasiv, cel obligat în raportul
juridic litigios (calitatea procesuală pasivă).
Art. 36: calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa
drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Calitatea procesuală se determină la fiecare speţă în parte, iar nu în mod generic şi
anticipat. Este sarcina reclamantului în primul rând să justifice atât calitatea procesuală activă,
cât şi pe cea pasivă. În al doilea rând şi instanţa judecătorească va verifica permanent aceste
elemente.
Calitatea procesuală priveşte partea, iar nu reprezentantul ei. Această diferenţiere este
făcută şi de lege care reglementează separat excepţia privind lipsa de calitate procesuală şi
excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant al unei părţi.
Sancţiunea lipsei calităţii procesuale (art. 40)
Lipsa calităţii procesuale - fie active, fie pasive - conduce la respingerea acţiunii. Dacă
s-a constatat numai lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă
noţiune împotriva adevăratului pârât cu observarea termenului de prescripţie. Excepţia ipsei
calităţii procesuale este o excepie de fond, absolută şi peremptorie.
În acţiunile reale pârâtul poate cere înlocuirea lui cu adevăratul titular al dreptului
litigios prin introducerea forţată a acestuia în proces sub forma arătării titularului dreptului.
Transmisiunea calităţii procesuale
Drepturile şi obligaţiile procesuale pot trece pe timpul procesului de la una din părţi la
alte persoane, străine de proces până în acel moment.
Transmisiunea calităţii procesuale presupune trecerea ei de la o parte către o altă
persoană, care astfel capătă legitimare procesuală (activă sau pasivă) de a continua procesul.
Transmisiunea calităţii poate fi legală sau convenţională (calitatea de parte se poate
transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor
ori situaţiilor juridice deduse judecăţii).
La persoanele fizice transmisiunea legală se realizează prin moştenire (succesiune),
când moştenitorii părţii decedate acceptă succesiunea şi implicit preluarea poziţiei procesuale
a defunctului (exepţie: cazurile în care acţiunea poate fi doar continuată).
În cazul persoanelor juridice transmisiunea calităţii procesuale se produce în situaţia
reorganizării persoanei juridice parte în proces.
Transmisiunea convenţională are loc în urma unei înţelegeri stabilite de o parte din
proces cu un terţ, în următoarele cazuri: cesiunea de creanţă, preluarea datoriei, vânzarea
bunului litigios.

5
 Transmisiunea calităţii procesuale poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular.
La transmisiunea universală se transmit toate drepturile şi obligaţiile procesuale, la
transmisiunea cu titlu universal se transmite doar un segment din aceste drepturi şi obligaţii
iar transmisiunea cu titlu particular are loc în cazul legatelor determinate şi o întâlnim de
obicei în cazul transmisiunii convenţionale. Indiferent de modul cum a operat transmisiunea,
dobânditorul calităţii procesuale preia procesul în starea se află, devenindu-i opozabile toate
actele procesuale ale autorului său.
Situaţie particulară (art. 39): dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis
prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă
transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte,
judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă
are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din
oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte
părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va
rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul
universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai
cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul
la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu
universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu
particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a
dobândit dreptul cu bună credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul
titular.
În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un
interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor
persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori
general (art. 37).
Există posibilitatea legitimării procesuale şi pentru alte persoane, în anumite situaţii:
- procurorul;
- autoritatea tutelară pentru anumite litigii;
- persoanele interesate/apropiate celui pentru care se cere punerea sub interdicţie;
- creditorii pentru acţiunile oblice/subrogatorii.
3. Formularea unei pretenţii (dreptul)
Acţiunea civilă este un mijoc legal pentru realizarea unui drept.
În consecinţă nu poate exista o acţiune fără un drept (pretins) care trebuie valorificat
sau ocrotit (sau o situaţie juridică ce necesită ocrotire).
Condiţiile dreptului subiectiv sunt următoarele:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic
contrar legii sau să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri;
- să fie exercitat în limitele lui fireşti, externe (încălcare - nulitate etc.) şi interne (în
sens de scop, altfel - abuz de drept);
- să fie exercitat cu bună-credinţă (cu rea-credinţă - abuz de drept) ;
- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive; dreptul
eventual poate fi totuşi protejat prin măsuri asiguratorii sau conservatorii (asigurare de probe).
Dacă dreptul nu este actual, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca prematură
(excepţia prematurităţii, excepie de fond, absolută şi peremptorie).
Există posibilitatea exercitării unor acţiuni preventive (art. 34)
- cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută
chiar înainte de împlinirea acestui termen;
6
 - se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a
altei prestaţii periodice;
- pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
În cazul acţiunilor în constatare dreptul se consideră în starea lui din momentul
introducerii cererii de chemare în judecată.
Sancţiunea lipsei dreptului subiectiv - respingerea cererii de chemare în judecată ca
nefondată, ca neîntemeiată. Aceeaşi sancţiune intervine în cazul neîndeplinirii condiţiilor
dreptului subiectiv. Această soluţie se pronunţă în mod normal la sfârşitul judecăţii, după
dezbateri.
4. Interesul (art. 33)
Interesul este folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în
mişcare a procedurii judiciare.
Nu există acţiune dacă nu este caracterizată printr-un interes legitim.
Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea,
chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni
încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara.
De exemplu, este lipsită de interes în atacarea unei hotărâri acea parte care a câştigat
procesul în etapa jurisdicţională anterioară sau beneficiarul unei donaţii fără sarcini nu are
interesul să ceară în justiţie anularea donaţiei al cărei beneficiar este.
Interesul trebie să caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului
(introducerea cererii de chemare în judecată) ci şi toate formele şi etapele procesuale
ulterioare (probatorii, căi de atac, executare, etc).
Interesul poate fi material atunci când urmăreşte realizarea unui folos de ordin
patrimonial (ex. predarea unei sume de bani sau a unui bun corporal) sau poate fi moral când
are ca scop obţinerea unor satisfacţii nepatrimoniale (ex. punerea sub interdicţie a unui alienat
sau debil mintal). Interesul moral nu se suprapune însă cu prejudiciul moral şi deci nu poate
genera apariţia daunelor morale.
Condiţiile interesului:
a) să fie determinat, adică să existe un fols practic concret;
a) să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea sau cu bunele moravuri;
b) să fie personal, adică acţiunea să poată fi promovată de titularul dreptului sau de
reprezentantul lui (cerinţa este îndeplinită şi în cazul în care legea recunoaşte legitimare
procesuală altor persoane). În consecinţă, un terţ nu poate introduce o acţiune pentru
realizarea dreptului altuia cu care nu are nici un raport juridic.
Interesul, ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile trebuie să fie personal, adică să îl
vizeze pe cel care recurge la o formă procedurală şi nu pe un terţ (de exemplu, aducerea unor
bunuri în patrimoniul unui terţ nu se circumscrie noţiunii juridice de interes personal).
c) să fie născut şi actual, adică să existe în momentul declanţării acţiunii (dacă cel
interesat nu ar formula acţiunea în momentul respectiv, s-ar expune la un prejudiciu); este
posibil ca un drept să nu fie actual, dar interesul să existe (cazul asigurării de probe).
În cazul acţiunilor în constatare (cu un pronunţat caracter preventiv) trebuie să existe
un interes legitim legat de înlăturarea incertitudinii.
Sancţiunea lipsei de interes este respingerea acţiunii (art. 40; se invocă excepţia lipsei
interesului, excepie de fond, absolută şi peremptorie; excepţia se poate invoca în orice fază a
procesului de oricare parte şi chiar de instanţă din oficiu). Această sancţiune se aplică atât
pentru lipsa interesului, cât şi pentru neîndeplinirea cerinţelor acestuia (care se cer întrunite
cumulativ).
Situaţii particulare reglementate de lege raportate la existenţa dreptului şi a interesului
(art. 34):
7
 - cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi
făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen;
- se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau
a altei prestaţii periodice;
- pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea
la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o
pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Revenind la sancţiunile ce întervin în cazul încălcării condiţiilor de exercitare a
acţiunii civile (art. 40): cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt
nule sau, după caz, anulabile; în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va
respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei
persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.
De asemenea, lipsa condiţiilor de exercitare a acţiunii civile atrage aplicarea şi a altor
sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit,
potrivit dreptului comun.

IV. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor în justiţie)

Într-o accepţiune restrânsă, acţiunea este sinonimă cu cererea de chemare în judecată.
Clasificarea acţiunilor are în vedere această componentă a acţiunii.
Prin art. 30 alin. 1 Codul de procedură civilă introduce categoria generală a cererilor în
justiţie. Se prevede că „oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte
soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei
competente”.
În principal, cererea în justiţie se referă la mijlocul procedural prin care instanţa este
sesizată (cererile introductive de instanţă = cereri prin care se declanşează procesul civil).
Subsumată noţiunii de acţiune civilă, aşa cum este aceasta definită în art. 29
C.proc.civ., prin cerere, în general, se înţelege mijlocul procesual prin care o persoană solicită
instanţei judecătoreşti protecţia drepturilor subiective sau a intereselor sale ori a unei situaţii
juridice.
Se încadrează în această categorie, în primul rând, cererea de chemare în judecată
(conform principiului disponibilităţii, procesul civil, ca regulă, poate fi pornit numai la cererea
celui interesat). Intră în categoria cererilor procedurale cererile pârâtului (întâmpinarea,
cererea reconvenţională) şi cererile intervenienţilor ori ale terţelor persoane formulate în
procesul declanşat prin cererea de chemare în judecată. Există şi cereri care au ca obiect
numai exercitarea unor drepturi procedurale sau invocarea unor incidente procedurale (cerere
de probe, cerere de amânare, cerere de recuzare, cerere de suspendare, cerere prin care se
invocă o excepţie procesuală etc.).
Acţiunile civile (cererile) pot fi clasificate în mai multe categorii în funcţie de mai
multe criterii: în raport de calea procedurală aleasă, de scopul material urmărit, de natura
dreptului subiectiv.
1. Clasificarea cererilor în raport de calea procedurală aleasă de parte pentru
protecţia dreptului subiectiv, după efectele pe care le produc ori după scopul urmărit de părţi,
cererile pot fi principale, accesorii, adiţionale şi incidentale (art. 30 alin. 2).
Cererea principală este chiar cererea introductivă de instanţă, adică cererea de chemare
în judecată pentru judecata în primă instanţă. La rîndul său, aceasta poate cuprinde capete de
cerere principale şi capete de cerere accesorii, aşa cum dispune art. 30 alin. 3 C.proc.civ. În
căile de atac au caracter de cerere introductivă, în sens de cerere prin care se sesizează
instanţa de control judiciar, cererea de apel, cererea de recurs sau cererile privind căile de atac
de retractare.
Fără a fi distincte, ca acte de procedură, capetele de cerere accesorii pot fi calificate ca
fiind cereri accesorii. Potrivit art. 30 alin. 4 C.proc.civ., cererile accesorii sunt cererile a căror
soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal (de exemplu, cererea privind
8
plata unei sume de bani şi cererea de acordare de dobânzi sau penalităţi, cererea de constatare
a nulităţii şi cererea de repunere în situaţia anterioră; cererea de rezoluţiune a contractului şi
cererea de restituire a prestaţiilor; în general, este accesorie cererea privind cheltuielile de
judecată).
Cererea adiţională reprezintă acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale
anterioare. În general, modificarea poate privi toate elementele cererii iniţiale, adică părţile,
obiectul şi cauza, desi textul legal vorbește doar de modificarea pretențiilor. De asemenea, se
încadrează în această categorie şi cererea de completare a cererii iniţiale, prin care, de
exemplu, se adaugă noi capete de cerere sau noi pretenţii. În practică, astfel de cereri sunt
denumite precizări sau completări ale cererilor formulate iniţial şi, de regulă, le formulează
reclamantul. În mod limitat, şi pârâtul îşi poate modifica cererile sale, dacă a formulat
pretenţii contra reclamantului.
În continuare, sunt definite cererile incidentale, ca fiind acele cereri formulate în
cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare. Cele mai importante cereri incidentale sunt
cererea reconvenţională şi cererile de intervenţie, prin care terţii intervin sau sunt introduşi în
proces. Intră însă în această categorie şi cererile de instituire a unor măsuri asigurătorii sau
cererile de luare a unor măsuri provizorii. Cererile incidentale pot, la rândul lor, să aibă mai
multe capete e cerere, principale şi accesorii.
Atât cererile incidentale, cât şi cererile accesorii şi adiţionale sunt formulate în cadrul
procesului declanşat prin cererea principală şi prin ele se urmăreşte lărgirea cadrului procesual
cu privire părţi, obiect sau cauză. Caracteristic pentru unele cereri incidentale (cererea
reconvenţională, cererea de intervenţie principală) este faptul că ele pot fi promovate şi pe
cale separată, însă titularul lor alege să le formulize în procesul început.
Clasificarea cererilor procedurale prezintă interes din punct de vedere al prorogării de
competenţă (art. 123), al căilor de atac ce se pot exercita (art. 460), dar şi cu privire la soluţia
ce se dă fiecăreia. Dacă în cazul cererilor accesorii şi adiţionale soluţia dată acestora depinde
de soluţia dată cererii principale, în cazul cererilor incidentale nu există întotdeauna o
dependenţă. Cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie principală au caracterul unor
cereri principale, ce pot fi introduse pe cale separată, astfel încât, soluţionarea lor nu depinde
de soluţia dată cererii de chemare în judecată şi nici de soarta procesului principal.
2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant
După acest criteriu acţiunile se împart în acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.
a) Acţiunile în realizarea dreptului, mai sunt cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în
condamnare, în adjudecare. Prin aceste acţiuni reclamantul, care se pretinde titularul unui
drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea acestui drept, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit (executare prin echivalent).
În cadrul unui asemenea tip de acţiune instanţa, constatând îndeplinirea tuturor
condiţiilor necesare exercitării acţiunii, pronunţă o condamnare civilă a pârâtului, hotărârea
putând fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Asemenea hotărâri judecătoreşti pot
deveni titluri executorii.
În principal, se urmăreşte îndeplinirea în natură a obligaţiei (de exemplu predarea unui
bun). Numai dacă acest lucru nu mai este posibil, condamnarea civilă se va efectua prin
executarea prin echivalent.
Hotărârea judecătorească prin care este admisă o acţiune în realizare presupune,
include şi constatarea existenţei dreptului pretins de reclamant. Cu titlu de exemplu
menţionăm ca acţiuni în realizare: acţiunea în revendicare, acţiunea în anularea, rezilierea sau
rezoluţiunea unui contract care presupune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, acţiunea
pentru predarea unei sume de bani sau predarea unui legat, acţiunea pentru plata de daune-
interese în urma săvârşirii unui fapt ilicit.

9
 b) Acţiunile în constatare
Aceste acţiuni mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în recunoaşterea dreptului
sau acţiuni în confirmare. Prin ele reclamantul cere instanţei să constate existenţa unui drept al
său sau să constate inexistenţa unui drept al pârâtului invocat de acesta împotriva
reclamantului, fără să se ceară instanţei şi condamnarea la executarea unei prestaţii.
Sediul materiei îl reprezintă art. 35 C.proc.civ.
Acţiunea în constatare poate fi pozitivă (când se cere constatarea unui drept) sau
negativă (când se cere constatarea inexistenţei unui drept).
Din redactarea textului rezultă că acţiunea în constatare are caracter subsidiar faţă de
acţiunea în realizare, nefiind posibilă promovarea acţiunii în constatare dacă reclamantul are
la îndemână pentru valorificarea aceluiaşi drept şi o acţiune în realizare. Încălcarea acestei
reguli, va determina respingerea acţiunii în constatare ca inadmisibilă.
Acţiunea în constatare este permisă numai pentru a se cerceta existenţa sau inexistenţa
unui drept, nu şi pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unor fapte juridice.
O altă particularitate a hotărârilor pronunţate în acţiunile în constatare: acestea nu
constituie titluri executorii, astfel încât nu pot fi puse în executare silită (capătul principal de
cerere).
Indiferent de particularităţile lor, toate acţiunile în constatare presupun existenţa unui
interes legitim.
În funcţie de obiectul acţiunilor în constatare, există o subclasificare a acestora în
acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt folosite pentru a cere instanţei să constate existenţa sau
inexistenţa unui raport juridic. Sunt considerate acţiuni declaratorii acţiunile care urmăresc
constatarea realităţii voinţei exprimate de părţi într-un act juridic sau acţiunile prin care se
cere instanţei interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract ori acţiunea introdusă de
beneficiarul unui legat care solicită instanţei să constate caracterul ilicit sau imoral al condiţiei
puse de autor.
Acţiunile interogatorii sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului, în mod
preventiv, cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a
răspunde şi a se lua act în faţa instanţei dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului.
Reclamantul însă trebuie să justifice un interes într-o asemenea acţiune. Altfel,
chemându-l în judecată pe pârât în mod nejustificat, se poate ajunge la săvârşirea unui abuz de
drept. De aceea nu este admisibilă o asemenea acţiune dacă pârâtul nu l-a tulburat pe
reclamant în nici un fel în exercitarea dreptului său.
Un exemplu de acţiune interogatorie este acţiunea prin care moştenitorii legali o
introduc împotriva pârâtului care se pretinde legatar universal al aceleiaşi succesiuni. Scopul
reclamanţilor este acela de a-l obliga pe pârât să exhibe testamentul pentru a clarifica
raporturile juridice succesorale.
Acţiunile provocatorii sunt acele acţiuni prin care titularul unui drept cheamă în
judecată persoana care prin atitudinea sau prin actele ei ridică în mod public şi serios pretenţii
asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel liberul exerciţiu al dreptului.
Pârâtul este chemat în judecată, fiind provocat să-şi valorifice pretenţiile invocate,
adică să încerce să-şi dovedească dreptul. Dacă acţiunea este admisă, dreptul reclamantului se
consolidează şi pârâtul nu va mai putea invoca niciodată pretenţiile respective.
c) Acţiunile în constituire de drepturi (acţiuni în transformare)
Prin acestea se solicită instanţei de judecată să creeze situaţii juridice concrete noi
între părţile litigante. Hotărârea prin care se admite acţiunea în constituire va fi lipsită de
obişnuitul efect declarativ (retroactiv, ex tunc - adică confirmarea unui raport juridic
preexistent), având în schimb un efect constitutiv (ex nunc - adică numai pentru viitor, din
momentul pronunţării hotărârii ; există şi exepţii - anularea căsătoriei, tăgada paternităţii etc.).
Sunt acţiuni constituive de drepturi: acţiunea de divorţ, acţiunea în stabilirea paternităţii din

10
afara căsătoriei, acţiunea pentru punerea sub interdicţie, acţiunea în declararea dispariţiei sau
a morţii unei persoane, încuviinţarea adopţie, acşiunea de partaj (noutate !) etc.
În toate aceste cazuri o situaţie juridică concretă se schimbă cu o altă situaţie juridică
nouă privind persoana sau patrimoniul unui subiect de drept.
3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin
acţiune.
Potrivit acestui criteriu cererile se împart în cereri patrimoniale şi nepatrimoniale
(divorţ, anularea căsătoriei etc.); la rândul lor, acţiunile (cererile) patrimoniale se împart în
personale, reale sau mixte.
a) Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal (de
creanţă).
Numărul acţiunilor personale este practic nelimitat, la fel ca şi numărul drepturilor de
creanţă. Au un asemenea caracter acţiunile prin care se valorifică un drept de creanţă născut
fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt juridic. Astfel, sunt acţiuni personale: acţiunea
proprietarului pentru evacuarea chiriaşului sau pentru obligarea acestuia la plata chiriei,
acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea în revocarea unei donaţii, acţiunea pentru
obligarea la plata unor despăgubiri ca urmare a săvârşirii unui fapt ilicit sau ca urmare a unor
fapte licite (gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără just temei).
b) Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real. Numărul lor
este limitat, la fel ca şi numărul drepturilor reale.
Sunt acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate;
- acţiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate;
- acţiunea negatorie prin care se contestă dezmembrămintele dreptului de proprietate;
- acţiunile pentru valorificarea unor drepturi reale accesorii cum ar fi dreptul de
ipotecă.
Subclasificare, în funcţie de obiectul dreptului subiectiv apărat prin acţiune.
Potrivit acestui criteriu, acţiunile civile se împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni
imobiliare, corelativ cu împărţirea bunurilor în mobile şi imobile.
Acţiunea mobiliară are ca obiect un bun mobil, aşa cum este definit de Codul civil,
adică fie un bun mobil prin natura sa (bun corporal), fie un bun mobil prin determinarea legii
(un drept de creanţă, o obligaţie de a face sau a nu face).
Acţiunea imobiliară are ca obiect un bun imobil.
Dacă se întrepătrund acţiunile personale, respectiv reale cu acţiunile mobiliare,
respectiv imobiliare putem ajunge la următoarea clasificare:
- acţiuni personale mobiliare;
- acţiuni personale imobiliare (ex. predarea bunului închiriat);
- acţiuni reale mobiliare (ex. acţiunea în revendicare a unui bun mobil);
- acţiuni reale imobiliare - obiect bun imobil sau posesie bun imobil (ex. acţiunea în
revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie privitoare la un imobil).
Acţiunile petitorii şi posesorii sunt o subdiviziune a acţiunilor reale.
Acţiunile petitorii sunt acţiunile prin care se urmăreşte apărarea unui drept de
proprietate sau a altui drept real. Ele privesc chiar fondul dreptului şi de aceea pot fi intentate
de persoanele care se pretind a fi titulari ai dreptului real contestat sau încălcat (acţiunea în
revendicare, acţiunea confesorie şi acţiunea negatorie).
Acţiunile posesorii urmăresc să apere numai posesia ca stare de fapt.
Acţiunile posesorii prezintă avantaje faţă de acţiunile petitorii - soluţionarea rapidă a
procesului, cheltuieli mai reduse şi mijloace de probă mai lesnicioase.
c) Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp atât un drept
de creanţă cât şi un drept real (cazul în care drepturile respective au aceeaşi cauză generatoare
sau se găsesc într-un raport de conexitate).
În literatura de specialitate se recunosc două categorii de acţiuni mixte:
11
 - acţiuni care urmăresc executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept
real asupra unui imobil, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale (exemplul clasic este
cel al acţiunii în predarea unui bun individual determinat, întemeiată pe un contract de
vânzare);
- acţiunile în anularea sau rezoluţiunea/rezilerea unui act juridic prin care se transmite
sau se constituie un drept real imobiliar (acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil pentru
neexecutarea sarcinii).
Această subclasificare a acţiunilor mixte are consecinţe în ceea ce priveşte calitatea
procesuală, competenţa teritorială (acţiuni personale, reale imobiliare - art. 107; acţiuni reale
imbiliare - art. 117; acţiuni personale imobiliare - art. 113 alin. 1 pct. 3-5 s.a.) şi prescripţia
extinctivă acţiuni reale - imprescriptibile etc.).
în acţiunile personale, calitatea procesuală pasivă aparţine subiectului pasiv din
raportul obligaţional - debitorul; în cazul acţiunilor reale sau mixte, calitatea procesuală
pasivă aparţine deţinătorului bunlui).

12