Determinarea suprafeţelor.

1. Generalitati.
Suprafaţa reprezintă in cadastru un element de identificare a unui teren, respectiv
a unei parcele, alături de număr şi de proprietar. Stabilirea mărimii ei constituie o
problemă topografică curentă şi, uneori, obiectivul principal al ridicării.
Indiferent de relief pe planuri se reprezintă şi valoric se dă întotdeauna suprafaţa
productivă, utilă construcţiilor, respectiv suprafaţa terenului proiectată în planul orizontal
de referinţă.
În principiu, ca metode de determinare a suprafeţelor pe planuri şi hărţi se cunosc
următoarele:
- numerică;
- grafică;
- mecanică;
2. Metoda numerică.
Se utilizează pentru suprafeţe cu un contur regulat. Se bazează pe relaţii
matematice aplicabile figurilor geometrice.
2.1 Determinarea suprafeţelor utilizând relaţii geometrice. Se consideră un
poligon care poate fi descompus în triunghiuri (Figura 14.23). În aceste triunghiuri se pot
determina fie toate laturile, fie laturi şi înălţimi. În acest caz se pot aplica următoarele
relaţii:

S = p ( p −a )( p −b)( p −c )

În care:
(a + b + c)
p=
2

şi este considerat semiperimetrul triunghiului respectiv, iar a, b şi c sunt laturile

riunghiului.
De asemenea,
BI
S=
2
 în care B este baza, iar I este înălţimea triunghiului.

2.2 Determinarea suprafeţelor utilizând relaţii trigonometrice.

Se consideră cunoscute atât laturi cât şi unghiuri ale triunghiurilor. Relaţiile de
determinare:

ab bc ac
S =( ) sin C = ( ) sin A = ( ) sin B
2 2 2

în care a, b şi c sunt laturile triunghiului iar A, B şi C sunt unghiurile triunghiului.

2.3 Determinarea suprafeţelor prin metoda analitică.
Aceasta metoda utilizează în calcule coordonatele punctelor pe contur al
triunghiului, respectiv ale poligonului. Este cea mai precisă metodă de determinare a
suprafeţelor, atunci când coordonatele sunt determinate prin măsurători in teren. Se
calculează analitic suprafaţa poligonului ale carui varfuri au fost numerotate in ordine
astfel (Figura 1):

Fig 1. Determinarea suprafeţelor prin procedeul analitic

Relatiile generalizate pentru un poligon cu un numar oarecare de laturi vor fi:

2 S = ∑X i (Yi +1 −Yi −1 )
sau
2 S = ∑Yi ( X i +1 − X i −1 )

2
 Formula se pretează la programe pe calculator. Pentru cazul reprezentat in figura
1 in cazul punctului 5, termenul i + 1 este punctul 1 (punctul care urmează). La fel pentru
punctul 1, termenul i - 1 îl reprezintă punctul 5 (punctul dinainte).
3. Metoda grafică.
Aceasta metoda nu este foarte precisă. Depinde de scara planului de pe care se
determină elementele. Cu cât scara planului este mai mică, cu atât precizia determinării
suprafeţelor este mai mare. De asemenea, determinările trebuie să fie efectuate de două
ori, pentru control.
3.1. Descompunerea suprafeţelor în figuri geometrice
În principiu, funcţie de tipul suprafeţelor de determinat se disting două metode:
descompunere în figuri geometrice simple (pentru suprafeţe regulate) şi aproximarea în
trapeze şi pătrate a suprafeţelor curbe.

b
Figura 2. Determinarea grafică a suprafeţelor: a - prin descompunere în
triunghiuri; b - prin descompunere în trapeze şi triunghiuri

3
 3.2 Metoda paralelelor echidistante.
Se aplică suprafeţelor neregulate curbe şi prelungite (Figura 3). Pe o foaie
transparentă (calc, astralon, etc) se desenează linii paralele şi echidistante. Foaia
transparentă se suprapune peste suprafaţa de determinat. Se măsoară toate laturile notate
cu bi. Echidistanţa a se determină de asemenea. Se consideră că figura rezultată între
două baze (bi, bi+1 sau bi-1) este un trapez cu bazele b şi înălţimea a. Suprafaţa totală
rezultă din însumarea suprafeţelor tuturor trapezelor:

b1 + b2 b + b3 b + bn
S =a +a 2 + .......... ..a n −1
2 2 2

Considerând că b1 şi bn sunt egale, se poate scrie:

S = a ∑bi

Figura 3. Metoda paralelelor echidistante

După cum se observă, la capete rămân două triunghiuri care se calculează şi
adaugă separat. Este foarte important ca a şi bi să fie exprimate în distanţe reale la teren
şi nu în milimetri la scara planului. Este mai dificil de transformat ulterior.
3.3 Metoda pătratelor module. Se aplică suprafeţelor neregulate, curbe, de
formă rotunjită. Ca şi în cazul precedent se desenează pe o foaie transparentă o reţea de
pătrate cu latura a (Figura 4). Se suprapune foaia transparentă pe suprafaţa de determinat.
Conturul suprafeţei va intersecta anumite pătrate, iar alte pătrate, întregi, se vor afla în
interiorul suprafeţei de determinat.

4
 Figura 4. Metoda pătratelor module

Metoda de determinare este simplă, dar puţin precisă. Se numără pătratele întregi
şi se notează cu n. De asemenea se apreciază numărul pătratelor aproximate (intersectate
de suprafaţa de determinat), n'. Suprafaţa finală:
S = a 2 ( n + n' )
4. Metoda mecanică.
Aceasta metoda utilizează pentru determinarea suprafeţelor un instrument
denumit planimetru. În accepţia clasică se foloseşte planimetrul mecanic, iar în accepţia
modernă planimetrul electronic. Planimetrul se utilizează pentru determinarea
suprafeţelor cu contur sinuos. Planimetrul clasic este de mai multe feluri: polar, cu disc,
cu role, liniar, automat, etc. În cursul de faţă va fi descris planimetrul polar. Acesta este
compus din două braţe: braţul polar P şi braţul trasor T, care se mai numeşte şi braţul
căruciorului. Cele două braţe se întâlnesc în punctul O (Figura 5). Braţul polar P are
lungime fixă, iar la un capăt are o greutate. Această greutate se numeşte pol şi rămâne fix
în timpul planimetrării. Punctul O, de intersecţie a celor două braţe, împarte lungimea
braţului trasor în două: L şi l. Lungimea L este reglabilă în funcţie de scară. La un capăt
are un stilet (D) care urmăreşte conturul suprafeţei de determinat. La celălalt capăt este
amplasată o rotiţă care se roteşte în funcţie de deplasarea braţului trasor. Rotiţa este
cuplată la un contor de înregistrare (Figura 5 b).

5
 La determinarea suprafeţelor, acestea se asimilează cu un dreptunghi care are ca
laturi circumferinţa parcursă de rotiţa înregistratoare şi lungimea L a braţului trasor.
S = n(rL )
În care:
n este numărul rotaţiilor rotiţei
înregistratoare; r este circumferinţa
rotiţei înregistratoare.

b
Figura 5. Planimetrul polar: a - schema de alcătuire; b - detaliu de cărucior; P -
braţ polar; T - braţ trasor; O - articulaţie; s - stilet; p - pol; R - ruletă integratoare; V -
dispozitiv de citire (vernier); C - contor.

Valoarea rL este diferită în funcţie de lungimea L a braţului trasor şi scara

planului de pe care se determină suprafaţa. De obicei se notează cu Ks. De asemenea, n,
numărul rotaţiilor nu este de obicei un număr întreg. Se calculează exact prin citirea
gradaţiilor la contorul de înregistrare a rotiţei înregistratoare la pornirea în planimetrare
(CI) şi la sfârşitul planimetrării (C2). Astfel, formula de determinare a suprafeţei devine:

6
 S = KS(C2-C1)

Pentru determinarea efectivă a suprafeţelor se parcurg două etape. Prima este

determinarea constantei planimetrului, Ks, utilizând o suprafaţă cunoscută:
S
KS =
C 2 − C1

În care:
- S este o suprafaţă cunoscută (un cerc cu raza cunoscută);
- (C2 - C1) citirile la contorul rotiţei înregistratoare la pornirea în
planimetrare şi la terminarea planimetrării pentru suprafaţa cunoscută.
Planimetrarea se poate efectua cu polul planimetrului situat în interiorul suprafeţei
de planimetrat sau în exteriorul suprafeţei de planimetrat. Formula este valabilă pentru
suprafeţe determinate cu polul în exterior. Pentru suprafeţele determinate cu polul în
interior, formula devine:

S = (C ± n ) K S

Bibliografie:

7
 Tamaioaga, GH., Tamaioaga, D., “Cadastru general si cadastre de specialitate”,
Ed. MATRIX ROM, Bucuresti 2005,
Moca, V., “Topografie si cadastru”, 2002,
Paunescu, V., “Curs Geodezie-Topografie”, 2008