Sunteți pe pagina 1din 102

CAPITOLUL 1: OBIECTIVELE SITUAŢIILOR FINANCIARE ŞI

ROLUL LOR ÎN FUNDAMENTAREA TEORIILOR PRIVIND


BILANŢUL CONTABIL

1.1. Delimitări şi fundamentări privind bilanţul contabil:

În cadrul sistemului contabil, subsistemul informaţional economic deţine un rol deosebit


de important, în sensul că, deşi obiectivele contabilităţii în general şi a contabilităţii financiare
în special sunt extrem de variate, produsele finite ale oricărui sistem contabil sunt situaţiile
financiare. Printre aceste situaţii financiare, bilanţul contabil asigură informaţii sintetice şi
analitice privind poziţia financiară şi a rezultatului obţinut de întreprindere.
Bilanţul este definit ca un tablou, un „stop-cadru” al situaţiei patrimoniului, determinată la
sfârşitul exerciţiului financiar-contabil, ca un instrument de control şi de gestiune, util luării
deciziilor.
Într-o abordare juridică, el este un procedeu al dublei reprezentări a patrimoniului.
Această reprezentare se referă la modalităţile de investire a fondurilor deţinute de
întreprindere, precum şi modul de formare a acestora (sursa de procurare), în cadrul relaţiilor
cu mediul economico-social. Bilanţul contabil evidenţiază relaţiile de echilibru existente între
mijloacele economice ale întreprinderii, pe de o parte şi sursele lor economice, exprimate
valoric, pe de altă parte. Între cele două există o egalitate denumită „egalitate bilanţieră”. Se
merge pe principiul conform căruia fiecărui element de activ îi corespunde un element de
pasiv, ca sursă de provenienţă şi fiecare element de pasiv este generator de bunuri economice.
Se urmăreşte, prin întocmirea bilanţului, modul în care au fost utilizate sursele de finanţare
dobândite de întreprindere.
Bunurile economice constituie ACTIVUL, iar elementele de provenienţă ale acestor
resurse reprezintă PASIVUL. Având în minte imaginea unor talere aflate în echilibru, se
deduce una din ecuaţiile fundamentale ale bilanţului:
Patrimoniul întreprinderii

BILANŢ

Figura 1. Ecuaţia fundamentală a bilanţului contabil

În contabilitate se cunosc două forme de bilanţ:


➢ forma cont, denumită şi schema orizontală de bilanţ, care prezintă activul în partea
stângă, iar pasivul în partea dreaptă şi căreia îi corespunde ecuaţia prezentată mai sus (într-o
viziune juridică) sau, potrivit unei abordări internaţionale1:

➢ forma listă sau verticală, specifică normelor internaţionale, ce permite calcularea


situaţiei nete contabile, pe baza formulei:

1.1.1. Dimensiuni istorice privind bilanţul contabil:

1
Este cunoscut faptul că (şi vom vedea şi pe parcursul lucrării), în referenţialul contabil internaţional, se renunţă
la noţiunile de pasiv şi de patrimoniu, în favoarea noţiunilor de datorii şi capitaluri proprii

2
Termenul de bilanţ este foarte vechi, astfel că nu se poate afla cu exactitate momentul
apariţiei acestui instrument contabil. Bilanţul a aparut din nevoia de informare, de a socoti
averea deţinută de o entitate la un moment dat. Ca şi în cazul contabilitătii, nu se cunoaşte
precis când şi cine l-a creat. De-a lungul timpului, generaraţii de specialişti şi-au adus aportul
la obţinerea unui model care să asigure o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
poziţiei financiare.
„Aristotel, în lucrarea „Politica”, vorbeşte de bilanţul preventiv şi cel consumptiv. […]
Autorul italian Brambilla vorbeşte de bilanţul cetăţii Trevizia din 1341, iar alţi autori susţin că
în anul 1368 s-ar fi încheiat un bilanţ al cetăţii Roma şi mai târziu pentru Milano, ca socoteală
finală de activitate.”2
Din punct de vedere etimologic, cuvantul „bilanţ” provine din limba italiană, de la
cuvântul „bilancia”, care îşi are originea în limba latină, fiind format prin alipirea a două
cuvinte şi anume: „bi” – două şi „lanx” – taler, reprezentând o balanţă.
Această balanţă presupune echilibrul permanent între două mărimi – un „cântar al averii”
întreprinderii: într-un taler se află activul, iar în celălalt pasivul.
Un bilanţ, în înţelesul contabil al cuvântului, şi-ar avea originile abia în secolul al XIX-lea,
deşi contabilitatea în partidă dublă are o existenţă de mai bine de jumătate de mileniu. Cu
ajutorul acestui instrument, întreprinderile industriale şi comerciale încep să îşi măsoare
periodic poziţia financiară.3
Principalii factori care au impus, ca document de sinteză, bilanţul contabil, în această
perioadă, sunt:
➢ Apariţia şi dezvoltarea sistemului capitalist;
➢ Apariţia societăţilor de capital;
➢ Distincţia dintre proprietarii întreprinderii şi asociaţii acestora;
➢ Intervenţia statului în ceea ce priveşte economia şi fiscalitatea, pentru obţinerea de
informaţii legate de întreprinderi.4

2
Octavian Bojian ,“Bazele contabilităţii”, Editura Economică, 2003
3
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, în „ Tratat de contabilitate financiară”, vol I, Editura Economică, 1998
4
Mihaela Minu, „Contabilitatea ca instrument de putere”, Editura Economică, 2002

3
1.1.2. Opinii privind definirea situaţiilor financiare şi a obiectivelor acestora:

Situaţiile financiare sunt principalul mijloc de comunicare a informaţiilor privitoare la


poziţia financiară, performanţele obţinute, la situaţia trezoreriei, a modificării capitalurilor
proprii, precum şi a altor informaţii aferente întreprinderii. Situaţiile financiare sunt
documente, ce se raportează la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar (de obicei corespunde cu
sfârşitul anului calendaristic), ce prezintă informaţii sintetice, cu un grad mare de abstractizare
şi de interpretare.

1.1.2.1. Utilizatorii situaţiilor financiare:

Pentru ca utilizatorii să îşi fundamenteze deciziile în legătură cu situaţia financiară a


întreprinderii, au nevoie de informaţii, pe baza cărora să poată efectua analize economico-
financiare.
Utilizatorii informaţiilor întreprinderii, sunt: managerii, investitorii (prezenţi şi potenţiali),
creditorii, partenerii comerciali (furnizorii şi clienţii), salariaţii, statul şi agentiile
guvernamentale, publicul. Se poate menţiona, tot aici, un potenţial utilizator: tribunalul,
deoarece, în anumite cazuri, situaţiile financiare ale firmei pot servi drept probă, în justitie.
Rapoartele financiare se concentrează asupra intereselor comune ale utilizatorilor.
Managerii firmei au nevoie, pe lângă situaţiile financiare sau imaginile contabile de
sinteză, informaţii din contabilitatea curentă, legate de contabilitatea de gestiune, pentru a-şi
asuma responsabilităţile de planificare şi de control al activităţilor întreprinderii. Din motive
legate de costul producerii şi furnizării informaţiilor şi din motive legate de confidenţialitate,
utilizatorii externi au acces numai la imaginile contabile de sinteză.
Furnzorii de capitaluri sunt: investitorii, creditorii şi, în măsura în care subvenţionează
investiţiile şi exploatarea, puterea publică. Acestia sunt interesaţi de performanţa şi poziţia
financiară a firmei, generarea şi utilizarea lichdităţilor, precum şi de adaptabilitatea sa
financiară. Ei cer informaţii cu privire la capacitatea entităţii de a genera lichidităţi, din baza
de resurse existente, cât şi informaţii referitoare la modul efectiv în care aceasta şi-a utilizat

4
resursele şi ar putea să utilizeze resursele adiţionale. Investitorii, care furnizează capitaluri, în
condiţii de risc, cât şi creditorii solicită informaţii, în virtutea riscului inerent plasamentelor şi
creditelor lor, în timp ce puterea publică vrea să cunoască, dacă întreprinderea a atins
obiectivele care i-au fost fixate, resursele şi avantajele, pe care statul le-a pus la dispoziţie.
Administratia şi alte instituţii dotate cu putere reglementară şi de control sunt
interesaţi în repartizarea veniturilor şi resurselor. Ei utilizează informaţii financiare pentru
reglementarea activităţilor întreprinderii, pentru interpretarea politicii fiscale, sociale şi
economice.
Salariaţii şi partenerii comerciali ai întreprinderii sunt interesaţi asupra capacităţii
întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie, astfel încat să-şi poată onora angajamentele, şi
asupra capacităţii sale de a-şi continua activitatea.
Publicul vrea să cunoască dacă întreprinderea îşi realizează activităţile sale pentru
membrii comunităţii, pe care ei îi reprezintă sau ai căror interese le apără. Îi interesează
consecinţele activităţilor întreprinderii asupra dezvoltării economice şi sociale şi, în general,
asupra mediului.
Principalul obiectiv al situaţiilor financiare se referă la prezentarea lor: acestea trebuie
să reprezinte un mijloc de comunicare şi ca atare, obiectivul prezentării este de a furniza
informaţii în mod clar şi eficace, precum şi în modul cel mai simplu şi uşor cu putinţă, fără să
se diminueze relevanţa şi fiabilitatea.5
Apoi obiectivele situaţiilor financiare decurg din necesităţile utilizatorilor:
-furnizarea informaţiilor utile luării deciziilor;
-estimarea probabilităţii de realizare a fluxurilor de trezorerie viitoare;
-performanţele financiare ale întreprinderii;
-maniera în care întreprinderea a obţinut şi utilizat lichidităţile;
-gradul de conformitate a întreprinderii cu legile, reglementările, dispoziţiile contractuale
etc.
Situaţiile financiare nu vizează toate necesităţile informaţionale ale utilizatorilor. Ca atare,
aceştia îşi completează aceste nevoi şi din alte surse.
În procesul de producere a informaţiilor contabile, trebuie să se ţină cont de raportul între
costul informaţiilor şi avantajele produse de acestea.

5
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, “Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

5
Pentru a putea înţelege mecanismul contabil trebuie să se studieze care sunt aceste situaţii
financiare, care este conţinutul şi rolul lor, cum sunt măsurate şi utilizate informaţiile
structurate în aceste situaţii.
Preparatorul de conturi dispune de trei locuri pentru a prezenta poziţia financiară,
performanţele şi mişcările de trezorerie ale întreprinderii:6
➢ în corpul documentelor de sinteză;
➢ în notele complementare;
➢ într-un supliment de informaţii.
Documentele de sinteză (situaţiile financiare) se întocmesc pentru a reflecta imaginea
averii deţinută de întreprindere la un moment dat, adică la sfârşitul execiţiului contabil,
precum şi tranzacţiile realizate pe parcursul exerciţiului.
Notele complementare oferă detalii cu privire la anumite elemente, care nu pot fi regăsite
în cadrul situaţiilor financiare, în scopul completării acestora. Aceste informaţii au un volum
mai mare, ca atare nu pot fi inscrise în rubrici.
Suplimentul de informaţii cuprinde date care nu îndeplinesc criteriul credibilităţii
informaţiilor pentru a putea fi prezentate în situaţiile financiare, dar sunt relevante, fiabile,
necesare pentru luarea deciziilor de către utilizatori.
Fiecare utilizator este interesat în mod diferit de informaţiile prezentate în situaţiile
financiare, iar fiecare ţară acordă un interes deosebit anumitor categorii de utilizatori. De
exemplu, în ţările anglo-saxone, se focalizează pe satisfacerea informaţională a investitorilor,
Franţa acordă o mare importanţă salariaţilor întreprinderii, pe când în România principalul
utilizator este încă statul, mai ales în ceea ce priveşte situaţiile întreprinderilor mici şi mijlocii.
Este firesc, deci, ca fiecare ţară să întocmească şi să prezinte situaţii financiare diferite.
Aşadar, în definirea şi obiectivele situaţiilor financiare este cunoscut faptul că există diferenţe
de fond şi de structură la nivelul diverselor sisteme contabile:

1.1.2.2. Definirea şi structura situaţiilor financiare:7

6
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, Ştefan Bunea, „Bazele Contabilităţii”, Editura Economică, 2002
7
Mihaela Minu, „Contabilitatea ca instrument de putere”, Editura Economică, 2002

6
Conform IASC, situaţiile financiare se compun din: bilanţ, cont de profit şi pierdere,
tablou al fluxurilor de trezorerie, situaţia variaţiei capitalurilor proprii, politicile contabile şi
notele explicative.
FASB menţionează faptul că situaţiile financiare trebuie să prezinte poziţia financiară la
sfârşitul perioadei, reuzultatul net al perioadei, variaţia capitalurilor proprii de-a lungul
exerciţiului, fluxurile de trezorerie, investiţiile efectuate de acţionari, dividendele distribuite în
cursul exerciţiului şi notele anexe.
În Franţa, situaţiile financiare cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexele.
Unele întreprinderi sunt obligate să întocmească un tablou de finanţare sau un tablou al
fluxurilor de trezorerie, precum şi situaţia variaţiei capitalurilor proprii. În cazul conturilor
consolidate, situaţiile financiare se întocmesc conform referenţialului internaţional (din anul
200N, hotărâre luată în cadrul Consiliului de la Lisabona).
În România, conform noilor reglementări ale OMFP 94 / 200N+1, situaţiile financiare
cuprind: bilanţ, cont de profit şi pierdere, tablou al fluxurilor de trezorerie, situaţia variaţiei
capitalurilor proprii, politicile contabile şi notele explicative, pentru întreprinderile mari, iar
pentru întreprinderile mici şi mijlocii se întocmesc şi se prezintă situaţii financiare conform
OMFP 306 / 200N+2, ce cuprind: bilanţ, cont de profit şi pierdere, politicile contabile şi
notele explicative şi opţional tabloul fluxurilor de trezorerie.

1.1.2.3.Obiectivul situaţiilor financiare şi al comunicării informaţiilor:8

IASC are ca obiectiv, în principal, asigurarea unei imagini clare şi sincere („true and fair
view”) prin prezentarea situaţiilor financiare. Un alt scop este furnizarea informaţiilor privind
poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt
utile unei game largi de utilizatori în luarea deciziilor. Situaţiile financiare prezintă, de
asemenea şi rezultatul administrării întreprinderii de către conducerea acestia, inclusiv modul
de gestiune a resurselor încredinţate.
FASB ajută utilizatorii, prin situaţiile financiare, să ia decizii de investire. Acestea trebuie
să furnizeze informaţii referitoare la resursele economice ale întreprinderii, ca şi datoriile
generate de procurarea acestor resurse. Situaţiile financiare permit aprecierea modului de

8
Mihaela Minu, op. cit.

7
administrare a întreprinderii şi de gestionare a resurselor acesteia de către manageri. Se
remarcă faptul că tendinţa contabilităţii americane este de a favoriza analizele pe termen scurt,
de aici şi prezentarea lichidităţilor şi a datoriilor cu scadenţă imediată „în prima linie”9 a
bilanţului. Cei mai importanţi utilizatori sunt acţionarii şi creditorii, care furnizează resursele
externe ale întreprinderii, pentru a-i asigura continuitatea activităţii.
Franţa: Obiectivul situaţiilor financiare este de a oferi, în primul rând, o imagine fidelă
patrimoniului. În al doilea rând, se pune mare accent pe utilitatea socială a situaţiilor
financiare şi pe rolul lor regularizator. Situaţiile financiare permit proprietarilor să controleze
modul de gestionare a resurselor în timpul exerciţiului, iar terţiilor să se asigure de
respectarea angajamentelor contractuale ale întreprinderii. Franţa are o viziune patrimonialistă
asupra conturilor.
Conform OMFP 94 / 200N+1, în România, situaţiile financiare au ca obiectiv să furnizeze
o imagine fidelă, clară şi completă a poziţiei financiare, a modificărilor capitalurilor proprii şi
a fluxurilor de trezorerie.
Informaţiile din situaţiile financiare sunt utile utilizatorilor în luarea deciziilor.

1.1.3. Opinii privind definirea structurilor bilanţiere:

Cele două structuri bilanţiere, necesare pentru a reflecta valoric situaţia patrimoniului sunt
Activul şi Pasivul, concepte specifice contabilităţii.
Referitor la cele două concepte: „activ” şi „pasiv”, se observă faptul că nu sunt denumite
astfel întâmplător. Ele reflectă principala caracteristică a elementelor patrimoniale. Aşadar,
denumirea de „activ” se referă la faptul că mijloacele economice sunt dinamice, având
capacitatea de a se transforma permanent prin participarea lor în cadrul ciclului de exploatare
(procesul de producţie, vânzarea, cumpărarea activelor). Pe când denumirea de „pasiv”
provine de la caracterul static al resurselor. Singurele modificări, produse în cadrul pasivului,
sunt generate de transformările mijloacelor economice.10
Bazându-ne pe definiţiile date de referenţialul francez, care au fost „aclamate” şi de
normele contabile româneşti până la cea de-a doua reformă contabilă11, activul, ca element de

9
Niculae Feleagă, „Sisteme contabile comparate”, Editura Economică, 1995
10
Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, „Bazele contabilităţii”, Editura de Vest, 1997
11
se vor prezenta amănunte referitoare la reformele contabile româneşti în Capitolul III.4. al lucrării, „Modele
de bilanţ contabil în viziunea organismelor nationale de normalizare contabilă”

8
bilanţ, reprezintă bunurile economice cu valoare pozitivă, evidenţiind natura, lichiditatea şi
destinaţia acestora, iar pasivul, surse de finanţare cu valoare negativă, structurate dupa natură,
exigibilitate şi provenienţă.
În prezent, o astfel de abordare a elementelor bilanţiere este considerată desuetă de către
normalizatorii români, deoarece începând cu anul 200N+1, contabilitatea noastră are o viziune
europeană şi internaţională, prin reglementările OMFP 94, din 20 februarie 200N+1.
Abordarea bilanţului nu mai este una juridică (patrimonială), în care dreptul de proprietate
este primordial, ci o viziune liberală asupra conturilor. Dreptul de proprietate asupra bunurilor
economice nu este înlocuit, dar se trece pe locul doi, acordându-se o mai mare importanţă
dreptului de utilizare. Principiul care stă la baza acestor abordări este cel al prevalenţei
economicului asupra juridicului, pe lângă multe alte principii prezentate în Cadrul Contabil
Conceptual al normalizărilor internaţionale.
În consecinţă, activele sunt definite, conform concepţiei economice (internaţionale), ca
fiind resurse controlate de întreprindere, provenite din tranzacţii anterioare şi capabile să
genereze avantaje (beneficii) economice viitoare. Se pot deci înregistra în activ bunuri care nu
sunt proprietatea întreprinderii, dar care sunt utilizate de aceasta (contractele de locaţie-
finanţare). Condiţiile de înscriere şi recunoaştere a elementelor în cadrul activului bilanţier
sunt cele date de Cadrul Contabil Conceptual şi anume: să se probeze că generează avantaje
economice viitoare în că pot fi măsurate în mod fiabil.
În ceea ce priveşte elementele de pasiv, datoriile sunt provenite din operaţii trecute şi
diminuează avantajele economice viitoare. Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al
proprietarilor întreprinderii în activele acesteia, după achitarea datoriilor.

1.1.3.1 Structurile bilanţiere de activ:

Conţinutul şi structura activului sunt stabilite pe baza a trei criterii, menţionate în OMFP
94 / 200N+1:
-după natură, sunt bunuri materiale sau nemateriale;
-după destinaţie, şi se referă la modul în care au fost utilizate resursele obţinute de
întreprindere şi unde au fost distribuite;

9
-după gradul de lichiditate, adică după intervalul de timp necesar pentru ca acestea să
poată fi transformate în bani.
În primul rând, activele întreprinderii sunt clasificate în două mari categorii, ţinând cont de
durata lor de utilizare:
-active cu durată de utilizare mai mare de un an, denumite active imobilizate sau
imobilizări;
-active cu o durată mai mică de un an, active circulante.
Conform normei internaţionale IAS 1 – „Prezentarea situaţiilor financiare” – activele
sunt necurente (imobilizări) şi curente (active circulante).
În al doilea rând, activele imobilizate şi cele circulante sunt clasificate după gradul lor de
lichiditate şi după natură, astfel: imobilizări necorporale, corporale şi financiare, în cazul celor
cu durată de folosinţă peste un an şi stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi
disponibilităţi, pentru activele circulante.
1) Activele imobilizate:
Activele fixe sunt bunurile cu o existenţă îndelungată în cadrul societăţii, acestea participă
la mai multe cicluri ale activităţii, nefiind consumate la prima utilizare. „Ele alcătuiesc baza şi
mijloacele de acţiune ale întreprinderii.”12
În structura acestora sunt incluse trei mari categorii: imobilizări necorporale, imobilizări
corporale, imobilizări financiare.
➢ Imobilizările necorporale, sunt denumite şi active intangibile datorită formei lor
nemateriale.
Ele sunt sub formă de valori economice de investiţie, ce dau dreptul asupra deţinerii unor
imobilizări pe termen lung. Reglementările româneşti (Progamul de dezvoltare a contabilităţii
din România) definesc imobilizările necorporale ca fiind „active identificabile nemonetare,
fără suport corporal, care sunt deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare
de bunuri şi servicii, pentru locaţie la terţi sau în scopuri administrative”.13
Sunt drepturi de utilizare şi sunt înregistrate în bilanţ la costul istoric. Prin utilizare,
acestea îşi consumă avantajele economice viitoare, deci se supun amortizării.

12
Oprea Călin, Mihai Ristea, „Bazele contabilităţii”, Editura Didactică şi pedagogică, 2003
13
Octavian Bojian, „Bazele contabilităţii”, Editura Economică, 2003

10
Imobilizări necorporale cuprind: cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare,
concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică, fondul conercial, alte imobilizări necorporale.
Cheltuielile de constituire cuprind cheltuieli cu înfiinţarea sau cu fuziunea societăţilor.
Sunt acele cheltuieli necesare pentru înregistrarea lor, precum taxele de înregistrare şi
înmatriculare la Registrul Comerţului, cheltuieli cu vânzarea şi emiterea de acţiuni, cheltuieli
cu publicitatea. Este de subliniat faptul că acest tip de cheltuieli apar numai în cadrul
Directivei a IV-a a Uniunii Europene şi optional în OMFP 94 / 200N+1.
Cheltuielile de cercetare şi dezvoltare sunt generate prin resurse proprii. Norma IAS 38 –
„Imobilizări necorporale”, face distincţie între cele două elemente. Cheltuielile de cercetare
trebuie să fie trecute pe cheltuieli atunci când sunt suferite, adică în contul de profit şi
pierdere, pe când înscrierea cheltuielilor de dezvoltare este discutabilă. Ele vor fi trecute în
bilanţ doar atunci când îndeplinesc cele două criterii de recunoaştere a activelor (generează
avantaje economice, iar acestea pot fi măsurate obiectiv): „O întreprindere este obligată să
demonstreze că activul necorporal va genera intrări de numerar nete în exces faţă de ieşirile de
numerar înregistrate pentru achiziţionarea lui”. Această opţiune este îmbrăţişată şi de
referenţialul românesc. Cheltuielile sunt amortizabile pe o perioadă mai mică de cinci ani.
Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile cuprind toate cheltuielile efectuate pentru
achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu. Amortizarea
acestor cheltuieli are loc atât timp cât întreprinderea a achiziţionat dreptul de utilizare a
imobilizărilor.14
Fondul comercial (goodwill) este obţinut pe baza diferenţei dintre valoarea de piaţă a unei
întreprinderi şi valoarea ei contabilă şi apare în momentul achiziţiei, fuziunii sau vânzării
acesteia. Este reprezentat de clientelă, vad comercial, firmă, segmentele de piaţă, emblemă,
reputaţie. Conform concepţiei internaţionale, acesta este considerat activ doar dacă este
achiziţionat şi nu generat prin resurse proprii.
➢ Imobilizările corporale (activele tangibile) sunt active cu o formă materială concretă
şi constituie nucleul unei întreprinderi, ca bază industrială sau comercială. Sunt utilizate o
perioadă de timp îndelungată sau chiar nelimitată (terenurile). Durata de folosire a
imobilizărilor corporale poate fi stabilită prin două metode: fie o apreciere de ordin fiscal,
stabilită de lege, fie una economică, lăsată la aprecierea conducerii societăţii.

14
Oprea Călin, Mihai Ristea, „Bazele contabilităţii”, Editura Didactică şi pedagogică, 2003

11
Imobilizările corporale sunt sub formă de terenuri, mijloace fixe (clădiri, utilaje, instalaţii,
maşini, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier etc.). Bunurile imobilizate
cumparate sau produse şi neterminate sunt incluse în categoria imobilizărilor în curs.
Pe toată durata lor de utilizare, imobilizările sunt supuse amortizării, ca urmare a uzurii
fizice, adică o uzură datorată condiţiilor de mediu, sau a uzurii morale, generată de progresul
tehnic, de creşterea cerinţelor utilizatorilor. Cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor sunt
trecute în contul de profit şi pierdere. Exceptie de la această regulă o fac terenurile, care nu au
o natură perisabilă şi atunci nu sunt amortizabile, însă eventualele fluctuaţii ale valorii lor sunt
reflectate prin înregistrarea de provizioane pentru deprecierea activelor.
➢ Imobilizările financiare sunt titluri de valoare deţinute de întreprindere pe termen
mediu şi lung, ca investiţii în capitalul altor societăţi, sub forma titlurilor de participare, altor
titluri financiare pe termen lung, creanţelor ataşate participanţilor, împrumuturilor acordate şi
altor imobilizări financiare.
Titlurile de participare au forma acţiunilor, părţilor sociale, investite de întreprindere în
scopul controlării unei alte întreprinderi emitente şi al obţinerii de dividende. În modelul din
cadrul OMFP 94 / 200N+1, titlurile de participare sunt impărţite, la rândul lor, după criterii
impuse de contabilitatea consolidată, în titluri de participare deţinute la filialele din cadrul
grupului şi în titluri de participare deţinute la societăţile din afara grupului.
Creanţele ataşate participanţilor sunt rezultatul acordării de împrumuturi pe termen lung
societăţilor cu care întreprinderea are relaţii de participare sau sunt rezultatul recuperării
garanţiilor depuse la terţi (creditori bancari, de exemplu).
Interesele de participare sunt titluri sub formă de acţiuni, obligaţiuni convertibile în
acţiuni, care au drept scop maximizarea rentabilităţii, prin obţinerea de câştiguri din vânzarea
lor, fără o influenţă asupra societăţii emitente.
Imobilizările proprii sunt activele societăţii deţinute ca investiţii pe termen lung.
Alte imobilizări financiare cuprind disponibilităţile sub formă de depozite pe termen lung
la bănci, în vederea rambursării unor datorii viitoare.
2) Activele circulante:
Se mai numesc şi active curente, conform referenţialului internaţional. Iar dacă
imobilizările sunt aferente activităţii de investiţii, activele circulante sunt aferente exploatării
şi trezoreriei. Ele au o durată de utilizare mai mică de un an şi reprezintă acele elemente

12
necesare susţinerii activităţii de exploatare. Principalele elemente ale activului circulant sunt:
stocurile, creanţele, investiţiile pe termen scurt şi disponibilităţile.
Activele circulante sunt supuse unor transformări continue în cursul unui exerciţiu
financiar. Astfel că, în mometul achiziţiei, lichidităţile sunt transformate în materii prime şi
materiale, care la rândul lor sunt transformate în produse în curs de execuţie, prin procesul de
fabricaţie, iar la finele prelucrării lor, devin produse finite. Produsele obţinute din producţie
proprie sunt vândute terţilor, generând creanţe şi noi fluxuri de lichidităţi pentru ca activitatea
de exploatare să poată fi reluată.

Figura 2. Circuitul activelor curente în cadrul ciclului de exploatare

➢ Stocurile reprezintă acele bunuri şi servicii care apar în cadrul ciclului de exploatare
pentru a fi consumate sau vândute. Acestea sunt clasificate după natură şi după ordinea de
participare la procesul de producţie:
-stocuri de materii prime şi materiale consumabile;
-stocuri de producţie în curs de execuţie;
-produse finite şi semifabricate;
-mărfuri şi ambalaje.
Materiile prime sunt materialele care costituie baza pentru obţinerea de produse finite,
prin parcurgerea unui proces de fabricaţie. Ele pot fi regăsite sub aceeaşi formă asupra
produselor terminate sau sunt transformate.
Materialele consumabile sunt cele care nu mai au aceeaşi formă la sfârşitul producţiei, ele
doar ajută la demararea în bune condiţii a procesului de producţie.

13
Stocuri de producţie în curs de execuţie sunt elemente care au fost prelucrate parţial şi
urmează a fi prelucrate în continuare. Ele nu pot fi vândute terţilor în starea actuală.
Semifabricatele sunt bunuri care au parcurs aproape toate etapele procesului de fabricaţie
şi pot fi depozitate sau vândute în starea în care se află.
Produsele finite sunt produse terminate, ce vor fi depozitate pentru a fi vândute clienţilor.
Mărfurile sunt bunuri utilizate în activităţile de comerţ ce sunt achiziţionate de
întreprindere, stocate şi mai apoi vândute în aceeaşi stare.
Ambalajele sunt produsele care ajută la tranportarea mărfurilor, fiind refolosibile şi cu o
existenţă de sine stătătoare.
Ca particularităţi, în contabilitatea internaţională, în categoria stocurilor sunt incluse şi
terenurile şi imobilele, în cazul întreprinderilor care au ca obiect de activitate vânzarea sau
cumpărarea lor (de obicei, terenurile şi clădirile se înregistrează în bilanţ la rubrica de
imobilizări corporale). De asemenea, pot fi considerate stocuri şi avansurile acordate de
întreprindere furnizorilor, în acest caz, societatea acordă o sumă de bani în avans, iar până la
primirea produselor comandate sau până la executarea lucrărilor, avansul este considerat stoc
(cel mai des, aceste avansuri sunt considerate creanţe).

➢ Creanţele sunt drepturi băneşti sau drepturi de a beneficia de o lucrare sau un


serviciu, deţinute ca urmare a unor relaţii comerciale, adimistrative sau de servicii, cu diverse
persoane fizice sau juridice. Aceste persoane poartă denumirea de clienţi sau debitori.
Creanţele cel mai des întâlnite sunt cele comerciale, iar cumpărătorii de bunuri vândute,
lucrări executate şi servicii prestate poartă denumirea de clienţi ai întreprinderii.
Alte persoane fizice sau juridice din partea cărora întreprinderea poate avea drepturi de
creanţă sunt: angajaţii (începând din momentul în care societatea le acordă avansuri salariale
sau în cazul imputării unor minusuri sau a unor pagube constatate), statul (dacă societatea
plăteşte acestuia taxe şi impozite mai mult decât ce se cuvine), acţionarii (pentru promisiunile
de aport, în natură şi / sau în bani, la capitalul social), diverşii debitori (pentru garanţiile
oferite în momentul achiziţionării anumitor produse) şi alţi debitori diverşi.
Pot fi incluse în cadrul rubricii de creanţe şi dobânzile de încasat sub formă de cecuri,
efecte şi cupoane de încasat, precum şi dividendele aferente acţiunilor plasate la alte societăţi,
fie ele din cadrul sau din afara grupului.

14
În literatura de specialitate, se menţionează adesea faptul că nu este exclusă
înregistrarea creaţelor şi în cadrul rubricii de disponibilităţi băneşti, datorită gradului lor mărit
de lichiditate.15
➢ Investiţiile financiare pe termen scurt reprezintă titluri de plasament, acţiuni sau
obligaţiuni, deţinute de întreprindere pe termen scurt, în vederea obţinerii unor câştiguri din
vânzarea lor la un preţ mai mare decât cel de procurare.
Pot fi incluse aici şi titlurile de participare, cu condiţia ca perioada de deţinere a
acestora de către unitate să fie mai mică de un an. De asemenea, mai există posibilitatea ca
întreprinderea să îşi vândă propriile acţiuni / obligaţiuni, în speranţa că valoarea încasată va fi
mai mare decât preţul de răscumpărare din momentul scadenţei.
Acestea au ca principal avantaj capacitatea de generare de dobânzi, dividende.
➢ Disponibilităţile băneşti sunt sursele de finanţare proprii şi imediate ale întreprinderii,
fiind activele cele mai lichide. Ele sunt reprezentate de numerar în lei sau în valută şi
echivalente de numerar, procesul lor de transformare în bani fiind mai rapid sau mai lent.
Numerarul ce se află în casieria unităţii este sub forma cea mai lichidă, însă mărimea
acestuia nu poate depăşi un anumit prag, stabilit de legislaţia în vigoare. În consecinţă,
societatea este nevoită să îşi depună restul de numerar în conturi, la bănci, sub fomă de
depozite la vedere sau la termen, în lei sau în valută.
O altă categorie de disponibilităţi cuprinde avansurile de trezorerie. Acestea reprezintă
disponibilităţi băneşti aflate la dispoziţia angajaţilor întreprinderii, cu scopul de a achita
diverse datorii faţă de terţi.

1.1.3.2. Structurile bilanţiere de pasiv:

Pasivul reprezintă sursele de finanţare ale întreprinderii. Aceste surse pot proveni din
interiorul sau din afara unităţii. Cele provenite din interior se numesc surse proprii de finanţare
şi se referă la ansamblul capitalurilor proprii, iar cele din afara unităţii sunt surse străine de
finanţare (capital împrumutat). Sursele fie ele interne sau externe sunt utilizate pentru
„acoperirea şi susţinerea financiară a activului patrimonial”16.

15
Oprea Călin, Mihai Ristea, „Bazele contabilităţii”, Editura Didactică şi pedagogică, 2003
16
Oprea Călin, Mihai Ristea, „Bazele contabilităţii”, Editura Didactică şi pedagogică, 2003

15
Finanţarea din resursele proprii ale întreprinderii se numeşte autofinanţare şi cu cât aceste
surse sunt mai mari decât cele externe cu atât autonomia (independenţa) financiară creşte.
Sursele proprii pot proveni din aporturi la capitalul social sau din capitalizarea profitului.
În momentul în care sursele proprii nu acoperă nevoile societăţii, aceasta apelaeză la surse
străine. Finanţarea externă are la bază raportul creditor – debitor între terţe persoane şi
întreprindere. Creditorii pot fi atât persoane fizice cât şi juridice, alte societăţi, instituţii
bancare, CEC. Finanţarea externă îmbracă diverse forme: credite bancare, comerciale,
emisiuni de obligaţiuni, alte datorii.
Pasivul bilanţier este împarţit în capitaluri proprii, datorii şi provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli şi se ordonează în funcţie de gradul lor de exigibilitate (după termenul de
decontare).
Conform Planului contabil francez, un pasiv reprezintă un element cu o valoare economică
negativă.
Cadrul normativ internaţional renunţă la noţiunea de pasiv şi utilizeză noţiunile de:
capitaluri proprii şi datorii.
Capitalurile proprii:
Capitalurile proprii constituie interesul rezidual al acţionarilor întreprinderii în activul
acesteia. Interesul este rezidual din cauza faptului că acţionarilor le revine doar partea din
activ rămasă după achitarea tuturor datoriilor. Această definiţie ne conduce la ecuaţia
bilanţieră:

Capitalul propriu include capitalul social, surplusurile de aport, prime legate de capital,
rezervele şi alte surse echivalente, precum şi rezultatele nerepartizate.

➢ Capitalul social este compus din acţiunile sau părţile sociale aduse ca aport de către
acţionari sau asociaţi, odată cu înfiinţarea societăţii, acestea putând fi modificate în timp cu
ocazia creşterilor sau micşorărilor de capital şi din aporturile în natură sau în numerar, ce pot
fi de asemenea modificate prin noi aporturi.
Capital social poate suferi modificari în sensul creşterii sau micşorării acestuia.

16
Creşterile pot fi datorate de majorarea numărului de acţiuni, de parţi sociale, prin
emisiunea de noi acţiuni, de modificări ale valorilor nominale ale acţiunilor sau părţilor
sociale, de apoturi în bani şi / sau în natură, prin transformarea obligaţiunilor în acţiuni, prin
încorporarea de rezerve, etc.
Diminuările de capital sunt datorate, în principal, de rambursările efectuate de
întreprindere către acţionari sau asociaţi. Un alt motiv de micşoare ar fi acoperirea pierderilor
suferite în anii precedenţi.
➢ Primele legate de capital sunt primele de emisiune, primele de aport şi de fuziune.
Primele de emisiune apar în momentul creşterilor de capital, prin emisiuni de noi acţiuni
sau de părţi sociale. Prima este dată de diferenţa pozitivă dintre preţul de emisiune şi valoarea
lor nominală.
Primele de aport rezultă din creşterile de capital prin aport în natură. Prima reprezintă
diferenţa între valoarea aportată mai mare şi valoarea nominală a acţiunilor.
Primele de fuziune apar ca urmare a fuziunii a două sau mai multe societăţi şi semnifică
diferenţa între valoarea contabilă a acţiunilor şi valoarea nominală.
➢ Rezervele sunt rezultate ale capitalizării profitului. O categorie distinctă a rezervelor o
reprezintă rezervele din reevaluare, generată de reevaluarea activelor imobilizate şi reprezintă
diferenţa dintre valoarea reală mai mare şi valoarea lor contabilă. Este singura care nu poate fi
distribuită acţionarilor sau asociaţilor şi nici nu poate fi folosită pentru acoperirea de pierderi
înregistrate în cadrul exerciţiului, deoarece aceasta nu reprezintă un venit (imobilizările nu
sunt vândute), ci un câştig.
Toate celelalte rezerve, rezervele legale, statutare, facultative sunt componente ale
capitalurilor proprii şi sunt obţinute ca urmare a repartizării profitului exerciţiului. Aceste
rezerve sunt constituite anual din rezultatul brut / net, al exerciţiului din prudenţă, pentru
acoperirea unor pierderi viitoare, pentru încorporarea în capitalul social, în scopul majorării
acestuia, sau, mai rar, pentru distribuirea lor în favoarea acţionarilor sau asociaţilor.
Rezervele legale sunt constituite, conform normelor în vigoare, din rezultatul brut (în
unele ţări din rezultatul net sau din primele de capital) şi sunt obligatorii. Reprezintă 5 % din
profitul brut, dar nu trebuie să depăşească limita de 20 % din capitalul social.
Rezervele statutare (contractuale) se calculează pe baza profitului net (conform statutului).

17
Rezervele facultative sunt obţinute ca procent din rezultatul net / brut, pentru acoperirea
unor pierderi, conform deciziilor luate de către Adunarea Generală a Acţionarilor sau
Asociaţilor. Acestea nu au caracter obligatoriu, deci nu trebuie să se costituie anual.
➢ Rezultatele pot fi profituri sau pierderi ale exerciţiului curent sau ale exerciţiilor
anterioare.
Rezultatul reportat reprezintă profiturile sau pierderile rezultate din exerciţiile anterioare,
nerepartizate, respectiv neacoperite, ca urmare a hotărârilor luate de Adunarea Generală a
Acţionarilor sau Asociaţilor.
Rezultatul exerciţiului este rezultatul curent. Dacă este profit, acesta poate fi repartizat la
rezerve şi / sau în favoarea acţionarilor, prin distribuirea de dividende. În cazul în care este
pierdere, el poate fi acoperit din rezerve sau poate fi reportat exerciţiiilor următoare, în funcţie
de deciziile conducerii entităţii.
➢ Subvenţiile pentru investiţii sunt sume de bani oferite de către stat întreprinderilor,
cu caracter gratuit, pentru achiziţionarea de imobilizări.
Conform normelor internaţionale, subvenţiile pentru investiţii, nu sunt considerate
câştiguri, ci venituri, ca atare nu figurează în bilanţ, la rubrica de capitaluri proprii, ci la
venituri în avans şi se eşalonează pe mai multe exerciţii.
➢ Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt valori ce se constituie la sfârşitul
exerciţiului financiar pentru acoperirea unor elemente ce vor apărea în viitor şi a căror mărime
şi exigibilitate nu sunt cunoscute. Conform directivelor europene, acestea se clasifică în
provizioane pentru riscuri şi provizioane pentru cheltuieli.
Provizioanele pentru riscuri sunt sume necesare pentru acoperirea viitoare a unor riscuri
cu care întreprinderea se confruntă (cheltuieli suplimentare pentru garanţii acordate terţilor,
acoperirea creanţelor clienţi incerţi sau aflaţi în litigiu).
Provizioanele pentru cheltuieli sunt cheltuieli pentru întreţinerea imobilizărilor corporale,
ce sunt suportate pe mai multe exerciţii.
La nivel internaţional, însă, doar provizioanele pentru riscuri sunt înregistrate în
capitalurile proprii. Cheltuielile constituite pentru reparaţiile şi întreţinerea unor mijloace fixe,
de exemplu, care au ca rezultat mărirea duratei de viată utilă a mijlocului fix, creşterea
randamentului sau imbunătăţirea calităţii produselor fabricate de acesta, sunt considerate
beneficii economice viitoare. Iar dacă acestea pot fi măsurate în mod credibil, condiţiile de

18
recunoaştere a activelor sunt îndeplinite şi, în consecinţă, se vor adăuga la valoarea mijlocului
fix (se capitalizează), deci sunt trecute în bilanţ.
2) Datoriile:
Potrivit referenţialului francez, datoriile sunt elementele bilanţiere cu un pronunţat caracter
juridic şi cu o valoare economică negativă.
Conform standardelor internaţionale de contabilitate, datoriile sunt obligaţii actuale ale
întreprinderii, ce decurg din evenimente trecute şi prin decontarea (stingerea) cărora se
aşteaptă ieşiri de resurse, care reprezintă avantaje economice viitoare. Printr-o astfel de
abordare, în momentul definirii unei datorii, se dă importanţă, în principal, substanţei şi
realităţii economice şi nu numai formei sale juridice.
Datoriile (capitalurile străine) sunt sursele de finanţare venite din afara întreprinderii, puse
la dispoziţia acesteia, de către alte unităţi (furnizorii), instituţiile bancare, instituţii financiare,
salariaţi, clienţi, prin avansurile acordate de aceştia, bugetul statului, acţionari sau asociaţi,
terţi. În schimbul acestor resurse, întreprinderea trebuie să acorde o sumă de bani sau să
execute o lucrare, un serviciu.
Datoriile se împart în două categorii, în funcţie de termenul scadent al acestora:
-datorii pe termen scurt (datorii curente, în limbaj internaţional), adică se aşteaptă să se
achite într-o perioadă de până la un an, de la data bilanţului sau în cursul normal al ciclului de
exploatare.
-datorii pe termen lung (datorii necurente), cu exigibilitate peste un an de la data
bilanţului.
Ciclul de exploatare al întreprinderii reprezintă perioada de timp scursă de la momentul
achiziţiei de materii prime, necesare desfăşurării procesului de fabricaţie, până în momentul
finalizării acestui proces şi al încasării de numerar sau echivalnte de numerar.
În structura datoriilor se includ: împrumuturi şi datorii asimilate, datorii comerciale,
datorii în cadrul grupului, datorii din interese de participare, alte datorii.

1.2. Bilanţul şi poziţia financiară a întreprinderii:

19
Bilanţul este documentul de sinteză care prezintă starea întreprinderii, la un moment dat
(sfârşitul exerciţiului, care coincide, de obicei, cu sfârşitul anului calendaristic), dar şi evoluţia
activităţilor acesteia de la un exerciţiu la altul.
De-a lungul timpului, utilizatorii de situaţii financiare au acordat o mai mare importanţă
contului de profit şi pierdere, deoarece investitorii doreau să cunoască rezultatul pe acţiune,
neglijând informaţiile pe care le oferea bilanţul. Acest lucru a generat între anii `70 - `80
„puternicele pusee inflaţioniste şi prăbuşirea creditului”17.
Dacă s-ar fi acordat atenţia cuvenită bilanţului contabil, utilizatorii ar fi putut preveni
situaţiile de criză, deoarece, pe lângă rezultatul exerciţiului, acesta oferă informaţii cu privire
la sursele de provenienţă a fondurilor şi modul lor de investire, datoriile faţă de creditori,
riscurile la care întreprinderea se expune şi situaţia trezoreriei.
„Acordând bilanţului rolul pe care îl merită în setul de situaţii financiare, specialiştii au
ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altceva decât consecinţa unor ipoteze filtrate prin
intermediul acestui document de sinteză”18.
Bilanţul câştigă aşadar teren în faţa contului de profit şi pierdere, însă, odată cu
implementarea noilor reglementări internaţionale, tabloul fuxurilor de trezorerie intervine cu
argumente serioase: cu informaţii de tip încasări şi plăţi, informaţii pe care nici una din cele
două situaţii nu le deţin.

1.2.1. Utilitatea bilanţului contabil:

Bilanţul contabil s-a născut din nevoia unei surse corecte şi precise de informare cu privire
la situaţia financiar-patrimonială, atât pentru utilizatorii interni de informaţii contabile, cât şi
pentru cei externi. Ei sunt interesati, în grade diferite, de performanţele şi poziţia financiară
referitoare la întreprindere, iar bilanţul se concentrează asupra intereselor comune ale lor.
La nivelul întreprinderii, asigură date referitoare la modalitatea de folosire cât mai
eficientă a resurselor deţinute şi prevede fluxurile de trezorerie viitoare. Bilanţul reprezintă
instrumentul pe baza căruia se fundamentează deciziile economice ale managerilor, ca un
raspuns la diversele probleme ale activităţii economico-financiare, în vederea perfecţionării,

17
idee preluată din Niculae Feleagă, „Controverse contabile”, Editura Economică, 1996
18
Niculae Feleagă, “Controverse contabile”, Editura Economică, 1996

20
prin punerea în mişcare a mecanismelor sistemului intern al întreprinderii, pentru a-şi asuma
responsabilităţile de planificare şi de control al activităţilor întreprinderii.
Bilanţul oferă „informaţii cu privind natura şi sumele investite în resursele întreprinderii,
obligaţiile faţă de creditori, precum şi partea capitalurilor proprii în resursele întreprinderii.”19
La nivelul mediului extern al întreprinderii, bilanţul permite creditorilor, furnizorilor şi
eventualilor acţionari să cunoască capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie,
astfel încat să-şi poată onora la timp angajamentele faţă de aceştia, asupra capacitatii sale de a-
şi continua activitatea, de a face faţă unei posibile situaţii de criză, riscurile la care este expusă
sau care este adaptabilitatea financiară a acesteia.
„Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile
necesare, în vederea modificării valorilor şi calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel încât
să se poată face faţă nevoilor situaţiilor neprevăzute.”20
Bilanţul are rolul de condensator al informaţiilor provenite din exerciţiul încheiat şi cel
anterior, pentru a stabili, pe baza acestora, relaţiile cauză-efect dintre fenomenele şi procesele
aparute în activitatea întreprinderii.
„Bilanţul contabil reprezintă documentul oficial utilizat la încheierea exerciţiului
financiar.[…] se poate afirma că bilanţul a dobândit atributul de model de bază, în calitatea sa
de cont al situaţiei patrimoniului, deoarece posedă, pe de o parte, o structură deosebită şi are
un conţinut propriu, iar pe de altă parte se întocmeşte într-o formă sistematică şi după o
procedură stabilită pe bază de norme metodologice unitare.” 21
Funcţiile îndeplinite de bilanţ sunt cele de informare, de control, de analiză şi de realizare
a prognozelor.
Bilanţul exprimă valoric relaţiile de echilibru existente între bunurile economice şi sursele
lor de finanţare.
Pornind de la ideea că bilanţul este, în primul rând, un instrument tehnic, se remarcă faptul
că este un procedeu folosit pentru deschiderea şi închiderea conturilor, respectiv de definire a
partidei duble.

19
Niculae Feleagă, op. cit.
20
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, în „ Tratat de contabilitate financiară”, vol I, Editura Economică, 1998
21
Nicolae Georgescu, “Analiza bilanţului contabil”, Editura Economică, 1999

21
Acesta are rolul de a generaliza datele contabile pentru a oferi posibilitatea efectuării unor
analize, de a calcula anumiţi indicatori economico-financiari precum ratele de rentabilitate,
lichiditatea şi solvabilitatea.

1.2.2. Limitele bilanţului contabil:

Bilanţul financiar nu vizează toate necesităţile informaţionale ale utilizatorilor şi omite


anumite aspecte economice cu sau fără substanţă materială, doar pentru că nu se pot măsura în
mod fiabil. Ca atare, aceştia îşi completează aceste nevoi şi din alte surse, cum ar fi anexele.
Printre limite se pot aminti:
-caracterul conventional al reprezentării tranzacţiilor şi al altor evenimente;
-bilanţul se focalizează pe efectele de tip financiar şi acordă mai putină atenţie efectelor
nefinanciare;
-furnizează informaţii bazate pe principiul costurilor istorice şi nu reflectă evenimentele şi
tranzacţiile viitoare, devenind neadaptate anticipării impactului schimbărilor potentiale, în
mediul economic.
Această ultimă limită este generată de aspectul static al bilanţului.
Este indicat, ca la anumite intervale de timp, să se actualizeze valorile elementelor
bilanţiere, pentru a face faţă variaţiilor de preţuri, în condiţii de (hiper)inflaţie, conform IAS 29
– „Informarea financiară, în economiile hiperinflaţioniste” (reevaluare la costuri actualizate
sau la valoarea netă de realizare). Asadar, este necesară o întocmire dinamică a bilanţului,
pentru a reprezenta o imagine fidelă a situaţiei patrimoniului.

22
CAPITOLUL 2: ABORDĂRI PRIVIND BILANŢUL CONTABIL

Gruparea structurilor bilanţiere se face prin prisma concepţiei teoretice care stă la baza
fundamentării lor, respectiv: concepţia juridică, concepţia economică, concepţia financiară şi
cea funcţională.

2.1. Abordarea juridică a bilanţului contabil:

Privit prin prisma juridicului, bilanţul contabil conduce la noţiunea de patrimoniu.


Termenul de „patrimoniu” îşi are originea în limba latină („patrimonium” şi se traduce ca
fiind averea sau moştenirea lăsată de înaintaşi); expresia are corespondenţă şi în alte limbi
latineşti: franceză – „le patrimoine” şi italiană – „il patrimonio”. În limba engleză şi germană
nu se utilizează termenul de „patrimoniu”, ci conţinutul lui economic şi juridic. În consecinţă,
în contabilitatea anglo-saxonă termenul de „patrimoniu” este substituit cu cele două
22
componente ale sale: „avere” pentru activ şi „capital” pentru pasiv. Omiterea acetui termen
din legislaţie s-ar fi dorit şi în România, din pricina alinierii contabilităţii la standardele
internaţionale de contabilitate, însă OMFP 94 / 200N+1 nu renunţă la conceptul de patrimoniu
ci doar îl „armonizează” cu principiul prevalenţei economicului asupra juridicului.
Întreprinderea – ca entitate patrimonială – sintetizează două elemente principale:
-elemente patrimoniale sub forma bunurilor, a mijloacelor materiale şi băneşti, exprimate
valoric;
-elemente sub forma raporturilor sau relaţiilor juridice, generate de desfăşurarea activităţii,
sub forma drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.
Patrimoniul este privit ca fiind ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor pe care le are
întreprinderea, iar bilanţul reflectă starea patrimonială la un moment de. drepturile şi
obligaţiile au valoare economică şi aparţin unei persoane fizice sau juridice, inclusiv bunurile
la care acestea se referă. Expresia „valoare economică” semnifică în acest sens însuşirea
drepturilor şi obligaţiilor de a fi evaluate în etalon valoric.
În activul bilanţului, se prezintă drepturile de proprietate asupra bunurilor economice
deţinute (construcţii, utilaje, maşini, mijloace de transport, stocuri, disponibilităţi) si de

22
„Finanţe publice şi contabilitate”(periodic), nr 2, 2003

23
creanţă, respectiv drepturi asupra diverselor persoane fizice sau juridice, iar în pasiv, datoriile
(comerciale, financiare) şi obligaţiile faţă de proprietari (capitalurile proprii).
Drepturile patrimoniale reprezintă posibilitatea ca titularul de drept să beneficieze de
bunurile deţinute, să aibă dreptul de proprietate şi de uzufruct asupra acestora şi de anumite
drepturi de creanţă asupra terţilor. Dreptul de proprietate este considerat atribut principal şi nu
se permite înregistrarea în activul bilanţului decât a bunurilor asupra cărora întreprinderea are
drept de dispoziţie, excluzându-se terţele părţi de la beneficiul acestui drept.
Proprietarul utilizează aceste bunuri economice fie ele într-o formă fizică (imobilizările
corporale, activele circulante), fie de natură nematerială (imobilizările necorporale), în cadrul
ciclului de exploatare pentru a obţine venituri. El nu poate utiliza un bun, nu poate obţine
venitul dacă nu este proprietarul lui, ca în cazul concepţiei financiare (bunurile luate cu chirie
de către întreprindere). Dreptul de proprietate este primordial.
Până la încasarea facturilor clienţi şi a diverşilor debitori, întreprinderea are un drept de
creanţă asupra acestora, ca urmare a vânzării produselor sau a serviciilor executate de
întreprindere.
Drepturile de proprietate asupra bunurilor şi de creanţă asupra terţilor sunt evidenţiate în
activul bilanţului.
Obligaţiile, prezentate în bilanţ în pasiv, pot fi de diverse forme cum ar fi cele aferente
terţilor din afara întreprinderii şi datoriile faţă de proprii asociaţi:
Angajamentele faţă de terţi sunt de natură comercială (furnizori), financiară (creditori,
banci), fiscală (bugetul statului) sau socială (salariati), iar obligaţia constă în rambursarea lor
la scadenţă.
Pe baza concepţiei juridice de prezentare a bilanţului, se permite calcularea unui indicator
al gestiunii patrimoniale: situaţia netă sau capitalul propriu.
Acest indicator reprezintă angajamentele faţă de proprietari, respectiv interesul rezidual al
asociaţilor sau acţionarilor, în caz de lichidare, în activele entităţii (mai puţin cele fictive),
după ce s-au dedus datoriile, respectiv valoarea rezultată din însumarea capitalurilor proprii,
rezervelor şi a rezultatelor. Se poate determina pe două căi şi anume:
„-sub forma patrimoniului intern (Pi), ca diferenţă între total pasiv şi totalul datoriilor faţă
de terţi (De) şi exprimă capitalurile proprii:
Pi = De –De;

24
-sub forma activului net (An), ca diferenţă între total activ (De) şi totalul datoriilor faţă de
terţi şi exprimă valoarea totală a bunurilor şi valorilor care sunt în proprietatea deplină a
întreprinderii, nefiind grevate de datorii:
An = De –D.”23
De cele mai multe ori, în caz de lichidare, activele sunt vândute la un preţ mai mic decât
valoarea reală, ceea ce face ca activul să poată acoperi integral sau doar o parte din datorii.
Obligaţiile faţă de proprietari nu angajează o rambursare la scadentă şi nici o garanţie de
recuperare a capitalurilor investite.
Potrivit teoriei juridice, ecuaţia fundamentală a contabilităţii evidenţiază valoric corelaţia
între bunurile economice, pe de o parte şi drepturile şi obligaţiile generate de acestea, pe de
altă parte, patrimoniul fiind obiectul dublei reprezentări în contabilitate:

Figura 3. Reprezentarea patrimoniului

Ca un model simplificat, din punct de vedere juridic, bilanţul se prezintă astfel:

BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de: …………….

Activ Pasiv

-Bunuri economice deţinute cu titlu -Obligaţii faţă de proprietarii întreprinderii


de proprietate; (capitaluri proprii);

23
Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, „Bazele contabilităţii”, Editura de Vest, 1997

25
-Creanţe (drepturi asupra terţilor); -Obligaţii faţă de terţi (datorii).

2.2. Abordarea financiară a bilanţului contabil:

„Într-o abordare financiară, bilanţul este situaţia financiară a întreprinderii, care ne


permite să vedem în ce măsură întreprinderea este aptă, prin activele ei, să facă faţă datoriilor
ajunse la scadenţă.”24
În acest caz, gruparea structurilor bilanţiere se face în funcţie de categoria lor financiară.
Pentru întocmirea bilanţului financiar, bilanţul contabil nesesită o retratare prealabilă. Ca
atare, bilanţul grupează şi sistematizează elementele de activ în funcţie de gradul de lichiditate
(durata necesară activelor pentru a se transforma, fără termen, în bani, dar şi fără pierderi de
valoare), iar elementele de pasiv, în funcţie de exigibilitatea lor (termenul de rambursare, în
cazul împrumuturilor şi termenul de plată, pentru datoriile curente).
În activul bilanţului, elementele se ordonează după destinaţia bunurilor şi după gradul lor
de lichiditate, iar în pasiv, după provenienţă (proprii sau straine) şi exigibilitate.
Astfel, în cadrul activului, sunt delimitate activele permanente, durabile denumite
imobilizări, sub formă de imobilizări corporale, necorporale şi financiare şi active temporare
sau curente, denumite circulante, acestea fiind stocuri, creanţe, disponibilităţi.
O astfel de grupare a elementelor de activ presupune, de asemenea şi nişte riscuri din
pricina clasamentelor mai mult sau mai puţin arbitrare. De exemplu, plasarea activelor
imobilizate ce nu aparţin exploatării în categoria nevoilor permanente, deşi sunt elemente uşor
vandabile, aşadar mai lichide. O altă dilemă apare în cazul încadrării unor creanţe nesigure, la
rubrica de creanţe, adică considerarea lor ca active lichide sau includerea lor la imobilizări.
În pasiv, în funcţie de modul de obţinere a resurselor, se disting resurse permanente,
furnizate de către proprietari, resurse temporare străine şi resurse obţinute în urma activităţii
întreprinderii (rezultatul financiar - profit). Resursele permanente sunt capitalurile proprii,
care nu au o scadenţă prestabilită, deci nu sunt exigibile decât în situaţii de faliment, lichidare
şi datoriile pe termen lung, ce reprezintă împrumuturile pe termen mediu şi lung. Reusrsele
temporare sunt datorii cu scadenţă mai mică de un an. Analiza datoriilor în funcţie de grdadul
lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului de insovabilitate.
24
Mihaela Minu, “Contabilitatea ca instrument de putere”, Editura Economică, 2002

26
În general, ordonarea activelor se face în ordine crescatoare a lichidităţii, adică începând
cu cele mai puţin lichide (imobilizări necorporale) si terminând cu disponibilităţile, cele mai
lichide, sub formă de bani. Iar în cadrul pasivului, posturile sunt aşezate în ordine crescătoare
exigibilităţii lor şi anume: primul element este capitalul propriu, iar ultimul se referă la
datoriile curente, ce se plătesc cu bani lichizi.
Aceasta modalitate de aranjare a posturilor din bilanţ este specifică ţărilor cu sistem
contabil continental european ca România, Franţa, etc.
Ca o particularitate, potrivit modelului de contabilitate anglo-saxon, activele sunt ordonate
descrescător lichidităţii lor, iar pasivele descrescător exigibilităţii lor.
Schema de bilanţ financiar cu elemente ordonate în ordinea crescătoare a lichidităţii şi a
exigibilităţii lor:
BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

Iar în ordine descrescătoare a lichidităţii şi a exigibilităţii:

27
BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

Indiferent de ordonarea făcută, se observă faptul că se realizează o împarţire a elementelor


pe orizontală în partea de sus, conform modelului francez, se află nevoile / capitalurile
permanente, ca elemente de stabilitate a întreprinderii, iar în partea de jos nevoi / resurse
temporare, ca elemente ale ciclului normal de activitate. Bilanţul financiar evidenţiază regula
finanţării, respectiv nevoile permanente trebuie să fie acoperite din resurse permanente, iar
nevoile curente să fie finanţate din resurse temporare. Respectarea acestei reguli asigură
echilibrul financiar. Echilibrul financiar pe termen lung este asigurat de egalitatea elementelor
din partea de sus a bilanţului, iar partea de jos reflectă echilibrul financiar pe termen scurt.
În cazul modelului anglo-saxon, elementele sunt ordonate în sens invers, însă împarţirea şi
analiza financiară rămâne aceeaşi.
Din punct de vedere financiar, bilanţul permite deducerea unor indicatori privind
echilibrul financiar al întreprinderii: fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment
(NFR) şi trezoreria netă (TN). Pe baza acestor indicatori, se deduce urmatoarea formulă:
TN = FR - NFR

28
„Echilibrul financiar al întreprinderii este consecinţa deciziilor pe termen scurt privind
gestionarea stocurilor, relaţiile de decontare cu clienţii, furnizorii etc., cât şi pe termen mediu
şi lung, privind finanţarea investiţiilor din capitaluri permanente.”25

2.3. Abordarea economică a bilanţului contabil:

Dintr-o perspectivă economică, activul este divizat în active imobilizate şi active


circulante, iar pasivul în capital propriu (al proprietarilor) şi capital străin (împumutat).
Legat de dreptul de proprietate asupra activelor şi de întregistrarea lor în bilanţ, conform
teoriei economice, se aplică principiul „substance over forme” sau „prevalenţa economicului
asupra juridicului”, ceea ce presupune că dreptul de utilizare a unui bun economic este
principal, iar dreptul de proprietate nu este exclus, însă devine secundar.
În consecinţă, activele sunt resurse economice controlate de întreprindere, obţinute în
urma unor tranzacţii trecute şi capabile să genereze avantaje economice viitoare. Astfel că o
întreprindere are posibilitatea să utilizeze un bun şi să îl înscrie în patrimoniul său fără a fi
proprietara acestuia.
Abordarea economică este specifică ţărilor care aplică standardele internaţionale de
contabilitate, iar în cadrul contabil conceptual este expus principiul primordialităţii
economicului în faţa formei ca o caracteristică calitativă a informaţiilor prezentate în situaţiile
financiare. „Pentru ca informaţia să reprezinte fidel tranzacţiile sau alte evenimente, este
necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în acord cu substanţa şi realitatea lor
economică, şi nu numai conform formei lor juridice”26
Deci indiferent cine este proprietarul de drept al unui bun, dacă asigură beneficii
economice viitoare şi poate fi măsurat în mod credibil, el este înscris în bilanţul întreprinderii
care îl utilizează, implicit amortizarea aferentă (în cadrul unui contract de locaţie-finanţare,
locatarul are dreptul asupra beneficiilor generate de bunul închiriat şi va fi reprezentat în
activul bilanţului său, chiar dacă nu este proprietarul lui).

25
Nicolae Georgescu, “Analiza bilanţului contabil”, Editura Economică, 1999,
idee regasită şi la Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, în „ Tratat de contabilitate financiară”, Vol I, Editura
Economică, 1998
26
Niculae Felegă şi Ion Ionaşcu, „ Tratat de contabilitate financiară”, vol I, Editura Economică, 1998

29
2.4. Bilanţul funcţional:

Prin modalitatea de abordare funcţională a bilanţului, se pemite, ca pe baza lui, să se


analizeze în timp, anumiţi indicatori, având în vedere principiul continuităţii activităţii.
Bilanţul este împarţit pe operaţiuni, ce permit determinarea contribuţiei fiecareia în
funcţionarea normală a întreprinderii: investiţii, exploatare, de trezorerie şi de finanţare:

BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

Activ Pasiv
Funcţia de Active imobilizate
investiţii Capitaluri proprii
Stocuri Funcţia

Funcţia de +Creanţe de

exploatare -Datorii furnizori finanţare

Datorii financiare
Funcţia de Titluri de plasament
trezorerie +Disponibilităţi

Pentru a se face mai uşor trecerea de la bilanţul funcţional la cel financiar, posturile din
bilanţ trebuie să fie structurate pe criterii de durată de utilizare, respectiv elementele de activ
în: active imobilizate (cu o durată de utilizare mai mare de un an), denumite, potrivit
practicilor internaţionale, active necurente şi active circulante (cu o durată de utilizare mai
mică de un an) – curente. Similar activelor, datoriile (pasivele) pot fi datorii pe termen mediu
sau lung – datorii necurente şi datorii pe termen scurt, ce pot fi rambursate într-un interval mai
mic de un an – datorii curente.

30
CAPITOLUL 3: MODELE DE BILANŢ CONTABIL

3.1. Modele de bilanţ contabil în viziunea dispoziţiilor europene:

La nivelul Uniunii Europene, se disting trei directive ce au ca obiect conturile anuale:


➢ Directiva a IV-a - privitoare la structura şi conţinutul conturilor anuale;
➢ Directiva a VII-a – adoptată la 13 iunie 1983, are stabilit drept obiectiv armonizarea
modalităţilor de întocmire a conturilor consolidate la nivelul statelor membre;
➢ Directiva a VIII-a – prevederi în materie de legalitate a bilanţurilor contabile.
Uniunea Europeană a pus la dispoziţia statelor membre un sistem de contabilitate, pentru
a-l încorpora în cadrul legislaţiei de la nivelul fiecărei ţări. Principalul avantaj al conturilor
consolidate întocmite în conformitate cu directivele europene constă faptul că ele asigură
comparabilitatea, în timp şi spaţiu, a poziţiei financiare între societăţile cu acelaşi profil sau
pentru cele care îşi desfaşoară activitatea în mai multe ţări.
Directiva a IV-a europeană a fost adoptată în 25 iulie 1978, cu revizuiri în 8 noiembrie
1990. Ea s-a concretizat pe baza standardelor contabile internaţionale emise de către Uniunea
Europeană a Experţilor Contabili Economici şi Financiari (UEC) şi de Comitetul Standardelor
Internaţionale de Contabilitate (IASC).
Directiva este împărţită în 12 secţiuni printre care: dipoziţii generale privind conturile
anuale, structura bilanţului, structura contului de profit şi pierdere, reguli de evaluare,
conţinutul anexei, conţinutul raportului de gestiune şi aspecte referitoare la controlul
conturilor anuale.
În ceea ce priveşte bilanţul contabil, Directiva expune două scheme de bilanţ, la alegere, în
articolele 9 şi10:
-schema în formă bilaterală sau cont, prezentată în articolul 9 al Directivei, în cadrul
căreia elementele activului bilanţier sunt notate de la A la F, iar cele de pasiv de la A la E.
BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

Activ Pasiv

31
A. Capital subscris nevărsat A. Capitaluri proprii
B. Cheltuieli de constituire B. Provizioane pentru riscuri
C. Activ imobilizat şi cheltuieli
D. Activ circulant C. Datorii
E. Conturi de regularizare D. Conturi de regularizare
F. Pierderea exerciţiului E. Beneficiul exerciţiului

Modelul bilateral de bilanţ din Directivă permite o „analiză de tip financiar-funcţional,


bazată pe echilibrul generat de relaţia între trei agregate fundamentale: fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.”27
-schema în format vertical sau listă (art 10), care are rubricile notate de la A la L, cu
accent pe gradul de lichiditate al activelor şi pe gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv.

BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

A. Capital subscris nevărsat


B. Cheltuieli de constituire
C. Activul imobilizat
D. Activul circulant
E. Conturi de regularizare A
F. Datorii cu scadenţă mai mică de un an
G. Activ circulant (inclusiv E) mai mare decât datoriile cu scadenţă mai mică de un an
H. Suma elementelor de activ după deducerea datoriilor cu scadenţă mai mare de un an
I. Datorii cu scadenţă mai mare de un an
J. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
K. Conturi de regularizare P
L. Capitaluri proprii

Principalele prevederi ale Directivei a IV-a:

27
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, „Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

32
➢ Schemele de bilanţ, prezentate în cele două articole, nu sunt cu titlu obligatoriu. Sunt
un model pentru reflectarea situaţiei patrimoniului, la ele putându-se adăuga subsecţiuni sau
pot avea derogări de la dispoziţiile Directivei, în funcţie de specificul activităţii fiecarei
întreprinderi, însă aceste derogări trebuie să fie menţionate şi argumentate în anexele la bilanţ;
➢ De asemenea, întreprinderile mici şi mijlocii au posibilitatea de a simplifica structura
conturilor anuale;
➢ „Conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare,
cât şi a rezultatelor societăţii” (Secţia 1 - Art 2 alin 3);
➢ Se are în vedere abordarea de tip patrimonial (juridic) în ceea ce priveste întocmirea
bilanţului;
➢ Se aplică principiul evaluării separate a elementelor pozitive de cele negative,
provenind de la acelasi post;
➢ „Orice compensare între posturile de activ şi de pasiv este interzisă” (Secţia 2 - Art 7);
➢ Se aplică principiul costului istoric, în evaluarea posturilor bilanţiere.

3.2. Modele de bilanţ contabil în viziunea organismelor internaţionale:

Hotărârea de a se înfiinţa IASC a fost luată la Congresul Mondial al Contabililor,


organizat în 1972 la Sydney. IASC are următoarele obiective: „să formuleze şi să publice, în
interesul public, standardele de contabilitate, care să fie respectate în prezentarea situaţiilor
financiare şi să promoveze acceptarea şi respectarea acestora în toată lumea”.28
Dezvoltarea şi publicarea standardelor de contabilitate internaţionale exercită o influenţă
directă asupra situaţiilor financiare întocmite pe baza acestora.
În prezent, Comitetul reuneşte reprezentanţi din 13 ţări şi din 3 asociaţii internaţionale.
Standardele Internaţionale de Contabilitate au cunoscut o evoluţie majoră mai ales în
ultimul timp, prin emiterea de noi standarde sau înlocuirea celor vechi, pentru a răspunde
noilor cereri în materie de raportare financiară. Aceste standarde au drept scop armonizarea

28
Paragraf din Actul de constituire, 1992

33
situaţiilor financiare la nivel mondial, astfel încât tot mai multe ţări în lume le încadrează în
standardele naţionale.
IAS 1 – „Prezentarea situaţiilor financiare” a fost aprobat de IASC în iulie 1997 şi a
intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 1998. Acest Standard a înlocuit IAS 1 –
„Prezentarea politicilor contabile” , IAS 5 – „Informaţii ce trebuie prezentate în situaţiile
financiare” şi IAS 13 – „Prezentarea activelor curente şi a datoriilor curente”.
„Acest Standard trebuie aplicat la prezentarea tuturor situaţiilor financiare cu scop general,
în conformitate cu IAS.”29
Pentru o mai bună înţelegere a modalităţilor de lucru ale IASC, a fost publicat Cadrul
Contabil Conceptual al IASC în 1989, ce cuprinde 110 paragrafe şi având drept scop sprijinirea
în elaborarea, interpretarea şi auditarea situaţiilor financiare de către toţi cei care aplică
Standardele Internaţionale, precum şi rezolvarea problemelor contabile ce nu îşi găsesc soluţii în
norme. Cadrul conceptual al contabilităţii constituie un ghid pentru elaborarea de norme
contabile şi pentru interpretarea lor.
Principalele elemente ale cadrului sunt:

1.Prefaţa;

2.Utilizatorii, nevoile lor informaţionale şi obiectivele situaţiilor financiare;


3. -caracteristicile calitative ale informaţiilor conţinute în situaţiilor financiare;
-ipotezele prealabile şi conventiile contabile;
-terminologia contabilă şi criteriile de constatare (recunoastere) a elementelor ce
compun situaţiile financiare;
4. Procesele de măsurare a elementelor ce compun situaţiile financiare;
5. Conceptele de capital şi de menţinere a capitalului;
6. Mecanismele de comunicare a informaţiilor, ce derivă din situaţiile financiare.
Situaţiile financiare potrivit IAS 1 şi Cadrului Contabil Conceptual sunt bilanţul, contul de
profit şi pierdere, tabloul fluxurilor de trezorerie, un tabloul al tuturor variaţiilor capitalurilor
proprii sau un tablou care să reflecte variaţiile capitalurilor proprii, mai puţin tranzacţiile cu
proprietarii şi distribuirile în favoarea acestora şi politicile contabile şi notele explicative.

29
Periodic: “Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor” Nr. 5, mai 2001

34
Obiectivele situaţiilor financiare sunt prezentate succint în paragrafele 12 – 21 ale
Cadrului Contabil Conceptual şi se referă la informarea utilizatorilor cu privire la situaţia
financiară, performanţele şi fluxurile de numerar viitoare.

Potrivit normei IAS 1, în ceea ce priveşte structura şi conţinutul bilanţului, acestea trebuie
să realizeze distincţia dintre elementele curente şi cele necurente:

-active curente şi necurente ;


-datorii curente şi necurente.
Întreprinderile trebuie să decidă, în functie de activităţile desfăşurate de acestea, dacă este
util să se facă distincţia dintre elementele curente şi necurente ale bilanţului. Elementele sunt
clasificate ca fiind curente dacă sunt utilizate pe parcursul unui singur proces de exploatare
sau dacă se aşteaptă să fie realizate în timp de un an de la data bilanţului. Durata unui ciclu de
exploatare al unei întreprinderi este prezentată în IAS 1 ca fiind „perioada de timp dintre
momentul achiziţiei materiilor prime utilizate într-un proces de producţie şi momentul
finalizării acestui proces în numerar”.
Active curente si active necurente:
În paragrafele 57 -59 din IAS 1, activele sunt considerate curente dacă:
-se asteaptă să fie realizate, sau sunt deţinute pentru consum sau vânzare, pe parcursul
ciclului de exploatare normal al întreprinderii;
-sunt deţinute, în principal, în scopul comercializării sau pe termen scurt şi se asteapta a fi
realizate în maximum un an de la data închiderii exerciţiului;
-reprezintă numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionata.
Celelalte active sunt considerate elemente necurente (imobilizări corporale şi necorporale,
cât şi activele de expoatare şi financiare pe termen lung).
În practică, toate stocurile, plăţile în avans pentru stocuri şi creanţele comerciale sunt, în
mod normal, incluse în categoria activelor curente, chiar dacă nu se preconizeaza a fi realizate
în termen de 12 luni de la data bilanţului, din moment ce ele vor fi realizate în cadrul ciclului
de exploatare. Dacă ciclul de exploatare şi perioada estmată a fi realizate depăşeşte 12 luni de
la data bilanţului, conform paragrafelor 54 şi 56 din IAS 1, valoarea acestora trebuie
prezentata separat.

35
Numerarul sau echivalentele de numerar a căror utilizare nu este restricţionată trebuie
tratate ca active curente. Numerarul şi echivalentele de numerar a căror utilizare este
restricţionată trebuie tratate ca active imobilizate.
Titlurile negociabile pe pieţe sunt active curente, dacă este prevazută realizarea lor în timp
de un an după data bilanţului, conform IAS 25 – „Contabilitatea investiţiilor financiare”. În
caz contrar, ele sunt considerate active necurente.
Datorii curente si datorii necurente:
În paragrafele 60 şi 63 din IAS 1, se specifică faptul că o datorie este considerată curentă
atunci când:
-face parte din fondul de rulment (cum sunt datoriile comerciale sau salariale) şi se
aşteaptă să fie exigibile în cadrul ciclului de exploatare (care poate fi mai mic sau mai mare de
un an);
-nu face parte din fondul de rulment, dar se aşteaptă să fie exigibile în termen de 12 luni de
la data bilanţului; este cazul liniilor de credit, dividendelor de plătit, impozitului pe profit sau
partea curentă a datoriilor purtătoare de dobândă;
Toate celelalte datorii sunt considerate necurente (pe termen lung).
Datorii necurente sunt şi datoriile purtatoare de dobanzi, ce vor fi platite intr-o perioadă
mai mică de un an, dacă termenul lor original a fost pentru o perioadă mai lungă de un an şi
există intenţia de a le refinanţa sau de a le reprograma pe termen lung, precum şi datoriile ce
nu ţin de ciclul normal de producţie al întreprinderii, chiar dacă sunt cu scadenţa mai mică de
un an.
Definirea elementelor bilanţiere:
Anumite elemente ale cadrului au fost incluse în cadrul normei internaţionale 1 revizuită
(elemente referitoare la definirea elementelor bilanţiere şi la recunoaşterea acestora):

În paragraful 49 al Cadrului Contabil Conceptual se prezintă o definiţie a activului, ce este


preluată în cadrul IAS 1: Activul este constituit din resurse economice obţinute sau controlate
(în cazul leasingului) de întreprindere, ca urmare a unor evenimente sau tranzacţii trecute, care
au calitatea de a genera avantaje economice viitoare, în folosul întreprinderii. Deci, ele au un
potential de a genera, direct sau indirect, fluxuri pozitive de lichidităţi sau de echivalente sau
de a reduce ieşirile de astfel de elemente.

36
În IAS 1, se prezintă separat elementele de datorii, ca facând parte din pasivul extern al
patrimoniului şi capitalurile proprii:
Datoria este constituită din obligaţii actuale ale întreprinderii, care rezultă din tranzacţii sau
din evenimente trecute şi care, necesită, probabil, diminuarea viitoare sau transferul viitor, la
alte entităţi, al unor resurse generatoare de avantaje economice.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual, în activele entităţii, după ce au fost deduse
toate datoriile. Ele includ capitalul social, surplusurile de aport, rezervele şi alte surse
echivalente, precum şi rezultatele nerepartizate.
IAS 1 face distincţie între o tranzacţie trecută şi un angajament viitor, aşa cum apare în
definiţia datoriilor: obligaţiile generate de cumpărarea unui activ sunt înregistrate în bilanţ,
însă simpla decizie de a-l cumpăra în viitor nu poate fi considerată o obligaţie (deoarece nu
poate fi măsurată în mod credibil, cum ar fi de exemplu în momentul în care există un contract
sau este livrat bunul respectiv).
Evaluarea elementelor bilanţiere:
Activele curente trebuie evaluate, în mod normal, la minimul dintre cost şi valoarea
realizabilă netă.
Activele imobilizate sunt înregistrate la cost istoric sau la valoarea reevaluată minus orice
amortizare cumulată sau provizioane pentru depreciere. Amortizarea implică extinderea
costului capitalului (sau a valorii reevaluate) a unui activ minus valoarea luiă pe durata
estimată de viaţă utilă.
Recunoastere elementelor din bilanţul contabil:
Cadrul Contabil Conceptual cere ca un element al situaţiilor financiare să fie constatat în
cazul în care: este probabil ca un avantaj economic viitor asociat cu elementul respectiv, de
care este legat, să intre în întreprindere (+) sau să iasă (-) şi când există o bază de măsurare
adecvată, pentru a-l evalua, în mod fiabil.
Norma IAS 1 nu prescrie ordinea sau formatul în care elementele trebuie să fie prezentate
şi lasă întreprinderilor posibilitatea de a proceda la alegeri. IAS 1 prescrie, în paragraful 66,
minimul de elemente care trebuie să apară în bilanţ.

37
BILANŢ CONTABIL
Încheiat la data de:…………..

Activ Capital propriu şi datorii

1.Active corporale 1.Capital emis si rezerve.


2.Active necorporale 2.Interes minoritar (numai pentru situaţii
3.Active financiare financiare ale grupului)
4.Investitii contabilizate utilizându-se 3. Datorii pe termen lung purtătoare
metoda punerii înechivalenţă de dobândă
5.Active fiscale impuse de IAS 12 4.Datorii fiscale înconformitate cu IAS 12
6.Stocuri 5.Provizioane
7.Creanţe comerciale şi alţi debitori 6.Datorii comerciale si alti creditori
8.Numerar şi echivalente de numerar

Pornind de la această structură, pentru o prezentare cât mau fidelă a poziţiei financiare, se
pot detalia anumite elemente, pe categorii sau subtotaluri suplimentare, însă o astfel de
abordare necesită o judecată profesională, IAS 1 lăsând fiecărei întreprinderi posibilitatea de
a-şi întocmi propriile situaţii financiare, într-o manieră corespunzatoare activităţii sale, cu
condiţia ca principalele elemente prezentate mai sus să nu lipsească.
Se permit totuşi derogări de la normă doar în cazul în care aplicarea unei cerinţe prevăzută
de IAS nu ar avea ca rezultat o prezentare fidelă a situaţiilor financiare, ar denatura imaginea
de ansamblu a activităţii întreprinderii.

38
În anexa la normă, modelul de bilanţ are forma bilaterală şi prezintă distinct activele
curente de cele necurente, iar pasivul este împarţit în capitaluri proprii, datorii şi interes
minoritar. Totuşi, „separarea activelor imobilizate de activele circulante se bazează pe funcţia
reală a acestora şi nu pe scadenţa lor”.30

3.3. Modele de bilanţ contabil în câteva sisteme contabile reprezentative :

3.3.1. Modele de bilanţ contabil, în Marea Britanie:

Potrivit concepţiei britanice, un set complet de conturi anuale trebuie să cuprindă, în mod
obligatoriu, bilanţul (balace sheet), contul de profit şi pierdere (profit and loss account) şi
anexa (notes). Acestea sunt prezentate în „Legea societăţilor comerciale” şi sunt aplicabile
societăţilor pe acţiuni (PLC) şi societăţilor cu răspundere limitată (Ltd).
Asadar, întreprinderile au posibilitatea de a întocmi situaţii financiare specifice obiectului
lor de activitate, optând pentru o informare care să asigure o prezentare utilă, relevantă şi
fiabilă a situaţiei fianciare si a performanţelor, adică o „imagine fidelă” (fine and fair view).
În cadrul Legii Societăţilor comerciale, sunt prevazute două modele de bilanţ contabil şi
anume:
-unul în format listă (vertical);
-un model orizontal (cont).
Cele două modele au în comun criteriile de clasificare a elementelor bilanţiere:
- criteriul funcţional pentru cele de activ, fiind grupate în active imobilizate şi active
circulante şi sunt prezentate în ordine inversă a lichidităţii;
- gradul de exigibilitate pentru elementele de pasiv, grupate în ordine inversă: începand de
la cele cu termen de rambursare mai mare de un an, spre cele cu scadentă imediată (datoriile
curente)

30
Nicolae Georgescu, “Analiza bilanţului contabil”, Editura Economică, 1999

39
şi prezentarea acestora la valoarea netă contabilă. Pentru aflarea marimilor brute cât şi a
detaliilor privind amortizările şi provizioanele pentru deprecierea activelor se va consulta
anexa. 31
Cel mai folosit model de către britanici este modelul în formă verticală, deoarece acesta
oferă informaţii în plus faţă de cel orizontal, în sensul că permite calcularea activului /
pasivului net contabil.
Modelul vertical de bilanţ:

BILANŢ
Încheiat la data de:

Active imobilizate
Active circulante
Datorii cu scadentă sub un an
Activ net contabil (pasiv net curent)
Activ total – Pasiv curent
Datorii cu scadenţă peste un an
Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Capital şi rezerve

Modelul orizontal de bilanţ este specific ţărilor din Europa continentala (Franţa,
Spania,Italia), fiind asemănător cu cel prezentat în Art 9 al Directivei a IV-a a Uniunii
Europene:
BILANŢ
Încheiat la data de:

Activ Pasiv

31
Niculae Feleagă, “Sisteme contabile comparate”, Vol I, “Contabilităţi anglo-saxone”, Editura Economică, 1995

40
Active imobilizate Capital şi rezerve
Active circulante Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Datorii pe termen lung
Datorii pe termen scurt

Total activ Total pasiv

3.3.2. Modele de bilanţ contabil, în Franţa:

Majoritatea sistemelor contabile aferente ţărilor, precum Franţa, Italia, Spania, Belgia,
Suedia sunt marcate de o tendinţă de europenizare, aflându-se sub cupola Directivelor
Contabile ale Uniunii Europene. Aceste ţări au influenţe specifice spaţiului în care se află,
adică sunt dominate de caracteristicile dreptului scris, bazate pe abordarea de tip patrimonial a
bilanţului, pe raportări financiare mai puţin transparente şi cu influenţe fiscale puternice.
În ceea ce priveşte prezentarea şi întocmirea situaţiilor financiare, în contabilitatea
franceză, informaţiile sunt difuzate şi prezentate la nivelul conturilor individuale şi la cel al
conturilor consolidate. Aşadar, pentru conturile individuale, se păstreză abordarea
patrimonială a bilanţului şi implicit „principiul proprietăţii”, iar pentru conturile consolidate,
din motive de uniformizare, se aplică normele internaţionale, prin respectarea „principiului
priorităţii realităţii în faţa formei”.
Conform PCG francez (1982), întreprinderile au posibilitatea de a prezenta bilanţul
contabil în unul din cele trei sisteme, în funcţie de condiţiile ce trebuie să le îndeplinească
acestea privind cifra de afaceri, totalul activelor şi numărul salariaţilor:
➢ sistemul de bază (B) ce cuprinde dispoziţii minimale, aplicabile întreprinderilor mari
şi mijlocii;
➢ sistemul simplificat (A) pentru întreprinderile mici, pentru care este prea elaborat şi
prea greoi sistemul de bază;
➢ sistemul dezvoltat (C) care presupune întocmirea unor situaţii complete pentru a
putea realiza studiul asupra gestiunii întreprinderii.

41
În cadrul conturilor individuale, conform PCG francez, abordarea elementelor de activ
bilanţier este una strict patrimonială. De aceea dreptul de proprietate asupra bunurilor este
primordial. Nu se înscriu în activ decât elementele care aparţin de drept întreprinderii. De
asemenea, elementele nocorporale, cu anumite excepţii, reprezintă cheltuieli, deci nu sunt
considerate active decât în urma respectării unor condiţii severe.
Activele sunt definite ca fiind „orice element patrimonial care are o valoare economică
pozitivă pentru unitate”, iar pasivele sunt „orice element care are o valoare economică
negativă pentru o entitate”.
Capitalul propriu, ca un element de pasiv, este împărţit în două categorii şi anume:
-pasivul extern reprezentând datorii din afara întreprinderii (datorii către furnizori, bugetul
statului, bancă, diverşi creditori care nu aparţin întreprinderii), provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli , conturi de regularizare şi diferenţe de conversie pasiv);
-pasivul intern cuprinde capitalurile proprii şi alte fonduri deţinute de întreprindere.
„În cadrul Consiliului Naţional al Contabilităţii, se are în vedere redefinirea conceptului de
pasiv şi orientarea acestuia spre poziţia IASC. În aceste condiţii, se propune: excluderea
capitalurilor proprii din pasiv, deci adoptarea unei poziţii restrictive asupra pasivelor;
restricţionarea pasivului la obligaţiile posibile sau certe fiind delimitate:
-datorii;
-provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
-cheltuieli de plătit”.32
Se pot remarca o serie de particularităţi privind modul de prezentare a bilanţului contabil
şi anume:
➢ Prezentarea bilanţului se poate face în format bilateral (cont) sau în format vertical
(listă);
➢ Elementele de activ sunt clasificate potrivit destinaţiei lor, iar elementele de pasiv sunt
clasificate după origine;
➢ PCG prevede un model înainte de repartizarea rezultatului, caz în care rezultatul
contabil apare în structura capitalurilor proprii şi un model după repartizarea rezultatului,
model în care rezultatul nu mai apare ca element de capital propriu, deoarece acesta este

32
Mihaela Minu, „Contabilitatea ca instrument de putere”, Editura Economică, 2002

42
repartizat la rezerve, la dividende etc. (în cazul unui rezultat pozitiv) sau este transferat la
rezultatul reportat (dacă este pierdere);
➢ O altă particularitate ar fi renunţarea la criteriile de clasificare de tip lichiditate /
exigibilitate. Activele şi pasivele sunt înregistrate în bilanţ în funcţie de durata lor (mai mare
sau mai mică de un an). Totuşi se cer detalieri în subsolul bilanţului cu privire la valoarea
imobilizărilor financiare pentru o durată mai mică de un an, valoarea creanţelor şi a
cheltuielilor în avans pentru o durată mai mare de un an, exigibilitatea datoriilor mai mari sau
mai mici de un an;33
➢ Se înregistrează distinct, pe coloane, mărimile brute, amortizările şi provizioanele,
precum şi mărimile nete (rezultate din diferenţa celor două rubrici anterioare) a elementelor
bilanţiere;
➢ Există două rubrici de creanţe privind acţionarii: una denumită „Capital subscris
neapelat” fiind prima rubrică în activul bilanţier şi rubrica „Capital subscris apelat -
nevărsat”, în activul circulant;
➢ Contul „Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii” este înscris în activ ca fiind un
cont de regularizare şi include: cheltuieli amânate, cheltuieli de achiziţie a imobilizărilor,
cheltuieli privind emisiunea de împrumuturi obligatare, cheltuieli de eşalonat.34.
Modelul de bilanţ prezentat de către întreprinderile care aplică sistemul simplificat înainte
de repartizarea rezultatului este:

BILANŢ
Încheiat la data de:

EX N EX EX
N-1
ACTIV PASIV
Amortis

preaviz
Brut

m si

Net

Net

N N-1

Active imobilizate Capitaluri proprii:


Imobilizări Capital

33
Nicolae Georgescu, „Analiza bilanţului contabil”, Editura Economică, 1999
34
Nicolae Georgescu, op. cit.

43
corporale
Diferenţe din
Fond comercial (a)
reevaluare (b)
Altele Rezerve:
Imobilizări
-rezerve legale
corporale
Imobilizări -rezerve
financiare reglementate
TOTAL I -altele (4)
Rezultatul
Active circulante
reportat (c)
Stocuri şi producţie Rezultatul
în curs exerciţiului (c)
Avansuri şi aconturi
Provizioane
vărsate pentru
reglementate
comenzi
Creanţe (2): TOTAL I
Provizioane
-clienţi şi conturi
pentru riscuri şi
asimilate
cheltuieli (II)
-altele (3) Datorii (5):
Valori mobiliare de Împrumuturi şi
plasament datorii asmilate
Avansuri şi
Disponibilităţi
aconturi primite
Cheltuieli
Furnizori şi
constatate în avans
conturi asimilate
(2)
TOTAL II Altele (3)
Venituri
constatate în
avans (2)
TOTAL
TOTAL III
GENERAL (I+II)
TOTAL
GENERAL
(I+II+III)

3.3.3. Modele de bilanţ contabil, în SUA:

44
Potrivit specificului contabiltăţii anglo-saxone, în ceea ce priveşte prezentarea unui model
de bilanţ contabil, normalizatorii lasă întreprinderilor libertatea de a alege un model care
reflectă cât mai bine poziţia financiară a acesteia. Nu există un format standard de bilanţ şi
nici nu poate fi vorba despre o abordare patrimonială a acestuia. Totuşi există numeroase legi
ce se referă la informaţiile prezentate în bilanţ. În întocmirea bilanţului contabil se ţine cont
de standardele internaţionale de contabilitate şi de IFRS-uri.
Bilanţul contabil se poate prezenta în format vertical (listă) sau în format orizontal (cont).
Definiţiile date elementelor bilanţiere sunt cele specifice normelor internaţionale şi sunt
prezentate în Cadrul Contabil Conceptual American (SFAC 3)35:
-activele reprezintă elementele care generează avantaje economice viitoare, ce rezultă din
evenimente trecute;
-pasivele (datoriile) sunt sacrificii viitoare probabile privind beneficiile, sacrificii ce vor
emana din obligaţiile actuale;
-capitalurile proprii reprezintă diferenţa dintre active şi datorii.
Particularităţi ale modelului american de bilanţ:
➢ Ordonarea elementelor în bilanţ este inversă faţă de cea utilizată în contabilitatea
europeană, adică în ordine descrescătoare a lichidităţii şi exigibilităţii. Potrivit culturii
americane, accentul este pus pe elementele pe termen scurt şi exigibilităţile imediate, ca
obiecte ale activităţii curente (de exploatare);
➢ Activele şi pasivele sunt împăriţite în funcţie de durată în curente şi necurente;
➢ Acest model de bilanţ prezintă avantajul că permite calcularea indicatorului de
echilibru financiar: „Fond de rulment”, ca o particularitate a contabilităţii anglo-saxone.
➢ Elementele cuprinse în bilanţ sunt prezentate la costuri istorice nu la valorile actuale.

Ecuaţia de bază a bilanţului este, în format vertical:

Modelul vertical de bilanţ este:


BILANŢ
Încheiat la data de:

35
Niculae Feleagă, „Sisteme contabile comparate”, Vol I „Contabilitati anglo-saxone”, Editura Economică, 1998

45
N N-1
Active
Active circulante
Imobilizări corporale
Imobilizări necorporale
TOTAL ACTIVE
Datorii
Datorii pe termen scurt
Datorii pe termen lung
Capitaluri proprii
Capital
Rezerve
TOTAL DATORII ŞI CAPITALURI
PROPRII

În prezentarea orizontală a bilanţului, ecuaţia este:

Modelul orizontal de bilanţ este cel mai des utilizat:


BILANŢ
Încheiat la data de:

N N-1 N N-1
ACTIVE CURENTE DATORII CURENTE
Disponibilităţi Furnizori
Plasamente financiare pe Cheltuieli de plătit privind
termen scurt salariile şi impozitele
Clienţi şi efecte de primit Dividende de plată
Avansuri primite de la
Stocuri
clienţi
Datorii sub un an pentru
Cheltuieli plătite în avans
contractele de leasing
TOTAL ACTIVE TOTAL DATORII
CURENTE (I) CURENTE (I)
DATORII PE TERMEN
IMOBILIZĂRI
LUNG

46
Împrumuturi pe termen
Imobilizări financiare
lung
Alte datorii pe termen
lung (bunurile luate în
Imobilizări corporale: leasing, veniturile în
avans, impozitele
amânate)
TOTAL DATORII PE
Terenuri
TERMEN LUNG (II)
Construcţii CAPITALURI PROPRII
Echipamente luate în
Capital social
leasing
Imobilizări necorporale Prime de emisiune
Fond comercial Rezerve
Brevete
Alte active necurente
TOTAL ACTIVE TOTAL CAPITALURI
NECURENTE (II) PROPRII (III)
TOTAL DATORII ŞI
TOTAL ACTIV (I+II) CAPITALURI PROPRII
(I+II+III)

3.3.4. Modele de bilanţ contabil, în Olanda:

Spre deosebire de celelalte ţări europene, sistemele contabile ale Oladei, Marii Britanii, se
detaşează de influenţele franceze. Aşadar, contabilitatea olandeză, este una de tip liberal, însă
se observă totuşi o monitorzare din partea statului, bazată pe o politică socială, şi totusi nu pe
una fiscală, precum a ţărilor vecine.
În Olanda, se remarcă prezenţa opţiunilor în materie de contabilitate şi o lejeritate în
alegerea politicilor, metodelor, practicilor şi a tehnicilor de estimare pentru rezolvarea unei
probleme. Bilanţul contabil este întocmit în scopul unei bune (utile) informări, în vederea
luării deciziilor. Astfel, o informare de calitate superioară, determină o imagine fidelă a
poziţiei financiare. Conceptul de „imagine fidelă” (true and fair view) este preluat din
contabilitatea internaţională. Societăţile care deţin filiale trebuie să întocmească şi să publice
conturi consolidate.
În sistemul contabil olandez, opţiunile contabile apar atât la nivelul conturilor individuale
cât şi la nivelul conturilor consolidate, iar conturile individuale ale filialelor nu sunt publicate

47
şi auditate. Ca în toate contabilităţile anglo-saxone, se merge pe principiul prevalenţei
economicului asupra juridicului, în sensul că, „pentru ca informaţia să reprezinte fidel
tranzacţiile sau alte evenimente, este necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în
acord cu substanţa şi realitatea lor economică, şi nu numai conform formei lor juridice”.36
Se observă faptul că, în cadrul raportarilor financiare se păstrează denumirea de „conturi
anuale” – specifică Directivei a IV-a Europene – şi nu de „situatii financiare” conform unei
abordări internaţionale.
Documentele de sinteză sunt întocmite în mod diferenţiat, pe categorii de societăţi: mari,
mijlocii şi mici. Iar ca o particularitate a sistemului contabil olandez, conturile anuale
simplificate sunt mai sărace în conţinut decât cele franceze.
Referitor la conţinutul bilanţului, contabilitatea olandeză preia din cadrul sistemului anglo-
saxon libertatea de prezentare, prin inexistenţa unui model obligatoriu, decât în cazul SA şi
SRL, iar structurarea şi ordonarea elementelor sunt tradiţonale, specifice modelului francez.
Liberalismul olandez se resimte pe linia situaţiilor financiare, în sensul că întreprinderile
au posibilitatea de a întocmi situaţii financiare specifice obiectului lor de activitate, optând
pentru o prezentare care să asigure o imagine utilă, relevantă şi fiabilă a situaţiei fianciare şi a
performanţelor.
Există două modele de bilanţ: unul în format listă sau vertical şi unul în format cont sau
bilateral. Modelul cel mai utilizat de bilanţ este cel în formă bilaterală.
Criteriile de clasificare ale elementelor bilanţiere în acest format sunt:
- criteriul funcţional pentru cele de activ, fiind grupate în active imobilizate şi active
circulante şi sunt prezentate în ordine inversă a lichidităţii;
- gradul de exigibilitate pentru elementele de pasiv, grupate în ordine inversă: începând de
la cele cu termen de rambursare mai mare de un an, spre cele cu scadenţă imediată (datoriile
curente).
Elementele cuprinse în bilanţ sunt prezentate în valori nete, iar informaţiile referitoare la
amortizarea activelor şi la valorile lor brute sunt furnizate de anexă. Acest model de bilanţ se
regăseşte în reglementările britanice.
Evaluarea activelor : imobilizările - pe baza costului de inlocuire sau a costului curent.
Diferenţa dintre această bază şi costul istoric este trecută la rezerve. Amortizările sunt

36
N Feleaga, Ion Ionascu – “Tratat de conatbilitate financiară” – Editura Economica 1998

48
calculate pe baza duratei de viaţă a bunului şi nu au incidenţă asupra rezultatului fiscal.
Stocurile sunt evaluate pe baza metodelor LIFO, FIFO sau CMP.
Activele finanţate printr-un contract de leasing financiar sunt imobilizate.

BILANŢ
Încheiat la data de:

Activ Pasiv

Active imobilizate Capital şi rezerve


Active circulante Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Datorii pe termen lung
Datorii pe termen scurt
Total activ Total pasiv

3.4. Modele de bilanţ contabil în viziunea organismelor naţionale de normalizare


contabilă:

În materie de raportare financiară, în sistemul contabil românesc, au existat, după


anul1989, două etape ce au avut la bază influenţe puternice din afara acestuia:
-În prima etapă de reformă contabilă, influenţele au fost de sorginte franceză, mai exact, s-
a luat drept etalon formatul de bilanţ al Directivei a IV-a Europene, cel în format cont sau
bilateral (Art 10), fiind reglementat de Legea contabilităţii nr. 82 / 1991, şi a cuprins perioada
dintre anii 1994-200N+1;
-În cea de-a doua etapă, începând cu anul 1999 s-a dorit ca situaţiile financiare să fie
întocmite în concordanţă cu normele internaţionale, conţinutul lor fiind reglementat de
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 403 / 22.04.1999, pentru ca, mai apoi, în anul
200N+1, să se realizeze trecerea la Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 94 din data de
20.02.200N+1, în cazul întreprinderilor mari şi la Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.
306, în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

49
3.4.1. Modelul de bilanţ contabil întocmit de întreprinderile româneşti, în prima
etapă de reformă a sistemului contabil:

În perioada 1994 -200N+1, toate întreprinderile din România întocmeau situaţiile


financiare pe baza modelelor prezentate în Legea contabilităţii. Conform Art 27 din Lege,
„Bilanţul” este format din: „bilanţ, cont de profit şi pierdere, anexe şi raportul de gestiune”.
Formatul de bilanţ era unul bilateral, respectând principiul partidei duble: în partea stangă
activul, iar în cea dreaptă pasivul. Se pune accent pe o prezentare statică, patrimonială a
situaţiei financiare, iar formatul este un hibrid între dispoziţiile Directivei a IV-a Europene şi
consilierea franceză. Bilanţul era conceput pe principiul juridic.. Clasificarea elementelor de
activ se făcea în funcţie de destinaţie, iar a celor de pasiv în funcţie de provenienţă şi nu pe
criterii de tip lichiditate-solvabilitate, care sunt trecute în plan secundar.
Pe baza bilanţului, se pot efectua analize de tip financiar-funcţional, prin determinarea
indicatorilor de echilibru financiar: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă.
Toate elementele sunt prezentate în valori nete, ceea ce face mai dificilă întocmirea unui
tablou de finanţare, de exemplu. Informaţiile referitoare la valoarea brută a elementelor,
precum şi a cuantumului amortizărilor şi a deprecierilor se pot prelua din anexă.
Conform influenţelor care au stat la baza fundamentării acestui model de bilanţ,
elementele de activ sunt grupate în ordine crescătoare a lichidităţii, iar elementele de pasiv, în
ordine crescătoare a exigibilităţii.

Modelul de bilanţ, ce se regăseşte în regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii, este:


Bilanţ contabil
Încheiat la data de………………
Ex Ex
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Prime legate de capital
Imobilizări financiare Diferenţe din reevaluare
ACTIVE IMOBILIZATE Rezerve

50
TOTAL
Stocuri Rezultatul reportat
Alte active circulante Rezultatul exerciţiului
ACTIVE CIRCULANTE
Fonduri
TOTAL
Cheltuieli înregistrate în avans Subvenţii pentru investiţii
Diferenţe de conversie-activ Provizioane reglementate
CONTURI DE CAPITALURI PROPRII
REGULARIZARE TOTAL
PRIME DE RAMBURSARE
Provizioane pentru riscuri
A OBLIGA ŢIUNILOR
Provizioane pentru cheltuieli
PROVIZIOANE PENTRU
RISCURI ŞI CHELTUIELI
Împrumuturi şi datorii asimilate
Furnizori şi conturi asimilate
Clienţi creditori
Alte datorii
DATORII TOTAL
Venituri înregistrate în avans
Diferenţe de conversie-pasiv
CONTURI DE
REGULARIZARE ŞI
ASIMILATE
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

Se observă că acest format oferă posibilitatea înscrierii valorilor provenite din două
exerciţii consecutive, ca solduri ale conturilor sintetice aferente fiecărui exerciţiu financiar
încheiat, pentru o mai bună comparare a tendinţelor înregistrate de întreprindere, în timp.
Faţă de perioada anterioară anului 1994, se remarcă faptul că scopul întocmirii situaţiilor
financiare nu mai este unul strict fiscal, ci contabilitatea este orientată spre o gamă mai largă
de utilizatori interni şi externi (manageri, acţionari, salariaţi, furnizorii, clienţi, bănci), deşi
principalul utilizator este tot statul. De asemenea se introduce şi un plan contabil dualist de
influenţă continental-europeană şi o tendinţă de constituire a unui sistem de contabilitate bazat
pe un cadru contabil conceptual, prin menţionarea celor şase principii în cadrul Legii
Contabilităţii.

51
Acest sistem introdus nu este infailibil, se observă totuşi o serie de inconsistenţe, dacă
privim acum în urmă, prin compararea cu sistemul actual, reglementat prin OMFP 94 /
200N+1 şi OMFP 306 / 200N+2, cum ar fi:37
➢ Definirea insuficientă a pricipiilor menţionate în Regulamentul de aplicare a Legii
Contabilităţii. Deşi pe lângă cele şase pricipii definite în contabilitatea românească, mai
operează şi alte principii, acestea nu sunt prezentate în lege: pricipiul costurilor istorice,
principiul entităţii patrimoniale, principiul partidei duble;
➢ Inexistenţa unei prezentări distincte a terminologiei folosite în lege, pentru ca atât
preparatorii cât şi utilizatorii de conturi să înţeleagă mai bine semnificaţia elementelor aparute
la nivelul situaţiilor financiare;
➢ Nu există referiri clare cu privire la caracteristicile calitative ale informaţiilor
prezentate în situaţiile financiare;
➢ Metodele de evaluare a elementelor patrimoniale la inflaţie nu sunt precizate, deşi
situaţia economica a României din acea perioadă impunea acest lucru.
➢ Nu au fost stabilite cele doua criterii de recunoaştere a elementelor pentru prezentarea
lor în situaţiile financiare;
➢ Nu s-a oferit posibilitatea utilizării şi prezentării unor situaţii financiare simplificate,
utile întreprinderilor mici şi mijlocii.
Deşi aceste inconsistenţe au existat, trebuie remarcate totuşi eforturile depuse atunci
pentru realizarea trecerii de la o gândire sovietică în contabilitate, la o viziune european-
continentală.

3.4.2. Modelul de bilanţ contabil întocmit de întreprinderile româneşti, în a doua


etapă de reformă a sistemului contabil:

„Ordinul 403 / 22.04.1999 cu privire la Reglementările contabile armonizate cu Directiva


a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele de Contabilitate Internaţionale
(publicat în MO nr. 480 / 04.10.1999) marchează o cotitură în dezvoltarea sistemului de

37
Ramona Neag, „Reforma contabilitătii româneşti între modelele francez şi anglo-saxon”, Editura Economică,
2000 – concluzii preluate dintr-o serie de lucrări ale profesorului Feleagă

52
contabilitate din România”38 şi pe baza lui se face trecerea, în anul 200N+1, de la bilanţul ca o
situaţie de ordin patrimonial la bilanţul economico-financiar, prin Reglementările OMFP 94 /
200N+1, de asemenea armonizate cu Directiva a IV-a a Europeană şi cu Standardele de
Contabilitate Internaţionale.
Prin această adoptare contabilă, referenţialul românesc se apropie tot mai mult de
standardele internaţionale, afişând o mai mare flexibilitate la nivelul reglementărilor naţionale.
Motivele pentru care s-a efectuat această schimbare sunt numeroase. Totuşi, unul dintre
cei mai importanţi factori sunt cei legaţi de fond, mai mult decât cei de formă şi anume faptul
că sistemul contabil existent până în 1999 nu oferea informaţii privind piaţa financiară de
capital. Odată cu trecerea economiei româneşti la o economie de piaţă, întreprinderile erau
preocupate de atragerea investitorilor din afara graniţelor ţării noastre. Cu această ocazie,
firmele au fost mai deschise pentru aflarea unor noi sisteme contabile (cum ar fi normele
contabile internaţionale), iar articolele apărute în presa de atunci le oferea această posibilitate.
Ordinul 403 / 1999 este structurat pe 4 volume: primul volum cuprinde un Cadrul general
de armonizare a reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a Europeană şi cu Standardele de
Contabilitate Internaţionale; al doilea volum cuprinde Cadrul general de întocmire şi
prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standarde de Contabilitate
Internaţionale; volumul 3 cuprinde normele contabile internaţionale, iar volumul 4 pune la
dispoziţia profesiei contabile ghiduri profesionale.
Deşi prin acest Ordin se vrea o trecere de la sistemul contabil cu puternice influenţe
franceze la unul de factură internaţională, se respectă totuşi, pentru întocmirea bilanţului şi a
celorlalte conturi anuale, prevederile Legii Contabilităţii nr. 82 / 1991. Este inevitabilă deci
apariţia unor conflicte între această Lege şi Reglementările din 1999 (bazate pe Directivă şi pe
SCI). Ordinul prevede ca situaţiile financiare să fie întocmite şi prezentate în scopul reflectării
unei „imagini fidele”, iar în situaţia în care, prin aplicarea cerinţelor Ordinului 403 nu se
obţine o imagine fidelă se vor prezenta informaţii suplimentare.
Nu se renunţă definitiv la influenţele franceze, din moment ce nu se renunţă la Legea
Contabilităţii, astfel încât notiunea de patrimoniu este încă păstrată, iar termenii definiţi în
primele capitole şi cei privind elementele situaţiilor financiare, seamănă mai mult cu

38
Ramona Neag, „Reforma contabilitătii româneşti între modelele francez şi anglo-saxon”, Editura Economică,
2000

53
terminologia folosită în PCG francez. Apar astfel contradicţii între volumele Ordinului 403:
dacă în primele volume se menţine conceptul de patrimoniu, în volumele 3 şi 4 se merge pe
principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, care contrazice acest concept:
„Activul este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu
economic viitor de către întreprindere şi activul are un cost sau o valoare, care pot fi evaluate
în mod credibil”39
Faţă de pricipiile prevăzute în Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii, Ordinul 403
vine cu trei noi principii preluate din Directivă şi din IAS-uri: principiul evaluării separate a
elementelor de activ şi de pasiv, principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
(substance over forme) şi principiul pragului de semnificaţie.
Formatul bilanţului are o influenţă britanică, preferat fiind modelul listă, de altfel cel mai
des folosit de contabilitatea anglo-saxonă. Apar noi rubrici calculate: Active curente nete şi
Total active minus datorii curente, iar la rubrica privind provizioanele reglementate, existentă
în bilanţul francez, s-a renunţat. Se renunţă la terminologia de „pasiv” în favoarea conceptelor
de datorii şi capital propriu, potrivit influenţelor internaţionale.
Gruparea elementelor după funcţii este înlocuită de o abordare financiară, adică se merge
pe o imagine care reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor prin activele sale
(deţinute sau controlate), în funcţie de lichiditate-solvabilitate.
Nu s-a renunţat însă, spre surprinderea specialiştilor, în cadrul bilanţului la rubrica Conturi
de regularizare, la Diferenţele de convesie, deşi ele nu apar nici în Directivă, nici în normele
internaţionale. Eventualele variaţii ale cursului valutar asupra elementelor monetare se
contabilizează, în cadrul rubricilor de venituri sau cheltuieli ale perioadei, în contul de profit şi
pierdere, conform IAS 21 – „Efectele variaţiilor privind cursurile monedelor străine”.
O altă inconvenienţă, ce a putut fi remarcată în cazul OMFP 403, a fost inexistenţa unui
model de bilanţ mai simplificat pentru întreprinderile mici şi mijlocii.
Soluţiile pentru toate aceste inconventiente ale Ordinului 403 / 1999 aveau să apară trei
ani mai târziu, prin implementarea OMFP nr. 94 / 200N+1 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile armonizate cu Directiva a IV-a Europeană şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi, un an mai târziu, a OMFP nr. 306 / 200N+2, pentru aprobarea
Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.

39
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice 403 / 1999, vol II

54
Ordinul 94 / 200N+1 vine cu numeroase îmbunătăţiri faţă de precedentul său, printr-o mai
puternică influenţă britanică şi internaţională. Multe dintre neconcordanţele existente până
atunci la nivel de bilanţ au fost înlăturate:
➢ S-a renunţat definitiv la noţiunea de „patrimoniu”.
➢ Elementele bilanţiere sunt definite conform principiilor economice şi nu conform celor
juridice.
➢ De asemenea, înscrirea „Cheltuielilor de dezvoltare” în bilanţ este îndoielnică, în
sensul că acestea trebuie să îndeplinească criteriile de recunoaşere a unui activ.
➢ Se renunţă la rubrica „diferenţe de conversie”.
Se observă totuşi faptul că normalizatorii români au preferat să conserve unele opţiuni ale
vechiului model de bilanţ din Ordinul 403 / 1999: cheltuielile de constituire sunt înscrise tot în
categoria imobilizărilor necorporale, creând incompatibilităţi cu referenţialul internaţional,
care cere înscrierea lor în cheltuielile aferente perioadei, iar în categoria stocurilor sunt
menţinute obiectele de inventar, deşi conform normelor internaţionale acestea sunt trecute pe
cheltuieli la darea lor în folosinţă.

3.4.3. Aprecieri privind rezultatele proceselor de armonizare a reglementărilor


contabile naţionale cu Directiva a IV-a Europeană şi cu Standardele Contabile
Internaţionale.

Ca rezultat al armonizării reglementărilor româneşti cu Directiva a IV-a Europeană şi cu


Standardele Contabile Internaţionale, s-au impus, pentru întocmirea şi prezentarea bilanţului
contabil, prevederile Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94, din 20 februarie 200N+1.
Aceste reglementări au fost realizate sub influenţă britanică, astfel că formatul şi structura
bilanţului seamănă cu cel prezent în Directiva a IV-a, articolul 10, sub formă verticală (listă).
Acest format se apropie de prevederile referenţialului internaţional, respectiv norma IAS 1.40
Modelul de bilanţ, conform OMFP 94 / 2004, se prezintă după cum urmează:
Bilanţ contabil
Încheiat la data de………………

40
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, “Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

55
Activ N-1 N
A. ACTIVE IMOBILIZATE
I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare
3. Concesiuni, brevete, licenţe, marci, drepturi şi valori
similare şi alte Imobilizări necorporale
4. Fondul comercial
5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs
TOTAL IMOBILIZĂRI NECORPORALE
II. IMOBILIZĂRI CORPORALE
1. Terenuri şi construcţii
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs
TOTAL IMOBILIZĂRI CORPORALE
III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
2. Creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului
3. Titluri sub formă de interese de participare
4. Creanţe din interese de participare
5. Titluri deţinute ca imobilizări
6. Alte creanţe
7. Acţiuni proprii
TOTAL IMOBILIZĂRI FINANCIARE
ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL
B. ACTIVE CIRCULANTE
I. STOCURI
1.Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de executie
3. Produse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
TOTAL ACTIVE CIRCULANTE
II. CREANŢE
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului
3. Sume de încasat din interese de participare
4. Alte creanţe
5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat

56
TOTAL CREANŢE
III. INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN SCURT
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul
grupului
2. Acţiuni proprii
3. Alte investiţii financiare pe termen scurt
TOTAL
IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI
ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL
C. CHELTUIELI ÎN AVANS
D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADA
DE UN AN
1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sumele datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi alte datorii pentru
asigurarile sociale
TOTAL
E. ACTIVE CIRCULANTE - DATORII CURENTE NETE
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE
G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ
MAI MARE DE UN AN
1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi alte datorii pentru
asigurările sociale
TOTAL
H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI
1. Provizioane pt pensii şi alte obligaţii similare
2 Alte provizioane
TOTAL PROVIZIOANE
I. VENITURI ÎN AVANS

57
J. CAPITAL ŞI REZERVE
I. CAPITAL, din care:
_capital subscris nevărsat
_capital subscris vărsat
_patrimoniul regiei
II. PRIME DE CAPITAL
III. REZERVE DIN REEVALUARE SoldC/Sold D
IV. REZERVE
1. Rezerve legale
2. Rezerve pentru acţiuni proprii
3. Rezerve statutare sau contractuale
4. Alte rezerve
V. REZULTATUL REPORTAT Sold C/ Sold D
VI. REZULTATUL EXECIŢIULUI Sold C/ Sold D
Repartizarea profitului
TOTAL CAPITALURI PROPRII
Patrimoniul public
TOTAL CAPITALURI

Deşi modelul de bilanţ al referenţialului românesc se apropie de modelele britanic şi


internaţional, există totuşi anumite particularităţi la nivelul elementelor componente.
Faţă de bilanţul ce a dominat anii `90, acesta prezintă o altă viziune asupra formatului,
trecând de la cel orizontal, bazat pe ecuaţia ACTIV = PASIV, la cel vertical, astfel că
interesează mai mult capitalurile proprii şi relaţiile acţionarilor cu întreprinderea, ecuaţia
bilanţieră devenind: ACTIV – DATORII = CAPITAL PROPRIU.
La fel ca în orice format listă de bilanţ, se renunţă la noţiunea de „pasiv” în favoarea
capitalurilor proprii şi a datoriilor.
În privinţa ordonării posturilor bilanţiere, succesiunea grupelor şi posturilor de activ este
prezentată în ordine crescătoare a lichidităţii acestora (ca şi până acum), însă capitalurile
proprii şi datoriile sunt grupate în ordine inversă a exigibilităţii lor, aşadar se începe cu
datoriile pe termen scurt (ce trebuie să fie plătite într-o perioadă mai mică de un an) şi se
termină cu capitalurile proprii.
Cu ajutorul acestui model de bilanţ se pot calcula mai uşor anumite mărimi, ca totaluri
intermediare, utile în analiza economico-financiară, pentru calcularea indicatorilor de
lichiditate şi solvabilitate, precum fondul de rulment (ce rezultă din rubrica E intitulată

58
„Active circulante / datorii curente nete”), total active minus datorii curente ce reprezintă
capitalurile permanente (rubrica F din bilanţ). O altă particularitate o reprezintă împarţirea
creanţelor în creanţe pe termen scurt şi creanţe imobilizate, a datoriilor în datorii pe termen
scurt şi datorii pe termen lung, tot în scopul unei mai bune analize financiare şi funcţionale la
nivel de bilanţ.
Activele sunt definite conform sintemelor contabile internaţionale şi anume prin aplicarea
principiului prevalenţei economicului asupra juridicului, în detrimentul viziunii
patrimonialiste inspirat din reglementările franceze, care se baza pe dreptul de proprietate
asupra bunurilor. Activul este definit, în cadrul „Ordinului”, ca fiind resursa controlată de
întreprindere, provenită din operaţii trecute, care este recunoscută în bilanţ pe baza capacităţii
ei de generare de resurse economice viitoare şi a posibilităţii de măsurare a acestora în mod
credibil. Deci pot fi înscrise în bilanţ atât elemente ce nu aparţin de drept întreprinderii
(bunurile obţinute printr-un contract de locaţie-finanţare), cât şi activele fictive.
În activ, se remarcă înmulţirea posturilor de imobilizări financiare şi de investiţii
financiare pe termen scurt, ataşarea la grupele de activ imobilizate (corporale şi necorporale)
şi la stocuri a avansurilor acordate pentru procurarea acestora, apariţia şi luarea în calcul a
numeroase feluri de provizioane pentru depreciere, dispariţia diferenţelor de conversie,
deoarece potrivit sistemului internaţional diferenţele nefavorabile de curs valutar sunt
asimilate cheltuielilor, dispariţia ultimei grupe a activului, respectiv a primelor privind
rambursarea obligaţiunilor, care sunt luate în calculul datoriilor din pasiv ca un scăzământ,
lângă împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni.41
În cadrul activelor imobilizate, se regăsesc cheltuielile de constituire; este surprinzător
acest lucru, dacă ar fi să luăm în calcul definţia dată în „Ordin” unui activ, o definţie
internaţională, pentru că nu corespund acesteia şi totuşi sunt menţinute la nivelul
imobilizărilor necorporale. Se remarcă, tot la nivelul imobilizărilor, absenţa postului cheltuieli
de cercetare, care, pentru că nu generează avantaje economice viitoare, sunt transferate în
contul de profit şi pierdere. Cât priveşte înscrierea cheltuielilor de dezvoltare, în bilanţ,
aceasta este o chestiune discutabilă: ele sunt considerate active doar dacă îndeplinesc
condiţiile:
- întreprinderea poate să definească cert obiectul proiectului;

41
L. Possler, Gh. Lambru, "Contabilitatea întreprinderilor”, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, 2004

59
- întreprinderea dispune de capacităţile de producţie necesare derulării proiectului;
- întreprinderea dispune de resursele necesare derulării proiectului;
- cheltuielile generează avantaje economice viitoare, în sensul că acestea ar putea fi
valorificate, prin vânzare terţilor.
Fondul comercial este asimilat activelor necorporale, în situaţia în care acesta este
achiziţionat de la terţi, indeplinind definiţia dată activului, însă fondul comercial generat din
resursele proprii ale întreprinderii nu figurează ca activ, ci ca o cheltuială în contul de profit şi
pierdere.
În categoria activelor circulante, la stocuri, sunt menţinute obiectele de inventar, deşi
normele internaţionale prevăd trecerea lor pe cheltuieli, în contul de profit şi pierdere, odată
cu darea lor în folosinţă.
Datoriile se prezintă, în primul rând, pe două grupe: rambursabile într-o perioadă de
până la un an şi rambursabile într-o perioadă mai mare de un an, iar în al doilea rând în
funcţie de natura lor, în datorii financiare, comerciale, fiscale şi sociale.
În continuare se menţin provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, deşi normele
internaţionale preferă separarea acestora: provizioanele pentru cheltuieli se consideră că pot
obţine avantaje economice viitoare şi se includ în valoarea activelor care au fost supuse
dezvotării.
Normalizatorii români au preferat înscrierea separată atât a cheltuielilor în avans, ca post
de activ, cât şi a veniturilor în avans ca element de capital propriu, conform refernţialului
internaţional. Directiva a IV-a le consideră totuşi conturi de regularizare, alături de veniturile,
respectiv cheltuielile de primit, încălcând principiul independenţei exerciţiilor.
Capitalurile proprii are noi structuri faţă de modelul precedent de bilanţ (forma cont).
Apar primele de conversie a obligaţiunilor în acţiuni; rezervele din reevaluare, fiind incluse
aici şi rezervele rezultate din retatarea bilanţului contabil la inflaţie, conform IAS 29 –
„Informarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”; rezervele pentru acţiuni proprii, ce
rezultă în urma reducerii capitalului social, prin răscumpărarea sau anularea propriilor acţiuni,
în scopul obţinerii de câştiguri. Rezultatul reportat, pe lângă profitul sau pierderea anilor
anteriori include şi efectele schimbărilor de metodă contabilă şi a corectării de erori
fundamentale.

60
Elementele care au dispărut din structura capitalurilor proprii sunt provizioanele
reglementate şi subvenţiile pentru investiţii. Subvenţiile nu se mai înregistrează în cadrul
capitalurilor proprii, ci ca venituri înregistrate în avans, fiind încasări prezente ce se
eşalonează pe toată durata de utilizare a investiţiei subvenţionate.
Faţă de sistemul contabil existent înainte de anul 200N+1, se remarcă influenţe notabile
internaţionale, făcându-se trecerea de la un sistem controlat în totalitate de stat la un sistem
mai flexibil, bazat pe judecata profesională.
Ceea ce încă nu a putut încă fi îndepartat este aspectul fiscal al contabilităţii. De asemenea,
un al punct sensibil al sistemului contabil curent este problema comunicării situaţiilor
financiare, în sensul că investitorii (şi nu numai) cer tot mai multe informaţii în afara celor
publicate, în mod oficial. Interesează în mod special aspectele legate de mediu, situaţii privind
valoarea adăugată, sănătatea şi siguranţa salariaţilor, etc.
Standardele internaţionale de contabilitate încurajează întreprinderile să prezinte şi astfel
de situaţii adiţionale, în scopul luării unor mai bune decizii de către utilizatorii situaţiilor
financiare. Aşadar este necesară şi în contabilitatea românească o mai mare transparenţă în
prezentatea şi raportarea situaţiilor financiare, însă OMFP 94 nu prevede acest aspect.
Chiar dacă există încă unele nesincronizări în cadrul OMFP 94 / 200N+1, putem aprecia
eforturile normalizatorilor români, care s-au străduit să schimbe radical gândirea utilizatorilor
de situaţii financiare, prin trecerea de la un sistem contabil cu influenţe franceze, la un sistem
contabil flexibil, bazat pe judecăţi profesionale, aşa cum este cel cel internaţional, asigurând
trecerea spre o contabilitate performantă.

61
CAPITOLUL 4: ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

4.1. Delimitări privind analiza poziţiei financiare a întreprinderii:

Analiza pe baza bilanţului contabil presupune studiul relaţiei dintre informaţiile cuprinse
de acesta, la un moment dat şi tendinţa evolţiei acestora într-un interval de timp.
Analiza economico-financiară reprezintă un instrument utilizat de către managerii
întreprinderii pentru cunoaşterea poziţiei sale în exerciţiile anterioare, precum şi în cel curent,
în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de menţinere şi dezvoltare a
întreprinderii.42
În acelaşi timp, scopul analizei se degajă din interesele interne şi externe ale uilizatorilor
de situaţii financiare (managerii, acţionarii, finanţatorii, clienţii, statul, etc.) de a cunoaşte
evoluţia averii şi câştigul obţinut.
„Mai presus de toate, însă, analiza financiară reduce numărul deciziilor bazate pe intuiţie
şi subiectivism, îngustând substanţial inevitabilele manifestări ale incertitudinii”.43
Situaţia financiar-patrimonială este dată de stadiul în care se află întreprinderea la un
moment dat, ca o consecinţă a desfăşurării activităţii sale.
Este cunoscut faptul că, într-un mediu economic ce are la bază concurenţa, obiectivul
principal al conducătorilor unei întreprinderi este de a-şi cunoaşte adevăratele performanţe şi
limite şi de a creşte averea societăţii, de menţinere a solvabilităţii, a autonomiei şi a
echilibrului financiar. Această creştere a performanţelor este asigurată şi de flexibilitatea
financiară a întreprinderii. Flexibilitatea reprezintă capacitatea de adaptare a firmei la
schimbările de mediu.
Analiza bilanţului se bazează pe o serie de date sintetice, documente centralizatoare şi
constatări statistice, pentru aflarea relaţiilor cauzale între fenomenele şi procesele economice.
Concluziile obţinute în urma analizei constituie intrumente pentru previzionarea activităţilor
viitoare ale întreprinderii.44 De asemenea asigură datele necesare pentru luarea deciziilor

42
Negescu Mihaela Diana, “Remarcarea valeţelor de informare ale bilanţului contabil prin utilizarea analizei
economico-financiare”, din “Lucrările simpozionului – Evoluţie şi perspective în domeniul financiar-contabil”,
Editura ASE, 2001
43
Chiraţă Caraiani, Lavinia Olimid, „Bazele contabilităţii”, Editura ASE, 2001
44
Paul Mircea Petcu, “Bazele contabilităţii şi contabilitate financiară”, Editura Tribuna Economică, 2001

62
mangeriale în scopul atenuării fenomenelor negative şi a menţinerii performanţelor pentru
asigurarea perenităţii întreprinderii.
Obiectivele principale ale analizei financiar-patrioniale, pe baza bilanţului contabil sunt:45
➢ stabilirea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a averii acţionarilor;
➢ determinarea sănătăţii financiare, respectiv detectarea unor eventuale situaţii de
dezechilibru financiar care ar putea pereclita continuitatea exploatării;
➢ stabilirea lichidităţii şi solvabilităţii firmei;
➢ caracterizarea eficienţei elementelor bilanţiere.
Poziţia financiară este asigurată de bilanţul contabil, acesta fiind principalul document
care face posibilă cunoaşterea în detaliu a averii întreprinderii – activul bilanţier, a interesului
acţionarilor în această avere – capitalul propriu şi a datoriilor contractate către terţi.

4.2. Analiza poziţiei financiare a Societătii „Electrica” SA:

Statutul societăţii:

Denumirea societăţii este Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei


Electrice – “ Electrica “ S.A.

Electrica S.A. este persoană juridică română având forma juridică de societate pe acţiuni şi
îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române şi cu statutul său.

Electrica S.A. este înregistrată la Registrul Comerţului sub numărul: J/40/7425/200N şi are
codul fiscal: R13267221.

Electrica S.A. are ca scop asigurarea serviciului public de distribuţie şi furnizare a


energiei electrice, precum şi servicii conexe, prin efectuarea de acte de comerţ
corespunzătoare obiectului de activitate aprobat prin prezentul statut, precum şi prestări
servicii.

45
Aurel Işfănescu, Vasile Robu, Anca Maria Hristea, Camelia Vasilescu, “Analiză economico-financiară”,
Editura ASE , 2002

63
1) Atribuţiile Consiliului de Administraţie, ale directorului general şi ale directorilor
executivi:

Consiliul de Administraţie, în principal, următoarele atribuţii:

-aprobă nivelul garanţiilor şi modul de constituire a acestora pentru directorul general şi


directorii executivi ai Electrica S.A., pentru directorii coordonatori şi directorii executivi din
cadrul sucursalelor şi exploatărilor şi pentru persoanele care au calitatea de gestionar;

Directorul general reprezintă Electrica S.A. în raporturile cu terţii.

Directorul general are, în principal, următoarele atribuţii:

-numeşte, suspendă sau revocă directorii coordonatori şi directorii din cadrul sucursalelor,
exploatărilor şi agenţiilor de servicii;

Directorii coordonatori şi directorii executivi din cadrul sucursalelor si exploatărilor sunt


numiţi de directorul general şi se află în subordinea acestuia şi sunt funcţionari ai Electrica
S.A.; ei execută operaţiunile acesteia şi sunt răspunzători faţă de aceasta pentru îndeplinirea
îndatoririlor lor, în aceleaşi condiţii ca şi membrii consiliului de administraţie.

Atribuţiile directorilor coordonatori şi ale directorilor executivi din cadrul sucursalelor


sunt stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare a Electrica S.A.

2) Personalul:

Angajarea şi concedierea personalului din sucursalele şi exploatările Electrica S.A. se fac


de conducătorul sucursalei, în limita delegării de competenţa care i-a fost acordată.

În cadrul Electrica S.A., drepturile de salarizare şi celelalte drepturi de pesonal sunt


stabilite prin contractul colectiv de muncă existent pentru personalul de execuţie şi de
consiliul de administraţie pentru personalul numit de acesta.

De asemenea, drepturile şi obligaţiile personalului Electrica S.A. se stabilesc prin


regulamentul de organizare şi funcţionare, contractul colectiv de muncă şi prin reglementări
proprii.

3) Evidenţa acţiunilor şi a obligaţiunilor:

64
Dreptul şi obligaţiile aferente acţiunilor aflate în propietatea statului sunt exercitate de
Ministerul Industriei şi Comerţului.

Acţiunile nominative ale Electrica S.A. vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege.

Evidenţa acţiunilor se va ţine într-un registru numerotat, sigilat şi parafat de preşedintele


consiliului de administraţie, registru care se păstrează la sediul Electrica S.A., sub îngrijirea
secretarului consiliului de administraţie.

Electrica S.A. este autorizată să emită obligaţiuni.

4) Modalităţile de finanţare:

Pentru îndeplinirea obiectului de activitate şi în conformitate cu atribuţiile stabilite,


Electrica S.A. utilizează sursele de finanţare constituite conform legii, credite bancare şi alte
surse financiare.

5) Dreptul de proprietate asupra imobilizărilor:

Electrica S.A. are drept de propietate asupra majorităţii construcţiilor şi terenurilor


folosite. De asemenea, Electrica S.A. a încheiat şi contracte de închiriere pentru o serie de
construcţii şi terenuri necesare desfăşurării activităţii.

6) Relaţia cu mediul:

Aşa cum se întâmplă cu majoritatea societăţilor comerciale din România, Electrica S.A.
are şi ea probleme legate de protecţia mediului. Însă, în general, activitatea firmei se
desfaşoară în cadrul impus de legislaţia de mediu, fiind obţinute autorizaţiile de mediu.

7) Litigii:

Pe rolul instanţelor judecătoreşti şi al Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi


Industrie se află numeroase litigii în care este implicată Electrica S.A.

Cele mai multe litigii în care Electrica S.A. este implicată sunt cu clienţii, care nu au plătit
serviciile prestate de Electrica S.A. Faptul că viteza de încasare a clienţilor este mult prea
redusă comparativ cu specificul activităţii, are repercusiuni în desfăşurarea activităţii Electrica
S.A. De asemenea, Electrica S.A. este implicată şi în litigii de muncă, cu proprii salariaţi.

65
4.2.1. Retratări necesare trecerii de la bilanţul contabil la bilanţul funcţional:

Structura bilanţului este una contabilă, de aceea pentru a realiza o analiză financiară este
necesară o tratare prealabilă a datelor conţinute de acesta, respectiv se plasează elementele de
bilanţ contabil după o altă logică şi optică.
În acest sens, se are în vedere clasificarea elementelor bilanţiere pe criterii de lichiditate –
pentru activ – şi de exigibilitate – pentru pasiv - în scopul asigurării datelor necesare trecerii
de la un bilanţ contabil la un bilanţ financiar. Informaţiile referitoare la împărţirea posturilor
în funcţie de factorul timp se regăsec în anexele la bilanţ, în speţă la Anexa 3 – „Situaţia
creanţelor şi a datoriilor”.
Prelucrări ale bilanţului contabil pentru obţinerea bilanţului contabil:
➢ clasificarea posturilor de activ, în funcţie de lichiditate, respectiv active imobilizate şi
active circulante;
➢ clasificarea elementelor de pasiv, după gradul de exigibilitate, în capitaluri permanente
şi datorii pe termen scurt;
➢ prelucrarea activelor fictive ( cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea
obligaţiunilor);
➢ prelucrarea posturilor din capitalurile proprii - subvenţii pentru investiţii, provizioane
pentru riscuri şi cheltuieli – care includ datorii pe termen scurt sau pe termen lung, prin
reţinerea valoriilor nete ale acestora, iar diferenţa, sub forma impozitului datorat, va majora ,
în principal, datoriile cu scadenţă mai mică de un an; în ceea ce priveşte provizioanele pentru
riscuri şi cheltuieli se include în capitalurile proprii doar valoarea fără un obiect real, la
rezerve, iar provizioanele pentru riscuri reale va fi asimilată datoriilor.

BILANŢUL CONTABIL:
BILANŢ
Încheiat la data de 31.12.200N+1

Sold la:
începutul anului sfârşitul anului
Active imobilizate 581,812,789 617,865,632
Imobilizări necorporale 126,276 1,212,586

66
Imobilizări corporale 581,668,436 616,634,969
Terenuri 112,149 4,344,169
Construcţii 530,530,637 529,185,848
Echipamente tehnologice 9,410,689 11,274,094
Mijloace de transport 7,610,832 14,730,886
Alte mijloace fixe 5,697,438 9,203,753
Imobilizări corporale în curs 28,306,691 47,896,219
Imobilizări financiare 18,077 18,077
Active circulante – total 113,452,562 190,016,372
Stocuri 14,014,252 39,571,276
Stocuri la terţi 20,803 3,503
Producţie în curs de execuţie
Semifabricate
Animale
Mărfuri
Ambalaje 58,065 84,519
Total stocuri 14,093,120 39,659,298
Alte active circulante (409)
Clienţi şi conturi asimilate 90,985,769 134,402,250
Alte creanţe
Decontări cu asociaţii privind capitalul
Titluri de plasament
Conturi la bănci în lei 7,314,742 15,836,753
Conturi la bănci în devize
Casa în lei 1,058,931 118,071
Casa în devize
Valori de încasat (511)
Alte valori
Conturi de regularizare 1,185,557 8,819,360
TOTAL ACTIV 696,450,908 816,701,364
Capitaluri proprii – total 583,176,702 610,120,453
Capital social 191,278,686 563,264,598
Diferenţe din reevaluare 391,460,362
Alte fonduri 46,411,671
Subvenţii pentru investiţii 437,654 444,184
Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
Împrumuturi şi datorii asimilate 4,208,083 3,409,545
Furnizori 13,020,598 16,601,786
Clienţi creditori 1,591,823 850,270

67
Alte datorii 94,453,702 185,719,310
Total datorii 113,274,206 206,580,911
Conturi de regularizare
TOTAL PASIV 696,450,908 816,701,364

BILANŢ
Încheiat la data de 31.12.200N+2

Sold la:
începutul anului sfârşitul anului
Active imobilizate 617,865,632 624,454,647
Imobilizări necorporale 1,212,586 1,155,305
Imobilizări corporale 616,634,969 623,281,094
Terenuri 4,344,169 4,344,169
Construcţii 529,185,848 519,370,152
Echipamente tehnologice 11,274,094 13,381,637
Mijloace de transport 14,730,886 13,313,511
Alte mijloace fixe 9,203,753 8,392,183
Imobilizări corporale în curs 47,896,219 64,479,442
Imobilizări financiare 18,077 18,248
Active circulante – total 190,016,372 185,964,717
Stocuri 39,571,276 55,456,825
Stocuri la terţi 3,503 3,502
Producţie în curs de execuţie
Semifabricate
Animale
Mărfuri
Ambalaje 84,519 111,123
Total stocuri 39,659,298 55,571,450
Alte active circulante (409)
Clienţi şi conturi asimilate 134,402,250 109,301,538
Alte creanţe
Decontări cu asociaţii privind capitalul
Titluri de plasament
Conturi la bănci în lei 15,836,753 20,961,048
Conturi la bănci în devize
Casa în lei 118,071 130,681
Casa în devize
Valori de încasat (511)
Alte valori
Conturi de regularizare 8,819,360 16,394,997
TOTAL ACTIV 816,701,364 826,814,361
Capitaluri proprii – total 610,120,453 588,537,408

68
Capital social 563,264,598 563,264,598
Diferenţe din reevaluare -42,050,795
Alte fonduri 46,411,671 66,596,755
Subvenţii pentru investiţii 444,184 726,850
Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
Împrumuturi şi datorii asimilate 3,409,545 3,276,698
Furnizori 16,601,786 13,681,817
Clienţi creditori 850,270 1,159,401
Alte datorii 185,719,310 220,159,038
Total datorii 206,580,911 238,276,954
Conturi de regularizare
TOTAL PASIV 816,701,364 826,814,362

Anexe la bilanţ:
Situaţia creanţelor şi a datoriilor 200N+1
Sold la Termen de lichiditate
Elemente sfârşitul /solvabilitate
anului sub 1 an peste 1 an
Alte creanţe imobilizate 18,077 18,077

I. Creanţe din active imobilizate total 18,077 18,077

Clienţi 129,680,736 129,680,736

Creanţe personal şi asigurări sociale 280,923 280,923

Alte creanţe cu stocuri 4,138,822 4,138,822

Debitori diverşi 301,769 301,769

II. Creanţe din active circulante total 134,402,250 134,402,250

III.Cheltuieli înregistrate în avans 8,819,360 8,819,360

Total creanţe 143,239,687 134,420,327 8,819,360

Alte împrumuturi şi datorii financiare 3,409,545 3,409,545

Total datorii financiare şi asimilate 3,409,545 3,409,545

Furnizori 16,601,786 16,601,786

69
Clienţi creditori 850,270 850,270

Datorii cu personal şi asigurări sociale 3,624,197 3,624,197

Alte datorii stocuri 440,829 440,829

Creditori diverşi 14,247,350 1,424,735

Alte datorii totale 35,764,432 35,764,432

Total datorii 39,173,977 39,173,977

Situaţia creanţelor şi a datoriilor 200N+2

Termen de lichiditate a activelor


Creanţe
Sold sub 1 an peste 1 an
Creanţe imobilizate (267) 18249 18249

Clienţi (411,413,416,418) 107548224 100461587 7086637

Alte creanţe 545681 545681

Grupuri şi asociaţii, instituţii publice,


debitori diverşi 1207633 1207633
Cheltuieli înregristrate în avans 16394997 16283 16378714
Total creanţe 125714784 102231184 23483600

Termen de exigibilitate a pasivelor


Datorii
Sold sub 1 an peste 1 an

Împrumuturi şi datorii financiare 3276698 65335 3211363

Furnizori 13681817 13681817

Alte datorii 6549996 6170880 379116

Datorii faţă de bugetul statului 983458 983458

70
Grupuri şi asociaţii, instituţii publice,
7603820 6491232 1112588
creditorii
Total datorii 27392722 2611123

Anexe la bilanţ:
Situaţia activelor imobilizate 200N+1 Valori brute

Amortizarea
la sfârşitul
Imobilizări Valori brute Valori nete
anului
200N+1
Imobilizări necorporale total 1,552,829 340,243 1,212,586
Imobilizări corporale total 754,649,828 138,014,856 616,634,972
Imobilizări corporale terenuri 4,344,169 0 4,344,169
construcţii 654,693,157 125,507,310 529,185,847
echipamente tehnologice 15,367,646 4,093,549 11,274,097
Mijloace transport 18,999,595 4,268,709 14,730,886
alte mijloace fixe 13,349,042 4,145,288 9,203,754
Imobilizări corporale în curs 47,896,219 0 47,896,219
Imobilizări financiare 18,077 0 18,077
Active imobilizate total 756,220,734 138,355,099 617,865,635

Situaţia activelor imobilizate 200N+2 Valori brute

Amortizarea
la sfârşitul
Imobilizări Valori brute Valori nete
anului
200N+2
Imobilizări necorporale 1,495,548 340,243 1,155,305
Total imobilizări corporale 739,637,732 116,356,638 623,281,094
Imobilizări corporale terenuri 4,344,169 0 4,344,169

71
construcţii 628,962,152 109,592,000 519,370,152
echipamente tehnologice 16,355,864 2,974,227 13,381,637
mijloace transport 15,146,074 1,832,563 13,313,511
alte mijloace fixe 10,350,031 1,957,848 8,392,183
imobilizări corporale în curs 64,479,442 0 64,479,442
Imobilizări financiare 18,248 0 18,248
Active imobilizate total 741,151,528 116,696,881 624,454,647

Pe baza bilanţurilor contabile cât şi pe baza anexelor aferente prezentate anterior, se obţin,
potrivit metodelor enunţate, bilanţurile funţionale:

BILANŢUL FUNCŢIONAL:

BILANŢ FUNCŢIONAL 200N+1

ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 1,212,586 Capitaluri proprii 610,120,453
Imobilizări corporale 754,649,828 Amortizari si provizioane 138,355,103
Creanţe mai mari de 1 9,159,604 Datorii pe termen mediu şi 3,409,545
an lung
Total valori 765,022,018 Capitaluri permanente 751,885,101
imobilizate
Stocuri 39,574,779 Furnizori 16,601,786
Ambalaje 84,519 Clienţi creditori 850,270
Creanţe 134,420,327 Alte datorii 185,719,310
Conturi la bănci în lei 15,836,753 Datorii curente 203,171,366
Casa în lei 118,071
Total active 190,034,449
circulante
Total activ 955,056,467 Total pasiv 955,056,467

72
BILANŢ FUNCŢIONAL 200N+2

ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 1,495,548 Capitaluri proprii 588,537,408
Imobilizări corporale 739,637,732 Amortizari si provizioane 116,696,881
Creanţe mai mari de 1 23,499,882 Datorii pe termen mediu şi
4,703,067
an lung
Total valori 764,633,162 Capitaluri permanente 709,937,356
imobilizate
Stocuri 55,460,327 Furnizori 13,681,817
Ambalaje 111,123 Clienţi creditori 1,159,401
Creanţe mai mici de 1 102,214,902 Alte datorii 218,732,669
an
Conturi la bănci în lei 20,961,048 Datorii curente 233,573,887
Casa în lei 130,681
Total active 178,878,081
circulante
Total activ 943,511,243 Total pasiv 943,511,243

4.2.2. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii:

4.2.2.1. Analiza indicatorilor de echilibru financiar (FR, NFR, TN):

BILANŢ FINANCIAR 200N


ACTIV PASIV
Imobilizări 126276 Capital social 191278686
necorporale
Imobilizări corporale 581668436 Alte fonduri 391460362
Creanţe mai mari de 5372415 Subvenţii pentru 437654
1 an investiţii
Total valori 587164127 Datorii pe termen 1792199
imobilizate mediu şi lung
Stocuri 14035055 Capitaluri 584968901
permanente
Ambalaje 58065 Furnizori 13020598
Creanţe mai mici de 1 86816988 Clienţi creditori 1591823
an

73
Conturi la bănci în lei 8369949 Alte datorii 96869586
Casa în lei 3724 Datorii curente 111482007
Total active 109283781
circulante
Total activ 696450908 Total pasiv 696450908

BILANŢ FINANCIAR 200N+1

ACTIV PASIV
Imobilizări 1,212,586 Capital social 563,264,598
necorporale
Imobilizări corporale 616,634,969 Alte fonduri 46,411,671
Creanţe mai mari de 8,819,360 Subvenţii pentru 444,184
1 an investiţii
Total valori Datorii pe termen
imobilizate 626,666,915 3,409,545
mediu şi lung
Stocuri 39,574,779 Capitaluri 613,529,998
permanente
Ambalaje 84,519 Furnizori 16,601,786
Creanţe 134,420,327 Clienţi creditori 850,270
Conturi la bănci în 15,836,753 Alte datorii 185,719,310
lei
Casa în lei 118,071 Datorii curente 203,171,366
Total active 190,034,449
circulante
Total activ 816,701,364 Total pasiv 816,701,364

BILANŢ FINANCIAR 200N+2

ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 1,155,305 Capital social 563,264,598
Imobilizări corporale 623,281,094 Pierdere -42,050,795
Creanţe mai mari de 1 an 23,499,882 Alte fonduri 66,596,755
Total valori imobilizate 647,936,281 Subvenţii pentru investiţii 726,850
Stocuri Datorii pe termen mediu şi
55,460,327 4,703,067
lung
Ambalaje 111,123 Capitaluri permanente 593,240,475
Creanţe mai mici de 1 an 102,214,902 Furnizori 13,681,817

74
Conturi la bănci în lei 20,961,048 Clienţi creditori 1,159,401
Casa în lei 130,681 Alte datorii 218,732,669
Total active circulante 178,878,081 Datorii curente 233,573,887
Total activ 826,814,362 Total pasiv 826,814,362

Corelaţia FR – NFR – TN:

1) Fondul de rulment:

Fondul de rulment este un indicator cu ajutorul căruia se poate afla în ce măsură resursele
permanente sunt suficiente pentru a asigura finanţarea activelor imobilizate.
Resursele permanente sunt reprezentate de capitalurile care aparţin efectiv întreprinderii,
cum ar fi capitalul social, aporturile asociaţilor sau acţionarilor la capital, rezervele, precum şi
capitalurile împrumutate.
În categoria activelor imobilizate se includ activele activele aciclice, care nu sunt
consumate în cadrul ciclului normal de exploatare, ele participă la mai multe exerciţii
financiare.
Fondul de rulment poate fi dedus din urmatoarele formule:

sau

Elemente de calcul 200N 200N+1 200N+2


Capital permanent 584,968,901 613,529,998 593,240,475
Active imobilizate 587,167,127 626,666,915 647,936,281
Fond de rulment -2,198,226 -13,136,917 -54,695,806

75
În urma calculelor, se remarcă faptul că societatea este expusă unei insuficienţe de
fond de rulment, în anul 200N, de 2.198.226 în anul 200N+1, de 13.136.917, iar în anul
200N+2 această insuficienţă creşte cu 41.558.889.
Un fond de rulment negativ este generat de lipsa resurselor permanente pentru finanţarea
imobilizărilor. Această lipsă de resurse nu este neapărat rezultatul unei administrări
defectuoase. Ea poate fi cauzată de o etapă de investiţii, caz în care ritmul de creştere a
imobilizărilor este mai rapid decât cel al resurselor permanente. Situaţia este favorabilă având
în vedere că aceste investiţii nu fac decât să ducă la creşterea profiturilor (vezi grafic46) şi mai
departe la creşerea resurselor permanente, diminuând astfel deficitul de fond de rulment. Prin
urmare, o insuficienţă de fond de rulment se poate regla de la sine în anii următori, prin
intermediul unei creşteri a beneficiilor.

Creşterea imobilizărilor

Creşterea numărului echipamentelor

Creşterea producţiei

Creşterea vânzărilor

Creşterea cifrei de afaceri

Creşterea beneficiilor (rubrică a resurselor permanente)

Creşterea resurselor permanente

Resorbţia insuficienţei de fond de rulment

46
Petre Brezeanu, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura ASE, 2001

76
Figura 4. Rezultatul investiţiilor – scăderea fondului de rulment

În cazul întreprinderii Electrica SA, această insuficienţă de fond de rulment creşte în timp,
aşadar situaţia este mai delicată şi mai riscantă. Măsurile care se pot lua în acest sens sunt de
control şi de diminuare a acesteia prin angajarea de noi credite pentru finanţarea nevoilor de
exploatare.

2) Necesarul de fond de rulment:

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi sursele


temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor care se produc în timp între fluxurile
reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.47
Acest indicator se poate calcula pe baza relaţiilor următoare:

NFR = Stocuri + Creanţe – Datorii curente

sau

NFR = (Active circulante - Disponibilităţi banesti) - Datorii pe termen scurt

Elemente de calcul 200N 200N+1 200N+2


Stocuri 14,093,120 39,659,298 55,571,450
Creanţe 86,816,988 134,420,327 102,214,902
Datorii curente 111,482,007 203,171,366 233,573,887
Nevoie de fond de rulment -10,571,899 -29,091,741 -75,787,535

Datoriile curente cum sunt cele faţă de furnizori, salariaţi, bugetul statului etc. până în
momentul plăţii reprezintă o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.
Mărimea necesarului de fond de rulment este influenţată de natura activităţii. Fiind vorba
despre societatea Electrica, situaţia NFR nu ar trebui să îngrijoreze, având în vedere faptul că

47
Aurel Işfănescu, Vasile Robu, Anca Maria Hristea, Camelia Vasilescu, “Analiză economico-financiară”,
Editura ASE , 2002

77
este o întreprindere industrială, iar mărimea stocurilor este mică. Rezultatul obţinut este
obţinut în urma angajării de datorii. NFR este foarte puţin finanţată prin profitul aferent
fiecărui an.
Dacă NFR este negativ se vorbeşte despre „resurse de fond de rulment” datorită faptului
că resursele depăşesc necesarul.

3) Trezoreria netă:

TN = FR – NFR

Elemente de calcul 200N 200N+1 200N+2


Fond de rulment -2,198,226 -13,136,917 -54,695,806
Nevoie de fond de rulment -10,571,899 -29,091,741 -75,787,535
Trezorerie netă 8,373,673 15,954,824 21,091,729

Trezoreria netă înregistrează valori pozitive şi creşte de la un an la altul. Dacă în anul


200N acasta era de 8.373.673, în anul următor creşte cu 190 %, iar în anul 200N+2 creşte cu
aproximativ 250 % faţă de primul an. Aşadar se realizează un echilibru financiar, iar situaţia
se îmbunătăţeşte treptat.

4.2.2.2. Analiza echilibrului financiar pe baza ratelor:

Analiza echilibrului financiar pe baza ratelor se realizează:


➢ cu ajutorul ratelor de structură a bilanţului contabil;
➢ şi cu ajutorul următoarelor rate:
▪ rata autonomiei financiare;
▪ rata de finanţare a stocurilor;
▪ rata de autofinanţare a activelor;
▪ rata datoriilor;
▪ rate de lichiditate;
▪ rate de solvabilitate.

78
ANALIZA STRUCTURII ACTIVULUI

200N 200N+1 200N+2


Elemente bilanţiere mii lei % mii lei % mii lei %
Imobilizări 581,812,789 83.54 617,865,632 75.65 624,454,647 75.53
Imobilizări necorporale 126,276 0.02 1,212,586 0.15 1,155,305 0.14
Imobilizări corporale 581,668,436 83.52 616,634,969 75.5 623,281,094 75.38
Imobilizări financiare 18,077 0 18,077 0 18,248 0
Active circulante 113,452,562 16.29 190,016,372 23.27 185,964,717 22.49
Stocuri 14,093,120 2.02 39,659,298 4.86 55,571,450 6.72
Creanţe comerciale 90,985,769 13.06 134,402,250 16.46 109,301,538 13.22
Disponibilităţi si 8,373,673 1.2 15,954,824 1.95 21,091,729 2.55
plasamente
Active de regularizare 1,185,557 0.17 8,819,360 1.08 16,394,997 1.98
TOTAL ACTIV 696,450,908 100 816,701,364 100 826,814,361 100

În activ se remarcă:

➢ O scădere relativă a imobilizărilor (de la 83,54 % la 75,53 % din totalul activului):


➢ totuşi o creştere a ponderii activelor necorporale în totalul activelor (de la 0,02 % la 0,14 %), chiar dacă pe total se
înregistrează o scădere a imobilizărilor;
➢ O creştere a activelor circulante (de la 16,29 % la 22,49 % din totalul activului):
➢ O creştere relativă a stocurilor (de la 2,02 % la 6,72 % din totalul activului), a disponibilului şi a plasamentelor (de la 1,2 %
la 2,55 % din totalul activului) şi a conturilor de regularizare (de la 0,17 % la 1,98 % din totalul activului).
➢ În cazul creanţelor, o creştere a ponderii acestora în cadrul activului, în anul 200N+1, pentru ca în anul 200N+2 să revină la
mărimea iniţială de aproximativ 13 %.

79
Grafic 1. STRUCTURA ACTIVULUI ÎN 200N - 200N+2

ANALIZA STRUCTURII PASIVULUI

200N 200N+1 200N+2


Elemente bilanţiere mii lei % mii lei % mii lei %
Capital propriu 583,176,702 83.74 610,120,453 74.71 588,537,408 71.18
Provizioane pt riscuri şi
0 0 0 0 0 0
cheltuieli
Furnizori 13,020,598 1.87 16,601,786 2.03 13,681,817 1.65
Clienţi creditori 1,591,823 0.23 850,270 0.1 1,159,401 0.14
Alte datorii 94,453,702 13.56 185,719,310 22.74 220,159,038 26.63
Datorii pe termen scurt 109066123 15.66 203,171,366 24.88 235,000,256 28.42
Datorii pe termen lung 4,208,083 0.6 3,409,545 0.42 3,276,698 0.4
Pasive de regularizare 0 0 0 0 0 0
TOTAL PASIV 696450908 100 816,701,364 100 826,814,362 100

În pasiv se observă:

➢ o scădere relativă a capitalurilor proprii (de la 83,74 % la 71,18 % din totalul pasivului);
➢ valoarea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli rămâne constantă în fiecare an înregistrând valoarea 0;
➢ o scădere a furnizorilor (de la 1,87 % la 1,65 % din totalul pasivului);
➢ o scădere şi a clienţilor creditori (de la 0,23% la 0,14% din totalul pasivului);

80
➢ o creştere relativă a altor datorii (de la 13,56% la 26,63% din totalul pasivului);
➢ o creştere a datoriilor pe termen scurt (de la 15,66 % la 28,42 % din totalul pasivului);
➢ o scădere a datoriilor pe termen lung (de la 0,6 % la 0,4 %).

81
0.4% 0%

0.42% 0%
26.63%

22.74%

Capital propriu
0.6% Provizioane pt riscuri si chelt
13.56% 0%
0.23% Furnizori
0.10% 1.87% Clienti creditori
0% Alte datorii
2.03%
0.14% Datorii pe termen lung
0%
Pasive de regularizare
1.65%
83.74%
0%

74.71%

71.18%

Grafic 2. STRUCTURA PASIVULUI ÎN 200N - 200N+2

82
RATA FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2
Rata autonomiei Capital propriu
* 100 = 0.9928 0.9944 0.9945
financiare Capital propriu+Împrumutat

1 0.9945
0.9944
0.9928
0.9920 0.9930 0.9940 0.9950

Grafic 3. RATA AUTONOMIEI FINANCIARE

Arată în ce masură capitalul propriu asigură finanţarea activităţii întreprinderii. Se observă o creştere anuală a acestei rate, ceea
ce demonstrează faptul că întreprinderea este autonomă din punct de vedere financiar.
Fiind foarte apropiat de valoarea 1, acest indicator reflectă o situaţie favorabilă, în sensul că angajamentele sale pe termen lung
sunt acoperite de resursele proprii ale întreprinderii. Iar băncile vor putea credita societatea, în continuare, fără riscul nerambursării
împrumutului.

RATA FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2


Rata de finanţare a Fond de rulment
* 100 = -0.1560 -0.3312 -0.9842
stocurilor Stocuri

83
-0.9842

-0.3312
1

-0.156

-1 -0.8 -0.6 -0.4 -0.2 0

Grafic 4. RATA DE FINANŢARE A STOCURILOR

Din cauza faptului că fondul de rulment înregistrează în perioada analizată valori sub zero, rata de finanţare a stocurilor
înregistrează de asemenea valori negative. Stocurile nu sunt finanţate pe seama capitalurilor permanente, ci pe seama altor surse
atrase.
Rezultatele obţinute reflectă situaţia îngrijorătoare în care se află întreprinderea.

84
RATA FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2
Rata de autofinanţare Capital propriu
* 100 = 0.8388 0.7552 0.7262
a activelor Active fixe+Active circulante

0.7262 1
0.7552
0.8388
0.6500 0.7000 0.7500 0.8000 0.8500

Grafic 5. RATA DE AUTOFINANŢARE A ACTIVELOR

Această rată evidenţiază măsura în care activele întreprinderii sunt finanţate din resursele proprii. Proporţiile de acoperire a
acestora sunt relativ mari, însă pe masură ce timpul trece această rata înregistrează o scădere, astfel încât este necesară o analiză mai
laborioasă pentru a observa care sunt adevăratele cauze care generează acestă scădere.

RATA FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2


Datorii totale
Rata datoriilor * 100 = 0.1626 0.2529 0.2882
Active totale

85
1 0.2882
0.2529
0.1626
0.0000 0.1000 0.2000 0.3000

Grafic 6. RATA DATORIILOR

Rata datoriilor creşte de la un an la altul, datorită faptului că sunt necesare surse atrase din ce în ce mai mult pentru a finanţa în
special activele circulante. Această rată înregistrează o creştere, în anul 200N+2 de 0.1256, aproape de 80% faţă de cea din anul
200N.

4.2.2.3. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii:

RATE
SOLVABILITATE FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2
Rata solvabilitătii Active totale
= 6.1484 3.9534 3.4700
generale Datorii totale

86
8.0000

6.0000

4.0000

2.0000

0.0000
2000 2001
Grafic 7. RATA SOLVABILITĂŢII 2002
GENERALE

Exprimă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale.


Rata solvabilităţii înregistrând o valoare mult mai mare decat 1,5, este o situaţie pozitivă, evidenţiindu-se faptul că
întreprinderea este ferită de riscul de insolvabilitate, pe care si l-au asumat anumiti furnizori de fonduri, puse la dispoziţia
societăţii.

RATE DE LICHIDITATE FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2


Active circulante
Rata lichidităţii generale * 100 = 1.0402 0.9353 0.7913
Datorii curente

87
1.5000

1.0000

0.5000

0.0000
2000 2001 2002
Grafic 8. RATA LICHIDITĂŢII GENERALE

Compară componentele patrimoniale curente cu exigibilităţile potenţiale. Reflectă posibilitatea activelor circulante de a se
transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi, pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile.
Se remarcă faptul că, în anul 200N, această rată este supraunitară, astfel că se apreciază ca fiind osituaţie aproape favorabilă; pe
termen scurt, societatea avand capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile. Însă valoarea indicatorului nu depăşeşte cu mult
valoarea 1, astfel că este necesară o atenţie deosebită asupra lichidităţii.
Situaţia lichidităţii se înrautăţeşte în fiecare an. Dacă în anul 200N+1, rata se află puţin sub valoarea 1, în anul 200N+2, acesta
ajunge la valoarea de 0.7913. Ea este expusă astfel, la o insuficienţă de trezorerie, situaţie ce reflectă nerambursarea datoriilor la
cererea creditorilor (la scadenţă). Societatea trebuie să fie atentă la decalajul dintre creditele acordate clienţilor şi cele consimţite de
furnizori. Ar fi fost de preferat ca rata să fie cuprinsă în intervalul 1,2 – 1,8 sau, după alte surse între 2 – 2,2.
RATE DE LICHIDITATE FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2
Active circulante-Stocuri
Rata lichidităţii curente * 100 = 0.9110 0.7401 0.5549
Datorii curente

88
incheiat la data de 31.12.200+2

Sold la:
inceputul anului sfarsitul anului
Active imobilizate 617,865,632 624,454,647
Grafic 9. RATA LICHIDITĂŢII CURENTE

Compară elementele patrimoniale active curente, mai puţin stocurile, cu datoriile pe termen scurt. Se mai numeşte „testul acid”.
Intervalul satisfăcător este între 0.65 – 1.
Se observă o descreştere a acestei rate în intervalul de timp, semn că întreprinderea nu a luat la cunoştinţă situaţia lichidităţii la
sfârşitul fiecărui an. Pornind de la o situaţie satisfăcătoare în anul 200N (0.911), se ajunge la o carenţă de lichidităţi şi
cvasilichidităţi, neputându-se acoperi nevoile imediate ale societăţii, în anul 200N+2.

RATE DE LICHIDITATE FORMULA DE CALCUL 200N 200N+1 200N+2


Disponibil+Plasamente
Rata lichidităţii imediate * 100 = 0.0768 0.0785 0.0898
Datorii curente

89
0.0950

0.0900

0.0850

0.0800

0.0750

0.0700
2000 2001 2002
Grafic 10. RATA LICHIDITĂŢII IMEDIATE

Compară elementele patrimoniale, disponibilităţi şi titluri pe termen scurt cu datoriile pe termen scurt.
Acest rezultat subunitar indică faptul ca o mare parte a activelor circulante o reprezinta stocurile şi creanţele. Este un rezultat
nefavorabil, deoarece lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi nu pot acoperi datoriile imediate ale societăţii.
În viitor trebuie să se facă eforturi pentru asigurarea disponibilităţilor necesare onorării obligaţiilor, datoria fiind faptul că în
prezent situaţia se apreciază a fi nesatisfăcătoare.

90
În urma analizării tuturor indicatorilor obţinuţi mai sus, se constată următoarele aspecte
privind echilibrul financiar al Societăţii Electrica SA:

➢ Societatea este autonomă financiar (Rata autonomiei financiare tinde către 1);

➢ FR negativ exprimă pe termen lung un dezechilibru. Astfel în primul an stocurile sunt


finanţate prin alte surse atrase (nu prin capital permanent), dar situaţia se agravează până în
200N+2;

➢ NFR este foarte puţin finanţată prin profitul aferent fiecărui an;

➢ Stocurile nu sunt finanţate pe seama capitalurilor permanente, ci pe seama altor surse


atrase;

➢ Activele sunt totuşi finanţate din ce în ce mai slab prin capitalurile proprii;

➢ Rata datoriilor creşte datorită faptului că sunt necesare surse atrase din ce în ce mai
mult pentru a finanţa în special activele circulante.

91
CAPITOLUL 5: MANIPULAREA INFORMAŢIILOR PRIVIND
POZIŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII,
PRIN TEHNICI DE CONTABILITATE CREATIVĂ

5.1. Definiţii ale conceptului de contabilitate creativă:

Conceptul de contabilitate creativă reprezintă acea alternativă utilizată de către


profesioniştii contabili la acea contabilitate rigidă şi strictă, care nu oferea o imagine dorită de
către managerii firmelor. Contabilii se folosesc de cunoştinţele lor în vederea manipulării
conturilor cuprinse în situaţiile financiare.
Contabilitatea creativă este utilizată de către profesioniştii contabili pe motivul că oferă o
flexibilitate în prezentarea conturilor anuale, contrazicând ideea conform căreia aceştia ar fi
pragmatici, exacţi şi total lipsiţi de imaginaţie.
Este adevărat că profesioniştii au nevoie nu numai de multă imaginaţie dar şi de
experienţă şi abilitate în manevrarea conturilor, pentru a reuşi să „aranjeze” imaginea
întreprinderilor parţial sau chiar în întregime. Şi ca orice tehnică nou aparută, a adus avantaje
şi dezavantaje şi a creat noi controverse.
Mulţi specialişti au considerat contabilitatea creativă ca fiind o ieşire din rigurozităţile
contabilităţii, iar alţii au blamat-o, însă ceea ce se ştie cu siguranţă este că începe să fie o
practică foarte des uzitată, care ia amploare odată cu trecerea timpului, în ciuda încercărilor
nenumărate ale normalizatorilor de stopare a fenomenului.
Griffiths o consideră „cea mai mare înşelătorie de la calul troian încoace”, M. Jameson
afirmă că prin această flexibilitate se permite „manipularea, înşelătoria şi denaturarea”, iar
Smith observă că „o mare parte din creşerea economică a anilor `80 a fost mai degrabă
rezultatul învârtelilor contabile decât al unei adevărate dezvoltări economice”48.
Contabilitatea creativă manipulează rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii, deşi
nu încalcă legile contabile, dar se află la limita lor. Ea se foloseşte într-un mod foarte ingenios
de nuanţele pe care le au unele norme, de permisivitatea acestora, de scăpările
normalizatorilor şi de posibilitatea de a alege între diversele metode şi politici contabile.

48
citate preulate de la Niculae Feleagă, Liliana Malciu, „Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

92
În concluzie, contabilitatea creativă oferă utilizatorilor de situaţii contabile exact ceea ce
îşi doresc să vadă.
Managerii împreună cu contabilii, aflaţi sub presiunea acestor utilizatori, devin tot mai
inventivi şi găsesc soluţii ingenioase, mai devreme sau mai târziu, pentru toate problemele cu
care întreprinderea lor se confruntă, uitând de respectarea normelor etice. Se ajunge astfel
într-o situaţie în care nu se mai poate ştii cu exactitate unde se termină contabilitatea creativă
şi unde începe fauda.
Există totuşi o diferenţă între cele două: în primul rând, fraudele nu au nimic creativ, ele
sunt ilegale, iar creativitatea nu este decât un instrument deloc sincer, chiar pervers, dar legal
– sau, mai exact, aflat la limita legalitătii, „la marginea prăpastiei”, am putea spune - de
ameliorare a conturilor.
Ei respectă litera dar nu şi spiritul legilor în vigoare.

5.2. Motivele utilizării contabilităţii creative în prezentarea poziţiei financiare a


întreprinderii:

Motivele care au condus la utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă sunt dintre cele
mai divese şi au deja rădăcini adânci în contabilitatea actuală:49
a) Conturile rezultate din conflictul de interese:
Managerii utilizează tehnici ale contabilităţii creative din motivul reducerii costurilor
contractuale. S-a observat că există o tendinţă de a majora rezultatul exerciţiului, în cazul în
care remuneraţiile lor sunt calculate pe baza rezultatului contabil. Ei sunt tentaţi să găsească
mijloace pentru a menţine aceste drepturi la un nivel înalt. Iar dacă rezultatul unui exerciţiu
este negativ, deci este compromis, managerii impută toate pierderile viitoare probabile, pentru
ca în anii urmatori să se genereze cu siguranţă un profit.
Există de asemenea un proces invers, de ascundere a adevăratelor beneficii pentru a putea
primi subvenţii. Iar alte motive ar fi acelea că managerii nu sunt interesaţi să raporteze
profituri mari deoarece ar avea drept consecinţă creşterea datoriilor fiscale (impozitul pe profit
– dacă baza de impozitare este considerată rezultatul contabil), o presiune din partea

49
Liliana Malciu, „Cererea şi oferta de informaţie contabilă”, Editura Economică, 1998

93
sindicatelor pentru marirea salariilor şi o scădere a preţurilor impusă de guvern pentru
societăţile cu capital de stat.
b) Incompetenţa managerilor:
Sunt numeroşi managerii care, o dată ce au început să folosească tehnici de contabilitate
creativă, fără să ştie să le ţină sub control, încep să creeze treptat fenomenul de „bulgare de
zăpadă”, care începe să crească îngrijorător de la an la an, iar de la această situaţie până la
eşec nu mai este decât un pas.
Ei, din dorinţa de a masca adevărata poziţie financiară a întreprinderii, „se
concentrează asupra unor aranjamente particulare şi uită de sistemul de informare contabilă,
iar ratele financiare încep să se deterioreze”.
„Refuzul lor de a admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice
normale, conform căreia norii se vor ciocni în altă parte (…) contabilitatea creativă poate fi
asociată cu eşecul; compania o utilizează pentru a amâna ziua fatală”.
O soluţie deloc ieftină pentru a scăpa de acest fenomen a fost găsită: ţinerea unei evidenţe
duble. Rapoarte creative („machiate”) prezentate utilizatorilor externi (statului, acţionarilor
etc.) şi rapoarte reale prezentate mangerilor întreprinderii, ceea ce presupune totuşi eforturi şi
costuri suplimentare.

c) Incertitudinea şi riscul:
Instabilitatea unor elemente de pe piaţa financiară este un alt motiv al utilizării
contabilităţii creative, ca instrument de reducere a riscului.
Ca exemple ar fi fluctuaţia cursurilor de schimb, a ratelor dobânzii şi creşterea inflaţiei.

d) Puncte nevralgice ale conceptelor contabile:


Conceptele contabile apărute în normele legale nu satisfac cerinţele utilizatorilor de
conturi.
De asemenea, costul istoric nu poate face faţă fenomenelor de (hiper)inflatie. Evaluarea
activelor la valoarea actuală, pentru a reduce finanţarea în afara bilanţului ar fi o soluţie, însă
nu una definitivă.
Este adevărat că o reevaluare a activelor ar fi mai relevantă, dar poate fi şi mai
problematică în momentul în care intervine estimarea. Orice estimare este relativă şi conduce,

94
din nou, la utilizarea contabilitătii creative. Aşadar, nu utilizarea valorii actuale este soluţia
optimă.

e) Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar – contabile:


Aş spune că utilizatorii situţiilor financiare sunt principalii „vinovaţi” de amploarea pe
care a luat-o contabilitatea creativă. Atenţia lor obsesivă asupra rezultatului contabil obţinut de
întreprindere la sfârşitul anului financiar este malefică.
Societăţile sunt tentate să-şi micşoreze rezultatele pentru a scăpa de povara grea a
cheltuielilor foarte mari cu impozitele şi taxele venite din partea statului. Acest fenomen este
foarte des întâlnit în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, care nu deţin titluri pe piaţa
financiară. Din acest motiv, pentru o contabilitate sănătoasă şi pentru prezentarea unei imagini
fidele a situaţiilor financiare este necesară o deconectare a contabilităţii de fiscalitate.
În cazul întreprinderilor mari, cotate la bursă, investitorii caută câştiguri foarte mari, iar
exigenţele lor sunt pe măsură. De aceea, pentru a-i atrage, managerii folosesc mijloace de
manipulare.
Investitorii nu realizează că ceea ce li se prezintă de fapt nu este decât o situaţie deformată
a poziţiei financiare şi că în loc să caute beneficii artificiale şi-ar putea îndrepta atenţia mai
degrabă asupra situaţiei cash-flow-ului, care prezintă fluxurile monetare.
De exemplu, atât timp cât fluxul din exploatare este negativ, iar rezutatul este foarte mare,
ar trebui să se pună câteva semne de întrebare.

f) Dematerializarea întreprinderii:
„Activele fizice, deşi rămân o componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru
definirea întreprinderii”.50 Se pune mare accent pe activele imateriale, precum titlurile de
aceeaşi natură.
Amploarea pe care a luat-o înregistrarea în activ a elementelor necorporale şi netrasarea
unor limite precise în normele legale privind acestea încurajează manifestarea contabilităţii
creative.

50
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, „Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

95
g) Globalizarea întreprinderii:
Schimburile de informaţii şi de capitaluri pe pieţele internaţionale a favorizat crearea unei
concurenţe la nivel global şi a grupurilor de interese.
De aceea motivaţia pentru utilizarea contabilităţii creative ar fi dorinţa managerilor de a
maximiza valoarea acţiunilor pe pieţele financiare.

Un alt motiv al utilizării tehnicilor de contabilitate creativă este acela că întreprinderile


care le folosesc se află în dificultate financiară.

5.3. Tehnici şi procede de contabilitate creativă cu impact asupra bilanţului contabil:

Principalele procedee care au impact asupra prezentării bilanţului sunt:51


➢ cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin lesing (lease-back);
➢ scontarea unei cambii sau a unui bilet la ordin;
➢ titrizarea: cesiunea de creanţe unui fond comun de creanţe, contra obţinerii de
lichidităţi;
➢ emisiunea de titluri hibride a căror clasificare între capitaluri proprii şi datorii este
delicată;
➢ dezîndatorirea în fapt (in substance defeasance): anularea economică a unei datorii;
➢ reevaluarea imobilizărilor corporale şi necorporale;
➢ tratamente aplicate fondului comercial etc.
Pentru a evidenţia impactul pe care îl au aceste tehnici de contabilitate creativă asupra
poziţiei financiare a întreprinderii, literatura de specialitate a supus atenţiei numeroase
exemple:52

a) Emisiunea de titluri hibride:


Această emisiune este o altă tehnică a contabilităţii creative şi permite majorarea
capitalului propriu.
51
Niculae Feleagă, “Controverse contabile”, Editura Economică, 1996
52
exemple preluate din Niculae Feleagă, Liliana Malciu, „Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică,
2002, Liliana Malciu, „Cererea şi oferta de informaţie contabilă”, Editura Economică, 1998 şi Liliana Malciu,
„Contabilitatea creativă”, Editura Economică, 1999

96
Titlurile hibride sunt elemente care nu au o încadrare fixă în cadrul bilanţului; de aceea
încadrarea lor, fie în categoria capitalurilor proprii, fie în categoria datoriilor şi complexitatea
lor oferă profesioniştilor contabili posibilitatea de a prezenta o poziţie faorabilă întreprinderii.
Aceste titluri pot fi obligaţiuni convertibile în acţiuni sau obligaţiuni cu bonuri de subscriere
de acţiuni.
De exemplu, o societate X emite un împrumut sub formă de titluri cu durată nedeterminată
(TDN) în valoare de 2,000 u.m., pentru care se plăteşte anual dobânzi. O altă firmă se
anajează să ramburseze acest împrumut în 10 ani, dar împrumută şi 700 u.m., pe care le
plasează în natură astfel încât după 10 ani va dispune de cele 2,000 u.m. necesare. Se remarcă
faptul că, în fapt, societatea a obţinut un împrumut de numai 1,300 u.m.
Bilanţul societăţii X în cele două variante (împrumut clasic şi emisiune de TDN):

ÎMPRUMUT EMISIUNE
CLASIC TDN
Creanţe imobilizate 0 700
Alte active 5,000 5,000
TOTAL ACTIV 5,000 5,700
Capitaluri proprii, din care: 3,700 5,700
TDN 0 2,000
Datorii 1,300 0
TOTAL PASIV 5,000 5,700

Aşadar, încadrarea lor diferită influenţează rata îndatorării. Atât timp cât titlurile sunt
trecute la datorii (cazul împrumutului clasic) rata îndatorării este 1,300 / 3,700 = 35.14 %. Iar
în cazul emisiunii de TDN (încadrarea la capitalurile proprii) rata îndatorării este 0 / 5,700 = 0
%.

b) Dezîndatorirea în fapt (in substance defeasance):

Se referă la transferul de active de la o societate la alta şi odată cu aceasta se creează şi

obligaţia de gestionare a datoriilor. Din punct de vedere juridic însă, debitorul rămâne

societatea care a efectuat tranferul.

97
Societatea X deţine o creanţă cu valoarea nominală de 1,000 u.m., rata dobânzii 9.65 %,

recuperabilă prin 3 anuităţi constante şi o datorie de 1,100 u.m., dobândă 4.5 %, rambursabilă

în 3 ani sub formă de anuităţi constante. Societatea realizează transferul creanţei şi a datoriei

unei alte societăţi, care va plăti anuităţile scadente pe seama veniturilor obţinute din creanţe.

Bilanţul societăţii X înaintea dezîndatoririi de fapt:

ACTIV PASIV
Active 15,000 Capitaluri proprii 7,000
Disponibil 10,000 Datorii 18,000
TOTAL ACTIV 25,000 TOTAL PASIV 25,000

Bilanţul societăţii X după dezîndatorirea de fapt:

ACTIV PASIV
Active 14,000 Capitaluri proprii 7,100
Disponibil 10,000 Datorii 16,900
TOTAL ACTIV 24,000 TOTAL PASIV 24,000

În concluzie, pe lângă faptul că din bilanţul întreprinderii care cedează activele sunt

eliminate datoriile, situaţie care conferă o imagine mai bună a situaţiilor financiare şi

posibilitatea de a contracta noi împrumuturi, prin această tehincă a dezîndatoririi se generează

un profit ( pasivul se diminuează cu 1,100, în timpe ce activul cu numai 1,000 u.m).

c) Reevaluarea imobilizărilor corporale şi necorporale:

Reevaluarea imobilizărilor prin tehnici de contabilitate creativă oferă întreprinderii

capitaluri proprii mai mari şi un indicator ridicat al capacităţii de îndatorare.

Societatea X deţine imobilizări corporale cu un cost de achiziţie de 200,000,000 u.m. şi

cheltuieli cu amortizarea lor de 120,000,000 u.m. În anul N, valoarea justă a imobilizărilor

este de 400,000,000 u.m.

98
Aşadar,

VNC = 200,000,000 - 120,000,000 = 80,000,000

VJ = 400,000,000

Diferenţa din reevaluare = 400,000,000 - 80,000,000 = 320,000,000

Bilanţul societăţii X înainte şi după reevaluare se prezintă astfel:

Înainte de După
ELEMENTE
reevaluare reevaluare
Imobilizări corporale (valoarea brută) 200,000,000 520,000,000
- Amortizarea imobilizărilor corporale -120,000,000 -120,000,000
= Valoarea netă a imobilizărilor corporale 80,000,000 400,000,000
Active circulante 300,000,000 300,000,000
TOTAL ACTIV 380,000,000 700,000,000
Capital social 400,000,000 400,000,000
Rezerve de reevaluare 0 320,000,000
Rezultat reportat -600,000,000 -600,000,000
Rezultatul exerciţiului 100,000,000 100,000,000
Total capitaluri proprii -100,000,000 220,000,000
Datorii 480,000,000 480,000,000
TOTAL PASIV 380,000,000 700,000,000

Pentru reevaluarea imobilizărilor este nevoie de profesionalism pentru că alegerea


activelor supuse acestui proces nu este aleatorie. Conform IAS 16 – „Imobilizări corporale”,
reevaluarea trebuie să se aplice la întrega categorie de active. Cum noţiunea de „categorie de
imobilizări” este foarte vagă, o categorie poate fi formată astfel încât să satisfacă interesul
întreprinderii.
De asemenea, pentru a stabili valoarea curentă a unei imobilizări întreprinderea apelează la
serviciile unor experţi, însă nici aducerea lor din exterior nu limitează manevrele contabilităţii
creative. Se poate întâmpla ca apelând la doi experţi, diferenţele între rezultatele obţinute în
urma reevaluării să fie foarte mari, deşi ambii au fost obiectivi. Motivul ar fi acela că se aplică
politici diferite de evaluare datorită stabilirii unor criterii diferite şi a multitudii de metode
existente. Deci managrului nu-i rămâne decât să aleagă varianta care favorizează imaginea
întreprinderii.

d) Tratamente aplicate fondului comercial:

99
Această mărime denumită fond comercial apare în condiţiile cumpărării de societăţi.
Cu ajutorul contabilităţii creative, în cazul achiziţiei de societăţi, prezentarea unor mărimi
mai mici a elementelor bilanţiere preluate, determină o creştere a fondului comercial, precum
şi a rentabilităţii.
De exemplu, societatea A achiziţionează 60 % din capitalul societăţii B, la preţul de 12
milioane u.m. Societatea B are următoarea situaţie la momentul achiziţiei:
ELEMENTE VALORI
Terenuri 6,000,000
Mijloace fixe 4,000,000
Stocuri 1,000,000
Creanţe 3,000,000
TOTAL ACTIV 14,000,000
Datorii 4,000,000
ACTIV NET CONTABIL 10,000,000

Societatea A apelează la doi evaluatori pentru a determina valoarea justă a elementelor,


astfel se prezintă următoarele două situaţii:
ELEMENTE EVALUARE 1 EVALUARE 2
Terenuri 10,000,000 9,000,000
Mijloace fixe 5,000,000 4,000,000
Stocuri 1,200,000 1,100,000
Creanţe 2,800,000 2,700,000
TOTAL ACTIV 19,000,000 16,800,000
Datorii 3,600,000 3,800,000
ACTIV NET CONTABIL 15,400,000 13,000,000

Fondul comercial rezultat este:


-în cazul primei variante: 12,000,0000 – 60 % * 15,400,000 = 2,760,000;
-în cazul celei de-a doua evaluări: 12,000,0000 – 60 % * 13,000,000 = 4,200,000.
Conform nomei IAS 22 – „Grupări de întreprinderi”, elementele achiziţionate se
evaluează la valoarea justă, iar partea minoritarilor la valoarea contabilă, aşadar:

ELEMENTE EVALUARE 1 EVALUARE 2


Fond comercial 2,760,000 4,200,000
Terenuri * 8400000 7,800,000
Mijloace fixe 4,600,000 4,000,000
Stocuri 1,120,000 1,060,000
Creanţe 2,880,000 2,820,000

100
TOTAL ACTIV 16,760,000 19,880,000
Interes minoritar ** 4000000 4,000,000
Datorii 3,760,000 3,880,000
TOTAL DATORII 7,760,000 7,880,000
ACTIV NET CONTABIL 12,000,000 12,000,000

* 8,400,000 = 60 % * 10,000,000 + 40 % * 6,000,000


** 4,000,000 = 40 % * 10,000,000

Interesul întreprinderii este de a prezenta o valoare mai mică a mijloacelor fixe pentru a
determina o micşorare a cheltuielilor cu amortizarea, deci a rezultatului contabil.
Vânzarea activelor subevaluate generează plusuri de valoare, iar dacă vânzarea se face în
pierdere, se disimulează pierderea pentru a prezenta tot un profit.

5.4. Metode de limitare a utilizării tehnicilor de contabilitate creativă:

Odată cu aparţia creativităţii în contabilitate, normalizatorii au şi început să caute diverse


căi de combatere a fenomenului, deoarece, prin aceasta se renunţă la conceptul de „true and
fair view”, în detrimentul unei contabilităţi mai flexibile, este adevărat, dar mai opace şi mai
distorsionate. Or un adevărat profesionist contabil ar trebui să cunoască faptul că raportările
contabile artificiale, împodobite pe gustul utilizatorilor lor, aduc un profit pe termen scurt,
însă pot afecta poziţia financiară a întreprinderii pe termen lung.
Un instrument de combatere a contabilităţii creative s-a vrut a fi, la un moment dat,
implementarea unui cadru contabil conceptual. Prin stabilirea unor criterii de înregistrare a
informaţiilor în situaţiile financiare (relevanţa, fiabilitatea, neutralitatea, transparenţa etc.) şi
prin implementarea conceptului de imagine fidelă se dorea soluţionarea acestei probleme.
Ţarile anglo-saxone au fost primele care au aflat că nu este o soluţie şi că se pot efectua
tranzacţii complexe, tehnici de contabilitate creativă, care să aibă efectul dorit de manageri,
cum ar fi vânzarea unui activ urmată de răscumpararea lui, în exerciţiul următor. Deci
importantă este cunoaşterea intenţiei cu care se efectuează tranzacţia, a efectului asupra
firmei, nu exactitatea şi exhaustivitatea informaţiei. Cât despre imaginea fidelă, aceasta se ştie
că nu este decât un ideal imposibil de atins, indiferent de tehnicile contabile folosite.

101
Pornind de la cauzele care au generat contabilitatea creativă, specialiştii remarcă eroarea
pe care o fac utilizatorii externi de situaţii financiare prin importanţa prea mare pe care ei o
acordă mărimii cantitative a rezultatului contabil şi nu a celei calitative a acestuia, ce poate fi
obţinută prin analizarea mai atentă a fluxurilor de numerar.
O altă soluţie căutată a fost recurgerea la un organism specializat de supraveghere a
situaţiilor financiare, cum ar fi auditorii; însă aceştia nu îşi pot „îndrepta armele asupra
clienţilor lor”.53
Încercările de a implementa norme mai riguroase, mai explicite şi mai detaliate nu au fost
decât legi ce trebuia să fie încălcate. Indiferent de cât de profunde ar fi normele contabile tot
există anumite situaţii particulare la care acestea să nu găsească o rezolvare prestabilită.
Soluţia pe care normalizatorii o consideră, la ora actuală, cea mai bună este
„internaţionalizarea”. Armonizarea contabilităţii fiecărei ţări cu standardele internaţionale ar
avea drept impact o uniformizare a situaţiilor financiare şi ar conduce la restrângerea
fenomenului de contabilitate creativă. Ceea ce împiedică deocamdată această uniformizare
este efortul prea mare pe care ar trebui să îl facă toate ţările, în dorinţa de a implementa
reglementările ţărilor dezvoltate. Din punct de vedere politic şi material acest lucru pare
actualmente imposibil de atins.
Soluţia este simplă: „imaginaţiei trebuie să i se răspundă cu imaginaţie”54
Contabilitatea nu mai este ştiinţa exactă care era la originile ei, ea este complexă şi cere
imaginaţie şi după cum remarcă şi profesorul Niculae Feleagă în „Tratatul de contabilitate
financiară”, „contabilitatea este o artă”.

53
Liliana Malciu, „Cererea şi oferta de informaţie contabilă”, Editura Economică, 1998
54
Niculae Feleagă, Liliana Malciu, „Politici şi opţiuni contabile”, Editura Economică, 2002

102

S-ar putea să vă placă și