Sunteți pe pagina 1din 36

Introducere

Stocurile reprezintă cantităţile fizice de materiale de produse sau de mărfuri necesare


fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere), pentru a asigura
desfăşurarea continuă şi ritmică a activelor de exploatare.
Caracterului continuu al producţiei (sau al desfacerilor), i se opune, din motive
economice, caracterul discontinuu al aprovizionărilor.

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocare de capital ce nu poate fi


recuperat până când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate
prin vânzarea si încasarea produselor, lucrărilor sau servidilor realizate de întreprindere.

Stocul de producţie reprezintă o cantitate de resurse, care este rezultatul unei cereri şi al
unei oferte, al unui mod de organizare a activităţii de asigurare a activităţii de asigurare
materială şi care trebuie să asigure consumul între două reaprovizionări; necesitatea existenţei
acestuia este determinată de:
• necoincidenţa în timp şi spaţiu a producţiei şi consumului de resurse;
• existenţa anumitor incertitudini în ce priveşte asigurarea cu resurse şi care fac
necesară existenţa unor stocuri de resurse materiale, cum ar fi:
• stocul de siguranţă - pentru incertitudini în ce priveşte consumul,
cantităţile livrate şi timpul de livrare;

• stocurile speculative - pentru eliminarea unor influenţe negative ale


creşterii preţurilor etc.

• existenţa unor ritmuri diferite dintre producţie (consum) şi asigurare. Astfel,


consumul se poate aprecia că este practic continuu, în timp ce asigurarea este la anumite
intervale de timp

Această remarcă ne-ar îndemna să credem, la prima vedere, că procesul de exploatare cel
mai economic ar fi cel care s-ar desfăşura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici. Însă, o
aprovizionare "în timp real" sporeşte considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport,
manipulare etc.).Pe de altă parte, gestiunea modernă a stocurilor este departe de a mai
considera evidentă formarea de stocuri mari peste necesităţile rezonabile ale exploatării.
Stocurile supranormative sunt însoţite, pe plan financiar, de pierderi prin imobilizarea inutilă
a capitalurilor în aceste stocuri, prin cheltuieli de depozitare mari, pe care le ocazionează,

1
prin dobânzi peste cele curente, prin deteriorare şi degradări de stocuri etc. In general, pot fi
avute în vedere două politici de aprovizionare:

• un număr mic de comenzi axate pe cantităţi mari. In acest caz, stocul este mare, ca şi
costul de stocare; dimpotrivă, cheltuielile de derulare a comenzilor sunt mai scăzute, iar
condiţiile de cumpărare mai bune;

• un număr de comenzi axate pe cantităţi mici. Această situaţie implică stoc şi cost de
stocaj diminuate, dar cheltuielile cu derularea comenzilor şi livrarea cresc.
Cantităţile comandate trebuie să fie calculate de aşa manieră, încât să minimizeze
ansamblul acestor costuri şi să evite rupturile de stoc.
Aceste relevari vor fi argumentate in teza, printr-un sir de exemple elocvente si
argumente teoretice si practice.
In capitolul I al lucrarii voi vorbi despre notiunea de stoc si importanta stocurilor ca
active circulante in activitatea de producer a intreprinderii.
In capitolul II voi imbina mai multe tipuri de clasificare a stocurilor in viziunea a mai
multi autori cu scopul de a realize un studiu amplu asupra temei.
In capitolul III voi caracteriza metodele de gestiune a stocurilor la intreprindere,
aducind diferite exemple practice si teoretice.
In procesul elaborarii tezei am utilizat un sir de modalitati de cercetare:
1.cercetare de birou a literaturii de specialitate, a regulamentelor in vigoare, a legislatiei,
bazelor de date actuale, informatiilor statistice, a revistelor si ziarelor de specialitate.
2.cercetare de teren care presupune studiul temei vizate prin realizarea unor cercetari in
cadrul diferitor societati comerciale autohtone

2
1.1Notiuni generale si importanta stocurilor pentru intreprindere

Ca si elemente de active circulante, stocurile reprezintă o investire pentru întreprindere.


Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioada de timp mai mare sau mai
mica, ele au un cost şi prin urmare cer să fie rentabilizate.
Deţinerea de stocuri trebuie explicată prin câştiguri sau economii pentru deţinător,
singura justificare de a imobiliza fonduri în stocuri diverse. Constituirea stocurilor este
rezultatul unei decizii de investire. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat
pe baza sumei lichidităţilor efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de
fluxurile de lichiditate intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-
depozitare, alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau
câştigul din deţinerea de stocuri. Stocurile de resurse materiale şi produse finite au o influenţă
deosebită asupra sistemului logistic al întreprinderii. Ele asigură continuitatea desfăşurârii
procesului de producţie şi satisfacerea cerinţelor clienţilor. Influenţa exercitată asupra
sistemului logistic se datorează atât costurilor de stocare, cat şi celorlalte costuri asociate, cum
ar fi cele de lansare a comenzii, de transport, de depozitare. Asigurarea echilibrului sistemului
logistic presupune înţelegerea rolului stocurilor în cadrul întreprinderii.
Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale/produse finite care se acumulează în
depozitele de aprovizionare desfacere ale unităţilor economice, într-un anumit volum şi o
anumită structură, pe o perioada de timp determinată, în vederea asigurării continuităţii şi
ritmicităţii fabricaţiei şi a consumului.
Intrucât stocul satisface nevoile utilizatorilor, el nu există decât dacă este reconstituit.
Altfel spus, el este situat între două curente (fluxuri): un flux de intrare (de aprovizionare) şi un
flux de ieşire din stoc (consum). Stocurile există în diferite puncte ale sistemului logistic al
întreprinderii: în depozitele unităţii, în centre de distributie proprii, în mijloacele de transport.
Opiniile referitoare la menţinerea stocurilor sunt contradictorii.
Practic este imposibil, chiar pentru perioade foarte scurte, de a sincroniza perfect
intrările cu ieşirile. Rolul stocului este tocmai de a evita discordanţele de cantităţi şi termene
care ar apărea din variaţiile neconcomitente ale aprovizionării şi consumului. Pe perioada cat
resursele materiale / produsele sunt stocate, acestea se apreciază ca fiind neactive deoarece ele
nu participă efectiv, în acest interval, la procesul de transformare a lor în valori de
întrebuinţare vandabile. Acest aspect este un proces economic negativ specific formării de
stocuri datorită blocârii pe o anumită perioada a fondurilor financiare antrenate la cumpărarea
resurselor materiale stocate.
Efectul imobilizării de resurse materiale şi financiare în stocuri, privit în ansamblul său,
3
recomandă ca functie ideală acţiunea de evitare a formării şi deţinerii lor. Practic această
orientare nu este posibilă decât în cazuri de excepţie; uneori nu este economic. Aceasta
pentru că, în procesul de furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine
influenţa multor situaţii şi factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează
necesitatea formării de stocuri. Natura situaţiilor şi factorilor specifici determină şi tipologia
stocurilor care se constituie.
Astfel, situaţiile de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, caracterul
deficitar al resurselor) determină formarea de stocuri sub forma rezervei de stat la resurse
strategice şi de altă natură; periodicitatea producţiei la furnizor sau a transportului determină
formarea de stocuri curente la utilizatori; apariţia unor dereglări, perturbaţii în livrările de la
furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă la beneficiari; întreruperea
exploatării sau a transportului, urmare a condiţiilor naturale şi de climă, determină formarea
stocurilor de iarnă; necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii în consum presupune
constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare.
Indiferent de situaţie sau de factorul de influenţă, acţiunea nu exclude efectuarea de analize şi
calcule economice care să contureze strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o
etapă la alta în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse
materiale, de mutaţiile în structura consumului sau în potenţialul de furnizare a lor.
Aşadar, agenţii economici trebuie să stabilească tipurile de stocuri pentru fiecare resursă
materială/produs şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip sau altul de stoc, pentru o mărime
sau alta sunt condiţionate de răspunsul la întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează
dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp?".
Răspunsul constă în analiza rolului pe care trebuie să-1 îndeplineascâ stocurile.
Stocurile oferă siguranţă în următoarele situaţii:
1) Fluctuaţiile cerere/ofertă. Stocurile de siguranţă, stocurile tampon sau rezervele
sunt termeni foarte utilizaţi pentru a descrie situaţiile când acestea sunt necesare:
> incertitudinea performanţei fumizorului, determină intervale de timp mai mari decât
perioada care se acordă pentru a evita criza de resurse materiale şi produse;
> variaţiile cererii de vânzări, în timpul perioadei de reaprovizionare, care nu pot fi
întâmpinate prin reprogramare, astfel încât să fie menţinute nivelurile de servire a
clienţilor.
2) Anticiparea. Stocurile anticipatorii conţin bunuri destinate să acopere creşterea
sezonieră a cererii, vânzările promoţionale şi perioadele de concedii. Această metodă este
folosită pentru a evita apariţia unor schimbări de capacitate şi blocajele operaţionale cauzate de
aceste schimbări.
3) Transportul. Resursele materiale şi produsele traversează uneori distanţe mari între
furnizori, depozite, distribuitori şi clienţi. Ajungerea la destinaţie în timp util depindc de viteza
4
de deplasare a stocurilor, ceea ce implică un compromis între costurile de transport şi nivelul
activităţii întreprinderii.
4) Stocurile de protectectie împotriva riscului. Acumulările de stoc în avans pot fi
profitable dacă se fac achiziţii avantajoase, pentru a evita fluctuaţiile de preţ sau pentru a
profita de reducerile de preţ. Variaţia preţurilor şi a cantităţilor achiziţionate
este speculativă, de aceea este necesară o atenţie sporită înainte de finalizarea angajamentelor.
5) Mărimea lotului. Existenţa stocurilor are de cele mai multe ori rolul de a îmbunătăţi
eficienţa operaţională prin separarea ritmurilor de achiziţie şi fabricaţie de ritmul consumului.
Asemenea compromisuri implică achiziţii în exces pentru cerinţele imediate, pentru a reduce
costurile de transport, cantităţile de produse şi costurile de constituire a stocurilor. Există
tipuri de stocuri care nu sunt afectate de schimbarea nivelului comcnzii sau al lotului.
Stocurile formate din produse afiate în lucru sunt dependente de timpul de prelucrare indiferent
dacă ele sunt prelucrate în lotun mici sau man

Aşadar, decizia de investire în stocuri se va lua ţinând seama de criteriul rentabilităţii,


pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidităţi periodice viitoare şi fluxul final
actualizate, precum şi costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.
VAN=Invest in stoc±Cash Flow actualize+Valoarea actualizata a stocului
Dacă valoarea actuală netă este pozitivă, investiţia în stocuri este oportună întrucât aduce
mai mult beneficiu decât dacă acelaşi capital ar fi fost plasat la o bancă, cu dobândă compusă, pe
o perioada de timp egală cu durata investirii în stocuri.
Suma capitalului investit în stocuri se stabileşte pe baza lichidităţii efective imobilizate.
Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producţie neter-minată şi semifabricate,
care nu provoacă ieşiri de casă; la fel se procedează şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea
instalaţiilorde depozitare, păstrare etc. a stocurilor.
Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive şi negative, reprezintă câştiguri nete
directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreţinere etc.
Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul
optim destocuri, pentru o anumită perioadă de timp (un exerciţiu financiar) exprimat valoric,
în vederea realizării în bune conditii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii.

5
1.2 Clasificarea stocurilor
Constituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producţie sau
desfacere, evitând ruptura între aprovizionare-desfacere. Constituirea unor stocuri însemnate la
nivelul agenţilor economici poate avea influenţe diverse: pozitive, în cazul unei evoluţii
nefavorabile a preţului materiilor prime sau al obţinerii unor conditii mai favorabile din partea
furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari etc., şi negative, în conjuncturi economice în
care preţurile materiilor prime scad, modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime,
apariţia unor înlocuitori calitativi, pierderi din degradări fizice sau morale etc.
In general, la nivelul unui agent economic se constituie trei categorii de stocuri:
a) stocuri de resurse materiale;
b) stocuri de producţie neterminată;
c) stocuri de distribuţie (de produse finite),
a) stocuri de resurse materiale
Pentru desfăşurarea normală a activitâţii specifice, orice întreprindere îşi constituie
diferite categorii de stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare, de natura resurseior
materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea structurală a
subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica adoptate
în formarea stocurilor în raport cu factorii care le condiţioneazâ.
La nivelul acestor unităţi se prevede constituirea în mod obişnuit a stocuiui curent şi cu
titlu de excepţie a stocuiui de siguranţâ, de condiţionare, de transport intern şi de iarnă. Aceste
stocuri îndeplinesc aceeaşi funcţie dar pentru condiţii diferite.
Formarea de stocuri optime, mai ales în faza de aprovizionare reprezintă o preocupare
majoră pentru managerul oricărei întreprinderi. Imobilizarea unei părţi importante din
capitalul circulant în stocuri reprezintă o utilizare ineficientă a disponibilităţilor proprii sau
împrumutate.
Stabilirea momentului în care este necesară lansarea unei noi comenzi de aprovizionare,
precum şi a mărimii comenzii reprezintă decizii fundamentale în managementul stocurilor.
Determinarea punctului de reaprovizionare (momentul lansării unei noi comenzi)
reprezintă, de fapt, stabilirea mărimii stocuiui, la care se impune lansarea unei noi comenzi.
Punctul de reaprovizionare indică doar când anume trebuie lansată comanda, nu mărimea
comenzii.
In condiţii de certitudine, punctul de reaprovizionare se poate determina utilizând
următoarea relaţie:
P=D*T,
unde
P- reprezintă punctul de reaprovizionare, exprimat în unităţi fizice;
D - cererea medie zilnică, exprimată în unităţi fizice;
6
T- mărimea intervalului de reaprovizionare, exprimat în zile.

In condiţii de incertitudine, pentru determinarea punctului de reaprovizionare se ia în


calcul şi un stoc de siguranţă ( SS ), relaţia fund următoarea:

P = D * T + SS
unde P, D şi T au aceeaşi seninificatie, iar SS este stocul de siguranţă exprimat in unităti
fizice.
In situaţii de incertitudine, gestionarea stocurilor trebuie să ia în calcul probabilitatea de
apariţie a întârzierilor în aprovizionare. Decizia de formare a stocurilor de siguranţâ va
depinde de mărimea funcţiei de cost global ( costul de depozitare plus speranţa matematică a
costului întârzierii aprovizionării).
Feg = Cd + Sm, unde

Fcg - funcţia costului global;


Cd - cost de depozitare ( stoc de siguranţă cost unitar de depozitare); Sm - speranţa
matematică a costului întârzierii aprovizionării (numărul unităţilor lipsă ; costul lipsei de
materie primă; probabilitatea întârzierii).
b) stocuri de producţie neterminată
Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost finalizat.
Printr-o dimensionare corectă, stocul de producţie neterminată asigură desfăşurarea ritmică şi
uniformă a procesului de producţie. Supradimensionarea stocurilor de producţie neterminată
duce la imobilizări de capital circulant, iar subdimensionarea acestora conduce la întreruperea
procesului de producţie.
In general, pentru producţia neterminată se constituie următoarele categorii de stocuri:
• de ciclu,
• circulant,
• de siguranţă.
c) stocuri de distribuţie (de produse finite),
Stocurile de produse finite, denumite şi stocuri de distribuţie, reprezintă acumulări de
produse realizate de întreprindere pentru asigurarea desfâşurării în condiţii optime a activităţii
de desfacere şi satisfacerea cerinţelor clienţilor.
In general, existenţa şi eficienţa unei întreprinderi nu este compatibilă cu menţinerea
unor stocuri mari de produse finite. Dar vânzarea produselor nu este posibilă imediat după
încheierea procesului de fabricaţie, deşi din punct de vedere tehnologic s-a încheiat procesul
de transformare şi pot fi utilizate în scopul pentru care au fost create. Insă, pentru a deveni
marfă, produsele trebuie supuse unui lanţ de operaţiuni în vederea acceptârii şi vânzării lor pe
7
piaţă. Astfel, produsele sunt reţinute în depozitele de desfacere ale producătorilor sub
denumirea de produse finite. Pe timpul stocării, produsele finite constituie resurse neactive,
care în limite iraţionale conduc la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, la
creşterea imobilizărilor şi a cheltuielilor de depozitare, la diminuarea eficienţei activităţii
economico-financiare a întreprinderii producătoare.
In concluzie, apar două situaţii contradictorii: pe de o parte, se impune staţionarea
temporară a produselor finite pentru efectuarea operaţiilor în concordanţă cu cerinţele
consumatorilor, iar pe de altă parte, trecerea cat mai rapidă a acestora în consum, în vederea
sporirii eficienţei utilizâri capitalului investit. Rezolvarea acestor sîtuaţii presupune practic
diminuarea timpului aferent operaţiiior la care sunt supuse produsele finite pentru a fi vândute
clienţilor.
Operaţiile efectuate asupra produselor finite în timpul stocării sunt, în general,
următoarele: primirea şi recepţia produselor finite din secţiile de producţie; înregistrarea
acestora în evidenţă; sortarea; asamblarea, efectuarea unor operaţii de montaj; condiţionarea
produselor, asigurarea unor proprietăţi fizico-chimice cerute de clienţi; etichetarea. marcarea;
formarea loturilor de livrare; ambalarea pentru protecţie şi prevenirea deteriorărîi pe timpul
manipulării şi transportului; întocmirea formelor de livrare; încărcarea în mijloacele de
transport şi expedierea produselor.
Cunoaşterea concretâ a operaţiilor care delermină staţionarea produselor în depozitele
producătorilor, a timpului necesar efectuării acestora, permite aplicarea unor măsuri care să
ducă la reducerea perioadei de stocare, cum ar fi: comasarca unor activităţi care se pot efectua
în aeeeaşi perioadă de timp (etichetarea şi marcarea concomitent cu formarea loturilor de
livrare; mecanizarea, automatizarea şi robotizarea operaţiilor; simplificarea şi automatizarea
evidenţei tehnico-operative).
Tehnologia de fabricatie, programul de lansare în producţie, utilizarea optima a
capacităţilor de producţie nu permit, totdeauna, realizarea simultană a sortimentelor sau
produselor care urmează să fie livrate unui client la un moment dat. Astfel, unele produse sau
sortimente vor trebui stocate un timp, până când sunt realizate şi celelalte, pentru a forma un
lot complet, care să fie livrat câtre client.
Există anumite produse, la care, alături de stocurile obişnuite, din care se livrează în mod
curent, se constituie şi
• stocuri de siguranţă - Unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de siguranţă în
vederea acoperirii cererilor de vânzare când acestea depăşesc nivelul previzionat
• sezoniere - Stocurile sezoniere sunt determinate de caracterul sezonier al producţiei sau
consumului şi sunt constituite de întreprinderile producătoare pentru servirea clienţilor, fie pe
întregul an, fie pe perioade mai scurte.
• anticipate - De asemenea, pot fi constituite stocuri anticipate de produse finite în scopul
8
satisfacerii cerinţelor clienţilor pe durata opririi fabricaţiei (remont, retehnologizare,
schimbarea profilului de fabricaţie, asimilarea în fabricate a unor produse noi şi renunţarea la
altele).
• de conjunctură- In funcţie de natura produsului, de potenţialul de producţie, de evoluţia
raportului dintre cerere şi ofertă şi implicit a preţului de vânzare, unitatea producătoare îşi
poate constitui stocuri de conjunctură pentru a le plasa pe piaţă în momente favorabile de preţ.

Formarea acestor categorii de stocuri este condiţionată de strategia pe care o adoptă


producătorul cu piaţa. La baza elaborării unei astfel de strategii trebuie să stea volumul
previzional al vânzărilor pentai satisfacerea cerinţelor clienţilor şi realizarea unui profit
maxim, dar este necesară şi analiza atentă a următoarelor aspecte:
a) care sunt costurile şi riscurile unor stocuri mai mari decât cererea, faţă de pierderile de
încăsări datorate lipsei produselor în stoc;
b) care sunt costurile legate de modificarea volumului de producţie în funcţie de
sezonalitatea cererii, în comparaţie cu cele aferente păstrării în perioadele cu cerere
scăzută a unor stocuri egale cu cele din perioadele cu cerere mare;
c) care sunt costurile legate de sistarea unor vânzări datorită reduceni unor capacităţi de
producţie, comparativ cu extinderea acestora.
In concluzie. strategia stocurilor este influenţată de strategia de vânzări, ambele fiind
componente ale strategiei generale de dezvoltare a oricărui agent economic.

1.3Metode de gestionare a stocurilor

9
Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei investiţii de capital:
cea mai eficientă alocare a capitalului în condiţii de diminuare a riscului.
Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează în cea mai mare parte în cadrul
echilibrului dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizabile pentru finanţarea
acesteia.
Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmăreşte
realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea
pasivelor circulante urmăreşte cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare.
Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante
urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, preocupare însoţită de creşterea
costurilor de exploatare şi de diminuare a rentabilităţii.
In privinţa pasivelor circulante se urmăreşte permanenţa surselor de finanţare, autonomia
financiară a ciclului de exploatare, preocupări însotite de creşteri ale costului procurării
capitalurilor necesare.
Având în vedere aceste cerinţe ale optimizării relaţiei rentabilitate - risc, în mod concret,
gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii complementare de activitate.
(1) determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de creanţe şi de lichidităţi) şi
(2) determinarea modalităţii de finanţare a necesarului de active circulante (a fondului de
rulment, a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori etc.; a concursurilor bancare: credite
de trezorerie, credite de scont etc.).
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicolă a acestora şi deci
posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor plasamente de
trezorerie şi a păstrării unei rezerve lichide în cont şi în casă. Există un raport specific
fiecărei întreprinderi între vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor necesare pentru
realizarea acestora.
Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de
exploatare cu efecte diferite ale rentabilităţii şi riscului:
(1)O politică agresivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri
minime. Rentabilitatea ridicată intenţionată prin acţiune politică este însoţită de riscuri
mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii.
(2) O politică defensivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi
lichidităţi ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de cosrurile suplimentare ale
prudenţei în asigurarea cu stocuri a continuităţii activităţii de exploatare.
(3) O politică echilibrată (intermediară) este cea care armonizează relaţia contradictorie
dintre rentabilitate şi risc.

10
In ceea ce priveste finantarea activelor circulante într-o politică agresivă (1), accentul
cade în principal pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare etc.),
care au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină şi o preocupare
stresantă de a reînnoi creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei
lipse de capital.
Politica defensivă (2) are în vedere finanţarea activelor circulante în principal, din
surse permanente (fondul de rulment), care au costuri de procurare mult mai mari, dar şi o
acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei
dobânzilor.
O politică neutră (3) constă în sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi
pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea şi riscul ce ar însoţi formarea activelor şi
pasivelor circulante au sensuri contrare şi se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul
de rulment ar reprezenta marja de siguranţă pentru finanţarea activelor circulante şi pentru
autonomia financiară a întreprinderii.

Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare in determinarea fondurilor băneşti


acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relaţii financiare ocazionate de
autofinanţare, creşteri de capital prin noi emisiuni de acţiuni sau de împrumut pe termen scurt,
bancar sau comercial.
Necesarul în stocuri trebuie astfel stabilit încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cat mai
eficientă a acestor valori, în mobilizarea tuturor factorilor care să conducă la accelerarea
vitezei de rotaţie, pentru reducerea absolută sau relativă a stocurilor. Necesarul de stocuri
trebuie să exprime nevoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realităţii due la greutăţi
financiare: imobilizări în cazul supradimensionării necesităţilor, nerealizarea volumului
11
activităţii în cazul subdimensionării lor. Se pot reţine mai multe metode de dimensionare a
stocurilor: metoda extrapolării, metoda standard, metoda analitică etc.

Metoda extrapolării

Dimensionarea stocurilor după metoda extrapolării sau metoda globală porneşte de la ideea
unei legături directe între fondul de rulment, ca sursă permanentă de finantare, şi cifra de
afaceri, legătură ce poate fi exprimată sub forma raportului FR/CA.
Presupunând că în exerciţiile financiare anterioare s-a observat o stabilitate a raportului
FR/CA şi că în cursul anului curent nu se întrezăresc schimbări mari faţă de anii anteriori,
admitem că şi pentru anul curent se poate păstra acelaşi raport FR/CA care, ponderat cu
volumul previzionat al CA pentru anul curent, rezultă fondul de rulment necesar pentru
finanţarea stocurilor.
Exemplu:
FR0 = 40000
CA0 = 100000
CA1 = 125000
FR1 = FR0 / CA0 * CA1
FR1 = (40000/100000)*125000=50000

Această metoda leagă evoluţia fondului de rulment numai de cifra de afaceri, neţinând
seama de alţi factori: natura relaţiilor cu clienţii, respectiv creşterea sau descreşterea soldului
contului clienţi, natura relaţiilor cu furnizorii, respectiv creşterea sau scăderea soldului
acestui cont şi chiar de evoluţia stocurilor, respectiv creşterea sau scăderea acestora în
funcţie de viteza de rotaţie. După cum se observă, determinarea necesarului pentru stocuri nu
se poate face în afara altor active şi pasive de exploatare (ct. clienţi, ct. furnizori). Necesarul
se determină prin metoda extrapolării, global, împreună cu necesarul celor-lalte elemente de
active circulante.
Nevoile de finanţat pentru active circulante depind de sectorul economic din care face
parte întreprinderea, de condiţiile producţiei şi reglementarea plăţilor, de caracterul continuu
sau sezonier al activităţii.
Pentru o unitate cu activitate continuă previzionarea nevoilor de finanţat ale ciclului de
exploatare se efectuează, în principal, ca diferenţa între activele de exploatare şi pasivele de
exploatare, astfel:

12
Nevoi de finanţat = [Active de exploatare] - [Pasive de exploatare].
La activele de exploatare putem îngloba: stocuri, creanţe clienţi, avansuri acordate
furnizorilor, avansuri acordate personalului, debitori diverşi, iar în pasivele de exploatare:
furnizori, avansuri primite de la clienţi, datorii către personal, creditori diverşi.
Condiţiile de exploatare evoluează însă, de la un an la altul, ceea ce face ca metoda
extrapolării să nu fie adecvată. In consecinţă, pentru determinarea nevoilor de finanţare a
activelor circulante se impune o analiză mai precisă a acestora.
Metoda standard
Metoda standard sau metoda termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de
finanţat ale ciclului de exploatare exprimate initial în zile/cifră de afaceri şi abia în etapa a
doua, în volum valoric. Se porneşte de la faptul că necesarul de finanţat al ciclului de
exploatare rezultă din decalajul dintre încasări şi plăţi, legat de diferite operaţiuni ca:
aprovizionare, stocaj, producţie, desfacere. Când există decalaj permanent între încasări şi
plăţi întreprinderea trebuie să apeleze la resurse permanente, adică pe termen lung, respectiv
trebuie să-şi constituie fond de rulment.
In prima etapă se evaluează durata de rotaţie a fiecărui post din activul de exploatare şi
pasivul de exploatare, exprimată în număr de zile de flux, astfel:
- durata stocurilor:
- în zile de cumpărare pentru materiî prime, materiale, mărfuri etc;
- în zile ale ciclului de producţie pentru producţia neterminată,
semifabricate;
- în zile sortare, ambalare, pentru producţia finită.

- durata creditului-client, în număr de zile/vânzări;


- durata creditului furnizor, în număr de zile/cumpărări.
In etapa a doua se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcţie de un
indicator unic al activităţii - cifra de afaceri sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotaţie
se converteşte în zile/cifră de afaceri, coeficientul de conversiune depinzând de ponderea
structurii costurilor.
Exemplu
- Situaţia bilanţieră a unei societati comerciale la sfirsitul exercitiului expirat se prezintă
astfel:
Activ Pasiv
- Imobilizări........10 mil. - Capital propriu….…12 mil
- Stocuri..............5,5 mil. - Datorii la termen…….6 mil

13
- Clienţi...............3,0
mil. - Furnizori…………..2.5 mil
- Disponibil.........2.0 mil.
Total A 20,5 mil. Total P 20.5 mil

- pentru exerciţiul curent întreprinderea îşi propune:


♦ cifra de afaceri.......................31 mil.
♦ costul mărfurilor....................21 mil. (70% din CA)
♦ cumpărări de mărfuri.............18 mil.
Determinarea necesarului de finanţat pentru active de exploatare, după metoda standard,
se realizează în felul următor:
a) Calcularea duratei în zile a elementelor ciclului de exploatare:
• durata stocajului=(Stocuri*360)/costul marfii=2.5*360/14=141 zile
• durata creditului client=(create client*360)/cifra de afaceri=3*360/30=36zile
• durata creditului furnizor=furnizori*360/cumparatori=2.5*360/18=50 zile

b) Nevoile de finanţare ale ciclului de exploatare:


-Stocaj ... (41 x 70%)..........98,7 zile
-Credit client.......................36,0 zile
- Credit furnizor (50 x 70%) 35,0 zile
Fond de rulment în zile = 98,7 + 36 - 35 = 99,7 zile
Fond de rulment sume=(30*99.7)/360=8308333, ceea ce reprezinta 27,69% din CA
Metoda KANBAN
Această metodă a fost dezvoltată în Japonia de firma Toyota. Denumirea sistemului
Kanban vine din faptul că se plasează un carton în uzine pentru a cere noi piese. Această
metodă este acum utilizată în SUA (IBM, General Motors, General Electric etc.) şi în Europa.
Ea este denumită, de asemenea, metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux
continuu.
Ideea de bază a sistemului constă în aceea că intreprinderea trebuie să deţină un stoc
minimal, dar pentru aceasta furnizorii săi ar trebui să poată livra la timp piesele care îi sunt
necesare întreprinderii. Acest sistem este mai larg decât un sistem de gestiune a stocurilor.
Este, de asemenea, un sistem de gestiune. Suma stocurilor este redusă la minimum, ca şi
timpul şi distanţa dintre diferitele operaţiuni.
Pentru ca firma să poată livra rapid, trebuie ca ea să întreţină relaţii urmărite cu furnizorii
săi şi să existe o buna coordonare.
Sistemul Kanban modifică ipotezele modelului clasic:
14
-diminuează costul de comandă al stocurilor. Acesta poate fi obţinut printr-o localizare
judicioasă a unităţilor de producţie;
- diminuează stocul de securitate. Acesta poate fi obţinut, ameliorând relatiile dintre
întreprindere şi furnizorii săi. Acest sistem permite degajarea trezoreriei, care poate fi
utilizată pentru noi investiţii. Stocurile constituie, după sectoare, o parte mai mult sau mai
puţin importantă a nivelului bilanţului întreprinderilor. în acelaşi timp, un stoc puternic
crescut antrenează costuri Numeroase metode de gestiune a stocurilor au fost puse la punct.
Ele utilizează tot mai mult instrumente informatice. Modelul clasic este bazat pe faptul că
anumite costuri (costuri de stocaj) cresc atunci când stocurile se măresc, pe când altele (costul
de comandă) se diminuează în acelaşi timp.
Metoda Kanban consideră că aceste costuri pot fi minimizate graţie unei mai bune
localizări şi coordonări între întreprinderi.

Metoda analitică

Metoda analitică vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în


parte, urmând ca în final să se însumeze. Prin urmare, se va stabili necesarul pentru mărfuri,
ambalaje, alte active (obiecte de inventar, echipament şi materiale de protecţie, materiale şi
piese de schimb) şi stocuri pentru producţie (materii prime, materiale, combustibil,
producţie neterminată etc.)
• Stocul final de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori: volumul desfacerilor
(D) şi norma de stoc în zile (Sz) sau stoc/zile desfaceri, după formula următoare:
Sf=(D*Sz)/T
Stocul final determinat în manieca arătată este exprimat în preţuri cu amă-nuntul. Pentru
a stabili necesarul de finanţat, stocul respectiv trebuie recalculat în preţuri de reaprovizionare,
adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) şiadunând cheltuielile aferente
transportului, încărcării - descărcării etc.
Nmf=Sf-R-I + Cc
N,nf = necesarul de mărfuri;
Sf = stocul final de mărfuri anual, trimestru;
I = impozitul pe profit;
R = rabatul comercial;
Cc = cheltuieli aferente stocurilor.
Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileşte prin aplicarea cotelor medii de
rabat, impozit, cheltuieli la stocurile finale de mărfuri. Previzionarea cotelor medii se face în
funcţie de realizările preliminate ale exerciţiului anterior, corectate (eventual) pentru a le face
comparabile cu condiţiile exerciţiului curent.
15
Necesarul de ambalaje.
Cea mai importantă categorie de ambalaje o constituie ambalajele de circulaţie şi care se
caracterizează printr-o circulaţie pe principiul vânzării - cumpărării, la fel ca şi mărfurile pe
care le însoţesc. Necesarul ambalajelor de circulaţie se obţine înmulţind stocul final curent de
mărfuri cu ponderea ambalajelor faţă de mărfuri obţinute în exerciţiul precedent:
Na1=(Sfmf * Pa0)/100
Pa0=(Sa0/Sfmf0)/100
Na1= necesarul de ambalaje exercitiul curent
Sfmf1 , Sfmf0 = stocul final mărfuri în exerciţiul curent şi în anul de bază;
Pao = ponderea ambalajelor faţă de mărfuri în bază;
Sao = stocul de ambalaje preliminat în anul de bază.
După cum se observă, necesarul ambalajelor de circulaţie variază numai în funcţie de
creşterea sau descreşterea stocului de mărfuri, întrucât ponderea obţinută în anul de bază se
menţine şi pentru anul în curs

Metoda ABC de gestiune a stocurilor

In cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor, activitatea de


planificare economică şi financiară a trebuit să rezolve o altă relaţie contradictorie. Astfel,
urmărind distribuţia după valoare a stocurilor de active circulante din majoritatea
întreprinderilor, s-a observat că circa 70% din numărul articolelor existente în stocuri
reprezintă numai circa 10% din valoarea totală a acestora, în timp ce aproximativ alte 10%
din numărul articolelor deţin circa 70% din valoarea totală a stocurilor. In această situaţie, nu
se mai justifica, din punct de vedere financiar, urmărirea şi controlul detaliat al stocurilor de
valoare mica, dar care deţin o pondere mare ca număr de articole, folosindu-se, în acest scop,
metode globale.
O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de "Metoda ABC" care
împarte stocurile de active circulante în trei grupe:

16
-grupa A (puţine, dar valoroase): articole de active circulante de valoare mare pe unitatea
de măsură, dar cu pondere mica în numărul total de articole;
-grupa B: articole de active circulante de valoare medie şi cu pondere medie în numărul
total de articole;
-grupa C ("multe, dar mărunte"): articole de valoare mica pe unitatea de măsură, dar cu
pondere ridicată în numărul total de articole.
Metoda ABC permite:
- o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A, B şi o determinare a mărimii matematice
optime a acestora, astfel ca necesarul de capitaluri pentru formarea şi păstrarea lor să fie
minim. Pentru aceste grupe se justifica folosirea metodelor analitice de fundamentare a nevoii
de funcţionare pe tipuri de stocuri (curente, de siguranţă etc.), pe categorii de stocuri (de
materiale, de produse în curs, de produse finite) şi chiar pe elemente componente
nominalizate (pe fiecare fel de materiale, de produse, în curs de produse finite);
- o urmărire globală a stocurilor din grupa C (materiale şi produse diverse) care se vor
aproviziona în loturi mari, pentru perioade mari de timp, pentru a reduce, în acest fel,
cheltuielile de transport - aprovizionare.
Nevoia de finantare a stocurilor (Nfs) este determinată de totalitatea cheltuielilor de
formare şi păstrare a stocurilor de active circulante în toate fazele ciclului de exploatare,
astfel încât să se asigure desfăşurarea continuă şi ritmică a producţiei. Din motive de
simplificare a calculului, mărimea elementelor componente ale cheltuielilor de procurare şi
păstrare a stocurilor (cheltuielile de transport-aprovizionare, retribuţii, amortizare etc.) se
defineşte prin calculul influenţei a doi factori:

17
- cheltuielile medii zilnice cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza
cheltuielilor anuale din planul costurilor de producţie şi pe baza unor coeficienţi (K) de
corectare (la mp şi la produsele în curs de fabricaţie);
-intervalul de timp (t) dintre două reconsntituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin
normele tehnice care reglementează desfăşurarea proceselor de aprovizionare, producţie,
desfacere etc., s-au preluat la nivelul realizărilor din anii anteriori.
Cheltuielile de prod, anuale
Nfs =------------------------ ---------k * t
360

Determinarea stocurilor pentru alte active. In grupa "alte active" se încadrează anumite
elemente cu o pondere mai mica în totalul activelor circulante, cum ar fi: materiale şi piese de
schimb, obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată, echipament şi materiale de
protecţie. Având în vedere viteza de circulaţie mai redusă a acestor elemente în raport cu
mărfurile şi ambalajele, ele se dimensionează separat, existând deosebiri în modul de
determinare a necesităţilor pentru diferitele elemente componente.
Necesarul pentru materiale şi piese de schimb se calculează pe baza stocurilor finale
preliminate ale anului de bază, eventual corectate şi aduse în condiţiile anului curent, care se
influenţează cu creşterea sau descreşterea relativă a parcului de transport şi a dotării cu utilaje
în anul curent, faţă de anul de bază:
N=S0(1±P/100)
P=(TU1/TU0)/100
în care:
18
N = necesarul de materiale şi piese de schimb;
So = stocul preliminat de materiale şi piese de schimb al anului de bază;
TU1, TUo = parcul de transport auto şi volumul dotării cu utilaje în anul curent, respectiv
anul de bază;
P = creşterea relativă (+) sau descreşterea (-) parcului auto şi a dotării cu utilaje în anul
curent.
Necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată se determină ţinând cont de
stocul valoric preliminat al anului de bază, de gradul de uzură al obiectelor de inventar în
folosinţă şi de suprafaţa pe care o deservesc, în felul următor: stocul preliminat la sfârşitul
anului de bază se diminuează cu uzura aferentă obiectelor de inventar în folosinţă, rezultatul
urmând să fie influenţat de creşterea sau descreşterea suprafeţei comerciale în anul curent, faţă
de anul de bază.
N=(S0-Sf*U/100)* (1±P/100) P=(SC1/SC0)*100
în care:
N = necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată;
So = stocul final preliminat de obiecte de inventar al anului de bază;
Sf = stocul de obiecte de inventar în folosinţă ;
U = gradul de uzură al obiectelor de inventar în folosinţă;
P = gradul de creştere a suprafeţei comerciale în anul curent, faţă de anul de bază;
SC1,SCo = suprafaţa comercială în anul curent, respectiv în anul de bază.
Necesarul pentru echipamentul şi materialele de protecţie se stabileşte în acelaşi fel ca
în cazul obiectelor de inventar, cu deosebire că stocul preliminat la sfârşitul anului de bază,
diminuat cu uzura aferentă echipamentului în folosinţă, se influenţează cu creşterea sau
descreşterea relativă a personalului operativ comercial în anul curent, faţă de anul de bază.
Pentru alte categorii de active circulante, cum sunt cheltuielile anticipate ocazionate de
plata chiriei, abonamentelor de radio, televiziune, telefon, presă etc. necesarul se stabileşte
prin analiza economică cu preocuparea ca în anul curent cheltuielile să nu depăşească, pe cat
posibil, nivelurile atinse în anul de bază.
Pentru cheltuielile anticipate privind reparaţiile capitale necesarul se stabileşte în
funcţie de volumul reparaţiilor prevăzute şi cota ce urmează să se recupereze prin trecere pe
cheltuieli în perioada curentă. Pentru clienţi din mărfuri vândute cu plata în rate, necesarul se
stabileşte astfel: se însumează soldul contului clienţi preliminat pentru sfârşitul trimestrului
expirat, cu vânzările prevăzute de mărfuri cu plata în rate şi cu dobânzile aferente creditelor
bancare acoperitoare; din totalul obţinut se scad avansurile legale depuse de cumpărători şi
ratele prevăzute a se încasa de la clienţi pentru mărfuri vândute cu plata în rate.
Pentru mărfurile expediate, în curs de încasare, necesarul de active circulante se
stabileşte înmulţind volumul livrărilor cu ridicata cu numărul de zile necesar pentru
19
întocmirea, expedierea documentelor la bancă şi termenul contractual de acceptare, supra
perioada de timp.

Optimul investirii în stocuri

Ponderea mare a stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii


rationale, eficiente a acestora, care să se reflecte pozitiv în rezultatele financiare. Modul în care
se desfăşoară rotaţia stocurilor are o mare însemnătate pentru economia fiecărei societăţi
comerciale; cu cat se realizează o viteză de rotaţie mai accelerată, cu atât întreprinderea îşi
va putea rezolva sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active circulante, va
apela la credite într-o măsură mai mica şi deci va plăti un cuantum mai redus de dobânzi.
Viteza de rotaţie a activelor circulante şi, prin urmare, a stocurilor reprezintă un indicator
calitativ al activităţii unităţilor economice exprimând eficienţa folosirii acestora; ea se
exprimă prin intermediul a doi indicatori: viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui
circuit şi coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele
circulante într-o perioadă de timp (de obicei,un an).
• Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem
produsul dintre stocul mediu (S) şi numărul de zile din an sau trimestru (T), iar la numitor,
volumul cifrei de afaceri (CA) anual sau pe trimestre.

V= SxT
CA
Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T), an sau trimestru, la coeficientul
vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC), în cazul că se cunoaşte acest din urmă
indicator.
V=T/NC
Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg activele
circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între cifra de afaceri
(CA) şi stocul mediu ( S), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile
(V).
NC=CA/S sau NC=T/V
In vederea obţinerii acestor indicatori, unităţile economice calculează, în prealabil, stocurile
medii după următoarele formule:
Str=(Si+Sf)/2 San=∑Str/4

20
în care:
Str = stocul mediu trimestrial;
Si = stocul initial al trimestrului;
Sf= stocul final trimestrial;
San, = stocul mediu anual.
Viteza de rotaţie este un indicator mediu, care exprimă mişcarea întregului stoc de mărfuri de
care dispune întreprinderea. în aceste condiţii, de fapt, viteza calculată este media vitezeîor de
rotaţie ale diferitelor categorii de stocuri şi, ca orice indicator mediu, poate ascunde abated în
plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenţie
atât viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cat şi viteza pe diferite grupe de
stocuri, pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri şi reducerii stocurilor cu
mişcare lentă sau fără mişcare.
In afara influenţei pozitive pe care o are asupra profitului şi ratei rentabilităţii,
accelerarea vitezei de rotaţie poate avea drept consecinţe eliberări relative sau absolute de
active circulante. Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea, accelerând viteza de
rotaţie, reuşeşte să-şi îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active
circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform
necesităţilor reclamate de activitatea de buna gestionare. Eliberarea relativă a activelor
circulante are loc în condi-ţiile când se realizează o creştere a volumului cifrei de afaceri cu
un volum constant de active circulante, sau când se realizează o creştere a cifrei de afaceri
într-un ritm mai accelerat decât creşterea volumului activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotaţie, optimul investirii în active circulante se mai poate
urmări şi prin intermediul altor indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de afaceri la 1 000 lei
stocuri sau volumul profiturilor la 1 000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficienţa mai
ales sub aspect cantitativ, în timp ce la al doilea exprimă eficienţa sub aspect calitativ.
O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie
structura şi calitatea acestora, posibilitatea vânzării şi transformării lor rapide în bani, adică
gradul de lichiditate a stocurilor de mărfuri, ambalaje şi alte active. Cum o parte însemnată
a activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este
pusă în situaţia de a face faţă în orice moment angajamentelor asumate faţă de bănci; or,
aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-şi desfacă operativ stocurile
achiziţionate. In eventualitatea că întreprinderea nu realizează cifra de afaceri prevăzută şi
nu-şi poate onora la timp obligaţiile asumate faţă de terţi (bănci, furnizori, alţi operatori) ea
intră în incapacitate de plată şi poate fi pusă în stare de lichidare judiciară chiar dacă, în
general, Iucrează rentabil şi este solvabilă.
Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situaţia lichidităţii, comparand gradul
de lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a datoriilor. înpractică pot fi utilizaţi
21
diverşi indicatori, cum ar fi:
Gradul de Total active circulante
lichiditate generală = Total datorii pe termen scurt
Un indicator expresiv din punct de vedere al lichidităţii se poate obţine şi prin diferenţa
factorilor cuprinşi în raportul de mai sus:
Total active circulante - Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment

Cu cat fondul de rulment este mai mare, cu atât mai scăzute vor fi datoriile pe termen
scurt în totalul activelor circulante; pentru întreprinderi, în anumite conjuncturi economice,
este avantajos şi mai sigur să-şi acopere o parte cat mai mare prin capital permanent, decât
prin credite pe termen scurt.

Sisteme de gestiune a stocurilor de producţie

Sistemele de gestiune a stocurilor se diferenţiază în funcţie de natura consumului (constant


sau variabil) şi de intervalul de timp la care se manifestă cererea de reaprovizionare
(intervalul dintre două aprovizionări succesive) care la rândul lui poate fi constant sau
variabil.In funcţie de cei doi factori, vor rezulta patru tipuri de gestiune a stocurilor.

Sistemul cu cerere constantă la intervale egale (Cc - Tc)

Se caracterizează printr-un consum constant în timp drept, în care la intervale egale de timp
se cer (se comandă) cantităţi egale.

Deci: T1 =T2= ...Tn


N1 =n2= ... nn
Nn - cerere în perioada "n";
Tn - intervalul de timp pentru care se asigură consumul din cadrul stocului (la care se
reînnoieşte stocul).
22
Sistemul cu cerere constantă la intervale variabile
Se caracterizează printr-un consum variabil în timp, drept pentru care se pot comanda (cere)
cantităţi egale, dar la intervale neegale de timp.

Comenzile se lansează în momentul în care nivelul stocului se situează la nivelul


punctului de comandă.

Sistemul cu cerere variabilă la intervale constante de timp Se caracterizează prin


existenţa unui consum neuniform în timp, ceea ce face ca pentru perioade de timp egale să se
consume cantităţi diferite, ce deter-mină cantităţi variabile necesare pentru completarea
stocului.

23
Deci:T1=T2 = T3 = ...Tn
N1 ≠ n2 ≠n3 ... nn deoarece:
Ni = S – Siex, în care:
S - stocul de producţie normat;
Siex - stocul existent în momentul sosirii unei noi comenzi.
Comenzile se lansează la intervale de timp constante, comandânduse cantităţi variabile.

Sistemul cu cerere variabilă la intervale variabile de timp


Se caracterizează prin existenţa unui consum variabil pe unitatea de timp şi cu o cerere
variabilă în timp.
Aceasta determină ca în funcţie de consumul corespunzător anumitor perioade să existe un
nivel variabil al stocului, ceea ce face ca pentru recom-pletarea stocului să se folosească
cantităţi variabile.

Deci:
T1≠T2≠…≠Tn
N1≠n2≠…nn
S1≠S2≠…Sn
Comenzile se lansează în momentul în care nivelul stocului se situează la nivelul unor
puncte de comandă. Cantităţile comandate la un anumit moment sunt egale cu stocul pentru
perioada respectivă (Si) minus stocul existent (Siex):
Ni=Si-Siex
Sisteme de reaprovizionare

Aşa cum a rezultat din analiza sistemelor de comandă, există două sisteme de reaprovizionare
24
(recompletare a stocului):

• sistemul cu punct de comandă;

• sistemul la intervale egale de timp.

Ambele sisteme au la bază următoarele cerinţe:


1. punerea la dispoziţia consumului a unei cantităţi de resurse necesită o anumită
perioada de timp (tc) care, în general, cuprinde:
• timp de pregătire comandă;
• timp de transmitere comandă;
• timp de recepţie comandă şi fabricate;
• timp de transport, comandă şi recepţie la consummator
• cantitatea existentă în stoc în momentul comenzii trebuie să satisfacă consumul până
în momentul sosirii unei noi comenzi.
Sistemul de reaprovizionare cu punct de comandă
Conform acestui sistem, lansarea unei noi comenzi pentru o nouă perioadă se face în
momentul când nivelul stocului a atins un nivel critic, numit punct de comandă.
Acest nivel critic trebuie astfel calculat încât să permită asigurarea consu-mului pe perioada
de timp până la sosirea noii comenzi:
q = tc • cmz,
unde:
q - punct de comandă;
tc - timp de asigurare a comenzii;
cmz - consum mediu zilnic.
In condiţiile în care tc > T, punctul de comandă se va calcula astfel:
q = cmz • tc - n,
unde: n - mărimea comenzilor lansate anterior.
Dacă există şi stoc de siguranţă, atunci:
q = cmz • tc + Ssig,
dacă tc < T, respectiv
q = cmz • tc - n + Ssig,
în condiţiile în care tc > T.
Grafic, acest sistem de reaprovizionare se prezintă astfel:

25
Sistemul de reaprovizionare la intervale egale de timp
Conform acestui sistem de reaprovizionare, lansarea comenzilor se face la anumite intervale
de timp (tc).
Fundamentarea intervalelor de timp (tc) se face avându-se în vedere nece-şitatea asigurării
unui timp care să facă posibilă punerea la dispoziţia consumului a unei noi comenzi până în
momentul epuizării celei precedente. Timpul dintre două comenzi (tc) este definit prin
momentele de comandă a două perioade successive.
Grafic, acest sistem se prezintă astfel.

26
Analizând aceste două sisteme de reaprovizionare rezultă că sistemul cu punct de comandă se
aplică în cazul unor cereri la intervale variabile (Cv - Tv; Cc - Tv), în timp ce sistemul la
anumite intervale de timp este eficient pentru sistemele de gestiune cu cerere la intervale de
timp constante.
Pornind de la cele două sisteme de bază folosite în reaprovizionare, au apărut anumite
sisteme mixte:
• Sistemul la intervale egale, dacă s-a atins nivelul critic; se verifică
nivelul stocului la anumite intervale de timp (tc), dar se lansează o
comandă numai dacă Sex < q, altfel se amână lansarea comenzii.
• Sistemul celor două depozite (S;s): conform acestui sistem, stocul este împărţit în două
părţi: "S", din care se consumă în mod curent, şi "s", din care se consumă pe perioada punerii
la dispozitia consumului a unei noi comenzi.

Costul cu aprovizionarea, care trebuie minimizat, este compus din costul de stocare
(sau costul de păstrare) şi din costul cu derularea comenzilor.
Pentru introducerea unor relatii de calcul, recurgem la următoarele notaţii:
C - consumul anual al materialului de aprovizionat;
p - preţul unitar de aprovizionare;
s - indicele de păstrare anual, adică cheltuielile generate de stocarea unei unităţi
monetare timp de un an;
Q - mărimea comenzii; ;
a - costul cu derularea unei comenzi.
Indicele de păstrare (s) este aplicat la valoarea stocului mediu. Presupunem că o
cantitate Q corespunde stocului la începutul perioadei şi că stocul final este nul (fără stoc de
siguranţă). Rezultă că stocul mediu valoric este Q*P/2 şi costul de stocare Q*p*s/2.
Numărul de comenzi fiind C/Q= x, costul cu derularea a x comenzi va fi C*a/Q'
Costul total de aprovizionare, pe care îl notăm cu y, va fi:
y = Q*p*s/2+C*a/Q

27
Acest cost este minim atunci când derivata de Q a funcţiei se anulează, respectiv:
y’= p*s/2 –C*a/Q2
de unde:
Q2= 2C*a/p*s si Q = √2C*a/p*s
Este astfel posibil să se calculeze numărul de comenzi x care corespund mărimii
comenzii Q, respectiv:
C/Q=x si x2=C2/Q2= C*p*s/2a
X=√C*p*s/2a
iar intervalul între aprovizionări (comenzi) –“I” va fi :
i=QT/C
în care T = 360 zile/an.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secţiune a gestiunii financiare a
întreprinderii. Relevanţa gestiunii ciclului de exploatare este data, în primul rând, de
ponderea ridicată (de pesţe 50%) a activelor (si pasivelor) circulante în totalul bilanţului
întreprinderii. In al doilea rând, operaţiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un mare
grad de repetabilitate şi cu o reflectare imediată asupra situaţiei financiare, asupra
rentabilităţii întreprinderii.
In sfârşit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupă din ce în ce mai mult
gestiunea financiară a întreprinderilor, îndeosebi a celor de mărime mica şi mijlocie.

Cheltuielile suplimentare inutile în gestiunea stocurilor pot rezulta atât din stocuri
insufiriente, cat şi din stocuri excesive. In aceste condiţii, mărimea optima a stocurilor este
cea care armonizează relaţia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care
variază în funcţie de numărul de aprovizionări şi cele de depozitare (Cd) variabile, în raport
cu mărimea stocurilor. Se demonstrează uşor că această mărime optima a stocurilor este cea
care minimizează cheltuielile totale (CT) cu formarea stocurilor şi maximizează rentabilitatea
activităţii de exploatare.
Cheltuielile (Ca) determinate de declanşarea unei noi aprovizionări (unei noi comenzi) sunt
cele ocazionate de studiul pieţei, de deplasarea salariaţilor pentru aprovizionări, de întocmirea
documentaţiilor de aprovizionare, de control a mărfurilor şi de analiză a eşantioanelor.
Cheltuielile totale de pregătire a comenzilor, într-un exerciţiu financiar, vor fi cu atât mai
mici cu cat mărimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei comenzi se poate stabili
însă un cost unitar fix (Ca). Cheltuielile de depozitare (Cd, numite şi de antrepOzitare),
variabile în funcţie de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de transportul, manipularea,
depozitarea, degradarea şi deteriorarea stocurilor, precum şi de costul capitalului necesar
pentru procurarea lor.
28
Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare,
cheltuielilevde antrepozitare sunt o medie a cheltuielilor din prima şi a constituirii stocului
şi a celor din ultima zi de existenţă a acestuia (practic, costul pe unitatea de stoc – Cd se
corectează cu coef. 1 /2).
Acest model poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de
fabricatie si a celor de produse finite.
Variabilele Ca şi Cd au semnificaţii apropiate:
Ca = cheltuielile de aprovizionare cu loturi de produse în curs şi de pregătire a fabricaţiei
acestora şi,
Cd = cheltuielile de păstrare a stocurilor de produse în curs şi finite şi costul de oportunitate
al capitalurilor imobilizate pe durata de staţionare a acestor stocuri. Prin aplicarea
modelului se obţin mărimi optime ale loturilor de fabricat şi ale celor de livrare, precum şi
intervale optime ale ciclurilor de fabricatie şi de expediere a produselor, în condiţii de
minimizare a costurilor ce însoţesc formarea şi păstrarea stocurilor de produse în curs şi a
celor de produse finite.

Modelul Wilson-Whitin care optimizează mărimea stocului porneşte de la relaţia costului


total pentru formarea stocului:
CT=CA+Cd= A/S* Ca+S*pa/2*cd
Minimul costului total se obţine în punctul în care derivata întâia a costului în raport cu
mărimea stocului este egală cu zero:
dCT/dS=0
S= 2*n*c*a/pa*cd

în care: S = mărimea optima a stocului;


N = necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;
Ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;
pa = preţ unitar de aprovizionare;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
In continuare se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (Nr) şi intervalul
dintre aprovizionări (i)
Nr=N/S i= S*T/N
în care: T = nr. de zile calendaristice din perioada considerată (Tan=360 zile).
Dacă cantitatea cerută la fiecare reaprovizionare este Q, atunci stocul mediu va fi Q/2.
Graficul următor ilustrează acest lucru:

29
Stocurile implică două categorii de costuri:
-costuri de deţinere (depozitare)
-costuri de aprovizionare – livrare

Costuri de depozitare
Costurile de depozitare a stocurilor sunt multiple: costuri de stocaj, asigurări, depredere,
deteriorare, costul capitalului imobilizat. Acest ultim tip de cost trebuie, de asemenea, luat în
consideraţie, deoarece, dacă capitalurile nu erau imobilizate în stocuri, ele ar fi putut fi
investite în alte active mai productive.
Dacă "c" este costul de depozitare unitar al stocurilor, costul total de depozitare a
stocurilor este:
C*Q/2
Costul total de depozitare creşte atunci când cantitatea cerută de fiecare aprovizionare
creşte.
Costuri de aprovizionare-livrare
Acestea sunt costurile de reaprovizionare şi de livrare. Ele sunt, de asemenea, numite şi
costuri de comandă.
Costurile totale de aprovizionare-livrare sunt egale cu produsul dintre suma fiecărei
comenzi şi costul unitar al comenzii.
Dacă se desemnează prin:
-N = volumul anual al necesarului de aprovizionat (livrat)
-C = costul unitar al comenzii, atunci costul total de aprovizionare - livrare este egal cu:
N/Q*C
30
Costul total de aprovizionare-livrare se diminuează pe măsură ce cantitatea cerută creşte.
Costul total de stocaj este deci egal cu:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Graficul următor ilustrează evoluţia costului total de stocaj: când costul total de stocaj se
diminuează atund cantitatea cerută de fiecare reaprovizionare creşte. Aceasta trece
imediat prin punctul minim care corespunde cantităţii Qx optimale de comandat apoi
creşte din nou.

Politica optimală a stocurilor trebuie să tindă spre minimizarea sumei costurilor de


depozitare si de aprovizionare-livrare. Se demonstrează că, pornind de la ecuaţia:
CT=N/Q*C+Q/2*c
se ajunge la cantitatea optimală Qx de comandat, egal cu:
Qx=2N*C/Tc
T=360 zile
Costul total de stocaj este:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Dacă se diferenţiază costul total de stocaj în raport cu cantitatea Q se obţine:
dCT/dQ= C/2- nc*/Q2
Costul total este minimal atunci când această primă derivată este nulă, adică, atunci când:
c/2= NC/Q2 de unde Qx= 2*N*C/ Tc
T= 360 zile
Data unei noi comenzi
Intreprinderea trece la o nouă comandă atunci când stocul s-a diminuat şi a atins un
punct minimal.
31
Acesta este egal cu stocul de securitate crescut cu stocurile utilizate în timpul perioadei
de comandă. Dacă se desemnează prin:
T = timpul între o comandă şi o livrare
m = numărul de zile de stocuri de securitate fixate de întreprindere;
n = numărul de produse stocate utilizate zilnic, atunci nivelul stocurilor care declanşează
o nouă comandă este egal cu: (m x T) + (m x n). Dacă o întreprindere vinde în medie 150
unităţi dintr-un produs în fiecare zi şi îi trebuie un termen de 6 zile pentru
reaprovizionare şi dacă stocul de securitate dorit de întreprindere este de 8 zile, firma
trebuie să se reaprovizioneze atunci când stocul său atinge: (150 x 6) + (150 x 8) = 2 100
unităţi.

32
Concluzie:
Stocurile sunt bunuri deţinute de o întreprindere în vederea unei vânzări viitoare. Intr-o
întreprindere industrială, eie regrupează trei categorii de bunuri: materii prime, producţie
neterminată şi produse finite. în întreprinderile comerciale stocurile sunt în principal
constitute din mărfuri. Deţinerea stocurilor permite unei înrreprinderi posibili-tatea de a
disocia operaţiile de aprovizionare, de producţie şi de vânzare.
Stocajul permite, de asemenea, desfăşurarea nestânjenită a vânzărilor, neîntreruperea
producţiei, reducerea costurilor comenzilor de reaprovizionare.
Gestiunea stocurilor este foarte importantă în întreprindere, deoarece stocurile
reprezintă în 15-30% din totalul activelor întreprinderii. Se pot distinge:
-materii prime
-producţia neterminată- produse finite
-Nivelul stocurilor de materii prime
El depinde:
-de previziunile producţiei întreprinderii;
- de posibilităţile de aprovizionare şi de fiabilitatea ţărilor producătoare, atunci când e
vorba de produse precum petrolul etc;
- de preţul materiilor prime. Dacă cursurile sunt scăzute, întreprinderea va cumpăra
cantităţi suplimentare.
Nivelul stocurilor de productie neterminată
El depinde în principal de durata proceselor de producţie. în plus, procesul de producţie este
îndelungat şi, de asemenea, stocurile de producţie neterminată sunt ridicate.
Nivelul stocurilor de produse finite
El depinde de coordonarea între producţie şi vânzări. Este posibil să se diminueze stocurile de
produse finite, pe calea supleţei condiţiilor de credit, dar această politică comportă limite
Obiectivul unei bune gestionări a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezultă din
deţinerea de stocuri;
- pe de o parte, o creştere a stocurilor antrenează costuri suplimentare; chel-tuieli de
antrepozit, asigurarea de stocuri, rise de deteriorare;
-pe de altă parte, o creştere a stocurilor diminuează costurile de întrerupere a producţiei.
Modele studiate au ca scop de a determina cantitatea pentru fiecare in
comenzi ţinând cont:
-de costuri fixe de trimitere şi recepţie a comenzii;
-de cifra de afaceri;
33
-de costul de imobilizare unitar al stocurilor.
Se pun anumite ipoteze:
- cererea se presupune a fi cunoscută. Ea se exprimă în volum;
-vânzările se presupun a fi constante de-a lungul anului;
-nu este luat în calcul în acest model un stoc minim de securitate;
-intervalele (termenele) de livrare se presupun a fi constante.
Dacă se consideră o întreprindere care are vânzări regulate în timp, aprovizionările vor
avea loc la intervale regulate.

34
Bibliografie:
1. Antoniu N. Adochitei M. Neagoe I. Cristea H. Dumitrescu D. Ilie Finantele
intreprinderilor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999
2. V. Basno C. Dardac N. Floricel C Moneda-credit-banci, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1998
3. Bied-Charreton F. Raffegeau J. Financement des entreprises, Le febre, Paris, 1998
4. Bistriceanu Gh. Adochitei M. Negrea Finantele agentilor economici, Editura
Economica, Bucuresti, 2004
5. E. Bran P. Bran P.Finantele intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 1997.
6. Relatii financiare si monetare internationale, Editura Economica,Bucuresti,
1996.
7. Charreaux G. Choinel A. Gestion financière-principes, études de cas, solutions;
LITEC, Paris, 1998
8. Rouyer G. Le banque et l'entreprise - Technique actuelles de financement, La révue
banque editor, Paris, 1999
9. Conso P. La gestion financièr e de l'entreprise, DUNOD, Paris, 2001
10.Copeland Thomas, Weston Fred Financial Theory and Corporate Policy;
Addison-Wesley Publishing Company,1998
11.Depallens.G G. Jobard Jean-Pierre Gestion financiere de l'entreprise, Sirey, Paris,
1995
12.Fama Eugene Miller H. M. The Theory of Finance; Holt, Rinchart & Winston;
New York, 2003
13.FeleagaN. lonascu I. Contabilitate financiara, 4 volume, Editura Economica,
Bucuresti, 1993.
14.Ferrandier R. Koen V. Marches de capitaux et techniques financières, Economica,
Paris, 1995
15.Goldsmith R. W. Financial Structure and Development,Yale University Press, New
Haven, 1996
16. Guy on C La function financière dans l'entreprise - Gestion financière, Masson,
Paris, 1992.
17.Ilie V.Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1999
18.Leiritz A. Bases de la gestion financière, SEDIFOR, Paris, 1989.
19..Leiritz A. La practique de la gestion financière, SEDIFOR, Paris, 1988.
20.Lequin Y. Comptabilite de l'entreprise, Sirey, Paris, 2004
35
21.Margulescu D. Niculescu M. Robu V.Diagnosticul economicofinanciar, Editura
Romcart, Bucuresti,2005
22.Modigliani F.The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investment,
American Economic Review, no.48, 1997.
23..Stancu I. Finante. Teoria pietelor flnanciare. Finantele tntreprinderilor. Analiza si
gestiunea financiara. Editura Economica, Bucuresti, 1997.

36