Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
John Scalzi Razboiul Batranilor Povestea Lui Zoe
John Scalzi Razboiul Batranilor Povestea Lui Zoe
Războiul bătrânilor
*
Povestea lui Zoe
Războiul bătrînilor
3
PARTEA ÎNTÎI
UNU
Două lucruri am făcut atunci cînd am împlinit şaptezeci şi cinci
de ani. Am trecut pe la mormîntul soţiei mele. Apoi m-am înrolat.
Vizita la mormîntul lui Kathy a fost cea mai puţin dramatică.
E înmormîntată în cimitirul Harris Creek, cam la o milă1 depăr-
tare de casa noastră. Înmormîntarea ei a fost un lucru destul de
complicat, mai complicat decît aş fi crezut: nici unul dintre noi nu
se aştepta să moară atît de curînd. Prin urmare, nici unul dintre
noi nu găsise de cuviinţă să îşi asigure un loc de veci. A fost oare-
cum umilitor, ca să folosesc un eufemism, să mă cert cu directorul
cimitirului, care îmi reproşa faptul că soţia mea nu se ostenise să-
şi facă o rezervare pentru un loc de veci. În cele din urmă, cu aju-
torul fiului meu Charlie – care se întîmpla să fie chiar primar – am
reuşit să rezolvăm această problemă. Calitatea de tată al primaru-
lui are avantajele sale.
Aşadar, mormîntul… Simplu şi discret. O simplă tăbliţă în loc
de o piatră monumentală. Spre deosebire de mormîntul vecin, cel
al Sandrei Cain, care are o piatră uriaşă, din granit negru, pe care
se află fixată o fotografie a Sandrei de pe vremea cînd aceasta era
la liceu, plus un citat sclifosit din Keats, ceva despre moarte şi ti-
nereţe şi despre frumuseţea care se preface în praf. Sandra era
egală cu sine şi după moarte… Kathy s-ar fi amuzat să ştie că ală-
turi de ea se afla parcată spre veşnica odihnă Sandra Cain, cu pia-
tra ei de mormînt uriaşă şi melodramatică. În timpul vieţii, Kathy
şi Sandra Cain s-au aflat mereu într-o competiţie neobosită, care a
pigmentat relaţia dintre ele. Spre exemplu, la o acţiune de caritate,
din acelea în care doamnele vînd plăcinte şi prăjiturele pentru a
strînge fonduri, Kathy ar fi adus o singură plăcintă. Sandy ar fi
DOI
Nairobi s-a răsucit sub noi şi a prins să coboare. Eram într-un
ascensor rapid, de fapt asta şi era vrejul de fasole, şi priveam
Pămîntul cum se face tot mai mic.
– Parcă ar fi furnici, a cotcodăcit Leon Deak după ce s-a aşezat
lîngă mine. Furnici negre!
Am simţit nevoia să sparg fereastra şi să-l azvîrl pe Leon afară.
Din păcate nu era nici un mijloc prin care s-o pot sparge. Vrejul de
fasole avea drept „fereastră” o suprafaţă de diamant sintetic. De
fapt, întreaga platformă era alcătuită din acelaşi material, astfel
încît pasagerii puteau privi nestingheriţi în orice direcţie. Oricum,
cabina era presurizată iar acest lucru urma să reprezinte un avan-
taj pentru noi peste cîteva minute, cînd am fi ajuns la o altitudine
suficient de mare încît orice fisură a ferestrei să conducă rapid la o
explozie a întregii platforme, urmată, firesc, de hipoxie şi moarte.
Prin urmare, Leon nu avea să aibă parte de o revenire rapidă şi
neaşteptată pe Pămînt. Cu atît mai rău. Leon se lipise de mine în
Chicago precum o căpuşă dolofană, plină de cîrnaţi şi bere. Eram
surprins de faptul că, iată, cineva cu sîngele plin de untură de
porc, reuşise să ajungă la şaptezeci şi cinci de ani. Cea mai mare
parte a zborului spre Nairobi mi-o petrecusem ascultîndu-i teoriile
cu privire la compoziţia rasială a coloniilor, teorii marcate în răs-
timpuri de cîte o băşină. Iar din toate acestea, băşinile erau partea
cea mai plăcută.
15
Nicicînd nu-mi dorisem mai aprig o pereche de căşti la care să
ascult programul de divertisment oferit în avion.
Am tras nădejde că voi scăpa de el urcînd primul pe vrej, spre
staţia UC. Leon părea genul de individ care are nevoie de odihnă
după ce jumătate de zi s-a ostenit să tot slobozească vînturi peste
tot. N-am avut asemenea noroc. Ideea că urma să petrec încă şase
ore alături de Leon şi de băşinile sale era de nesuportat. Fie îl
aruncam peste bord, fie mă aruncam eu. M-am scuzat pretextînd
că trebuie să merg să mă uşurez. Leon a mormăit a încuviinţare.
Am pornit spre stînga, cap compas spre toalete, dar căutînd cu
privirea un loc în care Leon nu ar fi putut să mă găsească.
Nu era tocmai uşor să te ascunzi acolo. Platforma vrejului avea
forma unui covrig cu un diametru de vreo sută de picioare2. Gaura
centrală a torului, adică zona în care platforma glisa în lungul vre-
jului, avea cam douăzeci de picioare. Vrejul în sine, adică mănun-
chiul de cabluri, era ceva mai mic în diametru, cam la optsprezece
picioare. Ceea ce nu părea deloc a fi foarte gros pentru un cablu
care urcă spre cer cale de cîteva mii de mile. Interiorul torului era
plin de cabine confortabile sau de canapele pe care puteai să stai
liniştit şi să pălăvrăgeşti în voie. Mai erau şi cîteva locuri în care
pasagerii se puteau uita la un film sau puteau mînca sau, pur şi
simplu, puteau juca ceva. Şi, bineînţeles, erau sumedenie de feres-
tre prin care călătorii se puteau zgîi la Pămînt, la celelalte vrejuri
din vecinătate sau la staţia de deasupra.
În ansamblu, platforma dădea impresia unui hol de hotel lansat
brusc pe o orbită geostaţionară. Singura problemă era că designul
deschis nu prea îmi oferea locuri în care să mă ascund. Nici clienţii
nu erau prea numeroşi. Nu aveam în jurul meu destui pasageri
printre care să mă fac pierdut. M-am hotărît, în cele din urmă, să-
mi iau ceva de băut de la un bar aşezat pe centrul platformei,
cumva în direcţia opusă locului în care îl lăsasem pe Leon. Avînd
în vedere condiţiile, acolo aveam şanse să-l evit cît mai mult timp
posibil.
Părăsirea Pămîntului fusese un lucru iritant din punct de vede-
re fizic şi asta mulţumită lui Leon, dar din punct de vedere emoţi-
onal lucrurile fuseseră surprinzător de uşoare. Mă hotărîsem cu
un an înainte că mă voi alătura FCA. Aşadar totul se rezumase, în
ultimul an, la întîlniri de rămas bun şi la rezolvarea lucrurilor cu-
27
TREI
– Nu ştiu ce părere aveţi voi doi, dar, pînă acum, nimic de aici
nu seamănă cu ceea ce îmi imaginam eu despre armată, ne-a spus
Jesse.
– Nu-i chiar atît de rău, am răspuns. Uite, mai ia o gogoaşă.
– Nu-mi trebuie altă gogoaşă, a refuzat Jesse împingînd farfuria
deoparte. Ceea ce am nevoie acum este un somn bun.
Ştiam ce vrea să spună. Trecuseră mai bine de optsprezece ore
de cînd plecasem de acasă şi în tot acest timp fusesem numai pe
drumuri. Eram de acord cu un pui de somn. Dar în loc să dorm,
şedeam în mijlocul unei cantine uriaşe, în burta unui crucişător
interstelar, înfulecînd gogoşi şi bînd cafea, laolaltă cu alţi o mie de
recruţi, aşteptînd să apară cineva şi să ne spună ce urma să facem
mai departe. Cel puţin partea asta semăna binişor cu ceea ce cre-
deam eu că este armata.
33
tărie să nu-l săriţi… Dacă aveţi unele întrebări, PDA-ul vă poate
conecta la sistemele de informaţii ale navei, iar o interfaţă IA6 vă va
ghida în căutările voastre. Este suficient să folosiţi stylusul ataşat
PDA-ului ca să vă scrieţi întrebările sau, dacă doriţi, puteţi vorbi în
microfonul PDA-ului. Plus că veţi întîlni la tot pasul membri ai
personalului UC, pe care îi puteţi aborda în orice problemă. Pe ba-
za informaţiilor despre voi, personalul medical este pregătit deja să
vină în întîmpinarea problemelor voastre, şi este posibil să se fi
programat vizite medicale încă din această seară, în cabinele voas-
tre. Verificaţi-vă PDA-urile. Puteţi vizita infirmeria oricînd. Sala de
mese este deschisă tot timpul, dar va deveni operaţională de mîine
dimineaţă. Verificaţi-vă PDA-urile pentru orare şi programări. În
fine, de mîine veţi purta cu toţii uniformele de recruţi FCA. Acestea
v-au fost deja livrate în camere.
Campbell s-a oprit pentru cîteva momente şi ne-a aruncat o
privire pe care el o dorea cît mai expresivă.
– În numele Uniunii Coloniale şi al Forţelor Defensive de Apăra-
re, vă urez bun venit ca noi cetăţeni, dar şi ca noi apărători. Dum-
nezeu să vă binecuvînteze pe toţi şi să vă aibă în paza Sa în tot ce-
ea ce va veni de acum înainte… Dacă, întîmplător, doriţi să vedeţi
manevrele de ieşire de pe orbită, vom transmite imagini pe un
ecran aflat pe puntea de observaţie. Locul are forma unui amfitea-
tru şi e suficient de mare ca să-i cuprindă pe toţi, aşa că nu va în-
grijoraţi cu privire la locurile libere. Henry Hudson poate dezvolta o
viteză apreciabilă, aşa că pînă mîine dimineaţă, Pămîntul va arăta
ca un disc foarte mic iar pînă la cină nu va fi mai mare decît un
punct strălucitor pe cer. Aceasta va fi, probabil, ultima voastră
şansă să vă vedeţi lumea natală. Dacă acest lucru are vreo semni-
ficaţie pentru voi, vă sugerez să treceţi pe acolo.
6 IA = Inteligenţă Artificială.
34
de dorit pentru nişte genunchi de şaptezeci şi cinci de ani. Mi-am
aruncat sacul pe cuşeta de sus, mi-am luat PDA-ul şi m-am dus
direct la Jesse, care se afla cazată pe aceeaşi punte. Colega ei de
cabină, o doamnă simpatică, pe nume Maggie, a plecat repede să
observe ieşirea lui Henry Hudson de pe orbită. I-am spus lui Jesse
pe cine aveam coleg de cameră, iar ea a început să rîdă. A rîs din
nou atunci cînd i-a povestit lui Harry, iar acesta mă bătea pe
umăr, plin de compasiune.
– Nu o lua în tragic, situaţia asta va dura doar pînă ajungem pe
Beta Pyxis.
– Unde o mai fi şi asta, am mormăit eu. Dar colegul tău cum es-
te?
– Habar n-am, mi-a răspuns Harry. Dormea cînd am ajuns în
cabină. Şi a luat cuşeta de jos, ticălosul.
– Colega mea a fost de-a dreptul încîntătoare. Mi-a oferit o pră-
jitură de casă cînd am întîlnit-o. Zicea că o făcuse strănepoata ei,
cadou de despărţire.
– Mie nu mi-a oferit nici o prăjitură, colega ta, i-am spus.
– Nu trebuie să trăiască alături de tine, nu-i aşa?
– Cum a fost prăjitura? a vrut Harry să ştie.
– A fost ca o piatră făcută din făină de ovăz. Dar nu asta este
ideea. Ci faptul că am cel mai bun companion dintre noi trei. Sînt
o persoană specială… Uite, acolo, se vede Pămîntul.
Privirea ei se aţintise pe ecranul uriaş, care tocmai prindea via-
ţă. Pămîntul atîrna undeva pe cer şi era redat cu o fidelitate ului-
toare. Cine construise ecranul acela făcuse o treabă pe cinste.
– Mi-ar fi plăcut să am acest ecran acasă, în sufragerie, a oftat
Harry. La mine se strîngea lumea din tot cartierul pentru Super
Bowl.
– Uită-te la el… Toate vieţile noastre, toate locurile pe care le
ştim, toţi cei pe care i-am iubit şi cunoscut, au fost de acolo. Asta
nu vă face să simţiţi ceva special?
– Sînt emoţionată. Şi tristă, dar nu foarte tare, a răspuns Jesse.
– Cu siguranţă nu simt tristeţe, a spus Harry. Nu-mi mai rămă-
sese nimic de făcut acolo decît să îmbătrînesc şi mai mult şi să
mor.
– Încă mai poţi muri, ştii? Eşti în armată, am observat.
– Da, dar măcar nu voi muri bătrîn. Am de gînd să-mi ofer o a
doua şansă de a muri tînăr şi să las în urmă un cadavru arătos.
Mă voi revanşa astfel pentru că nu am avut un corp minunat în
fosta mea viaţă.
35
– Ce romantic mod de a te revanşa, zise Jesse.
– La naiba, aşa-i!
– Ascultaţi, am început să ne mişcăm, le-am atras atenţia.
Difuzoarele de pe punte transmiteau dialogurile dintre Henry
Hudson şi Staţia Colonială. Apoi a urmat un zgomot ca de tobă,
dar foarte jos ca frecvenţă, şi o vibraţie abia perceptibilă prin sca-
unele în care şedeam.
– Motoarele, a şoptit Harry.
Jesse şi cu mine am dat din cap, fără să spunem nimic.
Şi Pămîntul a prins a se micşora încet. Încă era masiv, încă era
strălucitor, albastru şi alb, dar fără îndoială, inexorabil, începuse
să ocupe o suprafaţă mai mică din ecran. L-am privit cum se mic-
şorează, în tăcere, alături de ceilalţi cîteva sute de recruţi care ve-
niseră pe punte. M-am întors spre Harry. În ciuda bravadei de mai
devreme, acum era tăcut şi avea un aer meditativ. Jesse avea la-
crimi în ochi.
– Hei, i-am şoptit şi am strîns-o uşor de mînă. Nu prea tristă,
aşa am vorbit.
Mi-a zîmbit şi mi-a întors strîngerea de mîna:
– Nu, a rostit ea cu glas răguşit. Nu prea tristă… Dar chiar şi
aşa… chiar şi aşa…
Am mai stat pe acolo o vreme şi am privit cum tot ceea ce cu-
noşteam se micşora.
PATRU
– În ordine, ia să vedem… a spus medicul, cînd am intrat în ca-
binet, cu privirea în ecranul unui PDA mare. Eşti John Perry, co-
rect?
– Aşa este.
– Sînt doctorul Russell, mi-a zis privindu-mă. Arăţi de parcă
tocmai ţi-ar fi murit cîinele.
– De fapt, mi-a murit colegul de cameră.
– A, da – a aruncat o privire către ecranul PDA-ului. Leon Deak.
Ar fi trebuit să-l consult imediat după tine. O programare neferici-
tă pentru el… În fine, să revenim la ale noastre.
A tastat ceva pe ecran, preţ de cîteva secunde, zîmbind tot tim-
pul. Compasiunea lui Russell cam lăsa de dorit.
– Acum, – a spus el întorcîndu-şi din nou privirea spre mine –
să ne ocupăm de tine.
Cabinetul conţinea pe doctorul Russell, pe mine, o măsuţă, un
scaun pentru doctor şi două cuve, asemănătoare cu nişte incuba-
42
toare mari. Acestea din urmă aveau în interior un contur care su-
gera o siluetă umană. În plus aveau un capac transparent şi cur-
bat spre exterior. Fiecare cuvă avea la capăt un aparat dotat cu un
braţ care se termina cu un dispozitiv concav. Iar „cupa” aceasta s-
ar fi potrivit perfect pe un cap de om. Şi asta, sincer să fiu, îmi
cam dădea fiori.
– Intră aici, a spus Russell, deschizînd capacul incubatorului de
lîngă mine. Fă-te comod şi vom începe imediat.
– Trebuie să mă dezbrac? am întrebat, gîndindu-mă că o exa-
minare medicală înseamnă, printre altele, şi o examinare fizică.
– Nu. Dar dacă te face să te simţi mai bine, n-ai decît.
– De fapt, se dezbracă cineva chiar dacă nu este necesar?
– De bună seamă. Dacă ţi s-a spus, multă vreme, să faci ceva
într-un anumit fel, este greu să renunţi brusc la vechile obiceiuri.
Mi-am păstrat hainele. Am lăsat PDA-ul pe măsuţă, am intrat
în cuvă şi m-am întins pe spate. Russell a închis capacul şi s-a dat
deoparte.
– Ai răbdare cîteva secunde pînă ajustez aparatele, mi-a spus în
vreme ce tasta de zor pe ecranul PDA-ului.
Am simţit cum materialul din care era alcătuit interiorul cuvei
începe să se muleze pe formele şi dimensiunile mele.
– A fost cam ciudat, am comentat. Dr. Russell s-a mărginit să
zîmbească.
– Vei sesiza o serie de vibraţii, m-a avertizat şi a avut dreptate.
– Spune-mi, l-am întrebat în vreme ce cuva zumzăia sub mine,
cei care au intrat înaintea mea… Unde s-au dus de aici?
– Pe uşa aia, din spate, a dat el din mînă fără să-şi ridice privi-
rea de pe ecranul PDA-ului. Acolo este zona de recuperare.
– Zona de recuperare?
– Nu te îngrijora, mi-a spus. Examinarea medicală nu e pe atît
de rea pe cît te-am făcut eu să crezi. De fapt, sîntem aproape de fi-
nal cu scanarea.
A tastat de cîteva ori pe ecran şi zumzetul s-a oprit.
– Acum ce trebuie să fac? am întrebat.
– Stai liniştit. Mai avem doar un pic, după care putem să luăm
rezultatele examinării.
– Vrei să spui că este gata?
– Medicina modernă este minunată, nu-i aşa? a zîmbit după ca-
re mi-a arătat ecranul PDA-ului care tocmai descărca datele sca-
nării. Şi nici nu a trebuit să scoţi limba şi să spui Aaaaaaa.
– Mda, dar cît de detaliată poate fi această examinare? am în-
43
trebat neîncrezător.
– Suficient… Domnule Perry, cînd ai avut ultimul examen me-
dical?
– Acum şase luni.
– Şi care a fost prognosticul medicului tău?
– Spunea că sînt într-o formă destul de bună, dar că am ceva
probleme legate de tensiunea arterială, în sensul că este puţin cam
mare. De ce?
– În principiu, avea dreptate. Totuşi, am impresia că nu a ob-
servat cancerul testicular.
– Pardon?!
Dr. Russell a întors din nou ecranul către mine. Organele mele
genitale erau redate într-un amestec de culori, era pentru prima
dată cînd… mi le vedeam din faţă.
– Uite aici, mi-a arătat un punct negru pe testiculul stîng. Aces-
ta este nodului. Destul de măricel… E cancer, cu siguranţă.
M-am holbat la el.
– Ştii, doctore, majoritatea medicilor ar fi găsit o cale mai deli-
cată ca să anunţe aşa ceva…
– Îmi pare rău, domnule Perry, nu am vrut să par indiferent sau
lipsit de tact. Dar chiar nu este nici o problemă. Pînă şi pe Pămînt,
cancerul de testicul se tratează uşor, mai ales în fazele incipiente,
cum este cazul de faţă. Alternativa cea mai sumbră ar fi fost ca
dumneata să fi pierdut un testicul. Dar lucrul ăsta nu este un
sfîrşit de lume.
– Doar dacă eşti deţinătorul acelui testicul, am mîrîit.
– Asta este mai degrabă o problemă de psihologie. Nu doresc în
nici un fel să-ţi creez o stare de nelinişte. Nu vreau să te mai
gîndeşti la asta. În cîteva zile vei trece printr-un proces de exami-
nare fizică amănunţită, cînd ne vom ocupa şi de această problemă.
Pînă atunci nu vei avea nici un neajuns. Cancerul este localizat,
nu a dat metastaze la plămîni sau la ganglionii limfatici. Cu alte
cuvinte, eşti în ordine.
– Am să-mi pierd coiul?
Russell a zîmbit:
– Cred că, deocamdată, îl poţi păstra. Dacă îl vei pierde vreoda-
tă sau nu, ar trebui să fie ultima ta grijă. Aşadar, în afară de can-
cer, care, fie vorba între noi, nu este îngrijorător, eşti într-o formă
fizică bună. Asta este vestea cea bună. În perioada următoare nu
va trebui să intervenim cu nimic asupra stării tale de sănătate.
– Dar ce aţi fi făcut dacă se descoperea ceva cu adevărat grav?
44
am întrebat. Vreau să spun, dacă aveam cancer în stadiu terminal.
– „Terminal” este un termen cam imprecis, domnule Perry. Cu
toţii sîntem cazuri „terminale” pe termen lung. Noi nu dorim aici,
cu această examinare, decît să menţinem starea de sănătate a fie-
căruia şi intervenim doar în cazurile în care viaţa recruţilor este cu
adevărat în primejdie. Astfel încît toată lumea să fie în viaţă în zile-
le următoare. Cazul nefericit al colegului tău de cameră, Leon
Deak, nu este tocmai neobişnuit. Am mai avut cazuri cu recruţi
care au murit înainte de examenul medical. Iar asta nu este în be-
neficiul nici uneia dintre părţi. Russell a consultat din nou PDA-ul
şi a continuat:
– Bun, în cazul lui Leon Deak, care a murit din pricina unui in-
farct, am fi intervenit astfel încît să înlăturăm colesterolul de pe
vasele de sînge, în paralel cu un tratament de întărire a arterelor şi
venelor. Asta este, de altfel, tratamentul cel mai des întîlnit aici.
Majoritatea arterelor de şaptezeci şi cinci de ani necesită un astfel
de tratament. În cazul tău, dacă ar fi fost un cancer avansat, am fi
redus tumorile şi am fi izolat regiunile afectate, astfel încît să nu ai
nici un fel de problemă de sănătate în următoarele zile.
– Dar de ce nu-l trataţi? am întrebat. Dacă puteţi să-l „izolaţi”,
înseamnă că puteţi şi să-l eliminaţi. Dacă se doreşte asta.
– Putem face aşa ceva. Dar nu este necesar, a răspuns doctorul.
În zilele următoare vei trece printr-un proces medical foarte amă-
nunţit. Noi trebuie doar să te ţinem în viaţă pînă atunci.
– Oricum, ce înseamnă acest „proces de examinare amănunţi-
tă”?
– Înseamnă că, după ce vei trece de acest proces, ai să rîzi de
cît de îngrijorat ai fost pentru un cancer la testicule. Îţi garantez….
Acuma, mai avem doar un singur lucru de făcut aici. Apleacă pu-
ţin capul, te rog.
L-am ascultat. Doctorul Russell s-a ridicat şi a început să ma-
nevreze braţul acela sinistru, chiar deasupra capului meu.
– În următoarele două zile, este extrem de important pentru noi
să avem o imagine cît mai completă şi exactă a activităţii tale cere-
brale, a spus el mişcîndu-se înapoi. Ca să facem asta, va trebui să-
ţi implantez o matrice de senzori în craniu.
– Şi cum se realizează asta? am întrebat cuprins de nelinişte.
– Vei simţi, chiar acum, un mic şoc în craniu şi în lungul
gîtului.
L-am simţit.
– Aceştia sînt injectorii care se poziţionează singuri. Injectorii
45
sînt un fel de seringi hipodermice şi prin intermediul lor se injec-
tează senzorii. Aceştia, la rîndul lor, sînt foarte mici. Dar numeroşi.
Cam douăzeci de mii. Nu te teme, sînt sterilizaţi.
– Va durea?
– Nu atît de tare, mi-a răspuns, şi a apăsat o zonă a ecranului
PDA-ului.
Douăzeci de mii de microsenzori s-au aruncat în craniul meu şi
am simţit ca şi cum patru lame de secure încearcă să-mi secţione-
ze capul.
– La dracu’!
Am încercat să-mi prind capul cu mîinile. Tot ce am reuşit a
fost să mă lovesc de capacul cuvei.
– Morţii mă-tii! am zbierat. Ai spus că nu va durea!
– Am spus că nu va durea „aşa de tare”, mi-a răspuns Russell.
– Aşa de tare, faţă de ce? Faţă de călcătura unui elefant pe creş-
tetul capului?
– Nu aşa de tare ca atunci cînd se conectează senzorii între ei.
Vestea bună este că în momentul în care se conectează, durerea
încetează. Stai liniştit, nu durează mai mult de un minut.
A tastat iarăşi ceva la PDA. Zeci de mii de ace au început să fo-
reze în craniul meu în toate direcţiile. Niciodată nu mi-am dorit
mai mult să caftesc un doctor ca în acel moment.
NOTĂ:
De la 0600 la 1200 vom coordona procedurile finale de
îmbunătăţire fizică pentru toţi recruţii. Pentru a se asigu-
ra desfăşurarea fără probleme a acestui proces, este nece-
sar ca toţi recruţii să aştepte în cabinele lor pînă cînd re-
prezentanţii UC vă vor însoţi, pe fiecare în parte, către
locul unde se va desfăşura această etapă de îmbunătăţire
fizică. Pentru a veni în ajutorul unei desfăşurări fără eve-
nimente, cabinele vor fi încuiate începînd cu 0600. Vă
rugăm să folosiţi timpul rămas pentru a rezolva orice altă
problemă care presupune deplasarea la toalete. Dacă după
0600 este necesar să mergeţi la toaletă, contactaţi perso-
nalul UC de pe puntea dumneavoastră prin intermediul
PDA-ului. Veţi fi anunţaţi cu un sfert de oră înainte de
întîlnirea cu reprezentanţii UC. Vă rugăm să fiţi echipaţi
şi pregătiţi, cînd aceştia vor sosi la dumneavoastră. Nu se
va servi micul dejun. Prînzul şi cina se vor servi ca şi pînă
acum, conform orarului.
CINCI
– Tot ceea ce vreau acum de la tine este să te linişteşti, mi-a
spus Russell.
Cei doi coloniali aşezaseră versiunea mea tînără în cealaltă cu-
vă. Nu opusese nici un fel de rezistenţă. Se putea la fel de bine să
fi fost în comă. Sau chiar un cadavru. Îl priveam hipnotizat. Şi în-
grozit. Un gînd fugar m-a felicitat că fusesem la baie înainte de a
veni aici. Altminteri aş fi făcut pe mine.
– Cum…? am început să întreb şi m-am oprit.
Aveam gura prea uscată pentru a vorbi. Russell a şoptit ceva
unuia dintre coloniali, iar acesta a dispărut pentru cîteva secunde,
60
după care s-a întors cu un pahar cu apă. Russell mi-a dat să beau,
ceea ce era bine, pentru că nu ştiu dacă aş fi fost în stare să ridic
paharul la gură.
– „Cum” este de obicei agăţat de două întrebări, mi-a explicat.
Prima întrebare ar fi „Cum aţi reuşit să creaţi o versiune mai
tînără a mea”. Îţi aminteşti că acum zece ani am luat probe din
ADN-ul tău. Cu ajutorul acestuia am construit noul corp…
A dat paharul deoparte şi am reuşit să articulez:
– O clonă.
– Nu tocmai. ADN-ul a fost modificat puternic. Poţi vedea, de
altfel, cea mai evidentă diferenţă… Noul tău corp este verde.
Oarecum şocat de noua mea versiune, nu mi-am dat seama
imediat de acest lucru care, în condiţii normale, ar fi sărit în ochi.
– Este verde, am spus după cîteva secunde de stupoare.
– Vrei să spui că dumneata eşti verde, domnule Perry. Mă rog,
vei fi aşa cam peste cinci minute… Bun, acesta este răspunsul la
una din întrebările care încep cu cuvîntul „Cum”. A doua întrebare
ar fi „Cum o să mă trimiteţi dincolo?”, a continuat el arătînd spre
strigoiul acela verde. Răspunsul este simplu: îţi transferăm conşti-
inţa.
– Dar cum? am întrebat.
– Preluăm modelul activităţii cerebrale a creierului tău, model
înregistrat de matricea de senzori, şi îl transferăm dincolo. Şi pe
dumneata, în acelaşi timp. Cu ajutorul tiparului informaţional al
creierului tău am pregătit creierul clonei astfel încît, imediat ce se
realizează transferul, să te simţi ca acasă în noul trup. Evident că
lucrurile sînt mult mai complexe decît cele pe care ţi le-am spus
eu. În ordine, haidem să te conectăm.
Russell a început să manevreze braţul articulat al cuvei, pe
deasupra capului meu. Mi-am mişcat ţeasta, într-un gest reflex de
apărare, şi Russell s-a oprit.
– Nu-ţi introducem în cap nimic, domnule Perry. Injectorul a
fost înlocuit cu un amplificator. Nu ai de ce să te temi.
– Îmi pare rău, i-am răspuns şi mi-am aşezat capul în poziţia
iniţială.
– Nu ai de ce, m-a liniştit Russell potrivindu-mi casca braţului
pe cap. Te comporţi mai bine decît majoritatea recruţilor. Cel care
a fost aici înaintea ta a zbierat mai tare ca un porc dus la casap,
după care a leşinat. Am fost nevoiţi să-l transferăm în stare de in-
conştienţă. Dar se va trezi mult mai tînăr şi verde pe deasupra… Şi
foarte, foarte agitat. Crede-mă, dumneata eşti cuminte ca o păpu-
61
şă.
Am zîmbit şi am privit către trupul în care urma să poposesc.
– Unde este casca lui?
– Nu are nevoie de aşa ceva… După cum am spus, corpul a fost
puternic modificat.
Russell a tăcut şi a început să tasteze ceva la PDA-ul său.
– Sună cam înfricoşător.
– Ai să poţi să faci deosebirea cînd vei fi acolo, a spus Russell
întorcîndu-se spre mine. În ordine, sîntem gata. Am să-ţi spun ce
se va întîmpla în momentele imediat următoare.
– Chiar te rog, doctore.
A întors PDA-ul cu ecranul spre mine.
– Cînd voi apăsa pe butonul acesta, a început arătîndu-mi un
buton de pe ecran, reţeaua de senzori va începe să transmită acti-
vitatea ta cerebrală către amplificator. În momentul în care această
activitate cerebrală va fi complet cartografiată, voi conecta cuva la
o reţea de calculatoare specializate. În acelaşi moment, o conexiu-
ne similară va fi realizată cu celălalt creier. După stabilirea legătu-
rii între cele două creiere, vom începe transferul de conştiinţă. În
clipa în care celălalt creier va prelua în întregime conştiinţa dumi-
tale, vom întrerupe legătura cu vechiul trup iar dumneata vei fi
într-un nou corp. Întrebări?
– Această procedură a dat vreodată rateuri?
– Ştiam că ai să mă întrebi asta… Răspunsul este da. În unele
cazuri, ceva nu merge cum trebuie. Oricum, este un eveniment ex-
trem de rar. Fac asta de mai bine de douăzeci de ani şi nu am avut
decît un singur eşec. O femeie care a avut un atac cerebral masiv
în timpul transferului. Tiparul cerebral a devenit instabil, iar
transferul de conştiinţă nu a mai avut loc.
– Aşadar… atîta vreme cît nu mor… voi trăi.
– Un mod interesant de a pune problema. Aşa este.
– Şi cum ştii că s-a realizat transferul de conştiinţă?
– O să aflăm de aici, mi-a răspuns arătîndu-mi ecranul PDA-
ului. Şi vom şti cu siguranţă atunci cînd ne vei spune chiar tu as-
ta. Crede-mă, vei şti şi tu cînd s-a realizat transferul.
– Vorbeşti de parcă ai fi trecut prin aşa ceva, doctore. Russell a
zîmbit.
– De fapt, am trecut… de două ori.
– Păi nu eşti verde.
– Sînt la al doilea transfer. Nu trebuie să fii verde pentru tot-
deauna, mi-a răspuns oarecum trist şi melancolic.
62
După care a clipit de cîteva ori şi a privit ecranul PDA-ului.
– Regret, dar trebuie să încetăm cu întrebările şi răspunsurile,
domnule Perry. Mai am şi alţi recruţi care aşteaptă. Aşadar, eşti
gata să începem?
– La naiba! Nu-s gata! Mi-e atît de frică, de-s gata să fac pe mi-
ne.
– Reformulez: eşti gata să treci peste asta?
– Dumnezeule, da…
– Atunci să o facem, a răspuns Russell şi a apăsat pe buton.
Cuva a vibrat uşor, ca şi cum un mecanism a prins să lucreze
în interiorul ei. M-am uitat întrebător spre Russell.
– Amplificatorul, mi-a răspuns. Va dura cam două minute.
Am mormăit ceva a încuviinţare şi mi-am privit noul trup. Ză-
cea inert în cuva cealaltă, ca o păpuşă din ceară căreia cineva îi
scăpase vopsea verde în matriţa în care fusese turnată. Arăta ca
mine, cu mulţi, mulţi ani în urmă. De fapt, mai bine decît am ară-
tat eu vreodată, în tinereţe, nu fusesem cel mai atletic personaj din
cartier. Noul meu trup era la fel de musculos ca al unui înotător de
performanţă. Şi avea o claie de păr. Nici măcar nu mă puteam
imagina locuind în acel trup.
– Sîntem la rezoluţie maximă, m-a anunţat Russell. Deschidem
conexiunile.
Un mic brînci. Şi, dintr-odată, am avut sentimentul unui pu-
ternic efect de ecou în creier.
– Auzi cu ecou? m-a întrebat Russel şi am dat din cap afirma-
tiv.
– Reţeaua de calculatoare, mi-a răspuns. Conştiinţa ta percepe
micul decalaj temporal dintre tine şi reţea. Nu trebuie să te îngrijo-
rezi… în ordine, deschidem conexiunea dintre noul trup şi reţea.
Trupul celălalt a deschis ochii.
– Are ochi de pisică, am murmurat.
– Tu ai ochi de pisică, m-a corectat Russell. Perfect… amîndouă
conexiunile sînt deschise, iar nivelul de zgomot este minim. Am să
pornesc transferul imediat. Te vei simţi un pic dezorientat.
O lovitură uşoară, cu degetul, pe ecranul PDA-ului. Alt buton…
şi am simţit… că mă duuuuuuuuuuuc în jooooooos (ca şi cum ci-
neva mă strivea trecîndu-mă printr-o sită fină) şi toate amintirile şi
tot ceea ce trăisem vreodată m-au izbit în faţă, ca şi cum m-aş fi
lovit, în plină alergare, de un zid din cărămizi o imagine limpede, în
faţa altarului Kathy mergînd agale pe culoarul dintre scaune, pi-
ciorul ei agăţîndu-se de marginea rochiei de mireasă, o mică ezita-
63
re în paşii ei, o redresare delicată şi un surîs ca şi cum mi-ar fi
spus de parcă asta m-ar fi putut opri, o altă imagine clară cu
Kathy… unde naiba am pus vanilia aia iar apoi zgomotul scos de
mixer lovind podeaua bucătăriei (fir-ar să fie Kathy).
Apoi sînt eu, din nou, holbîndu-mă la doctorul Russell,
simţindu-mă uşor ameţit, văzînd simultan şi chipul doctorului dar
şi ceafa lui şi gîndindu-mă, drace, asta este o şmecherie tare, şi am
avut impresia că gîndesc stereo.
Mi-a picat fisa. Sînt în două locuri diferite, în acelaşi timp.
Am zîmbit şi am văzut vechiul trup cum zîmbeşte şi am văzut
noul trup cum zîmbeşte.
– Încalc legile fizicii, am rostit cu două guri, încalc legile fizicii.
Iar el a spus:
– Ai ajuns.
A tastat iarăşi ceva la afurisitul ăla de PDA. Şi am rămas cu un
singur eu.
Eram în celălalt. Ştiam asta pentru că nu vedeam decît vechiul
trup. Care se uita la mine cu o expresie ce părea a spune că tocmai
i se întîmplase ceva teribil de ciudat. Apoi, privirea lui mi-a spus…
gata, nu mai e nevoie de mine.
Şi a închis ochii.
NOUL TU
Vei fi, fără îndoială, uluit de cît de multe lucruri vei putea
face cu acest nou corp. Dar te-ai întrebat cum a fost pro-
iectat? Trebuie să ştii că noul tău corp face parte din ul-
tima generaţie de corpuri proiectate de Colonial Genetics.
Cu ajutorul tehnologiilor brevetate, adaptăm informaţiile
genetice ale altor specii la cele mai noi descoperiri în
domeniul nanoroboticii, pentru a îmbunătăţi toate carac-
67
teristicile noului corp. Acest lucru reprezintă un efort ex-
traordinar, dar, în final, ne vei mulţumi pentru tot ceea
ce am făcut.
De la primele încercări, realizate cu aproape două secole
în urmă, am dezvoltat neîncetat noi procedee şi tehnici.
Pentru a realiza efectiv modificările pe un organism, se
folosesc mai întîi simulări amănunţite pentru a vedea di-
nainte rezultatele unor astfel de modificări. Apoi se trece
la testarea pe modele biologice şi doar după aceea respec-
tivele modificări sînt folosite la proiectarea unui corp
nou, pe baza ADN-ului tău. De aceea, putem să te asigu-
răm că fiecare îmbunătăţire este cît se poate de sigură şi
este testată riguros înainte de a fi folosită. Şi toate aces-
tea pentru a te construi mai bine!
ŞASE
Uitasem, de asemenea, cît de multe erecţii poate avea un
tînăr…
– Nu mi-o lua în nume de rău, zise Jesse stînd confortabil dea-
supra mea, după ce-a de-a treia (!) partidă. Dar nu sînt de loc
atrasă de tine.
– Slavă Domnului, am spus, altfel aş fi redus la o aluniţă deja.
– Nu mă înţelege greşit, îmi eşti foarte drag. Chiar înainte de… –
74
şi dădu din mînă, încercînd să găsească o modalitate de a descrie
transplantul regenerator – … de schimbare, mi-ai părut inteligent,
drăguţ şi amuzant. Un bun prieten.
– Aha, am zis. Ştii, Jesse, de obicei discursul cu „hai să fim pri-
eteni” se ţine pentru a evita o partidă de sex.
– Vreau doar să nu-ţi faci păreri greşite despre ce s-a întîmplat.
– Păi eu credeam că are de-a face cu transbordarea magică într-
un trup tînăr şi cu nevoia imperioasă care urmează de a face sex
sălbatic cu prima persoană care îţi iese în cale.
Jesse m-a privit ţintă cîteva clipe, apoi a izbucnit în rîs.
– Da! Asta şi este. Deşi în cazul meu este vorba de a doua per-
soană… Am şi o colegă de cameră, ştii…
– A, da? Şi cum se prezintă Maggie?
– Oh, Doamne. Mă face să arăt ca o balenă eşuată, John. Am
cuprins-o cu braţele.
– Dar eu văd o balenă foarte drăguţă, Jesse.
– Ştiu! zise Jesse, şi se sculă brusc, încălecîndu-mă. Şi-a ridicat
braţele şi le-a încrucişat după cap, ridicîndu-şi astfel sînii, care
erau oricum minunaţi şi foarte fermi. Îi simţeam coapsele fierbinţi
cum îmi încălzeau mijlocul. Simţeam că o nouă erecţie va urma
foarte curînd.
– Vreau să zic, uită-te la mine, spuse ea, inutil, întrucît nu-mi
luasem ochii de pe trupul ei de cînd se ridicase. Arăt grozav! Şi n-o
spun ca să mă dau mare. Chestia e că n-am arătat aşa de bine în
viaţa reală. Nici pe departe.
– Nu-mi prea vine să cred, am spus.
Şi-a apucat sînii şi mi-a împuns sfîrcurile în faţă.
– Îl vezi pe ăsta? a spus, jucîndu-se cu sînul stîng. În viaţa rea-
lă era cu cel puţin o mărime mai mic, şi tot era mare. De la puber-
tate încoace am avut mereu dureri de spate din cauza greutăţii lor.
Cît despre fermitate… cred că au fost atît de tari doar vreo
săptămînă după ce am împlinit treisprezece ani. Cel mult.
S-a întins, mi-a apucat mîinile şi mi le-a pus pe abdomenul ei
perfect plat.
– Nici din ăsta n-am avut. Dintotdeauna am avut un colăcel,
chiar şi înainte de a avea copiii. Dacă ar fi fost să îl am pe al trei-
lea, s-ar fi lăfăit în burta mea ca într-un apartament.
Mi-am lăsat mîinile să alunece şi am apucat-o de fund.
– Dar ăsta?
– Tonaj mare, spuse Jesse rîzînd. Am fost o fată zdravănă, ami-
ce.
75
– Să fii zdravăn nu e o crimă, am zis. Şi Kathy chiar era aşa. Şi
îmi plăcea.
– N-am avut o problemă cu asta pe-atunci, zise ea. Complexele
oamenilor faţă de corpul lor mi se par stupide. Dar, recunosc, pre-
fer să arăt cum arăt acum.
Şi-a plimbat palmele pe trup, provocator.
– Sînt chiar bună! a spus ea chicotind şi dîndu-şi capul pe spa-
te.
Am rîs.
Jesse s-a întins peste mine şi şi-a apropiat faţa de a mea.
– Cred că treaba cu „ochii de pisică” e fascinantă. Mă întreb da-
că au folosit ADN de pisică pentru asta. Înţelegi, dacă au ameste-
cat ADN uman cu ADN felin. Nu m-ar deranja să ştiu că am o par-
te pisicească în mine.
– Nu cred că este ADN de pisică. Nu prezentăm nici un alt atri-
but felin.
Jesse se dădu înapoi.
– Cum ar fi?
– Ei bine, am spus lăsîndu-mi mîinile să-i mîngîie sînii, de
exemplu motanii au nişte păr pe puţă.
– Fugi de-aici!
– Nu, aşa e. Părul ăsta stimulează femelele să ovuleze. Dar ia te
uită! Eu n-am aşa ceva. Cred că ai fi observat.
– Asta nu dovedeşte nimic, a spus Jesse, şi s-a întins brusc
peste mine.
Rînjea lasciv.
– Poate că n-am făcut-o destul de intens ca să-ţi apară.
– Simt o provocare?
– Şi eu simt ceva, zise ea, şi începu să se mişte.
Omul care stătea în faţa sălii pline de recruţi era un veteran că-
lit în lupte. BrainPal ne informase că fusese în Forţele Coloniale de
Apărare timp de paisprezece ani şi că participase la mai multe bă-
tălii, în locuri care nouă nu ne spuneau nimic, dar pe care proba-
bil urma să le cunoaştem în viitor. Acest om fusese în locuri noi,
cunoscuse rase noi şi le exterminase pe loc. Arăta cam de douăzeci
şi trei de ani.
– Bună seara, recruţi, a spus el după ce ne-am aşezat cu toţii,
sînt locotenent-colonel Bryan Higgee şi pentru restul călătoriei
voastre voi fi comandantul vostru. Practic, asta nu înseamnă mare
lucru, pînă la sosirea noastră pe Beta Pyxis III – adică peste o
săptămînă – voi veţi avea un singur obiectiv. Oricum, faptul că
aveţi un comandant vă va reaminti că sînteţi supuşi regulilor şi
procedurilor FCA. Aveţi corpuri noi, iar acestea aduc cu sine noi
îndatoriri.
Probabil aveţi nedumeriri cu privire la noile corpuri, la ceea ce
pot face ele, cît de mult stres pot îndura şi cum le veţi utiliza în fo-
losul FCA. Răspunsul la toate aceste întrebări va veni imediat ce
veţi începe antrenamentele pe Beta Pyxis III. Deocamdată, ţelul
nostru este de a vă familiariza cu noile trupuri. Aşa că, pentru re-
stul călătoriei, ordinele sînt simple: distraţi-vă cît puteţi!
Acest îndemn a provocat murmure şi cîteva rîsete răzleţe. Ideea
de a te distra la ordin era contra naturii. Locotenent-colonelul
Higgee a rînjit fără pic de veselie.
– Înţeleg că acesta este un ordin ciudat. Dar să vă amuzaţi
81
folosindu-vă noile corpuri este cea mai bună cale de a vă familiari-
za cu ele şi cu noile voastre abilităţi fizice. Cînd veţi începe antre-
namentele vi se vor cere rezultate foarte bune în cel mai scurt
timp. Nu va fi vreme de acomodare. Universul este un loc pericu-
los. Trainingul vostru va fi scurt şi dificil. Nu ne putem permite ca
voi să nu folosiţi la maximum noile corpuri. Recruţi, vă rog să folo-
siţi săptămîna care vine ca pe o punte între vechile voastre vieţi şi
cele noi. În acest timp, pe care îl veţi găsi în cele din urmă neîndes-
tulător, vă puteţi folosi trupurile cele noi, special proiectate pentru
uz militar, pentru a gusta din nou plăcerile vieţii de civil. Veţi des-
coperi că pe Henry Hudson există facilităţi pentru orice activitate,
joc sau plăcere pe care le-aţi avut pe Pămînt. Folosiţi-le. Bucuraţi-
vă de ele. Obişnuiţi-vă să lucraţi cu noile trupuri. Învăţaţi care este
noul lor potenţial şi vedeţi dacă le puteţi ghici limitele. Doamnelor
şi domnilor, ne vom întîlni din nou pentru şedinţa de încheiere
înainte de începerea antrenamentelor. Pînă atunci, distraţi-vă. Nu
glumesc cînd spun că, deşi traiul în FCA are avantajele sale,
această săptămînă este ultima în care vă puteţi bucura în linişte
de noile voastre corpuri. Vă sfătuiesc să folosiţi cu înţelepciune
această perioadă. Vă sfătuiesc să vă distraţi. Asta este tot. Sînteţi
liberi.
Şi ne-am dezlănţuit.
Să începem, evident, cu sexul. Toată lumea o făcea cu toată
lumea, în toate locurile de pe navă, inclusiv unele despre care nu
ştiam că există. După prima zi, în care a devenit clar că orice loc-
şor cît de cît ferit va fi folosit pentru tăvăleală, a devenit obicei să
faci zgomot în timpul deplasărilor, pentru avertizarea cuplurilor în
acţiune. În a doua zi, a ieşit la iveală că dispuneam de o cameră
numai pentru mine şi am fost asediat de cereri de „închiriere”. Le-
am respins scurt. N-am condus niciodată o casă de moravuri
uşoare, nu vedeam de ce aş începe tocmai atunci. Singurii oameni
care aveau s-o pună în camera mea eram eu şi posibilii mei invi-
taţi.
De fapt, am avut doar unul. Şi n-a fost Jesse, ci Maggie, care se
pare că avusese o simpatie pentru mine încă de pe vremea cînd
eram un moşneag. Imediat după şedinţa cu Higgee, Maggie m-a
prins într-o ambuscadă în uşa camerei mele, chestie care m-a fă-
cut să mă întreb dacă femeile post-transfer trebuie tratate diferit.
Oricum, a fost foarte amuzantă şi deloc timidă, cel puţin în parti-
cular. Am aflat că a fost profesoară la Colegiul Oberlin. Că a predat
82
filozofia religiilor estice. Că scrisese şase cărţi pe tema asta. Genul
de lucruri pe care le afli despre cunoştinţele noi.
Ceilalţi Bătrîni Băşinoşi s-au descurcat şi ei binişor. Jesse a fă-
cut pereche cu Harry, iar Alan, Tom şi Susan au făcut un fel de
aranjament cu Tom în centru. S-a dovedit că era bine pentru Tom
că mînca atît de mult – avea nevoie de puteri sporite pentru a face
faţă la aşa ceva…
Poate că asiduitatea cu care recruţii făceau sex ar fi putut pă-
rea anormală unora din afară, dar avea sens în locul în care stă-
team (sau zăceam). Ia un grup de oameni care au fost privaţi de
sex pentru multă vreme, datorită lipsei de partener sau stării
proaste de sănătate sau scăderii libidoului, mută-i în nişte corpuri
nou-nouţe, tinere, atrăgătoare şi super-funcţionale şi apoi îngră-
mădeşte-i pe o navă în plutind în spaţiu, departe de oricine şi orice
au cunoscut vreodată. Iată trei ingrediente care dau o reţetă foarte
bună de sex. Făceam sex pentru că puteam. Şi pentru că alunga
singurătatea.
Bineînţeles, am mai făcut şi altele. Să fi folosit noile şi grozavele
noastre trupuri doar pentru sex ar fi fost ca şi cum am fi cîntat o
simfonie pe o singură notă. Ni se spusese că aceste corpuri sînt şi
noi şi bune, şi am verificat asta în toate modurile posibile. Harry şi
cu mine a trebuit să întrerupem o partidă de ping pong pentru că a
devenit clar că nici unul dintre noi nu putea cîştiga, nu pentru că
n-am fi fost buni ci dimpotrivă, pentru că reflexele şi coordonarea
ochi-mînă a fiecăruia făceau imposibil să ratăm vreo lovitură. Am
plimbat mingea vreo jumătate de oră şi poate că am fi continuat
prosteşte dacă biata minge nu ar fi crăpat de la forţa colosală cu
care o loveam. Era caraghios. Era minunat.
Alţi recruţi au aflat aceleaşi lucruri în cele mai ciudate moduri.
În ziua a treia mă aflam în mulţimea care privea doi tipi angajaţi în
cea mai palpitantă luptă de arte marţiale pe care o văzusem. Ce fă-
ceau cu trupurile ar fi fost imposibil de realizat cu flexibilitatea
umană normală şi în condiţii de gravitate standard. La un moment
dat, unul dintre ei l-a trimis pe celălalt în colţul opus al camerei,
dintr-un simplu pumn. Ei bine, în loc să rămînă grămadă pe jos,
cum aş fi făcut eu, tipul a făcut un salt înşurubat în spate, s-a în-
dreptat pe picioare şi s-a aruncat asupra oponentului cu toată for-
ţa. Părea un efect special dintr-un film. Într-un fel, asta şi era.
Cînd lupta s-a sfîrşit, amîndoi au respirat adînc şi au făcut o
plecăciune protocolară unul către celălalt. Şi imediat apoi s-au
prăbuşit unul în braţele celuilalt, plîngînd şi rîzînd isteric în ace-
83
laşi timp. Este ciudat, minunat şi înfricoşător în acelaşi timp să
afli că eşti atît de bun la ceva anume pe cît ţi-ai dorit, şi încă mai
mult decît atît.
Unii au mers prea departe, bineînţeles. Am văzut cu ochii mei o
femeie aruncîndu-se de la o înălţime ameţitoare, închipuindu-şi ori
că poate zbura, ori că va fi capabilă să aterizeze lin. Am aflat ulte-
rior că şi-a fracturat braţul drept, piciorul drept, maxilarul şi şi-a
crăpat şi ţeasta. Oricum, era încă în viaţă după aterizare, ceea ce
nu s-ar fi întîmplat pe Pămînt. Mai mult, peste două zile era iarăşi
printre noi, bine mersi, ceea ce era mai degrabă o confirmare clară
a tehnologiei medicale a Colonialilor decît o dovadă a forţei de re-
cuperare a femeii respective. Sper că a fost sfătuită să nu mai re-
pete încercarea.
Cînd nu se jucau cu trupurile, recruţii se jucau cu minţile sau
cu BrainPal, ceea ce era cam tot pe-acolo. Plimbîndu-mă pe navă
întîlneam oameni stînd pe jos, cu ochii închişi, dînd alene din cap.
Cred că ascultau muzică sau vedeau filme sau vreun concert, o re-
prezentaţie pentru un singur om dată de creierul său. Am făcut-o
şi eu pe cînd cercetam computerul navei, am găsit o compilaţie a
tuturor desenelor animate create vreodată, atît în timpurile clasi-
cului Warner, cît şi ulterior, cînd personajele au devenit domeniu
public. Am petrecut o noapte întreagă revăzînd cum Wile E. Coyote
ia bătaie. M-am oprit numai cînd Maggie mi-a cerut să aleg între
ea şi Road Runner. Am ales-o pe ea. Oricum, puteam să revin la
Road Runner oricînd. Îmi descărcasem toate desenele în Găoază.
Strîngerea legăturilor cu prietenii era altă activitate interesantă.
Bătrînii Băşinoşi ştiau că grupul nostru se afla în punctul de ma-
xim, eram doar şapte străini, aduşi împreună de o conjunctură
temporară. Dar am devenit prieteni, ba chiar prieteni buni, în acea
scurtă perioadă pe care am petrecut-o împreună. Nu exagerez cu
nimic dacă afirm ca am fost mai bun prieten cu Thomas, Susan,
Alan, Harry, Jesse şi Maggie decît cu oricine altcineva în fosta mea
viaţă. Noi şapte am fost o gaşcă. Şi o familie, cu bune şi rele. Am
avut grijă unii de alţii, într-un Univers care habar n-avea că exis-
tăm.
Ne-am legat unii de alţii. Şi am făcut-o fără programare specială
de la Coloniali. Şi, pe măsură de Henry Hudson se apropia de des-
tinaţie, am ştiut că o să-mi fie dor de prietenii mei.
88
PARTEA A DOUA
ŞAPTE
Pe un podiş, departe, pe Beta Pyxis III, soarele local, Beta Pyxis,
tocmai îşi începea călătoria de fiecare zi pe bolta cerească. Compo-
ziţia atmosferei dădea cerului o culoare de albastru cobalt, cu o
tentă uşoară de verde. Un pic mai verde decît pe Pămînt dar… to-
tuşi albastru. Pe întinderea podişului, iarba vălurea uşor, în tonuri
purpurii şi portocalii, sub briza dimineţii. Fiinţe asemenea păsări-
lor, cu două perechi de aripi, putea fi zărite jucîndu-se în înalturi,
încercînd curenţii de aer şi plonjînd împotriva lor în volte haotice şi
spectaculoase. Era prima noastră dimineaţă, într-o lume străină,
prima pe care eu sau tovarăşii mei puneam piciorul. O dimineaţă
superbă. Şi dacă nu ar fi fost namila aceea de sergent-major, plin
de spume şi care să-mi mugească în urechi, ar fi fost perfect. Dar,
vai, era acolo.
– Cristoase răstignit pe-un băţ de îngheţată! a izbucnit acesta
după ce s-a holbat mohorît la cei şaizeci de recruţi din plutonul
său.
Recruţi care stăteau în poziţii aproximative de drepţi pe pista
din macadam a aeroportului bazei Delta.
– E clar că tocmai am pierdut bătălia pentru nenorocitul ăsta
de Univers… Mă uit la voi, oameni buni şi-mi sună în afurisitul ăs-
ta de cap doar cuvintele „ne-am dus dracului”. Dacă voi sînteţi tot
ceea ce poate da mai bun Pămîntul, înseamnă că a venit vremea să
ne punem capră şi să ne luăm cîte un tentacul drept în cur.
Remarca lui a stîrnit cîteva chicoteli involuntare printre recruţi.
Sergentul-major Antonio Ruiz părea paraşutat dintr-un studio de
film. Era exact cum te-ai fi aşteptat să fie un sergent de instrucţie:
mătăhălos, furios şi agresiv, într-un mod pitoresc, din prima clipă.
Fără îndoială că în următoarele secunde urma să se înfigă într-
unul dintre recruţii amuzaţi, să-i zbiere cîteva cuvinte tari apoi să-l
pună pe nefericit să execute o sută de flotări. Doar asta era imagi-
nea pe care o aveam în minte după ce ne uitaserăm timp de şapte-
zeci de ani la filme de război.
89
– Hahaha, a izbucnit în rîs sergentul-major Antonio Ruiz. Să nu
vă treacă prin cap ideea că nu ştiu ce gîndiţi, rahaţi cu ochi. Ştiu
că pe moment îmi apreciaţi interpretarea. Încîntător şi amuzant!
Sînt exact ca toţi sergenţii de instrucţie pe care i-aţi văzut prin fil-
me… Dar eu nu-s dintre cei amuzanţi!
Chicotele s-au oprit. Ultimele cuvinte nu făceau parte din sce-
nariu.
– Nu pricepeţi!… Aveţi impresia că vorbesc astfel pentru că aşa
se presupune că trebuie să fie un sergent de instrucţie. Aveţi im-
presia că după cîteva săptămîni de tăvăleală, faţada asta de mito-
can arţăgos, dar corect, o să alunece de pe mutra mea şi o să încep
să vă dau de înţeles că m-aţi impresionat. Iar la sfîrşitul instrucţiei
vă imaginaţi că am să dau dovada că mi-aţi cîştigat respectul meu
ranchiunos. Aveţi impresia că vă voi mulţumi plin de afecţiune, la
sfîrşit, cînd vă veţi duce să faceţi Universul un loc mai sigur pentru
oameni, încrezători că am scos din voi luptători mai buni, deopo-
trivă bărbaţi şi femei. Impresia voastră, doamnelor şi domnilor, es-
te complet şi irevocabil de tot căcatul.
Sergentul-major Antonio Ruiz se plimba agale prin faţa noastră.
– Impresia voastră este de căcat pentru că, spre deosebire de
voi, eu am fost prin Univers. Am văzut cu ce ne confruntăm. Am
văzut bărbaţi şi femei, oameni pe care îi cunoşteam, transformaţi
în bucăţi de carne dar care mai erau în stare să urle. În prima mea
misune, mi-am văzut ofiţerul comandant transformat într-un afu-
risit de prînz pentru extratereştri. Am privit cum futuţii ăia l-au
înhăţat, l-au ţintuit de pămînt apoi l-au hăcuit în felii, i-au scos
maţele şi i le-au halit cu lăcomie apoi l-au tîrît sub pămînt înainte
ca vreunul dintre noi să poată schiţa un gest cît de mic.
Un sughiţ de rîs, undeva în spatele meu. Sergentul-major Anto-
nio Ruiz s-a oprit şi a ridicat capul.
– Aşa… unul dintre voi crede că glumesc. Întotdeauna se găseş-
te cîte un muist idiot din ăsta. De aceea ţin asta la îndemînă. Acti-
vează acum, spuse el şi deodată, în faţa fiecăruia dintre noi, a apă-
rut un ecran video.
M-am simţit un pic dezorientat pînă cînd mi-am dat seama că
Ruiz îmi activase de la distanţă sistemul BrainPal, trecîndu-l pe
modul de redare video. Imaginile păreau luate printr-o cameră de
cască. Am văzut cîţiva soldaţi ascunşi într-o vizuină, în pămînt, şi
discutînd despre marşul pe care urmau să-l facă a doua zi. Apoi,
unul dintre soldaţi s-a oprit şi a pus o mînă pe sol. A privit în sus,
la ceilalţi, cu ochii plini de teamă şi a zbierat „vineee”. În secunda
90
următoare, pămîntul s-a surpat sub picioarele lui.
Ce a urmat s-a petrecut atît de repede, încît nici răsucirea in-
stinctivă a capului celui care filma nu a fost suficient de rapidă ca
să rateze scena. Nu a fost plăcut deloc. Unul dintre recruţi începu-
se să vomite, ca o ironie, exact cum făcea în film posesorul came-
rei. Din fericire, filmul s-a oprit imediat după asta.
– Nu mai sînt atît de amuzant, nu-i aşa? Nu mai sînt sergentul
ăla de instrucţie, băşcălios şi plin de poante, nu-i aşa? Nu mai
sînteţi într-o parodie militară, aşa-i? Bun venit în căcatul ăsta de
Univers. Universul este un loc în care aţi cam belit-o, prieteni. Şi
nu vă vorbesc aşa doar ca să dau sare şi piper unei rutine de in-
strucţie. Omul care a fost feliat şi tranşat era unul dintre cei mai
buni luptători pe care am avut privilegiul să-l cunosc. Nici unul
dintre voi nu se compară cu el. Aţi văzut ce a păţit. Gîndiţi-vă ce vi
se va întîmpla vouă. Vă vorbesc astfel pentru că sincer cred, în
adîncul meu, că dacă voi sînteţi cei mai buni pe care omenirea îi
poate oferi, sîntem, la modul magnific şi total, futuţi cu toţii. Acu-
ma mă credeţi?
Unii dintre noi au reuşit să murmure un „Da, domnule” sau ce-
va pe acolo. Ceilalţi încă derulau în minte scena eviscerării, fără
ajutorul lui BrainPal.
– Domnule?! Domnule?!… Sînt un afurisit de sergent-major, că-
caţi cu ochi! Şi muncesc aici pentru a trăi! O sa-mi răspundeţi cu
„Da, domnule sergent-major” sau cu „Nu, domnule sergent-major”
după caz. Aţi înţeles?
– Da, domnule sergent-major! am răspuns cu toţii.
– Puteţi mai bine decît atît! Din nou!
– Da, domnule sergent-major, am zbierat.
Iar unii dintre noi aproape că erau pe punctul de a izbucni în
lacrimi, judecînd după vocile lor.
– În următoarele douăsprezece săptămîni, sarcina mea este să
încerc să vă instruiesc astfel încît să fiţi soldaţi. Şi, pe Dumnezeul
meu, am s-o fac. Am de gînd s-o fac în ciuda faptului că pot spune
de pe acum că nici unul dintre voi, labe triste ce sînteţi, nu meri-
taţi o asemenea provocare. Vreau ca fiecare dintre voi să ia bine
aminte la ce vă spun. Nu sîntem într-o armată de modă veche, de
pe Pămînt, acolo unde sergentul de instrucţie trebuie să-l facă pe
dolofan atlet, să arunce cu muşchi pe slăbănog sau să-l educe pe
imbecil. Fiecare aveţi o anume experienţă, iar corpurile voastre sînt
în formă maximă. Poate vă gîndiţi că asta face munca mea mai
uşoară. Nici… De… Cum… Fiecare dintre voi aveţi în spate şapte-
91
zeci şi cinci de ani de obiceiuri proaste sau credinţe personale în
nuş’ce drepturi. De toate astea trebuie să vă scap în trei luni beli-
te. Fiecare dintre voi îşi imaginează că noul corp este un fel de ju-
cărie nou-nouţă. Mda, ştiu cam ce-aţi făcut în ultima săptămînă.
V-aţi futut ca nişte maimuţe turbate. Ia ghiciţi voi acum… Joaca s-
a terminat. În următoarele săptămîni, o să vă consideraţi norocoşi
dacă o să apucaţi să vă masturbaţi la duşuri. Jucăriile astea noi-
nouţe or să fie puse la treabă, drăgălaşele mele. Pentru că trebuie
să scot soldaţi din voi. Şi asta va fi o muncă nonstop.
Ruiz începuse să se plimbe iarăşi prin faţa noastră.
– Vreau ca un lucru să fie clar. Nu-mi place şi nici n-o să-mi
placă de vreunul dintre voi. De ce? Pentru că, în ciuda muncii de-
puse de mine şi de personalul meu aici, în mod inevitabil o să ne
faceţi, în final, pe toţi, să arătăm nasol. Şi asta mă doare. Nu pot
dormi noaptea ştiind că, indiferent cît mă voi strădui să vă învăţ
ceea ce trebuie, inevitabil veţi da greş şi veţi înşela aşteptările celor
care luptă alături de voi. Tot ceea ce pot să fac cît mai bine este să
mă asigur că, o dată plecaţi, să nu faceţi praf plutonul în care o să
fiţi. Aşa… dacă vreunul dintre voi crapă, dar restul plutonului
rămîne în picioare, am să consider munca mea ca fiind un succes!
Ruiz făcu o scurtă pauză, cît să-şi umple plămînii cu aer.
– Acuma să nu vă imaginaţi că am eu vreun soi de ură gratuită
pentru toţi. Vreau să vă asigur că nu este cazul. Fiecare dintre voi
va da greş. Dar fiecare o va face în felul lui, unic şi personal. Aşa
că fiecare mă va scoate din sărite pentru motive clare. Chiar şi
acum aveţi anumite trăsături care mă irită. Mă credeţi?
– Da, domnule sergent-major!
– Da, pe dracu’! Unii dintre voi îşi închipuie că nu vor ajunge să
fie obiectul urii mele, ci alţii vor cădea de fraieri…
Sergentul-major îşi îndreptase mîna spre răsărit.
– Folosiţi-vă ochişorii cei noi şi admiraţi turnul acela de trans-
misiuni… Ăla de pe orizont, care abia se zăreşte. Este la o distanţă
de zece kilometri, doamnelor şi domnilor. Acuma am de gînd să vă
descos pe fiecare şi să vă demonstrez că nu sînteţi în stare decît să
mă enervaţi. În momentul în care am să descopăr la fiecare moti-
vul pentru care îmi este nesuferit, respectivul va trebui să por-
nească în galop spre turn. Dacă nu sînteţi înapoi, cu toţii, într-o
oră, mîine o luăm de la capăt. S-a înţeles?
– Da, domnule sergent-major!
Mi-am dat seama că unii dintre noi deja îşi făceau anumite cal-
cule, în minte. Sergentul ne ceruse să alergăm în cîteva minute în-
92
treaga distanţă, dus-întors. Aveam o bănuială că mîine urma să
avem parte de acelaşi meniu.
– Care dintre voi a făcut parte dintre forţele armate, pe Pămînt?
Un pas înainte.
Şapte recruţi au ieşit din linie.
– Băga-mi-aş să-mi bag… Nimic nu urăsc mai tare pe lumea as-
ta decît un recrut veteran. O să trebuiască să muncesc dublu cu
voi, ca să vă scot din tigve tot căcatul pe care l-aţi învăţat acasă.
Pentru că voi, labe triste, acasă v-aţi bătut unii cu alţii. Şi încă
într-un mod jalnic. Da, dom’le. Bineînţeles că am urmărit întregul
Război Subcontinental. Rahat! V-a luat şase ani ca să înfrîngeţi o
armată de desculţi. Şi asta abia după ce aţi umblat la cutia cu
maimuţe. Bombele atomice sînt pentru pizde. Pizde. Dacă FCA ar fi
luptat aşa cum aţi făcut-o voi, ştiţi unde ar fi fost întreaga omenire
acum? Vă spun eu… Pe un nenorocit de asteroid, rîcîind nişte alge
amărîte de pe pereţii tunelurilor… Şi care dintre voi, găoazelor, a
fost la infanteria marină?
Doi dintre cei şapte au făcut încă un pas înainte.
– Voi, labagiilor, sînteţi catastrofe. Voi, imbecililor, aţi omorît
mai mulţi soldaţi FCA decît orice altă specie de extratereştri. Şi as-
ta făcînd lucrurile în maniera infanteriei şi nu cum ar fi trebuit să
fie făcute. Probabil că aveaţi şi tatuajele acelea, „Semper Fi”, pe ve-
chile corpuri, nu-i aşa? Nu-i aşa?!
– Da, domnule sergent-major! au răspuns cei doi.
– Mare noroc aveţi că au rămas acolo. Pentru că dacă descopăr
vreun astfel de tatuaj la cineva, jur că am să-l jupoi cu mîna mea.
Să nu vă imaginaţi că n-am s-o fac. Pentru că aici, spre deosebire
de fututa voastră de infanterie, eu sînt Dumnezeu! Aş putea să-mi
fac o plăcintă din maţele voastre… Şi singura chestie care mi s-ar
spune ar fi să chem un recrut cu o găleată şi un mop, ca să cureţe
mizeria.
Ruiz se dădu un pas înapoi ca să ne cuprindă pe toţi cu vede-
rea.
– Asta este armata adevărată, doamnelor şi domnilor. Nu sînteţi
la marină sau la aviaţie sau la infanterie. Sînteţi FCA. Şi dacă vre-
unul dintre voi va uita asta, am să fiu prin preajmă ca să-i aduc
aminte. Fuga marş!
Cei şapte au zbughit-o spre turn.
– Mda… Ia să vedem… Care eşti homosexual?
Patru recruţi au făcut pasul înainte. Printre ei şi Alan, care stă-
tuse lîngă mine pînă atunci.
93
– Unii dintre cei mai buni soldaţi din întreaga istorie au fost
homosexuali, a comentat Ruiz. Alexandru cel Mare, Richard Inimă
de Leu… Spartanii chiar aveau o falangă alcătuită în întregime din
homosexuali. Mergeau pe ideea că fiecare dintre ei ar fi luptat mai
bine, ca să-şi protejeze amantul, decît ar fi făcut-o pentru un ca-
marad oarecare. Unii dintre cei mai buni soldaţi pe care i-am cu-
noscut personal, erau la fel de bizari ca o bancnotă de trei dolari.
Ai dracului de buni… Dar vă anunţ că v-aţi ales prost momentul
să vă spovediţi. Am luptat de trei ori, în momente foarte împuţite,
alături de cîte un homosexual. Şi, de fiecare dată, bulangiul res-
pectiv alegea taman momentele alea ca să-mi spună că mă iubeşte.
Lucru total inadecvat. Hoarde de extratereştri mă aveau în vedere
să-mi sugă creierii, iar colegul găsea de cuviinţă ca, în acele clipe,
să vorbim despre sentimente. Ca şi cum nu aş fi fost deloc ocu-
pat… Ca recomandare… Dacă se încinge tărîţa în voi, rezolvaţi-vă
înainte de misiuni. Nu în momentul în care nişte creaturi tocmai
încearcă să vă belească. Fuga marş!
Au ţîşnit ca din puşcă.
– Acuma… cine se crede minoritar? Zece recruţi au ieşit din li-
nie.
– Minoritari pe dracu’! Băi găoazelor, v-aţi uitat de jur-
împrejur? Aici toată lumea e verde. Nu există minorităţi. Vreţi să
faceţi parte dintr-o futută de minoritate? Foarte bine. Sînt douăzeci
de miliarde de oameni risipiţi prin Univers. Pe de altă parte, sînt
patru mii de miliarde de membri ai altor specii raţionale. Şi fiecare
dintre aceştia nu vrea altceva decît să vă gătească la micul dejun.
Ca să vorbim numai despre cei pe care-i cunoaştem. Primul dintre
voi, pui de lele, care aveţi de gînd să vă constituiţi în vreo minorita-
te, va încasa un mare şut în curu-i oropsit. Un mare şut de la pi-
ciorul meu latino. Valea!
Au luat-o imediat la goană.
Şi tot aşa… Ruiz a găsit nod în papură creştinilor, evreilor, mu-
sulmanilor dar şi ateilor, funcţionarilor guvernamentali, medicilor,
avocaţilor, profesorilor, ocnaşilor, iubitorilor de animale, deţinăto-
rilor de arme, cunoscătorilor de arte marţiale, iubitorilor de lupte
libere şi, în mod ciudat, celor care au practicat dansul sincron. O
dată pentru că-l enervau pur şi simplu. Şi, în plus, îl enervau pen-
tru că, iată, se găsise cineva care să intre în categoria aceea. Gru-
puri sau perechi sau singuri, recruţii se lăsau beliţi de către ser-
gent şi porneau la trap spre turn. În cele din urmă, am intrat în
colimator.
94
– Să fiu al naibii! A mai rămas un singur cap de pulă…
– Da, domnule sergent-major! am zbierat din toţi rărunchii.
– Îmi este greu să cred că nu te-ai potrivit pînă acum în nici o
categorie din alea care mă scot din minţi… Am bănuiala că vrei să
te sustragi de la o minunată alergare matinală.
– Nu, domnule sergent-major! am răcnit cît am putut de tare.
– Pur şi simplu nu accept să nu existe vreun motiv pentru care
să nu-mi fii antipatic… De unde eşti?
– Ohio, domnule sergent-major!
Ruiz îşi boţi faţa. Nimic de care să se agaţe. Ohio era, categoric,
cel mai inofensiv loc de pe Pămînt şi asta părea să fie în folosul
meu.
– Şi cum ţi-ai cîştigat pîinea, recrut?
– Am fost propriul meu patron, domnule sergent-major!
– Adică ai fost ce?
– Am fost scriitor, domnule sergent-major!
Un rînjet sumbru s-a întins pe mutra sergentului. Cu siguranţă
că ăia de lucraseră cu cuvintele erau din specia celor care îl sco-
teau din sărite.
– Spune-mi că scriai poveşti, recrut. Am mare pică pe romanci-
eri.
– Nu, domnule sergent-major!
– Cristoase mare… dar ce scriai?
– Texte pentru reclame, domnule sergent-major!
– Reclame? Şi ce mizerii ai promovat, recrut?
– Cea mai celebră reclamă a mea a fost pentru Willie Wheelie,
domnule sergent-major!
Willie Wheelie fusese mascota pentru Anvelope Nirvana, cei care
făceau anvelope pentru vehiculele de top. Eu creasem ideea de ba-
ză precum şi sloganul. Mai departe se ocupaseră graficienii firmei.
Campania Willie Wheelie, printr-o coincidenţă fericită, demarase
exact în momentul în care lumea reîncepea să arate un interes
aparte pentru motociclete. Moda aceea durase cîţiva ani buni iar
Willie adusese o grămadă de bani pentru Nirvana. Mascota, jucă-
riile de pluş Willie, tricourile inscripţionate cu Willie şi aşa mai de-
parte. Ba chiar se încercase realizarea unui spectacol pentru copii,
cu mascota Willie ca personaj principal, dar, în cele din urmă, nu
se finalizase nimic. Pe de altă parte, succesul lui Willie se
răsfrînsese şi asupra mea şi mi-a adus mulţime de clienţi. Willie
îmi purtase noroc. Pînă în faţa sergentului Ruiz, se părea.
Brusc, acesta se proţăpi în faţa mea şi urlă:
95
– Tu eşti creierul din spatele mascotei Willie Wheelie?
– Da, domnule sergent-major!
Simţeam o plăcere perversă să zbier la un milimetru de faţa
sergentului. Acesta m-a studiat preţ de cîteva secunde, disecîndu-
mă cu privirea şi făcîndu-mă să tremur. Apoi a mîrîit, s-a dat îndă-
răt şi a început să-şi descheie cămaşa. Eram deja îngrijorat, dar
imediat ce s-a dezbrăcat am fost speriat de-a dreptul. Mi-a arătat
umărul drept.
– Recrut! Spune-mi ce vezi pe umărul meu?
M-am holbat la el şi am gîndit: aşa ceva nu se poate.
– Văd un tatuaj cu Willie Wheelie, domnule sergent-major!
– Chiar aşa! O să-ţi spun o poveste, recrut… Pe Pămînt am fost
căsătorit cu o nenorocită de scorpie. Cea mai veninoasă viperă.
Dar în aşa hal mă avea în puterea ei încît, deşi căsătoria cu ea du-
rea precum doare moartea prin tăiere cu o coală de hîrtie, am vrut
să-mi iau zilele în momentul în care a băgat divorţ. Eram într-o
staţie, meditînd dacă să mă azvîrl în faţa primului autobuz care ar
fi apărut, cînd am zărit pe partea cealaltă a drumului o reclamă cu
Willie Wheelie. Ştii ce zicea reclama aia?
– „Uneori trebuie să-ţi vezi de drum”, domnule sergent-major!
Sloganul acela îmi luase cinşpe secunde să-l scriu. Ce mică-i
lumea!
– Exact. Citind reclama aia am avut O Revelaţie. Am ştiut
atunci că trebuie să-mi văd de drum. Am divorţat de lifta aia de
nevastă-mea, am cîntat o odă a bucuriei, mi-am vîrît toate catrafu-
sele într-o pereche de coburi şi am şters-o. Din acea binecuvîntată
zi, Willie Wheelie a fost blazonul meu. Simbolul meu pentru liber-
tatea personală sau de exprimare. Willie mi-a salvat viaţa, recrut,
şi pentru asta îi voi fi veşnic recunoscător.
– Cu plăcere, domnule sergent-major! am răcnit.
– Recrut, sînt onorat că am avut şansa ca să te cunosc. În plus,
eşti primul recrut din cariera mea care nu m-a scos imediat din
sărite. Nu pot să-ţi spun cît de mult mă enervează acest lucru.
Oricum, mă încălzeşte ideea că în viitorul imediat, poate în orele
următoare, vei face ceva nasol şi care să-mi urce tot sîngele în cap.
Şi ca să mă asigur că aşa vei face, te numesc comandant de plu-
ton. Este o sarcină ingrată, care nu are nici o parte bună. Pentru
că va trebui să-i călăreşti pe futuţii ăia de recruţi de două ori mai
mult decît am s-o fac eu. Pentru că la fiecare boacănă pe care o va
face cineva, vei fi şi tu vinovat. Te vor urî, te vor dispreţui, te vor
mînca pe la spate, iar eu voi fi mereu în preajmă să-ţi ofer o porţie
96
de rahat în plus ori de cîte ori ei vor reuşi să-ţi facă viaţa amară.
Ce părere ai, recrut? Vorbeşte liber!
– Se pare că am belit-o, domnule sergent-major!
– Chiar aşa este, recrut. Dar ai belit-o din momentul în care ai
aterizat în plutonul meu. Acuma, fuga marş. Nu putem să lăsăm
plutonul fără comandantul său.
– Nu ştiu dacă să te felicit sau să îmi fie frică de tine, mi-a spus
Alan în vreme ce ne îndreptam spre sala de mese, pentru micul de-
jun.
– Şi una şi alta. Deşi ar fi mai rezonabil să fii speriat. Eu unul
sînt… Aha, iată-i.
I-am arătat un grup de cinci recruţi: trei bărbaţi şi două femei,
adunaţi în faţa sălii de mese.
Ceva mai devreme, pe cînd alergam spre turnul de transmisiuni
aproape mă izbisem de un copac din pricina lui BrainPal, care îmi
acoperise cîmpul vizual cu un mesaj. Am reuşit cu greu să evit co-
liziunea şi i-am comandat lui Găoază să comute mesajul pe modul
vocal.
„Numirea lui John Perry în funcţia de comandant al plutonului de
instrucţie 63 a fost procesată. Felicitări pentru avansare. De acum ai
acces la toate fişierele şi informaţiile furnizate de sistemul BrainPal
despre recruţii plutonului de instrucţie 63. Atenţie! Aceste informaţii
pot fi folosite doar în scop de serviciu. Accesarea fişierelor şi infor-
maţiilor în alte scopuri decît cel militar pot conduce la retragerea
funcţiei de comandant de pluton precum şi la deferirea către curtea
marţială din cadrul bazei.”
– Straşnic, am exclamat sărind peste un şanţ.
„Va trebui să prezinţi sergentului major Ruiz propunerile tale
pentru comandanţii de grupă, imediat după micul dejun. Doreşti să
accesezi fişierele şi datele legate de pluton?”
Am dorit. Asta am şi făcut. Găoază mi-a livrat, în mare viteză,
toate informaţiile şi detaliile legate de fiecare recrut în parte. Şi as-
ta în vreme ce alergam. Pînă am ajuns la turn, restrînsesem lista la
douăzeci de potenţial candidaţi. Iar pînă am ajuns înapoi la bază,
deja împărţisem plutonul în cinci grupe, fiecare grupă cu un co-
mandant desemnat. Plus încă o grupă al cărei comandant ar fi tre-
buit să fiu tot eu. Noua schemă am trimis-o, apoi, celor cinci nu-
miţi de mine la comanda grupelor precum şi convocarea lor în sala
de mese. BrainPal promitea să fie o unealtă de nădejde.
Am reuşit să ajung la bază în cincizeci şi cinci de minute fără
97
să ajung vreun alt recrut din urmă. Găoază mi-a raportat, de altfel,
că, din tot plutonul, cel mai lent fusese, culmea, unul dintre foştii
puşcaşi marini. Acesta reuşise să scoată un timp de cincizeci şi opt
de minute. Se părea că nu mai era necesar să alergăm şi mîine că-
tre turnul de comunicaţii. Cel puţin nu pentru că am fi fost lenţi.
Eram convins că sergentul Ruiz ar fi putut găsi vreun alt motiv,
oricînd. Tot ce puteam spera şi încerca era să nu fiu eu acel motiv.
Cei cinci ne-au zărit, pe mine şi pe Alan, şi s-au apropiat de
noi. Trei dintre ei m-au salutat imediat, urmaţi cumva dintr-un re-
flex de turmă şi de ceilalţi doi. Le-am răspuns la salut şi am
zîmbit.
– Nu vă îngrijoraţi, le-am spus celor doi care mă salutaseră
ezitînd. Şi pentru mine este o chestie nouă. Haideţi să ne aşezăm
la masă şi să discutăm unele lucruri.
– Vrei să plec? m-a întrebat Alan, în vreme ce stăteam la coadă.
Probabil că o să ai destule de vorbit cu ei.
– Nu pleca, vreau să rămîi. Am nevoie de părerea ta cu privire
cei cinci. În plus, am veşti noi pentru tine. Eşti locţiitorul meu în
propria-mi grupă. Şi, avînd în vedere că am un pluton de îngrijit…
Tu vei fi liderul grupei mele. Sper că nu ai nimic împotrivă.
– Mă descurc eu, a zîmbit Alan. Mulţumesc pentru că m-ai luat
la tine în grupă.
– Ce farmec ar mai avea şefia dacă nu m-aş putea răsfăţa cu fa-
voritisme inutile? În plus, atunci cînd am să pic, o să fii pe aproa-
pe ca să-mi netezeşti căderea.
– Am înţeles… Voi fi airbag-ul carierei tale militare.
Sala de mese era plină ochi, dar am reuşit cumva să ne aşezăm
toţi şapte la o masă.
– Prezentările mai întîi, le-am spus. Să ne cunoaştem unii pe al-
ţii. Numele meu este John Perry şi, pentru moment, sînt coman-
dantul plutonului.
Apoi l-am arătat pe Alan.
– El este Alan Rosenthal. Locţiitorul meu de grupă. Au început
să se prezinte, pe rînd.
– Angela Merchant. Din Trenton, New Jersey.
– Terry Duncan, Missoula, Montana.
– Mark Jackson, St. Louis.
– Sarah O’Connell, Boston.
– Martin Garabedian, Sunny Fresno, California.
– Ei bine… Nici nu sîntem din toate zările, le-am spus iar cîţiva
au chicotit.
98
Ceea ce era de bine.
– O să fiu scurt. Altminteri o să se vadă că de fapt habar n-am
ce naiba trebuie să fac. Voi cinci aţi fost selecţionaţi deoarece am
găsit în datele voastre lucruri care mă fac să cred că aveţi abilităţi
de conducători. Angela a fost director executiv. Terry a avut grijă
de o fermă de vite. Mark a fost colonel în armată şi, cu tot respec-
tul pentru sergentul Ruiz, cred că asta constituie un avantaj.
– Mă bucur să aud asta, mi-a răspuns Mark.
– Martin a fost consilier local în Fresno. Iar Sarah a predat la
grădiniţă mai bine de treizeci de ani, ceea ce o face, în mod auto-
mat, cea mai calificată dintre noi toţi.
Alte rîsete. Frate, eram pe val…
– Voi fi cît se poate de sincer… Nu am de gînd să fiu zbir cu voi.
Ruiz a ocupat postul ăsta, eu aş fi doar o jalnică imitaţie. Nu este
genul meu. Nu ştiu nici ce gen de comandă va fi aplicat. Tot ce
vreau este să faceţi tot ceea ce trebuie făcut, astfel încît să fiţi în
fruntea recruţilor şi să trecem cu toţii cu bine de cele trei luni de
instrucţie. Nu vreau neapărat să fiu comandant de pluton. Ceea ce
vreau este să mă asigur că fiecare recrut va căpăta toate abilităţile
necesare pentru a supravieţui… acolo. Filmuleţul prezentat mai
devreme de Ruiz m-a cam pus pe gînduri. Sper că şi pe voi la fel.
– Dumnezeule, şi încă bine de tot, a răspuns Terry. L-au
ciopîrţit pe nenorocitul acela ca pe o vită.
– Aş fi vrut să ne arate asta înainte să semnăm… Poate că aş fi
preferat să îmbătrînesc, a continuat imediat Angela.
– E război, lucruri din astea se întîmplă, a consolat-o Mark.
– Haidem să facem ceea ce trebuie făcut astfel încît oamenii
noştri să se poată descurca… Bun… Am împărţit plutonul în şase
grupe. Eu sînt comandantul grupei A. Angela, tu ai grupa B. Terry,
tu comanzi grupa C. Mark, eşti cu grupa D, Sarah are grupa E, iar
Martin grupa F. Am acordat fiecăruia dintre voi dreptul de a vedea
informaţiile despre oricare om din grupă, cu ajutorul lui BrainPal.
Alegeţi-vă fiecare locţiitorii şi trimiteţi-mi datele pînă în prînz. Păs-
traţi disciplina între voi şi instrucţia va decurge mai uşor. Din
punctul meu de vederea, singurul motiv pentru care v-am ales,
oameni buni, este ca eu să nu am nimic de făcut.
– Decît să comanzi grupa ta, a observat Martin.
– Aici intervin eu, i-a explicat Alan.
– O să ne întîlnim în fiecare zi, la prînz. Celelalte mese o să le
luăm fiecare cu grupa sa. Dacă aveţi ceva despre care trebuie să
ştiu, mă contactaţi imediat. Dar aştept de la voi să vă rezolvaţi
99
problemele singuri. Atît cît se poate. Aşa cum am spus, nu am de
gînd să fiu un zbir. Dar, şi la bine şi la rău, sînt comandantul
acestui pluton şi ceea ce spun eu, aia se face. Dacă simt că lucru-
rile nu merg cum trebuie, am să vă înştiinţez pe voi, mai întîi. Şi
dacă nimic nu se schimbă am să vă înlocuiesc, acolo unde este ca-
zul. Nu este nimic personal, nu am nimic cu voi. Dar vreau să fim
cît se poate de bine pregătiţi astfel încît să ne putem descurca aco-
lo. Vi se pare corect?
Au dat din cap, cu toţii.
– Excelent! le-am răspuns şi am ridicat paharul. Să toastăm
pentru Plutonul 63. Să rămînem cu toţii împreună.
Au ridicat paharele şi au ciocnit. Apoi am început să mîncăm şi
să sporovăim. Lucrurile se aşezau bine, m-am gîndit.
Nu mi-a luat mult pînă mi-am schimbat părerea.
OPT
Ziua pe Beta Pyxis era de douăzeci şi două de ore, treizeci de
minute şi douăzeci şi patru de secunde. Aveam doar două ore de
somn la dispoziţie.
Am descoperit acest detaliu plin de farmec încă din prima noap-
te, cînd Găoază mi-a făcut creierii praf cu un semnal sfredelitor.
Atît de brutal încît am căzut din pat. Evident, patul meu era cel de
sus. M-am asigurat că nu mi-am rupt nasul şi am început să ci-
tesc mesajul care îmi flutura în faţa ochilor.
Comandant John Perry, te informez că mai sînt – şi am vă-
zut un ceas care arăta un minut şi patruzeci şi opt de secunde –
pînă cînd sergentul-major Ruiz însoţit de asistenţii săi va intra
în dormitoare. Se aşteaptă de la tine ca plutonul să fie treaz şi
pregătit. Oricare recrut care nu va fi gata va suporta o corecţie
disciplinară şi va fi notat ca un minus pentru tine.
Am trimis imediat mesajul către comandanţii de grupe prin re-
ţeaua de comunicaţii pe care o creasem cu o zi în urmă. Am trimis
şi un mesaj de alarmă către întregul pluton şi am aprins luminile.
Au urmat cîteva momente destul de comice, cînd toţi recruţii au
sărit ca arşi, treziţi de sunetele alarmei pe care doar ei le puteau
auzi. Cei mai mulţi păreau dezorientaţi. Împreună cu şefii de gru-
pe, i-am dat jos din pat pe cei care încă mai trăgeau de ei. În mai
puţin de un minut, întregul pluton era în picioare şi pregătit. Am
100
avut chiar cîteva secunde la dispoziţie ca să mă asigur că fiecare
stătea în poziţie de drepţi lîngă patul său şi să-i conving pe cîţiva
dintre ei că nu era tocmai momentul potrivit să se ceară la baie. Ci
să stea dracului încremeniţi lîngă paturi, ca să nu-l stîrnească pe
Ruiz.
Nu că ar fi avut vreo importanţă.
– Ai’ să-mi bag… Perry!
– Da, domnule sergent-major!
– Ce naiba aţi făcut în cele două minute de avertisment? V-aţi
luat-o la labă? Plutonul este nepregătit! Oamenii nu sînt echipaţi
pentru instrucţia pe care o au programată. Ce scuze ai?
– Domnule sergent-major, mesajul spunea ca plutonul să fie
pregătit atunci cînd veţi ajunge în dormitor. Nu spunea nimic des-
pre echipare.
– Dumnezeule, Perry! Nu crezi că echiparea face parte din a fi
pregătit?
– Nu-mi permit să cred, domnule sergent-major!
– Nu-ţi permiţi să crezi? Te dai ciumec, Perry?
– Nu, domnule sergent-major!
– Atunci să-ţi permiţi să scoţi plutonul afară, pe platoul de
adunare, Perry. Ai patru’ş’cinci de secunde… Executarea!
– Grupa A! am zbierat şi am luat-o la goană, rugîndu-mă la
Dumnezeu ca oamenii să mă urmeze.
Pe cînd ieşeam pe uşă, am auzit-o pe Angela răcnind la grupa B
ordinul să o urmeze. O alesesem bine. Am ajuns pe platou, iar
grupa mea s-a aliniat în spate. Imediat, Angela şi oamenii ei s-ai
aliniat la dreapta mea. Apoi au urmat Terry şi ceilalţi. Ultimul om
din grupa F a intrat în formaţie în secunda patruzeci şi patru. Era
chiar uimitor. Pe întreg platoul, la fel ca noi, alte plutoane se căz-
neau să se alinieze. Şi, la fel ca noi, nici un pluton nu era echipat
pentru instrucţie. M-am simţit uşurat.
– Perry! Cît este ora?
Am accesat BrainPal.
– Zero unu zero zero, timp local, domnule sergent-major!
– Uluitor, Perry… ştii să spui ora. Cînd s-a dat stingerea?
– La douăzeci şi unu zero zero, domnule sergent-major!
– Iarăşi corect! Unii dintre voi se pot întreba de ce v-am scos
afară doar după două ore de somn. Sîntem cumva cruzi? Sadici?
Încercăm să vă facem praf? Răspunsul la aceste întrebări este: da,
aşa sîntem. Dar nu acestea sînt motivele pentru care v-am trezit.
Motivul este acela că nu aveţi nevoie de mai mult de două ore de
101
somn. Mulţumită noilor corpuri, e destul dacă dormiţi doar două
ore. În ultimele zile aţi dormit opt ore pentru că aşa eraţi obişnuiţi.
De acuma, gata, doamnelor şi domnilor. Somnul vostru îmi risipeş-
te timpul meu. Două ore sînt destul, prin urmare două ore aveţi
voie… Bun… Cine poate să-mi spună de ce v-am alergat ieri două-
zeci de kilometri într-o oră?
Unul dintre recruţi a ridicat mîna.
– Te ascult, Thompson.
Fie memorase numele fiecărui recrut din pluton, fie BrainPal îi
„sufla” informaţiile necesare. Sincer, nu aş fi pariat pe vreuna din
variante.
– Ne-aţi alergat pentru că ne urîţi pe fiecare din motive indivi-
dual fundamentate, domnule sergent-major!
– Excelent răspuns, Thompson. Chiar dacă parţial corect. V-am
alergat douăzeci de kilometri într-o oră pentru că puteţi. Cel mai
lent dintre voi a ajuns cu două minute înainte de oprirea cronome-
trului. Asta înseamnă că fără pic de antrenament, aproape fără
vreun efort real, oricare dintre voi, afurisiţilor, puteţi face faţă celor
care au cîştigat medalii de aur la Olimpiade… pe Pămînt. Şi ştiţi de
ce? Are cineva habar?… Pentru că nici unul dintre voi nu mai este
uman. Sînteţi mai buni. Doar că nu ştiţi asta… încă. Timp de o
săptămînă v-aţi frecat de pereţii navei ca nişte jucărele cu cheiţe şi
arcuri. Şi, probabil, habar nu aveţi încă din ce sînteţi alcătuiţi. E
timpul să schimbam atitudinea asta, doamnelor şi domnilor. Prima
săptămînă de instrucţie are ca scop să vă facă să credeţi miracolele
noilor voastre trupuri. Şi veţi crede… Pentru că nu aveţi altă opţi-
une.
Am alergat apoi douăzeci şi cinci de kilometri în chiloţi.
NOUĂ
Watson privea atent peisajul din faţa sa, adăpostit în spatele
unei stînci.
– Îi văd bine de aici. Aş putea să trag… Lasă-mă să găuresc o
scăfîrlie.
– Nu, i-a răspuns Viveros, caporalul nostru. Au scuturile activa-
te. Ai risipi muniţia de pomană.
– Asta este o prostie. Sîntem aici de ore întregi. Noi stăm aici, ei
stau acolo. Cînd îşi vor lăsa scuturile jos, ce-o să facem? O luăm la
goană spre ei, trăgînd în tot ce mişcă? Nu sîntem în secolul paişpe.
Adică nu ar trebui să ne facem o programare ca să-i omorîm.
Viveros părea cam nervoasă.
– Watson, nu eşti plătit ca să gîndeşti. Aşa că taci în pizda mă-
tii şi fii gata. Nu mai durează mult, oricum. Nu mai au decît un
singur lucru de îndeplinit din ritualul lor.
– Mda? Ce le-a mai rămas de făcut?
– Să cînte, a surîs Viveros.
– Ce-or să cînte? Dau vreun recital?
– Nu, or să cînte morţile noastre.
Ca la un semnal, scutul masiv, care proteja baza Consu, a în-
ceput să sclipească. Mi-am focalizat privirea la cîteva sute de
116
metri, dincolo de cîmpie, acolo unde un Consu se apropia de noi.
Scutul de protecţie al bazei s-a prelins pe carapacea masivă a sol-
datului Consu şi s-a despletit apoi în nenumărate filamente care s-
au retras la loc. Era al treilea şi ultimul Consu care ieşea din scu-
tul protector înainte ca bătălia să înceapă. Primul ieşise cu două-
sprezece ore mai devreme. Un trupete de rang mic, ale cărui muge-
te însemnau că, în mod formal, Consu acceptau lupta cu noi. Ran-
gul mic al extraterestrului arăta că nu dădeau doi bani pe noi.
Altminteri, dacă am fi fost nişte chestii demne de băgat în seamă,
ar fi trimis vreun gradat. Nu ne-am simţit ofensaţi. Mesagerul
Consu era mereu de grad mic, indiferent ce adversar ar fi avut. În
plus, toţi arătau la fel. Doar dacă ai fi avut nasul deosebit de fin, ai
fi putut să faci vreo distincţie între ei.
După alte cîteva ore, al doilea Consu a ieşit din spatele scutu-
lui, mugind ca o cireada de vaci prinse între fălcile unui rechin
uriaş după care, fără avertisment, a explodat. Sîngele său rozaliu
precum şi bucăţi din el s-au prelins pe scutul protector al bazei,
într-o linişte deplină. Se pare că extratereştrii cu care ne confrun-
tam credeau că dacă un soldat de-al lor era pregătit înainte de bă-
tălie pentru un sacrificiu ritualic, atunci sufletul său ar putea fi
convins să facă o recunoaştere preliminară a liniilor inamice, îna-
inte de a se ridica la ceruri sau acolo unde sufletele Consu se duc
după moarte. Sau ceva de genul ăsta. Era o chestie care dădea un
aer de onoare. Mie mi se părea un mijloc eficient ca să scapi repe-
de de soldaţii cei mai buni. Dar avînd în vedere că eu eram inami-
cul lor, nu vedeam nici un inconvenient în asta.
Cel de-al treilea Consu făcea parte dintr-o castă superioară, iar
rolul său era să ne explice motivele morţii noastre precum şi mani-
era în care noi toţi urma să sfîrşim. După care puteam să trecem
să ne măcelărim. Orice încercare de a grăbi un pic lucrurile era
sortită eşecului. Spre exemplu să deschidem focul asupra scutului.
Puţine lucruri din Univers erau în stare să pună la pămînt un scut
Consu. Uciderea mesagerilor nu ar fi obţinut nimic altceva decît
reluarea ritualului şi, prin urmare, amînarea luptei.
De altfel, Consu nu se ascundeau în spatele scutului. Doar că
aveau o serie de ritualuri de luptă şi preferau să le desfăşoare în
linişte, fără să fie nevoie să se întrerupă datorită gloanţelor, razelor
sau bombelor noastre. Adevărul era că nimic nu iubeau Consu pe
lumea asta mai mult decît o încăierare bună. Pe de altă parte, nici
nu erau genul de invadatori care să dea buzna pe cîte o planetă şi
să se aşeze cuminţi în cur, aşteptîndu-i pe băştinaşi să-i atace.
117
Cum era cazul de faţă. Consu nu aveau nici o intenţie să colo-
nizeze planeta pe care ne aflam. Pur şi simplu făcuseră praf colo-
nia umană de acolo doar pentru a da de ştire FCA că sînt prin
preajmă şi că au chef de ceva acţiune. Ignorarea lor nu era o solu-
ţie. Ar fi distrus coloniile ulterioare, pînă cînd cineva i-ar fi băgat în
seamă şi ar fi intrat în stare de beligeranţă cu ei. Niciodată nu se
putea şti cît de masiv trebuia să fie răspunsul, astfel încît Consu
să-l considere drept o declaraţie formală de război. FCA trebuia să
tot trimită trupe pe planeta respectivă, pînă cînd un mesager de al
lor catadixea să iasă de sub scut şi să anunţe că primesc lupta.
Lăsînd la o parte scutul, impresionant prin impenetrabilitatea
sa, tehnica de luptă Consu era, în linii mari, echivalentă cu tehni-
ca de luptă FCA. Nu era un motiv de bucurie, aşa cum ar fi putut
crede unii. Rapoartele despre alte bătălii purtate de Consu cu alte
specii arătau că, în funcţie de inamic, aceştia îşi ajustau nivelul
tehnologic astfel încît să fie cam la acelaşi nivel cu adversarii. Ceea
ce a condus la ideea că, de fapt, Consu nu se războiau cu alte spe-
cii. Nu mergeau la război, făceau doar sport.
Să loveşti primul în Consu şi în inima lor, nu era nici asta o so-
luţie. Întreaga lor planetă era sub un scut uriaş. Energia pentru
acel scut era luată de la o pitică albă care orbita în jurul stelei de
bază din sistemul lor. De jur-împrejurul ei, se aflau o mulţime de
receptori care preluau energia piticei şi o pompau în scut. Trebuia
să fim realişti. Nu trebuie să te pui cu nişte indivizi capabili să
construiască aşa ceva.
Dar, trebuie spus, Consu aveau un ciudat simţ al onoarei. Dacă
erau alungaţi de pe o planetă, nu mai apăreau a doua oară. Ca şi
cum bătălia respectivă ar fi fost un vaccin iar noi, soldaţii, agenţii
antivirali.
Toate aceste informaţii le luasem din baza de date a expediţiei.
Locotenentul Keyes ne ajutase să găsim toate informaţiile utile şi
ne recomandase să le citim înainte de bătălie. Se pare că Watson
nu se ostenise să consulte baza de date. Deloc surprinzător atîta
vreme cît, de la bun început, Watson se comportase precum un
şmecher infatuat şi ignorant, capabil să ducă la pierzanie atît pe
sine cît şi pe colegii săi de grupă. Problema mea era că ne aflam în
aceeaşi grupă.
Mesagerul Consu îşi desfăcuse braţele tăioase – specializate,
mai mult ca sigur, în decursul evoluţiei lor, să aibă de a face cu
nişte arătări terifiante – susţinute de antebraţe asemănătoare cu
cele umane.
118
– Începe, ne-a prevenit Viveros.
– Îl pot pocni atît de uşor, a mormăit Watson.
– Fă-o şi te împuşc cu mîna mea, i-a răspuns Viveros.
Cerul a trosnit de parcă Dumnezeu s-ar fi apucat să tragă cu
puşca. După care s-a auzit un zgomot asemănător cu cel scos de o
drujbă care taie un acoperiş de tablă. Consu începuse să cînte.
Găoază îmi traducea:
– La dracu’, ce gălăgie.
Watson îşi băgase un deget în urechea stîngă. Eram convins că
nu ascultase traducerea.
– Asta nu-i nici război şi nici vreun meci de fotbal, i-am spus lui
Viveros. Cristoase mare, seamănă cu un botez.
A dat din umeri.
– FCA nu este de aceeaşi părere. Aşa încep ei fiecare bătălie.
FCA crede că ăsta este imnul lor naţional. E doar un ritual… Pri-
veşte, scuturile coboară.
O mulţime de fulgere şi licăriri străbăteau suprafaţa scutului.
– Era şi timpul, comentă Watson. Mai aveam puţin şi mă prin-
dea somnul.
– Ascultaţi-mă amîndoi… Staţi calm, concentraţi-vă şi pitiţi-vă
cît mai bine. Avem o poziţie bună, iar locotenentul vrea de la noi
doar să-i împuşcăm pe măsură ce se apropie. Fără artificii. Direct
în torace. Acolo au creierul. Fiecare inamic doborît înseamnă unul
mai puţin pentru ceilalţi. Doar focuri de carabină. Altminteri ne
vor descoperi mai repede decît trebuie. Gata cu discuţiile, de acum
încolo folosim numai BrainPal. Limpede?
– Limpede, am răspuns.
119
– S-a marcat, a răspuns şi Watson.
– Perfect.
În cele din urmă, scutul s-a topit complet iar cîmpul dintre cele
două tabere s-a umplut cu dîrele lăsate de rachetele lansate din
ambele părţi. Exploziile violente ale rachetelor au fost imediat ur-
mate de urletele oamenilor loviţi şi de zumzetele metalice ale ina-
micului. Apoi, pentru cîteva momente, s-a lăsat liniştea. Fum şi li-
nişte. A urmat un scrîşnet prelung, care creştea pe măsură ce
Consu avansau spre liniile terestre. Trupele FCA trăgeau de zor,
încercînd să doboare cît mai mulţi dintre Consu, înainte ca frontu-
rile să se atingă.
– La treabă, a ordonat Viveros.
Şi-a ridicat carabina şi a ţintit un Consu aflat destul de depar-
te. Apoi am început şi noi să tragem.
ZECE
Dintre Bătrînii Băşinoşi, Maggie a fost prima care a murit.
S-a întîmplat în atmosfera superioară a unei planete numită
Cumpătarea şi care adăpostea o colonie minieră. Numele planetei
părea o ironie, avînd în vedere că, la fel ca toate coloniile miniere,
aceasta era plină de cîrciumi şi de bordeluri. Planeta avea o scoar-
ţă bogată în minereuri metalifere şi tocmai din pricina asta fusese
greu de cucerit şi la fel de greu de păstrat. FCA trebuia să ţină la
sol efective de trei ori mai mari decît în mod obişnuit. Şi tot timpul
erau cerute întăriri. Dayton, nava pe care Maggie fusese îmbarcată,
primise ca misiune să sprijine trupele FCA de pe Cumpătarea.
Tocmai atunci, Ohu debarcaseră pe planetă un corp expediţionar
compus din drone de luptă.
Plutonul lui Maggie fusese desemnat să participe la un atac
destinat a recuceri o mină de aluminiu, cam la o sută de kilometri
depărtare de Murphy, principala aşezare a coloniei. Nici măcar nu
au reuşit să ajungă la sol. Transportorul lor a fost interceptat şi lo-
vit de o torpilă Ohu. Carcasa transportorului s-a fisurat în cîteva
locuri iar o parte din plutonul lui Maggie, printre care şi ea, a fost
scuipat în afara navei. Majoritatea celor aruncaţi în spaţiu a murit
imediat, fie din cauza şocului fie din pricina schijelor.
Maggie a supravieţuit. A fost tîrîtă în spaţiu şi a fost conştientă
tot timpul. Costumul ei a izolat-o perfect, inclusiv faţa, care i-a fost
acoperită automat de o extensie a costumului, protejînd-o astfel de
o decompresie severă. Imediat, Maggie şi-a contactat comandantul
de pluton şi pe cel de grupă. Ce mai rămăsese din comandantul de
grupă fîlfîia între corzile paraşutei, încurcate printre resturile me-
talice ale carcasei transportorului. Iar comandantul de pluton chi-
ar nu avea cum să-i fie de folos. Şi nu era vina lui. Transportorul
nu era echipat pentru misiuni de salvare. În plus, era avariat des-
tul de grav şi se afla sub tirul inamic. Tot ce putea să facă era să
încerce să se întoarcă împreună cu supravieţuitorii pe cea mai
apropiată navă FCA.
Maggie a încercat să-şi contacteze nava proprie. La fel de inutil.
Dayton tocmai era într-un schimb de focuri cu cîteva nave Ohu şi
nu putea lansa operaţiuni de salvare. Nici o altă navă nu se putea
127
ocupa de ea. Chiar şi în condiţii normale ar fi fost o ţintă prea mică
şi greu de ajuns. Era destul de jos, în puţul gravitaţional al Cum-
pătării. Şi prea aproape de marginea atmosferei. În condiţii de lup-
tă, se putea considera deja moartă.
Aşa că Maggie, ai cărei plămîni deja urlau după oxigen, şi-a ri-
dicat carabina, a aţintit-o asupra unei nave Ohu, a făcut cîteva
calcule după care a început să lanseze rachetă după rachetă. Re-
culul fiecărei salve o arunca pe Maggie şi mai aproape de marginea
atmosferei planetei. Datele bătăliei aveau să arate, mai tîrziu, că
rachetele lansate de ea chiar au provocat cîteva avarii minore ace-
lei nave inamice.
După ce şi-a termina muniţia s-a răsucit cu faţa spre planeta
care urma să o ucidă şi, ca un bun profesor de religie orientală,
aşa cum fusese, a compus un jisei, un poem al morţii sub formă de
haiku.
Nu jeliţi, prieteni.
Sînt stea căzătoare
Spre altă viaţă.
UNSPREZECE
Thomas a murit din cauză că a înghiţit ceva.
Ceea ce înghiţise era o chestie atît de nouă, încît nici FCA nu
avea încă un nume pentru ea. S-a întîmplat pe o colonie la fel de
nouă, şi care nu avea nume încă. În afară de un cod: Colonia 622,
47 Ursae Majoris.
141
(FCA continua să folosească nomenclatorul terestru pentru de-
numirea stelelor din acelaşi motiv pentru care ziua avea peste tot
douăzeci şi patru de ore, iar anul 365 de zile. Pentru că era cel mai
simplu.) Una din procedurile standard ale coloniilor noi era aceea
de a transmite în fiecare zi, prin intermediul unei drone de salt,
toate datele înregistrate în ziua respectivă. Drona era lansată spre
Phoenix, în acest fel guvernul colonial avea o imagine destul de
precisă despre cum le mergea noilor colonii.
Colonia 622 începuse să-şi trimită dronele imediat după debar-
care, cu şase luni în urmă. În fiecare zi. Nimic deosebit în acele ra-
poarte: obişnuitele discuţii, încurcături şi confuzii care însoţesc
mereu o colonie în curs de formare. Nimic interesant în afară de
menţionarea unui fungus mucilaginos care avea obiceiul de a se
strecura oriunde. În motoare şi în utilaje, în calculatoare, în insta-
laţii, în ţarcurile animalelor. Chiar şi în dormitoare. Secvenţa gene-
tică a fungusului a fost trimisă spre Phoenix, cu rugămintea de a
se găsi un remediu la această problemă. Apoi, de a doua zi, dro-
nele de salt care au continuat să vină automat de la Colonia 622,
nu au mai conţinut nici o informaţie.
Thomas şi Susan se aflau la bordul lui Tucson, cînd acesta a
fost trimis pentru a afla ce se întîmplase acolo. Mai întîi, Tucson a
încercat să contacteze colonia de pe orbită. Nici un răspuns. Ima-
ginile nu puneau în evidenţă nici o activitate la sol. Clădirile colo-
niei păreau pustii, printre ele nu se mişca nimeni, nici om nici
animal. Nu se vedeau semne exterioare de stricăciuni. Clădiri in-
tacte, utilaje intacte. Plutonul lui Thomas a primit ordin de a face o
recunoaştere la sol.
Întreaga colonie era acoperită cu o substanţă gelatinoasă, un
soi de fungus care se depusese pe alocuri în straturi de cîţiva cen-
timetri grosime. La prima vedere, gelatina aceea rupsese liniile de
alimentare cu energie electrică şi invadase echipamentul de comu-
nicaţii. Lucrul ăsta putea să fie o veste bună. Probabil că fungusul
defectase echipamentele şi de aceea se întrerupseseră transmisiile.
Dar optimismul iniţial a fost iute risipit, cînd grupa lui Thomas a
ajuns la ţarcul animalelor. Toate animalele erau moarte şi într-o
stare avansată de descompunere, mulţumită muncii neobosite a
fungusului. La scurtă vreme după acea descoperire macabră, au
dat şi de colonişti. Cu toţii se aflau în aceeaşi stare. Majoritatea în
paturile lor. Excepţie făceau familiile, care erau găsite, de regulă,
reunite în camera copiilor sau pe coridoarele care duceau spre ca-
merele copiilor. Precum şi cei care fuseseră de tură pe nava bază şi
142
care fuseseră găsiţi la posturile lor. Orice îi lovise, o făcuse în tim-
pul nopţii şi cu aşa de mare iuţeală încît aproape că nu au avut
timp să reacţioneze.
Thomas a sugerat să ducă un cadavru la infirmeria coloniei şi
să încerce să facă o autopsie care să le ofere indicii cu privire la
moartea coloniştilor. Comandantul de grupă şi-a dat consimţă-
mîntul. Thomas, împreună cu încă un coleg, au ales un cadavru
care părea mai puţin deteriorat. L-a luat de braţe, iar colegul său l-
a apucat de picioare. Apoi au hotărît să-l ridice numărînd pînă la
trei. Dar abia a spus Thomas, doi, că o bucată mare de fungus a
ţîşnit de pe cadavru şi i s-a lipit de faţă. A deschis gura, într-un
gest de surpriză, iar fungusul i s-a strecurat în cavitatea bucală şi
apoi pe esofag.
Imediat, ceilalţi au dat ordin costumelor să realizeze o izolare
facială. Era şi cazul, deoarece bucăţi mari de fungus mucilaginos
prindeau viaţă, săreau din toate ungherele şi se îndreptau spre
soldaţi. Atacul s-a declanşat simultan, pe tot perimetrul bazei. Şa-
se dintre colegii lui Thomas s-au trezit cu gura plină de muci.
Thomas a încercat să tragă afară substanţa aceea, dar, cu cît se
străduia mai tare, cu atît aceasta aluneca şi mai mult în gîtul lui,
blocîndu-i căile respiratorii, inundîndu-i plămînii şi stomacul. A
cerut ajutor, prin BrainPal, colegului său, să-l ducă la infirmerie,
unde ar fi avut posibilitatea să tragă înapoi mizeria aceea din el,
astfel încît să poată respira din nou. SmartBlood le dădea un răgaz
de cincisprezece minute, pînă cînd creierul lui Thomas ar fi suferit
leziuni ireversibile din pricina hipoxiei. Era o idee excelentă şi pro-
babil că ar fi dat rezultate dacă fungusul nu ar fi început să secre-
te un suc digestiv în plămînii lui Thomas, mîncîndu-l pur şi simplu
de viu. Plămînii i s-au dizolvat sub acţiunea acizilor, iar acesta a
murit cîteva minute mai tîrziu din cauza hemoragiei şi a hipoxiei.
Toţi ceilalţi şase camarazi atinşi de fungus au avut aceeaşi soartă.
Comandantul de pluton a dat ordin de retragere, iar Thomas a
fost abandonat acolo împreună cu celelalte victime. Restul s-au re-
fugiat în transportor şi au decolat către Tucson. Dar ajunşi pe orbi-
tă, li s-a refuzat andocarea. Unul cîte unul, fiecare supravieţuitor a
fost nevoit să iasă în vid astfel ca orice altă formă de viaţă de pe
costumele lor să fie distrusă. Apoi au fost supuşi unei decontami-
nări severe şi extrem de dureroase.
Sonde automate au completat cercetarea şi s-a ajuns la conclu-
zia că nu mai exista nici un supravieţuitor din Colonia 622. Toto-
dată, fungusul, dotat cu suficientă inteligenţă încît să lanseze ata-
143
curi coordonate, era aproape imposibil de eliminat cu armele obiş-
nuite. Proiectilele clasice ar fi distrus porţiuni mici din el. Aruncă-
toarele de flăcări ar fi ars doar un strat superficial, lăsînd straturile
profunde neatinse. Iar razele treceau prin acesta fără a-l deranja
prea mult. Cercetătorii au început imediat să lucreze la obţinerea
unui fungicid, dar efortul lor a fost imediat oprit în momentul în
care s-a descoperit că, practic, fiecare cotlon al planetei era plin de
sporii acelui fungus. Era mult mai ieftin să descoperi o planetă
nouă decît să elimini porcăria aia de pe Colonia 622.
Moartea lui Thomas ne-a adus aminte că nu numai că nu ştim
cu ce ne putem confrunta acolo, dar, de multe ori, nici măcar nu
ne putem imagina cu ce urmează să avem de a face. Thomas a
presupus greşit că inamicii ne sînt, cumva, asemănători. S-a înşe-
lat. Şi a murit din pricina asta.
150
Moartea lui Susan a fost, cumva, opusă faţă de moartea lui
Thomas.
O grevă a sondorilor de pe Elysium a dus la reducerea cantităţi-
lor de hidrocarburi pentru rafinării. Tucson a primit ordinul să
transporte nişte spărgători de grevă şi să-i protejeze pînă cînd
aceştia aveau să repornească platformele de foraj oprite de grevişti.
Susan se afla pe una din acele platforme cînd greviştii au încercat
un atac cu nişte tunuri improvizate. Una dintre explozii a proiec-
tat-o pe Susan, împreună cu alţi doi soldaţi, peste marginea plat-
formei. Au căzut în mare de la cîteva zeci de metri înălţime. Cei doi
muriseră deja cînd au atins suprafaţa apei. Dar Susan, deşi cu ar-
suri grave, a supravieţuit şi a fost recuperată chiar de greviştii care
deschiseseră focul.
Au ajuns la concluzia că trebuie să ofere un exemplu. Mările de
pe Elysium adăpostesc un necrofag numit gaper, ale cărui fălci ar-
ticulate puteau înghiţi cu uşurinţă o persoană pe nemestecate.
Gaperii mişunau pe lîngă platformele de foraj deoarece se hrăneau
cu gunoaiele aruncate de sondori în mare.
Rebelii au proptit-o pe Susan în picioare, au adus-o în simţiri şi
au derulat prin faţa ei o listă cu revendicări şi acuzaţii, ştiind că
toate acele cuvinte aveau să ajungă la FCA prin intermediul Brain-
Pal. După care au găsit-o vinovată de colaborarea cu inamicul, au
condamnat-o la moarte şi au azvîrlit-o în mare, chiar în zona în ca-
re platforma deversa gunoiul.
Gaperii nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi. Unul dintre ei a în-
ghiţit-o pe Susan. Ea încă era vie şi a încercat să iasă din gaper
prin acelaşi orificiu prin care intrase. Dar, chiar înainte să reu-
şească să iasă, unul dintre sondori a împuşcat gaperul sub aripa
dorsală, acolo unde acesta avea creierul. Animalul a murit imediat
şi a prins să se scufunde. Susan a murit nu digerată sau sufocată.
A murit strivită de presiunea apei.
Bucuria sondorilor nu a durat mult. Întăririle trimise de Tucson
au pătruns în tabăra rebelilor, au capturat căpeteniile acestora, pe
care le-au împuşcat şi le-au aruncat pradă gaperilor. Cei care au
omorît-o pe Susan au avut parte de un tratament diferit. Au fost
aruncaţi de vii gaperilor. Eliminîndu-se din ritual partea cu împuş-
catul acelor necrofagi. Greva s-a încheiat la scurtă vreme.
Moartea lui Susan mi-a limpezit gîndurile. Oamenii puteau fi la
fel de inumani precum extratereştrii. Dacă aş fi fost la bordul lui
Tucson, cu mîna mea aş fi dat pradă gaperilor pe ucigaşii lui Susan
şi nu mi-ar fi părut rău nici o clipă. Nu ştiu dacă acest lucru m-ar
151
fi făcut mai bun sau mai rău decît monstrul inuman la care făcu-
sem referire atunci cînd am clacat pe Cova Banda.
Şi de atunci nu am mai fost îngrijorat dacă am devenit ceva mai
puţin uman decît înainte. Nu mi-a mai păsat.
DOISPREZECE
Aceia dintre noi care am luptat în Bătălia pentru Coral îşi amin-
tesc unde eram cînd am auzit că planeta a fost pierdută. Eu îl as-
cultam pe Alan explicînd cum că Universul pe care credeam că îl
ştiu dispăruse de multă vreme.
– L-am părăsit la primul salt. Am sărit pur şi simplu printr-o al-
tă uşă a Universului. Aşa funcţionează propulsia prin salt.
Singura reacţie a mea şi a lui Ed McGuire, cu care lîncezeam
alături de Alan în barul „Pe Loc Repaus”, a fost să tăcem îndelung,
într-un tîrziu Ed, care preluase comanda grupei lui Aimee Weber, a
spus:
– Nu te înţeleg, Alan. Eu ştiam că saltul te transportă cu o vite-
ză mai mare decît a luminii sau ceva de genul ăsta. Aşa merge
propulsia prin salt.
– Da’ de unde, a replicat Alan. Einstein încă mai are dreptate –
viteza luminii e viteza maximă cu care te poţi deplasa. Pe de altă
parte, n-ar fi de dorit să începi să zbori aiurea prin Univers, nici
măcar cu o fracţiune din viteza luminii. Dacă zbori cu două sute de
mii de kilometri pe secundă şi loveşti chiar şi o fărîmă de praf, te
alegi cu ditamai gaura în grozava ta navă. Ar fi doar o metodă foar-
te rapidă de a muri.
Ed a clipit, apoi s-a scărpinat în creştet.
– Aici m-ai pierdut…
– Bine, stai să-ţi explic. M-ai întrebat cum funcţionează propul-
sia prin salt. Şi, precum ţi-am spus, e simplu: ia un obiect dintr-
un Univers, să zicem nava Modesto, şi îl azvîrle în alt Univers. Pro-
blema noastră e că asociem termenul de „propulsie” cu cel de „că-
lătorie”. De fapt nu e nici o deplasare, pentru că nu e implicată ac-
celeraţia. Importantă este doar locaţia în cadrul multiversului.
– Alan, am intervenit eu, te-ai dus pe arătură.
– Scuze, a spus Alan, luînd o pauză de gîndire. Cît de multă
matematică ştiţi voi?
– Eu îmi amintesc în mod vag calculul diferenţial, am spus.
152
Ed a dat şi el din cap.
– Vai de mine, a oftat Alan, în regulă, o să vorbesc pe limba
voastră. Fără supărare.
– Vom încerca să nu ne supărăm prea tare, a încuviinţat Ed.
– Bine. În primul rînd, Universul în care vă aflaţi – cel în care
sîntem cu toţii în acest moment – este doar unul dintr-un număr
infinit de posibile universuri, a căror existenţă este permisă de fizi-
ca cuantică. Atunci cînd observăm un electron aflat într-o anumită
poziţie, Universul nostru este definit funcţional de poziţia acelui
electron, care poziţie este cu totul alta în universul alternativ. Mă
urmăriţi?
– Nicidecum, a recunoscut Ed.
– Necunoscătorii ăştia… Atunci trebuie să mă credeţi pe cuvînt.
Problema este simplă: universurile multiple. Multiversul. Ceea ce
face propulsia prin salt este să deschidă o uşă spre unul dintre
aceste alte universuri.
– Şi cum face asta? am întrebat.
– Nu ştii destulă matematică pentru a înţelege.
– Deci e ca magia, am spus eu.
– Din punctul tău de vedere, da, e magie. Dar în fizică e un ade-
văr ştiinţific.
– Eu tot nu înţeleg, a revenit Ed. Am ajuns aici călătorind prin
multiple universuri, şi totuşi fiecare dintre ele era exact la fel ca al
nostru. Fiecare „univers alternativ” despre care am citit eu prin
cărţile de science fiction era profund diferit de universul de bază.
Tocmai aşa îţi dai seama că eşti într-un univers alternativ.
– Am un răspuns foarte interesant la remarca ta, a spus Alan.
Să considerăm o axiomă faptul că mutarea unui obiect dintr-un
univers în altul este un eveniment fundamental improbabil.
– Pot accepta asta, am spus eu.
– În fizică, acest lucru este permis, deoarece, la nivel fundamen-
tal, acest univers este unul cuantic şi, în principiu orice se poate
întîmplă, chiar dacă în mod curent nu se întîmplă. Oricum, fiecare
univers preferă să îşi menţină evenimentele improbabile la mini-
mum, mai ales dacă vorbim de nivelul subatomic.
– Cum poate un univers să „prefere” ceva? a întrebat Ed.
– Nu ai cunoştinţele matematice necesare, a replicat Alan.
– Sigur că nu am, a zis Ed dîndu-şi ochii peste cap.
– Adevărul este că universurile preferă anumite lucruri în de-
trimentul altora. De exemplu, preferă să caute o stare de entropie
cît mai mare. Preferă să aibă viteza luminii aceeaşi. Ai putea în
153
principiu să încerci să modifici aceste lucruri, dar s-ar putea să se
dovedească laborios. Acelaşi lucru şi în cazul nostru. Mutarea
unui obiect dintr-un univers în altul este atît de improbabilă, încît
universul destinaţie este cvasi-identic cu cel expeditor – un mod de
conservare a improbabilităţii.
– Dar cum îţi explici mutarea noastră dintr-un loc în altul? am
întrebat. Cum poţi ajunge dintr-un loc anume al unui univers, în
cu totul alt loc în celălalt univers?
– Păi gîndeşte-te, a spus Alan, mutarea unei întregi nave într-
un alt univers este un eveniment de o improbabilitate uriaşă. Din
punctul de vedere al universului, locul unde va apărea ea în noul
univers este un lucru de-a dreptul neînsemnat. De aceea am spus
că termenul „călătorie” este impropriu. Noi nu plecăm spre undeva.
Noi doar ajungem undeva.
– Şi ce se întîmplă în universul pe care l-ai părăsit?
– Apare imediat o altă versiune a lui Modesto, din alt univers,
cu versiunile noastre alternative în ea, a spus Alan. Probabil. Exis-
tă o mică şansă ca asta să nu se întîmple, dar, ca regulă generală,
e ceea ce se întîmplă.
– Deci ne întoarcem vreodată? am întrebat eu.
– Să ne întoarcem unde?
– În universul de origine.
– Nu. Ei bine, teoretic este posibil, dar este extrem de improba-
bil. Universurile se creează în mod continuu, urmînd ramificaţiile
opţiunilor noastre. În realitate, se nasc imediat înainte de a sări
noi în ele; acest lucru ne facilitează de fapt accesul, pentru că vor
fi foarte asemănătoare în structură cu Universul nostru. Cu cît
sîntem separaţi mai mult timp de un anume univers, cu atît el are
mai mult răgaz să devină divergent, şi devine cu atît mai improba-
bil să te poţi întoarce în el. Chiar şi întoarcerea într-un univers pe
care l-ai părăsit acum o secundă este foarte improbabilă. Dar să te
întorci într-unul din care ai plecat acum un an, cînd ai făcut pri-
mul salt de la Pămînt spre Phoenix, este de-a dreptul imposibil.
– Asta mă întristează. Mi-era drag universul meu…, s-a plîns
Ed.
– Bine zici, a continuat Alan. Tu nu vii din acelaşi univers origi-
nar ca John şi cu mine, pentru că n-ai făcut primul salt o dată cu
noi. Mai mult, oameni care au făcut saltul cu noi, acum se află în
alte universuri, pentru că sînt pe alte nave. Orice versiune a vechi-
lor noştri prieteni pe care am putea-o reîntîlni ar fi o versiune al-
ternativă. Bineînţeles, ei ar arăta şi s-ar purta la fel, deoarece, cu
154
excepţia poziţiei diferite a acelui electron, ei ar fi aceleaşi persoane.
Dar universurile noastre originare sînt complet diferite.
– Deci tu şi cu mine sîntem singurii care au rămas din univer-
sul nostru, am concluzionat eu.
– Sînt şanse mari ca acel univers să existe în continuare. Dar
mai mult ca sigur că noi doi sîntem singurii proveniţi din el care ne
aflăm acum în acest univers.
– Nu ştiu ce să cred despre toate astea, am murmurat eu.
– Nu te îngrijora. Din punctul de vedere al vieţii noastre norma-
le, ţopăiala prin universuri nu contează. Funcţional, toate sînt ace-
leaşi, indiferent de universul în care te afli la un moment dat.
– Dar de ce ne mai trebuie nave spaţiale? a întrebat Ed.
– Simplu, ca să te deplasezi dintr-un univers în altul.
– Nu asta întreb. Dacă tot sîntem capabili să ne mutăm instan-
taneu dintr-un univers în altul, de ce n-o facem şi de pe o planetă
pe alta? Pur şi simplu să facem saltul pe suprafaţa planetei. Aşa
măcar n-am mai risca să se tragă în noi în spaţiu.
– Universul preferă ca salturile să se facă departe de mari mase
gravitaţionale, cum ar fi planetele şi stelele, a răspuns Alan. Mai
ales cînd faci salt de la un univers la altul. Poţi într-adevăr să faci
saltul în vecinătatea unui puţ gravitaţional, de aceea intrăm în noi-
le universuri destul de aproape de planetele de destinaţie, dar sal-
tul se face mult mai uşor la distanţă de ele, din cauza asta ne de-
părtăm puţin întotdeauna înainte de salt. Aş putea să vă arăt o re-
laţie exponenţială care defineşte toate astea, dar…
– Ştiu, ştiu, nu dispun de aparatul matematic necesar pentru a
înţelege…, a oftat Ed.
Alan se pregătea să răspundă sarcastic, dar în acel moment
BrainPal-urile noastre au început să clipească. Modesto tocmai
primise veşti despre masacrul de pe Coral. Şi, în orice univers te-ai
fi aflat, aceste veşti erau groaznice.
165
PARTEA A TREIA
TREISPREZECE
– Aha, te-ai trezit…, am auzit pe cineva vorbind, imediat ce am
deschis ochii. Nu încerca să-mi răspunzi. Eşti complet scufundat
în lichid. Ai un tub respirator care-ţi ajunge direct în gît. Şi nu mai
ai maxilar.
Am aruncat o privire împrejur. Pluteam într-un cilindru, plin cu
un lichid consistent, călduţ şi transparent. Puteam vedea dincolo
de pereţii cilindrului, dar nu puteam focaliza imaginea. Aşa cum
mi se spusese, un tub flexibil ieşea dintr-un panou, şi ajungea un-
deva în zona gîtului. Am încercat să privesc de-a lungul lui, însă n-
am reuşit. Vederea îmi era blocată de un aparat care îmi înconjura
partea inferioară a capului. Am încercat să-l ating cu mîna, dar nu
am reuşit să fac nici o mişcare. Lucrul acesta m-a îngrijorat. Dar
vocea m-a liniştit imediat.
– Nu te speria, ţi-am anulat capacitatea de mişcare. Ai să poţi
să te mişti imediat ce vei fi scos din cuvă. Adică peste vreo două zi-
le. Dar ai acces în continuare la BrainPal. Foloseşte-l dacă vrei să
comunici ceva. Aşa o să vorbim de acum înainte.
Unde naiba sînt? Şi ce mi s-a întîmplat?
– Eşti în clinica Brenneman, deasupra lui Phoenix, mi-a răs-
puns vocea. Cele mai bune tratamente de oriunde. Acum eşti la te-
rapie intensivă. Sînt doctorul Fiorina şi m-am ocupat de tine din
clipa în care te-au adus aici. Cît despre ce ţi s-a întîmplat…
hmm… acum eşti într-o stare mult mai bună. Aşa că nu te îngrijo-
ra. Ţi-ai pierdut falca, limba, mare parte din obrazul drept precum
şi urechea dreaptă. Piciorul drept ţi-a fost retezat de la jumătatea
femurului.
Stîngul a suferit fracturi multiple şi ai pierdut trei degete şi
călcîiul. Noroc că măduva spinării a fost secţionată imediat sub
cuşca toracică. Probabil că nu ai avut dureri prea mari. Şi, că tot
am pomenit de torace, şase coaste au fost rupte iar una dintre ele
ţi-a perforat vezica biliară, aşa că ai avut parte şi de o hemoragie
internă masivă. Ca să nu mai pomenesc de infecţiile apărute dato-
166
rită rănilor deschise şi netratate timp de cîteva zile.
Credeam că am murit. Sau că sînt pe moarte.
– Atîta vreme cît acum eşti în afara oricărui pericol, cred că pot
să spun, cu inima deschisă, că ar fi trebuit să fii mort. Dacă nu
erai modificat, ai fi fost deja mort. Să mulţumeşti sîngelui tău că
te-a ţinut în viaţă. S-a coagulat imediat şi a ţinut infecţiile sub
control. Dar ai fost foarte aproape să nu reuşeşti. Dacă nu ai fi fost
descoperit atunci, ai fi murit la scurtă vreme. Cînd te-au adus pe
Sparrowhawk, te-au scufundat imediat într-o cuvă de stază şi aşa
ai ajuns aici. Nu puteau să-ţi facă mare lucru pe navă. Aveai nevo-
ie de asistenţă medicală de specialitate.
Mi-am văzut soţia. Ea a fost cea care m-a salvat.
– Soţia ta este soldat?
A murit de cîţiva ani.
– Oh, a spus Fiorina după care a adăugat: Oricum, erai cu un
picior pe lumea ailaltă. Halucinaţiile nu sînt un lucru neobişnuit în
asemenea momente. Tunelul cu o lumină la capăt, rudele decedate
şi tot restul. Caporal, încă mai trebuie să muncim zdravăn la tine
şi ne-ar fi mai uşor s-o facem dacă eşti adormit. Nu ai nimic de fă-
cut aici decît să pluteşti. Am să te adorm pentru o vreme. Cînd ai
să te trezeşti, vei fi deja afară. Şi falca o să-ţi crească destul ca să
poţi vorbi. Bine?
Ce s-a întîmplat cu grupa mea? Ne-am prăbuşit…
– Dormi, o să vorbim mai mult după ce ai să ieşi din cuvă.
Am încercat să-i dau un răspuns care să îl usture, dar am fost
lovit de un val de oboseală. Mi s-a rupt filmul înainte să mă gîn-
desc cît de repede se poate rupe.
PAISPREZECE
Am dat să mă ridic, dar Harry m-a luat de mînă şi m-a tras
imediat la loc.
– Ce naiba faci?
– Vreau să mă duc să vorbesc cu ea, i-am răspuns.
– Eşti sigur că vrei să faci asta?
– Ce tot spui acolo? Sigur că vreau.
– Vreau să zic… Poate că ar fi mai bine ca eu sau Jesse să vor-
bim mai întîi cu ea. Să vedem dacă vrea să se întîlnească cu tine…
– Pentru numele lui Dumnezeu, Harry! Nu sîntem la liceu. E
doar soţia mea!
– Nu este, John. Este cineva complet diferit. Nu ştii nici măcar
dacă vrea să-ţi vorbească.
– John, a intervenit Jesse, chiar dacă va dori să-ţi vorbească,
veţi fi ca doi străini. Indiferent ce aştepţi de la întîlnirea asta, nu
vei obţine nimic.
179
– Nu mă aştept la nimic.
– Nu vrem ca să suferi, John, a adăugat Jesse.
– O să fie bine, am spus privindu-i pe amîndoi. Te rog, Harry,
dă-mi drumul, va fi bine.
Harry şi cu Jesse s-au privit o clipă, după care el mi-a eliberat
mîna.
– Mulţumesc.
– Ce ai de gînd să-i spui? a vrut să ştie Harry.
– Vreau să-i mulţumesc pentru că mi-a salvat viaţa, i-am răs-
puns şi m-am ridicat.
Între timp, ea împreună cu doi însoţitori îşi luaseră meniurile şi
se aşezaseră la o masă mică, în partea opusă a sălii. Mi-am croit
drum pînă la masa lor. Cei trei vorbeau despre ceva, dar la apropi-
erea mea s-au oprit. Era cu spatele la mine, dar s-a întors imediat
ce camarazii ei au început să mă privească. M-am oprit şi i-am
studiat chipul.
Era diferit, desigur. Şi nu mă refer la culoarea pielii sau la ochi.
Era tot atît de tînără precum fusese Kathy în urmă cu cincizeci de
ani. Dar chiar şi aşa, era diferită. Era mai slabă decît fusese vreo-
dată Kathy, rezultat al predispoziţiei pentru gimnastică, predispo-
ziţie instalată de FCA în genele ei. Părul lui Kathy fusese mereu o
coamă rebelă, chiar şi la vîrsta la care femeile recurg, de obicei, la
tunsori casnice. Femeia din faţa mea îşi ţinea părul strîns pe cap şi
lăsat să cadă peste guler. Părul făcea notă discordantă. Trecuse
atîta vreme de cînd nu mai văzusem pe cineva altfel decît verde,
încît culoarea pielii nu-mi mai spunea nimic. Dar părul ei era cu
totul diferit.
– Nu-i frumos să te holbezi astfel, mi-a spus ea cu vocea lui
Kathy. Oricum, îţi spun din capul locului că nu eşti genul meu.
Ba sînt, a şoptit o voce în mine.
– Îmi pare rău, nu vreau să vă deranjez… Mă întrebam doar,
dacă m-ai putea recunoaşte.
M-a măsurat rapid cu privirea.
– Nu, deloc. Crede-mă, nu am făcut instrucţie împreună.
– M-ai salvat… Pe Coral.
Chipul i s-a luminat un pic.
– Chiar aşa… Nu-i de mirare că nu te-am recunoscut. Ultima
dată cînd te-am văzut îţi lipsea falca. Fără intenţia de a te jigni,
dar chiar mă mir că mai eşti în viaţă. N-aş fi pariat că ai să reu-
şeşti.
– Am avut pentru ce să supravieţuiesc.
180
– Aşa se pare.
– Numele meu este John Perry, din păcate nu-l ştiu pe al tău,
am spus şi i-am întins mîna.
– Jane Sagan, mi-a răspuns ea, strîngîndu-mi mîna.
I-am reţinut degetele în strînsoarea mea un pic mai mult decît
s-ar fi căzut. Avea o expresie uşor încurcată atunci cînd i-am dat
drumul.
– Caporal Perry, a intervenit unul dintre însoţitorii ei, care îmi
aflase gradul cu ajutorul lui BrainPal, sîntem oarecum grăbiţi, tre-
buie să ne întoarcem pe navă peste jumătate de oră… aşa că, dacă
nu te superi…
– Nu îţi aduci aminte de mine? Din altă parte? am întrebat-o,
întrerupîndu-l pe celălalt.
– Nu, mi-a răspuns cu o privire îngheţată. Îţi mulţumesc că ai
venit să mă vezi, dar acum chiar vreau să mănînc.
– Lasă-mă să-ţi trimit ceva. O fotografie. Prin BrainPal.
– Chiar nu trebuie.
– O singură fotografie. După care plec. Mi-ar face plăcere.
– Bine, trimite-o, dar repede.
Printre cele cîteva lucruri pe care le-am luat cu mine atunci
cînd am părăsit Pămîntul, a fost şi un album cu fotografii digitale.
Poze de familie, poze cu prieteni sau cu locuri care mi-au plăcut.
Mi le descărcasem pe toate în BrainPal, ceea ce se dovedise a fi o
decizie înţeleaptă de vreme ce toate obiectele mele personale fuse-
seră distruse în explozia lui Modesto. Am ales o anumită fotografie
şi am trimis-o. Şi-a accesat BrainPal, după care s-a întors spre
mine.
– Acum mă recunoşti? am întrebat.
S-a mişcat rapid. Mai rapid decît un soldat normal. M-a înşfă-
cat şi m-a trîntit cu forţă de cel mai apropiat perete. Am simţit cum
una dintre coastele abia vindecate cedează din nou. I-am zărit, pe
Harry şi pe Jesse cum se ridică şi se îndreaptă spre mine. Însoţito-
rii lui Jane s-au ridicat la rîndul lor şi s-au interpus între mine şi
camarazii mei. Am încercat să respir.
– Cine puii mei eşti? a şuierat ea. Şi ce încerci să obţii?
– Sînt John Perry am articulat spasmodic. Şi nu încerc nimic.
– Rahat! De unde ai fotografia aia? Cine ţi-a fabricat-o? mi-a
spus pe un ton jos.
– Nu a fabricat-o nimeni, i-am răspuns. E o fotografie de la
nuntă, de la nunta… mea.
Era cît pe ce să spun de la nunta noastră, dar m-am abţinut la
181
timp.
– Femeia din fotografie este soţia mea, Kathy. A murit înainte de
a se înrola. I-au luat ADN-ul şi l-au folosit ca să te creeze pe tine.
Parte din ea se regăseşte în tine. Şi o parte din tine este în fotogra-
fia aceea. O parte din tine mi-a dăruit asta.
Şi am ridicat mîna stîngă, arătîndu-i degetul pe care purtam ve-
righeta. Singurul obiect pe care îl mai aveam de pe Pămînt.
Jane a mîrîit, m-a ridicat şi m-a azvîrlit cu putere prin sala de
mese. Am zburat peste cîteva măsuţe tîrînd după mine hambur-
geri, condimente şi suporturi pentru şerveţele şi m-am prăbuşit pe
podea. M-am izbit zdravăn cu capul de un colţ metalic. Un firicel
de sînge s-a prelins pe tîmpla mea. Harry şi Jesse s-au separat din
baletul pe care îl încinseseră cu însoţitorii lui Jane şi au alergat
spre mine. Cît o priveşte pe Jane, aceasta pornise deja spre locul
în care căzusem, dar colegii ei au oprit-o înainte să ajungă la des-
tinaţie.
– Ascultă, Perry! Să stai naibii departe de mine, de acum înain-
te. Dacă te mai văd o singură dată, ai să-ţi doreşti să te fi lăsat pe
Coral.
După care a plecat. Unul dintre însoţitori a urmat-o imediat,
dar celălalt s-a apropiat de mine. Jesse şi Harry s-au ridicat în pi-
cioare să-l întîmpine, dar el şi-a întins mîinile în lateral, în semn
de armistiţiu.
– Perry despre ce este vorba? Ce i-ai trimis?
– Întreab-o singur, amice.
– Sînt locotenent Tagore, caporal!
Tagore s-a uitat pe rînd la Jesse şi la Harry.
– Vă ştiu pe amîndoi. Aţi fost pe Hampton Roads.
– Da, domnule, a răspuns Harry.
– Luaţi aminte cu toţii. Habar n-am despre ce a fost vorba. Dar
un lucru vreau să fie limpede. Orice a fost, nu ne amestecaţi. Pu-
teţi să spuneţi ce poveşti vreţi, şi oricui, dar dacă aud cumva cu-
vintele Forţele Speciale, eu personal am să mă asigur că restul ca-
rierei voastre militare va fi extrem de scurt şi foarte dureros. Nu
glumesc. Am să vă turtesc scăfîrliile cu mîna mea. Ne-am înţeles?
– Da, domnule! au rostit într-un glas Jesse şi Harry.
Eu doar am horcăit.
– Luaţi-vă prietenul. Arată de parcă tocmai s-a căcat pe el…
Şi dus a fost.
– Dumnezeule, John. Ce-ai făcut? m-a întrebat Jesse ştergîndu-
mă cu un şerveţel pe tîmplă.
182
– I-am trimis o fotografie de la nunta noastră.
– Foarte subtil, a comentat Harry. Unde ţi-e bastonul?
– Cred că pe lîngă zidul în care m-a aruncat… Harry a plecat să
caute bastonul, iar Jesse m-a întrebat:
– Eşti în ordine?
– Cred că am o coastă ruptă.
– Nu la asta m-am referit.
– Ştiu la ce te-ai referit. Şi, după cît îmi dau seama, mi s-a mai
frînt ceva.
Jesse m-a mîngîiat uşor pe faţă. După ce Harry s-a întors cu
bastonul, ne-am tîrît către spital. Dr. Fiorina a fost extrem de ne-
mulţumit de mine.
CINCISPREZECE
Sparrowhawk era o navă liniştită. În mod normal, transportoa-
rele de trupe sînt pline de sunetele oamenilor vorbind, rîzînd,
strigînd, oameni trăindu-şi verbal viaţa. Dar soldaţii din Forţele
Speciale nu fac nimic din toate astea.
194
Aşa mi-a explicat comandantul lui Sparrowhawk, imediat ce am
urcat la bord.
– Nu te aştepta să ţi se adreseze cineva, mi-a spus maiorul
Crick îndată ce m-am prezentat.
– Domnule?
– Soldaţii din Forţele Speciale, a continuat el, nu au nimic per-
sonal cu tine, doar că nu sînt prea vorbăreţi. Cînd sîntem numai
noi, comunicăm doar prin BrainPal. E mai rapid, şi oricum nu sîn-
tem fani ai dialogului, ca voi. Noi ne-am născut cu BrainPal. Cînd
cineva ni se adresează, comunică de fapt cu BrainPal. Deci ăsta es-
te modul nostru natural de comunicare. Nu te simţi lezat de asta.
Oricum am ordonat trupelor să-ţi vorbească, dacă se iveşte vreo
nevoie.
– Nu este necesar să o facă, pot să-mi folosesc şi eu BrainPal.
– Nu ai fi în stare să ţii pasul. Creierul tău este programat să
comunice la o anumită viteză, iar ale noastre la alta. Cînd vorbim
unui adevărat-născut, o facem cu viteză redusă. Dacă ai avut oca-
zia să vorbeşti cu unul dintre noi o perioadă mai lungă, ai observat
poate că sîntem abrupţi în exprimare şi foarte laconici. Este un
efect secundar al faptului că ne simţim ca şi cum am vorbi unui
copil retardat. Fără supărare.
– Nici o supărare, domnule. Păreţi să comunicaţi foarte bine.
– Eu unul, ca şi comandant, petrec mult timp alături de trupe
non-speciale. Pe de altă parte, sînt mai bătrîn decît majoritatea
subordonaţilor mei. Aşa că am deprins ceva uzanţe sociale.
– Ce vîrstă aveţi, domnule? am întrebat.
– Voi împlini paisprezece ani săptămînă viitoare. În altă ordine
de idei, voi avea o şedinţă cu personalul mîine, la 0600. Pînă
atunci, fă-te comod şi odihneşte-te, mănîncă ceva. Vom vorbi mîine
dimineaţă.
Jane mă aştepta în cameră.
– Tu, din nou, am spus zîmbindu-i.
– Eu, din nou, a răspuns ea simplu. Voiam să ştiu cum te des-
curci.
– Bine, ţinînd cont de faptul că mă aflu pe navă de doar cinci-
sprezece minute.
– Noi toţi vorbim despre tine.
– Da, pot să-mi dau seama după murmurul continuu…
Jane a început să spună ceva, dar am ridicat mîna:
– A fost doar o glumă. Maiorul Crick mi-a povestit despre treaba
cu BrainPal.
195
– Din cauza asta îmi şi place să vorbesc cu tine aşa. E diferit de
celelalte conversaţii.
– Dar ţin minte că vorbeai cu colegul tău cînd m-aţi găsit.
– Ne temeam să nu fim reperaţi. Dialogul verbal este mai sigur.
Mai vorbim şi cînd sîntem între străini. Nu vrem să atragem aten-
ţia asupra noastră inutil.
– De ce ai aranjat asta? Adică să stau la bordul lui Sparro-
whawk?
– Ne eşti de folos. Ai o experienţă pe care o putem utiliza, atît pe
Coral, cît şi pentru un alt scop pe care îl avem în vedere.
– Adică?
– Maiorul Crick va vorbi despre asta mîine, la şedinţă. Voi fi şi
eu acolo. Comand un pluton şi fac şi muncă de spionaj.
– Asta este singurul motiv? Pentru că sînt util?
– Nu, dar este motivul pentru care ţi s-a permis accesul la bor-
dul navei. Ascultă, nu am să petrec prea mult timp cu tine. Am de
făcut o grămadă de lucruri în pregătirea misiunii. Dar vreau să
ştiu despre ea. Despre Kathy. Cine era. Cum era. Vreau să-mi po-
vesteşti.
– Îţi voi povesti. Cu o condiţie…
– Care?
– Va trebui să-mi povesteşti despre tine.
– De ce?
– Pentru că am trăit nouă ani cu certitudinea că soţia mea este
moartă, iar acum te văd aici şi chestia asta mă răscoleşte. Cu cît
voi afla mai multe despre tine, cu atît îmi va fi mai clar că nu eşti
ea.
– Nu prea am ce să-ţi spun. Nimic interesant. Şi-apoi, am nu-
mai şase ani. Nu am avut vreme să acumulez experienţe.
– Eu am avut mai multe experienţe în ultimul an decît în toată
viaţa mea anterioară. Crede-mă, şase ani sînt destui.
ŞAISPREZECE
– Mi te poţi adresa cu „Domnule ambasador”, chiar dacă nu
sînt vrednic de acest titlu, a declamat Consu. Sînt un criminal, m-
am dezonorat în bătălia de la Pahnshu şi prin urmare trebuie să
ispăşesc vorbindu-ţi pre limba ta. Iar pentru această nouă ruşine
îmi cerşesc moartea şi o pedeapsă dreaptă înainte de renaştere.
Sper că, prin cele ce se vor întîmplă astăzi, fi-voi considerat mai
puţin nedemn şi mi se va permite izbăvirea prin moarte. Pentru
aceasta mă murdăresc grăindu-ţi…
– Şi eu mă bucur să te cunosc, am replicat.
Ne aflam în mijlocul unui dom de mărimea unui teren de fotbal,
construit de Consu în mai puţin de o oră. Bineînţeles, nouă, oa-
menilor, ne era interzis să atingem solul Consu sau să fim într-un
loc prin care Consu ar putea trece vreodată. După sosirea noastră,
maşini automate au ridicat acest dom într-o regiune a spaţiului
Consu special păstrată în carantină pentru astfel de întîlniri cu
oaspeţi nedoriţi, aşa ca noi. După ce negocierile se vor fi terminat,
207
urma ca domul să piară într-o implozie iar apoi resturile să fie
azvîrlite în cea mai apropiată gaură neagră, astfel încît nici măcar
unul dintre atomii săi să nu ajungă să contamineze vreodată
această parte a spaţiului. Lucru care mi s-a părut cam exagerat.
– Înţelegem că aveţi întrebări pe care doriţi să ni le adresaţi, în-
trebări despre Rraey, a vorbit ambasadorul, şi că vreţi să invocaţi
ritualurile noastre pentru a cîştiga onoarea de a pune aceste între-
bări.
– Aşa este.
La cincisprezece metri în spatele meu, treizeci şi nouă de soldaţi
ai Forţelor Speciale stăteau smirnă, echipaţi de luptă. Serviciile
noastre de spionaj ne informaseră că această întîlnire nu va fi con-
siderată de către Consu ca fiind o întîlnire între egali, deci nu se
cereau fineţuri diplomatice aparte. Totodată, pentru că oricare din-
tre oameni putea fi selectat, toţi trebuia să fie bine antrenaţi. Eu
mă îmbrăcasem mai cu ştaif, dar fusese opţiunea mea. Dacă tot
mă prefăceam că sînt liderul delegaţiei, atunci măcar să arăt ca un
lider.
La aceeaşi distanţă în spatele ambasadorului, erau cinci luptă-
tori Consu, fiecare purtînd cîte două cuţite lungi şi înfricoşătoare.
Ştiam foarte bine pentru ce se află ei acolo.
– Măreţul meu popor ia act de faptul că aţi invocat ritualurile în
mod corect şi că v-aţi prezentat conform cerinţelor noastre, a con-
tinuat ambasadorul. Totuşi, aveam de gînd să respingem cererea
voastră ca neinteresantă, dacă nu aţi fi adus cu voi pe cel care a
trimis în mod onorabil atît de mulţi soldaţi de-ai noştri în ciclul re-
naşterii. Eşti tu acela?
– Eu sînt acela.
Consu a făcut o pauză şi m-a măsurat cu atenţie.
– Cam ciudat arăţi, pentru un mare luptător.
– Ciudat mă şi simt, am răspuns.
Spionajul nostru ne spusese că o dată cererea acceptată, Consu
urmau să îi dea curs indiferent de felul în care ne-am fi comportat
la negocieri, cu singura condiţie de a lupta în maniera agreată de
ei. Deci îmi puteam permite să fac puţin pe nebunul. În plus, asta
le şi convenea, hrănindu-le sentimentul de superioritate faţă de
noi.
– Cinci criminali au fost aleşi să se întreacă în luptă cu soldaţii
voştri. Şi pentru că oamenilor le lipsesc atributele fizice ale luptă-
torilor Consu, le vom permite soldaţilor voştri să folosească aceste
cuţite, dacă doresc. Participanţii noştri îşi vor alege oponenţii ofe-
208
rindu-le aceste cuţite.
– Înţeleg, am spus.
– Dacă soldaţii voştri supravieţuiesc, pot păstra cuţitele, ca o
dovadă a victoriei lor.
– Mulţam.
– Nu dorim să le luăm înapoi. Vor fi fost pîngărite.
– M-am prins.
– Vom răspunde la atîtea întrebări cîte victorii veţi avea. Acum
vom selecta adversarii.
Ambasadorul a scos un sunet atît de strident încît ar fi putut
răzui asfaltul de pe o autostradă. Cei cinci Consu au înaintat, au
trecut de ambasador, apoi de mine şi s-au îndreptat spre soldaţii
noştri, ţinînd cuţitele cu vîrful înainte. Nici unul dintre ai noştri nu
a clipit. Asta da disciplină.
Consu nu au pierdut mult timp cu alegerea. Au înaintat în linie
dreaptă şi i-au înmînat cuţitul celui care se întîmplă să fie chiar în
faţa lor. Pentru ei, oricare dintre noi era la fel de bun. Cuţitele le-
au fost înmînate caporalului Mendel, cu care prînzisem odată, sol-
daţilor Joe Goodall şi Jennifer Aquinas, sergentului Fred Hawking
şi locotenentului Jane Sagan. Fără nici un cuvînt, fiecare a preluat
cuţitele. Consu s-au retras în spatele ambasadorului, iar restul
soldaţilor mei s-au dat cîţiva paşi înapoi, în spatele celor cinci
aleşi.
– Veţi începe lupta, a spus ambasadorul, apoi s-a retras dincolo
de luptătorii săi.
Eu rămăsesem între cele două linii de combatanţi, aflaţi la cîte
cincisprezece metri de-o parte şi de alta, aşteptînd răbdători să se
ucidă. M-am deplasat în lateral, rămînînd totuşi pe linia imaginară
care despărţea cele două şiruri, apoi am făcut semn către perechea
cea mai apropiată de mine.
– Începeţi.
Luptătorul Consu şi-a desfăşurat braţele tăioase, descoperind
astfel lamele plate şi ascuţite ale carapacei modificate, eliberîndu-
şi apoi braţele secundare, mai mici, asemănătoare celor umane. A
lansat un strigăt scrîşnit de luptă, apoi a înaintat. Caporalul Men-
del a dat drumul unuia dintre cuţite, iar pe celălalt l-a luat în mîna
stîngă şi a pornit hotărît către Consu. Cînd au ajuns la trei metri
unul de celălalt, totul s-a învîrtejit brusc. Zece secunde mai tîrziu,
caporalul Mendel avea deja o tăietură deschisă pînă la os, în lun-
gul sternului, iar Consu avea un cuţit adînc înfipt în zona moale,
acolo unde capul său ieşea din carapace. Mendel îşi căpătase rana
209
pe cînd se răsucea în îmbrăţişarea Consu, căutînd poziţia perfectă
pentru a-l lovi în locul cel mai vulnerabil. Consu se scutura în
vreme ce Mendel apăsa lama secţionîndu-i nervii de la ceafă şi
separînd astfel cel de-al doilea centru nervos, aflat în cap, de creie-
rul principal, care se găsea în torace, tăind de asemenea şi cîteva
vase de sînge importante. Consu s-a prăbuşit. Mendel şi-a recupe-
rat cuţitul şi a pornit spre colegii lui, ţinîndu-şi laolaltă marginile
rănii cu mîna dreaptă.
Am făcut semn către Goodall şi al doilea Consu. Goodall a mîrîit
şi a pornit spre adversar dansînd, cu un cuţit în fiecare mînă, cu
lama în jos şi înspre înapoi. Consu s-a ghemuit şi a atacat, cu ca-
pul înainte şi cu braţele tăioase desfăcute. Goodall, la rîndu-i, s-a
lansat spre el, apoi, în ultima clipă, s-a aruncat cu picioarele îna-
inte, alunecînd pe lîngă acesta. Consu a lăsat un braţ în jos, băr-
bierindu-i lui Goodall în trecere urechea stîngă şi o bună parte din
faţă. În acelaşi timp, Goodall a retezat unul dintre picioarele chiti-
noase ale dihaniei, cu o lovitură rapidă de cuţit. Piciorul a trosnit
ca un vreasc şi a sărit cît colo. Consu s-a înclinat pe o parte şi s-a
răsturnat lateral. Goodall şi-a înfrînat mişcarea şi a aruncat cuţite-
le în aer, apoi s-a rostogolit pe spate şi a sărit în picioare la timp
pentru a-şi recupera armele în cădere. Partea stîngă a capului său
era carne vie, dar Goodall continua să zîmbească, apropiindu-se de
adversarul său care se străduia cu disperare să revină la verticală.
Îşi flutura ameninţător braţele tăioase, prea lent însă pentru Good-
all, care le-a evitat cu o piruetă şi, cu spatele fiind, a lovit spre în-
apoi străpungînd carapacea dorsală, după aceea l-a ocolit şi tot cu
o lovitură spre spate a înfipt celălalt cuţit în carapacea toracică.
Imediat s-a răsucit cu 180 de grade, ajungînd faţă în faţă cu
Consu şi, apucînd strîns mînerele cuţitelor încă înfipte în trupul
bestiei, a prins să le rotească într-o mişcare de forfecare. Consu a
început să tresară spasmodic, pe măsură ce felii din corpul său se
împrăştiau peste tot, după care s-a prăbuşit definitiv. Goodall s-a
întors rînjind la loc în formaţie, schiţînd chiar cîţiva paşi de dans.
Era evident că se distrase straşnic.
Soldatul Aquinas nu dansa şi nici nu părea să se distreze prea
tare. Ea şi al ei Consu şi-au dat ocol cu grijă vreo douăzeci de se-
cunde, apoi Consu s-a aruncat înainte cu braţul tăios ridicat, de
parcă ar fi vrut s-o spintece din prima. Aquinas s-a dat înapoi dar
s-a împiedicat şi a căzut cu faţa la pămînt. Consu a sărit peste ea,
înfigîndu-şi braţul tăios stîng între oasele antebraţului ei stîng, ţin-
tuind-o astfel de sol şi apropiindu-şi apoi celălalt braţ tăios de gîtul
210
ei. Şi-a mişcat picioarele din spate, căutînd o poziţie stabilă care
să-i permită să o decapiteze, după care a plimbat uşor lama pe
gîtul fetei, pentru a spori dramatismul clipei.
Pe cînd Consu se pregătea să-i ia gîtul, Aquinas a icnit puternic
şi s-a răsucit în direcţia loviturii care tocmai pornise. Braţul său,
ţintuit în continuare de Consu, s-a desprins de la cot, ţesuturile şi
tendoanele cedînd forţei colosale, iar Consu s-a rostogolit o dată cu
ea, dezechilibrat de mişcarea neaşteptată. Încă în braţele lui, Aqui-
nas s-a rotit şi a început să-l înjunghie repetat în carapace cu cuţi-
tul din mîna dreaptă. Consu a încercat să o împingă deoparte, dar
Aquinas l-a încălecat cu picioarele peste mijloc şi s-a ţinut cu pu-
tere de el. Înainte de a-şi da duhul, Consu a reuşit, la rîndu-i, să o
înţepe de cîteva ori în spate, numai că braţele lor nu sînt foarte efi-
ciente în apropierea corpului propriu. Aquinas a descălecat şi, îna-
inte de a leşina, a reuşit să parcurgă jumătate din drum, înapoi
spre colegii ei, care au cărat-o mai departe pe braţe.
Acum înţelegeam de ce fusesem exceptat de la luptă. Nu era
numai o problemă de viteză şi putere, era clar că soldaţii din Forţe-
le Speciale mă întreceau la toate capitolele. Dar, în plus, ei urmau
strategii fundamentate pe o cu totul altă percepţie a ceea ce în-
seamnă pierdere suportabilă. Un soldat normal nu şi-ar fi sacrifi-
cat nici o parte a trupului precum făcuse Aquinas. Şaptezeci de ani
în care ai ştiut că membrele sînt de neînlocuit, iar pierderea unuia
poate duce la moarte, te făceau să nu renunţi uşor la ele. Pe de al-
tă parte, soldaţii din Forţele Speciale nu aveau nici o problemă cu
asta, pentru că membrele se puteau regenera la nevoie. În plus, ei
ştiau că toleranţa lor la răni era mult mai mare decît a unui soldat
obişnuit. Nu este vorba că soldaţii din Forţele Speciale nu ar fi şti-
ut ce este frica, doar că la ei putea apărea mult mai tîrziu, după ce
ar fi fost răniţi, decît la un om normal.
Am făcut semn către sergentul Hawking şi perechea sa Consu.
A fost primul Consu care nu şi-a desfăşurat braţele. Acesta a mers
hotărît spre mijlocul arenei, s-a oprit şi şi-a aşteptat adversarul.
Între timp, Hawking se aplecase în faţă şi avansa cu grijă cu ge-
nunchii uşor îndoiţi, pas după pas, un picior, apoi celălalt, aştep-
tînd momentul potrivit pentru atac; înainte, stop, lateral, stop, îna-
inte, stop, iarăşi înainte. La unul din paşii săi precauţi înainte,
Consu s-a lansat ca din tun şi l-a tras în ţeapă cu ambele braţe,
apoi l-a ridicat şi l-a aruncat în sus. Pe cînd era încă în aer, Consu
s-a mai repezit o dată, i-a tăiat capul şi i-a retezat trupul de la mij-
loc. Torsul şi picioarele lui Hawking au zburat în direcţii opuse, iar
211
capul a căzut în faţa adversarului. Acesta s-a gîndit o clipă, apoi l-
a înţepat cu vîrful braţul şi l-a azvîrlit cu putere spre grupul oa-
menilor. Capul a lovit pămîntul în faţa lor, lăsînd o pată umedă în
praf, după care a ricoşat mai departe peste ei, împroşcîndu-i cu
fragmente de creier şi cu SmartBlood.
În timpul celor patru runde, Jane îşi aşteptase nerăbdătoare
rîndul, lovind uşurel lamele cuţitelor una de alta, într-un tic ner-
vos. A făcut un pas în faţă, la fel şi ultimul dintre Consu. Le-am
dat semnalul de începere. Consu a înaintat agresiv un pas, şi-a
deschis larg braţele tăioase şi a scos un strigăt de luptă atît de pu-
ternic încît ne-am temut că se va sparge domul iar noi toţi vom fi
ejectaţi în spaţiu. Îşi deschisese mandibulele mai larg decît aş fi
crezut că este posibil. La treizeci de metri depărtare, Jane a clipit
scurt, apoi a aruncat cu putere un cuţit în gura deschisă, cu atîta
forţă încît lama acestuia a ieşit prin spatele capului, oprită din
drum doar de plăselele care s-au înţepenit în carapace. Mugetul
care zguduise domul s-a curmat brusc şi a fost înlocuit de zgomo-
tul făcut de un gîndac imens care se îneca în propriul sînge şi cu o
bucată de metal deopotrivă. Creatura a încercat să-şi scoată cuţi-
tul dintre mandibule, dar a murit înainte de a-şi termina gestul, s-
a prăbuşit în faţă şi a horcăit gîlgîit pentru ultima dată.
M-am îndreptat către Jane.
– Nu cred că ar fi trebuit să foloseşti cuţitele în felul acesta.
A ridicat din umeri, jucîndu-se cu cuţitul rămas.
– Nu mi-a spus nimeni că n-aş avea voie.
Ambasadorul Consu a alunecat către mine, evitînd trupurile ce-
lor căzuţi.
– V-aţi cîştigat dreptul la patru întrebări. Le puteţi pune acum.
Patru întrebări erau mai mult decît ne aşteptasem. Sperasem la
trei. Ne făcusem planuri pentru două. Crezusem că va fi mai dificil
să-i înfruntăm pe Consu. Nu că un soldat ucis şi cîteva corpuri
ciopîrţite ar fi însemnat un preţ prea mic. Dar acum trebuia să
profităm. Patru întrebări erau de ajuns.
– Este adevărat că poporul Consu a furnizat lui Rraey tehnolo-
gia de detectare a salturilor?
– Da, a răspuns scurt ambasadorul.
Era în regulă. Nici nu ne aşteptam să ne spună mai multe decît
erau obligaţi să o facă. Dar şi răspunsul acesta lapidar ne dădea
destule indicii. Dacă Rraey primiseră staţia de-a gata, era greu de
presupus că ştiau şi principiul ei de funcţionare. Nu trebuia să ne
temem că o vor extinde sau că o vor schimba cu alte rase.
212
– Cîte unităţi de detectare a salturilor sînt în posesia Rraey?
Iniţial ne gîndisem să întrebăm cîte le-au furnizat Consu, dar
pentru că exista o şansă ca Rraey să îşi construiască singuri uni-
tăţi, am gîndit că o întrebare la modul general ar fi mai potrivită.
– Una, a răspuns ambasadorul.
– Cîte rase dintre cele cunoscute de oameni dispun de posibili-
tatea de a detecta salturile?
Asta era a treia întrebare importantă. Presupuneam că rasa
Consu cunoaşte mult mai multe rase decît cunosc oamenii, deci
dacă întrebam, la modul general, cîte rase posedă tehnologia, răs-
punsul nu ne-ar fi fost de folos. La fel dacă întrebam cui au mai
dat tehnologia, pentru că unele rase ar fi putut s-o dezvolte fără
ajutorul Consu. Nu toate cuceririle tehnologice din Univers sînt
căpătate pe gratis de la rase mai dezvoltate. Cîteodată se mai
întîmplă ca fiinţele să şi gîndească pe cont propriu.
– Nici una, a răspuns ambasadorul.
Iarăşi un răspuns bun pentru noi. Astfel puteam fi siguri că
vom avea destulă vreme să rezolvăm problema.
– Mai ai de pus una, a spus Jane, arătînd către ambasadorul
care aştepta ultima mea întrebare.
Ei bine, ce aveam de pierdut? I-am dat drumul.
– Consu pot distruge aproape toate rasele din această regiune a
spaţiului. De ce n-o faceţi?
– Pentru că vă iubim.
– Pardon?!?
Din punct de vedere tehnic, aceasta ar fi contat ca o a cincea
întrebare, la care Consu nu erau obligaţi să răspundă. Dar amba-
sadorul n-a băgat de seamă şi a continuat.
– Noi preţuim viaţa, toată viaţa care are potenţial pentru Ungkat
– pronunţia ultimului cuvînt a sunat ca un ferăstrău tăind un pe-
rete de piatră – care înseamnă participarea la marele ciclu al re-
naşterii. Ţinem la voi, la toate rasele inferioare nouă şi vă botezăm
planetele, astfel încît toată viaţa să poată renaşte în ciclu. Conside-
răm de datoria noastră să vă susţinem progresul. Rraey sînt con-
vinşi că le-am dat tehnologia în discuţie pentru că am primit o
planetă de-a lor în schimb, dar nu este aşa. Am văzut în asta o
şansă de aduce ambele voastre rase mai aproape de perfecţiune, şi
sîntem foarte bucuroşi că am reuşit s-o facem.
Ambasadorul şi-a deschis larg braţele tăioase şi am putut vedea
braţele secundare, cu palmele în sus, într-un gest aproape implo-
rator.
213
– Vremea la care popoarele voastre vor putea să ni se alăture
este mult mai aproape acum. Astăzi sînteţi impuri şi trebuie să fiţi
mustraţi în aceeaşi măsură în care sînteţi iubiţi. Dar mulţumiţi-vă
cu certitudinea că ziua reuşitei se apropie. Eu unul trebuie să
merg spre moarte acum, pîngărit de a fi vorbit cu voi pre limba
voastră, dar bucuros că mi-am asigurat un loc în ciclul renaşterii,
ajutînd popoarele voastre să se apropie încă un pas spre locul care
li se cuvine în marea roată. Vă dispreţuiesc şi vă iubesc deopotrivă,
pe voi, care sînteţi blestemul, dar şi salvarea mea. Plecaţi acum, ca
să putem distruge locul acesta şi să sărbătorim evoluţia voastră.
Plecaţi.
Jane a intrat în camera mea fără să-mi ceară voie. O putea fa-
ce, în calitate de ofiţer superior.
– Ce dracu’ crezi că faci?
– Vă lipseşte un om. Eu sînt un om. Fă o socoteală.
– Te-am adus pe vasul ăsta pentru că ştiam că altfel ai fi fost
pus într-o navetă de asalt. Dacă te-ai fi întors la infanterie, te-ai fi
aflat acum pe una din navele de atac. Dacă noi nu reuşim să pu-
nem mîna pe staţia de detecţie a salturilor, ştim foarte bine ce se
va întîmplă cu navele de atac şi cu soldaţii lor. Te-am adus aici
pentru că ştiam că este singura şansă de a te ţine la adăpost, iar
tu tocmai i-ai dat cu piciorul.
– Puteai să-i fi spus lui Crick că nu mă vrei. L-ai auzit, ar fi
foarte mulţumit să mă înghesuie într-o navetă şi să mă lase în de-
rivă în spaţiul Consu pînă s-ar îndura careva să mă recupereze. N-
ai spus nimic pentru că ştii foarte bine cît de nebunesc este planul
ăsta. Ştii că vei avea nevoie de orice ajutor posibil. Eu unul habar
nu aveam că voi nimeri sub comanda ta. Dacă n-ar fi reuşit s-o re-
218
pare pe Aquinas, puteam foarte bine să fiu repartizat la Dalton.
Nici măcar nu ştiam că Hawking era omul tău pînă n-a spus-o
Crick. Tot ce ştiu este că vreau ca planul ăsta să reuşească şi că
aveţi nevoie de orice om disponibil.
– De ce îţi pasă? Nu este misiunea ta. Nu eşti de-al nostru.
– Acuma sînt, nu-i aşa? Sînt pe nava asta. Mă aflu aici, datorită
ţie. Şi nu am unde să mă duc în altă parte. Mi-am pierdut compa-
nia, iar cei mai mulţi dintre prietenii mei sînt morţi. Iar pe de altă
parte, după cum a spus unul dintre voi, sîntem cu toţii umani. La
naiba, şi eu am fost crescut într-un laborator, ca şi tine. Mă rog,
cel puţin corpul meu. Pot foarte bine să fiu unul dintre voi. Iar
acum sînt.
Jane a izbucnit.
– Nu ai nici cea mai mică idee cum e să fii ca noi. Spuneai că
vrei să afli despre mine. Ce parte să îţi spun? Vrei să ştii cum e să
te trezeşti într-o zi cu capul plin de informaţii, de la cum să tai un
porc pînă la cum să pilotezi o navă, dar să nu-ţi ştii numele? Sau
dacă ai măcar un nume? Vrei să ştii cum e să nu fi fost niciodată
copil sau să nu fi văzut măcar vreodată unul pînă cînd nu nime-
reşti pe o planetă carbonizată şi te împiedici de trupul ars al unui
bebeluş? Poate ai vrea să afli cum e prima dată cînd vorbim unui
adevărat-născut şi cum ne abţinem să vă pocnim pentru că vorbiţi
prea lent, pentru că vă mişcaţi prea lent şi mai ales pentru că
gîndiţi atît de al dracului de lent, încît ne întrebăm de ce naiba v-
au mai înrolat. Sau poate vrei să ştii că fiecare soldat din Forţele
Speciale visează să aibă un trecut. Ştim că sîntem precum mon-
strul lui Frankenstein. Ştim că sîntem asamblaţi din rămăşiţe de
oameni morţi. Ne privim în oglindă şi ştim că vedem pe altcineva şi
că noi existăm doar pentru că ei nu mai există, şi că sînt pierduţi
pentru totdeauna pentru noi. Şi toţi ne imaginăm persoanele care
au fost. Ne imaginăm vieţile lor, copiii lor, soţii şi soţiile şi ştim că
nimic din toate astea nu va fi vreodată al nostru.
Jane şi-a apropiat faţa de a mea.
– Vrei să ştii cum e să întîlneşti soţul femeii care ai fost? Să vezi
bucuria recunoaşterii pe chipul lui, dar tu să n-o simţi, oricît ţi-ai
dori-o? Să vezi cu cîtă disperare îşi doreşte să te strige pe un nume
care nu este al tău? Să ştii că atunci cînd te priveşte, el revede zeci
de ani de viaţă despre care tu nu ştii nimic. Să ştii că a fost cu ti-
ne, că a fost în tine, că te-a ţinut de mînă cînd mureai, spunîndu-ţi
că te iubeşte. Să ştii că nu te poate transforma într-un adevărat-
născut, dar că îţi poate da continuitate, o istorie, o idee despre cine
219
ai fost, care să te facă să înţelegi cine eşti. Îţi poţi imagina cum es-
te să-ţi doreşti toate astea? Şi să-ţi doreşti să le păstrezi pentru ti-
ne, în siguranţă?
Mai aproape. Buzele aproape atingîndu-le pe ale mele, fără in-
tenţia unui sărut.
– Tu ai trăit cu mine de zece ori mai mult decît am trăit eu în-
sămi cu mine. Tu eşti păstrătorul sinelui meu. Nu-ţi poţi imagina
ce înseamnă asta pentru mine. Pentru că nu eşti unul dintre noi.
O priveam ţintă. S-a depărtat.
– Tu nu eşti ea, am zis. Mi-ai spus-o cu gura ta.
A explodat.
– Pentru numele lui Dumnezeu! Am minţit. Eu sînt ea şi o ştii
foarte bine. Dacă ar fi trăit, s-ar fi înrolat în FCA şi i-ar fi folosit
ADN-ul pentru a-i face un trup nou, exact cum l-au făcut pe al
meu. E adevărat că eu am un rahat extraterestru amestecat în ge-
ne, dar nici tu nu mai eşti în întregime uman, şi nici ea n-ar fi fost.
Partea umană din mine este aceeaşi care s-ar fi regăsit şi în ea. Tot
ce îmi lipseşte este memoria. Tot ce îmi lipseşte este fosta mea via-
ţă.
Jane s-a apropiat din nou şi mi-a cuprins faţa în palme.
– Sînt Jane Sagan, ştiu asta. Ultimii şase ani sînt ai mei, şi sînt
reali. Aceasta este viaţa mea. Dar sînt şi Katherine Perry, în acelaşi
timp. Îmi vreau acea viaţă înapoi. Singura modalitate de a o avea
este prin tine. Trebuie să rămîi în viaţă, John. Fără tine, mă voi
pierde iarăşi.
I-am atins mîna.
– Ajută-mă să rămîn în viaţă, Jane. Învaţă-mă tot ce ştii, ca să
pot duce la bun sfîrşit misiunea asta. Arată-mi tot ce trebuie ca să
pot ajuta plutonul tău să-şi facă treaba. Ajută-mă ca să te pot aju-
ta, Jane. Ai dreptate, nu ştiu cum e să fii ca tine, să fiu unul dintre
voi. Dar ştiu că nu vreau să plutesc în derivă într-o navetă, în
vreme ce voi vă luptaţi şi vă riscaţi vieţile. Şi eu am nevoie ca tu să
rămîi în viaţă. Ne-am înţeles?
– Ne-am înţeles.
I-am luat mîna şi i-am sărutat-o.
ŞAPTESPREZECE
Asta-i partea cea mai uşoară – mi-a transmis Jane. Apleacă-te în
220
faţă, nu te împotrivi.
Porţile ecluzei fuseseră deschise printr-o explozie urmată de o
decompresie rapidă, toate acestea îmi aduceau aminte de experien-
ţa precedentă avută în preajma planetei Coral. Intenţionam ca, la o
ulterioară vizită aici, să nu mă mai las aruncat din cală în felul ăs-
ta. Oricum, de data aceasta locul fusese eliberat de obiectele mobi-
le şi periculoase. Singurele obiecte din navă eram noi, soldaţii şi
echipajul, vîrîţi în costumele de plonjare în atmosferă, etanşe şi
masive. Tălpile ne fuseseră ţintuite de podea cu ajutorul unor cle-
me electromagnetice. Acestea urmau să se deschidă imediat ce re-
sturile porţilor aruncate în aer s-ar fi depărtat suficient ca să nu
mai reprezinte un pericol, iar noi urma să fim aspiraţi în spaţiu.
Clemele s-au desfăcut. Era ca şi cum un uriaş aspirator ne tră-
gea spre o gaură de şoareci din perete. O gaură mai mare, fireşte.
M-am aplecat înainte, aşa cum îmi recomandase Jane şi m-am tre-
zit plutind în spaţiu. Ceea ce era de bine, pentru că doream să
dăm impresia unui contact neaşteptat şi violent cu vidul, asta în
cazul în care Rraey ar fi supravegheat zona. Fusesem ejectat într-
un mod brutal alături de ceilalţi membri ai Forţelor Speciale şi am
avut cîteva momente de ameţeală şi confuzie pînă cînd afară a de-
venit jos. Un jos aflat la două sute de kilometri sub noi, pe suprafa-
ţa întunecată a planetei.
M-am răsucit involuntar, prins într-o mişcare de rotaţie, la timp
ca să văd pe Sparrowhawk explodînd în patru locuri diferite şi re-
sturi incandescente ţîşnind din trupul navei cuprins de flăcări. Nici
un sunet, nici o undă de căldură, mulţumită vidului din jur. Dar
imaginea resturilor cuprinse de flăcări compensa pe deplin lipsa
celorlalte senzaţii. Am reuşit să văd cum, aproape miraculos, Spar-
rowhawk a lansat cîteva rachete spre un inamic nevăzut. Cineva
încă mai era la bordul navei atunci cînd aceasta fusese lovită. La
următoarea rotaţie am văzut nava noastră încasînd încă o lovitură
care a frînt-o în două. Oricine mai era pe Sparrowhawk era con-
damnat. Am nădăjduit ca rachetele trimise de el mai înainte să-şi
fi atins ţinta.
Cădeam singur spre Coral. S-ar fi putut ca alţi soldaţi să fi fost
lîngă mine, dar îmi era imposibil să-mi dau seama, costumele
noastre nu reflectau lumina şi ni se ordonase întreruperea comu-
nicaţiilor prin BrainPal pînă nu atingeam atmosfera. Abia cînd am
zărit cum cineva a ocultat o stea, mi-am dat seama că nu sînt sin-
gur. Trebuie să fii discret atunci cînd ai de gînd să invadezi o pla-
netă, mai ales atunci cînd ştii că inamicul este cu ochii pe tine.
221
Priveam, în cădere, cum discul planetei creşte tot mai mult şi în-
ghite stelele de pe margine.
BrainPal a piuit scurt. Urma activarea scutului termic. Am
transmis confirmarea şi din rucsacul ataşat costumului a ţîşnit un
şuvoi de nanoroboţi. Un cîmp electromagnetic a fost generat ime-
diat iar nanoroboţii, prinşi în el, m-au izolat într-o sferă de un ne-
gru mat. Acuma chiar mă prăbuşeam într-un întuneric deplin.
Slavă domnului că nu aveam claustrofobie.
Scutul termic era cheia inserţiei pe orbită înaltă. Protecţia îm-
potriva căldurii generate de frecarea cu atmosfera se realiza în do-
uă moduri. În primul rînd, sfera din nanoroboţi era creată pe cînd
soldatul încă se mai afla în vid. Prin urmare transferul de căldură
către soldat nu s-ar fi realizat decît dacă acesta ar fi atins pe inte-
rior suprafaţa scutului. Pentru a evita atingerea accidentală a scu-
tului, acelaşi cîmp electromagnetic care ţinea laolaltă nanoroboţii îl
fixa destul de strîns pe soldat în centrul sferei. Nu era foarte con-
fortabil, dar nu ar fi fost de preferat nici să arzi datorită molecule-
lor de aer care se freacă de tine cu viteze uriaşe.
Nanoroboţii preluau căldura generată de frecarea cu aerul, folo-
seau o parte din energia termică pentru stabilizarea cîmpului elec-
tromagnetic, iar restul o disipau în jur. Sigur, în cele din urmă
stratul exterior se prăjea. Fiecare nanorobot care ardea era înlocuit
de altul, din straturile interioare ale scutului. În mod ideal, trebuie
să ajungi la sol înainte ca scutul să se consume. Necesarul de
nanoroboţi, în cazul nostru, fusese calibrat pentru atmosfera pla-
netei Coral, cu un mic surplus de rezervă. Dar asta nu mă liniştea
prea mult.
Am început să simt o vibraţie în momentul în care scutul a
plonjat în straturile superioare ale atmosferei. Găoază mă avertiza,
inutil, că începusem să traversăm o zonă de turbulenţe. M-am ră-
sucit în mica mea sferă, cîmpul stabilizator atenua şocurile, dar
trepidaţiile erau cam puternice pentru gustul meu. Atunci cînd
suprafaţa unei sfere în care te afli captiv îţi poate transmite un
puls termic de două mii de grade direct în carne, orice zgîlţîială, cît
de măruntă, devine un motiv de îngrijorare.
Dacă cineva de la suprafaţa planetei ar fi privit cerul, ar fi zărit
sute de meteoriţi brăzdînd bolta. Orice suspiciune legată de aceşti
meteoriţi ar fi fost înăbuşită de gîndul că, de fapt, cel mai probabil
aceştia provin din resturile navei care tocmai fusese distrusă, un-
deva sus. La cîteva sute de mii de picioare înălţime, un soldat care
cade arată la fel cu un fragment de navă care se prăbuşeşte.
222
Rezistenţa straturilor joase ale atmosferei şi-a făcut datoria,
frînînd continuu sfera. La cîteva secunde după ce căldura a fost
disipată complet, sfera a colapsat, iar eu am trecut prin ea precum
un pui care iese din găoace. Nu mai vedeam un zid negru de
nanoroboţi ci o lume întunecată, luminată pe alocuri de către ban-
curile de alge bioluminescente. Fosforescenţa algelor marca precis
conturul şerpuit al recifurilor de corali. Se mai zăreau şi luminile
puternice ale bazelor Rraey sau ale fostelor aşezări umane.
Activaţi BrainPal – am auzit vocea maiorului Crick şi am rămas
surprins. Îmi imaginasem că fusese doborît o dată cu Sparrow-
hawk.
Comandaţii de plutoane, identificaţi-vă. Soldaţi, adunarea după
comandanţii de pluton.
Cam la un kilometru spre vest şi la cîteva sute de metri deasu-
pra, Jane s-a transformat într-o luminiţă, în cîmpul meu vizual.
Nu se pictase cu vopsea neon, ar fi fost o cale sigură să fie ucisă de
către inamicii de la sol. Era doar un marcaj generat de BrainPal. În
jurul meu, tot mai mulţi soldaţi începeau să strălucească. Mi-am
zărit noii colegi de pluton. Ne-am răsucit în aer şi am început să
plutim unii spre alţii. Pe măsură ce ne deplasam prin aer, peste
imaginea solului planetei s-a suprapus o reţea topometrică pe care
străluceau cîteva mănunchiuri de puncte: staţia de urmărire şi zo-
nele adiacente.
Jane începuse să-şi adune soldaţii în formaţie. Din momentul
în care intrasem în plutonul lor, soldaţii renunţaseră la amabilita-
tea de a-mi vorbi, trecînd la modul lor obişnuit de comunicare prin
BrainPal. Dacă intenţionam să lupt alături de ei, trebuia să o fac
după regulile lor. Din punct de vederea al comunicaţiilor, ultimele
trei zile fuseseră o ceaţă totală. Cînd Jane îmi spusese că adevăra-
ţii-născuţi comunică la viteze mai mici decît ei, îmi fusese greu să
înţeleg ce înseamnă asta. După care am aflat. Soldaţii din Forţele
Speciale îşi transmiteau mesaje mai repede decît puteam eu clipi.
O conversaţie între ei se termina înainte ca eu să înţeleg prima
propoziţie. Dar cel mai ameţitor lucru era că ei nu se limitau doar
la mesaje textuale sau verbale. Foloseau capacitatea lui BrainPal
de a transmite emoţiile pentru a nuanţa mesajele, aşa cum un om
obişnuit recurge la semnele de punctuaţie.
Cineva spunea un banc, toţi ceilalţi rîdeau, iar eu simţeam ca şi
cum puzderie de hohote de rîs îmi sfredeleau creierul ca nişte alice
minuscule. Îmi dădea dureri de cap.
Dar era un mod mult mai eficient de comunicare. Jane a mar-
223
cat obiectivele noastre şi ne-a desfăşurat înaintea ochilor strategia,
de zece ori mai repede decît s-ar fi întîmplat la trupele obişnuite.
Un bonus valoros pentru cineva care poate începe să le dea ordine
soldaţilor în vreme ce aceştia se prăbuşesc spre suprafaţa planetei.
Uimitor, dar am reuşit să prind ordinele aproape la fel de rapid pe
cît Jane le-a lansat spre noi. Secretul consta în a nu te împotrivi
fluxului informaţional şi în a renunţa să-l organizezi în maniera
comună, adică în fragmente de propoziţii şi cuvinte. Acceptă faptul
că bei apă direct dintr-un hidrant de incendiu şi fă gura maaaare.
Îmi era de folos şi faptul că nu prea trebuia să vorbesc, la rîndul
meu.
Staţia de urmărire era localizată pe o înălţime, în imediata veci-
nătate a unei foste aşezări umane, acum ocupată de Rraey. Fosta
colonie era situată în lungul unei văi care se termina la poalele sta-
ţiei. Iniţial, în vîrful colinei se aflase centrul de comandă al aşezării
şi cîteva anexe. Rraey deciseseră că este în avantajul lor să profite
de sursele de energie ale centrului de comandă precum şi de infra-
structura acestuia, adică de echipamentele de calcul şi de comuni-
caţii. Rraey instalaseră cîteva puncte de apărare în jurul staţiei şi
al fostului centru de comandă, dar imaginile primite în timp real
(furnizate de unul dintre membrii echipei lui Crick, care îşi fixase
practic un satelit de spionaj pe piept) ne-au arătat că erau slab în-
armate, iar efectivele apărătorilor erau reduse. Rraey erau încreză-
tori că tehnologia de detecţie tahionică precum şi navele lor de pe
orbită sînt suficiente ca să respingă orice ameninţare.
Celelalte plutoane aveau drept misiune să preia centrul de co-
mandă, să localizeze şi să asigure echipamentele care prelucrau in-
formaţiile provenite de la sateliţi şi care dirijau apoi navele de luptă
de pe orbită. Plutonul nostru avea ca sarcină să captureze turnul
de transmisiuni. Dacă instalaţiile de transmisiuni se dovedeau a fi
alcătuite din echipamente Consu, nu trebuia decît să scotem din
funcţiune turnul şi să-l apărăm de contraatacurile inevitabile ale
inamicilor. Dacă turnul era doar un produs al tehnologiei Rraey, îl
aruncam în aer şi atît.
În oricare dintre variante, navele Rraey ar fi zburat la întîm-
plare, fără să ştie din ce direcţie ar fi sosit atacul nostru. Turnul
era amplasat la o oarecare distanţă de centrul de comandă şi părea
mult mai bine apărat decît restul zonei, dar aveam planuri de a
elimina apărarea lor chiar înainte de a atinge solul.
Selectaţi ţintele – a ordonat Jane.
Imediat BrainPal ne-a transfocat imaginea ţintelor noastre. Sol-
224
daţii Rraey şi maşinăriile lor străluceau în infraroşu. Ştiindu-se în
siguranţă, nu aveau nici un fel de camuflaj termic. Ţintele au fost
distribuite pe plutoane, grupe şi apoi la nivel individual. Pe cît po-
sibil trebuiau loviţi doar soldaţii, iar sistemele defensive cruţate.
Nu armele ucid, ci extratereştrii din spatele lor. O dată ţintele se-
lectate, ne-am risipit planînd. Trebuia să aşteptăm să ajungem la
un kilometru deasupra.
Un kilometru – o mie de metri deasupra, ultimii nanoroboţi dis-
ponibili s-au aranjat într-o parapantă, reducînd brusc viteza de
coborîre. Aripa de care atîrnam era camuflată optic şi termic şi ne
permitea să manevrăm destul de precis, astfel încît să nu ne izbim
unii de alţii prin aer. Doar cineva care ar fi ştiut că venim ar fi pu-
tut să ne vadă.
Asupra ţintelor, foc – a ordonat maiorul Crick.
Şi liniştea coborîrii noastre s-a sfîrşit în rafalele armelor noas-
tre. Soldaţii Rraey, loviţi prin surprindere, au fost sfîrtecaţi de ex-
plozii. Cei mai ageri au mai avut timp doar să vadă urgia care îi lo-
vea, după care au împărtăşit aceeaşi soartă. Eu luasem la ochi trei
soldaţi Rraey poziţionaţi chiar lîngă turn. Pe primii doi i-am doborît
fără să aibă timp să-şi ridice privirile. Al treilea a apucat să-şi în-
haţe arma şi să o îndrepte spre întunericul din jurul lui. Îşi imagi-
na că sînt undeva în faţa lui, nu deasupra. L-am ciuruit înainte ca
să-şi dea seama de eroare. În cinci secunde, toţi soldaţii Rraey care
erau în raza noastră vizuală fuseseră doborîţi. Încă eram la cîteva
sute de metri înălţime.
S-au aprins cîteva reflectoare care au risipit întunericul, dar
aproape imediat ce au prins viaţă au fost sparte de tirul nostru.
Apoi am început să lansăm rachete spre intrările în clădiri sau
adăposturi, forţîndu-i pe Rraey să rămînă cuminţi înăuntru. Ina-
micii care apucaseră să iasă din centrul de comandă au deschis
focul asupra noastră, ghidîndu-se după urmele lăsate de rachete,
dar tirul lor era imprecis. I-am doborît cu uşurinţă şi pe aceştia.
Am identificat un loc de aterizare chiar lîngă turnul de comuni-
caţii şi i-am dat instrucţiuni lui Găoază ca să calculeze o traiecto-
rie evazivă. Imediat ce am pus picioarele pe pămînt, doi soldaţi
Rraey au ţîşnit prin uşa barăcii de lîngă turn, trăgînd dezordonat
înspre mine, în vreme ce alergau către centrul de comandă. Pe
unul l-am nimerit în picior, a căzut la sol zbierînd ascuţit. Celălalt
a încetat să mai tragă şi a luat-o la goană pe picioroangele-i ca de
pasăre. Am semnalizat lui Găoază să mă elibereze de parapantă.
Imediat ce filamentele electrostatice au fost tăiate, nanoroboţii care
225
alcătuiau parapantă s-au prefăcut într-un nor de praf. Am căzut,
m-am rostogolit şi l-am ochit pe soldatul Rraey care alerga. Nu că-
uta să se adăpostească, nu-şi schimba direcţia brusc, o ţinea şnur
către centrul de comandă. L-am doborît cu un singur foc. Celălalt
Rraey a continuat să zbiere pînă cînd urletul lui s-a topit într-un
bufnet sec. M-am întors şi am zărit-o pe Jane în spatele meu, cu
arma încă aţintită spre soldatul doborît.
Vino cu mine – mi-a transmis, arătîndu-mi baraca. Pe cînd ne
apropiam, alţi doi Rraey au dat buzna afară, în vreme ce un al trei-
lea a deschis focul din interior. Jane s-a trîntit la pămînt ripostînd,
iar eu am fugit după ceilalţi doi. Aceştia se deplasau în zigzag, am
reuşit să-l dobor pe unul dintre ei, dar celălalt mi-a scăpat sărind
în spatele unui taluz de pămînt. Între timp, Jane, plictisită să tot
schimbe focuri cu soldatul din baracă, a lansat o grenadă spre uşa
acesteia. S-a auzit un urlet înfundat urmat de un bubuit puternic
şi de bucăţi mari din Rraey zburînd prin uşă.
Am intrat în baracă. Era plină cu resturi din soldatul spulberat
de Jane, dar şi de o mulţime de echipament electronic. Scanarea
cu BrainPal ne-a confirmat că era vorba despre echipamente de
comunicaţii de tehnologie Rraey. Ajunsesem în centrul operaţional
al turnului. Ne-am dat înapoi şi am lansat în interior cîteva grena-
de. Au făcut ravagii înăuntru. Turnul era scos din funcţiune. Dar
mai aveam de rezolvat echipamentul de transmisiuni instalat în
vîrful turnului.
Jane a cerut o situaţie de la ceilalţi comandaţi de grupă. Totul
era sub control, nu aveam decît puţini răniţi şi nici un mort. Şi ce-
lelalte faze ale atacului au decurs bine, rezistenţa cea mai îndîrjită
fiind în zona centrului de comandă. Soldaţii noştri trebuiau să cu-
cerească fiecare încăpere în parte, trăgînd în stîngă şi în dreapta.
Jane a trimis două grupe ca întărire, apoi a desemnat o altă grupă
să păzească echipamentul capturat şi accesul la turn, iar alte două
grupe să asigure zona în care ne aflam.
Iar tu – mi-a transmis întorcîndu-se spre mine şi arătînd turnul
cu degetul – urcă-te acolo şi spune-mi pe ce am pus mîna.
M-am uitat la turn: o antenă radio obişnuită, 150 de metri înăl-
ţime şi nimic altceva în afară de schela metalică din vîrf. Era cel
mai impresionant lucru pe care îl văzusem la Rraey pînă atunci.
Turnul nu fusese acolo înainte de venirea lor, prin urmare am de-
dus că l-au instalat foarte repede după ce au cucerit planeta. E
drept că era doar o antenă radio, dar să ridici asemenea chestie în
doar cîteva zile, era ceva. Turnul avea pe de lături o reţea de scoa-
226
be care alcătuiau o scară pînă în vîrf. Rraey aveau cam aceeaşi
greutate cu oamenii, aşa că le puteam folosi fără probleme. M-am
urcat.
Sus, în vîrf, vîntul bătea cu putere. Pe schelă se găseau ancora-
te o mulţime de aparate şi de instalaţii de transmisiuni. Le-am
scanat cu BrainPal. Erau tot cu tehnologie Rraey. Orice informaţie
transmiteau, aceasta fusese procesată jos, în centrul de comandă.
Am sperat atunci ca restul oamenilor noştri să fi pus mîna pe in-
stalaţiile de acolo intacte.
Am transmis către Jane ceea ce constatasem. M-a informat sec
că pe cît de repede mă dădeam jos, pe atît creşteau şansele mele
de a scăpa întreg. N-am aşteptat să-mi spună de două ori. Imediat
ce am ajuns pe sol, cîteva rachete au lovit instalaţiile din vîrf. Ca-
blurile de ancorare au plesnit, unul cîte unul, cu un pocnet meta-
lic care garanta un somn de veci liniştit oricui s-ar fi aflat în
preajma lor. Întreg turnul s-a balansat. Jane a ordonat o salvă la
baza turnului şi, după ce rachetele au lovit-o, antena s-a prăbuşit
cu un scrîşnet prelung.
Zgomotul de luptă dinspre centrul de comandă încetase, se mai
auzeau doar cîteva vaiete ale soldaţilor Rraey răniţi. Am cerut afi-
şarea timpului. Trecuseră nouăzeci de minute de cînd plecasem de
pe Sparrowhawk.
– Habar nu aveau că venim, i-am spus lui Jane şi am fost sur-
prins de sunetul vocii mele.
M-a privit şi a dat din cap apoi s-a uitat spre rămăşiţele turnu-
lui.
– Aşa-i, habar nu aveau. Asta a fost vestea cea bună. Vestea cea
rea este că acum ştiu că sîntem aici. Pînă acum a fost uşor. Greul
abia începe.
S-a întors cu spatele la mine şi a început să împrăştie ordine în
stînga şi în dreapta. Ne aşteptam la un contraatac. Unul masiv.
OPTSPREZECE
M-au făcut căpitan, iar pe Jane n-am mai văzut-o niciodată.
Cel mai dramatic dintre acestea două a fost să ajung căpitan.
Faptul că am cărat-o în spate cîteva sute de metri în cîmp deschis
şi că am pus-o într-o cuvă de stază, pe cînd se trăgea asupra noas-
tră, ar fi fost destul pentru a-mi aduce o citare pe ordinea de zi.
Faptul că am adus şi schemele tehnice ale sistemul de detecţie
Consu, părea deja cam mult, după cum spusese şi maiorul Crick.
Dar asta este. În urma celei de-a Doua Bătălii pentru Coral am mai
căpătat vreo două medalii şi promovarea asta rapidă. Dacă a fost
vreunul care să observe că avansasem de la caporal la căpitan în
mai puţin de o lună, a ţinut-o pentru el. Nici eu n-am comentat.
Cîteva luni după aceea, toţi pe care îi întîlneam îmi făceau cinste
cu una mică. Bineînţeles, în FCA băutura e gratuită. Dar gestul
contează.
Manualul tehnic Consu a fost trimis direct către Divizia de Cer-
cetare Militară. Harry mi-a spus mai tîrziu că traducerea ar fi fost
la fel de dificilă ca descifrarea scrisului de mînă al lui Dumnezeu.
235
Rraey ştiau să folosească sistemul, dar nu aveau nici cea mai mică
idee despre cum funcţionează. Chiar şi dacă ar fi avut întreaga
schemă, e dificil de crezut că ar fi putut să-i dea de cap. Nu dispu-
neau de capacitatea de construcţie necesară. Ştiam asta pentru că
nici măcar noi nu dispuneam de capacitatea de construcţie nece-
sară. Teoria care stătea la baza dispozitivului deschidea noi ramuri
în fizică şi a determinat coloniile să revizuiască întreaga tehnologie
de salt.
Harry a fost numit în echipa desemnată să extragă noi aplicaţii
practice din tehnologia asta. Era încîntat de noua sa muncă. Jesse
se plîngea însă că devenise imposibil de suportat în viaţa de zi cu
zi. Vechea zicală, dragă lui Harry, care spunea că „nu dispui de
cunoştinţele matematice necesare” devenise un truism, pentru că
nimeni nu avea cunoştinţele necesare. Oricum, a devenit clar că
era bine să stăm în banca noastră şi să nu-i călcăm pe Consu pe
bătături.
La cîteva luni după A Doua Bătălie pentru Coral s-a zvonit că
Rraey s-au întors în spaţiul Consu, cerşind iarăşi tehnologie. Con-
su au răspuns făcîndu-le nava să explodeze şi trimiţînd-o în cea
mai apropiată gaură neagră. Mi s-a părut, iarăşi, o reacţie exagera-
tă. Dar oricum era doar un zvon.
După Coral, FCA mi-au dat o serie de însărcinări foarte plăcute,
prima dintre ele fiind să fac un tur de onoare al coloniilor, în cali-
tate de proaspăt erou, şi să le explic cum Forţele Coloniale de Apă-
rare Luptă Pentru Voi Toţi! Urma să iau parte la nişte parade mili-
tare şi să fac pe arbitrul în concursuri de bucătari amatori. După
cîteva luni, m-am simţit gata să revin la viaţa militară, deşi fusese
reconfortant să vizitez atîtea planete fără să am ordinul de a îm-
puşca tot ce mişcă.
După ce steaua gloriei mele a pălit, FCA m-au trimis să mîn
hoardele de noi recruţi. Am devenit tipul care stătea în faţa a o mie
de oameni abia mutaţi în noile corpuri, care îi îndemna să se dis-
treze, ca după numai o săptămînă să le spună că în zece ani, trei
sferturi dintre ei vor fi murit. Această parte a muncii mele era şi
dulce, şi amară. Mă duceam în sala de mese, vedeam grupuri de
oameni împrietenindu-se, creînd noi legături, întocmai cum făcu-
serăm eu, Harry, şi Jesse, Alan şi Maggie, Tom şi Susan. Mă între-
bam cîţi dintre ei vor reuşi. Speram că toţi. Ştiam că cei mai mulţi
n-o vor face. După cîteva luni, am cerut să fiu mutat. Nu a comen-
tat nimeni. Era genul de muncă pe care nimeni n-o putea face prea
mult timp.
236
În cele din urmă, am cerut să fiu trimis înapoi în luptă. Nu că
mi-ar plăcea din cale-afară, deşi sînt foarte bun la asta. Numai că
în această viaţă, eu sînt soldat. Asta am acceptat să fiu şi să fac.
Aveam în minte să renunţ cîndva, dar pînă venea vremea, doream
să fiu în linia întîi. Mi s-a dat o companie şi am fost repartizaţi pe
Taos. Aici sînt acum. E o navă bună. Am în subordine oameni
buni. În această viaţă nu poţi cere mai mult.
Faptul că n-am mai văzut-o pe Jane a fost mai puţin dramatic.
În definitiv, ce mare lucru să nu mai vezi pe cineva… Jane a fost
trimisă cu prima navetă spre Amarillo. Medicul navei a citit indica-
tivul ei: Forţele Speciale, apoi a depozitat-o într-un colţ al infirme-
riei, să aştepte în stază întoarcerea pe Phoenix, unde urma să fie
pusă pe picioare de tehnicieni specializaţi. La un moment dat am
ajuns şi eu pe Phoenix, la bordul lui Bakersfield. Jane se afla în
cuvele din spitalul militar, dar un biet muritor ca mine nu avea ac-
ces acolo, chiar dacă era un erou recunoscut.
La scurtă vreme am fost decorat, promovat şi trimis în turneul
de relaxare prin colonii. Am primit un mesaj de la maiorul Crick,
cum că Jane se recuperase şi primise o nouă misiune, alături de
supravieţuitorii de pe Sparrowhawk, pe o navă nouă, Kite. Ar fi fost
nelalocul lui să-i trimit un mesaj. În definitiv, făcea parte din For-
ţele Speciale. Ei erau Brigăzile Fantomă. N-ai voie să ştii unde se
duc sau ce fac, nici chiar dacă-ţi suflă în faţă.
Dar eu ştiu că ei sînt acolo. De cîte ori întîlnesc pe vreunul din
Forţele Speciale, mă sună pe BrainPal, scurte bip-uri emoţionale,
semn de respect. Sînt singurul adevărat-născut care a luptat vreo-
dată în Forţele Speciale; am salvat pe unul dintre ei; am îndeplinit
scopul principal al misiunii, chiar cînd nu mai părea posibil. Le
răspund cu un bip, semn că am primit salutul, dar nu le transmit
altceva, pentru a nu-i da de gol. Forţele Speciale preferă asta. N-
am mai văzut-o pe Jane. Nici pe Phoenix, nici în altă parte.
Dar am auzit de ea. Imediat după ce am fost repartizat pe Taos,
Găoază m-a informat că am un mesaj, trimis de un anonim. Asta
era o noutate, nu mai primisem mesaje anonime. L-am deschis.
Am văzut imaginea unui lan de grîu, o fermă în depărtare, răsări-
tul soarelui. Poate să fi fost apusul, dar nu ăsta e sentimentul pe
care l-am avut. Am priceput într-un tîrziu că era o carte poştală.
Apoi i-am auzit vocea, o voce pe care o ştiam de o viaţă întreagă,
vocea a două femei diferite.
M-ai întrebat odată ce se întîmplă cu Forţele Speciale cînd trec în
rezervă şi ţi-am spus că nu ştiu. Adevărul este că ştiu. Există un loc
237
unde putem merge, dacă vrem, şi putem învăţa cum este să fii om.
Cînd va veni vremea, cred că mă voi duce acolo. Cred că aş vrea să
mă însoţeşti. Nu eşti obligat. Dar dacă vrei să vii, vino. Doar eşti
unul dintre noi.
Am făcut o pauză de un minut. Am reluat lectura cînd m-am
simţit în stare.
O parte din mine a fost cineva drag ţie. Cred că acea parte din
mine doreşte să fie iubită de tine din nou, şi doreşte ca eu să te iu-
besc, de asemenea. Nu pot fi ea. Nu pot decît să fiu eu. Dar cred că
m-ai putea iubi dacă ai vrea. Eu vreau să mă iubeşti. Vino la mine
cînd poţi. Voi fi aici.
Asta era totul.
Mi-am amintit de ziua în care am stat pentru ultima dată la
mormîntul soţiei mele. Plecasem de acolo fără regrete, pentru că
ştiam că ea nu se afla în groapa aceea. Am intrat într-o viaţă nouă
şi am regăsit-o, într-o femeie care era altcineva. Cînd viaţa aceasta
se va sfîrşi, voi pleca iarăşi fără regrete, pentru că ştiu că ea mă
aşteaptă, într-o altă viaţă.
Nu am revăzut-o, dar ştiu că se va întîmpla. Curînd. Foarte
curînd.
238
239
John Scalzi
Brigăzile-fantomă
240
Lui Shara Zoll,pentru prietenie şi pentru tot restul.
Lui Kristine şi Athenei,pentru răbdarea şi dragostea lor.
241
PARTEA ÎNTÎI
UNU
Nimeni nu observă piatra.
Şi pentru un motiv foarte întemeiat. Piatra era greu de definit,
una dintre milioanele de bucăţi de rocă şi de gheaţă care pluteau
pe orbita parabolică a unei comete cu perioadă scurtă, de mult
moarte, arătînd exact cum ar arăta orice bucată din cometa dis-
trusă. Piatra era mai mică decît unele, mai mare decît altele, dar
pe o scală a distribuţiei nu exista nimic care să o distingă într-un
fel sau altul. În cazul, cu o probabilitate aproape imperceptibil de
mică, în care piatra era zărită de o reţea planetară defensivă, o
examinare superficială ar fi arătat că piatra era compusă din sili-
caţi şi unele minereuri. Cu alte cuvinte: o piatră nici pe departe
destul de mare pentru a provoca vreo stricăciune serioasă.
Aceasta era o problemă academică pentru planeta care intersec-
ta în respectivul moment traiectoria pietrei şi a cîtorva mii dintre
surorile ei; nu avea reţea planetară defensivă. Reprezenta totuşi un
puţ de gravitaţie, în care piatra căzu, laolaltă cu aceste numeroase
surori. Împreună, formau un curent de meteoriţi, aşa cum făceau
multe bucăţi de gheaţă şi de rocă de fiecare dată cînd planeta in-
tersecta orbita cometei, o dată la fiecare revoluţie planetară. Nici o
creatură inteligentă nu se afla pe suprafaţa acestei planete înfioră-
tor de reci, dar dacă ar fi existat, ar fi putut să se uite în sus şi să
vadă dungile şi petele lăsate de aceste bucăţi de materie cînd ar-
deau în atmosferă, supraîncălzite de frecarea aerului pe rocă.
Marea majoritate a acestor meteori nou-apăruţi aveau să se va-
porizeze în atmosferă, materia lor transmutîndu-se în timpul căde-
rii incandescente dintr-un bulgăre discret şi solid într-un şuvoi
lung de particule microscopice. Acestea aveau să rămînă în atmo-
sferă un timp nedefinit, pînă cînd aveau să devină nucleele unor
picături de apă, şi simpla masă a apei avea să le tragă către sol
sub formă de ploaie (sau, mai probabil, avînd în vedere natura
planetei, de zăpadă).
Această piatră, totuşi, avea masa de partea sa. Bucăţile zburau
242
în timp ce presiunea atmosferică deschidea crăpături fine în struc-
tura pietrei, tensiunea căderii prin stratul tot mai dens de gaze
dezvăluind defectele structurale şi slăbiciunile şi exploatîndu-le cu
violenţă. Fragmente se desprinseră, scînteiară scurt şi puternic şi
fură consumate de către cer. Şi totuşi, la sfîrşitul călătoriei prin
atmosferă, rămase destul cît să se ciocnească de suprafaţa plane-
tei, bulgărele în flăcări izbind cu viteză şi cu putere un platou de
piatră care fusese curăţat de gheaţă şi de zăpadă de către vînturile
de altitudine.
Impactul vaporiză piatra şi o mică parte a platoului, săpînd un
crater la fel de mic. Platoul de piatră, care se întindea pe o distanţă
semnificativă pe orizontală şi dedesubtul suprafeţei planetei, răsu-
nă la ciocnire ca un clopot, armonicele coborînd cu cîteva octave
sub amplitudinea auzului celor mai multe specii inteligente cunos-
cute.
Solul se cutremură.
Şi în depărtare, sub suprafaţa planetei, cineva observă în sfîrşit
piatra.
– Cutremur, zise Sharan.
Nu ridică ochii de la monitor.
Cîteva clipe mai tîrziu, urmă o altă zguduire.
– Cutremur, repetă Sharan.
Cainen îşi privi cercetător asistenta, de la propriul lui monitor.
– Plănuieşti să faci asta de fiecare dată? întrebă el.
– Vreau să te ţin la curent cu evenimentele pe măsură ce se pe-
trec, răspunse Sharan.
– Apreciez sentimentul, spuse Cainen, dar chiar nu trebuie să
pomeneşti de asta de fiecare dată. Sînt om de ştiinţă. Înţeleg că
atunci cînd solul se mişcă avem de-a face cu un cutremur. Prima
ta declaraţie a fost folositoare. Începînd de la a cincea sau a şasea
oară, devine monoton. Încă un huruit.
– Cutremur, spuse Sharan. Ăsta e numărul şapte. Oricum, tu
nu eşti specialist în tectonică. E în afara multelor tale domenii de
experienţă.
În ciuda modului de obicei lipsit de expresie de a vorbi al lui
Sharan, era greu să-ţi scape sarcasmul. Dacă Cainen nu s-ar fi
culcat cu asistenta lui, ar fi putut fi iritat. Aşa cum stăteau însă
lucrurile, îşi permitea să se amuze, plin de toleranţă.
– Nu-mi aduc aminte ca tu să fii specialistă în tectonică, remar-
că el.
– E un hobby, replică Sharan.
243
Cainen deschise gura să răspundă, cînd solul porni în sus spre
el, brusc şi violent. Avu nevoie de o clipă ca să-şi dea seama că nu
podeaua se mişcase, ci el fusese trîntit brusc la podea. Era acum
întins la întîmplare pe dale, laolaltă cu jumătate dintre obiectele
aşezate pînă cu puţin înainte pe staţia lui de lucru. Scaunul de lu-
cru al lui Cainen zăcea răsturnat la vreo doi metri spre dreapta,
încă legănîndu-se după cădere.
Aruncă o privire spre Sharan, care nu se mai uita spre monitor,
în parte din cauză că acesta zăcea sfărîmat pe podea, în apropiere
de locul unde se rostogolise Sharan însăşi.
– Ce-a fost asta? întrebă Cainen.
– Cutremur? sugeră Sharan, şi apoi ţipă cînd laboratorul săltă
din nou, energic, în jurul lor.
Panoul pentru iluminat şi cel acustic căzură din tavan; atît
Cainen cît şi Sharan se căzniră să se tîrască sub bancurile de lu-
cru. Lumea făcu pentru o vreme implozie în jurul lor, în timp ce se
ghemuiau sub mese.
Dintr-odată, zguduiturile se opriră. Cainen se uită în jur, la pu-
ţina lumină pîlpîitoare care mai rămăsese, şi văzu cea mai mare
parte a laboratorului căzută pe jos, inclusiv o parte serioasă din
tavan şi din pereţi. De obicei, laboratorul era plin de muncitori şi
de ceilalţi asistenţi ai lui Cainen, dar astăzi el şi cu Sharan venise-
ră aici tîrziu, să termine o secvenţiere. Cea mai mare parte a echi-
pei se afla în cazărmile bazei, probabil adormită. Ei bine, acum
erau treji.
Un zgomot ascuţit, pătrunzător, răsună pe holul care ducea la
laborator.
– Auzi asta? întrebă Sharan.
Cainen înclină afirmativ capul.
– E sirena pentru staţiile de luptă.
– Sîntem atacaţi? întrebă Sharan. Credeam că baza asta e ecra-
nată.
– Este, răspunse Cainen. Sau era. Ar trebui să fie, oricum.
– Ei, bună treabă, trebuie să spun, comentă Sharan.
Acum Cainen era iritat.
– Nimic nu e perfect, Sharan, replică el.
– Îmi pare rău, zise Sharan, adaptîndu-se la iritarea bruscă a
şefului său.
Cainen mîrîi, apoi se strecură afară de sub bancul lui de lucru
şi porni către un dulap răsturnat.
– Vino să mă ajuţi cu asta, îi ceru lui Sharan.
244
Manevrară între ei dulapul pînă în poziţia în care Cainen putea
să deschidă uşa. Înăuntru se afla o mică armă cu proiectile şi un
încărcător.
– De unde ai căpătat asta? întrebă Sharan.
– Aici este o bază militară, Sharan, răspunse Cainen. Au arme.
Eu am două dintr-astea. Una aici şi una în cazarmă. M-am gîndit
că ar fi de folos dacă s-ar întîmpla aşa ceva…
– Noi nu sîntem militari, observă Sharan.
– Şi sînt sigur că o să conteze foarte mult pentru oricine atacă
baza, continuă Cainen, dîndu-i arma lui Sharan. Ia asta.
– Nu mi-o da mie, protestă Sharan. N-am folosit niciodată aşa
ceva. Ia-o tu.
– Eşti sigură? întrebă Cainen.
– Sînt sigură, răspunse Sharan. N-aş face decît să mă împuşc
singură în picior.
– Bine, spuse Cainen.
Montă încărcătorul de muniţie în armă şi o băgă într-un buzu-
nar al hainei.
– Ar trebui să plecăm spre cazarma noastră. Oamenii noştri sînt
acolo. Dacă se întîmplă ceva, ar trebui să fim alături de ei.
Sharan încuviinţă fără cuvinte. Personalitatea ei sarcastică
obişnuită dispăruse acum cu desăvîrşire; arăta istovită şi speriată.
Cainen o strînse scurt de mînă.
– Vino, Sharan, o chemă el. O să ne descurcăm. Să încercăm
doar să ajungem la cazarmă.
Cei doi începură să se strecoare printre dărîmăturile din hol,
cînd auziră uşa de la casa scărilor de la nivelul de dedesubt des-
chizîndu-se. Cainen privi prin norul de praf şi lumina scăzută şi
distinse două siluete masive trecînd pe uşă. Cainen porni înapoi
spre laborator; Sharan, care avusese acelaşi gînd mai repede decît
şeful ei, ajunsese deja la uşa laboratorului. Singura cale diferită de
a pleca de la acest etaj era liftul, care se afla dincolo de casa scări-
lor. Erau prinşi în capcană. Cainen îşi atinse buzunarul în timp ce
se retrăgea; nu avea prea multă experienţă în plus cu o armă faţă
de Sharan şi nu era deloc încrezător că ar putea să lovească chiar
şi o singură ţintă la distanţă, cu atît mai puţin două, fiecare dintre
ele fiind probabil un soldat antrenat.
– Domnule administrator Cainen, zise una dintre siluete.
– Ce? răspunse Cainen, chiar dacă ştia că n-ar fi trebuit să o
facă, şi regretă imediat că se dăduse de gol.
– Domnule administrator Cainen, repetă silueta. Am venit să vă
245
recuperăm. Nu sînteţi în siguranţă aici.
Silueta înaintă într-un cerc de lumină şi se dovedi a fi Aten
Randt, unul dintre comandaţii bazei. Cainen îl recunoscu în sfîrşit
după desenul clanului aplicat pe carapace şi după însemne. Aten
Randt era eneshan, iar lui Cainen îi era puţin ruşine să recunoas-
că faptul că, şi după atîta timp în bază, încă i se păreau toţi la fel.
– Cine ne atacă? întrebă Cainen. Cum au găsit baza?
– Nu sînt sigur cine ne atacă sau de ce, răspunse Aten Randt.
Pocnetele mandibulelor sale erau traduse într-o vorbire recog-
noscibilă de către un mic dispozitiv care-i atîrna de gît. Aten Randt
îl putea înţelege pe Cainen fără dispozitiv, dar avea nevoie de el ca
să-i vorbească.
– Bombardamentul a venit de pe orbită şi abia acum le-am des-
coperit aparatul de debarcare.
Aten Randt se apropie de Cainen; acesta încercă să nu se clin-
tească din loc. În ciuda timpului petrecut aici şi a relaţiei de servi-
ciu destul de bune, încă era nervos în preajma masivei rase de
insectoizi.
– Domnule administrator Cainen, nu te putem lăsa să fii găsit
aici. Trebuie să te luăm înainte ca baza să fie invadată.
– Bine, răspunse Cainen.
Îi făcu semn lui Sharan să vină cu el.
– Ea nu, spuse Aten Randt. Numai tu.
Cainen se opri.
– E asistenta mea. Am nevoie de ea, insistă el.
Baza se zgudui din cauza unui alt bombardament. Cainen se
simţi izbit de un perete şi se prăbuşi. În timp ce cădea, observă că
nici Aten Randt, nici celălalt soldat eneshan nu se mişcaseră vreun
pic din poziţia lor.
– Nu este momentul potrivit să discutăm această problemă,
domnule administrator, zise Aten Randt.
Lipsa de emoţie a dispozitivului de traducere dădea comentariu-
lui o nuanţă sardonică neintenţionată.
Cainen începu să protesteze din nou, dar Sharan îl luă cu
blîndeţe de braţ.
– Cainen. Are dreptate, spuse ea. Trebuie să ieşi de aici. E des-
tul de rău că oricare dintre noi se află aici. Dar dacă tu ai fi găsit
aici, ar fi foarte rău.
– Nu te las singură, exclamă Cainen.
– Cainen, insistă Sharan, şi arătă înspre Aten Randt, care stă-
tea alături, impasibil. E unul dintre ofiţerii de cel mai înalt rang de
246
aici. Sîntem atacaţi. N-ar trimite pe cineva ca el cu o misiune ba-
nală. Iar acum, oricum nu este momentul să ne certăm. Aşa că
pleacă. O să găsesc eu drumul înapoi la cazarmă. Am petrecut în
locul ăsta ceva vreme, mai ştii? Îmi aduc eu aminte cumva cum se
ajunge acolo.
Cainen se uită lung la Sharan pentru o clipă, apoi arătă, pe
lîngă Aten Randt, către celălalt soldat eneshan.
– Tu, rosti el. Escorteaz-o înapoi la cazarmă.
– Am nevoie de el alături de mine, domnule administrator, pro-
testă Aten Randt.
– Poţi să te descurci şi singur cu mine, zise Cainen. Iar dacă nu
este însoţită de el, o să fie însoţită de mine.
Aten Randt îşi acoperi dispozitivul de traducere şi făcu un semn
soldatului. Se aplecară unul spre celălalt şi pocniră încetişor din
mandibule – nu că ar fi contat, din moment ce Cainen nu înţelegea
limba eneshan. Apoi cei doi se despărţiră şi soldatul se duse să
stea lîngă Sharan.
– O s-o ducă la cazarmă, spuse Aten Randt. Dar să nu mai aud
nici un argument din partea ta. Am irosit deja prea mult timp. Vi-
no cu mine acum, domnule administrator.
Întinse mîna, îl apucă pe Cainen de braţ şi-l trase către uşa ca-
sei scării. Cainen aruncă o privire în urmă şi o văzu pe Sharan
uitîndu-se cu teamă la uriaşul soldat eneshan. Această ultimă
imagine a asistentei şi iubitei lui dispăru cînd Aten Randt îl împin-
se pe uşă.
– Asta a durut! protestă Cainen.
– Taci, se răsti Aten Randt şi-l împinse pe Cainen înainte pe
scări.
Începură să urce; membrele surprinzător de scurte şi delicate
ale eneshanului erau pe măsura paşilor lui Cainen, în susul scări-
lor.
– Mi-a luat mult prea mult să te găsesc şi prea mult să te fac să
te mişti. De ce nu erai în cazarmă?
– Terminam nişte treburi, răspunse Cainen. Nu că am avea cine
ştie ce altceva de făcut aici. Unde mergem acum?
– Sus, zise Aten Randt. E o cale ferată de serviciu subterană, la
care trebuie să ajungem.
Cainen se opri pentru o clipă şi se uită în urmă, la Aten Randt,
care, în ciuda faptului că se afla cu cîteva trepte mai jos decît el,
era aproape la aceeaşi înălţime.
– Asta duce la culturile hidroponice, observă Cainen.
247
Cainen, Sharan şi alţi membri ai echipei lui se duceau din cînd
în cînd la hala imensă a culturilor hidroponice, pentru verdeaţă;
suprafaţa planetei nu arăta tocmai îmbietoare, în afară de cazul în
care hipotermia era ceva ce-ţi plăcea. Culturile hidroponice însem-
nau lucrul cel mai apropiat de noţiunea de „afară”.
– Culturile hidroponice sînt într-o peşteră naturală, spuse Aten
Randt, îndemnîndu-l pe Cainen să se pună din nou în mişcare. Un
rîu subteran se întinde dincolo de ea, într-o zonă închisă. Curge
într-un lac subteran. Acolo e ascuns un mic modul locuibil în care
te vei adăposti.
– Nu mi-ai spus niciodată pînă acum despre asta, se miră
Cainen.
– Nu ne-am aşteptat să avem nevoie să-ţi spunem, replică Aten
Randt.
– O să înot pînă acolo? întrebă Cainen.
– Există un mic submersibil, răspunse Aten Randt. Va fi cam
înghesuială înăuntru, chiar şi pentru tine. Dar a fost deja progra-
mat cu amplasarea modulului.
– Şi cît o să stau acolo?
– Să sperăm că nu prea mult, îl linişti Aten Randt. Pentru că al-
ternativa ar însemna un timp într-adevăr lung. Încă două etaje,
domnule administrator…
Cei doi se opriră la uşă, cu două etaje mai sus, în timp ce
Cainen încerca să-şi recapete răsuflarea, iar Aten Randt pocnea
din maxilare la comunicator. Zgomotul bătăliei, la cîteva etaje dea-
supra, era filtrat la trecerea prin piatra solului şi prin betonul pe-
reţilor.
– Au ajuns la bază, dar deocamdată îi ţinem la suprafaţă, îi ex-
plică Aten Randt lui Cainen, lăsînd jos comunicatorul. N-au ajuns
la acest nivel. S-ar putea să ajungem să te ducem la adăpost. Vino
după mine şi stai aproape, domnule administrator. Să nu rămîi în
urmă. Înţelegi?
– Înţeleg, răspunse Cainen.
– Atunci să mergem, îl îndemnă Aten Randt.
Îşi ridică arma destul de impresionantă, deschise uşa, şi ieşi pe
hol. Cînd Aten Randt începu să se mişte, Cainen văzu membrele
inferioare ale eneshanului extinzîndu-se cînd o articulaţie supli-
mentară a piciorului ieşi din carapace. Era un mecanism de aler-
gare care le dădea eneshanilor o viteză şi o agilitate înspăimîn-
tătoare în condiţii de bătălie şi îi aminti lui Cainen de numeroasele
insecte tîrîtoare din copilăria lui. Îşi înăbuşi un fior de repulsie şi
248
alergă să ţină pasul, poticnindu-se nu doar o dată în holul presă-
rat cu dărîmături, îndreptîndu-se prea încet către mica staţie de
tren de pe partea cealaltă a nivelului.
Cainen gîfîia, în timp ce Aten Randt examina comenzile unei lo-
comotive al cărei compartiment de pasageri era deschis către exte-
rior. Deconectase deja locomotiva de vagoanele din spatele ei.
– Ţi-am zis să ţii pasul…
– Unii dintre noi sîntem bătrîni şi nu ne putem dubla lungimea
picioarele, bombăni Cainen, apoi arătă către locomotivă. Mă sui în
asta?
– Ar trebui să mergem pe jos, spuse Aten Randt, iar pe Cainen
începură să-l doară deja picioarele. Dar nu cred că o să poţi să ţii
pasul pe întreaga distanţă, şi sîntem în criză de timp. Va trebui să
riscăm să folosim asta. Urcă-te.
Cainen se sui recunoscător în zona pentru pasageri, care era
încăpătoare, fiind construită pentru doi eneshani. Aten Randt
porni mica locomotivă la viteză maximă – cam de două ori viteza
alergării unui eneshan, ceea ce părea stînjenitor de repede în tune-
lul îngust –, apoi se întoarse şi ridică din nou arma, scrutînd tune-
lul din spatele lor în căutarea ţintelor.
– Ce se întîmplă cu mine dacă baza e cucerită? întrebă Cainen.
– Vei fi în siguranţă în modulul locuibil.
– Da, dar dacă baza e cucerită, cine va veni să mă ia? Nu pot să
stau în modul pentru totdeauna şi nu o să ştiu cum să ies. Oricît
de bine pregătit e modulul ăsta al vostru, va rămîne pînă la urmă
fără provizii. Ca să nu mai pomenim de aer.
– Modulul are capacitatea de a extrage oxigenul dizolvat din
apă, explică Aten Randt. N-o să te sufoci.
– Minunat! Dar tot mai rămîne foamea…
– Lacul are o scurgere…, începu Aten Randt şi atît reuşi să
spună înainte ca locomotiva să deraieze cu o zguduitură bruscă.
Vuietul tunelului care se prăbuşea acoperi toate celelalte zgo-
mote; Cainen şi Aten Randt se treziră zburînd pentru scurtă vre-
me, cînd fură aruncaţi din zona pentru pasageri a locomotivei în
întunericul plin de praf care se coborî brusc asupra lor. După un
timp nedeterminat, Cainen simţi că este îmboldit să se trezească
de către Aten Randt.
– Scoală-te, domnule administrator.
– Nu văd nimic, se plînse Cainen.
Aten Randt răspunse îndreptînd spre el o rază de la lampa ata-
şată de armă.
249
– Mulţumesc.
– Te simţi bine? întrebă Aten Randt.
– Da, răspunse Cainen. Dacă este cîtuşi de puţin posibil, mi-ar
plăcea să-mi petrec restul zilei fără să mai iau contact cu pămîntul.
Aten Randt pocni din mandibule în semn de încuviinţare şi mu-
tă raza de lumină, ca să se uite la căderile de pietre care le bloca-
seră drumul. Cainen porni să se ridice, alunecînd puţin pe pietriş.
Aten Randt îndreptă din nou raza spre Cainen.
– Rămîi acolo, domnule administrator. E mai sigur.
Raza de lumină coborî spre şine.
– S-ar putea să mai fie curent în ele.
Raza se îndepărtă din nou, înapoi către pereţii prăbuşiţi ai nou-
lui lor ţarc. Fie din întîmplare, fie intenţionat, bombardamentul ca-
re lovise linia de cale ferată îi închisese complet pe Cainen şi Aten
Randt; nu exista nici o deschidere în zidul dărîmat. Cainen îşi
spuse că sufocarea devenise din nou o problemă reală. Aten Randt
continuă examinarea porţiunii de coridor şi încercă din nou comu-
tatorul, care părea să nu meargă. Cainen se aşeză şi încercă să nu
respire prea adînc.
Ceva mai tîrziu Aten Randt, care renunţase la examinare şi îi
lăsase pe amîndoi în întuneric cît timp se odihnea, aprinse din nou
lumina, îndreptînd-o către peretele de sfărîmături cel mai apropiat
de bază.
– Ce e? întrebă Cainen.
– Taci, replică Aten Randt, şi se duse mai aproape de perete,
încercînd parcă să audă ceva.
Cîteva clipe mai tîrziu, Cainen auzi şi el: un zgomot care ar fi
putut fi voci, dar nu ale cuiva de aici, sau prietenoase. Scurtă vre-
me după aceea, se auziră exploziile. Oricine era de partea cealaltă
a peretelui, se hotărîse că vrea să treacă.
Aten Randt se dădu repede la o parte de lîngă peretele de sfă-
rîmături şi se apropie de Cainen, cu arma ridicată, orbindu-l cu
raza de lumină.
– Îmi pare rău, domnule administrator, zise Aten Randt, şi
atunci îi deveni limpede lui Cainen că ordinele lui Aten Randt de a-
l duce la adăpost mergeau probabil doar pînă aici. Din instinct,
mai mult decît pentru că se gîndise, Cainen se răsuci din faţa ra-
zei; glonţul menit să-l nimerească în plin se duse în schimb în
braţ, făcîndu-l să se învîrtească şi trîntindu-l la pămînt. Cainen se
strădui să se ridice în genunchi şi zări umbra apărută în faţa lui
cînd lumina lui Aten Randt îi căzu în spate.
250
– Aşteaptă, exclamă Cainen în direcţia umbrei. Nu în spate.
Ştiu ce trebuie să faci. Dar nu în spate. Te rog.
Trecu o clipă întreruptă de sunetele exploziilor în pietriş.
– Întoarce-te, domnule administrator.
Cainen se întoarse încet, scîrţîind cu genunchii pe pietriş şi
băgînd mîinile în buzunarele de la haină, ca şi cum ar fi fost cătu-
şe. Aten Randt ţinti; avînd luxul de a-şi alege unde să tragă, în-
dreptă arma spre creierul lui Cainen.
– Eşti gata, domnule administrator?
– Sînt, răspunse Cainen, şi-l împuşcă pe Aten Randt cu arma
din buzunarul hainei, ochind spre raza de lumină.
Împuşcătura lui Cainen coincise cu o explozie în partea cealaltă
a peretelui. Aten Randt nu păru să-şi dea seama că fusese împuş-
cat, pînă cînd sîngele nu începu să-i curgă din rana din carapace;
pentru Cainen, era abia vizibilă în lumină. Cainen îl văzu pe Aten
Randt uitîndu-se în jos la rană, fixînd-o cu privirea pentru o clipă,
apoi întoarse din nou ochii spre Cainen, nedumerit. Pînă în acest
moment, Cainen scosese deja pistolul din buzunar. Trase în Aten
Randt încă de trei ori, golind încărcătorul. Aten Randt se aplecă
uşor înainte pe picioarele din faţă, apoi căzu pe spate la fel de
mult, cu partea principală a corpului său mare aşezîndu-se pe sol
şi cu picioarele întinse în unghiuri ciudate.
– Îmi pare rău, spuse Cainen adresîndu-se proaspătului cada-
vru.
Spaţiul se umplu de praf şi apoi de lumină, cînd peretele de
sfărîmături fu spart şi creaturi cu lumini pe arme se revărsară prin
el. Una dintre ele îl zări pe Cainen şi lătră; dintr-odată cîteva raze
de lumină se îndreptară spre administrator. Cainen lăsă arma din
mînă, ridică braţul sănătos în semn de capitulare şi se îndepărtă
de corpul lui Aten Randt. Faptul că îl împuşcase pe Aten Randt
pentru a rămîne în viaţă nu i-ar fi slujit prea mult dacă aceşti in-
vadatori se hotărau să-l ciuruiască. Printre razele de lumină, unul
dintre invadatori înainta trăncănind ceva în limba lui, iar Cainen
reuşi în sfîrşit să vadă specia cu care avea de-a face.
Instruirea sa de xenobiolog ieşi la suprafaţă atunci cînd începu
să observe particularităţile fenotipului speciei: simetrie bilaterală,
bipezi şi în consecinţă cu membre diferenţiate pentru braţe şi pi-
cioare; genunchii li se îndoiau invers. Cam de aceeaşi mărime şi
construiţi după aceeaşi schemă a corpului, ceea ce nu era surprin-
zător, din moment ce un număr neobişnuit de mare de specii aşa-
zis inteligente erau bipede, cu simetrie bilaterală şi avînd volum şi
251
masă destul de asemănătoare. Era unul dintre lucrurile care făcea
ca relaţiile interspecii din această parte de Univers să fie atît de li-
tigioase precum erau. Atît de multe specii inteligente asemănătoa-
re, atît de puţin spaţiu cu adevărat utilizabil pentru toate nevoile
lor…
Dar acum apar diferenţele, se gîndi Cainen, cînd creatura latră
din nou la el: un tors mai lat şi o structură a scheletului şi a mus-
culaturii în general stîngace. Picioare ca nişte cioturi; mîini ca niş-
te ciomege. Diferenţiere sexuală extrem de vizibilă (aceasta din faţa
lui era femelă, dacă-şi amintea corect). Intrări senzoriale compro-
mise din cauza a numai două mici organe optice şi auditive, în loc
de benzile optice şi auditive care se înfăşurau aproape complet în
jurul capului lui Cainen. Fibre cheratinice subţiri pe cap, în loc de
cute ale pielii care radiază căldură. Nu pentru prima oară, Cainen
reflectă că evoluţia nu făcuse mari favoruri acestei specii în parti-
cular, din punct de vedere fizic.
Îi făcuse doar agresivi, periculoşi şi al naibii de greu de curăţat
de pe suprafaţa unei planete. O problemă, adică.
Creatura din faţa lui Cainen trăncăni din nou spre el şi scoase
un obiect scurt, cu înfăţişare ameninţătoare.
– Umani nenorociţi, comentă el.
Creatura îl pocni cu obiectul; Cainen simţi un şoc, văzu un
dans multicolor de lumină şi căzu la pămînt pentru ultima oară în
acea zi.
DOI
Colonelul James Robbins coborî privirea pentru o clipă către
corpul putrezit, exhumat, de pe masa de la morgă, evaluînd putre-
facţia trupului, după mai bine de un an de zăcut sub pămînt. Ob-
servă craniul distrus, deformat mortal de explozia puştii care-i
smulsese treimea de sus, odată cu viaţa posesorului, omul care s-
ar putea să fi trădat omenirea în favoarea a trei rase extraterestre.
Apoi se uită la căpitanul Winters, examinatorul medical de la staţia
262
Phoenix.
– Spune-mi că acesta este corpul doctorului Boutin, zise colone-
lul Robbins.
– Păi, este, răspunse Winters. Şi totuşi nu este.
– Ştii, Ted, ăsta-i exact genul de declaraţie competentă în urma
căreia o să mă aleg cu fundul găurit cînd o să-i raportez generalu-
lui Mattson, comentă colonelul Robbins. Presupun că nu ţi-ar plă-
cea să fii mai amabil…
– Îmi pare rău, Jim, răspunse căpitanul Winters, şi arătă către
corpul de pe masă: Din punct de vedere genetic, ăsta-i omul tău.
Doctorul Boutin era colonist, ceea ce înseamnă că n-a fost mutat
într-un corp militar. Asta înseamnă că trupul lui are tot ADN-ul
original. Am făcut testele genetice standard. Acest corp are ADN-ul
lui Boutin – şi, doar ca să mă distrez, am făcut şi un test mitocon-
drial. Şi ăsta se potriveşte.
– Atunci, care-i problema? întrebă Robbins.
– Problema este creşterea oaselor. În universul real, creşterea
oaselor umane variază pe baza factorilor de mediu, cum ar fi nutri-
ţia sau mişcarea. Dacă petreci o perioadă într-o lume cu gravitaţie
ridicată, apoi te muţi într-una cu gravitaţie mai scăzută, asta o să-
ţi influenţeze felul în care cresc oasele. Dacă îţi rupi un os, o să se
vadă şi asta. Întreaga istorie a vieţii tale apare în dezvoltarea oase-
lor.
Winters se întinse şi apucă o parte a piciorului stîng al cada-
vrului, care fusese retezată de restul corpului, şi arătă către secţi-
unea transversală a femurului, vizibilă acolo.
– Această dezvoltare a oaselor corpului este excepţional de uni-
formă. Nu există nici o urmă a unor evenimente de mediu sau ac-
cidentale în dezvoltarea lui, doar un tipar de creştere a oaselor co-
respunzător unei nutriţii excelente şi unui stres scăzut.
– Boutin era de pe Phoenix, preciza Robbins. Planeta fost colo-
nizată de două sute de ani. Nu-i ca şi cum ar fi crescut într-o colo-
nie înapoiată, unde oamenii se luptă să mănînce şi să se apere…
– Poate că nu, dar tot nu se potriveşte. Poţi trăi în locul cel mai
civilizat din spaţiul uman şi tot se întîmpla să cazi pe scări sau să-
ţi rupi un os făcînd vreun sport. E posibil să treci prin viaţă fără
măcar o fractură provocată de osteoporoză, dar cunoşti pe cineva
care s-o fi făcut?
Robbins clătină din cap.
– Tipul ăsta a făcut-o. Dar de fapt n-a făcut-o, din moment ce
dosarul lui medical arată că şi-a rupt piciorul, piciorul ăsta –
263
Winters scutură bucata de picior – cînd avea şaisprezece ani. Acci-
dent de schi. S-a ciocnit de un bolovan şi şi-a rupt femurul şi tibia.
Urmele accidentului însă nu sînt aici.
– Am auzit că tehnologia medicală e bună în zilele noastre, ob-
servă Robbins.
– E excelentă, mulţumesc foarte mult, răspunse Winters. Dar
nu e magică. Nu frîngi un femur, fără să laşi o urmă. Şi chiar dacă
treci prin viaţă fără să-ţi rupi nici un os, asta nu explică dezvolta-
rea osoasă constant uniformă. Singurul fel în care o să obţii acest
soi de dezvoltare a oaselor este dacă acestea se dezvoltă fără nici
un stres de mediu, de nici un fel. Boutin ar fi trebuit să-şi trăiască
viaţa într-o cutie.
– Sau într-un incubator de clone, spuse Robbins.
– Sau într-un incubator de clone, fu de acord Winters. Cealaltă
explicaţie posibilă ar fi că prietenul tău de-aici şi-a amputat picio-
rul la un moment dat şi a făcut să-i crească altul, dar i-am verifi-
cat dosarul; asta nu s-a întîmplat. Dar, numai ca să fiu sigur, am
luat mostre de os de la coaste, pelvis, braţ şi craniu – din porţiu-
nea nevătămată, oricum. Toate aceste mostre au arătat o creştere
osoasă nefiresc de constantă, de uniformă. Ai aici un corp clonat,
Jim!
– Atunci, Charles Boutin trăieşte încă.
– Asta nu ştiu, replică Winters. Dar ăsta nu-i el. Singura veste
bună e faptul că, după toate indiciile fizice, clona asta a stat în cu-
vă chiar pînă înainte de a muri. Este extrem de puţin probabil că a
fost vreodată trează sau, chiar dacă a fost, că era conştientă şi lu-
cidă. Închipuie-ţi că te trezeşti şi descoperi că prima şi ultima ta
imagine a lumii e o ţeava de puşcă. Asta ar fi o viaţă dată naibii.
– Aşa că, dacă Boutin încă trăieşte, e şi un asasin pe deasupra,
zise Robbins.
Winters ridică din umeri şi lăsă piciorul jos.
– Asta să-mi spui tu mie, Jim. Forţele Coloniale de Apărare fac
corpuri tot timpul – creăm Supertrupuri modificate pentru a le da
noilor noştri recruţi, apoi, cînd serviciul li se încheie, le dăm cor-
puri noi, normale, donate din ADN-ul lor original. Au drepturi
aceste trupuri, înainte de a transfera conştiinţa în ele? De fiecare
dată cînd transferăm conştiinţa, lăsăm în urmă un corp – un corp
care-a înglobat o minte. Au drepturi aceste corpuri? Dacă au,
sîntem cu toţii în belea, pentru că scăpăm de ele al naibii de repe-
de. Ştii ce facem cu toate corpurile folosite, Jim?
– Nu, recunoscu Robbins.
264
– Le transformăm în îngrăşămînt. Sînt prea multe ca să le în-
gropăm. Aşa că le marinăm, sterilizăm ce rămîne şi le transformăm
în fertilizator pentru plante. După care trimitem îngrăşămîntul în
noile colonii. Ajută la adaptarea solului pentru culturile de plante
umane. Ai putea spune că noile colonii trăiesc din trupurile celor
morţi. Numai că nu sînt cu adevărat trupurile celor morţi. Sînt
doar corpurile aruncate, ale celor vii. Singura dată cînd îngropăm
cu adevărat un corp este atunci cînd o minte moare în interiorul
lui.
– Gîndeşte-te să-ţi iei puţin timp liber, Ted, comentă Robbins.
Slujba te face morbid…
– Nu slujba mă face morbid, zise Winters, şi arătă spre rămăşi-
ţele lui non-Charles Boutin. Ce vrei să fac cu ăsta?
– Vreau să le reînmormîntezi, hotărî Robbins.
– Dar nu e Charles Boutin.
– Nu, nu e, fu de acord Robbins. Dar dacă Charles Boutin mai
trăieşte, nu vreau să ştie că noi ştim.
Se uită din nou la corpul de pe masă.
– Şi fie că acest corp ştia ce se întîmpla cu el, fie că nu, merită
mai mult decît a căpătat. O înmormîntare este cel mai mic lucru pe
care-l putem face.
TREI
– Asta e, îi zise colonelul Robbins locotenentului Wilson, în timp
ce trupul, închis în incubatorul lui, era împins pe roţi în laborato-
rul de decantare.
– Asta e, fu de acord Wilson, apropiindu-se de un monitor care
afişa pe moment semnele vitale ale corpului. Ai fost vreodată tată,
colonele?
– Nu, răspunse Robbins. Înclinaţiile mele personale nu m-au
dus pînă într-acolo…
– Ei bine, zise Wilson, atunci probabil că n-o să fii niciodată mai
aproape de-atît.
În mod normal, laboratorul de naşteri ar fi fost plin cu pînă la
şaisprezece soldaţi din Forţele Speciale decantaţi toţi deodată –
soldaţi care-ar fi fost activaţi şi antrenaţi împreună, pentru a con-
strui coeziunea unităţii în timpul instruirii, dar şi pentru a uşura
dezorientarea soldaţilor activaţi complet conştienţi, însă fără nici o
amintire de care să vorbească. De data asta, era un singur soldat:
cel care urma să servească drept adăpost conştiinţei lui Charles
Boutin.
277
mească astfel), îşi dăduse seama că soldaţii umani nemodificaţi nu
erau capabili să îndeplinească sarcina. Spiritul era dornic – istoria
umană consemnă în aceşti ani unele dintre cele mai mari bătălii
sortite eşecului, cu bătălia pentru Armstrong studiată în mod spe-
cial ca un exemplu desăvîrşit pentru felul în care se poate trans-
forma o debandadă iminentă provocată de forţele extraterestre
într-o şocantă şi dureroasă victorie à la Pyrrhus pentru un duş-
man –, dar carnea era slabă. Duşmanul, toţi duşmanii, erau prea
rapizi, prea sîngeroşi, prea nemiloşi şi prea mulţi. Tehnologia uma-
nă era bună şi, armă contra armă, oamenii erau la fel de bine echi-
paţi ca marea majoritate a adversarilor lor. Dar arma care conta în
ultimă instanţă era aceea din spatele trăgaciului.
Primele modificări fură relativ simple: viteză sporită, masă mus-
culară şi forţă mai mare, rezistenţă. Primii ingineri genetici erau
limitaţi totuşi de problemele practice şi etice ale modificării fiinţelor
umane in vitro, apoi de necesitatea de a-i aştepta să crească sufici-
ent de mari şi de inteligenţi ca să lupte, un proces care dura în jur
de treizeci de ani. Forţele Coloniale de apărare descoperiră, spre
marea lor amărăciune, că mulţi dintre oamenii (relativ) uşor modi-
ficaţi genetic nu erau deosebit de mulţumiţi să descopere că erau
crescuţi ca recoltă de carne de tun şi refuzau să lupte, în ciuda în-
doctrinării insistente şi a eforturilor propagandei de a-i convinge de
contrariu. Oamenii nemodificaţi erau la fel de scandalizaţi, cîtă
vreme efortul mirosea prea mult a încă o încercare de eugenie din
partea guvernului, iar în experienţa umană, palmaresul guvernelor
iubitoare de eugenie nu era tocmai extraordinar.
Uniunea Colonială supravieţui valurilor distrugătoare de crize
politice care urmară drept rezultat al încercărilor mai vechi de a-şi
modifica genetic soldaţii, dar o făcu cu greu. Dacă bătălia pentru
Armstrong n-ar fi arătat în mod categoric coloniilor cu ce soi de
univers se confruntau, Uniunea s-ar fi prăbuşit probabil, iar colo-
niile umane ar fi fost lăsate în situaţia de a concura unele cu alte-
le, ca şi împotriva tuturor celorlalte specii pe care le întîlniseră
pînă în acel moment.
Uniunea fu salvată, de asemenea, de sosirea aproape simultană
a două tehnologii critice: posibilitatea de a creşte forţat un corp
uman, pînă la mărimea adultă, în cîteva luni, şi apariţia protocolu-
lui de transfer al conştiinţei, care permitea personalităţii şi aminti-
rilor unui individ să fie transportate în alt creier, cu condiţia ca
acel creier să aibă aceeaşi structură genetică şi să fi fost pregătit
corespunzător printr-o serie de proceduri premergătoare transferu-
278
lui, care creau unele dintre căile bioelectrice necesare în creier.
Aceste noi tehnologii permiseră Uniunii Coloniale să dezvolte o
sursă largă, alternativă, de recruţi potenţiali: bătrînii, dintre care
mulţi ar fi acceptat cu bucurie o viaţă în armată în loc să moară de
bătrîneţe, şi a căror moarte, în orice caz, n-ar fi creat pierderile
demografice întinse pe mai multe generaţii, ce-ar fi rezultat dacă
un număr mare de tineri adulţi sănătoşi ar fi fost spulberaţi din
rezervorul de gene la capătul unei arme extraterestre.
Primind cadou acest nou rezervor îmbelşugat de recruţi poten-
ţiali, Forţele Coloniale de Apărare descoperiră că aveau luxul de a
face unele alegeri în materie de personal. FCA nu mai cereau colo-
niştilor să servească; acest lucru a avut efectul salutar de a îngă-
dui coloniştilor să se concentreze asupra dezvoltării noilor lumi şi
să producă atîţia colonişti de a doua generaţie cîţi puteau susţine
planetele lor. Elimină de asemenea o sursă cheie de tensiune poli-
tică dintre colonişti şi guvern. Acum, că tinerii adulţi nu mai erau
extraşi de la casele şi din familiile lor şi trimişi să moară pe cîm-
puri de bătălie la trilioane de mile depărtare, coloniştii deveniseră
prea puţin preocupaţi, în cea mai mare parte, de problemele etice
din jurul soldaţilor modificaţi genetic, în special al unora care se
oferiseră, la urma urmei, voluntari ca să lupte.
În loc de colonişti, FCA preferau să-şi selecteze recruţii dintre
locuitorii căminului ancestral al omenirii, Pămîntul. Pămîntul adă-
postea miliarde de oameni; erau mai mulţi pe acel singur glob, de
fapt, decît existau în toate coloniile umane la un loc. Rezervorul de
recruţi potenţiali era enorm – atît de mare, încît FCA îşi limitară şi
mai mult rezervorul, alegînd să-şi ia recruţii din naţiuni tihnite şi
industrializate, ale căror circumstanţe economice îngăduiau cetă-
ţenilor să supravieţuiască pînă la o vîrstă foarte înaintată şi ale că-
ror modele sociale creau atît o supralicitare a dezirabilităţii tinere-
ţii, cît şi un disconfort psihic naţional paralel şi profund legat de
îmbătrînire şi de moarte. Aceşti cetăţeni vîrstnici erau modelaţi de
societăţile lor să fie recruţi excelenţi şi dornici pentru FCA; FCA
descoperiră repede că aceşti cetăţeni în vîrstă s-ar fi înrolat pentru
un stagiu militar chiar şi în absenţa informaţiilor amănunţite în
legătură cu ceea ce atrăgea după sine un asemenea stagiu – şi,
într-adevăr, rezultatele recrutărilor erau cu atît mai mari, cu cît
recruţii ştiau mai puţin. Aceştia presupuneau că serviciul militar
în FCA semăna cu serviciul militar pe Pămînt. FCA se mulţumeau
să lase presupunerea să persiste.
Recruţii vîrstnici din naţiunile industrializate se dovediră atît de
279
plini de succes, încît Uniunea Colonială îşi proteja rezervorul de
recrutare, interzicînd plecarea spre colonii din aceste naţiuni, ale-
gîndu-şi în schimb rezerva de colonişti din sînul naţiunilor ale că-
ror probleme economice şi sociale îi încurajau pe cei mai ambiţioşi
dintre tinerii lor să plece naibii cît mai curînd era omeneşte posibil.
Această diviziune dintre recrutarea militară şi cea a coloniştilor
aducea dividende consistente Uniunii Coloniale în ambele domenii.
Recrutarea militară a cetăţenilor vîrstnici crea însă FCA o pro-
blemă neaşteptată. Un număr destul de mare dintre recruţi mu-
reau înainte de a apuca să intre în serviciu, victime ale atacurilor
de inimă, comoţiilor şi ale prea multor cheeseburgeri, plăcinte şi
budinci cu brînză. FCA, care luau mostre genetice de la recruţi, se
treziră încărcaţi cu o enormă bibliotecă de genomuri umane cu ca-
re nu putea face nimic. FCA se mai treziră, de asemenea, şi cu do-
rinţa, dar şi cu nevoia de a experimenta în continuare cu modelele
de corpuri pentru Forţele Coloniale de Apărare, pentru a le îmbu-
nătăţi proiectul, fără să se amestece în vreun fel în eficienţa forţei
combatante pe care-o avea deja.
Apoi se produse o breşă tehnologică: un computer extrem de
puternic, compact, semiorganic, complet integrat cu creierul
uman, care – într-un moment de profund nepotrivită alegere a unei
mărci – fu botezat cu uşurinţă BrainPal. Pentru un creier deja plin
de cunoştinţe şi experienţe adunate într-o viaţă, BrainPal oferea
un sprijin critic privind abilitatea mintală, stocarea memoriei şi
comunicarea.
Dar pentru un creier care era literalmente tabula rasa, BrainPal
oferea chiar mai mult…
*
286
Generalul Szilard îl găsi pe Mattson la toaleta de pe holul labo-
ratorului de decantare, uşurîndu-se.
– Ce-ţi mai face urechea? întrebă Szilard.
– Ce fel de blestemată de întrebare e asta, Szi? bombăni Mat-
tson, cu faţa încă la perete. Să fii tu asurzit de un idiot bîlbîit şi să-
mi spui cum te simţi.
– Nu e un idiot bîlbîit, spuse Szilard. Ai trezit un soldat al Forţe-
lor Speciale cu BrainPal-ul oprit. N-are nici un simţ al sinelui. La
ce te aşteptai?
– Mă aşteptam la Charles-nenorocitul-de-Boutin, răspunse
Mattson, şi se scutură. De-aia l-am crescut pe căcănarul ăla mic în
incubator, dacă-ţi aduci aminte.
– Ştiai că s-ar putea să nu meargă. Ţi-am spus. Oamenii tăi ţi-
au spus.
– Mulţumesc pentru reamintire, Szi.
Se încheie la fermoar şi se duse la chiuvetă.
– Mica noastră aventură a fost doar o imensă blestemată de
pierdere de vreme.
– Ar putea fi încă folositor, zise Szilard. Poate conştiinţa are ne-
voie de timp ca să se instaleze.
– Robbins şi Wilson au spus că, imediat ce se trezeşte, conştiin-
ţa va fi acolo.
Îşi flutură mîinile pe sub robinet.
– Blestemat de robinet automat, bombăni, şi în cele din urmă
acoperi complet senzorul cu mîna.
Apa se deschise.
– E prima oară cînd cineva face aşa ceva, zise Szilard. Poate
Robbins şi Wilson s-au înşelat.
Mattson scoase un scurt rîset lătrat.
– Ăştia doi s-au înşelat, Szi, fără doar şi poate… Numai că nu în
felul în care sugerezi tu. În plus, au să dădăcească oamenii tăi un
bebeluş matur, de mărimea unui bărbat, în timp ce aştepţi „să se
instaleze conştiinţa”? Aş zice „nu”, şi sînt sigur ca naiba că eu n-o
s-o fac. Am irosit şi aşa prea mult timp cu asta…
Mattson termină cu spălatul pe mîini şi se uită în jur după un
aparat de prosoape.
Szilard arătă către peretele îndepărtat.
– Prosoapele sînt afară, îi spuse el.
– Păi, sigur că da, răbufni Mattson. Omenirea poate construi
oameni din ADN, dar nu poate pune într-o toaletă un aparat de
287
prosoape de hîrtie!
Îşi scutură mîinile cu violenţă, apoi şterse umezeala excesivă pe
pantaloni.
– Lăsînd la o parte problema prosoapelor de hîrtie, vorbi Szil-
ard, asta înseamnă că îmi laşi mie soldatul? Dacă da, o să-i por-
nesc BrainPal-ul, şi o să-l bag cît mai curînd posibil într-un pluton
de antrenament.
– Te grăbeşti?
– E un soldat complet dezvoltat al Forţelor Speciale. Dacă nu
pot spune că mă grăbesc, ştii la fel de bine ca şi mine care este ra-
ta de întoarcere la Forţele Speciale. Avem întotdeauna nevoie de
mai mulţi. Şi să spunem că am convingerea că acest soldat anume
s-ar putea dovedi încă folositor.
– Cît optimism! comentă Mattson.
Szilard zîmbi.
– Ştii cum primesc nume soldaţii din Forţele Speciale?
– Sînteţi numiţi după savanţi şi artişti.
– Savanţi şi filozofi, preciza Szilard. Numele de familie, oricum.
Numele de botez sînt doar nume obişnuite, alese la întîmplare. Eu
mi-am primit numele după Leo Szilard. A fost unul dintre savanţii
care a ajutat la construirea primei bombe atomice, un fapt pe care
a ajuns mai tîrziu să-l regrete.
– Ştiu cine a fost Leo Szilard, Szi.
– N-am vrut să sugerez că nu ştii, generale. Deşi nu se ştie nici-
odată cu voi, adevărat-născuţii. Aveţi lipsuri nostime în cunoştinţe.
– Ne petrecem cea mai mare parte a ultimilor ani de educaţie
căutînd să facem sex. Îi distrage pe cei mai mulţi dintre noi de la
acumularea de informaţii despre savanţii din secolul douăzeci…
– Închipuie-ţi, zise Szilard blajin, apoi îşi continuă şirul gîn-
durilor: în afară de talentele lui ştiinţifice, Szilard era bun şi să
prezică lucruri. A prezis amîndouă războaiele mondiale ale Pămîn-
tului din secolul douăzeci şi alte evenimente majore. Asta îl făcea
nervos. Avea o deosebită grijă să locuiască în hoteluri şi să aibă în-
totdeauna un bagaj pregătit. Pentru orice eventualitate.
– Fascinant. Ce vrei să arăţi?
– Nu pretind că aş fi înrudit cu Leo Szilard în nici un fel. Mi s-a
atribuit doar numele lui. Dar cred că împărtăşesc talentul lui la
prezis lucruri, în special cînd e vorba de războaie. Cred că acest
război care ne aşteaptă o să fie cu adevărat foarte rău. Nu-i doar o
speculaţie; am adunat informaţii, acum, că oamenii mei ştiu ce să
caute. Şi nu trebuie să ai informaţii ca să ştii că, dacă omenirea
288
porneşte împotriva a trei rase diferite, asta înseamnă slabe şanse
pentru noi.
Szilard făcu semn cu capul în direcţia laboratorului.
– Soldatul ăsta s-ar putea să nu aibă amintirile lui Boutin, dar
tot îl are pe Boutin în el – în gene. Cred că asta o să schimbe ceva,
şi o să avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem căpăta. Numeş-
te-l bagajul meu pregătit.
– Îl vrei din cauza unui presentiment, remarcă Mattson.
– Printre altele, recunoscu Szilard.
– Cîteodată chiar se vede că eşti adolescent, Szi.
– Îmi predai mie soldatul, generale? întrebă Szilard.
Mattson flutură mîna cu nepăsare.
– E al tău, generale. Bucură-te. Măcar n-o să trebuiască să-mi
fac griji că va deveni trădător.
– Mulţumesc, spuse Szilard.
– Şi ce-ai să faci cu noua ta jucărie? întrebă Mattson.
– Pentru început, cred că o să-i dăm un nume.
PATRU
Veni pe lume aşa cum vin cei mai mulţi nou-născuţi: ţipînd.
Lumea din jurul lui era un haos fără formă. Ceva se afla lîngă el
şi scotea zgomote spre el, cînd lumea îşi făcu apariţia; îl sperie.
Dintr-odată plecă, scoţînd sunete puternice în timp ce se îndepăr-
ta.
Ţipă. Încercă să-şi mişte corpul, dar nu reuşi. Ţipă iar.
O altă formă se apropie; bazîndu-se pe singura lui experienţă
anterioară, ţipă de frică şi încercă să fugă. Forma făcu zgomot şi se
mişcă.
Limpezime.
Era ca şi cum nişte lentile de corecţie îi fuseseră puse pe conşti-
inţă. Lumea se aşeză brusc la locul ei. Totul rămînea nefamiliar,
dar totul părea de asemenea să aibă un sens. Ştia că, chiar dacă
nu putea identifica sau numi nimic din ceea ce vedea, toate aveau
nume şi identităţi; o porţiune din mintea lui se trezi la viaţă, arzînd
de dorinţa de a pune etichete pe toate, dar fără să poată.
Avea întregul Univers pe vîrful limbii.
Poţi să percepi asta? întrebă forma – persoana – din faţa lui. Şi
putea. Putea să audă întrebarea, dar ştia că nu fusese scos nici un
289
cuvînt; întrebarea îi fusese emisă direct în creier. Nu-şi dădea
seama cum de ştia asta, sau cum se făcea. Nici nu ştia cum să
răspundă. Deschise totuşi gura.
Nu, spuse persoana din faţa lui. Încearcă în schimb să-mi trimiţi
răspunsul tău. E mai rapid decît vorbirea. Asta facem cu toţii. Uite
cum…
În mintea lui apărură instrucţiuni şi, mai mult decît instrucţi-
uni, o înţelegere care sugera că tot ceea ce nu înţelegea urma să fie
definit, explicat şi plasat în context; chiar cînd gîndi asta, simţi că
instrucţiunile care-i fuseseră trimise se extindeau, conceptele şi
ideile individuale ramificîndu-se în direcţii, căutînd propriile lor
semnificaţii pentru a-i da un cadru pe care să-l poată folosi. Dintr-
odată, se coagulară într-o singură idee mare, o structură globală
care-i îngădui să răspundă. Simţi că impulsul de a răspunde per-
soanei din faţa lui creştea; mintea, percepînd acest lucru, îi oferea
o serie de răspunsuri posibile. Fiecare se desfăşura la fel ca in-
strucţiunile, oferindu-i înţelegere şi un context, ca şi un răspuns
potrivit.
Toate astea îi luară ceva mai puţin de cinci secunde. Te percep,
vorbi el în sfîrşit.
Excelent, zise persoana din faţa lui. Eu sînt Judy Curie.
Salut, Judy, răspunse, după ce creierul desfăcu pentru el con-
ceptul de nume, ca şi protocolul de a răspunde celor care-şi ofe-
reau numele ca identificare. Încercă să-şi dea la rîndul său nume-
le, dar nu apăru nimic. Se simţi brusc nedumerit.
Curie îi zîmbi.
Ai dificultăţi să-ţi aduci aminte numele tău? întrebă ea.
Da, răspunse el.
Asta pentru că nu ai încă unul, explică Judy Curie. Ţi-ar plăcea
să ştii cum te cheamă?
Te rog, spuse el.
Eşti Jared Dirac, îi zise Curie.
Jared simţi numele desfăşurîndu-i-se în creier. Jared: Un nume
biblic (definiţia cuvîntului biblic se desfăcu, ducîndu-l la definiţia
cuvîntului carte şi la Biblie, pe care n-o citi, simţind că citirea şi
desfăşurarea ulterioară ar dura mai mult decît cîteva secunde), fiul
lui Mahalalei şi tatăl lui Enoh. De asemenea, conducătorul jaredi-
ţilor din Cartea lui Mormon (o altă carte lăsată nedesfăcută). Defi-
niţie: descendentul. Dirac avea un număr de definiţii, cele mai
multe derivate din numele lui Paul Dirac, un om de ştiinţă. Jared
desfăşurase mai înainte semnificaţia numelor şi implicaţiile con-
290
venţiilor de acordare a numelor; se întoarse spre Curie.
Sînt un descendent al lui Paul Dirac? întrebă el.
Nu, răspunse Curie. Numele tău a fost ales aleator dintr-o rezer-
vă de nume.
Dar numele meu de botez înseamnă descendent, zise Jared. Iar
celelalte sînt nume de familie…
Chiar şi printre adevărat-născuţi, numele de botez de obicei nu
înseamnă nimic, spuse Curie. Iar printre noi, nici numele de familie
nu înseamnă nimic. Nu citi prea mult în numele tale, Jared.
Jared se gîndi la asta pentru cîteva clipe, lăsînd aceste idei să
se desfacă. Un concept, „adevărat-născuţi”, refuza totuşi să se des-
făşoare; Jared îl însemnă pentru o explorare ulterioară, dar îl lăsă
deocamdată în pace.
Sînt încurcat, recunoscu el pînă la urmă.
Curie zîmbi.
Vei fi încurcat cu multe lucruri, pentru început, îl linişti ea.
Ajută-mă să fiu mai puţin încurcat, o rugă Jared.
O să te ajut, zise Curie. Dar nu pentru prea multă vreme. Te-ai
născut în afara seriei, Jared; partenerii tăi de antrenament au deja
două zile avans faţă de tine. Trebuie să te integrezi cu ei cît mai
curînd posibil, altfel s-ar putea să simţi o întîrziere pe care să n-o
mai recuperezi niciodată. O să-ţi spun tot ce pot, cît timp te duc la
partenerii tăi de antrenament. Ei or să completeze restul. Acum, să
te scoatem din incubatorul ăla. Să vedem dacă poţi să mergi la fel
de bine precum gîndeşti.
Conceptul de „a merge” se desfăcu în timp ce legăturile care-l
ţineau pe Jared în incubator se retraseră. Jared se încordă şi îşi
împinse trupul în faţă, ieşind din incubator. Piciorul i se aşeză pe
podea.
Un pas mic pentru om…, rosti Curie.
Jared fu surprins că desfăşurarea intrinsecă din acea frază era
substanţială.
Prima secvenţă a treburilor, anunţă Curie, în timp ce ea şi cu
Jared mergeau prin staţia Phoenix.
Crezi că gîndeşti, dar nu-i aşa…
Primul impuls al lui Jared fu să răspundă nu înţeleg, dar se ab-
ţinu, intuind pentru întîia dată că era foarte probabil ca acesta să
reprezinte răspunsul lui la cele mai multe lucruri, în viitorul apro-
piat.
Te rog, explică, spuse în schimb.
Eşti nou-născut, continuă Curie. Creierul tău – creierul tău pro-
291
priu-zis – este complet gol de cunoştinţe şi de experienţă. În locul lui,
un computer din capul tău, cunoscut sub numele de BrainPal, îţi fur-
nizează cunoştinţe şi informaţii. Tot ceea ce crezi că înţelegi este pre-
lucrat de BrainPal şi se întoarce la tine într-un fel pe care să-l poţi
pricepe. Este de asemenea obiectul care îţi oferă sugestii cu privire
la felul în care să reacţionezi la lucruri. Fii atent la mulţime…
Curie îi făcu semn să evite o îngrămădire de soldaţi ai FCA din
mijlocul coridorului.
Jared se strecură alături de ea.
Dar mă simt ca şi cum aproape că ştiu atîtea, explică Jared. Ca
şi cum aş fi ştiut cîndva, dar acum nu mai ştiu…
Înainte de a te naşte, BrainPal îţi condiţionează creierul, vorbi în
continuare Curie. Ajută la stabilirea căilor neurale comune tuturor
oamenilor, şi-ţi pregăteşte creierul pentru învăţare şi prelucrare ra-
pidă de informaţii. De aceea simţi ca şi cum ai şti deja, deoarece cre-
ierul tău a fost pregătit să înveţe. În prima lună din noua ta viaţă, to-
tul pare déjà vu. Apoi înveţi, se stochează în creierul propriu-zis, şi
încetezi să mai foloseşti BrainPal ca pe o cîrjă. Datorită felului în ca-
re sîntem făcuţi, putem aduna şi procesa informaţii – şi învăţa – de
cîteva ori mai repede decît adevărat-născuţii.
Jared se opri, în parte ca să-şi lase mintea să desfăşoare tot ce-
ea ce tocmai îi spusese Curie, dar şi pentru cu totul altceva. Curie,
simţind că el s-a oprit, se opri şi ea.
Ce e? întrebă ea.
E a doua oară cînd ai folosit cuvîntul acela… „adevărat-născuţi”.
Nu reuşesc să aflu ce înseamnă.
Nu e ceva ce să se pună în BrainPal, spuse Curie.
Începu să meargă din nou şi făcu un semn înspre ceilalţi sol-
daţi de pe culoar.
„Adevărat-născuţii” sînt ei. Sînt oameni care s-au născut ca be-
beluşi şi au trebuit să se dezvolte pe parcursul unei perioade foarte
lungi de timp – ani întregi. Unul dintre ei, care are şaisprezece ani, s-
ar putea să nu ştie atît de multe ca tine acum, iar tu eşti în viaţă
cam de şaisprezece minute. E cu adevărat un mod ineficient de a fa-
ce lucrurile, dar e modul în care se face totul în natură, şi ei cred că
asta înseamnă că e ceva bun.
Tu nu crezi? întrebă Jared.
Nu cred că e bun sau rău, în afară de faptul că e ineficient, răs-
punse Curie. Sînt la fel de vie ca şi ei. „Adevărat-născuţi” e un ter-
men impropriu – şi noi sîntem născuţi cu adevărat. Ne naştem,
trăim, murim. E la fel.
292
Aşadar, sîntem exact ca ei, conchise Jared.
Curie îi întoarse privirea.
Nu, spuse ea. Nu exact ca ei. Sîntem proiectaţi să fim mai buni
din punct de vedere fizic şi mintal. Ne mişcăm mai repede. Gîndim
mai repede. Vorbim chiar mai repede decît ei. Prima oară cînd vor-
beşti cu un adevărat-născut, o să ţi se pară că se mişcă cu încetini-
torul. Vezi, eşti atent…
Curie se opri, păru nedumerită, şi apoi bătu pe umăr un soldat
care trecea pe lîngă ea.
– Scuză-mă, rosti ea, şi-şi folosi gura ca să vorbească. Mi s-a
spus că era un magazin militar la acest nivel, unde puteam găsi un
hamburger cu adevărat excelent, dar se pare că nu-l găsesc. Mă
poţi ajuta?
Curie vorbea cu o voce care oglindea în mare parte glasul pe ca-
re Jared îl auzea în cap… dar mai lentă, destul de lentă, încît, pen-
tru cîteva clipe, Jared avu probleme să înţeleagă ce spunea.
– Sigur, răspunse soldatul. Locul la care te gîndeşti este la cîte-
va sute de metri de aici. Mergi mai departe în aceeaşi direcţie şi o
să dai peste el. E primul magazin la care ajungi.
– Grozav, mulţumesc, zise Curie şi porni din nou la drum.
Vezi ce vreau să spun? i se adresă lui Jared. Parc-ar fi retardaţi
sau cam aşa ceva…
Jared dădu din cap, absent. Creierul lui desfăşurase conceptul
de „hamburger”, care dusese la desfacerea celui de „mîncare”, ceea
ce îl făcu să-şi dea seama de cu totul altceva.
Cred că mi-e foame, îi zise el lui Curie.
Mai tîrziu, replică Judy Curie. Ar trebui să mănînci cu partenerii
de antrenament. Face parte din experienţa legării relaţiei. O să faci
cele mai multe lucruri împreună cu partenerii tăi de antrenament.
Dar unde sînt partenerii tăi de antrenament? întrebă Jared.
Ce întrebare nostimă, observă Curie. Nu i-am mai văzut de ani
de zile. Rareori îţi mai vezi partenerii odată ce termini antrenamen-
tul. După aceea, eşti repartizat oriunde e nevoie de tine şi apoi te in-
tegrează cu escadrila şi plutonul. Chiar acum, sînt integrată cu unul
dintre plutoanele Forţelor Speciale care decantează soldaţi pe măsu-
ră ce se nasc.
Jared desfăşură în creier conceptul de „integrare”, dar desco-
peri că avea o problemă să-l înţeleagă. Încercă să-l descifreze din
nou, dar fu întrerupt de Curie, care vorbea mai departe:
O să ai un dezavantaj faţă de restul partenerilor tăi de antrena-
ment, mă tem. Ei s-au trezit integraţi şi sînt deja obişnuiţi unii cu al-
293
ţii. S-ar putea să aibă nevoie de cîteva zile ca să se obişnuiască cu
tine. Ar fi trebuit să fii decantat şi integrat în acelaşi timp cu ei.
De ce n-am fost? întrebă Jared.
Am ajuns, anunţă Curie, şi se opri la o uşă.
Ce-i aici? întrebă Jared.
Camera de serviciu a piloţilor de navetă, răspunse Curie. E vre-
mea să faci o plimbare. Vino-ncoace.
Deschise uşa pentru el, apoi îl urmă înăuntru. În încăpere erau
trei piloţi care jucau poker.
– Îl caut pe locotenentul Cloud, vorbi Curie.
– E cel care tocmai o ia pe coajă, răspunse unul dintre piloţi,
aruncînd o fisă la miză. Merg cu zece.
– O ia pe coajă rău de tot, adăugă unul dintre ceilalţi, şi aruncă
propria lui fisă. Merg cu cei zece ai tăi.
– Vorbele tale de dispreţ ar durea cu mult mai mult dacă am ju-
ca într-adevăr pe bani, spuse al treilea, care, prin eliminare, trebu-
ia să fie locotenentul Cloud. Puse jos trei fise.
– Merg cu zece ai voştri, şi ridic cu încă douăzeci.
– Ăsta-i unul dintre neajunsurile faptului de a avea parte de un
tur cu toate cheltuielile plătite, comentă primul pilot. Cînd totul e
plătit, n-au nici un motiv să-ţi dea ţie bani. Merg.
– Dacă ştiam că o să lucrez pentru nişte socialişti nenorociţi, nu
m-aş fi înrolat niciodată, zise al doilea. Merg.
– Ei bine, atunci, pe lîngă faptul că eşti bătut în cap, ăi fi şi
mort, nu-i aşa? comentă Cloud. Ce să mai vorbim despre alienarea
faţă de propria muncă… Ai fi alienat faţă de toate. De asemenea, ai
rămîne fără cîteva sute de dolari la mîna asta.
Îşi făcu cărţile evantai.
– Doiari şi un trio de optari. Uitaţi-vă şi plîngeţi!
– O, rahat! exclamă primul pilot.
– Slavă domnului pentru Karl Marx, intonă al doilea.
– Asta-i prima oară în istorie cînd s-a spus asta la o masă de
poker, observă Cloud. Ar trebui să fii mîndru.
– O, sînt, zise celălalt pilot. Dar te rog să nu-i spui mamei. I-ar
frînge inima ei de texană.
– Buzele mele sînt pecetluite, replică Cloud.
– Locotenent Cloud, interveni Curie. N-ar strica să te mişti în
secolul ăsta.
– Scuzele mele, locotenente, vorbi Cloud. A trebuit doar să în-
chei o umilire rituală. Sînt sigur că înţelegi.
– Nu tocmai, răspunse Curie, şi dădu din cap spre Jared. Iată
294
recrutul pe care trebuie să-l duci la Camp Carson. Ar trebui să ai
deja ordinele şi permisul.
– Probabil, spuse Cloud şi făcu o pauză de o clipă cît îşi accesă
BrainPal-ul. Da, e-aici. Se pare că şi naveta mi-a fost pregătită şi
alimentată. Dă-mi voie să fac şi un plan de zbor şi sîntem gata de
plecare.
Se uită la Jared.
– Iei şi altceva în afară de propria persoană?
Jared aruncă o privire spre Curie, care clătină din cap.
– Nu, răspunse el. Sînt doar eu.
Era uşor surprins să audă sunetul propriei sale voci vorbind
pentru prima oară, şi cît de încet se formau cuvintele. Deveni con-
ştient cu acuitate de propria lui limbă şi de mişcarea acesteia în
gură; îl făcea să se simtă uşor îngreţoşat.
Cloud observă schimbul dintre Jared şi Curie fără să scoată
nici un cuvînt, apoi mişcă un scaun.
– OK, atunci. Ia loc, amice. Îţi stau la dispoziţie într-un minut.
Jared se aşeză şi ridică ochii spre Curie.
Ce fac acum? întrebă el.
Locotenentul Cloud te va duce cu naveta jos, pe Phoenix, în Camp
Carson, unde te vei alătura partenerilor tăi de antrenament, răs-
punse Curie. Au vreo două zile înainte la antrenament, dar primele
cîteva zile sînt în cea mai mare parte doar pentru integrare şi stabili-
zarea personalităţilor. Probabil că n-ai pierdut nici un antrenament
adevărat.
Tu unde-o să fii? întrebă Jared.
Aici, răspunse Curie. Unde credeai c-o să fiu?
Nu ştiu, zise Jared. Mi-e frică. Nu cunosc pe nimeni aici, în afară
de tine.
Linişteşte-te, transmise Curie.
BrainPal prelucra valul de senzaţii şi desfăşură pentru el con-
ceptul de „empatie”.
În cîteva ore, vei fi integrat cu partenerii tăi de antrenament şi te
vei simţi bine. Atunci, vei înţelege totul mai bine…
O.K., replică Jared, dar avea îndoieli.
La revedere, Jared Dirac, îi ură Curie şi, cu un surîs slab, se în-
toarse şi ieşi.
Jared îi simţi prezenţa în minte vreme de încă vreo două-trei
clipe, pînă cînd, în cele din urmă, ca şi cum Curie şi-ar fi adus
aminte dintr-odată că lăsase conexiunea deschisă, o opri. Jared se
trezi trecînd în revistă scurtul timp petrecut împreună; BrainPal-ul
295
lui desfăşură pentru el conceptul de „amintire”. Conceptul de
amintire îi provocă o emoţie; BrainPal-ul desfăşură conceptul de
„uluitor”.
303
CINCI
Antrenamentul pentru soldaţii Forţelor Speciale dura două
săptămîni. Gabriel Brahe începu antrenamentul detaşamentului
lui Jared – oficial Detaşamentul de instrucţie numărul 8 – punînd
o întrebare membrilor săi.
Ce anume vă face diferiţi de celelalte fiinţe umane? întrebă el.
Ridicaţi mîna cînd aveţi răspunsul. Detaşamentul, aranjat într-un
semicerc dezordonat în faţa lui Brahe, era tăcut. În cele din urmă,
Jared ridică mîna.
Sîntem mai deştepţi, mai puternici şi mai rapizi decît alţi oameni,
spuse el, amintindu-şi cuvintele lui Judy Curie.
O presupunere bună, zise Brahe. Dar un răspuns greşit. Sîntem
proiectaţi să fim mai puternici, mai rapizi şi mai deştepţi decît alţi
oameni. Dar sîntem aşa ca o consecinţă a ceea ce ne face diferiţi.
Ceea ce ne face diferiţi este că, noi singuri printre oameni, sîntem
născuţi cu un scop. Iar acest scop este simplu: să păstrăm oamenii
în viaţă în acest univers.
Membrii detaşamentului se uitară unul la altul. Sarah Pauling
ridică mîna.
Şi alţii ajută la păstrarea oamenilor în viaţă, i-am văzut pe staţia
Phoenix, pe drumul de venit încoace.
Dar n-au fost născuţi pentru asta, sublinie Brahe. Acei oameni
pe care i-aţi văzut – adevărat-născuţii – s-au născut fără un plan. S-
au născut pentru că biologia le cere oamenilor să facă alţi oameni;
dar nu se gîndesc cum să-i folosească după aceea. Adevărat-născu-
ţii trăiesc ani de zile fără cel mai mic indiciu privind ce se va întîm-
pla cu propria lor persoană. Din cîte înţeleg, unii dintre ei nu desco-
peră niciodată cu adevărat. Trec doar năuci prin viaţă şi apoi cad în
morminte, la sfîrşitul ei. Trist. Şi ineficient.
Voi s-ar putea să faceţi multe lucruri în viaţă, dar să treceţi năuci
prin ea nu va fi unul dintre ele, continuă Brahe. Sînteţi născuţi pen-
tru a proteja omenirea. Şi sînteţi proiectaţi pentru asta. Totul înăun-
trul vostru, pînă la gene, reflectă acest scop. De aceea sînteţi mai pu-
ternici, mai rapizi şi mai deştepţi decît alţi oameni – Brahe dădu din
cap în direcţia lui Jared – şi de aceea sînteţi născuţi ca adulţi, gata
să luptaţi imediat, efectiv şi eficient. Forţele Coloniale de Apărare au
nevoie de trei luni ca să antreneze soldaţii adevărat-născuţi. Noi fa-
cem acelaşi antrenament – şi mai mult – în două săptămîni.
Steve Seaborg ridică mîna.
304
De ce are nevoie un adevărat-născut de atît de mult timp ca să se
antreneze? întrebă el.
Dă-mi voie să-ţi arăt, răspunse Brahe. Astăzi este prima zi de
antrenament. Ştiţi cum să staţi în poziţie de drepţi, sau alte manevre
de bază la instrucţie?
Membrii detaşamentului de instrucţie se uitară la Brahe cu
chipurile lipsite de expresie.
Bine, zise Brahe. Iată instrucţiunile voastre.
Jared îşi simţi creierul inundat de informaţii noi. Perceperea
acestor noţiuni apăsa în straturi dense pe conştiinţa lui neorgani-
zată; Jared îşi simţi BrainPal-ul canalizînd informaţia la locurile
cuvenite, procesul de-acum cunoscut de desfăşurare lansînd căi de
informaţie ramificate care se conectau cu lucruri pe care Jared,
acum avînd vîrsta de o zi întreagă, le ştia deja.
Acum, Jared era familiarizat cu protocolul militar al exerciţiilor
de paradă. Dar, mai mult decît atît, apăru o emoţie neaşteptată ca-
re se trezi natural în creierul lui, şi fu amplificată şi sporită de
gîndurile integrate ale detaşamentului de instrucţie: adunarea lor
dezordonată în faţa lui Brahe, cu unii stînd în picioare, unii aşezaţi
şi unii rezemaţi pe treptele cazărmii, era greşită. Lipsită de respect.
Ruşinoasă. Treizeci de secunde mai tîrziu erau aliniaţi în patru
rînduri ordonate de cîte patru, în poziţie de drepţi.
Brahe zîmbi.
Aţi prins mişcarea de la prima încercare, remarcă el. Repaus de
paradă.
Detaşamentul luă poziţia de repaus de paradă, cu picioarele
depărtate şi mîinile la spate.
Excelent, zise Brahe. Pe loc repaus.
Detaşamentul se relaxă vizibil.
Dacă v-aş spune de cît de mult timp e nevoie ca să-i antrenezi pe
adevărat-născuţii să facă acelaşi lucru la fel de bine ca şi voi, nu m-
aţi crede, le spuse Brahe. Adevărat-născuţii au nevoie să facă in-
strucţie, să repete, să exerseze de nenumărate ori ca să le iasă cum
trebuie, să înveţe să facă lucrurile pe care voi le veţi învăţa şi asimi-
la într-o sesiune sau două.
De ce se antrenează în felul ăsta adevărat-născuţii? întrebă Alan
Millikan.
Nu pot, răspunse Brahe. Au minţi bătrîne, aşezate pe făgaşele
lor. Le e destul de greu doar să înveţe să folosească un BrainPal.
Dacă aş încerca să le trimit protocolul de instrucţie aşa cum vi l-am
trimis vouă, creierul lor pur şi simplu nu l-ar putea manevra. Şi nu se
305
pot integra – nu pot împărtăşi informaţiile între ei în mod automat,
aşa cum faceţi voi, cum fac toate Forţele Speciale. Nu sînt proiectaţi
pentru asta. Nu sînt născuţi pentru asta.
Sîntem superiori, dar există soldaţi adevărat-născuţi, remarcă
Steven Seaborg.
Da, confirmă Brahe. Forţele Speciale reprezintă mai puţin de unu
la sută din întregul efectiv de luptă al FCA.
Dacă sîntem atît de buni, de ce sîntem atît de puţini? întrebă
Seaborg.
Pentru că adevărat-născuţilor le e frică de noi, răspunse Brahe.
Ce? se miră Seaborg.
Se îndoiesc de noi, continuă Brahe. Ne-au crescut cu scopul de a
apăra omenirea, dar nu sînt siguri că sîntem destul de umani. Ne-au
proiectat ca să fim soldaţi superiori, dar sînt îngrijoraţi că proiectul e
imperfect. Aşa că ne consideră mai puţin decît oameni şi ne încredin-
ţează sarcini despre care se tem că i-ar putea face pe ei mai puţin
decît oameni. Fac destui de-ai noştri pentru aceste sarcini, dar nu
mai mult de-atît. N-au încredere în noi pentru că n-au încredere în ei
înşişi.
Asta-i o prostie, comentă Seaborg.
E o ironie, adăugă Sarah Pauling.
E şi una şi alta, spuse Brahe, judecata nu este unul dintre punc-
tele tari ale omenirii.
E greu de înţeles de ce cred în felul ăsta, cugetă Jared.
Ai dreptate, replică Brahe, uitîndu-se la Jared. Şi, fără să vrei,
ai atins fisura rasială a Forţelor Speciale. Adevărat-născuţii au difi-
cultăţi cînd e vorba de a avea încredere în Forţele Speciale – dar For-
ţele Speciale au dificultăţi cînd e vorba să-i înţeleagă pe adevărat-
născuţi. Şi nu e ceva trecător. Am unsprezece ani – un murmur pă-
trunzător de uimire se răspîndi în detaşament; nici unul dintre ei
nu putea concepe cum putea fi cineva atît de bătrîn – şi vă jur că
încă nu-i pricep pe adevărat-născuţi în cea mai mare parte a timpu-
lui. Simţul umorului, despre care am discutat, Dirac, este doar cel
mai evident exemplu în legătură cu asta. De aceea, pe lîngă condiţi-
onarea fizică şi mentală, antrenamentul Forţelor Speciale include şi
instruirea specializată în istoria şi cultura soldaţilor adevărat-năs-
cuţi cu care vă veţi întîlni, astfel încît să-i puteţi înţelege pe ei şi felul
în care ne văd pe noi.
Pare o pierdere de vreme, remarcă Seaborg. Dacă adevărat-năs-
cuţii n-au încredere în noi, de ce-ar trebui să-i protejăm?
Pentru asta ne-am născut…, începu Brahe.
306
N-am cerut eu să mă nasc, protestă Seaborg.
… şi gîndeşti ca un adevărat-născut, continuă Brahe. Şi noi sîn-
tem oameni. Cînd luptăm pentru oameni, luptăm pentru noi înşine.
Nimeni nu cere să se nască, dar sîntem născuţi şi sîntem oameni.
Luptăm pentru noi înşine, la fel de mult ca şi pentru orice altă fiinţă
umană. Dacă nu apărăm omenirea, vom fi la fel de morţi ca şi toţi
ceilalţi. Acest Univers e implacabil.
Seaborg se cufundă în tăcere, dar iritarea lui se transmise ce-
lorlalţi.
Asta-i tot ce facem? întrebă Jared.
Ce vrei să spui? zise Brahe.
Sîntem născuţi pentru acest scop, explică Jared. Dar putem face
şi altceva?
Ce sugerezi? vru să ştie Brahe.
Nu ştiu, răspunse Jared. Dar eu sînt în vîrstă de numai o zi. Nu
ştiu prea multe.
Asta stîrni impulsuri de amuzament şi un surîs din partea lui
Brahe.
Sîntem născuţi pentru asta, dar nu sîntem sclavi, replică Brahe.
Facem un stagiu de serviciu. Zece ani. După aceea, putem alege să
ne retragem. Să devenim ca adevărat-născuţii şi să colonizăm. Exis-
tă chiar o colonie rezervată pentru noi. Unii dintre noi se duc acolo;
alţii aleg să se amestece cu adevărat-născuţii în celelalte colonii. Dar
cei mai mulţi dintre noi rămîn în Forţele Speciale. Eu am rămas.
De ce? întrebă Jared.
Pentru asta m-am născut, repetă Brahe. Şi sînt bun la asta. Voi
toţi sînteţi buni la asta. Sau veţi fi, destul de curînd. Să începem.
ŞASE
– Aici o să vorbim cu voce tare, dacă n-ai nimic împotrivă, îi
326
spuse generalul Szilard lui Jane Sagan. Pe ospătari îi face nervoşi
să vadă doi oameni uitîndu-se ţintă unul la altul fără să scoată de
fapt nici un sunet. Dacă nu văd că vorbim, or să vină pe-aici din
minut în minut să vadă dacă avem nevoie de ceva. E sîcîitor.
– Cum doreşti, răspunse Sagan.
Cei doi se aflau la popota generalilor, cu planeta Phoenix rotin-
du-se deasupra lor. Sagan o privea fix.
– E uluitor, nu-i aşa? remarcă el.
– Este, răspunse Sagan.
– Poţi vedea planeta de la orice portal de pe staţie, cel puţin o
parte din timp. Dar nimeni nu se uită vreodată. Apoi, vii aici şi pur
şi simplu nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Eu nu pot, în orice caz.
Arătă către cupola de cristal care îi înconjura.
– Cupola asta a fost un dar, ştiai?
Sagan clătină din cap.
– Alaiţii ni l-au dat cînd am construit staţia, continuă Szilard. E
diamant, toată chestia asta. Au zis că a fost un diamant natural pe
care l-au cioplit dintr-un cristal încă şi mai mare, scos din miezul
uneia dintre gigantele gazoase din sistemul lor. Alaiţii erau nişte
ingineri uimitori, aşa am citit. Povestea s-ar putea chiar să fie ade-
vărată.
– Nu ştiu nimic despre alaiţi, zise Sagan.
– Au dispărut, răspunse Szilard. Acum o sută cincizeci de ani,
au intrat în război cu obinii pentru o colonie… aveau o armată de
clone şi mijloacele de a face rapid clonele astea, şi pentru o vreme
se părea că or să-i bată pe obini. Apoi obinii au născocit un virus
acordat la genele clonelor. Virusul era iniţial inofensiv şi se trans-
mitea prin aer, ca o gripă. Oamenii noştri de ştiinţă au estimat că
s-a răspîndit în întreaga armată alaită cam într-o lună, după care,
la încă o lună după asta, virusul a ajuns la maturitate şi a început
să atace ciclul de reproducere celulară al fiecărei clone militare
alaite. Victimele s-au dizolvat literalmente.
– Toate deodată? întrebă Sagan.
– A durat cam o lună, spuse Szilard. De aceea au estimat de la
început savanţii noştri că a fost nevoie de tot atîta timp ca să infec-
teze întreaga armată. Scăpaţi de armata alaită, obinii au nimicit
populaţia civilă numaidecît. A fost un genocid rapid şi brutal. Obi-
nii nu sunt o specie plină de compasiune. Acum, toate planetele
alaite sunt în posesia obinilor, iar Uniunea Colonială a învăţat do-
uă lucruri. Unul, că armatele de clone sunt o idee foarte proastă. A
doua, să ne dăm la o parte din calea obinilor. Ceea ce am şi făcut,
327
pînă acum.
Sagan încuviinţă. Crucişătorul de luptă al Forţelor Speciale Uli-
ul şi echipajul său începuseră de curînd raiduri de recunoaştere şi
de spionaj în teritoriul obinilor, pentru a evalua forţa şi capacitatea
de reacţie a acestora. Era o misiune periculoasă, din moment ce
obinii nu iertau atacurile şi, tehnic vorbind, obinii şi Uniunea Co-
lonială nu se aflau în stare de conflict. Informaţiile despre alianţa
dintre obini, rraey şi eneshani erau un secret bine păzit; cea mai
mare parte a Uniunii Coloniale şi a FCA nu erau la curent cu ali-
anţa şi cu ameninţarea la adresa fiinţelor umane. Eneshanii men-
ţineau chiar o prezenţă diplomatică pe Phoenix, în capitala colo-
nială Phoenix City. Strict vorbind, erau aliaţi.
– Vrei să vorbim despre raidurile de la obini? întrebă Sagan.
Pe lîngă faptul că era comandant de detaşament pe Uliul, era şi
ofiţerul de informaţii al navei, fiind însărcinată cu evaluarea forţe-
lor. Cei mai mulţi dintre ofiţerii Forţelor Speciale deţineau mai
mult de un singur post şi comandau de asemenea şi detaşamente
de luptă; efectivele rămîneau mici, iar faptul că ofiţerii păstrau
funcţii combatante ţinea treaz spiritul de devotament faţă de misi-
une al Forţelor Speciale. Cînd eşti născut să protejezi omenirea,
nimeni nu este mai presus de luptă.
– Nu acum. Nu este locul potrivit. Voiam să vorbesc cu tine
despre unul dintre noii tăi soldaţi. Uliul are trei recruţi noi, iar doi
dintre ei vor fi sub comanda ta.
Sagan se zburli.
– Vor fi, şi asta-i o problemă. Aveam un singur loc liber în deta-
şament, dar am doi înlocuitori. Mi-ai luat unul dintre veterani ca
să faci loc.
Sagan îşi aduse aminte privirea neajutorată de pe chipul lui
Will Lister cînd sosise ordinul lui de transfer pe Pelerinul.
– Pelerinul e o navă nouă şi are nevoie de cîţiva oameni experi-
mentaţi, explică Szilard. Te asigur că există şi alţi comandanţi de
detaşament, de pe alte nave, la fel de iritaţi ca şi tine. Uliul trebuia
să renunţe la unul dintre veteranii săi, şi s-a întîmplat să am un
recrut pe care voiam să-l pun sub comanda ta. Aşa că l-am mutat
pe Pelerinul pe unul dintre ai tăi.
Sagan deschise gura să se plîngă din nou, apoi se gîndi mai bi-
ne şi se abţinu, clocotind. Szilard urmări jocul emoţiilor pe faţa ei.
Cei mai mulţi soldaţi ai Forţelor Speciale ar fi spus primul lucru
care le trecea prin cap, o urmare a faptului că nu le fuseseră băga-
te în cap rafinamentele sociale în timpul copilăriei şi al adolescen-
328
ţei. Autocontrolul lui Sagan era unul dintre motivele pentru care-i
atrăsese atenţia lui Szilard; acesta şi alţi factori.
– Despre care recrut vorbim? întrebă în sfîrşit Sagan.
– Jared Dirac, răspunse Szilard.
– Ce-i atît de special la el?
– Are în el creierul lui Charles Boutin, explică Szilard, şi privi
din nou cum Sagan se luptă să respingă un răspuns visceral ime-
diat.
– Şi tu crezi că-i o idee bună! îi ieşi în sfîrşit pe gură.
– Devine şi mai bună, continuă Szilard, şi îi trimise întregul do-
sar strict secret al lui Dirac, completat cu materialele tehnice.
Sagan rămase tăcută, digerînd materialul; Szilard aşteptă, pri-
vind-o pe tînăra femeie ofiţer inferior. După un minut, cineva din
personalul popotei se apropie de masa lor şi întrebă dacă aveau
nevoie de ceva. Szilard comandă ceai. Sagan nu-l băgă în seamă pe
ospătar.
– În regulă, o să muşc momeala, zise Sagan, după ce termină de
examinat dosarul. De ce mă procopseşti cu un trădător?
– Boutin e trădătorul, replică Szilard. Dirac a căpătat doar cre-
ierul lui.
– Un creier în care ai încercat să imprimi conştiinţa unui trădă-
tor, spuse Sagan.
– Da, recunoscu Szilard.
– Îţi supun atenţiei întrebarea încă o dată, insistă Sagan.
– Pentru că ai experienţă cu soiul ăsta de lucruri, răspunse
Szilard.
– Cu trădători? întrebă Sagan, nedumerită.
– Cu membri neconvenţionali ai Forţelor Speciale. Ai avut odată
sub comanda ta un membru adevărat-născut al FCA. John Perry.
Sagan deveni uşor rigidă la auzul numelui; Szilard observă, dar
preferă să nu comenteze.
– S-a descurcat destul de bine în subordinea ta, continuă el.
Ultima propoziţie era oarecum o subestimare ironică; în timpul
bătăliei pentru Coral, Perry îi cărase trupul inconştient şi rănit
cîteva sute de metri pe cîmpul de bătălie, pentru a găsi pentru ea
îngrijire medicală, apoi găsise o componentă-cheie de tehnologie
inamică în timp ce clădirea în care se afla se prăbuşea în jurul lui.
– Meritele pentru asta îi revin lui Perry, nu mie, spuse Sagan.
Szilard simţi un alt joc de emoţii din partea lui Sagan la auzul
numelui lui Perry, dar îl lăsă iarăşi să treacă.
– Eşti prea modestă, comentă el şi făcu o pauză cît timp ospăta-
329
rul aduse ceaiul.
– Ceea ce vreau eu să spun este că Dirac e un soi de hibrid,
continuă. Face parte din Forţele Speciale, dar ar putea fi şi altceva.
Vreau pe cineva care are experienţă cu altceva.
– „Altceva”, repetă Sagan. Generale, aud că tu crezi că undeva
înăuntrul lui Dirac e conştiinţa lui Boutin?
– N-am spus asta, rosti Szilard, pe un ton care sugera că poate
chiar asta spusese.
Sagan cugetă la cele auzite şi replică mai curînd la sensul im-
plicit decît la ceea ce fusese exprimat.
– Îţi dai seama, desigur, că următoarea serie de misiuni ale Uli-
ului vor presupune să intrăm în luptă atît cu rraey, cît şi cu
eneshanii, zise ea. În special misiunile legate de eneshani sunt
unele de mare delicateţe…
Şi unele pentru care aveam nevoie de Will Lister, gîndi Sagan,
dar n-o spuse.
– Sigur că-mi dau seama, încuviinţă Szilard şi întinse mîna du-
pă ceai.
– Nu crezi că a avea pe cineva la care e posibil oricînd să apară
o personalitate trădătoare ar putea fi un risc? întrebă Sagan. Un
risc nu numai pentru misiune, ci şi pentru ceilalţi care servesc ală-
turi de el.
– Evident că e un risc, replică Szilard, şi mă bazez pe experienţa
ta ca să te ocupi de el. Dar s-ar putea dovedi de asemenea un te-
zaur de informaţii critice. De care va trebui de asemenea să se
ocupe cineva. Pe lîngă toate celelalte, eşti ofiţer de informaţii. Eşti
ofiţerul ideal pentru acest soldat.
– Ce-a avut de spus Crick despre asta? întrebă Sagan, referin-
du-se la maiorul Crick, ofiţerul comandant al Uliului.
– N-a avut nimic de spus despre asta pentru că nu l-am infor-
mat, răspunse Szilard. Acesta este un material rezervat numai
pentru cine trebuie să ştie, şi am hotărît că el nu trebuie să ştie.
Din cîte i s-a spus, pur şi simplu are trei soldaţi noi.
– Nu-mi place, bombăni Sagan. Nu-mi place deloc.
– Nu-ţi cer să-ţi placă, zise Szilard. Îţi cer să te ocupi de asta.
Sorbi din ceai.
– Nu vreau ca el să joace un rol critic în nici una dintre misiuni-
le care au de-a face cu rraey sau cu eneshanii, protestă Sagan.
– Nu vei face nici o diferenţă în felul în care îl vei trata faţă de
oricare alt soldat de sub comanda ta, îi ceru Szilard.
– Atunci ar putea fi şi ucis la fel ca oricare alt soldat.
330
– Atunci, de dragul tău, sper să nu fie din cauza unui glonţ din
partea prietenilor, spuse Szilard şi lăsă ceaşca din mînă.
Sagan tăcu din nou. Ospătarul se apropie; Szilard îi făcu semn
cu nerăbdare să plece.
– Vreau să arăt fişierul ăsta cuiva, zise Sagan, arătînd către
propriul ei cap.
– E strict secret, din motive evidente, explică Szilard. Oricine
trebuie să ştie despre el ştie deja, şi nu vrem să-l răspîndim pe la
nimeni altcineva. Nici măcar Dirac nu-şi cunoaşte propria istorie.
Vrem ca lucrurile să rămînă aşa.
– Îmi ceri să accept un soldat care are capacitatea de a fi un
risc de securitate imens, spuse Sagan. Lucrul cel mai mic pe care-l
poţi face este să mă laşi să mă pregătesc. Cunosc un specialist în
funcţionarea creierului uman şi în integrarea cu ajutorul BrainPal-
ului. Cred că perspicacitatea lui în privinţa asta ar putea fi folosi-
toare.
Szilard medită la asta.
– E cineva în care ai încredere, observă el.
– Pot avea încredere în această privinţă, replică Sagan.
– Îi cunoşti nivelul de acces la informaţii? întrebă Szilard.
– Da, răspunse Sagan.
– E destul de înalt pentru aşa ceva?
– Păi…, începu Sagan. Aici încep lucrurile să devină interesan-
te.
Ei bine, îi spuse Sarah Pauling lui Jared cînd ieşi din infirmeria
de pe Uliul. Sigur nu-o iei pe calea cea mai uşoară.
Întinse mîna şi-i atinse obrazul pe crestătura care rămăsese, în
ciuda nano-copcilor.
Încă poţi să vezi unde le-ai tăiat.
Nu doare, zise Jared. Ceea ce nu pot spune despre gleznă şi
despre mînă. Glezna n-a fost ruptă, dar degetele or să aibă nevoie
de cîteva zile ca să se vindece complet.
Mai bine decît să fii mort.
Adevărat, recunoscu Jared.
Şi i-ai învăţat pe toţi o nouă şmecherie. Lucruri pe care nu ştiai că
le poţi face cu SmartBlood-ul. Acum îţi zic Jared Arzătorul.
Toată lumea ştie că poţi face SmartBlood-ul să se aprindă, spuse
Jared. Am văzut oameni folosindu-l tot timpul ca să prăjească gîn-
daci pe Phoenix.
Da, toată lumea îl foloseşte ca să afume gîndaci mititei, zise Pau-
ling. Dar e nevoie de un anumit soi de minte ca să te gîndeşti să-l fo-
loseşti la afumat gîndacii cei mari.
Nu m-am prea gîndit la asta. Numai că nu voiam să mor.
Amuzant lucru cum voinţa trezeşte creativitatea în cineva, co-
mentă Pauling.
Amuzant cum te face să te concentrezi, adăugă Jared. Mi-am
amintit cum mi-ai spus că trebuie să mai lucrez la asta. Cred că s-ar
putea să-mi fi salvat viaţa.
Bine. Încearcă să-mi întorci cîndva favoarea.
Jared se opri din mers pentru o clipă.
Ce-i? întrebă Pauling.
Simţi asta? întrebă el.
Ce să simt?
347
Chiar simt că aş vrea să fac sex.
Ei bine, Jared, observă Pauling, să te opreşti brusc pe un hol nu
e felul obişnuit de a vrea să faci sex.
Pauling, Dirac, îi chemă Alex Roentgen. Sala de recreere. Acum.
E vremea pentru o mică sărbătorire după bătălie.
Oo! O sărbătoare! Poate o să avem prăjituri şi îngheţată!
Nu erau nici prăjituri, nici îngheţată. Era o orgie. Toţi membrii
plutonului numărul 2 erau acolo, în afară de unul, în diferite stadii
de dezbrăcare. Cupluri şi trio-uri zăceau pe canapele şi pe perne,
sărutîndu-se şi lipindu-se unii de alţii.
Asta e o sărbătoare după bătălie? întrebă Pauling.
Sărbătoarea după bătălie, preciza Alex Roentgen. După fiecare
bătălie facem asta.
De ce? întrebă Jared.
Alex Roentgen făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.
Chiar ai nevoie de un motiv ca să faci o orgie?
Jared începu să răspundă, dar Roentgen ridică mîna.
Unu, pentru că am trecut prin valea umbrei morţii şi am ajuns cu
bine în partea cealaltă. Şi nu există o cale mai bună de a te simţi viu
decît asta. Iar după rahatul pe care l-am văzut azi, trebuie să ne eli-
berăm mintea de asta cît mai repede. Doi, pentru că oricît de grozav
e sexul, e chiar mai bine cînd toţi cei cu care eşti integrat îl fac în
acelaşi timp.
Aşadar, asta înseamnă că n-o să ne deconectăm din integrare?
întrebă Pauling.
O spuse pe un ton de tachinare, dar Jared simţi uşorul iz de
nelinişte în întrebare.
Nu, răspunse Roentgen cu blîndeţe. Acum eşti una dintre noi. Şi
nu-i doar sex. Este o expresie mai adîncă a comuniunii şi încrederii.
Un alt nivel de integrare.
Asta-mi sună suspect de mult a aiureli, replică Pauling, zîmbind.
Roentgen trimise un impuls de amuzament.
Păi, ştii, n-o să neg că e vorba şi de sex pur, dar o să vezi.
Îi întinse o mînă lui Pauling.
Încercăm?
Pauling se uită la Jared, clipi şi-l luă pe Roentgen de mînă.
Cum să nu!
Jared îi urmări îndepărtîndu-se, apoi simţi o împunsătură în
umăr. Se întoarse. Julie Einstein, goală şi vioaie, se afla acolo.
Am venit să testez teoria că eşti arzător, Jared, îi spuse ea.
348
*
349
ŞAPTE
Treizeci de kilometri, anunţă Jane Sagan. Toată lumea coboară
din „autobuz”.
Soldaţii plutonului numărul 2 ieşiră din transportorul de trupe
şi căzură, prin cerul nopţii, deasupra oraşului Dirluew, capitala
naţiunii eneshane. Dedesubtul lor, exploziile împestriţau cerul; nu
erupţiile violente, care-ar fi putut sfărîma transportorul şi care-ar
fi indicat apărarea antiaeriană, ci fulgerele frumoase, multicolore,
însemnînd focuri de artificii. Era ultima seară de Chafalan, sărbă-
toarea eneshană a renaşterii şi a reînnoirii. Eneshanii de pe toată
planeta dăduseră buzna pe străzi, petrecînd şi dîndu-se în specta-
col într-un fel potrivit cu ora din locul unde se aflau, cei mai mulţi
dintre ei, într-o stare echivalentă cu beţia uşoară şi excitaţia.
Dirluew era deosebit de zgomotos cu ocazia acestui Chafalan.
Pe lîngă festivităţile obişnuite, sărbătoarea din acest an includea şi
Consacrarea Moştenitoarei, în care Fhileb Ser, matriarha enesha-
nă, o proclama în mod oficial pe fiica ei, Vyut Ser, drept viitoare
conducătoare a eneshanilor. Pentru a celebra consacrarea, Fhileb
Ser oferise o mostră din lăptişorul de matcă cu care-o hrănea pe
Vyut Ser şi permisese producerea în masă a unei versiuni sinteti-
ce, în formă diluată, care să fie pusă în mici ulcioare şi oferită ce-
tăţenilor din Dirluew în ultima noapte de Chafalan.
În forma ei naturală, şi dată ca aliment unui eneshan pre-meta-
morfic, lăptişorul de matcă provoca schimbări profunde de dezvol-
tare, care aveau ca rezultat avantaje fizice şi psihice evidente odată
ce eneshanii ajungeau la forma adultă. În forma diluată şi sinteti-
zată, lăptişorul de matcă provoca eneshanilor adulţi o euforie cu
adevărat minunată, asemănătoare celei date de halucinogene. Cei
mai mulţi dintre cetăţenii din Dirluew îşi consumaseră lăptişorul
înainte de spectacolul de artificii şi lumini din oraş, iar acum stă-
teau în grădinile lor particulare şi în parcurile publice, pocnind din
mandibule în echivalentul eneshan al interjecţiilor ooh şi aah, în
timp ce aspectul strălucitor şi exploziv al focurilor de artificii se ex-
tindea încet, pe cale farmaceutică, în întreg spectrul senzorial
eneshan.
Treizeci de kilometri mai sus (şi coborînd rapid), Jared nu-i ve-
dea şi nu-i auzea pe eneshanii ameţiţi; focurile de artificii de dede-
subt erau sclipitoare, dar îndepărtate, iar sunetul exploziilor se
pierdea în depărtare şi în stratosfera eneshană rarefiată. Percepţia
350
lui Jared era ocupată cu alte lucruri, însemnînd amplasarea cole-
gilor din detaşament, viteza de coborîre şi manevrele necesare pen-
tru a se asigura că se va afla atît acolo unde trebuia să fie la ateri-
zare, cît şi la adăpost atunci cînd anumite evenimente se vor pe-
trece, într-un viitor nu prea îndepărtat.
Găsirea camarazilor era sarcina cea mai uşoară. Fiecare mem-
bru al plutonului numărul 2 era complet camuflat, în spectrul vi-
zibil şi în cea mai mare parte a spectrului electromagnetic, de către
salopetele şi învelişurile pentru echipament nanobiotice de tip corp
negru, cu excepţia unui mic dispozitiv de emisie-recepţie cu fasci-
cul îngust pe care-l purta fiecare membru al plutonului. Acestea
sondau poziţia altor soldaţi înainte de salt şi continuau să facă
acest lucru în mod repetat din acel moment, la intervale de micro-
secunde. Jared ştia că Sarah Pauling se afla la patruzeci de metri
în faţă şi spre tribord, Daniel Harvey la şaizeci de metri dedesubt,
iar Jane Sagan la două sute de metri deasupra, fiind ultima care
ieşise din transportorul lor. Prima oară cînd Jared participase la
un salt de la mare altitudine pe timp de noapte, nu cu mult timp
după Gettysburg, reuşise să piardă semnalul cu fascicul îngust şi
aterizase la cîţiva kilometri depărtare de detaşament, dezorientat şi
singur. Zeflemeaua de care avusese parte pentru asta nu se mai
termina…
Destinaţia finală a lui Jared se afla acum la mai puţin de două-
zeci şi cinci de kilometri dedesubtul lui, scoasă în evidenţă de
BrainPal, care îi oferea şi o traiectorie de coborîre calculată pentru
a-l duce acolo unde trebuia să ajungă. Traiectoria era actualizată
din mers, pe măsură ce BrainPal-ul lua în considerare rafalele de
vînt şi alte fenomene atmosferice; urmărea de asemenea în jur, cu
grijă, trei coloane virtuale strîns grupate, suprapuse pe imaginea
din mintea lui Jared. Aceste coloane coborau din cer şi se termi-
nau în trei zone ale unei singure clădiri: palatul matriarhei, care
servea atît ca reşedinţă a lui Fhileb Ser şi curţii sale, cît şi ca sediu
oficial al guvernului.
Ce reprezentau aceste coloane deveni vizibil atunci cînd Jared
şi plutonul 2 coborîseră la mai puţin de patru kilometri şi pe cer
apărură trei fascicule de particule, lansate spre sol de pe sateliţii
pe care Forţele Speciale îi plasaseră pe orbită joasă, deasupra pla-
netei Enesha. Un fascicul era estompat, unul lumina violent, iar al
treilea era cel mai stins dintre toate şi avea un pîlpîit ciudat. Cetă-
ţenii din Dirluew uguiră văzînd coloanele şi auzind zidul răsunător
de tunete care le însoţiră apariţia. În starea lor de luciditate în ace-
351
laşi timp intensificată şi diminuată, crezură că fasciculele făceau
parte din spectacolul de lumini al oraşului. Numai invadatorii şi
adevăraţii coordonatori ai spectacolului de lumini din Dirluew ştiu-
ră de la început că era altceva.
Sateliţii producători de fluxuri de particule nu erau ceva ce re-
ţeaua de apărare planetară eneshană ar fi omis să observe; reţelele
de apărare planetară exact pentru asta erau făcute: să observe ar-
mele inamice. În acest caz special totuşi, sateliţii erau bine deghi-
zaţi sub aparenţa a trei remorchere de reparaţii. Aceste remorchere
fuseseră plantate cu luni mai devreme – nu cu mult timp după in-
cidentul de la Gettysburg – drept parte a serviciului de rutină al
flotei pentru docurile diplomatice ale Uniunii Coloniale, de la una
dintre cele trei staţii spaţiale importante din jurul planetei Enesha.
De fapt, funcţionau perfect ca remorchere. Motoarele lor destul de
neobişnuit modificate nu erau vizibile din exterior sau la verificări-
le sistemelor interne, în ultimul caz datorită schimbărilor ingenioa-
se de software care ascundeau capacităţile motoarelor faţă de ori-
cine altcineva, în afară de cei mai hotărîţi investigatori.
Cele trei remorchere fuseseră însărcinate să tragă Uliul după ce
nava apăruse în spaţiul eneshan şi ceruse permisiunea să repare
pagubele la carcasă şi la diversele sisteme, ca urmare a unui con-
flict recent cu un crucişător rraey. Uliul cîştigase lupta, dar fusese
nevoită să se retragă înainte ca stricăciunile să poată fi complet
reparate (Uliul căutase o luptă cu una dintre coloniile rraey mai
puţin bine apărate, unde puterea militară era suficientă ca să res-
pingă un singur aparat al Forţelor Speciale, dar nu să-l şi distrugă
în întregime). Comandantul Uliului invitase militarii eneshani să
facă o inspecţie de rutină, însă oferta, aşa cum era de aşteptat, fu-
sese refuzată de către aceştia, care confirmaseră deja povestea Uli-
ului prin canalele neoficiale de informaţii deschise cu rraey. Uliul
ceruse de asemenea (şi primise) permisiunea ca membri ai echipa-
jului său să aibă parte de o permisie la Tresh, o staţiune rezervată
diplomaţilor şi personalului Uniunii Coloniale, aflaţi la post pe
Enesha. Tresh se afla la sud-est de Dirluew, care, la rîndul lui, era
puţin mai la nord de traseul de zbor anunţat pentru transportorul
de trupe încărcat cu membrii „în vacanţă” ai plutonului numărul
2, numărînd două detaşamente.
Cînd transportorul trecu prin apropiere de Dirluew, raportă o
turbulenţă atmosferică şi schimbă cursul spre nord pentru a evita
schimbarea de direcţie a vîntului, pătrunzînd pentru scurtă vreme
la marginea zonei interzise pentru zboruri din spaţiul aerian al
352
oraşului Dirluew. Comandamentul eneshan al transporturilor ob-
servă corecţia, dar ceru transportorului să revină la planul de zbor
precedent de îndată ce trecea de turbulenţă. Transportorul făcu
acest lucru după cîteva minute, cu încărcătura mai uşoară cu do-
uă detaşamente.
Era interesant ce puteai face atunci cînd duşmanul îţi era în
mod oficial aliat. Şi nu era la curent cu faptul că ştiai că îţi este
duşman…
Fluxurile de particule se declanşară în faţa remorcherelor re-
partizate Uliului şi loviră palatul matriarhei. Primul, de departe cel
mai puternic dintre fascicule, pătrunse prin şase niveluri ale pala-
tului pînă în măruntaiele clădirii pentru a vaporiza generatorul de
rezervă al palatului şi, la douăzeci de metri dedesubtul acestuia,
linia electrică principală. Întreruperea liniei principale comută sis-
temele electrice ale palatului pe generatorul de rezervă, distrus cu
cîteva milisecunde mai devreme. În absenţa energiei de rezervă
centralizate, diferitele generatoare locale se treziră la viaţă şi încu-
iară palatul printr-un sistem de uşi de siguranţă. Proiectanţii sis-
temelor electrice şi de securitate ale palatului socotiseră că dacă
atît linia principală de energie cît şi generatorul de rezervă erau
doborîte, probabil că întregul palat se afla sub atac. Acest lucru
era corect pînă acum; ceea ce nu aşteptaseră proiectanţii sau nu
intenţionaseră era ca sistemul descentralizat de rezerve locale să
facă parte integrantă din planurile atacatorului.
Acest fascicul provocă relativ puţine pagube secundare; energia
lui era reglată în mod special să rămînă restrînsă în circumferinţa
proprie şi să foreze adînc în solul eneshan. Gaura rezultată avea
mai mult de şaptezeci de metri adîncime, înainte ca sfărîmăturile
stîrnite de acţiunea fasciculului (şi o parte din molozul provenind
de la şase dintre nivelurile palatului) să umple fundul gropii pînă
la cîţiva metri de suprafaţă.
A doua rază străpunse aripa administrativă a palatului. Spre
deosebire de prima, aceasta era reglată la diametru mare şi prevă-
zută să emane o cantitate însemnată de căldură reziduală. Aripa
administrativă se umflă şi se încinse atunci cînd lovi fasciculul.
Aerul supraîncălzit mătură birourile, aruncînd în aer uşile şi feres-
trele largi şi incendiind tot ceea ce se afla înăuntru şi avea o tem-
peratură de ardere mai mică de 932 de grade. Mai mult de treizeci
şi cinci de lucrători guvernamentali eneshani din schimbul de
noapte, gărzi militare şi portari fură ucişi, fierbînd instantaneu în
carapacele lor. Biroul privat al matriarhei şi totul dinăuntru, aflat
353
în centrul concentrat al fasciculului, se transformară în cenuşă
doar cu o fracţiune de secundă înainte ca furtuna de flăcări pe ca-
re o creaseră căldura şi energia razei să risipească această cenuşă
în toate colţurile aripii care se demola rapid.
A doua rază era de departe cea mai distrugătoare, dar şi cea
mai puţin critică dintre cele trei. Forţele Speciale nu aveau intenţia
şi nu se aşteptau, cu siguranţă, s-o asasineze pe matriarhă în bi-
roul ei personal; aceasta se afla rareori înăuntru pe timpul serii şi
cu nici un chip n-ar fi fost acolo în noaptea respectivă, cînd îşi în-
deplinea îndatoririle publice, drept parte a festivităţilor de Chafa-
lan. De fapt, era în cu totul altă parte a oraşului Dirluew. Dar For-
ţele Speciale voiau ca faptele să arate ca un atentat stîngaci la via-
ţa matriarhei, astfel încît aceasta – şi divizia ei imensă şi formida-
bilă de securitate – să fie ţinută departe de palat, în timp ce pluto-
nul 2 îşi realiza adevăratul ţel.
Al treilea fascicul avea puterea cea mai mică dintre toate şi
pîlpîia în timp ce lovea chirurgical în acoperişul palatului, ca un
medic cauterizînd şi înlăturînd pielea strat cu strat. Scopul acestei
raze nu era teroarea sau distrugerea totală, ci tăierea unei căi di-
recte către o încăpere a palatului în care locuia ţelul plutonului 2,
pîrghia care, se spera, avea să servească la smulgerea eneshanilor
din planul lor tripartit de a ataca omenirea.
365
*
370
PARTEA A DOUA
OPT
Jeleurile de lemn-dulce făcură isprava.
Jared le văzu cînd se uita la un chioşc cu dulciuri de la comisa-
riatul staţiei Phoenix, şi trecu pe lîngă ele, mai interesat de bom-
boanele de ciocolată. Dar ochii i se tot întorceau la ambalajul res-
pectiv, un recipient separat de restul jeleurilor, care erau ameste-
cate, de toate felurile.
– De ce faci asta? o întrebă Jared pe vînzătoare, după ce ochii
lui reveniră la jeleurile negre pentru a cincea oară. Ce face jeleurile
de lemn-dulce atît de speciale?
– Oamenii fie că sînt morţi după ele, fie că le detestă, răspunse
vînzătoarea. Celor care le detestă – cei mai mulţi – nu le place să
trebuiască să le aleagă dintre celelalte jeleuri. Celor morţi după ele
le place să-şi aibă cu ei punguţa plină. Aşa că ţin cîteva la înde-
mînă, dar altfel îşi au locul lor precis.
– Tu din care categorie faci parte? întrebă Jared.
– Nu pot să le sufăr, zise vînzătoarea. Dar soţul meu nu se mai
satură. Şi îmi suflă în nas în timp ce mănîncă, doar ca să mă ener-
veze. L-am îmbrîncit o dată jos din pat pentru asta. N-ai mîncat
niciodată un jeleu negru?
– Nu, răspunse Jared.
Îi lăsa gura apă un pic.
– Dar cred că o să încerc.
– Cît curaj, replică vînzătoarea, şi umplu cu bomboane o pun-
guţă transparentă de plastic, pe care i-o întinse lui Jared.
Jared o luă şi scoase două jeleuri în timp ce vînzătoarea înre-
gistra la casă comanda; fiind în FCA, Jared nu plăti pentru jeleuri
(acestea, la fel ca orice altceva, erau gratuite, în ceea ce soldaţii
numeau cu afecţiune „turul all-inclusive al iadului”), dar vînzătorii
ţineau evidenţa mărfurilor vîndute militarilor şi decontau apoi la
FCA suma corespunzătoare. Capitalismul ajunsese în spaţiu şi se
descurca acceptabil.
Jared aruncă în gură cele două jeleuri, le strivi cu molarii, apoi
371
le ţinu pe loc, în timp ce saliva răspîndea pe limbă aroma de lemn-
dulce, iar vaporii mirosului treceau de cerul gurii, insinuîndu-se în
cavitatea sinusurilor. Ochii i se închiseră, şi-atunci îşi dădu seama
că erau exact aşa cum şi le amintea. Luă un pumn întreg şi le în-
desă în gură.
– Cum sînt? întrebă vînzătoarea, urmărind consumul entuziast.
– Sînt bune, răspunse Jared printre înghiţituri. Chiar bune.
– O să-i spun soţului meu că mai e cineva în echipă.
Jared dădu din cap.
– Doi, spuse el. Fetiţa mea le adoră şi ea.
– Chiar şi mai bine, replică vînzătoarea, dar de data asta Jared
se îndepărtase, pierdut în gînduri, întorcîndu-se în birou. Făcu ze-
ce paşi, înghiţi complet masa de jeleu din gură, duse mîna la pun-
gă să ia mai multe şi se opri.
Fetiţa mea, se gîndi, şi fu izbit de un val intens de durere şi de
amintiri care-i provocă un spasm, o rîgîială şi-l făcu să vomite jele-
urile pe podeaua netedă a culoarului. În timp ce expectora ultima
bucăţică de jeleu din gît, un nume i se formă în cap.
Zoë, se gîndi Jared. Fiica mea. Fiica mea care a murit.
O mînă îl atinse pe umăr. Jared se feri, aproape alunecînd pe
vomă cînd se răsuci, cu punga de jeleuri zburîndu-i din mînă. Se
uită la femeia care-l atinsese, un soldat oarecare al FCA. Ea îl privi
ciudat, apoi Jared auzi în cap un bîzîit scurt, ascuţit, ca o voce
umană accelerată de zeci de ori. Se întîmplă o dată şi încă o dată,
ca două palme pe interiorul craniului.
– Ce-i? ţipă Jared la femeie.
– Dirac, vorbi ea. Linişteşte-te. Spune-mi ce s-a-ntîmplat.
Jared se simţi dezorientat şi speriat şi se dădu repede la o parte
de lîngă femeia soldat, agăţîndu-se de ceilalţi pietoni în timp ce se
îndepărta.
Jane Sagan îl urmări pe Dirac împleticindu-se, apoi coborî ochii
spre pata întunecată de vomă şi spre jeleurile împrăştiate pe po-
dea. Întoarse capul către chioşcul cu dulciuri şi se apropie de el cu
paşi apăsaţi.
– Tu, rosti ea, cu degetul îndreptat spre vînzătoare. Spune-mi
ce s-a întîmplat.
– Tipul a venit şi a cumpărat nişte jeleuri negre, povesti vîn-
zătoarea. A zis că-i plac la nebunie şi a băgat o mulţime în gură.
Apoi face cîţiva paşi şi vomită…
– Atît? întrebă Sagan.
– Atît, răspunse vînzătoarea. Am trăncănit puţin despre cum
372
bărbatului meu îi plac jeleurile negre, el a zis că şi copilului lui îi
plac, a luat jeleurile şi a plecat.
– A vorbit despre copil, insistă Sagan.
– Mda, spuse vînzătoarea. A zis că are o fetiţă.
Sagan privi de-a lungul coridorului. Nu se zărea nici urmă de
Dirac. O luă la fugă în direcţia în care îl văzuse mergînd ultima oa-
ră şi încercă să deschidă un canal către generalul Szilard.
NOUĂ
Colonelul James Robbins ridică ochii spre Phoenix, care plutea
deasupra lui, pe cer. Iată-mă din nou aici, gîndi el. Generalul Szi-
lard observă stînjeneala lui Robbins.
– Nu-ţi prea place popota generalilor, nu-i aşa, colonele? între-
bă, şi mai îndesă nişte friptură în gură.
– O detest, replică Robbins, înainte să-şi dea seama prea bine
ce-i ieşea din gură. Domnule, adăugă el repede.
– N-aş zice că te învinuiesc pentru asta, zise Szilard din spatele
fripturii de vită. Toată chestia asta cu interdicţia de a mînca aici
pentru cei care nu sînt generali e o prostie imensă. Apropo, cum e
apa?
Robbins coborî ochii spre paharul aburit din faţa lui.
– Încîntător de răcoritoare, domnule, răspunse el.
Szilard roti furculiţa pentru a cuprinde întreaga popotă a gene-
ralilor.
386
– E vina noastră, ştii, spuse el. Adică a Forţelor Speciale.
– Cum aşa? întrebă Robbins.
– Generalii Forţelor Speciale aduceau aici pe oricine din struc-
tura lor de comandă – nu doar ofiţeri, ci şi soldaţi. Pentru că în
afara situaţiilor de comandă, nimeni din Forţele Speciale nu dă pe
grad nici o ceapă degerată. Aşa că aveai aici toate trupele de la
Forţele Speciale, mîncînd fripturi delicioase şi făcînd ochi dulci
Phoenixului de deasupra. Îi călcau pe nervi pe generali – nu numai
că aici erau soldaţi, dar erau soldaţi ai Brigăzilor-fantomă. Asta în
primele zile, cînd ideea unor soldaţi în vîrsta de mai puţin de un an
vă dădea fiori vouă, adevărat-născuţilor.
– Încă ne mai dă, spuse Robbins. Uneori.
– Da, ştiu, replică Szilard. Dar acum o ascundeţi mai bine. Ori-
cum, după o vreme generalii adevărat-născuţi au făcut cunoscut
că ăsta-i terenul lor de joacă. Iar acum, tot ce mai primeşte aici
oricine altcineva este unul dintre aceste încîntător de răcoritoare
pahare cu apă, precum cel pe care-l ai aici, colonele. Aşa că, în
numele Forţelor Speciale, îmi cer scuze pentru neajuns.
– Mulţumesc, domnule general. Oricum nu mi-e foame.
– Bravo ţie, zise Szilard şi mai mîncă din friptură.
Colonelul Robbins se uită la mîncarea generalului. De fapt, îi
era foame, dar n-ar fi fost înţelept să-i dea atenţie. Robbins îşi făcu
o însemnare în minte pentru data viitoare cînd era chemat la o
întîlnire la popota generalilor: mănîncă ceva înainte…
Szilard înghiţi friptura şi îşi îndreptă din nou atenţia spre
Robbins.
– Colonele, ai auzit de sistemul Esto? Nu te uita în sus, spune-
mi doar dacă îl ştii.
– Nu ştiu nimic despre el, răspunse Robbins.
– Dar despre Krana? Mauna Kea? Sheffield?
– Cunosc Mauna Kea de pe Pămînt. Presupun însă că nu-i cel
despre care vorbiţi…
– Nu e.
Szilard mişcă iar furculiţa, fluturînd-o ca să indice un punct
undeva, dincolo de marginea răsăriteană a lui Phoenix.
– Sistemul Mauna Kea e în partea aceea, imediat dincolo de ori-
zontul propulsorului de salt al Phoenixului. E acolo o colonie nouă.
– Hawaieni? întrebă Robbins.
– Sigur că nu, răspunse Szilard. Mai mult tamili, din ce-mi
spun datele pe care le am. Nu ei pun numele sistemului, doar îl lo-
cuiesc.
387
– Ce-i atît de interesant în legătură cu acest sistem?
– Faptul că, acum mai puţin de trei zile, a dispărut de acolo un
crucişător al Forţelor Speciale.
– A fost atacat? întrebă Robbins. Distrus?
– Nu, răspunse Szilard. A dispărut. Nici un contact, odată ce a
ajuns în sistem.
– A apelat colonia?
– N-ar fi făcut asta, preciza Szilard, pe un ton neutru care îi su-
gera lui Robbins că n-ar trebui să insiste asupra detaliilor.
Nu insistă.
– Poate că s-a întîmplat ceva cu nava cînd a reintrat în spaţiul
real, presupuse el în schimb.
– Am strecurat în sistem o sondă cu senzori, zise Szilard. Nici
urmă de navă. Nici o cutie neagră. Nici o rămăşiţă de-a lungul tra-
seului de zbor proiectat. Nimic. S-a dus.
– Asta-i ciudat, remarcă Robbins.
– Nu, continuă Szilard. Ceea ce-i ciudat este că e a patra navă a
Forţelor Speciale căreia i s-a întîmplat aşa ceva luna asta.
Robbins îl fixă pe Szilard fără expresie.
– Aţi pierdut patru crucişătoare? Cum?
– Ei, dacă ştiam asta, colonele, am fi fost plecaţi să ne înfigem
călcîiul în gîtul cuiva. Faptul că ceea ce fac în schimb este să mă-
nînc friptura asta în faţa ta ar trebui să fie un indiciu că sîntem în
beznă, la fel ca oricine altcineva.
– Dar credeţi că e cineva în spatele chestiei ăsteia, insistă Rob-
bins. Şi nu-i doar o problemă cu navele sau cu propulsoarele de
salt.
– Sigur că da, replică Szilard. Să ai o navă care dispare e un in-
cident întîmplător. Să ai patru care dispar într-o lună e o nenoroci-
tă de tendinţă. Nu-i o problemă cu navele sau cu propulsoarele.
– Cine crezi că e în spatele chestiei ăsteia? întrebă Robbins.
Szilard lăsă din mînă tacîmurile, iritat.
– Dumnezeule, Robbins, exclamă el. Crezi că vorbesc cu tine
pentru că n-am prieteni?
Robbins surîse crispat, în ciuda propriei lui voinţe.
– Obinii, atunci.
– Obinii, spuse Szilard. Da. Cei care îl au pe Boutin pus bine
undeva. Toate sistemele din care au dispărut navele fie că sînt
aproape de spaţiul obin, fie că sînt planete pe care obinii le-au con-
testat într-un moment sau altul. E un fir subţire, dar de atît ne pu-
tem agăţa în acest moment. Ceea ce nu ştim este cum sau de ce, şi
388
aici speram că ai putea să arunci tu puţină lumină.
– Vreţi să ştiţi unde ne aflăm cu soldatul Dirac, trase concluzia
Robbins.
– Dacă n-ai nimic împotrivă, replică Szilard, şi-şi luă din nou
tacîmurile.
– Merge încet, recunoscu Robbins. Credem că breşa de memorie
a apărut datorită stresului şi a aportului senzorial. Nu putem pune
asupra lui acelaşi tip de presiune pe care o exercită lupta, dar l-am
pus în contact cu părţi din viaţa lui Charles Boutin, una cîte una.
– Înregistrările lui? întrebă Szilard.
– Nu. Cel puţin nu rapoartele şi fişierele despre Boutin care au
fost scrise sau înregistrate de alţi oameni. Acestea nu provin chiar
de la Boutin, şi nu vreau să introducem un punct de vedere exteri-
or. Cainen şi locotenentul Wilson lucrează cu sursele primare – în-
registrările şi notele lui Boutin – şi cu lucrurile acestuia.
– Vrei să spui lucruri care au aparţinut lui Boutin?
– Lucruri care i-au aparţinut, lucruri care i-au plăcut – adu-ţi
aminte de jeleuri – sau lucruri de la alţi oameni pe care i-a cunos-
cut. L-am dus de asemenea pe Dirac în locuri unde a locuit şi a
crescut Boutin. Provenea de pe Phoenix, ştiţi. E doar o excursie
scurtă pînă jos, cu naveta.
– Frumos că are parte de excursii pe teren, comentă Szilard,
doar uşor distant. Dar ai zis că merge încet.
– Iese la suprafaţă o parte mai mare a lui Boutin. Însă pare să
fie mai mult personalitatea. Am citit profilul psihologic al soldatu-
lui Dirac; pînă acum a fost un personaj oarecum pasiv. Mai curînd
i s-au întîmplat lucruri, decît să le facă el să se întîmple. Iar în
prima săptămînă sau cam aşa ceva pe care a petrecut-o cu noi,
aşa a şi fost. În ultimele trei săptămîni a devenit totuşi mai catego-
ric şi mai puţin şovăitor. Şi se potriveşte mai bine cu felul în care a
fost Boutin, vorbind din punct de vedere psihologic.
– Aşadar, devine tot mai mult ca Boutin. Bine, încuviinţă Szi-
lard. Dar îşi aminteşte ceva?
– Ei, tocmai asta-i, recunoscu Robbins. Revin foarte puţine
amintiri. Ceea ce revine este mai mult despre viaţa de familie, nu
despre muncă. Îi punem înregistrări cu Boutin făcînd însemnări
verbale despre proiecte şi le ascultă absent. Arată-i o poză a fetiţei
lui Boutin şi intră în convulsii pentru o clipă, apoi îţi spune ce se
petrece în poză. E frustrant.
Szilard mestecă o clipă, cugetînd. Robbins profită de pauză ca
să se bucure de apă. Nu era atît de înviorătoare pe cît sugerase ge-
389
neralul mai devreme.
– Amintirile despre fetiţă nu duc la apariţia unor amintiri tan-
genţiale? întrebă Szilard.
– Cîteodată da, răspunse Robbins. O poză a lui Boutin şi a fiicei
lui la cine ştie ce bază de cercetare la care a fost trimis la post i-a
adus aminte de o parte din munca pe care-a făcut-o acolo. Nişte
prime cercetări despre depozitarea intermediară a conştiinţei, îna-
inte de a se întoarce pe staţia Phoenix şi de a începe să lucreze la
asta, folosind tehnologia pe care am căpătat-o de la Consu. Dar nu
şi-a amintit de nimic folositor, legat de motivele pentru care Boutin
a hotărît să devină trădător.
– Mai arată-i o poză cu fiica lui Boutin, propuse Szilard.
– I le-am arătat pe toate pe care le-am putut găsi, zise Robbins.
Nu sînt atît de multe. Şi nu există nici unul dintre lucrurile ei fizice
– nici o jucărie sau desen sau orice altceva de felul ăsta.
– De ce? întrebă Szilard.
Robbins ridică din umeri.
– A murit înainte ca Boutin să se întoarcă la staţia Phoenix, ex-
plică el. Bănuiesc că n-a vrut să aducă lucrurile cu el.
– Ei, asta-i interesant, remarcă Szilard.
Ochii lui arătau ca şi cum s-ar fi concentrat asupra a ceva din
depărtare, un semn că citea ceva pe BrainPal.
– Ce este? întrebă Robbins.
– Am scos dosarul lui Boutin în timp ce vorbeai, spuse Szilard.
Boutin e colonist, dar munca lui pentru Uniunea Colonială i-a ce-
rut să locuiască în baze ale Cercetărilor Militare. Ultimul loc în ca-
re a lucrat înainte de a veni aici a fost staţia de cercetări Covell. Ai
auzit vreodată de ea?
– Sună familiar, răspunse Robbins. Dar nu reuşesc s-o plasez
în…
– Zice că era un complex de cercetări cu capacitate de imponde-
rabilitate. Făceau nişte lucrări biomedicale, de aceea se afla Boutin
acolo, dar conţinea mai mult arme şi sisteme de navigaţie. Asta-i
interesant: staţia era de fapt amplasată direct deasupra unui sis-
tem de inele planetare. Doar la un kilometru de planul inelului.
Folosea rămăşiţele inelului pentru a-şi testa sistemele de navigaţie
cu rază scurtă de acţiune.
Acum pricepu Robbins. Planetele solide cu sisteme de inele
erau rare, iar cele cu colonii umane încă şi mai rare. Cei mai mulţi
colonişti preferau să nu locuiască în locuri unde bucăţile de stîncă
de mărimea unui stadion care plonjau prin atmosferă erau eveni-
390
mente obişnuite, mai curînd decît genul de lucruri care se petrec o
dată pe mileniu. Una cu o staţie a Cercetărilor Militare pe orbită –
asta era absolut unică.
– Omagh, rosti Robbins.
– Omagh, încuviinţă Szilard. Care nu ne mai aparţine. N-am
putut dovedi niciodată că obinii au atacat iniţial colonia sau staţia.
Este posibil ca rraey să fi atacat colonia, şi apoi obinii să-i fi atacat
pe ei, cînd erau slăbiţi de lupta cu noi şi înainte a apuca să pri-
mească întăriri. Ceea ce reprezintă un motiv pentru care n-am
pornit la război cu ei pentru asta. Dar ştim că s-au hotărît să re-
vendice sistemul al naibii de repede, înainte ca noi să punem pe
picioare o forţă care să-l ia înapoi.
– Iar fiica lui Boutin făcea parte din colonie, presupuse Rob-
bins.
– Era pe staţie, din ceea ce spune lista de victime, răspunse
Szilard, trimiţîndu-i lista lui Robbins ca s-o vadă. Era o staţie ma-
re. Avea apartamente pentru familii.
– Dumnezeule, exclamă Robbins.
– Ştii, continuă Szilard nepăsător, băgînd în gură ultima bucă-
ţică de friptură, cînd staţia Covell a fost atacată, n-a fost complet
distrusă. De fapt, avem informaţii demne de încredere care suge-
rează că staţia e în mare parte intactă.
– OK, zise Robbins.
– Inclusiv apartamentele pentru familii.
– O, OK, exclamă Robbins, şi se aprinse luminiţa. Pot să vă
spun deja că nu-mi place încotro se duce chestia asta…
– Ai spus că memoria lui Dirac reacţionează cel mai puternic la
stres şi la aportul senzorial, spuse Szilard. Faptul de a-l duce în
locul unde a murit fiica lui – şi unde este probabil să se afle toate
lucrurile ei – ar însemna un aport senzorial semnificativ.
– Există doar mica problemă că sistemul este acum stăpînit şi
patrulat de obini, sublinie Robbins.
Szilard ridică din umeri.
– Aici intervine stresul.
Îşi lăsă tacîmurile în poziţia de „încheiat” pe farfurie şi o împin-
se deoparte.
– Motivul pentru care generalul Mattson l-a preluat pe soldatul
Dirac este că nu voia ca acesta să moară în luptă, îi aduse aminte
Robbins. Aruncarea lui în spaţiul sistemului Omagh mai curînd se
opune acestei dorinţe, domnule general.
– Da, bine, dorinţa generalului de a-l ţine pe Dirac în afara peri-
391
colului trebuie să fie temperată de faptul că patru dintre navele
mele şi mai mult de o mie de oameni au dispărut în neant, ca şi
cum n-ar fi existat niciodată, protestă Szilard. Şi la urma urmei,
Dirac este încă soldat al Forţelor Speciale. Aş putea forţa lucrurile.
– Lui Mattson nu i-ar plăcea, îi atrase atenţia Robbins.
– Nici mie, replică Szilard. Am o relaţie bună cu generalul, în
ciuda atitudinii de superioritate faţă de Forţele Speciale şi faţă de
mine.
– Nu-i vorba numai de dumneavoastră. Are aerul ăsta de supe-
rioritate faţă de toată lumea.
– Da, e un ticălos care crede în egalitatea şanselor, comentă
Szilard. Şi e conştient de asta, crede că înseamnă că e în regulă.
Aşa cum stau lucrurile însă, oricît de mult n-aş vrea să am de-a
face cu latura lui urîtă, o voi face dacă trebuie. Dar nu cred că o să
trebuiască.
Un ospătar se apropie să ia farfuria lui Szilard; Szilard coman-
dă desert. Robbins aşteptă pînă cînd ospătarul plecă.
– De ce nu credeţi că o să trebuiască? întrebă el.
– Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că avem deja Forţe Speciale în sis-
temul Omagh, făcînd pregătiri să-l recucerească? întrebă Szilard.
– Aş fi sceptic, răspunse Robbins. Soiul ăsta de activitate ar fi
observat mai devreme sau mai tîrziu, iar obinii sînt necruţători. Nu
le-ar tolera prezenţa dacă ar afla despre aşa ceva.
– Ai dreptate în legătură cu asta, încuviinţă Szilard. Dar n-ai
dreptate să fii sceptic. Forţele Speciale se află în sistemul Omagh
de peste un an. Se află chiar pe staţia Covell. Cred că-l putem duce
pe soldatul Dirac înăuntru şi apoi să-l scoatem fără să atragem
prea multă atenţie.
– Cum? întrebă Robbins.
– Cu foarte mare grijă. Şi folosind cîteva jucării noi.
Ospătarul se întoarse cu desertul generalului: două prăjituri
mari Toll House. Robbins rămase cu ochii la farfurie. Îi plăceau la
nebunie prăjiturile Toll House.
– Vă daţi seama că dacă vă înşelaţi, şi dacă nu-l puteţi strecura
pe Dirac pe lîngă obini, ei îl vor omorî, proiectul dumneavoastră
secret de recuperare a sistemului Omagh va fi dezvăluit şi orice in-
formaţie pe care o are Dirac despre Boutin va muri odată cu el,
comentă Robbins.
Szilard luă o prăjitură.
– Riscul… întotdeauna intră în ecuaţie. Dacă facem asta şi o
scrîntim, atunci sîntem futuţi de-a binelea. Dar dacă n-o facem,
392
riscăm ca Dirac să nu recupereze niciodată amintirile lui Boutin, şi
atunci sîntem vulnerabil la ceea ce au plănuit obinii mai departe.
Şi abia atunci vom fi futuţi de-a binelea. Dar vrei să afli ceva? Dacă
e să fiu futut, colonele, prefer să fiu futut în picioare decît în ge-
nunchi.
– Ştiţi cum să folosiţi imaginile mintale, domnule general, recu-
noscu Robbins.
– Mulţumesc, colonele. Încerc.
Întinse mîna, luă a doua prăjitură şi i-o oferi lui Robbins.
– Ia-o. Am văzut că ţi-e poftă.
Robbins se uită lung la prăjitură, apoi aruncă o privire în jur.
– Nu pot să iau asta, spuse el.
– Ba sigur că poţi.
– N-ar trebui să mănînc nimic aici.
– Şi ce dacă? zise Szilard. Dă-i naibii. E o tradiţie ridicolă şi ştii
asta. Aşa că rupe-o. Ia prăjitura.
Robbins luă prăjitura şi se uită la ea posomorit.
– Oh, Doamne Dumnezeule! exclamă Szilard. Trebuie să-ţi or-
don să mănînci chestia aia blestemată?
– Ar putea ajuta.
– Bine. Colonele, îţi dau un ordin direct. Mănîncă nenorocita
aia de prăjitură!
Robbins o mîncă. Ospătarul fu scandalizat.
405
ZECE
Cu o zi înainte ca Jared să se întoarcă la staţia Phoenix,
strîngîndu-l în braţe pe Babar, crucişătorul Forţelor Speciale Vul-
turul Pescar făcu saltul în sistemul Nagano pentru a investiga un
apel de ajutor trimis prin curierul de salt de la o exploatare minie-
ră de pe Kobe. Din acel moment, nu mai auzi nimeni de Vulturul
Pescar.
406
nerezonabilă. Aşa că, de fapt, de ce nu l-ai lăsat s-o aducă?
Pînă în acest moment, Robbins, alertat de secretara lui Mat-
tson, intră în încăpere. Mattson se răsuci, stînjenit.
– Ascultă, vorbi Mattson. Boutin era o minte de prim rang, dar
era un ţicnit blestemat. În special după ce i-a murit nevasta. Che-
ryl însemna un sistem de răcire pentru excentricităţile tipului; îl
ţinea pe drumul drept. După ce ea s-a dus, individul a devenit in-
stabil, în special cînd era vorba de fiica lui.
Jared deschise gura; Mattson ridică o mînă.
– Nu-l învinuiesc, soldat, continuă Mattson. Soţia lui era moar-
tă, avea o fetiţă, era îngrijorat pentru ea. Şi eu am fost părinte. Îmi
aduc aminte cum este. Dar asta, adăugînd pe deasupra şi propriile
lui dificultăţi de organizare, a creat probleme. Era şi aşa în urmă
cu proiectele. E unul dintre motivele pentru care l-am adus înapoi,
aici, pentru faza de testare. Voiam să fie capabil să termine treaba
şi să nu fie distras. Şi a mers; am terminat testele înainte de ter-
men, iar lucrurile au mers atît de bine încît am dat aprobarea pen-
tru a fi avansat în funcţia de director, ceva ce n-aş fi făcut înainte
de faza de testare. Era pe drumul de întoarcere spre Covell cînd a
fost atacat…
– A crezut că i-ai refuzat cererea din cauză că eşti un tiran mă-
runt.
– Păi, sigur că aşa a crezut, replică Mattson. Ăsta-i Boutin, din
cap pînă-n picioare… Uite, el şi cu mine nu ne-am înţeles nicioda-
tă. Personalităţile noastre nu s-au potrivit. Avea mereu nevoie să
stai cu ochii pe el, şi dacă n-ar fi fost faptul că era un blestemat de
geniu, nici măcar n-ar fi meritat osteneala. Detesta faptul că eu
sau unul dintre oamenii mei ne uitam întotdeauna peste umărul
lui. Detesta faptul că trebuia să-şi explice şi să-şi justifice munca.
Şi detesta faptul că nu-mi păsa nici cît negru sub unghie că el de-
testa toate astea. Nu mă surprinde cîtuşi de puţin că el a crezut că
era vorba doar de meschinăria mea…
– Şi tu spui că nu era, spuse Jared.
– Nu, nu era, răspunse Mattson, apoi ridică mîinile în sus, exa-
sperat, cînd Jared îi aruncă o privire sceptică. OK. Uite… Poate că
istoria discordiei dintre noi a jucat un mic rol. Poate că eram mai
puţin dispus să fiu îngăduitor cu el, decît aş fi fost cu altcineva.
Bine. Dar preocuparea mea principală era să-l fac să lucreze. Şi l-
am promovat pe ticălos!
– Dar el nu te-a iertat niciodată pentru ce s-a întîmplat cu Zoë.
– Crezi că am vrut să moară fetiţa, soldat? Crezi că nu-mi dau
407
seama că, dacă aş fi spus da la cererea lui, ea ar fi fost acum în vi-
aţă? Dumnezeule! Nu-l învinuiesc pe Boutin pentru că mă urăşte
după asta. N-am vrut ca Zoë Boutin să moară, dar accept să port o
parte a responsabilităţii pentru faptul că e moartă. I-am spus toate
astea şi lui Boutin însuşi. Vezi dacă asta se găseşte în amintirile
tale…
Se găsea. Jared îl văzu în minte pe Mattson apropiindu-se de el
în laborator, oferindu-i cu stîngăcie condoleanţe şi compătimire, îşi
aminti cît de îngrozit se simţise de cuvintele bîjbîite şi de ceea ce
sugerau ele în mod implicit, că Mattson ar trebui absolvit de moar-
tea copilului său. Simţi ceva din furia aceea rece inundîndu-l
acum, şi trebui să-şi spună că amintirile care-l năpădeau veneau
de la altă persoană, despre un copil care nu era al lui.
– Nu ţi-a acceptat scuzele, zise Jared.
– Îmi dau seama de asta, soldat, zise Mattson şi rămase nemiş-
cat pentru o clipă, înainte să vorbească din nou: Aşadar, cine eşti
acum? E clar că ai amintirile lui Boutin. Acum eşti el? Adică, pe
dinăuntru.
– Încă sînt eu, răspunse Jared. Încă sînt Jared Dirac. Dar simt
ceea ce a simţit Charles Boutin. Înţeleg ce-a făcut.
Robbins interveni.
– Înţelegi ce-a făcut, repetă el. Înseamnă că eşti de acord cu as-
ta?
– Cu trădarea lui? întrebă Jared.
Robbins încuviinţă.
– Nu. Pot simţi ce-a simţit el. Simt cum îi e dor de fiica lui. Dar
nu ştiu cum de aici a ajuns la a se întoarce împotriva noastră, a
tuturor.
– Nu simţi sau nu-ţi aduci aminte? întrebă Robbins.
– Ambele, răspunse Jared.
După revelaţia de la Covell, reveneau tot mai multe amintiri, in-
cidente şi informaţii specifice din toate aspectele vieţii lui Boutin.
Jared simţea că orice s-ar fi întîmplat acolo, îl schimbase şi-l tran-
sformase într-un teren mai fertil pentru viaţa acestuia. Dar lacune-
le existau încă. Jared trebuia să se stăpînească să-şi facă griji pen-
tru ele.
– Poate vor reveni tot mai mult, cu cît mă gîndesc mai mult la
asta. Dar în momentul de faţă nu găsesc nimic despre asta.
– Dar ştii unde e acum, rosti Mattson, scoţîndu-l pe Jared din
reverie. Boutin. Ştii unde e…
– Ştiu unde a fost, preciză Jared. Sau cel puţin ştiu unde se du-
408
cea cînd a plecat.
Numele era limpede în mintea lui Jared; Boutin se concentrase
asupra numelui ca asupra unui talisman, arzîndu-l pe vecie în
memorie.
– S-a dus pe Arist.
Urmă un scurt moment în care Mattson şi Robbins îşi accesară
BrainPal-urile pentru informaţii despre Arist.
– Ei, rahat! exclamă în cele din urmă Mattson.
Sistemul de origine al obinilor găzduia patru gigante gazoase,
dintre care una – Cha – îşi avea orbita într-o „zonă a muşchiului”,
favorabilă vieţii bazate pe carbon, şi număra trei sateliţi de mări-
mea unor planete, printre cîteva zeci de sateliţi mai mici. Cel mai
mic dintre sateliţii mari, Saruf, se afla pe orbită doar cu puţin mai
sus decît limita Roche, şi era torturat de imense forţe mareice care-
l transformau într-o minge de lavă nelocuibilă. Cel de-al doilea,
Obinur, era o dată şi jumătate cît Pămîntul, dar mai puţin masiv,
din cauza unei compoziţii sărace în metale. Aceasta era lumea de
baştină a obinilor. Al treilea, de mărimea şi masa Pămîntului, era
Arist.
Arist era dens populat cu forme de viaţă locale, dar în mare
parte nelocuită de către obini, cu numai cîteva avanposturi mai
mici sau mai mari pe satelit. Cu toate acestea, apropierea de
Obinur o făcea aproape imposibil de atacat. Navele FCA n-ar fi re-
uşit să se strecoare nicicum înăuntrul zonei orbitale; Arist se afla
la numai cîteva secunde-lumină de Obinur. Aproape imediat ce-ar
fi apărut oamenii, obinii s-ar fi apropiat să le dea lovitura mortală.
Nimic în afară de o forţă masivă de asalt n-ar fi avut vreo şansă de
a-l extrage pe Boutin de pe Arist. Răpirea lui Boutin ar fi însemnat
declararea războiului, un război pe care Uniunea Colonială nu era
pregătită să şi-l asume nici măcar cu obinii drept singuri inamici.
– O să trebuiască să vorbim cu generalul Szilard despre asta, îi
zise Robbins lui Mattson.
– Nu mai spune, replică Mattson. Dacă a existat vreodată o
treabă pentru Forţele Speciale, atunci asta e. Şi pentru că veni
vorba – Mattson se concentra asupra lui Jared – odată ce aruncăm
pisica în braţele lui Szilard, ai să te întorci în Forţele Speciale. Va fi
problema lui să se ocupe de asta, ceea ce înseamnă că şi tu o să
faci parte din ea.
– Şi mie o să-mi fie dor de tine, generale.
Mattson pufni.
– Chiar semeni din ce în ce mai mult cu Boutin, cu fiecare zi ce
409
trece. Şi asta nu-i bine. Ceea ce-mi aduce aminte, ca un ultim or-
din oficial pentru tine: du-te jos să-i vezi pe gîndac şi pe locotenen-
tul Wilson şi lasă-i să mai arunce o privire la creierul tău. Te dau
înapoi generalului Szilard, dar am promis că n-o să te stric. Faptul
de a semăna un pic prea mult cu Boutin ar putea să însemne
„stricat” după standardul lui. Cu siguranţă, înseamnă după al
meu.
– Da, domnule, răspunse Jared.
– Bun. Eşti liber.
Mattson îl luă pe Babar şi i-l aruncă lui Jared.
– Şi ia chestia asta cu tine, adăugă.
Jared îl prinse şi-l aşeză la loc pe biroul lui Mattson, cu faţa
spre general.
– Ce-ar fi să-l păstrezi, generale? Ca amintire.
Plecă înainte ca Mattson să apuce să protesteze, dînd din cap
către Robbins, în drum spre ieşire.
Mattson se uită posomorit la elefantul de pluş, apoi ridică ochii
spre Robbins, care părea gata să spună ceva.
– Să nu scoţi nici cel mai mic cuvinţel despre elefant, colonele,
îl preveni Mattson.
Robbins schimbă subiectul.
– Credeţi că Szilard îl va lua înapoi? întrebă el. Aţi spus chiar
dumneavoastră: seamănă tot mai mult cu Boutin, în fiecare zi.
– Mie-mi spui, comentă Mattson, şi flutură mîna în direcţia în
care plecase Jared. Tu şi cu generalul aţi fost cei care aţi vrut să
construiţi ticălosul ăsta mic din piese de rezervă, dacă-mi aduc
aminte. Iar acum v-aţi pricopsit cu el. Sau Szi s-a procopsit cu el…
Dumnezeule!
– Aşadar, sînteţi îngrijorat, spuse Robbins.
– N-am încetat niciodată să fiu îngrijorat în legătură cu el, repli-
că Mattson. Cînd a fost cu noi, am tot sperat că o să facă o prostie
ca să am o scuză legitimă să pun să fie împuşcat. Nu-mi place că
am crescut un al doilea trădător, în special unul cu trup şi creier
militar. Dacă ar fi după mine, l-aş lua pe soldatul Dirac şi l-aş pu-
ne într-o cameră mare şi frumoasă, cu o toaletă şi o deschizătură
pentru mîncare, şi l-aş ţine acolo pînă putrezeşte.
– Tehnic vorbind, e încă sub comanda dumneavoastră, îi aduse
aminte Robbins.
– Szi s-a exprimat foarte clar că îl vrea înapoi, cine ştie pentru
ce blestemat de motiv idiot. Comandă trupe de luptă. Dacă mer-
gem pînă la capăt cu asta, el o să ia hotărîrea.
410
Mattson îl luă pe Babar, îl cercetă.
– Pe toţi dracii, sper doar că ştie ce face…
– Ei, spuse Robbins, poate că Dirac n-o să semene atît de mult
cu Boutin pe cît credeţi.
Mattson pufni ironic şi-l clătină pe Babar în direcţia lui Rob-
bins.
– Vezi ăsta? Nu-i doar o blestemată de amintire. E un mesaj di-
rect, chiar de la Charles Boutin. Nu, colonele, Dirac seamănă cu
Boutin exact atît de mult pe cît cred eu.
UNSPREZECE
La naiba, generale, se gîndea Jane Sagan în timp ce căuta prin
Uliul, îndreptîndu-se către camera de control a portului de ateriza-
re. Nu te mai ascunde de mine, dobitoc băgăcios. Avu grijă să nu
transmită cumva gîndul în modul de conversaţie al membrilor For-
ţelor Speciale. Din cauza asemănării între gîndire şi vorbire pentru
421
cei din Forţele Speciale, aproape fiecare dintre ei avusese cîte un
moment sau două de „am spus-o tare”. Dar acest gînd, în special,
spus tare ar fi provocat mai multe necazuri decît merita.
Sagan pornise în urmărirea generalului Szilard din momentul
în care primise ordinul să-l recupereze pe Jared Dirac din aventura
lui fără învoire de pe Phoenix. Ordinul sosise cu înştiinţarea că Di-
rac se afla din nou sub comanda ei, şi însoţit de un set de însem-
nări strict secrete din partea colonelului Robbins, relatînd în deta-
liu ultimele amănunte din viaţa lui Jared: călătoria la Covell, brus-
ca revărsare a memoriei şi faptul că tiparul conştiinţei lui era
acum categoric cel al lui Charles Boutin. Pe lîngă aceste materiale,
mai exista o notă înaintată de Robbins, de la generalul Mattson că-
tre Szilard, în care Mattson îl îndemna energic pe Szilard să nu-l
recheme pe Dirac în serviciul activ, sugerînd să fie reţinut măcar
pînă cînd seria aşteptată de ostilităţi în care erau implicaţi obinii
era rezolvată într-un fel sau altul.
Sagan era de părere că generalul Mattson era un dobitoc, dar
trebuia să recunoască faptul că punea degetul pe rană. Sagan nu
se simţise niciodată în largul ei cu Dirac în subordine. Fusese un
soldat bun şi competent, dar cunoaşterea faptului că avea o a do-
ua conştiinţă în cap, aşteptînd să iasă la iveală şi s-o contamineze
pe prima o făcea să fie prudentă şi conştientă de şansa ca el să ce-
deze în misiune şi să atragă după el moartea altora, în afară de a
lui însuşi. Sagan considera o victorie faptul că atunci cînd cedase,
în ziua aceea pe culoarul staţiei Phoenix, era în permisie. Şi abia
după ce Mattson se grăbise s-o elibereze de alte responsabilităţi în
legătură cu Dirac, îşi îngăduise să i se facă milă de el şi să recu-
noască faptul că nu justificase niciodată bănuielile pe care le nu-
trea la adresa lui.
Asta a fost atunci, se gîndi Sagan. Acum Dirac se întorsese şi se
confirmase că o luase razna. Avusese nevoie de toată voinţa ei ca
să nu-l facă bucăţi pe ticălosul ăsta nou, în momentul cînd fusese
nesubordonat pe Phoenix; dacă ar fi avut pistolul paralizant pe ca-
re-l folosise cînd cedase prima oară, l-ar fi împuşcat în cap şi a do-
ua oară, numai ca să sublinieze că atitudinea lui transplantată n-o
impresiona. Aşa cum stăteau lucrurile, abia reuşea să rămînă poli-
ticoasă faţă de el pe drumul de întoarcere, de data asta cu o navetă
rapidă de curierat, direct către cala de pe Uliul. Szilard era la bord,
stînd de vorbă cu ofiţerul comandant al Uliului, maiorul Crick. Ge-
neralul nu luase în seamă apelurile de mai devreme ale lui Sagan,
cînd ea era pe Uliul şi el pe staţia Phoenix, dar acum, că amîndoi
422
se aflau pe aceeaşi navă, era pregătită să-i taie calea pînă cînd îi
spunea ce avea de spus. Urcă scările cîte două trepte deodată şi
deschise uşa camerei de control.
Ştiam ca vii, îi spuse Szilard cînd intră în încăpere.
Stătea în faţa panoului de control ce conţinea comenzile din ca-
lă. Ofiţerul care dirija cala putea să îndeplinească aproape toate
sarcinile prin intermediul BrainPal-ului, desigur, şi de obicei aşa
făcea. Panoul de control se afla aici ca rezervă. Cînd te gîndeai mai
bine, toate comenzile navei erau în principal rezerve ale BrainPal-
ului.
Sigur că ştiai că vin, comentă Sagan. Eşti comandantul Forţelor
Speciale. Ne poţi depista pe toţi după semnalul de pe BrainPal.
N-a fost asta, o contrazise Szilard. Ştiu doar cine eşti. Posibilita-
tea să nu vii să mă cauţi după ce l-am pus pe Dirac înapoi sub co-
manda ta nici măcar nu mi-a trecut prin cap.
Szilard îşi întoarse puţin scaunul şi-şi întinse picioarele. Eram
atît de sigur că vii încît am golit chiar şi încăperea, ca să avem puţi-
nă intimitate. Şi iată-ne…
Cer permisiunea să vorbesc liber, ceru Sagan.
Desigur, răspunse Szilard.
Ţi-ai ieşit din mintea aia blestemată, domnule, spuse Sagan.
Szilard izbucni în hohote de rîs.
Nu mă aşteptam să vorbeşti atît de liber, locotenente.
Ai văzut aceleaşi rapoarte ca şi mine, continuă Sagan. Ştiu că
eşti la curent cu cît de mult seamănă acum Dirac cu Boutin. Chiar şi
creierul lucrează la fel. Şi totuşi, vrei să-l trimiţi într-o misiune să-l
găsească pe Boutin.
Da, confirmă Szilard.
– Dumnezeule! exclamă Sagan cu voce tare.
Vorbirea Forţelor Speciale era rapidă şi eficientă, dar nu era
prea bună pentru exclamaţii. Cu toate acestea, îşi ieşi din fire,
trimiţînd un val de frustrare şi de iritare către generalul Szilard, pe
care el îl acceptă fără o vorbă.
Nu vreau să fiu responsabilă pentru el, zise în sfîrşit Sagan.
Nu-mi aduc aminte să te fi întrebat dacă vrei responsabilitatea
asta, remarcă Szilard.
E un pericol pentru ceilalţi soldaţi din pluton, insistă Sagan. Şi e
un pericol pentru misiune. Ştii ce înseamnă dacă nu reuşim. N-avem
nevoie de riscuri suplimentare.
Nu sînt de acord, spuse Szilard.
Pentru numele lui Dumnezeu, zise Sagan. De ce?
423
Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape, enunţă
Szilard.
Ce? întrebă Sagan.
Îşi aminti brusc de o discuţie cu Cainen, cu luni în urmă, cînd
acesta îi spusese acelaşi lucru. Szilard repetă zicala, apoi continuă:
Avem duşmanul atît de aproape pe cît e posibil să fie. E în rîn-
durile noastre, şi habar n-are că e duşmanul. Dirac crede că e unul
dintre noi pentru că, din cîte ştie el, este. Dar acum gîndeşte la fel ca
duşmanul şi acţionează la fel ca duşmanul, şi o să ştim tot ce ştie
acesta. Este incredibil de folositor şi merită riscul.
În afară de cazul în care se întoarce împotriva noastră, comentă
Sagan.
O să ştii dacă o face, îi spuse Szilard. E integrat cu tot plutonul
tău. În clipa în care acţionează împotriva intereselor voastre, o să
ştii, şi la fel o să se întîmple cu toţi ceilalţi implicaţi în misiune.
Integrarea nu e citire a minţii. O să ştim numai după ce începe să
facă ceva. Asta înseamnă că mi-ar putea omorî unul dintre soldaţi
sau ar putea trăda poziţiile noastre sau orice altceva. Chiar şi cu in-
tegrarea, încă e un adevărat pericol.
Ai dreptate într-o singură privinţă, locotenente. Integrarea nu e ci-
tire a minţii. În afară de cazul în care ai un firmware potrivit.
Sagan simţi un impuls la sistemul de comunicaţii: un upgrade
al BrainPal-ului. Înainte de apuca să-şi dea acordul, începu să se
desfăşoare. Sagan simţi un şoc incomod cînd upgrade-ul se propa-
gă, provocînd un flux temporar în tiparul electric al creierului.
Ce naiba a fost asta? întrebă Sagan.
A fost upgrade-ul pentru citirea minţilor, răspunse Szilard. De
obicei numai generalii şi cîţiva investigatori militari foarte speciali-
zaţi capătă aşa ceva, dar în cazul tău, cred că e justificat. Cel puţin
pentru misiunea asta. După ce te întorci, o să-l scoatem la loc, şi da-
că vorbeşti vreodată cuiva despre el o să trebuiască să te trimitem
într-un loc foarte mic şi îndepărtat.
Nu înţeleg cum de este posibil…
Szilard se strîmbă.
Gîndeşte-te, locotenent, zise el. Gîndeşte-te cum comunicăm. Gîn-
dim, şi BrainPal-ul interpretează că ne hotărîm să vorbim cu altcine-
va atunci cînd o facem. În afară de intenţie, nu există nici o diferenţă
semnificativă între gîndurile noastre publice şi cele private. Ar fi re-
marcabil dacă n-am putea să citim minţi. Este ceea ce BrainPal-ul
trebuie să facă.
Dar nu spuneţi oamenilor asta, replică Sagan.
424
Szilard ridică din umeri.
Nimeni nu vrea să ştie că n-are intimitate, nici măcar în propriul
cap.
Aşadar, îmi poţi citi gîndurile personale, spuse Sagan.
Vrei să spui, pe cele în care îmi spui dobitoc băgăcios?
Există un context pentru asta…, se scuză Sagan.
Întotdeauna există. Linişteşte-te, locotenente. Da, îţi pot citi gîn-
durile. Pot citi gîndurile oricui din structura mea de comandă. De obi-
cei însă n-o fac. Nu este necesar şi în cea mai mare parte a timpului
este oricum aproape inutil.
Dar poţi citi gîndurile oamenilor…
Da, dar cei mai mulţi oameni sînt plicticoşi. Cînd am căpătat pri-
ma oară upgrade-ul, după ce am fost pus la comanda Forţelor Spe-
ciale, am petrecut o zi întreagă ascultînd gîndurile oamenilor. Ştii ce
gîndeşte cea mai mare parte a oamenilor, în cea mai mare parte a
timpului? Gîndesc „mi-e foame”. Sau „trebuie să mă duc la closet”.
Sau „vreau să-l regulez pe tipul ăla”. Şi apoi se întorc la „mi-e foa-
me”. Şi apoi repetă secvenţa pînă mor. Crede-mă, locotenente… O
singură zi cu această capacitate şi părerea ta despre complexitatea
şi minunile minţii umane va suferi un declin ireversibil.
Sagan zîmbi.
Dacă aşa spui tu…
Aşa spun. Totuşi, în cazul tău, această capacitate va fi de un fo-
los real, pentru că o să poţi auzi gîndurile lui Dirac şi o să-i simţi
emoţiile intime fără ca el să ştie că este observat. Dacă se gîndeşte
la trădare, o să ştii aproape înainte ca el s-o facă. Poţi reacţiona îna-
inte ca Dirac să ucidă vreunul dintre soldaţii tăi sau să compromită
misiunea. Cred că este o verificare suficientă ca să rişti să-l iei cu ti-
ne.
Şi dacă se întoarce împotriva noastră? întrebă Sagan. Dacă de-
vine trădător?
Atunci îl omori, desigur, răspunse Szilard. Nu ezita. Dar să fii si-
gură, locotenente. Acum ştii că îţi pot intra în minte, aşa că sînt con-
vins că te vei abţine să-i zbori capul de pe umeri doar pentru că te
simţi nervoasă.
Da, generale, promise ea.
Bine, replică Szilard. Unde-i acum Dirac?
E cu plutonul, se pregăteşte, jos, în cală. I-am dat ordinele pe
drum încoace.
Ce-ar fi să-l verifici?
Cu upgrade-ul?
425
*
DOISPREZECE
Reuşiră să-i evite pe obini vreme de jumătate de oră, înainte de
437
a fi încolţiţi.
Detaşamentul s-ar fi descurcat mai bine dacă s-ar fi separat,
atrăgîndu-i pe obinii urmăritori în mai multe direcţii şi deschizînd
posibilitatea ca cel puţin unul dintre ei să dispară, cu preţul sacri-
ficiului celorlalţi. Dar rămaseră laolaltă, compensînd lipsa integră-
rii prin faptul că nu se pierdeau unii pe alţii din ochi. La început
Jared deschise calea, iar Sagan rămase la urmă, ca să-l tragă după
ea pe Wigner. Undeva pe drum, Jared şi Sagan schimbară rolurile,
iar Sagan îi duse în general spre nord, departe de obinii care-i ur-
măreau.
Un vuiet îndepărtat se auzi tot mai tare; Jared se uită în sus
prin bolta arborilor şi văzu un vehicul aerian obin care ţinu pasul
cu detaşamentul şi apoi se îndreptă spre nord. În faţă, Sagan sări
în dreapta şi porni spre est; auzise şi ea aparatul. Cîteva minute
mai tîrziu apăru al doilea vehicul zburător şi urmări din nou deta-
şamentul, coborînd pînă la aproape zece metri deasupra frunzişu-
lui. Se auzi un răpăit intens, iar crengile căzură şi explodară în ju-
rul lor; obinii deschiseseră focul. Sagan se opri brusc, alunecînd,
cînd gloanţe de calibru imens împrăştiară ţărîna chiar în faţa ei. Se
cam terminase cu mersul spre est; detaşamentul se întoarse spre
nord. Aparatul zburător se întoarse şi-i urmări, împroşcîndu-i cu
gloanţe cînd rămîneau în urmă sau deviau prea mult spre est sau
spre vest. Nu-i hăituia; îi mîna cu eficienţă către o destinaţie ne-
cunoscută.
Acea destinaţie apăru zece minute mai tîrziu, cînd detaşamen-
tul ajunse la o altă poiană, mai mică, în care-i aşteptau obinii care
fuseseră în primul aparat zburător. În spatele lor, cel de-al doilea
vehicul se pregătea să aterizeze; iar în spatele lui, grupul iniţial de
obini, care nu fusese niciodată prea mult în urmă, apărea acum
printre copaci.
Wigner, care încă nu-şi revenise complet din trauma mintală de
a fi decuplat, se smulse de lîngă Jared şi ridică arma, hotărît, după
cum se părea, să nu iasă din scenă fără luptă. Ochi către grupul
de obini care-i aştepta în poiană şi apăsă pe trăgaci. Nu se în-
tîmplă nimic. Pentru a împiedica folosirea carabinei împotriva sol-
daţilor FCA de către duşmani, aceasta avea nevoie de o verificare
de către BrainPal pentru a trage. Nu căpătă nici una. Wigner mîrîi
frustrat, apoi totul aflat deasupra sprîncenelor lui dispăru cînd o
singură împuşcătură îi reteză calota craniană. Se prăbuşi; în de-
părtare, Jared văzu un soldat obin coborîndu-şi arma.
Jared, Sagan, Harvey şi Seaborg se grupară, îşi scoaseră cuţite-
438
le de luptă şi se aşezară spate în spate, fiecare cu faţa în altă direc-
ţie. Scoaterea pumnalelor era un gest inutil de sfidare; nici unul
dintre ei nu avea pretenţia să-şi închipuie că obinii aveau nevoie să
se apropie la o lungime de braţ ca să-i omoare pe toţi. Fiecare gă-
sea o uşoară consolare în faptul de a şti că aveau să moară la dis-
tanţă de un braţ unul de celălalt. Nu era integrare, dar era cel mai
bun lucru pe care-l puteau spera.
Pînă acum cel de-al doilea aparat aterizase; dinăuntru ieşiră
şase obini, trei ducînd arme, doi cu alte unelte şi unul cu mîinile
goale. Cel cu mîinile goale porni spre oameni cu un pas legănat,
neobişnuit de graţios, şi se opri la o distanţă prudentă, cu spatele
acoperit de cei trei obini purtători de arme. Ochii multipli clipeau
şi păreau să se fixeze asupra lui Sagan, care era cea mai aproape
de el.
– Predaţi-vă, spuse el, într-o engleză şuierătoare, dar limpede.
Sagan clipi.
– Poftim?
Din cîte ştia ea, obinii nu luau niciodată prizonieri.
– Predaţi-vă, repetă el. Veţi muri dacă n-o faceţi.
– Ne vei lăsa în viaţă dacă ne predăm? întrebă Sagan.
– Da, răspunse obinul.
Jared îi aruncă o privire lui Sagan, aflată la dreapta lui; o vedea
cîntărind oferta. Lui Jared i se părea că situaţia arată bine: obinii
s-ar fi putut să-i omoare dacă se predau, dar dacă nu, aveau să-i
omoare cu siguranţă. Nu-i comunică lui Sagan părerea sa; ştia că
n-are încredere în el sau că nu voia să-i audă părerea în legătură
cu nimic.
– Lăsaţi armele, vorbi Sagan în sfîrşit.
Jared lăsă cuţitul să-i cadă şi-şi dădu carabina jos de pe umăr;
ceilalţi făcură la fel. Obinii îi puseră să-şi scoată rucsacurile şi
centurile, lăsîndu-le doar salopetele. Doi obini care fuseseră în pri-
mul grup, cel care-i urmărise, se apropiară, luară armele şi echi-
pamentul şi le transportară la vehicul. Cînd unul păşi în faţa lui
Harvey, Jared îl simţi încordîndu-se; bănuia că Harvey încerca din
răsputeri să nu-i dea un picior.
Cu armele şi instrumentele luate, Jared şi ceilalţi fură puşi să
stea separat unii de alţii, în timp ce doi obini cu aparate le plimba-
ră peste fiecare dintre ei, căutînd, bănuia Jared, arme ascunse. Cei
doi obini îi scanară şi pe ceilalţi trei oameni, apoi veniră în dreptul
lui Jared, doar ca să-şi întrerupă scurt examinarea. Unul dintre ei
comentă ceva către şeful obin, în limba lui natală. Şeful obin veni
439
spre Jared cu doi obini înarmaţi după el.
– Tu vii cu noi, rosti el.
Jared aruncă o privire spre Sagan în căutarea indiciilor despre
cum ar vrea ea să joace acest joc, şi nu obţinu nimic.
– Unde mă duc? întrebă Jared.
Şeful obin se întoarse şi trilui ceva. Unul dintre obinii din spa-
tele lui ridică arma şi-l împuşcă pe Steven Seaborg în picior. Sea-
borg se prăbuşi urlînd.
Şeful obin îşi îndreptă atenţia înapoi spre Jared.
– Tu vii cu noi, repetă.
– Dumnezeule mare, Dirac! exclamă Sagan. Du-te cu nenorociţii
de obini!
Jared ieşi din rînd şi lăsă să fie escortat la aparatul de zbor.
449
TREISPREZECE
Boutin avea dreptate. Durerea lui Jared dispăru.
– Drăguţa mea, îi zise Boutin lui Zoë, aş vrea să-ţi prezint un
prieten de-al meu. El e Jared. Te rog, spune-i bună ziua.
– Bună ziua, domnule Jared, ciripi Zoë cu o voce subţirică, ne-
sigură.
– Bună, răspunse Jared, neriscînd să vorbească mai mult pen-
tru că simţea că vocea ar putea să i se frîngă şi să se facă bucăţele.
Îşi adună curajul.
– Bună, Zoë. Îmi pare bune să te văd.
– Tu nu ţi-l aminteşti pe Jared, Zoë, zise Boutin. Dar el îşi adu-
ce aminte de tine. Te ştie de cînd eram pe Phoenix.
– O cunoaşte pe mămica?
– Cred că a cunoscut-o pe mămica, răspunse Boutin. La fel ca
toţi ceilalţi.
– De ce e în cutia aia? întrebă Zoë.
– Îl ajută pe tăticul cu un mic experiment, asta-i tot, îi explică
Boutin.
– Poate să treacă pe la noi să ne jucăm după ce termină?
– O să vedem. Ce-ar fi să-i spui la revedere deocamdată, draga
mea. El şi cu tăticul au o mulţime de treburi de făcut.
Zoë se întoarse spre Jared.
– La revedere, domnule Jared, zise ea şi ieşi pe uşă, probabil
înapoi de unde venise.
Jared se încorda ca să privească în urma ei şi să-i audă paşii.
Apoi Boutin închise uşa.
– Înţelegi că n-o să poţi să treci pe la ea să te joci, vorbi Boutin.
Numai că Zoë se simte singură aici. Le-am cerut obinilor să pună
un satelit pe orbită deasupra uneia dintre coloniile mai mici ca să
pirateze transmisiunile de divertisment, astfel încît să nu-i scape
bucuriile programelor educaţionale ale Uniunii Coloniale. Dar aici
nu are pe nimeni cu care să se joace. Are o dădacă obin, dar acesta
are grijă mai mult să nu cadă pe scări. Sîntem doar eu şi cu ea.
– Spune-mi, îl rugă Jared. Spune-mi cum e posibil să fie în via-
ţă. Obinii au ucis pe toată lumea la Covell…
– Obinii au salvat-o pe Zoë. Rraey au atacat Covell şi Omagh,
nu obinii. Rraey au făcut-o ca să se răzbune pe Uniunea Colonială
pentru înfrîngerea de la Coral. Nici măcar nu voiau de fapt Omagh.
Au ales doar o ţintă slabă pentru atac. Obinii au aflat despre pla-
450
nurile lor şi şi-au sincronizat sosirea exact după prima fază de
atac, cînd rraey erau încă slabi în urma luptei cu oamenii. Odată
ce i-au scos pe rraey de pe Covell, au scotocit staţia şi i-au găsit pe
civili îngrămădiţi într-o sală de şedinţe. Erau ţinuţi acolo. Rraey
uciseseră tot personalul militar şi savanţii pentru că trupurile lor
sînt îmbunătăţite prea mult ca să fie bune de mîncat. Dar echipa-
jul de colonişti – ei, aceştia erau numai buni. Dacă obinii n-ar fi
atacat atunci cînd au făcut-o, rraey i-ar fi măcelărit şi i-ar fi mîn-
cat pe toţi.
– Unde sînt restul civililor? întrebă Jared.
– Păi, obinii i-au omorît, desigur, răspunse Boutin. Ştii că obinii
nu iau de obicei prizonieri.
– Dar au salvat-o pe Zoë, ai spus.
Boutin zîmbi.
– În timp ce treceau prin staţie, obinii au făcut un tur al labora-
toarelor ştiinţifice, ca să vadă dacă exista vreo idee care să merite
furată. Sînt savanţi excelenţi, dar nu sînt foarte creatori. Pot îm-
bunătăţi ideile şi tehnologia pe care le găsesc prin alte locuri, dar
nu sînt foarte buni să genereze ei înşişi tehnologie. Staţia ştiinţifică
este unul dintre motivele principale pentru care erau interesaţi de
Omagh. Au găsit lucrările mele despre conştiinţă, şi au fost intere-
saţi. Au descoperit că nu eram pe staţie, dar că Zoë era. Aşa că au
păstrat-o, cît timp m-au căutat pe mine.
– Au folosit-o ca să te şantajeze, zise Jared.
– Nu, replică Boutin. Mai mult ca pe un gest de bunăvoinţă. Şi
eu eram cel care cerea ceva de la ei…
– Au ţinut-o pe Zoë, iar tu ai cerut ceva de la ei, insistă Jared.
– Aşa e.
– Cum ar fi? întrebă Jared.
– Cum ar fi acest război.
PAISPREZECE
– Cu cît mă gîndesc mai mult la planul ăsta, cu atît îmi place
mai puţin, îi spuse Harvey lui Sagan.
Ei doi şi cu Seaborg stăteau ghemuiţi la marginea pădurii de
lîngă staţia ştiinţifică.
– Încearcă să nu te mai gîndeşti atît de mult, replică Sagan.
– Asta ar trebui să fie uşor pentru tine, Harvey, interveni Sea-
borg.
Încerca să însenineze atmosfera şi nu prea reuşea. Sagan arun-
că o privire către piciorul lui Seaborg.
– O să poţi face asta? întrebă ea. Şchiopătatul se înrăutăţeşte.
– O să mă descurc, răspunse Seaborg. N-o să stau aici ca un
rahat în timp ce voi doi îndepliniţi misiunea.
– Nu spun asta, vorbi Sagan. Spun că tu şi Harvey aţi putea
schimba rolurile.
– Mă descurc, repetă Seaborg. Şi oricum, Harvey m-ar omorî
dacă i-aş lua numărul.
– Ai dreptate, la naiba, replică Harvey. Sînt bun la soiul ăsta de
rahaturi.
– Mă doare piciorul, dar pot să merg şi să alerg cu el. O să fie
bine. Aşa că hai să nu mai stăm aici şi să vorbim despre asta. O
să-mi înţepenească piciorul.
Sagan dădu din cap şi-şi întoarse privirea către staţia ştiinţifi-
că, un grup de clădiri relativ modest. La capătul dinspre nord al
complexului erau cazărmile obinilor, surprinzător de înghesuite;
obinii fie că nu voiau, fie că nu aveau nevoie de nimic care să se-
mene cît de cît a intimitate. Ca şi oamenii, obinii se adunau la ore-
le de masă; mulţi dintre ei aveau să fie la popota de lîngă cazărmi.
Treaba lui Harvey era să creeze o diversiune acolo şi să atragă
atenţia asupra lui, ducîndu-i pe obini după el, în alte părţi ale sta-
ţiei.
La capătul dinspre sud al complexului se afla generatorul-regu-
469
lator de energie, adăpostit într-o clădire mare, asemănătoare unei
magazii. Obinii foloseau ceea ce în mod esenţial erau nişte baterii
uriaşe, încărcate permanent de nişte mori de vînt amplasate la o
oarecare depărtare de staţie. Treaba lui Seaborg era să taie cumva
curentul. Trebuia să lucreze cu ceea ce găsea la faţa locului, ca să
rezolve problema.
Între cele două se afla staţia ştiinţifică propriu-zisă. După ce
cădea curentul, Sagan trebuia să intre, să-l găsească pe Boutin şi
să-l scoată de acolo, lovindu-l ca să-şi piardă cunoştinţa dacă era
nevoie. Dacă dădea peste Dirac, trebuia să stabilească rapid dacă
era folositor sau dacă devenise trădător, la fel ca originalul. În cel
de-al doilea caz, trebuia să-l ucidă, curat şi rapid.
Sagan bănuia că avea să fie nevoie să-l omoare pe Dirac indife-
rent de situaţie; nu credea cu adevărat că va avea destul timp să
hotărască dacă era demn de încredere sau nu, şi nu avea la dispo-
ziţie upgrade-ul BrainPal-ului ca să-i citească gîndurile. Sagan îşi
îngădui un moment de amuzament melancolic, gîndindu-se la fap-
tul că abilitatea ei de a citi minţile, atît de secretă, era de aseme-
nea complet inutilă cînd avea cu adevărat nevoie de ea. Sagan nu
voia să fie nevoită să-l ucidă pe Dirac, dar nu vedea prea multe op-
ţiuni în privinţa asta. Poate că e mort deja, se gîndi. Asta m-ar scuti
de o bătaie de cap.
Sagan scutură din cap ca să-şi alunge gîndul. Nu-i plăcea ce
spunea despre ea acest mod de a gîndi. Avea să-şi facă griji pentru
Dirac atunci, cînd şi dacă Dirac urma să apară. Între timp, cei trei
aveau alte lucruri de care să se preocupe. Pînă la urmă, tot ceea ce
conta era să-l urce pe Boutin în capsula aceea.
Avem un avantaj, gîndi Sagan. Nici unul dintre noi nu se aşteap-
tă cu adevărat să supravieţuiască. Asta ne oferă nişte opţiuni în
plus.
– Sîntem gata? întrebă Sagan.
– Sîntem gata, răspunse Seaborg.
– La dracu’, da, zise şi Harvey.
– Atunci s-o facem, spuse Sagan. Harvey, dă-i drumul.
482
*
CINCISPREZECE
– Ei, Szi, ai avut dreptate, comentă generalul Mattson, Jared
Dirac s-a dovedit pînă la urmă folositor.
Mattson, generalul Szilard şi colonelul Robbins erau la popota
generalilor, luînd masa de prînz. Cu toţii, de data asta; generalul
Mattson fusese cel care întrerupsese în mod oficial tradiţia de a nu
lăsa subordonaţii să mănînce, comandîndu-i lui Robbins o farfurie
uriaşă de spaghete bologneze şi răspunzînd la reacţia contrariată a
altui general spunînd, clar şi tare:
488
– Taci dracului din gură, rahat uscat. Omul ăsta merită nişte
blestemate de paste.
De atunci, alţi generali începuseră să-şi aducă şi ei oamenii din
subordine.
– Mulţumesc, generale, răspunse Szilard. Acum, dacă n-ai ni-
mic împotrivă, ce-aş vrea să ştiu este ce faci ca să rezolvi proble-
mele astea cu BrainPal-urile noastre. Am pierdut şapte nave din
cauză că oamenii voştri au lăsat deschisă o „uşă din spate”.
– Robbins are amănuntele, replică Mattson.
Se întoarseră amîndoi spre Robbins, care avea gura plină cu
biftec Wellington. Acesta înghiţi cu grijă.
– Pe termen scurt, am scos „uşa din spate”, evident, răspunse
Robbins. Am răspîndit corecţia pe un upgrade prioritar pentru
BrainPal-uri. Asta s-a rezolvat. Pe termen ceva mai lung, o să tre-
cem prin toate programele BrainPal-urilor, căutînd secvenţe vechi
de cod, „uşi din spate” şi alte coduri care-ar putea reprezenta o
problemă de securitate. Şi am stabilit verificări pentru viruşi, pen-
tru mesaje şi informaţii trimise prin BrainPal-uri. Transmiterea vi-
rusului lui Boutin n-ar mai merge acum.
– N-ar fi trebuit să meargă deloc, zise Szilard. Au existat pro-
grame de blocare a viruşilor încă din zorii calculatoarelor şi voi nu
le-aţi implementat pe BrainPal-uri. Ne-aţi fi putut omorî pe toţi
pentru aţi uitat să introduceţi igiena de bază pentru computere…
– N-au fost introduse în program pentru n-a fost niciodată ne-
voie de ele, interveni Mattson. BrainPal-urile sînt un sistem închis,
complet sigur faţă de atacurile din afară. Chiar şi atacul lui Boutin
n-a mers pînă la urmă.
– Dar a fost al naibii de aproape, zise Szilard.
– Da, bine, a fost al naibii de aproape pentru că cineva de la
masa asta a vrut să creeze un corp în care să putem îndesa conşti-
inţa lui Charles Boutin, replică Mattson. Nu că o să dau nume.
– Hmm, mormăi Szilard.
– Seria curentă de BrainPal-uri se apropie de sfîrşit oricum,
spuse Robbins. Următoarea generaţie de BrainPal-uri a fost testată
de gamerani şi e gata să fie introdusă în întreaga populaţie a FCA.
Este o arhitectură complet diferită, complet organică, iar codul este
optimizat, fără problemele de secvenţe vechi ale codului precedent
de BrainPal. Se închide fereastra pentru acest gen de atac, genera-
le.
– Cel puţin de către oricine a lucrat la generaţia anterioară, ob-
servă Szilard. Dar cum rămîne cu cei care lucrează la generaţia cu-
489
rentă? Trebuie să afli dacă vreunul dintre ei are de gînd s-o ia pe
arătură.
– O să cercetăm problema asta, zise Robbins.
– Aveţi grijă s-o faceţi, replică Szilard.
– Vorbind de arătură, interveni Mattson, ce-o să faci cu locote-
nentul Sagan?
– Ce vrei să spui? întrebă Szilard.
– Ca să vorbim deschis, ştie prea multe, răspunse Mattson. Prin
Boutin şi Dirac, ştie despre Conclav şi a aflat cît de bine este ţinut
secretul referitor la aceste informaţii. Nu are autorizaţie pentru
asemenea date, Szi. Sînt lucruri periculoase.
– Nu văd de ce să fie primejdios, spuse Szilard. Dacă nu pentru
alt motiv, măcar pentru că este adevărat. Conclavul e acolo, unde-
va. Şi dacă vreodată îşi pune la punct tratatul, o să ne găsim în
proverbialul pom.
– E periculos pentru că nu e întregul adevăr, iar tu ştii asta, Szi,
insistă Mattson. Boutin nu ştia nimic despre Contra-Conclav şi
despre cît de adînc sîntem implicaţi în asta, şi cum jucăm cu o
parte împotriva celeilalte. Lucrurile se mişcă repede. O să ajungem
în punctul în care trebuie să se formeze alianţele şi să se facă ale-
gerile. N-o să mai putem rămîne neutri. N-avem nevoie pe-afară de
Sagan care să le spună oamenilor jumătate de poveste şi să lanse-
ze zvonuri…
– Atunci, spuneţi-i toată nenorocita asta de poveste, sugeră Szi-
lard. E ofiţer de informaţii, pentru numele lui Dumnezeu. Poate să
suporte adevărul.
– Nu depinde de mine, replică Mattson.
Szilard deschise gura; Mattson ridică ambele mîini.
– Nu depinde de mine, Szi. În cazul în care Contra-Conclavul
rupe oficial relaţiile cu Conclavul, ştii ce-o să însemne asta. Toată
galaxia asta blestemată o să fie în război. N-o să ne mai putem ba-
za numai pe recruţii de pe Pămînt. O să trebuiască să cerem şi co-
loniilor să-şi facă datoria. S-ar putea chiar să începem mobilizarea.
Şi, cum spuneam, ştii ce-o să însemne asta. Coloniile se vor răscu-
la. O să fim norocoşi dacă evităm un război civil. Ascundem infor-
maţiile faţă de colonii nu pentru că vrem să-i menţinem ignoranţi,
ci pentru că nu vrem ca toată nenorocita de Uniune să se facă bu-
căţi.
– Cu cît aşteptăm mai mult, cu atît mai rău o să fie, spuse
Szilard. N-o să găsim niciodată o metodă bună de a transmite in-
formaţiile astea coloniilor. Şi cînd or să afle, or să se întrebe ce
490
naiba a făcut UC, ascunzîndu-le de ei atîta vreme.
– Nu depinde de mine, repetă Mattson.
– Da, da, mormăi Szilard îndărătnic. Din fericire pentru tine
există o cale de ieşire. Sagan se apropie de sfîrşitul termenului de
serviciu. Mai are cîteva luni, cred. Poate un an. E destul de aproa-
pe ca s-o lăsăm să se retragă. Din ceea ce înţeleg, oricum plănuia
să plece din serviciu atunci cînd i se termina timpul. O s-o trimi-
tem într-o colonie nou-nouţă şi poate să stea acolo, iar dacă vor-
beşte cu vecinii despre cine ştie de Conclav, cui îi pasă? Or să fie
prea ocupaţi încercînd să obţină o recoltă mai bună.
– Crezi că o s-o convingem? întrebă Mattson.
– O putem momi, răspunse Szilard. Cu cîţiva ani în urmă, s-a
ataşat destul de mult de un soldat FCA pe nume John Perry. Perry
e cu cîţiva ani în urma ei cu termenul de serviciu, dar dacă e nevo-
ie, îl putem scoate mai devreme. Şi se pare că s-a ataşat şi de Zoë
Boutin, care e orfană şi care are nevoie de o familie. Vezi unde
vreau să ajung?
– Îmi dau seama, zise Mattson. Ar trebui să rezolvi aşa.
– O să văd ce pot face, promise Szilard. Şi, vorbind de secrete,
cum merg negocierile cu obinii?
Atît Mattson, cît şi Robbins se uitară cu prudenţă la Szilard.
– Nu există negocieri cu obinii, răspunse Robbins.
– Sigur că nu, replică Szilard. Nu negociaţi cu obinii ca să con-
tinuaţi pentru ei programul referitor la conştiinţă al lui Boutin. Iar
obinii nu negociază cu noi să radă tot ce-o să mai rămînă în pi-
cioare din rraey şi eneshani după micul lor război care se întreve-
de. Nimeni nu negociază nimic cu nimeni. Şi cum nu merg aceste
non-negocieri?
Robbins se uită la Mattson, care încuviinţă.
– Nu merg surprinzător de bine, vorbi Robbins. Probabil că n-o
să ajungem la un acord în următoarele cîteva zile.
– Cît de ne-minunat, comentă Szilard.
– Vreau să ne întoarcem la Sagan, zise Mattson. Cînd crezi că o
să reuşeşti să capeţi un răspuns de la ea?
– O s-o întreb astăzi, răspunse Szilard. Şi o să-i cer să fie gata
într-o săptămînă. Asta ar trebui să-i lase destul timp ca să se ocu-
pe de lucrurile ce trebuie făcute.
– Cum ar fi? întrebă Mattson.
– Despărţiri şi lichidări, desigur, replică Mattson. Şi alte cîteva
hotărîri pe care o să-i cer să le ia.
491
*
497
MULŢUMIRI
Mai întîi, pentru toţi cei care cred că ar trebui să fie mai uşor să
scrii o urmare, pentru că ai creat deja universul: Bua ha ha ha ha
ha ha! Ei bine, nu.
Cu acest lucru în minte, îngăduiţi-mi să mulţumesc mai întîi
redactorului meu, Patrick Nielsen Hayden, pentru că mi-a trimis
din cînd în cînd cîte un e-mail, ca din întîmplare, ca să mă anunţe
cu cîtă nerăbdare aştepta să citească următorul capitol, în loc să
mă sugrume, ceea ce probabil că ar fi trebuit să facă şi ar putea
încă să facă, pentru că acum a căpătat întregul manuscris şi n-ar
mai primi nici o pedeapsă pentru asta (în afară de cazul în care
mai vrea o carte).
Alţi oameni magnifici de la Tor care merită dragoste şi/sau
bomboane: Teresa Nielsen Hayden, Liz Gorinsky, Irene Gallo,
scumpa plecată dintre noi Fiona Lee (e în viaţă, doar că a dusă pu-
ţin în China), Dot Lin şi Tom Doherty. Cu toate acestea, ca regulă
generală, toţi cei care lucrează la Tor merită dragoste şi/sau bom-
boane, şi nu spun asta doar pentru că i-am făcut să sufere arun-
cînd termenele în aer. Ei, poate, un pic. Dar nu înseamnă că e mai
puţin adevărat. Mulţumiri de asemenea lui Rich Klin, pentru co-
rectura cu adevărat eroică.
Recunoaşteţi: socotiţi coperta nemaipomenită. Ei, e adevărat,
aşa este, şi toţi trebuie să-i mulţumim lui John Harris pentru asta.
Îi mulţumesc, ca întotdeauna, lui Ethan Ellenberg, agentul
meu, a cărui judicioasă ciondăneală pentru contracte e un specta-
col de urmărit.
Unul dintre motivele pentru care această carte există este acela
că primul volum din serie, Războiul bătrînilor, a fost destul de no-
rocos încît să fi fost lăudat online de către oameni al căror gust în
materie de lectură se bucură de încrederea cititorilor. Le mulţu-
mesc tuturor şi adaug mulţumiri speciale lui Glenn Reynolds, Cory
Doctorow, Stephen Green, Stephen Bainbridge şi Eugene Volokh.
În cazul în care vă întrebaţi vreodată dacă vorbele online funcţio-
nează, apropo: O, vai, da!
Dacă vă întrebaţi de ce anumite lucruri din carte par atît de
bune, răspunsul scurt este: pentru că le-am văzut că merg în alte
cărţi şi mi-am zis: „Ce chestie excelentă. Cred c-o s-o fur.” Lista
498
scriitorilor de la care am furat în mod conştient îi include pe Nick
Sagan (ideea transferului de conştiinţă, folosită cu un efect exce-
lent în Edenborn), Scott Westerfeld (ale cărui uluitoare bătălii spa-
ţiale din The Risen Empire şi The Killing of Worlds vă vor face să
plîngeţi de bucurie) şi David Brin, al cărui concept de „ridicare”
(vezi The Uplift War) trebuie menţionat. Mulţumesc de asemenea
diferiţilor scriitori de SF&F pe care îi pomenesc în cursul cărţii.
Ca întotdeauna, Regan Avery a fost indispensabilă ca primă ci-
titoare. Fiecare scriitor ar trebui să aibă cîte o Regan. Dar n-o pu-
teţi avea pe Regan Avery. E a mea. Mrrrrrrr!
Chad Brink mi-a trimis prin poştă un exemplar al uneia dintre
cărţile mele ca să-i dau un autograf, şi mi-au trebuit cîteva luni să
i-o restitui. De fapt, s-ar putea s-o mai am încă acasă. Îmi închipui
că punîndu-l aici, la mulţumiri, în această carte, compensez faptul
că sînt un restituitor de cărţi prin poştă atît de groaznic. De ase-
menea, e limpede, n-ar trebui să-mi trimiţi cărţile prin poştă ca să
le semnez. Nu eşti tu de vină, Chad, eu sînt.
Deven Desai, Natasha Kordus, Kevin Stampfl, Mykal Burns,
Daniel Mainz, Justine Larbalestier, Lauren McLaughlin, Andrew
Woffinden, Charlie Stross, Bill Schafer, Karen Meisner, Anne KG
Murphy, Cian Chang, Kristy Gaitten, John Anderson, Stephen
Bennett, Erin Barbee, Joe Rybicki şi mulţi alţii pe care nu mi-i pot
aminti pentru că e 4:30 dimineaţa, dar voi ştiţi cine sînteţi, vă iu-
besc pe toţi şi aş dori să am copii cu voi. Chiar gemeni.
La urmă dar nu cele din urmă, acordaţi-mi o clipă pentru a le
mulţumi lui Kristine şi Athena Scalzi pentru că au avut atîta răb-
dare cu mine pe cît s-a putut, în timpul scrierii acestei cărţi. Scrie-
rea cărţii a fost deosebit de dificilă pentru Athena, care la un mo-
ment dat s-a întors spre mama ei şi a declarat: „Tăticul a devenit
plicticos”. Promit să fiu mai puţin plicticos de acum înainte,
începînd chiar din această clipă.
John Scalzi
499
500
John Scalzi
Ultima colonie
501
Pentru Patrick şi Teresa Hayden, prieteni şi editori.
Pentru Heather şi Bob, frate şi soră.
Pentru Athena, fiică.
Pentru Kristine, care este totul.
502
UNU
503
vor aceleaşi planete ca şi noi. Foarte puţine dintre aceste specii, se
pare, sînt adeptele conceptului de a împărţi; noi cu siguranţă nu
sîntem. Cu toţii luptăm, iar lumile pe care le putem locui se
schimbă între noi dintr-o parte în alta, pînă cînd unii sau alţii
reuşesc să pună mîna pe una dintre ele atît de strîns, încît nu le
mai poate fi smulsă. De-a lungul a vreo două secole, noi, oamenii,
am reuşit şmecheria respectivă pe vreo cîteva zeci de lumi, şi am
eşuat pe alte cîteva zeci. Nimic din toate astea nu ne-a adus prea
mulţi prieteni.
Am petrecut şase ani în această lume. Am luptat şi aproape că
am murit, nu doar o singură dată. Am avut prieteni, dintre care cei
mai mulţi au murit, dar pe cîţiva i-am salvat. Am cunoscut o
femeie care semăna dureros de mult cu aceea cu care mi-am
împărţit viaţa pe Pămînt, dar care era totuși o persoană complet
diferită. Am apărat Uniunea Colonială şi, făcînd acest lucru, am
crezut că păstrez umanitatea vie în univers.
La sfîrşitul celor şase ani, Forţele Coloniale de Apărare au luat
acea parte din mine care fusesem întotdeauna eu şi au băgat-o
într-un al treilea şi ultim corp. Acest corp era tînăr, dar nici pe
departe la fel de rapid şi de puternic. Era, la urma urmei, doar
uman. Dar acestui trup nu i se cerea să lupte şi să moară. Am
resimţit lipsa faptului de a fi puternic ca un supererou de bandă
desenată. N-am resimţit lipsa nici uneia dintre creaturile
extraterestre pe care am întîlnit-o şi care încerca din răsputeri să
mă omoare. Era un schimb echitabil.
Următoarea lume vă este probabil necunoscută. Staţi din nou
pe Pămînt, vechiul nostru cămin, unde miliarde de oameni încă
trăiesc şi visează la stele. Ridicaţi ochii spre cer, către constelaţia
Linxului, foarte aproape de Carul Mare. E o stea acolo, galbenă ca
soarele nostru, cu şase planete principale. Cea de-a treia, destul de
potrivit, e o imitaţie a Pămîntului: 96% din circumferinţa lui, dar
cu un nucleu de fier puţin mai mare, aşa încît masa ei reprezintă
101% faţă de a acestuia (procentul acela nu se observă prea mult).
Doi sateliţi: unul avînd două treimi din mărimea satelitului
Pămîntului, dar mai apropiat decît Luna, astfel încît pe cer acoperă
cam aceeaşi suprafaţă. Al doilea satelit, un asteroid capturat, e
mult mai mic şi mai apropiat. Se află pe o orbită instabilă; în cele
din urmă, o să se rostogolească şi o să cadă pe planeta de
dedesubt. Cea mai bună estimare afirmă că se va întîmpla cam
peste un sfert de milion de ani. Localnicii nu sînt grozav de
îngrijoraţi, în acest moment.
504
Această lume a fost descoperită de oameni cu aproape şaptezeci
şi cinci de ani în urmă; ealanii aveau o colonie acolo, dar Forţele
Coloniale de Apărare au corectat acest fapt. Apoi ealanii, ca să
spunem aşa, au refăcut calculele pentru această ecuaţie şi a mai
durat vreo doi ani pînă să se rezolve totul. Cînd s-a rezolvat,
Uniunea Colonială a deschis planeta pentru coloniştii de pe
Pămînt, mai ales din India. Aceştia au sosit în valuri; primul –
după ce planeta a fost cîştigată de la ealani, iar al doilea – la scurtă
vreme după războiul de pe subcontinent, de pe Pămînt, cînd
guvernul provizoriu susţinut de forţele de ocupaţie i-a lăsat pe cei
mai de seamă sprijinitori ai regimului Chowdhury să aleagă între
colonizare şi închisoare. Cei mai mulţi au plecat în exil, luîndu-şi
familiile cu ei. Oamenii aceştia n-au visat atît de mult la stele, pe
cît acestea le-au fost impuse.
Avînd în vedere oamenii care locuiesc pe planetă, aţi putea
crede că ar trebui să aibă un nume care le reflectă moştenirea. V-
aţi înşela însă. Planeta se numeşte Huckleberry, botezată fără
îndoială de vreun aparatcic al Uniunii Coloniale, amator de Twain.
Satelitul cel mare al planetei Huckleberry este Sawyer; cel mic este
Becky. Cele trei continente principale se numesc Samuel,
Langhorn şi Clemens; de lîngă Clemens porneşte un şir lung,
întortocheat, de insule vulcanice cunoscut sub numele de
Arhipelagul Livy, aflat în oceanul Calaveras. Cele mai multe dintre
formele de relief mai importante aveau deja diferite nume legate de
Twain înainte de sosirea primilor colonişti; aceştia par să le fi
acceptat cu bunăvoinţă.
Staţi acum pe această planetă alături de mine. Ridicaţi ochii
spre cer, în direcţia constelaţiei Lotus. Acolo se află o stea, galbenă
precum aceasta în jurul căreia se roteşte planeta, o stea în jurul
căreia m-am născut, cu două vieţi în urmă. De aici, este atît de
departe, încît nu e vizibilă cu ochiul liber. Deseori, simt acelaşi
lucru în legătură cu viaţa pe care am dus-o acolo.
Numele meu este John Perry. Am optzeci şi opt de ani. Locuiesc
pe această planetă de aproape opt ani. E casa mea, pe care o
împart cu soţia şi fiica adoptivă. Bine aţi venit pe Huckleberry. În
această poveste, este următoarea lume pe care o părăsesc. Dar nu
cea din urmă.
*
Povestea despre cum am părăsit Huckleberry începe – ca toate
poveştile demne de atenţie – cu o capră.
Savitri Guntupalli, asistenta mea, nici măcar nu-şi ridică ochii
505
din cartea pe care-o citea, cînd m-am întors de la masa de prînz.
– În biroul tău e o capră, îmi zise.
– Hmmm, am răspuns. Credeam că am stropit cu ceva
împotriva lor.
Asta provocă o privire de jos în sus, ceea ce putea fi socotit o
victorie, după cum mergeau lucrurile.
– I-a adus cu ea pe fraţii Chengelpet, adăugă ea.
– Rahat, am exclamat.
Ultima pereche de fraţi care s-au certat la fel de mult ca fraţii
Chengelpet se numeau Cain şi Abel, şi cel puţin unul dintre ei a
trecut pînă la urmă la acţiune directă.
– Credeam că ţi-am spus să nu-i laşi pe ăştia doi în biroul meu,
cînd nu sînt aici.
– N-ai spus nimic de felul ăsta, mă contrazise Savitri.
– Să facem din asta o regulă de neclintit.
– Şi chiar dacă ai fi zis, continuă Savitri, lăsînd cartea din mînă,
asta ar presupune ca amîndoi fraţii să mă asculte, ceea ce nu face
nici unul dintre ei. Aftab a tropăit primul aici, cu capra, iar Nissim
a venit imediat după el. Nici unul dintre ei nici măcar nu s-a uitat
în direcţia mea.
– Nu vreau să fiu silit să am de-a face cu fraţii Chengelpet. Abia
am mîncat.
Savitri întinse mîna către marginea biroului, luă coşul de gunoi
şi-l puse pe birou.
– Negreşit, vomită mai întîi, îmi zise.
O întîlnisem pe Savitri cu cîţiva ani în urmă, în timp ce făceam
turul coloniilor în calitate de reprezentant al Forţelor Coloniale de
Apărare pentru a le promova cu entuziasm în diferitele colonii în
care am fost trimis. La oprirea din satul New Goa, în colonia
Huckleberry, Savitri s-a ridicat în picioare şi m-a numit unealtă a
regimului imperialist şi totalitar al Uniunii Coloniale.
Mi-a plăcut imediat de ea. Cînd am fost demobilizat din FCA,
m-am hotărît să mă stabilesc în New Goa. Mi s-a oferit funcţia de
mediator al satului, pe care am primit-o, şi am fost surprins să o
găsesc pe Savitri acolo în prima mea zi de lucru, spunîndu-mi că
avea să fie asistenta mea, fie că îmi place, fie că nu.
– Adu-mi aminte din nou de ce ai acceptat slujba asta, am
întrebat-o pe Savitri pe deasupra coşului de gunoi.
– Din pură perversitate, răspunse ea. O să vomiţi sau nu?
– Cred că o să mă abţin, am replicat.
Înhăţă coşul de gunoi şi-l aşeză la locul lui, apoi îşi luă cartea
506
ca să se reapuce de citit.
Mi-a venit o idee.
– Hei, Savitri, vrei slujba mea?
– Sigur că da, îmi răspunse ea, deschizînd cartea. O să încep
imediat după ce termini cu fraţii Chengelpet.
– Mulţumesc.
Savitri se încruntă. Se întoarse la aventurile ei literare.
Mi-am adunat puterile şi am intrat pe uşa propriului meu
birou.
Capra din mijlocul încăperii era drăguţă. Fraţii Chengelpet,
aşezaţi pe scaunele din faţa biroului, erau mai puţin drăguţi.
– Aftab, am rostit, dînd din cap către fratele mai în vîrstă.
Nissim, am făcut semn către cel mai tînăr. Şi prietena lor, am
adăugat, arătînd către capră. Cu ce vă pot ajuta în după-amiaza
asta?
– Îmi poţi da permisiunea să-mi împuşc fratele, mediator Perry?
răspunse Nissim.
– Nu sînt sigur că face parte dintre atribuţiile funcţiei mele, i-
am spus. Şi oricum pare puţin cam drastic. Ce-ar fi să-mi povestiţi
ce se petrece?
Nissim arătă către fratele lui.
– Ticălosul ăsta mi-a furat sămînţa, îl acuză el.
– Poftim?
– Sămînţa, repetă Nissim. Întreabă-l. Nu poate să tăgăduiască.
Am clipit din ochi şi m-am întors spre Aftab.
– Aşadar, ai furat sămînţa fratelui tău, aşa-i, Aftab?
– Trebuie să-l ierţi pe fratele meu, replică Aftab. E înclinat spre
isterie, după cum ştii. Ceea ce vrea să spună este că unul dintre
ţapii lui a plecat în hoinăreală de pe păşunea lui pe a mea şi a
fecundat capra asta, iar acum pretinde că am furat sperma ţapului
lui.
– Nu era un ţap oarecare, insistă Nissim. Era Prabhat, ţapul
meu premiat. Îl dau pentru prăsilă pe bani frumoşi, iar Aftab nu
vrea să plătească preţul. Aşadar, mi-a furat sămînţa.
– E sămînţa lui Prabhat, idiotule, izbucni Aftab. Şi nu-i vina
mea că ai grijă de gardul tău atît de prost încît ţapul tău a putut
să ajungă pe pămîntul meu.
– O, asta-i nostim, exclamă Nissim. Mediator Perry, te anunţ că
sîrma gardului a fost tăiată. Prabhat a fost ademenit pe pămîntul
lui.
– Ai halucinaţii, protestă Aftab. Şi chiar dacă ar fi adevărat dar
507
nu e, şi ce dacă? L-ai căpătat înapoi pe preţiosul tău Prabhat…
– Dar acum tu ai capra asta gravidă, zise Nissim. O sarcină
pentru care nu ai plătit şi pentru care nu ţi-am dat permisiunea. E
furt, pur şi simplu. Şi, mai mult decît atît, încerci să mă ruinezi.
– Despre ce tot vorbeşti? întrebă Aftab.
– Încerci să prăseşti un nou mascul, replică Nissim, dar în
direcţia mea, şi arătă capra, care rodea spătarul scaunului lui
Aftab. Nu tăgădui. E capra ta cea mai bună. Împerechind-o cu
Prabhat, ai avea un ţap pe care să-l dai de prăsilă. Încerci să-mi
subminezi afacerea. Întreabă-l, mediator Perry. Întreabă-l ce
poartă capra lui în pîntece…
M-am uitat din nou spre Aftab.
– Ce poartă capra ta, Aftab?
– Printr-o simplă coincidenţă, unul dintre fetuşi e mascul,
răspunse Aftab.
– Vreau să fie avortat, pretinse Nissim.
– Nu e capra ta, spuse Aftab.
– Atunci am să iau iedul cînd se naşte, insistă Nissim. Ca plată
pentru sămînţa pe care ai furat-o.
– Iar asta! exclamă Aftab, şi se uită cercetător la mine. Vezi cu
ce am de-a face, mediator Perry. Îşi lasă ţapii s-o ia razna pe
arătură, prăsindu-se în voie, şi apoi cere plată pentru propria lui
administrare proastă a animalelor.
Nissim urlă furios şi începu să strige şi să gesticuleze violent la
fratele lui; Aftab îl imită. Capra ocoli biroul şi mă privi curioasă.
Am băgat mîna în birou şi i-am dat caprei o bomboană pe care am
găsit-o acolo.
– Tu şi cu mine nu prea avem nevoie să stăm aici pentru asta,
i-am spus caprei.
Capra nu răspunse, dar mi-am dat seama că era de acord cu
mine.
Aşa cum fusese planificat iniţial, slujba mediatorului satului
trebuia să fie simplă: de cîte ori sătenii din New Goa aveau o
problemă cu guvernul local sau districtual, veneau la mine, iar eu
îi ajutam să se descurce cu birocraţia şi să rezolve lucrurile. De
fapt, era exact genul de slujbă pe care i-o dai unui erou de război
care altfel e nefolositor pentru viaţa de zi cu zi a unei colonii în cea
mai mare parte rurale; are exact atîta reputaţie în faţa celor sus-
puşi încît, atunci cînd îşi face apariţia în cadrul uşii, ei să fie
nevoiţi să-i acorde atenţie.
Problema e că, după cîteva luni petrecute astfel, sătenii din New
508
Goa au început să vină la mine şi cu celelalte necazuri.
– O, nu vrem să ne batem capul cu funcţionarii, mi s-a spus de
către unul dintre ei, după ce am întrebat de ce am devenit brusc
omul la care se duceau toţi pentru orice, de la utilajele agricole
pînă la sfaturile matrimoniale elementare. E mai uşor şi mai rapid
să venim la tine.
Rohit KulKarni, administratorul din New Goa, era încîntat de o
asemenea stare de lucruri, din moment ce eu mă ocupam acum de
problemele care obişnuiau să ajungă mai întîi la el. Îi rămînea mai
mult timp să pescuiască şi să joace domino la ceainărie.
În cea mai mare parte a timpului, această nouă definire extinsă
a îndatoririlor mele de mediator mergea cît se poate de bine. Era
plăcut să ajuţi oamenii, şi era la fel de plăcut că oamenii îmi
ascultau sfaturile. Pe de altă parte, orice funcţionar public ar
putea probabil să-ţi spună că numai cîţiva oameni enervanţi din
comunitate le vor ocupa marea majoritate a timpului. În New Goa,
aceste roluri erau ocupate de fraţii Chengelpet.
Nimeni nu ştia de ce se urau atît de mult. Am crezut că ar
putea fi ceva cu părinţii lor, dar Bhajan şi Niral erau oameni
fermecători, la fel de nedumeriţi de ceea ce se întîmpla ca și toţi
ceilalţi. Unii oameni pur şi simplu nu se înţeleg cu alţii dar, din
nefericire, aceşti doi oameni care nu se înţelegeau s-a întîmplat să
fie fraţi.
De fapt, n-ar fi fost atît de rău dacă nu şi-ar fi construit fermele
chiar unul lîngă altul şi astfel se întîlneau aproape tot timpul, faţă
în faţă şi în afaceri. Cîndva, la începutul mandatului meu, i-am
sugerat lui Aftab, pe care îl vedeam ca pe cel un pic mai raţional
dintre fraţii Chengelpet, să se gîndească la mutarea pe o nouă
parcelă de pămînt care tocmai fusese curăţată la capătul celălalt al
satului, pentru că faptul de a locui departe de Nissim ar fi putut
rezolva majoritatea problemelor dintre ei.
– O, i-ar plăcea lui, replicase Aftab, pe un ton perfect rezonabil.
După asta, am renunţat la orice speranţă de discuţie raţională
în această privinţă şi mi-am acceptat karma care-mi cerea să sufăr
prin intermediul vizitelor ocazionale ale ultragiaţilor fraţi
Chengelpet.
– În regulă, am spus, domolindu-i pe fraţi din zarva lor
duşmănoasă. Uite ce zic… Nu cred că are cu adevărat importanţă
cum a păţit-o prietena voastră, capra, aşa că să nu ne concentrăm
asupra acestui fapt. Dar sînteţi amîndoi de acord că ţapul lui
Nissim a făcut isprava.
509
Amîndoi fraţii Chengelpet dădură din cap; capra tăcea cu
modestie.
– Bine. Atunci, voi doi sînteţi împreună în afacere, am zis.
Aftab, poţi să păstrezi iedul după ce se naşte, şi să-l dai pentru
prăsilă dacă doreşti. Dar primele şase ori cînd o faci, Nissim
primeşte onorariul întreg pentru împerechere, iar după aceea,
jumătate din bani merg la fratele tău.
– N-o să facă altceva decît să-l împerecheze pe gratis de primele
şase ori, protestă Nissim.
– Atunci să stabilim onorariul pentru împerechere după primele
şase ori la media acestor prime şase ori, am hotărît eu. În aşa fel
încît dacă încearcă să te tragă pe sfoară pe tine, va sfîrşi prin a se
trage pe sfoară pe el însuşi. Şi e un sat mic, Nissim. Oamenii de
aici n-or să se ducă pentru împerechere la Aftab dacă or să creadă
că singurul motiv pentru care îşi închiriază ţapul este ca să-ţi
încurce ţie mijloacele de trai. E o linie subţire între valoare şi
faptul de a fi un vecin rău.
– Şi dacă nu vreau să fiu în afaceri împreună cu el? întrebă
Aftab.
– Atunci poţi să-i vinzi iedul lui Nissim, i-am răspuns.
Nissim deschise gura să protesteze.
– Da, să-l vinzi, am repetat, înainte ca el să apuce să se plîngă.
Să duci iedul la Murali să-ţi facă o evaluare. Acela va fi preţul. Lui
Murali nu-i place prea mult de nici unul dintre voi, aşa că o să
căpătaţi o estimare corectă. Bine?
Fraţii Chengelpet cugetară la asta, ceea ce înseamnă că şi-au
stors mintea ca să descopere dacă exista vreo cale prin care unul
dintre ei era mai nefericit decît celălalt cu această stare de lucruri.
Pînă la urmă, părură să ajungă amîndoi la concluzia că erau la fel
de nemulţumiţi, ceea ce în această situaţie era un rezultat optim.
Dădură din cap în semn de acceptare.
– Bine, le-am spus. Acum, ieşiţi de-aici înainte de a-mi murdări
covorul.
– Capra mea n-ar face aşa ceva, exclamă Aftab.
– Nu pentru capră îmi fac eu griji, am replicat, dîndu-i afară.
Plecară; Savitri apăru în uşă.
– Stai pe scaunul meu, zise ea, făcînd semn cu capul spre
scaunul meu.
– Du-te naibii, i-am răspuns, sprijinindu-mi picioarele pe birou.
Dacă n-o să rezolvi cazurile iritante, nu eşti gata pentru scaunul
cel mare.
510
– În cazul ăsta, mă întorc la rolul meu umil de asistentă a ta şi
să te anunţ că, în timp ce stăteai de vorbă cu fraţii Chengelpet, a
sunat şeful poliţiei.
– Despre ce era vorba? am întrebat.
– N-a zis, răspunse ea. A închis. Îl ştii pe şef. Foarte repezit.
– Aspru dar drept, asta-i deviza lui, am zis. Dacă era ceva cu
adevărat important, ar fi lăsat un mesaj, aşa că o să-mi bat capul
cu asta mai tîrziu. Între timp, o să ajung la zi cu hîrţogăria.
– N-ai de făcut nici o hîrţogărie, replică Savitri. Mi-o dai mie pe
toată…
– E terminată? am întrebat.
– Din cîte ştii tu, da, răspunse Savitri.
– Atunci cred că o să mă relaxez şi-o să mă încălzesc la razele
talentelor mele superioare de conducător, am spus eu.
– Mă bucur ca nu ai vomat în coşul meu de gunoi mai devreme,
zise Savitri. Pentru că acum am unde s-o fac eu.
Se retrase la biroul ei, înainte să apuc să mă gîndesc la o
replică bună.
Aşa a fost tot timpul, după prima lună în care am lucrat
împreună. A avut nevoie de acea primă lună ca să se obişnuiască
cu faptul că, deşi fost militar, nu eram de fapt o unealtă a
colonialismului, sau cel puţin dacă eram, eram unul realist şi cu
un rezonabil simţ al umorului. După ce a ajuns la concluzia că nu
sînt aici ca să-mi extind hegemonia asupra satului ei, s-a relaxat
îndeajuns cît să înceapă să mă ia peste picior. Aşa a fost relaţia
noastră vreme de şapte ani, şi e una bună.
Cu toată hîrţogăria terminată şi toate problemele satului
rezolvate, am făcut ceea ce-ar fi făcut oricine altcineva în situaţia
mea: am tras un pui de somn. Bine-aţi venit în lumea agitată a
medierii din satele coloniale! E posibil să se petreacă altfel în alte
părţi, dar dacă e adevărat sau nu, nu vreau să ştiu.
M-am trezit la timp ca s-o văd pe Savitri închizînd biroul pentru
ziua aceea. I-am făcut semn cu mîna de la revedere şi, după cîteva
minute de nemişcare, mi-am urnit fundul de pe scaun şi-am ieşit
pe uşă, pe drumul spre casă. Pe drum, l-am zărit din întîmplare pe
şeful poliţiei venind spre mine pe partea cealaltă a drumului. Am
traversat strada, m-am apropiat de el şi mi-am sărutat
responsabilul cu aplicarea legii direct pe buze.
– Ştii că nu-mi place cînd faci aşa ceva, protestă Jane, după ce
m-am oprit.
– Nu-ţi place cînd te sărut? am întrebat-o.
511
– Nu cînd sînt de serviciu, răspunse Jane. Îmi subminează
autoritatea.
Am surîs la gîndul că cine ştie ce infractor ar putea crede că
Jane, fost soldat al Forţelor Speciale, ar fi prea moale doar pentru
că îşi săruta soţul. Şuturile în fund care ar urma ar fi îngrozitoare
prin amplitudine. Totuşi, n-am spus asta.
– Îmi pare rău, i-am zis. O să încerc să nu-ţi mai subminez
autoritatea.
– Mulţumesc, replică Jane. Veneam oricum să te văd, pentru că
nu m-ai sunat înapoi.
– Am fost incredibil de ocupat azi.
– Savitri mi-a povestit pe scurt cît de ocupat erai cînd am
sunat…
– Hopa!
– Hopa! fu de acord Jane.
Am pornit pe jos spre casă.
– Ceea ce voiam să-ţi spun este că te poţi aştepta ca Gopal
Boparai să treacă mîine pe-aici ca să afle care va fi sarcina lui în
serviciul comunităţii. S-a îmbătat şi a provocat iarăși scandal. Urla
la o vacă!
– Karma rea, am comentat eu.
– Vaca a crezut acelaşi lucru, replică Jane. L-a împuns în piept
şi l-a aruncat prin fereastra unui magazin.
– Go e teafăr? am întrebat.
– Zgîrieturi, răspunse Jane. Geamul a sărit de la locul lui.
Plastic. Nu s-a spart.
– E a treia oară pe anul ăsta. Ar trebui dus în faţa adevăratului
magistrat, nu în faţa mea.
– Asta i-am zis şi eu. Dar l-ar aştepta patruzeci de zile de
domiciliu forţat în închisoarea districtuală, iar Sashi trebuie să
nască peste vreo două săptămîni. Are nevoie de el în preajmă mai
mult decît are el nevoie de închisoare.
– În regulă. O să-i găsesc eu ceva potrivit.
– Cum ţi-ai petrecut ziua? întrebă Jane. Adică, în afară de
moţăială…
– Am avut parte de o zi cu fraţii Chengelpet, am răspuns. De
data asta, cu o capră.
Jane şi cu mine am stat de vorbă despre întîmplările zilei pe
drumul spre casă, aşa cum facem în fiecare zi cînd ne întoarcem
acasă, la mica fermă pe care o avem, chiar la ieşirea din satul
propriu-zis. Cînd am cotit pe aleea ce duce spre casă, am dat peste
512
fiica noastră, Zoë, plimbîndu-l pe Babar, cîinele, care era, ca de
obicei, nebun de fericire să ne vadă.
– Ştia că veniţi, zise Zoë, gîfîind uşor. A luat-o la fugă de la
jumătatea drumului. A trebuit să alerg ca să mă ţin după el…
– Îmi pare bine să aflu că îi e dor cuiva de noi, am comentat.
Jane îl mîngîie pe Babar, care dădea din coadă ca o furtună. Eu
am sărutat-o pe Zoë pe obraz.
– Voi doi aveţi un vizitator, ne anunţă Zoë. A apărut în faţa
casei cam acum o oră. Într-un plutitor.
Nimeni din oraş nu avea plutitor; erau bătătoare la ochi şi
nepractice pentru o colonie de fermieri. Am aruncat o privire spre
Jane, care ridică din umeri ca pentru a spune nu aştept pe nimeni.
– Cine-a zis că este? am întrebat.
– N-a zis, răspunse Zoë. Tot ce-a spus este că-i un vechi prieten
de-al tău, John. I-am zis că poate să te sune, şi mi-a răspuns că e
încîntat să aştepte.
– Ei, măcar cum arată? am întrebat în continuare.
– Tînăr, răspunse Zoë. Destul de drăguţ.
– Nu cred că ştiu vreun tip drăguţ, am zis. Ăsta-i mai mult
domeniul tău, fiica mea adolescentă.
Zoë se uită cruciş şi surîse sarcastic.
– Mulţumesc, tăticule de nouăzeci de ani! Dacă m-ai fi lăsat să
termin, ai fi auzit indiciul care-mi spune mie că s-ar putea chiar
să-l cunoşti. Şi anume faptul că e de asemenea verde!
Asta ne făcu să schimbăm din nou o privire, Jane şi cu mine.
Membrii FCA aveau pielea verde, un rezultat al clorofilei
modificate care le dădea energie suplimentară pentru luptă. Atît
Jane, cît şi eu avuseserăm cîndva pielea verde; eu mă întorsesem
la culoarea mea iniţială, iar lui Jane i s-a îngăduit să-şi aleagă o
nuanţă a pielii mai apropiată de standard, atunci cînd a schimbat
trupurile.
– N-a spus ce vrea? o întrebă Jane pe Zoë.
– Nu, răspunse Zoë. Şi nici n-am întrebat. M-am gîndit să vin
să vă caut şi să vă avertizez din timp. L-am lăsat pe veranda din
faţă.
– Probabil că pînă acum şi-a băgat nasul peste tot, prin jurul
casei, am zis eu.
– Mă îndoiesc, replică Zoë. I-am lăsat pe Hickory şi Dickory să
stea cu ochii pe el.
Am rînjit.
– Asta ar trebui să-l ţină la locul lui, am observat.
513
– Exact așa m-am gîndit şi eu, spuse Zoë.
– Eşti mai înţeleaptă decît anii tăi, fiica mea adolescentă.
– Compensez pentru tine, tăticule de nouăzeci de ani, replică
ea.
Porni în fugă înapoi către casă, cu Babar tropăind în urma ei.
– Ce atitudine, îi spun lui Jane. O are de la tine…
– E adoptată, răspunse Jane. Şi nu eu sînt obraznica din
familie!
– Astea sînt amănunte, am replicat, şi am luat-o de mînă.
Haide. Vreau să-l văd doar pe oaspetele nostru speriat de moarte.
L-am găsit pe musafir pe balansoarul de pe verandă, privit
stăruitor şi în tăcere de cei doi obini ai noştri. L-am recunoscut
imediat.
– Domnule general Rybicki, am exclamat. Ce surpriză!
– Salut, domnule maior, răspunse Rybicki, adresîndu-mi-se cu
fostul meu grad.
Arătă spre obini.
– Ţi-ai făcut nişte prieteni interesanţi, de ultima oară cînd te-
am văzut.
– Hickory şi Dickory. Sînt însoţitorii fiicei mele. Cît se poate de
amabili, în afară de cazul în care cred că eşti o ameninţare pentru
ea.
– Şi ce se întîmplă atunci? întrebă Rybicki.
– Depinde. Dar de obicei e rapid.
– Minunat, comentă Rybicki.
I-am lăsat să plece pe obini; se duseră s-o caute pe Zoë.
– Mulţumesc, spuse Rybicki. Obinii mă fac să mă simt nervos.
– Asta-i ideea, interveni Jane.
– Îmi dau seama de asta. Dacă n-ai nimic împotrivă să întreb,
de ce are fiica ta gărzi de corp obine?
– Nu sînt gărzi de corp, sînt însoţitori, preciză Jane. Zoë e fiica
noastră adoptivă. Tatăl ei biologic este Charles Boutin.
Asta îl făcu pe Rybicki să ridice o sprînceană; avea un grad
destul de mare ca să ştie despre Boutin.
– Obinii îl venerează pe Boutin, dar el e mort. Au dorinţa de a-i
cunoaşte fiica, aşa că i-au trimis pe aceştia doi să stea cu ea.
– Şi asta n-o deranjează, comentă Rybicki.
– A crescut cu ei ca bone şi protectori, explică Jane. Se simte în
largul ei cu obinii.
– Şi nu vă deranjează nici pe voi, continuă Rybicki.
– O supraveghează şi o apără pe Zoë. Dau o mînă de ajutor pe-
514
aici. Iar prezenţa lor alături de noi face parte din tratatul pe care îl
are Uniunea Colonială cu obinii. Faptul de a-i avea aici pare un
preţ mic de plătit pentru a-i avea de partea noastră.
– Asta-i destul de adevărat, fu de acord Rybicki şi se ridică în
picioare. Ascultă, domnule maior. Am o propunere pentru tine.
Făcu semn din cap spre Jane.
– Pentru amîndoi, de fapt.
– Ce anume? am întrebat.
Rybicki arătă cu capul spre casă, în direcţia în care tocmai
plecaseră Hickory şi Dickory.
– Aş prefera să nu vorbesc despre asta undeva unde cei doi ar
putea auzi, dacă am de-ales. Aveţi vreun loc unde putem vorbi în
particular?
Am aruncat o privire spre Jane. Ea surîse uşor.
– Ştiu eu un loc, răspunse.
*
– Ne oprim aici? întrebă generalul Rybicki în timp ce trăgeam pe
dreapta, în mijlocul cîmpului.
– Ai întrebat dacă avem vreun loc unde putem vorbi în
particular, am spus. Ai acum cel puţin două hectare de cereale
între noi şi următoarea pereche de urechi, umane sau obine. Bine-
ai venit în intimitate, stilul colonial.
– Ce fel de cereală e asta? întrebă generalul Rybicki, trăgînd de
un lujer.
– E sorg, răspunse Jane, stînd lîngă mine.
Babar era aşezat lîngă Jane şi se scărpina la ureche.
– Sună familiar, zise Rybicki, dar nu cred că am mai văzut-o
vreodată pînă acum.
– Aici e o cultură principală, i-am explicat. E o cultură bună
pentru că suportă arşiţa şi seceta, iar în lunile de vară se face
destul de cald pe-aici. Cei de prin partea locului îl folosesc pentru
o pîine numită bhakri şi pentru alte lucruri.
– Bhakri, repetă Rybicki şi făcu semn spre oraş. Aşadar,
oamenii ăştia sînt mai ales din India.
– Unii dintre ei, am replicat. Cei mai mulţi s-au născut aici. Cea
mai mare parte a colonizărilor active de aici, de pe Huckleberry, au
loc acum pe continentul Clemens. L-au deschis cam în acelaşi
timp cu sosirea noastră.
– Deci nu-i nici o tensiune legată de războiul din subcontinent,
spuse Rybicki. Din cauză că voi sînteţi americani, iar ei indieni.
– Nu se pune problema. Oamenii de aici sînt la fel ca imigranţii
515
de pretutindeni. Se consideră mai întîi huckleberrieni şi apoi
indieni. După încă o generaţie, nimic din toate astea nu va mai
conta. Şi oricum, Jane nu e americană. Dacă sîntem priviţi cumva,
sîntem priviţi ca foşti soldaţi. Cînd am sosit, eram nişte curiozităţi,
dar acum sîntem doar John şi Jane, cu ferma de pe marginea
drumului.
Rybicki se uită din nou la ogor.
– Sînt surprins că vă ocupaţi de agricultură. Voi doi aveţi slujbe
adevărate.
– Agricultura e o slujbă adevărată, zise Jane. Cei mai mulţi
dintre vecinii noştri o fac. Ne prinde bine s-o facem şi noi, ca să-i
putem înţelege pe ei şi ceea ce au nevoie din partea noastră.
– N-am vrut să vă jignesc, se scuză Rybicki.
– N-am luat-o ca pe o jignire, intervin din nou în discuţie. Avem
aici cam şaisprezece hectare. Nu-i prea mult – şi nu destul ca să
luăm banii celorlalţi fermieri – dar e destul ca să arătăm că
preocupările celor din New Goa sînt şi preocupările noastre. Am
muncit mult ca să devenim şi noi cetăţeni ai satului New Goa şi ai
planetei Huckleberry…
Generalul Rybicki dădu din cap şi se uită la tulpina lui de sorg.
Aşa cum observase Zoë, era verde, chipeş şi tînăr. Sau cel puţin
păstra aparenţa tinereţii, datorită corpului FCA pe care-l folosea
încă. Avea să arate în vîrstă de douăzeci şi trei de ani atîta vreme
cît urma să-l mai aibă, chiar dacă vîrsta lui adevărată era acum
undeva peste o sută de ani. Arăta mai tînăr decît mine, chiar dacă
eu eram mai tînăr decît el cu cel puţin cincisprezece ani. Atunci
cînd părăsisem serviciul însă, mi-am schimbat corpul FCA cu unul
nou, nemodificat, bazat pe ADN-ul meu original. Arătam acum de
cel puţin treizeci de ani. Puteam trăi cu asta.
La vremea cînd am plecat din FCA, Rybicki fusese superiorul
meu, dar el şi cu mine ne cunoşteam de dinainte de asta. L-am
cunoscut în prima mea zi de luptă, cînd el era locotenent-colonel
iar eu – soldat simplu. Mă numea, cu dezinvoltură, fiule, făcînd
aluzie la tinereţea mea. Aveam pe atunci şaptezeci şi şapte de ani!
Asta este una dintre probleme cu Forţele Coloniale de Apărare:
toată ingineria corporală pe care o fac încurcă rău de tot simţul
vîrstei. Aveam nouăzeci de ani; Jane, născută adultă în cadrul
Forţelor Speciale, avea vreo şaisprezece ani. Te apucă durerea de
cap numai cînd te gîndeşti la asta…
– E timpul să ne spui de ce te afli aici, domnule general, rosti
Jane.
516
Şapte ani de viaţă alături de oameni născuţi în mod natural nu-
i tociseră stilul de a da iama în politeţuri şi de a merge direct la
ţintă, dobîndit în Forţele Speciale.
Rybicki surîse strîmb şi aruncă sorgul pe jos.
– Bine, zise el. După ce ai plecat din serviciu, Perry, am primit o
avansare şi un transfer. Acum sînt la Departamentul Colonizării;
cei care se ocupă cu iniţierea şi sprijinirea noilor colonii.
– Încă faci parte din FCA, am observat. Pielea verde te dă de gol.
Credeam că Uniunea Colonială îşi ţine separat secţiunile civilă şi
militară.
– Eu sînt omul de legătură, explică Rybicki. Trebuie să menţin
lucrurile coordonate între cele două. E cam la fel de distractiv pe
cît ai putea crede că este.
– Ai toată compătimirea mea…
– Mulţumesc, domnule maior.
Au trecut ani de zile de cînd mi s-a mai adresat cineva cu
gradul.
– Apreciez acest lucru, continuă Rybicki. Motivul pentru care
mă aflu aici este acela că mă întrebam dacă voi – amîndoi – aţi face
o treabă pentru mine.
– Ce fel de treabă? întrebă Jane.
Rybicki o privi cercetător.
– Să conduceţi o colonie nouă, răspunse el.
Jane îmi aruncă o privire. Îmi dădeam seama că deja nu-i
plăcea ideea.
– Nu pentru asta există Departamentul Colonizării? am
întrebat. Ar trebui să fie ticsit de tot felul de oameni a căror
meserie e să conducă noi colonii.
– Nu și de data asta, replică Rybicki. Colonia asta e altfel.
– În ce fel? vru să ştie Jane.
– Uniunea Colonială aduce colonişti de pe Pămînt, zise Rybicki.
Dar în ultimii cîţiva ani coloniile – coloniile statornicite, ca
Phoenix, Elysium şi Kyoto – au făcut presiuni asupra UC să lase
oamenii lor să formeze noi colonii. Cei de pe aceste planete au mai
făcut încercări înainte, fondînd colonii sălbatice, dar ştii cum au
mers.
Am dat din cap. Coloniile sălbatice erau ilegale şi neautorizate.
UC a închis ochii la coloniile sălbatice; argumentul era că altfel
oamenii din ele ar fi provocat necazuri acasă, aşa că puteau la fel
de bine să-i lase să plece. Dar o colonie sălbatică era cu desăvîrşire
pe cont propriu; în afară de cazul în care unul dintre colonişti era
517
odrasla cuiva sus-pus din guvern, FCA n-ar fi venit cînd strigai
după ajutor. Statisticile supravieţuirii pentru coloniile sălbatice
erau zguduitor de sumbre. Cele mai multe nu durau nici şase luni.
Alte specii colonizatoare le lichidau de obicei. Nu era un univers
iertător.
Rybicki îmi observă încuviinţarea şi continuă.
– UC ar prefera să-şi vadă coloniile de treburile lor, dar a
devenit o problemă politică, iar UC n-o mai poate ignora. Aşa că
Departamentul Colonizării a încercat să-l imite pe Solomon,
spunînd ca fiecare dintre cei care-au provocat agitaţia să poată
contribui cu un număr limitat de colonişti la primul val al
operaţiunii. Aşa că acum avem o colonie incipientă de aproximativ
două mii cinci sute de oameni, cu cîte două sute cincizeci din zece
colonii diferite. Însă n-avem pe nimeni să-i conducă. Nici una
dintre colonii nu-i vrea la conducere pe oamenii din celelalte
colonii.
– Există mai mult de zece colonii, am remarcat. Aţi putea
recruta conducătorii coloniei dintr-una dintre acestea.
– Teoretic, ar merge, fu de acord Rybicki. În universul real
totuşi, celelalte colonii sînt supărate că nu şi-au văzut oamenii lor
pe lista coloniei. Am promis că dacă această colonie merge bine, ne
vom gîndi la ideea de a deschide alte lumi. Deocamdată însă e o
harababură şi nimeni altcineva nu e dispus să coopereze.
– Cine-a fost idiotul care-a sugerat de la început planul ăsta?
întrebă Jane.
– Din întîmplare, idiotul am fost eu, răspunse Rybicki.
– Bună treabă, comentă Jane.
M-am gîndit că era un lucru bun că nu mai era în armată.
– Mulţumesc, şef Sagan, zise Rybicki. Apreciez sinceritatea. E
limpede că au existat aspecte ale planului la care nu m-am
aşteptat. De asta mă aflu aici.
– Fisura acestui plan al tău – în afară de faptul că nici Jane,
nici eu n-avem nici cea mai mică idee cum să conducem o colonie
incipientă – este că şi noi sîntem acum colonişti, am spus. Sîntem
aici de aproape opt ani.
– Dar ai spus-o chiar tu: sînteţi foşti soldaţi. Foştii soldaţi sînt o
categorie aparte. Nu sînteţi cu adevărat de pe Huckleberry. Tu eşti
de pe Pămînt, iar ea a fost în Forţele Speciale, ceea ce înseamnă că
nu e de nicăieri. Nu vreau să te jignesc, îi spuse lui Jane.
– Rămîne totuşi problema că nici unul dintre noi nu are nici un
fel de experienţă la conducerea unei colonii incipiente. Cînd mi-am
518
făcut turul de relaţii publice, cu multă vreme în urmă, am fost pe o
colonie incipientă, pe Orton. Oamenii aceia nu încetau niciodată
munca. Nu arunci pur şi simplu oamenii în situaţia aceea fără
antrenament.
– Voi aveţi antrenament. Amîndoi aţi fost ofiţeri. Dumnezeule,
Perry, ai fost maior! Ai comandat un regiment de trei mii de oameni
într-un grup de armată. E mai mare decît o colonie incipientă!
– O colonie nu e un regiment militar.
– Nu, nu e, încuviinţă Rybicki. Dar cere aceleaşi talente. Şi de
cînd aţi fost demobilizaţi, aţi lucrat amîndoi în administraţia
colonială. Tu eşti mediator – ştii cum funcţionează guvernul unei
colonii şi cum se fac lucrurile. Soţia ta e şeful poliţiei şi răspunde
de păstrarea ordinii. Voi doi aveţi, în general, toate talentele de
care va fi nevoie. Nu v-am scos pur şi simplu numele dintr-o
pălărie, domnule maior. Astea sînt motivele pentru care m-am
gîndit la voi. Sînteţi pregătiţi în proporţie de optzeci şi cinci la sută
deja, şi o să vă furnizăm noi restul pe drum, înainte de călătoria
coloniştilor spre Roanoke. Ăsta-i numele pe care l-am ales pentru
colonie, adăugă el.
– Avem o viaţă aici, protestă Jane. Avem slujbe şi
responsabilităţi, şi avem o fetiţă care are şi ea viaţa ei aici. Ne ceri
să ne dezrădăcinăm ca să-ţi rezolvăm mica ta criză politică, de
parcă ar fi un fleac.
– Ei, îmi cer scuze pentru partea cu fleacul. În mod normal, aţi
fi primit această cerere printr-un curier diplomatic colonial,
împreună cu un teanc mare de documente. Dar, din întîmplare,
am venit pe Huckleberry pentru motive complet diferite şi m-am
gîndit să împuşc doi iepuri dintr-un foc. Sincer, nu mă aşteptam
să vă prezint ideea stînd în mijlocul unui cîmp cu sorg.
– În regulă, zise Jane.
– Cît despre faptul de a fi o criză politică mică, te înşeli în
privinţa asta, continuă Rybicki. E o criză politică de dimensiuni
medii, pe cale să se transforme într-una mare. Chestiunea a
devenit mai mult decît încă o colonie umană. Guvernele planetare
locale şi presa au făcut din ea cel mai mare eveniment al
colonizării de cînd oamenii au părăsit pentru prima oară Pămîntul.
Nu e – crede-mă pe cuvînt –, dar faptul nu prea mai contează în
acest moment. Totul a devenit un circ media şi o pacoste politică,
şi a pus DC în defensivă. Colonia asta ne scapă din mîini din
cauză că atît de mulţi alţii au investit în ea. Avem nevoie să ne
recăpătăm controlul asupra sa.
519
– Aşadar, totul e legat de politică, am conchis eu.
– Nu, replică Rybicki. M-ai înţeles greşit. DC n-are nevoie să
recapete controlul pentru că ne aşteptăm la o răsturnare politică…
Trebuie să recăpătăm controlul pentru că asta e o colonie umană.
Ştiţi amîndoi cum e acolo, afară. Coloniile trăiesc sau mor –
coloniştii trăiesc sau mor – în funcţie de cît de bine le pregătim şi le
apărăm. Treaba DC este să-i pregătească pe colonişti cît mai bine
cu putinţă înainte de a coloniza. Treaba FCA este de a-i proteja
pînă cînd stabilesc un avanpost. Dacă oricare dintre cele două
părţi ale ecuaţiei se prăbuşeşte, acea colonie a încurcat-o. În acest
moment, partea din ecuaţie ce revine Departamentului nu
funcţionează pentru că n-am furnizat conducerea, şi fiecare
încearcă să-i împiedice pe toţi ceilalţi să umple vidul. Nu mai avem
timp să facem lucrurile să meargă. Roanoke o să existe. Problema
este dacă reuşim s-o facem cum trebuie. Dacă nu – dacă Roanoke
moare – preţul o să fie iadul. Aşa că mai bine s-o facem cum
trebuie.
– Dacă e o problemă politică atît de încinsă, nu văd cum
introducerea noastră în amestecătura asta ar ajuta lucrurile. Nu
există nici o garanţie că vor fi toţi mulţumiţi cu noi.
– Aşa cum am spus, nu v-am scos numele dintr-o pălărie, zise
Rybicki. La Departament, am analizat o listă de candidaţi
potenţiali care ne-ar conveni nouă şi care le-ar conveni celor de la
FCA. Ne-am gîndit că dacă şi unii şi alţii am putea ajunge la un
consens în legătură cu cineva, am putea convinge guvernele
coloniilor să-l accepte. Voi doi eraţi pe listă.
– Unde anume pe listă? întrebă Jane.
– Cam pe la jumătate, răspunse Rybicki. Îmi pare rău. Ceilalţi
n-au fost corespunzători.
– Ei, e o adevărată cinste doar să fim nominalizaţi, am
comentat.
Rybicki rînji.
– Nu mi-a plăcut niciodată sarcasmul tău, Perry. Înţeleg că vă
pun multe pe umeri dintr-odată. Nu mă aştept să-mi daţi acum un
răspuns. Am toate documentele aici, îşi ciocăni el tîmpla, vrînd să
arate că stocase toate informaţiile în BrainPal, aşa că dacă aveţi un
PDA vi le pot trimite, puteţi arunca o privire pe ele în tihnă. Atîta
vreme cît tihna nu durează mai mult de o săptămînă standard.
– Ne ceri să părăsim totul aici, vorbi Jane din nou.
– Da, replică Rybicki. Vă cer. Şi fac apel şi la simţul datoriei,
din moment ce ştiu că îl aveţi. Uniunea Colonială are nevoie de
520
oameni inteligenţi, capabili şi cu experienţă, ca să ne ajute să
punem pe picioare colonia asta. Voi doi vă potriviţi. Şi ceea ce vă
cer e mai important decît ceea ce faceţi aici. Slujbele voastre de-
acum pot fi făcute şi de alţii. Voi doi o să plecaţi şi altcineva o să
vină şi o să vă ia locul. Poate că n-or să fie la fel de buni, dar or să
fie suficient de buni. Ceea ce doresc de la voi doi pentru colonia
asta nu e ceva ce poate face chiar oricine.
– Ai zis că eram la mijlocul listei…
– Era o listă scurtă, îmi răspunse Rybicki. Şi e o cădere bruscă
după voi doi.
Se întoarse din nou spre Jane.
– Uite, Sagan, văd că e greu să te fac să accepţi asta. O să fac
un tîrg cu voi. O să fie o colonie incipientă. Asta înseamnă că
primul val soseşte şi petrece doi sau trei ani pregătind locul pentru
următorul val. După ce vine al doilea val, lucrurile vor fi probabil
destul de bine înrădăcinate așa încît, dacă vreţi, tu, Perry şi fiica
voastră vă puteţi întoarce aici. DC poate avea grijă ca locuinţa şi
slujbele să vă aştepte. La naiba, o să trimitem chiar şi pe cineva să
vă strîngă recolta!
– Nu mă lua de sus, generale, zise Jane.
– Nu vă iau de sus. Oferta e autentică, Sagan. Viaţa ta de aici,
fiecare părticică a ei, o să te aştepte. N-o să pierdeţi nimic din ea.
Dar am nevoie de voi doi acum. DC o să facă să merite timpul
petrecut acolo. O să vă căpătaţi viaţa înapoi. Şi o să aveţi grijă ca
Roanoke să supravieţuiască. Gîndiţi-vă la asta. Dar hotărîţi-vă
repede.
*
M-am trezit şi Jane nu era lîngă mine; am găsit-o stînd pe
drum, în faţa casei, cu ochii în sus, aţintiţi la stele.
– O să te lovească cineva dacă stai aşa, în drum, i-am spus,
apropiindu-mă pe la spate şi punîndu-mi mîinile pe umerii ei.
– N-are cine să mă lovească, răspunse Jane, luîndu-mi mîna
stîngă în mîinile ei. Abia dacă ar avea ce să mă lovească în timpul
zilei. Uită-te la ele, arătă ea către stele cu mîna dreaptă, şi începu
să traseze constelaţii. Uite: Cocorul. Lotusul. Perla…
– Am probleme cu constelaţiile de pe Huckleberry, am zis. Le tot
caut pe cele cu care m-am născut. Ridic ochii şi o parte din mine
încă se aşteaptă să vadă Carul Mare sau Orion.
– Nu m-am uitat niciodată la stele înainte de a veni aici,
continuă Jane. Adică, le-am văzut, dar nu însemnau nimic pentru
mine. Nu erau decît nişte stele. Apoi am venit aici şi am petrecut
521
atîta timp ca să învăţ aceste constelaţii…
– Îmi aduc aminte, am replicat.
Şi chiar îmi aduceam aminte; Vikram Banerje, care fusese
astronom pe Pămînt, se dovedise un vizitator frecvent al casei
noastre în primii ani petrecuţi în New Goa, trasînd cu răbdare
pentru Jane desenele de pe cer. A murit nu cu multă vreme după
ce-o învăţase, în sfîrşit, toate constelaţiile de pe Huckleberry.
– La început nu le-am văzut, zise Jane.
– Constelaţiile?
Jane încuviinţă.
– Vikram mi le arăta, iar eu vedeam numai un nor de stele. Îmi
arăta o hartă şi vedeam cum ar fi trebuit să fie legate stelele între
ele, iar apoi mă uitam la cer şi nu vedeam decît… stele. Şi a fost
aşa multă vreme. Apoi, într-o noapte, îmi aduc aminte că veneam
acasă de la lucru, am ridicat ochii şi mi-am zis: „Uite Cocorul”, şi l-
am văzut. Am văzut cocorul. Am văzut constelaţiile. Atunci am
ştiut că locul ăsta era casa mea. Atunci am ştiut că am venit aici
ca să rămîn. Că locul ăsta era al meu.
Am înconjurat trupul lui Jane cu braţele şi am strîns-o de talie.
– Dar locul ăsta nu e şi al tău, nu-i aşa? întrebă Jane.
– Locul meu e acolo unde eşti tu, îi răspund.
– Ştii ce vreau să spun.
– Ştiu ce vrei să spui. Îmi place aici, Jane. Îmi plac oamenii. Îmi
place viaţa noastră.
– Dar…
Am ridicat din umeri.
– Aşa credeam şi eu, zise ea.
– Nu sînt nefericit.
– N-am zis că eşti. Şi ştiu că nu eşti nefericit cu mine sau cu
Zoë. Dacă n-ar fi apărut generalul Rybicki, nu cred că ai fi
observat că eşti gata să mergi mai departe.
Am dat din cap şi am sărutat-o pe ceafă. Avea dreptate.
– Am vorbit cu Zoë despre asta, spuse Jane.
– Ce are de spus?
– E ca tine. Îi place aici, dar nu e casa ei. Îi place ideea de a se
duce într-o colonie care abia începe.
– Îi stîrneşte simţul aventurii.
– Poate. N-are parte de prea multe aventuri aici. E tocmai unul
dintre lucrurile care-mi plac mie.
– Asta-i nostim, din partea unui soldat din Forţele Speciale.
– Spun asta pentru că sînt din Forţele Speciale. Am avut parte
522
de nouă ani de aventuri neîntrerupte. M-am născut în Forţele
Speciale şi dacă n-aţi fi fost tu şi Zoë, aş fi murit acolo, şi n-aş fi
avut nimic altceva. Aventurile sînt supraevaluate.
– Dar te gîndeşti să mai treci oricum prin cîteva.
– Pentru că te gîndeşti tu.
– N-am hotărît nimic. Am putea spune nu. Aici e locul tău.
– „Locul meu e acolo unde eşti tu”, repetă Jane cuvintele mele.
Aici e locul meu. Dar poate că ar putea fi şi altundeva. Poate că
mi-e doar frică să plec.
– Nu cred că ţi-e frică de prea multe lucruri.
– Mi-e frică de alte lucruri decît ţie. Nu observi pentru uneori n-
ai un prea bun spirit de observaţie…
– Mulţumesc.
Am stat acolo pe drum, îmbrăţişaţi.
– Ne putem întoarce oricînd, vorbi Jane în cele din urmă.
Se lăsă pe spate ca să mă sărute pe obraz, se desprinse din
strînsoarea mea şi porni de-a lungul drumului. M-am întors spre
casă.
– Rămîi cu mine, spuse Jane.
– Bine. Îmi pare rău. Am crezut că vrei să fii singură.
– Nu. Mergi alături de mine. Dă-mi voie să-ţi arăt constelaţiile
mele. Avem destul timp pentru asta.
523
DOI
524
dumneavoastră vă veţi simţi ca şi cum aţi fi pus un kilogram sau
două în plus cînd veţi coborî pe planetă. Atmosfera cuprinde
amestecul obişnuit de oxigen şi azot, dar este neobişnuit de bogată
în oxigen: aproape de treizeci la sută. O să simţiţi şi asta.
– De la cine am luat planeta? întrebă unul dintre reporteri.
– N-am ajuns încă acolo, zise Bell, şi urmară cîteva murmure.
Bell era cunoscută, după cît se părea, pentru că ţinea
conferinţe de presă seci, după notiţe, şi aici era în plină formă.
Imaginea globului lui Roanoke dispăru, înlocuită de o deltă, în
care un rîuleţ se întîlnea cu un rîu mult mai mare.
– Iată unde se va stabili colonia, explică Bell. Am numit rîul mai
mic, de aici, Ablemare; cel mai mare, de dincoace, este Raleigh.
Raleigh drenează întregul continent, aşa cum face Amazonul pe
Pămînt sau Anasazi pe Phoenix. Cîteva sute de kilometri mai spre
vest – imaginea se derulă – ajungem la oceanul Virginian. Loc din
belşug pentru dezvoltare.
– De ce nu este colonia la ţărm? întrebă cineva.
– Pentru că nu trebuie să fie, răspunse Bell. Nu sîntem în
secolul al şaisprezecelea. Navele noastre traversează stele, nu
oceane. Putem aşeza coloniile acolo unde are rost să se afle. Acest
loc – Bell se întoarse la locul iniţial – este destul de departe în
interiorul continentului ca să fie izolat de cicloanele care lovesc la
vărsarea fluviului Raleigh, şi are şi alte avantaje geologice şi
meteorologice. De asemenea, viaţa de pe această planetă are o
chimie incompatibilă cu a noastră. Coloniştii nu pot mînca nimic
de-acolo. Nu se pune problema pescuitului. Are mai mult sens să
plasăm colonia pe o cîmpie aluvionară, unde are spaţiu să-şi
cultive hrana proprie, decît pe coastă.
– Acum putem afla de la cine am luat planeta? întrebă primul
reporter.
– N-am ajuns încă acolo, repetă Bell.
– Dar ştim deja toate lucrurile astea, vorbi altcineva. E în
dosarele de presă. Iar spectatorii noştri or să vrea să ştie de la cine
am luat planeta.
– N-am luat planeta de la nimeni, replică Bell, vizibil iritată că
este scoasă din ritm. Planeta ne-a fost dată.
– De către cine? întrebă primul reporter.
– De către obini, răspunse Bell.
Asta provocă rumoare.
– Şi voi fi încîntată să vorbesc mai mult despre asta mai tîrziu.
Dar mai întîi… – imaginea fluviului dispăru, înlocuită de nişte
525
obiecte arborescente îmblănite care nu erau tocmai plante, nici
tocmai animale, dar erau forma de viaţă dominantă pe Roanoke.
Cei mai mulţi dintre reporteri n-o băgară în seamă, şoptind în
aparatele de înregistrat despre legătura cu obinii.
*
– Obinii o numesc Garsinhir, ne spusese generalul Rybicki mie
şi lui Jane cu cîteva zile mai devreme, cînd luasem naveta lui
personală de la nava care ne adusese pînă la staţia Phoenix,
pentru instruirea oficială şi ca să fim prezentaţi unora dintre
colonişti, ce aveau să joace rolul de adjuncţi ai noştri. Înseamnă
planeta a şaptesprezecea. A fost a şaptesprezecea planetă pe care
au colonizat-o. Nu sînt o specie tocmai plină de imaginaţie.
– Nu le stă în fire obinilor să renunţe la o planetă, a comentat
Jane.
– N-au renunţat, a explicat Rybicki. Am făcut schimb. Le-am
dat o mică planetă pe care am luat-o de la gelta, cam cu un an în
urmă. Oricum, Garsinhir nu le era de prea mare folos. E o planetă
de categoria a şasea. Chimia vieţii de acolo e destul de
asemănătoare cu a obinilor, încît obinii să moară continuu din
cauza viruşilor locali. Noi, oamenii, pe de altă parte, sîntem
incompatibili cu chimia vieţii locale. Aşa încît n-o să fim afectaţi de
viruşii locali, de bacterii şi de ce-o mai fi. Planeta gelta pe care o
iau obinii nu-i atît de frumoasă, dar ei o tolerează mai bine. E un
schimb corect. Acum, aţi avut ocazia să vă uitaţi la dosarele
coloniştilor?
– Da, am răspuns.
– Vreo părere?
– Da, a răspuns Jane. Procesul de selecţie e dement.
Rybicki i-a zîmbit.
– Într-o zi, o să devii diplomată, iar eu n-o să mai ştiu ce să fac.
Jane a întins mîna după PDA şi a afişat informaţiile despre
procesul de selecţie.
– Coloniştii de pe Elysium au fost aleşi la o loterie, a început ea.
– O loterie la care se puteau înscrie numai după ce dovedeau că
erau capabili din punct de vedere fizic să suporte rigorile
colonizării, a precizat Rybicki.
– Coloniştii de pe Kyoto sînt cu toţii membri ai unui ordin
religios care evită tehnologia, a continuat Jane. Cum or s-ajungă
măcar pe navele coloniei?
– Sînt menoniţi coloniali. Nu sînt scrîntiţi, şi nu sînt extremişti.
Năzuiesc doar către simplitate. Nu-i un lucru rău pentru o colonie
526
nouă…
– Coloniştii de pe Umbria au fost selectaţi printr-un joc
televizat!
– Cei care n-au cîştigat s-au ales doar cu jocul, am spus.
Rybicki nu m-a băgat în seamă.
– Da, i-a răspuns lui Jane. Un joc televizat care le cerea
concurenţilor să se întreacă în cîteva teste de rezistenţă şi de
inteligenţă, amîndouă urmînd şi ele să prindă bine cînd ajungeţi
pe Roanoke. Sagan, fiecărei colonii i s-a dat o listă de criterii fizice
şi mintale pe care trebuie să le îndeplinească fiecare colonist
potenţial pentru Roanoke. Unele dintre ele, ca Erie şi Zhong Guo,
au avut parte de procese relativ standard de selecţie. Altele nu.
– Şi asta nu-ţi provoacă nici o îngrijorare, a comentat Jane.
– Nu, atîta vreme cît coloniştii au trecut propriul nostru set de
cerinţe, nu, a replicat Rybicki. Ei ne-au prezentat coloniştii
potenţiali; noi i-am verificat potrivit propriilor noastre standarde.
– Au trecut cu toţii? am întrebat eu.
Rybicki a pufnit.
– Cu greu. Conducătoarea coloniei Albion a ales coloniştii de pe
lista ei de inamici, iar locurile pentru colonişti de pe Rus s-au dus
la cei care au licitat mai mult. Am sfîrşit prin a supraveghea
procesul de selecţie pe amîndouă aceste colonii. Dar rezultatul
final este că aveţi ceea ce eu cred că este un grup excelent de
colonişti.
S-a întors spre Jane.
– Sînt incomparabil mai buni decît coloniştii pe care i-aţi căpăta
de pe Pămînt, atîta lucru vă pot spune. Pe ei nu-i examinăm nici
pe departe la fel de riguros. Acolo, filosofia noastră este că dacă
poţi să păşeşti pe un transportor colonial, ai intrat. Pentru colonia
asta, standardele sînt puţin mai înalte. Aşa că linişteşte-te. Aveţi
colonişti buni.
Jane s-a aşezat la loc, nu în întregime convinsă. N-am
condamnat-o; nici eu nu eram cu desăvîrşire convins. Am tăcut
toţi trei în timp ce naveta făcea demersurile pentru andocare la
poartă.
– Unde-i fiica voastră? a întrebat Rybicki, în timp ce naveta se
aşeza la locul ei.
– A rămas la New Goa, a răspuns Jane. Supraveghează
bagajele.
– Şi dă o petrecere de adio pentru prietenii ei, la care e mai bine
să nu ne gîndim prea mult, am completat.
527
– Adolescenţi, a comentat Rybicki.
S-a ridicat în picioare.
– Acum, Perry, Sagan… Vă aduceţi aminte ce-am spus despre
faptul că acest proces de colonizare a devenit un circ mediatic?
– Da, am răspuns.
– Bine. Atunci pregătiţi-vă să întîlniţi clovnii.
Şi apoi ne-a condus afară de pe navetă, la poartă, unde, în
aparenţă, se adunase întreaga presă de ştiri din Uniunea Colonială
ca să ne întîlnească.
– Sfinte Dumnezeule! am exclamat, oprindu-mă în tunel.
– E prea tîrziu ca să intri în panică, Perry, zise Rybicki,
întinzînd mîna în spate şi luîndu-mă de braţ. Ei ştiu deja totul de-
spre voi. Aţi putea la fel de bine să ieşiţi în public şi să terminaţi
odată cu asta.
*
– Aşa deci, vorbi Jann Kranjic, apropiindu-se de mine dintr-o
parte, la nu mai mult de cinci minute după ce am aterizat pe
Roanoke. Cum e să fii unul dintre primii oameni care pun piciorul
pe o lume nouă?
– Am mai făcut-o şi înainte, am zis, turtind brazda sub gheată.
Nu m-am uitat la el. În ultimele cîteva zile, am ajuns să detest
vorbirea lui mieroasă şi înfăţişarea lui plăcută, telegenică.
– Sigur, zise Jann. Dar de data asta n-ai pe nimeni care să
încerce să-ţi reteze piciorul ăla…
I-am aruncat o privire şi am văzut surîsul acela iritant al lui,
care era cumva privit ca un zîmbet victorios pe lumea sa natală,
Umbria. Cu coada ochiului am văzut-o și pe Beata Novik,
operatoarea, făcîndu-şi deplasarea lentă. Îşi lăsa camera să
înregistreze totul, ca să aibă de unde să taie mai tîrziu.
– Ziua abia a început, Jann. Mai este încă timp ca cineva să fie
împuşcat, am spus.
Surîsul lui deveni uşor şovăielnic.
– Acum, ce-ar fi ca tu şi cu Beata să vă duceţi să sîcîiţi pe
altcineva?
Kranjic oftă şi-şi ieşi din rol.
– Uite, Perry, vorbi el. Ştii că, atunci cînd o să mă apuc să
montez materialul ăsta, n-o să pot face cu nici un chip să nu arăţi
ca un nesuferit. Ar trebui doar să îmblînzeşti puţin tonul, bine?
Dă-mi ceva cu care să pot lucra. Chiar vrem să facem chestia cu
eroul de război, dar nu-mi oferi prea mult. Hai, ştii cum merg
chestiile astea. Ai făcut publicitate cînd erai pe Pămînt, pentru
528
numele lui Dumnezeu!
I-am făcut semn cu mîna să plece, iritat. Kranjic se uită
stăruitor în dreapta mea, la Jane, dar nu încercă să obţină un
comentariu din partea ei. La un moment dat, cînd nu mă uitam,
întrecuse măsura într-un fel oarecare faţă de ea, şi bănuiesc că ea
sfîrşise prin a-l speria de moarte. M-am întrebat dacă exista vreo
înregistrare video a momentului.
– Hai, Beata, zise el. Oricum avem nevoie de mai multe
materiale cu Trujillo.
Se îndepărtară în direcţia navei de debarcare, căutînd unul
dintre viitorii conducători ai coloniei care să poată fi citat.
Kranjic mă făcea ţîfnos. Toată călătoria asta mă făcea ţîfnos.
De ochii lumii, era vorba despre o expediţie de prospectare
pentru mine, pentru Jane şi pentru cîţiva colonişti aleşi, ca să
facem o recunoaştere la locul coloniei şi să aflăm mai multe despre
planetă. În realitate, era o excursie pentru presă, cu noi toţi ca
vedete. Era o risipă de timp să ne tîrască pe toţi pînă pe planeta
asta doar pentru ocazia de a face fotografii, şi apoi să ne tîrască
iarăși pe toţi, înapoi acasă. Kranjic nu era decît exemplul cel mai
enervant al genului de gîndire care preţuia aparenţa mai presus de
substanţă.
M-am întors către Jane.
– N-o să-mi fie dor de el cînd o să pornim colonia.
– N-ai citit destul de atent profilurile coloniştilor, îmi răspunse
Jane. Atît el cît şi Beata fac parte din grupul de colonişti umbrieni.
Vine cu noi. El şi Beata s-au căsătorit ca să facă asta, pentru că
umbrienii nu-i lăsau pe cei necăsătoriţi să participe la colonizare.
– Deoarece cuplurile căsătorite sînt mai bine pregătite pentru
viaţa colonială? m-am aventurat eu.
– Mai degrabă deoarece cuplurile care concurează au oferit un
spectacol mai bun la jocul acela al lor, replică Jane.
– A concurat la emisiune?
– A fost prezentatorul emisiunii, răspunse Jane. Dar regulile
sînt reguli. E în întregime o căsătorie de convenienţă. Kranjic n-a
avut niciodată o relaţie care să dureze mai mult de un an, iar
Beata e în orice caz lesbiană.
– Sînt îngrozit că ştii toate astea!
– Am fost ofiţer de informaţii. E uşor pentru mine.
– Mai e ceva ce-ar trebui să ştiu despre el?
– Planul lui este să reflecte primul an al coloniei Roanoke,
explică Jane. A semnat deja pentru o emisiune săptămînală. A
529
primit şi o ofertă pentru o carte.
– Încîntător. Ei, măcar acum ştim cum s-a fofilat pe navetă.
Pe prima navetă ajunsă pe Roanoke trebuiau să fie numai cei
doisprezece reprezentanţi ai coloniştilor şi cîţiva funcţionari ai
Departamentului Colonizării; aproape că s-a declanşat o răscoală
cînd reporterii de pe Serra şi-au dat seama că nici unul dintre ei
nu era invitat pe navetă alături de colonişti. Kranjic a rezolvat
impasul oferindu-se să pună la dispoziţia tuturor materialele
filmate de Beata. Restul reporterilor aveau să coboare mai tîrziu cu
alte navete, ca să filmeze instalarea şi apoi să continue materialul
lui Kranjic. Pentru binele lui, era mai bine că urma să devină
colonist pe Roanoke; după asta, unii dintre colegii lui cei mai
ranchiunoşi ar fi putut foarte bine să-l împingă printr-o ecluză.
– Nu-ţi face griji, spuse Jane. Şi pe deasupra, avea dreptate.
Asta este prima planetă nouă pe care te afli unde nu încearcă
nimeni să te omoare. Bucură-te de asta. Vino.
Porni să străbată întinderea imensă de ierburi indigene, către
un şir de ceea ce semănau cu – dar nu erau tocmai – nişte arbori.
La drept vorbind, ierburile indigene nu erau nici ele tocmai ierburi.
Orice-ar fi fost exact, atît ne-ierburile cît şi ne-arborii, erau de
un verde luxuriant şi imposibil. Atmosfera prea bogată ne apăsa,
umedă şi grea. În această emisferă se apropia sfîrşitul iernii, dar în
locul în care ne aflam pe planetă, latitudinea şi vînturile
predominante conspirau să facă vremea plăcut de caldă. Eram
îngrijorat de cum o să fie miezul verii; mă aşteptam să transpir din
belşug.
Am prins-o din urmă pe Jane, care se oprise ca să cerceteze
unul dintre obiectele asemănătoare unui copac. Nu avea frunze,
avea blană. Blana părea să se mişte; m-am aplecat mai aproape şi
am văzut o colonie de vietăţi minuscule mişunînd prin ea.
– Purici de plante, am comentat. Frumos!
Jane zîmbi, ceea ce se întîmpla destul de rar ca să fie observat.
– Cred că e interesant, spuse ea, mîngîind o ramură a
copacului. Unul dintre puricii de plante sări din blană pe mîna ei;
Jane îl privi cu interes înainte să-l arunce de pe ea cu o suflare.
– Crezi că ai putea fi fericită aici? am întrebat.
– Cred că aş putea fi ocupată aici, răspunse Jane. Generalul
Rybicki poate să spună ce vrea despre procesul de selecţie pentru
colonia asta. Eu am citit dosarele coloniştilor. Nu sînt convinsă că
cei mai mulţi dintre aceştia n-or să fie un pericol pentru ei înşişi şi
pentru alţii.
530
Dădu din cap în direcţia navetei, unde-l văzuserăm ultima oară
pe Kranjic.
– Uită-te la Kranjic. El nu vrea să colonizeze. Vrea să scrie de-
spre alţi oameni care colonizează. Trăieşte sub impresia că odată
ajuns aici, o să aibă tot timpul din lume ca să-şi facă emisiunea şi
să-şi scrie cartea. O să ajungă aproape mort de foame, înainte să-
şi dea seama…
– Poate că e o excepţie.
– Eşti optimist, zise Jane, şi se uită înapoi la arborele îmblănit
şi la chestiile tîrîtoare din el. Îmi place asta la tine. Dar nu cred că
ar trebui să acţionăm dintr-un punct de vedere optimist.
– De acord, am răspuns. Dar trebuie să recunoşti că te-ai
înşelat în legătură cu menoniţii.
– M-am înşelat doar provizoriu în legătură cu menoniţii. Dar da.
Sînt candidaţi mult mai puternici decît m-am aşteptat.
– Pur şi simplu n-ai cunoscut niciodată vreun menonit, am
spus.
– N-am cunoscut niciodată nici un om religios, înainte să ajung
pe Huckleberry, zise Jane, uitîndu-se la mine. Iar hinduismul nu
mi s-a potrivit prea mult. Deşi îl pot aprecia pe Shiva.
– Pariez că aşa e. E puţin altfel, totuşi, decît să fii menonit.
Jane se uită peste umărul meu.
– Vorbind de lup…
M-am întors şi am văzut o siluetă înaltă, palidă, venind spre
noi. Haine simple şi o pălărie cu boruri late. Era Hiram Yoder, ales
de menoniţii coloniali să ne însoţească în această călătorie.
Am zîmbit spre silueta lui. Spre deosebire de Jane, eu îi
cunoşteam pe menoniţi – partea din Ohio în care locuisem avea o
mulţime dintre ei, ca şi amish, fraţi elveţieni şi alte varietăţi de
anabaptişti. Ca orice alte soiuri de oameni, menoniţii ca indivizi
aveau gama obişnuită de personalităţi, dar priviţi ca o categorie,
păreau să fie oameni buni şi cinstiţi. Cînd aveam nevoie de vreo
treabă făcută la mine acasă, alegeam întotdeauna firme ale
menoniţilor, pentru că făceau bine treaba de prima dată, şi dacă
ceva se dovedea a nu fi cum trebuia, nu se certau cu tine în
privinţa asta; nu făceau decît să repare. Asta-i o filosofie care
merită sprijinită.
Yoder ridică mîna în semn de bun-venit.
– M-am gîndit să vin alături de voi. Mi-am închipuit că dacă
şefii coloniei se uită atît de atenţi la ceva, aş dori să ştiu ce este.
– E doar un copac, am răspuns. Sau, ei bine…, oricum vom
531
sfîrşi prin a numi chestia asta!
Yoder se uită atent la el.
– Mie mi se pare că e un copac. Cu blană. I-am putea spune
arbore-păros.
– Exact aşa mă gîndeam şi eu, i-am răspuns. Nu trebuie
confundat cu un păr, desigur.
– Desigur, zise Yoder. Asta ar fi o prostie.
– Ce crezi despre noua noastră lume? am întrebat.
– Cred că ar putea fi una bună. Deşi multe vor depinde de
oamenii din ea.
– Sînt de acord. Ceea ce mă conduce la o întrebare pe care
voiam să ţi-o pun. Unii dintre menoniţii pe care i-am cunoscut în
Ohio erau retraşi – trăiau separat de lume. Trebuie să ştiu dacă
grupul vostru o să facă acelaşi lucru.
Yoder zîmbi.
– Nu, domnule Perry, răspunse el. Menoniţii sînt diferiţi în ceea
ce priveşte felul în care îşi trăiesc credinţa, de la o biserică la alta.
Noi sîntem menoniţi coloniali. Preferăm să trăim şi să ne îmbrăcăm
simplu. Nu respingem tehnologia cînd este nevoie de ea, dar nu o
folosim cînd nu e nevoie. Şi preferăm să trăim în lume, ca sarea şi
ca lumina. Sperăm să fim buni vecini pentru voi şi pentru ceilalţi
colonişti, domnule Perry.
– Mă bucur să aud asta. După cît se pare, colonia noastră
porneşte cu un atu promiţător.
– Asta s-ar putea schimba, interveni Jane, şi arătă din nou cu
capul în depărtare.
Kranjic şi Beata se îndreptau spre noi. Kranjic se mişca energic;
Beata mergea cu paşi mult mai leneşi. Era limpede că alergatul
toată ziua după colonişti nu era tocmai ideea ei de distracţie.
– Iată-te, exclamă Kranjic către Yoder. Am comentarii de la toţi
ceilalţi colonişti de aici – bine, în afară de ea, flutură mîna în
direcţia lui Jane. Iar acum am nevoie doar de ceva din partea ta ca
să pun în fondul comun.
– Ţi-am mai spus şi înainte, domnule Kranjic, că aş prefera să
nu fiu fotografiat şi să nu dau interviuri, replică Yoder agreabil.
– E o chestie religioasă, nu-i aşa? zise Kranjic.
– Nu chiar, răspunse Yoder. Prefer doar să fiu lăsat în pace.
– Tipii de pe Kyoto or să fie dezamăgiţi dacă nu-şi văd oraşul
natal…
Kranjic se opri şi se uită în spatele nostru.
– Ce naiba sînt astea?
532
Ne-am întors încet şi am văzut două creaturi de mărimea unor
cerbi cam la cinci metri printre arborii-păroşi, privindu-ne cu
calm.
– Jane? am întrebat.
– N-am nici cea mai mică idee, replică Jane. Nu-s prea multe
despre fauna locală în rapoartele noastre.
– Beata, vorbi Kranjic. Trebuie să mergem mai aproape ca să
luăm o imagine mai bună.
– Pe naiba, exclamă Beata. N-o să mă las mîncată pentru ca tu
să iei o imagine mai bună!
– O, hai, zise Kranjic. Dacă voiau să ne mănînce, ar fi făcut-o
pînă acum. Uite…
Începu să se apropie de vietăţi, centimetru cu centimetru.
– Să-l lăsăm să facă asta? am întrebat-o pe Jane.
Jane ridică din umeri.
– Tehnic vorbind, încă n-am întemeiat colonia…
– Bine pusă problema!
Kranjic se strecurase pînă la cîţiva metri de cele două creaturi,
cînd cea mai mare dintre ele se hotărî că răbdase destul, mugi
impresionant şi făcu un pas rapid înainte. Kranjic ţipă şi o luă la
fugă ca din puşcă, aproape poticnindu-se în timp ce alerga înapoi
la navetă.
M-am întors spre Beata:
– Spune-mi că ai prins asta.
– Ştii că am prins-o…
Cele două vietăţi dintre copaci, cu treaba încheiată, se
îndepărtară agale, nepăsătoare.
*
– Oho, comentă Savitri. Nu vezi în fiecare zi un personaj
important al ştirilor coloniale făcînd pe el de frică.
– E adevărat, am replicat. Deşi, ca să fiu complet sincer, sînt
destul de sigur că aş fi putut să-mi petrec întreaga viaţă fără să fi
văzut asta şi să fi murit totuşi fericit.
– Atunci, e doar un bonus.
Stăteam în biroul meu, în ziua de dinaintea plecării mele
definitive de pe Huckleberry. Savitri ședea pe scaunul din spatele
biroului meu, iar eu pe unul dintre scaunele din faţa lui.
– Cum îţi place priveliştea din acel scaun? am întrebat-o.
– Priveliştea e frumoasă. Scaunul e cam plin de cocoloaşe,
răspunse Savitri. Ca şi cum fundul puturos al cuiva l-a deformat
de nu mai poate fi recunoscut.
533
– Poţi oricînd să-ţi iei un scaun nou.
– O, sînt sigură că administratorul Kulkarni va fi încîntat de o
asemenea cheltuială. N-a trecut niciodată peste ideea că sînt o
provocatoare de necazuri.
– Eşti o provocatoare de necazuri, am subliniat. Face parte din
descrierea postului de mediator.
– Mediatorii ar trebui să rezolve necazurile, preciză Savitri.
– Ei, bine… Dacă vrei să cauţi nod în papură, domnişoară
Precizie…
– Ce nume încîntător, replică Savitri şi se legănă cu scaunul în
faţă şi-n spate. Şi oricum, sînt doar asistenta unui mediator.
– Nu mai eşti doar atît. Te-am recomandat deja lui Kulkarni să
fii numită mediatorul satului, iar el a fost de acord.
Savitri se opri din legănat.
– Chiar l-ai făcut să fie de acord?
– Nu de la început, am recunoscut. Dar am fost convingător. Şi
l-am convins că în felul ăsta măcar o să fii nevoită să ajuţi
oamenii, în loc să-i sîcîi.
– Rohit Kulkarni… Ce om fermecător!
– Are momentele lui, am fost de acord. Dar şi-a dat aprobarea,
pînă la urmă. Aşa că nu trebuie decît să spui da, şi slujba e a ta.
La fel şi scaunul.
– Categoric, nu vreau scaunul!
– În regulă. Atunci n-o să ai nimic care să-ţi aducă aminte de
mine.
– Nu vreau nici slujba, continuă Savitri.
– Ce?
– Am zis că nu vreau slujba, repetă Savitri. Cînd am aflat că
pleci, am pornit să-mi caut altă slujbă. Şi am găsit una.
– Care anume?
– E un alt post de asistentă.
– Dar ai putea fi mediator…
– O, da, mediator în New Goa, zise ea, şi apoi îmi observă
privirea; la urma urmei, ăsta fusese postul meu. Nu vreau să te
jignesc. Ai luat slujba după ce ai văzut universul. Eu am stat toată
viaţa în acelaşi sat. Am treizeci de ani. E timpul să plec.
– Ai găsit o slujbă în Missouri City, spun, referindu-mă la
capitala districtului.
– Nu.
– Mă zăpăceşti.
– Asta n-ar fi o noutate, zise Savitri, şi apoi continuă înainte să
534
apuc să ripostez. Slujba mea e în afara planetei. Pe o colonie nouă,
numită Roanoke. Poate ai auzit de ea…
– OK, acum m-ai zăpăcit de tot.
– Se pare că o echipă de două persoane va conduce colonia. I-
am cerut uneia dintre ele o slujbă. A zis da.
– Eşti asistenta lui Jane? am întrebat.
– De fapt, sînt asistenta conducătorului coloniei. Din moment
ce sînteţi doi, sînt şi asistenta ta. Dar tot n-o să-ţi aduc ceai.
– Huckleberry nu e una dintre coloniile căreia i s-a permis să
trimită colonişti.
– Nu, răspunse Savitri. Dar în calitate de conducători ai
coloniei, aveţi permisiunea să angajaţi pe oricine doriţi în echipa
voastră de ajutoare. Jane mă cunoaşte deja şi are încredere în
mine, şi ştie că tu şi cu mine lucrăm bine împreună.
Are sens.
– Cînd te-a angajat?
– În ziua în care le-ai dat preavizul aici. A trecut pe la birou cînd
tu erai plecat la masa de prînz. Am vorbit despre asta şi mi-a oferit
slujba.
– Şi nici una dintre voi nu s-a ostenit să-mi spună despre asta?
– Ea ar fi vrut. Dar eu i-am cerut să nu-ţi spună.
– De ce?
– Pentru că atunci, tu şi cu mine n-am fi avut această discuţie
minunată, fermecătoare, răspunse Savitri, şi apoi se învîrti cu
scaunul, rîzînd.
– Dă-te jos de pe scaunul meu! am exclamat.
*
Stăteam în camera de zi, goală, a casei mele, din care totul
fusese împachetat şi dus afară, cu ochii pe cale să mi se umple de
lacrimi, cînd Hickory şi Dickory se apropiară de mine.
– Am dori să vorbim cu tine, maior Perry, îmi spuse Hickory.
– Da, în ordine, am răspuns eu, surprins.
În cei şapte ani de cînd erau cu noi Hickory şi Dickory,
stătuserăm de vorbă de cîteva ori. Dar ei nu iniţiaseră niciodată
discuţia; cel mult, aşteptau în tăcere să le fie observată prezenţa.
– Ne vom folosi implanturile, adăugă Hickory.
– Bine, am răspuns.
Atît Hickory cît şi Dickory îşi atinseră cu degetele gulerele aflate
la baza gîturilor lor lungi şi apăsară un buton de pe partea dreaptă
a gulerului.
Obinii erau o specie creată; consu, o rasă atît de avansată faţă
535
de noi încît era aproape insondabilă, îi găsise pe strămoşii obinilor
şi-şi folosiseră tehnologia ca să forţeze apariţia inteligenţei la bieţii
amărîţi. Obinii deveniseră într-adevăr inteligenţi; nu deveniseră
însă şi conştienţi de sine. Oricare ar fi fost procesul care permitea
conştiinţa – simţul sinelui le lipsea cu desăvîrşire obinilor. Ca
indivizi, obinii nu aveau un eu sau o personalitate; numai ca grup,
obinii erau conştienţi că le lipsea ceva ce alte specii inteligente
aveau. Dacă misterioşii consu îi făcuseră pe obini lipsiţi de
conştiinţă de sine accidental sau intenţionat, era o problemă de
discutat, dar avînd în vedere întîlnirile mele cu ei de-a lungul
anilor, bănuiesc că erau pur şi simplu curioşi şi că obinii erau
pentru ei doar un experiment în plus.
Obinii îşi doreau destul de mult conştiinţa ca să fie dispuşi să
rişte un război cu Uniunea Colonială pentru a o obţine. Războiul
era o cerinţă a lui Charles Boutin, un om de ştiinţă care fusese cel
dintîi care să înregistreze şi să stocheze conştiinţa umană în afara
structurii de susţinere a creierului. Boutin a fost ucis de Forţele
Speciale înainte de a apuca să le dăruiască obinilor conştiinţa la
nivel individual, dar munca lui era destul de apropiată de final
încît Uniunea Colonială să poată să ajungă la o înţelegere cu obinii
legată de terminarea lucrărilor. Obinii s-au transformat peste
noapte din duşmani în prieteni, iar Uniunea Colonială a dus pînă
la capăt munca lui Boutin, creînd un implant de conştiinţă bazat
pe tehnologia existentă a BrainPalului aparţinînd FCA. Era
conştiinţa ca accesoriu.
Oamenii – oricum, puţinii care ştiau povestea – îl priveau fireşte
pe Boutin ca pe un trădător, un om al cărui plan de a răsturna
Uniunea Colonială ar fi provocat masacrarea a miliarde de oameni.
În aceeaşi măsură, şi la fel de firesc, obinii îl priveau ca pe unul
dintre marii eroi ai rasei lor, un personaj prometeic care le dăduse
nu focul, ci conştiinţa de sine. Dacă aţi avut vreodată nevoie de un
argument cum că eroismul este relativ, iată-l!
Propriile mele sentimente în privinţa asta erau mai complicate.
Da, era un trădător al speciei sale şi merita să moară. Era de
asemenea şi tatăl biologic al lui Zoë, despre care cred că este o
fiinţă umană la fel de minunată ca oricare alta pe care am întîlnit-
o vreodată. E greu să spui că te bucuri de moartea tatălui
frumoasei şi extrem de deşteptei tale fiice adoptive, chiar şi atunci
cînd ştii că e mai bine aşa.
Avînd în vedere ceea ce simţeau obinii în legătură cu Boutin, nu
era cîtuşi de puţin surprinzător că erau posesivi în legătură cu Zoë;
536
una dintre principalele cereri din tratat consta, în esenţă, din
drepturi de vizitare. Lucrul cu care s-a căzut de acord pînă la urmă
a fost ca doi obini să locuiască împreună cu Zoë şi cu familia ei
adoptivă. Zoë le-a dat numele de Hickory şi Dickory, cînd au sosit.
Lui Hickory şi Dickory le era permis să-şi folosească implanturile
de conştiinţă ca să înregistreze o parte din timpul petrecut cu Zoë.
Aceste înregistrări erau împărtăşite de toţi obinii cu implanturi de
conştiinţă; de fapt, ei toţi petreceau timpul împreună cu Zoë.
Jane şi cu mine am permis acest lucru punînd condiţii foarte
stricte atîta vreme cît Zoë era prea mică pentru a înţelege cu
adevărat ce se petrecea. După ce Zoë a crescut destul de mare ca
să priceapă ideea, a devenit decizia ei. Zoë le-a permis. Îi place
ideea ca viaţa ei să fie împărtăşită de o specie întreagă, deşi,
adolescentă fiind, are perioade prelungite în care vrea să fie
singură. Hickory şi Dickory îşi opresc implanturile atunci cînd se
întîmplă asta; n-are nici un rost să irosească o conştiinţă cît se
poate de bună pentru un timp pe care nu-l petrec alături de Zoë.
Dorinţa de a fi conştienţi cînd vorbesc numai cu mine era ceva
nou.
Exista o mică întîrziere între momentul în care Hickory şi
Dickory îşi declanşau gulerele conţinînd hardware-ul care le
adăpostea conştiinţa şi momentul în care gulerul stabilea
comunicarea cu stratul de neuroni din creierul lor. Parcă ai fi privit
nişte somnambuli trezindu-se. Era şi puţin înspăimîntător. Deşi
nu la fel de înspăimîntător precum ceea ce urmă: Hickory
zîmbindu-mi!
– Vom fi adînc întristaţi să părăsim acest loc, vorbi Hickory. Te
rog să înţelegi că ne-am trăit aici întreaga viaţă conştientă. Îl
simţim intens înăuntrul nostru, la fel ca toţi obinii. Vă mulţumim
pentru că aţi fost de acord să vă împărtăşiţi vieţile cu noi.
– N-aveţi pentru ce, am răspuns.
Părea un lucru banal pe care să-l vrea cei doi obini să-l discute
cu mine.
– Vorbiţi de parcă ne-aţi părăsi. Credeam că urmează să veniţi
cu noi.
– Venim, răspunse Hickory. Dickory şi cu mine sîntem
conştienţi de povara, pe care o purtăm amîndoi, de a avea grijă de
fiica ta şi de a ne împărtăşi experienţele cu toţi ceilalţi obini. Poate
fi copleşitoare. Nu ne putem păstra implanturile pornite prea
multă vreme, ştii… Încordarea emoţională e atît de mare.
Implanturile nu sînt perfecte, iar creierul nostru întîmpină
537
dificultăţi. Sîntem… suprastimulaţi.
– N-am ştiut asta.
– Nu voiam să vă împovărăm cu problema noastră, zise Hickory.
Şi nu era important să ştiţi. Dar de curînd, atît Dickory cît şi eu
am aflat că atunci cînd ne pornim implanturile, sîntem imediat
copleşiţi de emoţii pentru Zoë şi pentru tine şi locotenentul Sagan.
– E o perioadă încordată pentru noi toţi.
Încă un surîs obin, încă şi mai înfiorător decît primul.
– Scuză-mă, continuă Hickory. Nu m-am exprimat limpede.
Emoţia noastră nu este o nelinişte nedefinită legată de plecarea din
acest loc sau de pe această planetă, nici agitaţie sau nervozitate
legate de călătoria spre o lume nouă. E ceva foarte specific. E
îngrijorare.
– Cred că avem cu toţii griji, am început, dar m-am oprit apoi
cînd am văzut o expresie nouă pe chipul lui Hickory, una pe care
n-am mai observat-o niciodată.
Hickory arăta nerăbdător. Sau poate că era frustrat din cauza
mea.
– Îmi pare rău, Hickory. Te rog, continuă.
Hickory rămase nemişcat cîteva clipe, ca pentru a dezbate ceva
cu el însuşi, apoi îmi întoarse brusc spatele ca să discute cu
Dickory. Am petrecut acest timp reflectînd că, dintr-odată, numele
puse ştrengăreşte de un copil mic acestor două creaturi, cu cîţiva
ani în urmă, nu mai păreau cîtuşi de puţin potrivite.
– Iartă-mă, domnule maior, vorbi Hickory, îndreptîndu-şi din
nou atenţia spre mine. Regret că s-ar putea să fiu prea direct. S-ar
putea să nu fim capabili să ne exprimăm în întregime îngrijorarea.
S-ar putea să nu fii la curent cu anumite fapte şi s-ar putea să nu
fim în poziţia de a ţi le oferi. Dă-mi voie să te întreb: care crezi că
este situaţia acestei părţi a spaţiului? Porţiunea în care locuim noi,
obinii, şi voi, Uniunea Colonială, printre alte specii…
– Sîntem în război, am răspuns. Noi avem coloniile noastre şi
încercăm să le apărăm. Alte specii au coloniile lor şi încearcă şi ele
să le apere. Ne luptăm cu toţii pentru planete care se potrivesc
nevoilor speciei noastre. Ne batem toţi între noi.
– Aah, exclamă Hickory. Ne batem toţi între noi. Nu există
alianţe? Tratate?
– Evident, există cîteva, am răspuns. Noi avem unul cu obinii.
Alte rase poate că au tratate şi alianţe cu cîteva alte specii. Dar, în
general, da. Ne batem cu toţii. De ce?
Surîsul lui Hickory se transformă din înfiorător într-unul
538
înrudit cu un rictus.
– Vă vom spune ce putem, continuă Hickory. Vă putem spune
despre lucrurile care s-au discutat deja. Ştim că, potrivit
afirmaţiilor ministrului colonizării, colonia pe care o numiţi
Roanoke v-a fost dată de către obini. Planeta pe care noi o numim
Garsinhir. Ştim că s-a afirmat că am luat în schimb o planetă de-a
voastră.
– Aşa este, am răspuns.
– Nu există o asemenea înţelegere, zise Hickory. Garsinhir
rămîne teritoriu al obinilor.
– Asta nu poate fi adevărat, am replicat. Am fost pe Roanoke.
Am călcat pe pămîntul unde va fi colonia. Cred că s-ar putea să vă
înşelaţi.
– Nu ne înşelăm, insistă Hickory.
– Cu siguranţă vă înşelaţi, am continuat eu. Vă rog să nu mă
înţelegeţi greşit, dar voi doi sînteţi însoţitorii şi gărzile de corp ale
unei fiinţe umane adolescente. Este posibil ca, oricare ar fi
contactele voastre la nivelul la care vă aflaţi, să nu aibă cele mai
bune informaţii.
O licărire traversă chipul lui Hickory; bănuiesc că era
amuzament.
– Fii convins, domnule maior, că obinii nu trimit simpli
însoţitori să păzească şi să aibă grijă de fiica lui Boutin şi de
familia ei. Şi fii convins că Garsinhir rămîne în mîinile obinilor.
M-am gîndit la asta.
– Spuneţi că Uniunea Colonială minte în legătură cu Roanoke…
– Este posibil ca ministrul vostru al colonizării să fie greşit
informat, zise Hickory. Nu ne dăm seama. Dar oricare ar fi cauza
greşelii, există o eroare de fapt.
– Poate că obinii ne permit să colonizăm lumea lor, am
continuat. Din cîte înţeleg, chimia corpului vostru vă face
susceptibili la infecţiile acelei planete; e mai bine să aveţi un aliat
acolo decît s-o lăsaţi neocupată.
– Poate, răspunse Hickory.
Tonul lui, extrem de studiat, nu-l angaja la nimic.
– Nava coloniei pleacă de la staţia Phoenix peste două
săptămîni, am spus. La încă o săptămînă după asta o să aterizăm
pe Roanoke. Chiar dacă ceea ce spui este adevărat, nu pot face
nimic în legătură cu asta în acest moment.
– Trebuie să-mi cer scuze din nou, zise Hickory. Nu vreau să
sugerez că că ai putea sau ar trebui să faci ceva. Am vrut doar să
539
ştii. Şi să afli măcar o parte din natura îngrijorării noastre.
– E mai mult de-atît? am întrebat.
– Am spus tot ce-am putut… în afară de asta. Sîntem la
dispoziţia ta, domnule maior. A ta, a locotenentului Sagan şi, în
special şi întotdeauna, a lui Zoë. Tatăl ei ne-a făcut darul
propriului nostru sine. Ne-a cerut un preţ mare, pe care l-am fi
plătit bucuros.
La aceste cuvinte m-a trecut un fior, aducîndu-mi aminte care
fusese preţul.
– A murit înainte să apucăm să achităm acest preţ, această
datorie. Acum sîntem datori către fiica lui, iar noua datorie a sporit
pentru că şi-a împărtăşit viaţa cu noi. Îi sîntem datori şi pentru
asta. Şi sîntem datori familiei sale.
– Mulţumesc, Hickory. Ştiu că sîntem recunoscători pentru că
tu şi cu Dickory ne-aţi slujit atît de bine.
Surîsul lui Hickory reveni.
– Regret să spun că m-ai înţeles greşit din nou, domnule maior.
Cu siguranţă eu şi cu Dickory sîntem la dispoziţia voastră şi vom fi
întotdeauna. Dar cînd spunem că sîntem la dispoziţia voastră, mă
refer la obini.
– Obini… Adică la voi toţi.
– Da, răspunse Hickory. Noi toţi. Pînă la ultimul dintre noi,
dacă e nevoie.
– Oh, am exclamat. Îmi pare rău, Hickory. Nu prea ştiu ce să
spun la asta.
– Spune că o să-ţi aduci aminte, replică Hickory. Cînd va sosi
vremea.
– O să-mi aduc aminte, am răspuns.
– Am dori să-ţi cerem ca această discuţie să rămînă
confidenţială, adăugă Hickory. Deocamdată.
– În ordine, am zis.
– Mulţumesc, domnule maior, spuse Hickory.
Întoarse capul spre Dickory, apoi din nou spre mine.
– Mă tem că ne-am lăsat copleşiţi de prea multe emoţii. Ne vom
închide acum implanturile, cu permisiunea ta.
– Vă rog, am răspuns.
Cei doi obini duseră mîinile la gît ca să-şi deconecteze
personalitatea. Am urmărit cum însufleţirea se stinse pe feţele lor,
înlocuită de inteligenţa seacă.
– Ne ducem să ne odihnim, vorbi Hickory, şi ieşi împreună cu
partenerul lui, lăsîndu-mă în încăperea goală.
540
TREI
541
care n-o poţi vindeca la timp, nu este decît o risipă de colonişti cît
se poate de buni.
Ceea ce nu înseamnă să subestimăm disputele teritoriale.
Probabilitatea ca o colonie umană să fie atacată în primii doi sau
trei ani de existenţă este exponenţial mai mare decît în oricare alt
moment de-a lungul timpului. Colonia se concentrează asupra
propriei sale construcţii şi este vulnerabilă la atacuri. Prezenţa
Forţelor Coloniale de Apărare într-o nouă colonie, deşi nu chiar
nesemnificativă, este încă doar o mică parte din ceea ce va fi, după
ce o staţie spaţială va fi construită deasupra coloniei, un deceniu
sau două mai tîrziu. Iar simplul fapt că cineva a colonizat o
planetă o face mult mai atrăgătoare pentru oricine altcineva,
pentru că acei colonişti au făcut în locul tău toată treaba mai grea
a colonizării. Acum, tot ce ai de făcut este să-i mături de pe
planetă şi s-o iei numai pentru tine.
A lăsa o sută de mii de colonişti pe o planetă doar ca să-i vezi
măturaţi de-acolo pentru totdeauna este în aceeaşi măsură o risipă
de colonişti cît se poate de buni. Şi, în ciuda faptului că Uniunea
Colonială foloseşte practic ţările lumii a treia de pe Pămînt ca
ferme de colonişti, dacă începi să pierzi cîte o sută de mii de fiecare
dată cînd o nouă colonie eşuează, pînă la urmă ajungi în criză de
colonişti.
Din fericire, există o excelentă cale de mijloc între aceste
scenarii. Presupune să iei vreo două mii cinci sute de colonişti, să-i
depui pe o lume nouă la începutul primăverii, furnizîndu-le
tehnologie durabilă, capabilă să-i sprijine, pentru a le satisface
nevoile imediate, şi să le dai sarcina de a se autoîntreţine pe lumea
cea nouă şi de a pregăti planeta, vreme de doi sau trei ani, pentru
aproximativ încă zece mii de noi colonişti. Aceşti colonişti din al
doilea val vor avea încă cinci ani sau cam aşa ceva ca să ajute la
pregătirile pentru cincizeci de mii de noi colonişti, şi tot aşa.
Există cinci valuri oficiale iniţiale de colonişti, la sfîrşitul cărora
colonia are, la modul ideal, o populaţie de aproximativ un milion,
răspîndită în numeroase tîrguşoare şi unul sau două oraşe mai
mari. După ce al cincilea val se statorniceşte şi infrastructura
coloniei este constituită, totul se transformă într-un proces masiv
de colonizare. Cînd populaţia ajunge la zece milioane sau cam pe-
acolo, imigraţia încetează, colonia capătă autoguvernare limitată în
interiorul sistemului federal al UC, iar omenirea are încă un
bastion împotriva distrugerii rasei de mîna unui univers crud. Asta
dacă primii două mii cinci sute supravieţuiesc unui ecosistem
542
ostil, atacurilor din partea celorlalte rase, propriilor neajunsuri
organizatorice ale omenirii şi simplului, omniprezentului ghinion
afurisit.
Două mii cinci sute de colonişti sînt destul de mulţi ca să începi
procesul de a transforma o planetă într-o lume umană. Sînt destul
de puţini pentru ca, dacă mor, Uniunea Colonială să poată vărsa o
lacrimă şi să treacă mai departe. Şi, serios, partea cu lacrima
vărsată nu e absolut deloc obligatorie. E un lucru interesant, să fii
în acelaşi timp indispensabil şi uşor de înlocuit pentru efortul
omenirii de a popula stelele. Una peste alta, m-am gîndit, ar fi fost
poate mai înţelept să rămîn pe Huckleberry.
*
– În regulă, mă las păgubaş, am zis, arătînd către containerul
masiv care era manipulat în cala de mărfuri a navei Ferdinand
Magellan. Spune-mi ce este.
Aldo Ferro, supraveghetorul calei, verifică inventarul din PDA.
– Ăsta conţine toate amestecurile pentru instalaţia de tratare a
apelor uzate din colonia voastră, răspunse el, apoi arătă spre un
şir de containere. Iar alea sînt ţevile pentru canalizare, rezervoarele
septice şi recipientele pentru transportarea deşeurilor.
– Fără closete în curte pe Roanoke. O să ne facem nevoile cu
rafinament.
– Nu-i o problemă de rafinament, replică Ferro. Vă duceţi pe o
planetă de categoria a şasea, prevăzută cu un sistem ecologic
incompatibil. O să aveţi nevoie de tot îngrăşămîntul de care puteţi
face rost. Sistemul acela de tratare a deşeurilor o să adune toate
reziduurile voastre biologice, de la fecale la rămăşiţele de alimente,
şi o să facă un îngrăşămînt steril pentru ogoare. Probabil e cel mai
important lucru pe care-l aveţi pe lista asta. Încercaţi să nu-l
stricaţi.
Am zîmbit.
– Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre canalizare, am
comentat.
– Mda, aşa-i, replică Ferro. Mai degrabă ştiu despre bagajele
unei colonii noi. Lucrez în cala asta de douăzeci şi cinci de ani, şi
în tot timpul ăsta am transportat colonii noi. Dă-mi o listă de
provizii şi pot să-ţi spun pe ce soi de planetă se duc coloniştii, ce
anotimpuri are, cît de mare e gravitaţia şi dacă o să reziste colonia
în primul an. Vrei să ştii de unde am aflat că planeta voastră are
un ecosistem incompatibil? Adică, în afară de instalaţia de tratare.
Asta-i standard pe orice colonie.
543
– Sigur că da.
Ferro atinse cu vîrful degetelor ceva pe ecranul PDA-ului şi mi-l
întinse, cu o listă a containerelor.
– OK, întîi şi întîi, începu el. Rezervele de alimente. Fiecare
colonie se îmbarcă avînd o rezervă de trei luni de alimente de bază
uscate, pentru fiecare membru al coloniei, şi încă una de o lună de
raţii deshidratate pentru a oferi timp coloniştilor să înceapă să
vîneze şi să-şi producă propria mîncare. Dar voi aveţi o provizie
alimente de şase luni şi una de două luni de raţii deshidratate
pentru fiecare colonist. Ăsta-i felul de încărcătură pe care-l vezi
pentru un sistem incompatibil, pentru că nu poţi mînca imediat ce
produce pămîntul. De fapt, e chiar mai mult decît de obicei pentru
un ecosistem incompatibil; de obicei e o rezervă de patru luni de
hrană uscată şi şase săptămîni de raţii.
– De ce ne-ar da mai multă mîncare decît de obicei? am
întrebat.
De fapt, ştiam răspunsul – la urma urmei, trebuia să conduc
colonia – dar voiam să-mi dau seama dacă Ferro era atît de bun pe
cît credea el că este.
Ferro zîmbi.
– Indiciul e chiar în faţa ta, domnule Perry, călătoriţi şi cu o
încărcătură dublă de amelioratoare şi de fertilizatoare pentru sol.
Asta-mi spune că solul nu e bun, aşa cum este, pentru cultivarea
hranei umane. Alimentele acelea suplimentare vă oferă timp dacă
vreun idiot nu ameliorează un teren aşa cum trebuie.
– Aşa e, am confirmat.
– Mda, încuviinţă Ferro. Ultimul lucru: aveţi o încărcătură mai
mare decît de obicei de medicamente pentru tratarea otrăvirilor,
ceea ce este tipic pentru sistemele incompatibile. Aveţi şi o
grămadă de detoxifiante veterinare. Ceea ce-mi aduce aminte…
Ferro luă înapoi PDA-ul şi făcu să apară o nouă listă de
containere.
– Încărcătură dublă de furaje pentru vite.
– Eşti un maestru al inventarelor, Ferro, am zis. Te gîndeşti
vreodată să devii chiar tu colonist?
– La naiba, nu, răspunse Ferro. Am văzut destule dintre
coloniile astea noi ducîndu-se de rîpă ca să ştiu că unele dintre ele
nu supravieţuiesc. Sînt bucuros să vă încarc şi să vă descarc, apoi
să-mi iau rămas-bun şi să mă întorc acasă pe Phoenix, la nevastă
şi la pisică. Nu vă supăraţi, domnule Perry..
– Nu mă supăr, am răspuns, şi am dat din cap în direcţia listei.
544
Ai zis că poţi să-ţi dai seama după un inventar dacă o colonie o s-o
scoată la capăt. Ce crezi despre noi?
– Aveţi tot ce vă trebuie ca să rezistaţi, replică Ferro. O să vă
descurcaţi. Dar unele dintre lucrurile voastre sînt cam ciudate.
Aveţi pe listă materiale pe care nu le-am mai transportat pînă
acum. Aveţi containere pline de echipamente demodate.
Ferro îmi întinse inventarul.
– Uite, aveţi tot ce vă trebuie pentru o fierărie. Din 1850. Nici
măcar n-am crezut că există asemenea chestii în afara unei
expoziţii de reconstituire a epocii.
M-am uitat la inventar.
– Unii dintre coloniştii noştri sînt menoniţi, i-am explicat.
Preferă să nu folosească tehnologia modernă, dacă pot evita acest
lucru. Cred că le distrage atenţia.
– Cîţi dintre colonişti sînt ce-ai spus acum? întrebă Ferro.
– Cam două sute, două sute cincizeci, i-am răspuns, dîndu-i
înapoi PDA-ul.
– Aha. Ei, atunci se pare că sînteţi pregătiţi destul de bine
pentru orice, chiar şi pentru o călătorie în timp înapoi în Vestul
Sălbatic. Dacă nu reuşeşte colonia, nu puteţi da vina pe dotare.
– Aşa că o să fie numai vina mea.
– Probabil, replică Ferro.
*
– Cred că un lucru pe care-l putem spune cu toţii este că nu
vrem să vedem această colonie eşuînd, vorbi Manfred Trujillo. Nu
cred că ne paşte un asemenea pericol. Dar îmi fac griji pentru
unele hotărîri care au fost luate. Cred că acestea fac lucrurile ceva
mai dificile.
În jurul mesei de conferinţe urmă un şir de încuviinţări din cap.
În dreapta mea, am văzut-o pe Savitri luînd notiţe, observînd care
capete se mişcau. La celălalt capăt al mesei, Jane stătea
impasibilă, dar ştiam că şi ea număra capetele. A fost în serviciile
de informaţii. Asta ştia să facă.
Ne apropiam de sfîrşitul şedinţei oficiale de inaugurare a
Consiliului de pe Roanoke, format din mine şi Jane în calitate de
conducători ai coloniei şi din cei zece reprezentanţi ai coloniştilor,
cîte unul pentru fiecare lume, care urmau să joace rolul de
adjuncţi ai noştri. Cel puţin teoretic. Aici, în lumea reală, intrigile
pentru putere începuseră deja.
Manfred Trujillo era cel dintîi printre ei. Trujillo începuse
propaganda pentru a permite lumilor colonizate să pornească o
545
nouă colonie cu cîţiva ani înainte, din poziţia de reprezentant al
planetei Erie în legislativul UC. Îşi ieşise din pepeni cînd
Departamentul Colonizării îi luase ideea dar omisese să-l
numească pe el conducător; îşi ieşise şi mai tare din pepeni cînd
conducătorii coloniei ne-am dovedit a fi noi, care nu-i eram
cunoscuţi şi nu păream deosebit de impresionaţi de persoana sa.
Dar era destul de deştept cît să-şi ascundă frustrarea în termeni
generali, şi petrecuse cea mai mare parte a şedinţei încercînd să ne
submineze, pe Jane şi pe mine, în modul cel mai măgulitor cu
putinţă.
– De exemplu, acest consiliu, vorbi Trujillo şi îşi plimbă privirea
de la un capăt la altul al mesei. Fiecare dintre noi este însărcinat
să reprezinte interesele colegilor noştri colonişti. Nu mă îndoiesc că
fiecare dintre noi îşi va îndeplini admirabil această sarcină. Dar
acest consiliu este unul consultativ pentru conducătorii coloniei –
numai consultativ! Mă întreb dacă asta ne îngăduie să
reprezentăm cel mai bine nevoile coloniei…
Nici măcar n-am ieşit de la docuri şi vorbeşte deja de revoluţie,
m-am gîndit. Pe vremea cînd aveam încă un BrainPal, aş fi putut
să-i transmit tot acest gînd lui Jane; aşa cum stăteau lucrurile,
mi-a întîlnit privirea, ceea ce i-a spus destul de bine ce gîndeam.
– Noile colonii sînt administrate conform regulamentelor
Departamentului Colonizării, preciză Jane. Regulamentul cere
conducătorilor coloniei să exercite singuri puterea administrativă
şi executivă. Lucrurile vor fi destul de haotice cînd vom ajunge, aşa
că a aduna un cvorum pentru fiecare decizie nu e tocmai ideal.
– Nu sugerez ca voi doi să nu vă faceţi treaba, zise Trujillo.
Spun doar că intervenţia noastră ar trebui să fie mai mult decît
simbolică. Mulţi dintre noi au fost amestecaţi în crearea acestei
colonii încă din zilele în care s-a aflat doar în stadiul de proiect.
Avem o experienţă de nepreţuit!
– Pe cîtă vreme noi sîntem implicaţi abia de vreo două luni, am
replicat eu.
– Sînteţi un adaos recent şi preţios la acest proces, zise Trujillo
mieros. Speram că ai putea vedea avantajele participării noastre la
procesul de luare a deciziilor.
– Mi se pare că regulamentul Colonizării există pentru un
motiv, am replicat. DC a supravegheat colonizarea a zeci de lumi.
S-ar spune că ştie cum s-o facă…
– Acei colonişti făceau parte din naţiuni defavorizate de pe
Pămînt, insistă Trujillo. Ei nu au multe dintre avantajele pe care le
546
avem noi.
Am simţit-o pe Savitri încordîndu-se lîngă mine; aroganţa
coloniilor vechi, care fuseseră fondate de ţările occidentale înainte
ca UC să preia controlul colonizării, o îngrozise întotdeauna.
– Care sînt avantajele astea? întrebă Jane. John şi cu mine
tocmai am petrecut şapte ani trăind printre „acei colonişti” şi
descendenţii lor. Savitri, aici de faţă, este una dintre ei. Nu simt
nici un avantaj vizibil al celor de la această masă faţă de ei.
– S-ar putea să mă fi exprimat greşit, zise Trujillo, începînd
ceea ce bănuiam că este încă o conciliatoare înjunghiere pe la
spate.
– S-ar putea, i-am retezat-o. Oricum, mă tem că subiectul e
unul academic. Regulamentul DC nu ne lasă prea multă
flexibilitate în administrarea coloniilor aflate la primul val, nici nu
ţine seama de apartenenţa naţională anterioară a coloniştilor.
Sîntem obligaţi să-i tratăm la fel pe toţi coloniştii, indiferent de
unde vin. Cred că e o politică înţeleaptă, nu-i aşa?
Trujillo se opri pentru o clipă, vizibil enervat de întorsătura
evenimentelor retorice.
– Da, desigur…
– Mă bucur să aud asta. Aşadar, pentru moment, o să să
urmăm mai departe regulamentul. Acum, am continuat înainte ca
Trujillo să se ambaleze din nou, altcineva?
– Unii dintre oamenii mei se plîng în legătură cu repartizarea
cabinelor, zise Paulo Gutierrez, reprezentantul de pe Khartoum.
– Ceva nu e în ordine? am întrebat.
– Nu sînt prea încîntaţi că nu stau mai aproape de ceilalţi
colonişti de pe Khartoum, răspunse el.
– Toată nava n-are mai mult de cîteva sute de metri lungime,
am răspuns. Iar informaţiile despre cabine sînt uşor de accesat
prin PDA. N-ar trebui să aibă nici o problemă să se găsească unii
pe alţii.
– Înţeleg asta, cred doar că ne-am fi aşteptat să fim repartizaţi
în cabine împreună, în grupurile noastre.
– Iată de ce n-am făcut aşa: odată ce punem piciorul pe
Roanoke, nici unul dintre noi nu va fi de pe Khartoum, de pe Erie
sau de pe Kyoto…
Am făcut semn din cap către Hiram Yoder, care îmi răspunse în
acelaşi fel.
– O să fim cu toţii de pe Roanoke. Am putea la fel de bine să
începem de pe acum. Sîntem numai două mii cinci sute. E cam
547
puţin pentru zece triburi separate.
– E un sentiment frumos, spuse Marie Black, de pe Rus. Dar nu
cred că oamenii noştri or să uite foarte repede de unde au venit.
– Nu mă aştept să uite, am răspuns. Nu vreau să uite de unde
au venit. Aş spera să se concentreze asupra locului unde se află.
Sau se vor afla, destul de curînd.
– Coloniştii sînt reprezentaţi aici de lumile lor, zise Trujillo.
– Are un rost să faci lucrurile în felul ăsta, comentă Jane. Cel
puţin deocamdată… Odată ajunşi pe Roanoke, s-ar putea totuși să
rediscutăm asta.
Această cireaşă de pe tort pluti în aer vreme de cîteva secunde.
Marta Piro, de pe Zhong Guo, ridică mîna.
– Circulă un zvon că doi obini vin cu noi pe Roanoke, vorbi ea.
– Nu e un zvon, am răspuns. E adevărat. Hickory şi Dickory fac
parte din casa mea.
– Hickory şi Dickory? întrebă Lee Chen, de pe Franklin.
– Fiica noastră, Zoë, le-a dat numele cînd era mai mică, am
explicat.
– Dacă n-ai nimic împotrivă să te întreb, cum se face că doi
obini fac parte din casa ta? întrebă Piro.
– Fiica noastră îi ţine ca animale favorite, răspunse Jane.
Asta stîrni un rîs stînjenit. Nu era tocmai rău… După o oră în
care fuseserăm supuşi, nu tocmai subtil, unui tir de artilerie din
partea lui Trujillo, nu strica să fim văzuţi ca soiul de oameni care
puteau ţine extratereştri înfricoşători ca însoţitori domestici.
558
PATRU
559
spre amuzamentul lui Hiram Yoder.
– Ducem o viaţă simplă, dar nu sîntem primitivi, îmi spuse el
după aceea.
Coloniştii de pe Khartoum erau încă supăraţi pentru că nu
fuseseră repartizaţi în cabine potrivit cu originea lor planetară. Cei
de pe Franklin voiau să ştie cît sprijin vom avea de la Uniunea
Colonială şi dacă se vor putea întoarce pe Franklin în vizită.
Coloniştii de pe Albion se întrebau ce planuri existau pentru cazul
în care Roanoke era atacată. Cei de pe Phoenix voiau să ştie dacă
eu credeam că ar fi avut destul timp, după o zi grea de colonizare,
ca să pornească o ligă de softball.
Întrebări şi probleme mari şi mici, colosale sau neînsemnate,
critice şi frivole – toate îmi erau aruncate mie, şi era treaba mea să
le apuc cu curaj şi să încerc să ajut oamenii să plece, dacă nu
satisfăcuţi de răspunsuri, cel puţin mulţumiţi că preocupările lor
erau luate în serios. La asta, recenta mea experienţă de mediator
se dovedi nepreţuită. Nu numai pentru că aveam experienţă în
găsirea răspunsurilor şi rezolvarea problemelor, ci şi pentru că
acumulasem cîţiva ani de exerciţii, cînd era vorba să ascult
oamenii şi să-i asigur că se va face, în final, ceva. Pînă la sfîrşitul
săptămînii petrecute pe Magellan, am avut parte de colonişti care
veneau la mine ca să-i ajut să aranjeze pariurile la bar şi alte mici
sîcîieli; totul părea din nou ca în vremurile de altădată…
Şedinţele de întrebări şi răspunsuri şi înşirarea preocupărilor
fiecărui colonist în parte erau folositoare şi pentru mine – aveam
nevoie să pricep cine erau toţi aceşti oameni şi cît de bine vor lucra
împreună. Nu eram de acord cu teoria lui Trujillo cu privire la o
colonie poliglotă ca tactică birocratică de sabotaj, dar nici nu
nutream un optimism orb în legătură cu armonia generală. În ziua
în care Magellan a plecat la drum, am avut cel puţin un incident:
nişte băieţi adolescenţi de pe o anumită lume au încercat să caute
sfadă altora, de pe o lume diferită. Gretchen Trujillo şi Zoë au luat
băieţii peste picior, făcîndu-i să asculte şi dovedind că nu trebuie
să subestimezi niciodată puterea dispreţului unor adolescente, dar
cînd Zoë ne-a relatat întîmplarea la cină, atît eu cît şi Jane am luat
notă de ea. Adolescenţii pot fi neghiobi şi stupizi, dar îşi modelează
comportamentul după semnalele pe care le primesc de la adulţi.
În ziua următoare am anunţat un turneu de dodgeball pentru
adolescenţi, pornind de la teoria că dodgeball era jucat în mod
universal, într-o formă sau alta, în toate coloniile. Am sugerat
reprezentanţilor coloniilor că ar fi plăcut dacă şi-ar putea convinge
560
copiii să participe. Au venit destui – Magellan nu le oferea atît de
multe de făcut, chiar şi după o singură zi – ca să putem alinia zece
echipe de cîte opt, pe care le-am format prin selecţie aleatoare,
împiedicînd ca din întîmplare orice încercare de a se grupa pe
colonii. Apoi am făcut un program al meciurilor care să culmineze
cu finala chiar înainte de saltul spre Roanoke. Astfel, i-am ţinut
ocupaţi pe adolescenţi şi, întîmplător, i-am făcut să se amestece cu
copiii din celelalte colonii.
Pînă la sfîrşitul primei zile de joc, adulţii se uitau la meciuri;
nici ei n-aveau prea multe de făcut. La finalul celei de a doua zile,
am văzut adulţi dintr-o colonie intrînd în vorbă cu adulţii din alte
colonii, vorbind despre care echipe au cele mai mari şanse să
meargă pînă la capăt. Făceam progrese.
La sfîrşitul celei de a treia zile, Jane a trebuit să împrăştie un
cerc de pariuri. În regulă, poate că nu făceam numai progrese. Ce
să-i faci?
Nici Jane, nici eu nu trăiam cu iluzia că am putea crea armonia
universală prin dodgeball, desigur. Asta ar fi cam mult de pus pe
umerii unui joc jucat cu o minge roşie şi săltăreaţă. Scenariul lui
Trujillo despre sabotaj n-ar ieşi din scenă cu un pocnet de minge.
Dar armonia universală putea să mai aştepte. Rămînem la oameni
care se întîlnesc şi se obişnuiesc unii cu alţii. Micul nostru turneu
de dodgeball a reuşit asta destul de bine.
După finala de dodgeball şi ceremonia premierii – Dragonii, de-
spre care se aştepta să piardă, au reuşit o victorie dramatică
împotriva celor din echipa Mucegaiul Unsuros, neînvinşi pînă
atunci, pe care îi adorasem doar pentru numele lor – cei mai mulţi
dintre colonişti rămaseră pe puntea de recreere, aşteptînd cele
cîtva clipe care mai erau pînă la salt. Numeroasele monitoare
pentru anunţuri de pe punte transmiteau toate imaginea din faţa
navei Magellan, care acum era complet neagră, dar urma să fie
umplută de imaginea planetei Roanoke de îndată ce avea să se
producă saltul. Coloniştii erau emoţionaţi şi fericiţi; cînd Zoë
spusese că e ca o petrecere de Anul Nou, nimerise drept la ţintă.
– Cît mai avem? mă întrebă Zoë.
M-am uitat pe PDA.
– Hopa! Încă un minut şi douăzeci de secunde!
– Lasă-mă să văd, zise Zoë şi-mi luă PDA-ul.
Apoi apucă microfonul pe care îl folosisem cînd îi felicitam pe
Dragoni pentru victorie.
– Hei! exclamă ea, cu vocea amplificată răsunînd pe toată
561
puntea de recreere. A mai rămas un minut pînă la salt!
O ovaţie se înălţă din rîndurile coloniştilor, iar Zoë îşi luă
sarcina să anunţe numărătoarea inversă la intervale de cinci
secunde. Gretchen Trujillo şi doi băieţi o luară la fugă către scenă
şi se căţărară pe ea ca să-şi ocupe locurile, alături de Zoë; unul
dintre băieţi își puse mîna în jurul taliei lui Zoë.
– Hei, am exclamat către Jane, şi am arătat spre Zoë. Vezi ce
văd şi eu?
Jane se uită într-acolo.
– Trebuie să fie Enzo.
– Enzo? am întrebat. Există un Enzo?
– Linişteşte-te, tăticule de nouăzeci de ani, replică Jane, apoi
mă îmbrăţişă cu o mînă, într-un fel care nu-i stătea în fire.
De obicei, păstra manifestările de afecţiune pentru momentele
intime. Fusese însă mai zburdalnică de cînd scăpase de febră.
– Ştii că nu-mi place cînd faci asta, am protestat. Îmi slăbeşte
autoritatea.
– Înghite, zise Jane.
Am zîmbit.
Zoë ajunse la anunţul de zece secunde; ea şi cu prietenii ei
făcură numărătoarea inversă a fiecărei secunde, împreună cu
coloniştii. Cînd ajunseră cu toţii la zero, se lăsă o tăcere bruscă,
iar ochii şi capetele se întoarseră spre ecranele monitoarelor.
Bezna pustie dură un timp care păru o veşnicie, apoi se ivi o
lume, mare, verde şi nouă.
Puntea izbucni în urale. Oamenii începură să se îmbrăţişeze şi,
în lipsa unui cîntec mai potrivit, se apucară să cînte cu însufleţire
„Auld Lang Syne”.
M-am întors spre soţia mea şi a sărutat-o.
– O lume nouă cu noroc, i-am urat.
– O lume nouă cu noroc şi ţie, îmi răspunse.
Mă sărută din nou, şi apoi ne-am trezit amîndoi aproape
răsturnaţi de Zoë, care a sărit între noi şi a încercat să ne sărute
pe amîndoi.
După cîteva minute, m-am desprins din braţele lui Zoë şi ale lui
Jane şi am văzut-o pe Savitri uitîndu-se stăruitor la monitorul cel
mai apropiat.
– Planeta nu pleacă nicăieri, i-am spus. Poţi să te relaxezi
acum.
Trecu o clipă, înainte ca Savitri să pară că m-a auzit.
– Poftim? întrebă, absentă.
562
Părea sîcîită de ceva.
– Ziceam…, am început, dar în acel moment se uita din nou la
monitor, neatentă.
M-am apropiat de ea.
– Ce e? am întrebat.
Savitri îmi întoarse privirea şi dintr-odată veni foarte aproape,
ca şi cum ar fi vrut să mă sărute. N-o făcu; în schimb duse buzele
la urechea mea.
– Asta nu-i Roanoke, rosti ea, încetişor dar imperios.
Am făcut un pas înapoi şi pentru prima oară mi-am îndreptat
întreaga atenţie spre planeta de pe monitor. Planeta era verde şi
luxuriantă, la fel ca Roanoke. Printre nori zăream conturul
continentelor de dedesubt. Am încercat să-mi aduc aminte de o
hartă a planetei Roanoke, dar în capul meu era un gol complet. Mă
concentrasem mai ales asupra deltei fluviului unde avea să fie
amplasată colonia, nu asupra hărţilor continentelor.
M-am aplecat din nou spre Savitri, cu fruntea apropiată de a ei.
– Eşti sigură? am spus.
– Da, răspunse Savitri.
– Absolut sigură? am insistat.
– Da, repetă Savitri.
– Ce planetă este? am întrebat-o.
– Nu ştiu. Tocmai asta-i. Nu cred că ştie nimeni.
– Cum…
Zoë se năpusti spre noi şi pretinse o îmbrăţişare din partea lui
Savitri. Savitri o îmbrăţişă, dar ochii ei nu mă părăsiră nici o clipă.
– Zoë, am zis, îmi dai înapoi PDA-ul?
– Sigur, răspunse Zoë şi-mi dădu un pupic rapid pe obraz în
timp ce mi-l înmîna.
Cînd l-am luat, semnalul de mesaj începu să pîlpîie. Era de la
Kevin Zane, căpitanul de pe Magellan.
*
– Nu e în registre, zise Zane. Am făcut o citire rapidă a mărimii
şi masei ca să o comparăm. Cea mai apropiată este Omagh, iar
asta cu siguranţă nu e Omagh. N-are pe orbită nici un satelit al
UC. N-am parcurs încă o orbită completă, dar pînă acum nu există
nici un semn de viaţă inteligentă, al nostru sau al oricui altcuiva.
– Nu există nici un alt mijloc de a spune ce planetă este?
întrebă Jane.
O scosesem de la petrecere cît mai discret posibil, şi o lăsasem
pe Savitri să explice absenţa noastră celorlalţi colonişti.
563
– Acum cartografiem stele, răspunse Zane. O să începem cu
poziţiile relative ale stelelor şi o să vedem dacă se potriveşte cu
vreuna dintre imaginile cerului pe care le cunoaştem. Dacă nu
merge, o să ne apucăm să facem analiză spectrală. Dacă reuşim să
găsim două stele pe care le cunoaştem, ne putem triangula poziţia.
Dar probabil că o să ne ia ceva timp. În acest moment, ne-am
rătăcit…
– Cu riscul de a suna ca un idiot, am intervenit, nu poţi porni
chestia asta în sens invers?
– În mod normal, am putea, zise Zane. Trebuie să ştii unde
mergi înainte de a face un salt, aşa că poţi folosi informaţia ca să
proiectezi drumul înapoi. Dar noi am introdus programul cu
informaţia pentru Roanoke. Ar trebui să fim acolo. Dar nu sîntem!
– Cineva a intrat în sistemele noastre de navigaţie, presupuse
Jane.
– Mai mult decît atît, spuse Brion Justi, secundul de pe
Magellan. După ce am făcut saltul, sala maşinilor a fost izolată de
motoarele principale. Putem monitoriza motoarele, dar nu le putem
transmite comenzi, nici de aici de pe punte, nici din sala maşinilor.
Putem să facem saltul în apropierea unei planete la sosire, dar la
plecare avem nevoie să ne îndepărtăm de puţul gravitaţional al
planetei. Sîntem înţepeniţi.
– Plutim în derivă? am întrebat.
Nu eram expert în lucrurile astea, dar ştiam că o navă spaţială
nu face saltul neapărat pe o orbită perfect stabilă.
– Avem motoarele de manevră, replică Justi. N-o să cădem pe
planetă. Dar motoarele de manevră n-or să ne ducă prea curînd la
distanţa de salt. Chiar dacă am şti unde sîntem, în acest moment
nu avem nici o cale de a ajunge acasă!
– Nu cred că e bine să anunţăm încă pe toată lumea, zise Zane.
În acest moment, echipajul de pe punte ştie despre planetă şi de-
spre motoare; echipajul de la sala motoarelor ştie numai despre
motoare. V-am informat pe voi de îndată ce mi s-au confirmat
ambele probleme. Dar, deocamdată, cred că pînă aici s-a întins
informaţia…
– Aproape, am precizat. Asistenta noastră ştie.
– I-aţi spus asistentei voastre? se miră Justi.
– Ea ne-a spus nouă, replică Jane tăios. Înaintea voastră.
– Savitri n-o să spună nimănui, am spus. Deocamdată secretul
e bine păzit. Dar n-o să-i putem împiedica pe oameni să afle.
– Înţeleg, răspunse Zane. Dar avem nevoie de timp ca să
564
repunem motoarele în funcţiune şi să aflăm unde sîntem. Dacă le
spunem oamenilor înainte de asta, or să intre în panică.
– Asta presupunînd că le poţi pune cu adevărat în funcţiune,
observă Jane. Şi treci cu vederea problema mai amplă, aceea că
nava asta a fost sabotată!
– N-o trecem cu vederea. Cînd o să ne recăpătăm controlul
asupra motoarelor, ar trebui să ne dăm seama mai bine cine a
făcut asta.
– N-aţi rulat programe de diagnostic pe computerele voastre
înainte de plecare? întrebă Jane.
– Sigur că da, răspunse Zane ţîfnos. Am urmat toate
procedurile standard. Asta-i ceea ce încerc să vă spun. Totul s-a
verificat. Totul încă se verifică. Mi-am pus ofiţerul tehnic să ruleze
un diagnostic complet al sistemului. Diagnosticele ne spun că totul
e perfect. Din punctul de vedere al computerelor, sîntem la
Roanoke şi avem controlul deplin al motoarelor…
M-am gîndit la asta.
– Sistemele de navigaţie şi cele ale motoarelor nu funcţionează
bine. Cum rămîne cu celelalte sisteme?
– Pînă aici, toate bune, zise Zane. Dar, dacă oricine-a făcut asta
ne poate lăsa fără navigaţie şi motoare şi ne poate păcăli
computerele că nu-i nici o problemă, ne-ar putea lăsa fără oricare
dintre sisteme!
– Opriţi tot ansamblul, sugeră Jane. Sistemele de urgenţă sînt
descentralizate. Ar trebui să continue să funcţioneze pînă cînd
restartezi…
– Asta n-o să fie de prea mare folos dacă e vorba să nu stîrneşti
panică, remarcă Justi. Şi n-avem nici o siguranţă că vom recăpăta
controlul după repornire. Computerele noastre cred că totul e în
regulă acum; or să se întoarcă pur şi simplu la starea lor prezentă.
– Dar dacă nu repornim, riscăm ca oricine-şi bagă nasul în
motoare şi în sistemele de navigaţie să provoace necazuri şi la
menţinerea vieţii şi la gravitaţie, am atras eu atenţia.
– Am senzaţia că dacă oricine-a făcut asta ar fi vrut să se joace
cu menţinerea vieţii sau cu gravitaţia, am fi deja morţi, replică
Zane. Dacă vrei să-mi ştii părerea, iat-o: o să menţin sistemele aşa
cum sînt, în timp ce încercăm să eliminăm ceea ce ne izolează de
navigaţie şi de motoare. Sînt căpitanul acestei nave. Eu trebuie să
hotărăsc. Vă cer să-mi acordaţi timp să rezolv totul, înainte de a vă
informa coloniştii…
M-am uitat la Jane. Ea ridică din umeri.
565
– O să avem nevoie de cel puţin o zi, ca să pregătim
containerele de provizii pentru transportul la suprafaţa planetei.
Încă vreo cîteva zile, înainte ca majoritatea coloniştilor să fie gata
de plecare… N-avem nici un motiv să nu ne-apucăm de pregătirea
containerelor.
– Asta înseamnă să pui la lucru oamenii din hală, i-am spus lui
Zane.
– Din cîte ştiu ei, sîntem acolo unde ar trebui să fim.
– Atunci începeţi pregătirea încărcăturii mîine dimineaţă, am
hotărît. Vă lăsăm pînă cînd primele containere sînt gata să facă
drumul pe planetă. Dacă pînă atunci n-aţi descoperit problema, o
să vorbim oricum cu ceilalţi colonişti. E bine?
– Perfect, încuviinţă Zane.
Unul dintre ofiţeri se apropie să vorbească cu el; atenţia lui fu
abătută în altă parte. Eu m-am întors spre Jane.
– Spune-mi la ce te gîndeşti, am vorbit încetişor.
– Mă gîndesc la ce ţi-a spus Trujillo, răspunse Jane, păstrînd şi
ea vocea joasă.
– Cînd zicea că Departamentul Colonizării sabotează colonia,
nu cred că sugera că ar face aşa ceva.
– Ar face dacă ar vrea să demonstreze că a coloniza o planetă
nouă e o treabă primejdioasă, şi dacă cineva ar fi îngrijorat că s-ar
putea chiar să reuşim, cînd ei ar vrea să eşuăm, replică Jane. În
felul ăsta, au o colonie pierdută servită pe tavă…
– Colonie pierdută…, am început, şi apoi mi-am acoperit ochii
cu mîna. Sfinte Dumnezeule!
– Ce?
– Roanoke, am spus. A existat o colonie Roanoke pe Pămînt.
Prima aşezare englezească în America…
– Şi?
– A dispărut. Guvernatorul ei s-a întors în Anglia să ceară
ajutor şi provizii, dar cînd s-a întors, toţi coloniştii dispăruseră.
Faimoasa colonie pierdută Roanoke!
– Pare puţin cam prea evident.
– Mda, am răspuns. Dacă plănuiau cu adevărat să ne piardă,
nu cred că ar fi dezvăluit secretul în felul ăsta.
– Cu toate astea, sîntem colonia Roanoke şi ne-am pierdut!
– Crudă ironie, am remarcat.
– Perry, Sagan, vorbi Zane. Veniţi încoace.
– Ce e? am întrebat.
– Am găsit pe cineva acolo. Fascicul îngust codificat. Întreabă
566
de voi doi.
– Asta-i o veste bună.
Zane se încruntă şi apăsă un buton, făcînd legătura pe
comunicator cu cel care ne apela.
– Sînt John Perry, am rostit. Jane Sagan şi cu mine sîntem pe
recepţie.
– Salut, maior Perry, se auzi vocea. Şi salut, locotenent Sagan!
Oho, ce onoare să vorbesc cu voi doi! Sînt locotenentul Stross, din
Forţele Speciale. Am fost însărcinat să vă spun ce-ar trebui să
faceţi mai departe.
– Ştii ce s-a petrecut aici? am întrebat.
– Să vedem, răspunse el. Aţi făcut saltul către ceea ce credeaţi
că e colonia Roanoke, doar ca să vă aflaţi pe orbita unei planete
complet diferite, şi acum credeţi că v-aţi rătăcit cu totul. Iar
căpitanul vostru, Zane, a aflat că nu-şi poate folosi motoarele.
Sună corect?
– Da, am răspuns.
– Excelent, continuă Stross. Ei, am o veste bună şi una proastă.
Vestea bună e că nu v-aţi pierdut. Ştim exact unde vă aflaţi.
Vestea proastă e că n-o să plecaţi nicăieri prea curînd. O să vă dau
toate amănuntele cînd ne întîlnim, voi doi, căpitanul Zane şi cu
mine. Ce ziceţi de cincisprezece minute?
– Ce vrei să spui cu „ne întîlnim”? exclamă Zane. Nu detectăm
nici o navă în zonă. N-avem nici o cale de a verifica cine spui că
eşti.
– Locotenent Sagan poate garanta pentru mine, zise Stross. Cît
despre locul unde mă aflu, cere imagini de la camera externă
numărul paisprezece şi aprinde o lumină.
Zane arăta exasperat şi nedumerit, şi făcu semn din cap către
unul dintre ofiţerii de pe punte. Monitorul de deasupra capului lui
Zane licări, trezindu-se la viaţă, şi arătă o porţiune din carcasa de
la tribord. Era întuneric, pînă cînd se aprinse un proiector şi
dezvălui un con de lumină.
– Nu văd nimic în afară de carcasă, zise Zane.
Ceva pîlpîi, şi dintr-odată în cadru apăru un obiect asemănător
unei broaşte ţestoase, plutind cam la treizeci de centimetri de
carcasă.
– Ce naiba-i asta? exclamă Zane.
Ţestoasa făcu semn cu mîna.
– Ticălosule, exclamă Jane.
– Ştii ce-i chestia aia? întrebă Zane.
567
Jane încuviinţă din cap.
– E un gameran, răspunse, întorcîndu-se spre Zane. El e
locotenentul Stross. Spune adevărul despre cine este. Şi cred că
tocmai am intrat într-un rahat uriaş.
*
– Oho, aer! exclamă locotenentul Stross, dînd din mînă într-o
parte şi-n alta în spaţiul din hangarul navetelor. Nu mi se-ntîmplă
să simt asta prea des…
Stross plutea alene în aer, delectîndu-se, mulţumită lui Zane,
care tăiase gravitaţia în hangar pentru a-l găzdui pe Stross,
obişnuit să trăiască în principal în stare de microgravitaţie.
Jane ne explicase mie şi lui Zane, în timp ce luam ascensorul
către hangarul pentru navete. Gameranii erau fiinţe umane – sau
cel puţin, ADN-ul lor deriva din celule umane şi avea alte lucruri
adăugate – sculptat şi proiectat în mod radical ca să trăiască şi să
prospere în spaţiul lipsit de aer. În acest scop, aveau corpul
adăpostit într-o carapace ca să-l apere de vid şi de razele cosmice,
alge simbiotice modificate genetic depozitate într-un organ special
pentru a le furniza oxigen, benzi fotosintetice pentru a utiliza
energia solară şi mîini la capetele tuturor membrelor. Şi erau
soldaţi ai Forţelor Speciale. Toate acele zvonuri din infanteria
generală a FCA despre mutaţiile înfiorătoare din Forţele Speciale se
dovedeau a fi mai mult decît zvonuri. M-am gîndit la prietenul meu
Harry Wilson, pe care l-am cunoscut prima oară cînd m-am înrolat
în FCA; trăia pentru soiul ăsta de lucruri. Ar trebui să-i spun data
viitoare cînd aveam să-l văd. Dacă aveam să-l mai văd vreodată…
În ciuda faptului că era soldat al Forţelor Speciale, Stross se
purta extrem de neprotocolar, de la particularităţile verbale (verbal
fiind un termen figurat; coardele vocale erau inutile în spaţiu, aşa
că nu avea deloc – „vocea” lui era generată în computerul BrainPal
din cap şi transmisă pe PDA-urile noastre) la aparenta lui tendinţă
de a fi distrat. Exista un cuvînt pentru ceea ce era.
Aerian. Sau mai degrabă spaţial.
Zane nu irosi timpul pentru politeţuri.
– Vreau să ştiu cum naiba ai preluat controlul navei mele, i se
adresă el lui Stross.
– Pilula albastră, răspunse Stross, încă fluturîndu-şi mîna. E
un cod care creează o maşină virtuală pe hardware-ul tău.
Software-ul rulează pe deasupra şi nici măcar nu ştie că nu
rulează pe hardware. De aceea nu-şi dă seama că e ceva în
neregulă.
568
– Scoate-l din computerele mele, îi ceru Zane. Şi-apoi, pleacă de
pe nava mea!
Stross ţinea deschise trei dintre mîini, cu cealaltă încă retezînd
aerul.
– Ai impresia că arăt ca un programator de computere? întrebă
el. Nu ştiu cum să le codific, ştiu doar cum să le folosesc. Iar
ordinele mele vin de la cineva mai mare în grad decît tine. Îmi pare
rău, căpitane.
– Cum ai ajuns aici? am întrebat. Ştiu că eşti adaptat la spaţiu.
Dar sînt cît se poate de sigur că n-ai un motor de salt înăuntru.
– Am făcut autostopul cu voi. Am stat pe carcasă de zece zile
încoace, aşteptînd să faceţi saltul.
Îşi ciocăni carapacea cu degetul.
– Nano-camuflaj încorporat. O şmecherie nouă, convenabilă.
Dacă nu vreau să mă observaţi, n-o să reuşiţi.
– Ai stat pe carcasă zece zile? am întrebat.
– Nu-i chiar atît de rău, replică Stross. Îmi fac de lucru învăţînd
pentru doctorat. Literatură comparată. Mă ţine ocupat. Învăţămînt
la distanţă, evident.
– Frumos din partea ta, interveni Jane. Dar aş prefera să ne
concentrăm asupra situaţiei noastre.
Vocea ei se auzi scurt, rece, un contrast faţă de furia
clocotitoare a lui Zane.
– În ordine, continuă Stross. Tocmai am expediat fişierele şi
ordinele relevante către PDA-urile voastre, aşa că le puteţi studia
în voie. Dar iată cum stă treaba: planeta despre care aţi crezut că e
Roanoke era o momeală. Planeta deasupra căreia ne aflăm acum
este adevărata colonie Roanoke. Pe ea o veţi coloniza.
– Dar nu ştim nimic despre planeta asta, am exclamat.
– E totul în fişiere. În cea mai mare parte, e o planetă mai bună
pentru voi decît cealaltă. Biochimia e potrivită pentru nevoile
noastre alimentare. Adică, pentru nevoile voastre alimentare. Nu
pentru ale mele. Puteţi începe să duceţi animalele la păscut
imediat.
– Ai zis că cealaltă planetă era o momeală, remarcă Jane. O
momeală pentru ce?
– Asta-i complicat.
– Pune-mă la încercare, insistă Jane.
– Bine, spuse Stross. În primul rînd, ştiţi ce este Conclavul?
569
CINCI
570
De fapt însă trimitem colonia pe o cu totul altă lume. Una care nu
se află în înregistrări sau pe hărţi, sau despre care nu ştie nimeni,
în afară de cîţiva oameni foarte sus-puşi. Şi cu mine, pentru că
sînt aici ca să vă spun toate astea. Şi acum, voi. Conclavul e gata
să atace colonia Roanoke înainte de a vă duce măcar oamenii la
sol. Acum nu vă pot ataca pentru că nu vă pot găsi. Asta face
Conclavul să pară ridicol şi slab. Şi ne face pe noi să arătăm mai
bine. Asta-i ideea, aşa cum o înţeleg eu…
Acum era rîndul meu să fiu furios.
– Aşadar, Uniunea Colonială se joacă de-a v-aţi ascunselea cu
Conclavul ăsta. Asta-i chiar grozav.
– Grozav e doar un cuvînt, replică Stross. Nu cred c-o să fie
totuşi atît de grozav dacă vă găsesc.
– Şi cît timp o să le ia? am întrebat. Dacă e o lovitură atît de
mare dată Conclavului pe cît spui, or să vină să ne caute.
– Ai dreptate în privinţa asta, zise Stross. Şi cînd or să vă
găsească, or să vă radă de pe suprafaţa planetei. Aşa că acum e
sarcina noastră să vă facem greu de găsit. Şi cred că asta e partea
care n-o să vă placă deloc!
*
– Punctul numărul unu, le-am spus eu reprezentanţilor coloniei
Roanoke. Nici un contact, de nici un fel, între colonia Roanoke şi
restul Uniunii Coloniale.
Masa erupse într-o dezordine totală.
Jane şi cu mine stăteam fiecare la cîte un capăt, aşteptînd ca
larma să se potolească. Dură cîteva minute.
– E o nebunie, vorbi Marie Black.
– Sînt perfect de acord, am replicat. Dar de fiecare dată cînd are
loc un contact între Roanoke şi orice altă lume colonizată, lasă o
urmă care duce la noi. Navele spaţiale au echipaje care numără
sute de oameni. E nerealist să credem că nici unul dintre ei nu va
vorbi cu prietenii sau cu soţii şi soţiile. Şi ştiţi deja cu toţii că
lumea o să ne caute. Fostele voastre guverne, familiile şi presa or
să caute cu toţii pe cineva care să le dea un indiciu în legătură cu
locul în care ne aflăm. Dacă cineva poate arăta cu degetul spre noi,
Conclavul ăsta o să ne găsească.
– Cum rămîne cu Magellan? întrebă Lee Chen. Se întoarce?
– De fapt, nu, nu se întoarce, am răspuns.
Vestea stîrni un icnet abia auzit. Mi-am adus aminte de furia
profundă a căpitanului Zane cînd Stross i-a dat această informaţie.
Zane a ameninţat că n-o să execute ordinul; Stross i-a amintit că
571
nu are nici un control asupra motoarelor navei şi că, dacă el şi
echipajul nu se îndreaptă spre suprafaţă cu restul coloniştilor, ar
putea descoperi că nu au nici controlul sistemelor de menţinere a
vieţii. A fost un moment destul de urît.
A devenit şi mai rău cînd Stross i-a zis lui Zane că planul era să
scape de Magellan aruncînd-o de-a dreptul în soare.
– Echipajul de pe Magellan are familii în UC, spuse Hiram
Yoder. Soţi. Soţii. Copii…
– Aşa e, am replicat. Asta o să vă dea o idee despre cît de
serioasă e situaţia.
– Ni-i putem permite? întrebă Manfred Trujillo. Nu spun că-i
refuzăm. Dar rezervele coloniei erau menite pentru două mii cinci
sute de colonişti. Acum adăugăm… cîţi? Încă două sute?
– Două sute şase, preciză Jane. Nu e o problemă. Am plecat cu
rezerve o dată şi jumătate mai mari decît se obişnuieşte pentru o
colonie de asemenea mărime, iar lumea asta are plante şi animale
pe care le putem mînca. Să sperăm!
– Cît de mult o să dureze izolarea? întrebă Black.
– Pe o perioadă nedefinită, am răspuns.
Încă un mormăit.
– Supravieţuirea noastră depinde de izolare. E cît se poate de
simplu. Într-un fel însă, asta face lucrurile mai uşoare. Coloniile
incipiente trebuie să se pregătească pentru următorul val de
colonişti în decursul a doi sau trei ani. Nu trebuie să ne facem griji
acum pentru asta. Ne putem concentra asupra nevoilor noastre.
Asta o să schimbe lucrurile.
Aceste cuvinte fură urmate de o încuviinţare posacă. Pentru
moment, era cel mai bun lucru la care puteam spera.
– Punctul doi, am continuat şi m-am încordat, aşteptînd reacţia
violentă. Nu folosim nici o tehnologie care poate trăda existenţa
coloniei noastre din spaţiu.
De data asta nu s-au calmat doar după cîteva minute.
– Asta-i complet ridicol, zise Paulo Gutierrez în cele din urmă.
Orice are conexiune wireless este potenţial detectabil. Tot ce
trebuie să faci este să baleiezi cu un semnal cu spectru larg. O să
încerc să fac conexiunea cu indiferent ce şi o să-ţi spun ce găseşte.
– Înţeleg asta, am replicat.
– Întreaga noastră tehnologie este wireless, continuă Gutierrez.
Ridică PDA-ul.
– Uită-te la ăsta. Nici măcar o singură afurisită de intrare pe fir.
N-ai putea conecta la el un cablu nici dacă ai vrea. Tot
572
echipamentul automat din cală este wireless.
– Lăsaţi echipamentul, vorbi şi Lee Chen. Toţi coloniştii mei au
implantat un dispozitiv de localizare.
– La fel şi ai mei, zise Marta Piro. Şi nu au un buton de oprire.
– O să trebuiască să le scoatem, atunci, conchise Jane.
– Asta înseamnă o procedură chirurgicală, protestă Piro.
– Unde naiba le-aţi pus? întrebă Jane.
– În umerii coloniştilor noştri, răspunse Piro.
Chen dădu din cap aprobator; şi coloniştii lui le aveau în umăr.
– Nu e o operaţie complicată, dar înseamnă totuşi să-i tăiem.
– Alternativa este să expunem fiecare colonist riscului să fie
descoperit şi ucis, explică Jane, retezîndu-i vorbele. Bănuiesc că
oamenii voştri or să trebuiască totuşi să îndure…
Piro porni să deschidă gura ca să răspundă, apoi însă păru să
se gîndească mai bine.
– Chiar dacă scoatem dispozitivele de localizare, rămîn totuşi
toate celelalte utilaje pe care le avem, zise Gutierrez, atrăgînd din
nou discuţia spre el. Totul e wireless. Maşinile agricole. Aparatura
medicală. Totul. Ceea ce ne spui este că nu putem folosi nici unul
dintre utilajele de care avem nevoie ca să supravieţuim?
– Nu tot echipamentul din cală funcţionează pe bază de
conexiune wireless, replică Hiram Yoder. Nici unul dintre utilajele
aduse de noi nu este aşa. Sînt doar unelte lipsite de inteligenţă.
Toate au nevoie de o persoană în spatele comenzilor. Noi le facem
să lucreze cît se poate de bine.
– Voi aveţi utilajele, spuse Gutierrez. Noi nu. Noi, toţi ceilalţi,
nu!
– O să împărţim tot ce putem, răspunse Yoder.
– Nu-i o problemă de împărţire, scuipă Gutierrez.
Avu nevoie de o secundă să se calmeze.
– Sînt sigur că o să încercaţi să ne ajutaţi, îi zise el lui Hiram.
Dar voi aţi adus destul echipament pentru voi. Noi sîntem de zece
ori mai mulţi.
– Avem echipament, interveni Jane.
Toată lumea de la masă întoarse privirea spre ea.
– V-am trimis tuturor o copie a inventarului navei. O să vedeţi
că, pe lîngă toate utilajele moderne pe care le avem, ni s-a furnizat
şi o garnitură completă de unelte şi instrumente pe care le
socoteam, pînă astăzi, învechite. Asta ne spune două lucruri. Ne
spune că Uniunea Colonială chiar intenţiona ca noi să fim pe cont
propriu. Ne mai spune şi că n-au intenţia ca noi să murim.
573
– Ăsta-i un punct de vedere asupra subiectului, replică Trujillo.
Un altul ar fi că ştiau că or să ne abandoneze în faţa Conclavului
ăstuia şi că, în loc să ne dea tot ce-am fi avut nevoie ca să ne
apărăm, ne-au cerut să tăcem din gură şi să ţinem capetele
plecate, şi poate că acest Conclav n-o să ne audă.
Se auziră murmure de încuviinţare în jurul mesei.
– Acum nu e momentul pentru o asemenea discuţie, am spus.
Oricare-ar fi justificarea UC, fapt este că ne aflăm aici şi nu plecăm
nicăieri în altă parte. Cînd o să coborîm pe planetă şi-o să avem
toată colonia aranjată, atunci vom purta o discuţie cu privire la
ceea ce înseamnă strategia UC. Dar deocamdată trebuie să ne
concentrăm asupra lucrurilor pe care trebuie să facem ca să
supravieţuim. Acum, Hiram, am continuat, dintre noi toţi, tu eşti
singurul care-şi dă seama cu exactitate cît de bine se potrivesc
utilajele astea pentru nevoile noastre. Se pot pune în funcţiune?
Hiram luă PDA-ul şi derulă inventarul timp de cîteva minute.
– E greu de spus, vorbi el în cele din urmă. Ar trebui să le văd
în faţa mea. Şi ar trebui să-i văd pe oamenii care le vor manevra.
Şi mai sînt atît de mulţi alţi factori… Dar cred că vom reuși să
urnim treaba.
Îşi plimbă privirea de la un capăt la altul al mesei.
– Vă spun acum, tuturor, că orice voi putea face ca să vă ajut, o
să fac. Nu pot vorbi în numele tuturor fraţilor mei în această
chestiune, dar vă asigur că, din experienţa mea, fiecare este gata
să răspundă unei chemări. Putem face asta. Putem face lucrurile
să meargă!
– Există şi o altă posibilitate, spuse Trujillo.
Toţi ochii se îndreptară spre el.
– Nu ne ascundem. Folosim tot echipamentul pe care-l avem –
toate resursele pe care le avem – pentru supravieţuire.
Cînd şi dacă acest Conclav soseşte în vizită, le spunem că
sîntem o colonie sălbatică. Nici o apartenenţă la UC. Războiul
Conclavului e cu Uniunea Colonială, nu cu o colonie sălbatică.
– Nesocotim ordinele, observă Marie Black.
– Ruperea legăturii funcţionează în ambele sensuri, continuă
Trujillo. Dacă e nevoie să fim izolaţi, nici UC nu ne poate verifica.
Şi chiar dacă nesocotim ordinele, ce dacă? Sîntem în FCA? Or să
ne împuşte? Or să ne concedieze? Şi dincolo de asta, simţim noi,
cei de aici de la masă, că aceste ordine sînt legitime? Uniunea
Colonială ne-a abandonat. Mai mult, au plănuit mereu să ne
abandoneze. Şi-au călcat cuvîntul. Eu zic să facem acelaşi lucru.
574
Să devenim colonie sălbatică.
– Nu cred că ştii ce vorbeşti cînd spui că ar trebui să devenim
colonie sălbatică, îi zise Jane lui Trujillo. Ultima colonie sălbatică
pe care am văzut-o avea toţi coloniştii măcelăriţi pentru mîncare.
Am găsit trupuri de copii într-o grămadă, aşteptînd să fie căsăpite.
Nu te păcăli singur. Transformarea în colonie sălbatică e o
condamnare la moarte.
Afirmaţia lui Jane pluti în aer vreme de cîteva secunde,
provocînd pe oricine să o combată.
– Există riscuri, vorbi Trujillo în sfîrşit, răspunzînd la
provocare. Dar sîntem singuri. Sîntem o colonie sălbatică din toate
punctele de vedere, în afară de nume. Şi nu ştim dacă acest
Conclav al tău e atît de oribil pe cît susţine Uniunea Colonială că
este. UC ne-a înşelat în tot acest timp. N-are nici o credibilitate. Nu
putem avea încredere că vor pune la inimă interesele noastre.
– Aşadar, vrei o dovadă că Conclavul ne vrea răul, spuse Jane.
– Ar fi bine, replică Trujillo.
Jane se întoarse spre mine.
– Arată-le, îmi spuse.
– Ce să ne arate? întrebă Trujillo.
– Asta, am răspuns.
De pe PDA – pe care în curînd nu voi mai putea să-l folosesc –
am pornit monitorul cel mare de pe perete şi i-am transmis un
fişier video. Arăta o creatură pe un deal sau pe o faleză. Dincolo de
creatură se afla ceva care arăta ca un orăşel. Era scăldat în
întregime într-o lumină orbitoare.
– Oraşul pe care îl vedeţi este o colonie, am explicat. A fost
înfiinţată de whaizi, nu cu multă vreme după ce Conclavul le-a
cerut raselor neafiliate să înceteze colonizarea. Conclavul a
acţionat prematur, pentru că nu-şi putea aplica decretul în acel
moment. Aşa că unele dintre rasele neafiliate au înfiinţat oricum
colonii. Acum însă Conclavul recuperează terenul.
– De unde vine lumina asta? întrebă Lee Chen.
– Vine de la navele Conclavului de pe orbită, răspunse Jane. E
o tactică de teroare. Dezorientează inamicul.
– Trebuie să fie o mulţime de nave acolo sus, comentă Chen.
– Da, încuviinţă Jane.
Razele de lumină care se revărsau peste colonia whaidiană se
stinse brusc.
– Acum începe, am spus.
Fasciculele ucigătoare abia dacă erau detectabile la început;
575
erau reglate pentru distrugere, nu pentru spectacol, şi aproape
toată energia lor era îndreptată spre ţinte, nu în afară, către
camere. Apăru doar un tremur în aer din cauza fierbinţelii bruşte,
vizibil chiar şi la distanţa la care stătea camera.
Apoi, într-o fracţiune de secundă, întreaga colonie se aprinse şi
explodă. Aerul supraîncălzit aruncă spre cer bucăţi şi pulbere din
clădirile coloniei, din structuri, vehicule şi locuitori, într-o imagine
învolburată care făcea vizibilă pînă și energia fasciculelor.
Fragmentele licăritoare de materie imitau şi reflectau flăcările care
se înălţau şi ele acum către cer.
O undă de şoc, formată din căldură şi praf, se răspîndi din
rămăşiţele carbonizate ale coloniei. Razele pîlpîiră şi se stinseră din
nou. Spectacolul de lumini de pe cer dispăru, lăsînd în urmă fum
şi flăcări. Dincolo de marginea zonei distruse, apărea din cînd în
cînd cîte o erupţie solitară de flăcări.
– Ce-i asta? întrebă Yoder.
– Unii dintre colonişti erau în afara coloniei cînd a fost distrusă,
aşa cred, am răspuns. Aşa că termină curăţenia.
– Iisuse, exclamă Gutierrez. Colonia fiind distrusă, indivizii
aceia ar muri probabil oricum.
– Voiau să demonstreze ceva, replică Jane.
Am oprit filmul. Camera era cufundată într-o tăcere
mormîntală.
Trujillo arătă către PDA-ul meu.
– Cum am căpătat asta? se interesă el.
– Filmul? am întrebat.
El încuviinţă.
– După cît se pare, a fost livrat personal Departamentului de
Stat al UC şi tuturor guvernelor neafiliate la Conclav, prin curieri
veniţi chiar din partea Conclavului.
– De ce-ar face aşa ceva? exclamă Trujillo. De ce s-ar arăta pe ei
înşişi comiţînd o asemenea… atrocitate?
– Ca să nu existe nici o îndoială că vorbesc serios, am explicat.
Asta îmi spune că, indiferent ce credem despre Uniunea Colonială
în acest moment, nu ne putem permite să acţionăm pe baza
presupunerii potrivit căreia Conclavul va se comporta rezonabil
faţă de noi. UC a dat cu tifla tipilor ăstora, iar ei n-or să poată să
treacă asta cu vederea. Or să vină să ne caute. Nu vrem să le dăm
nici o ocazie să ne găsească!
Aceste cuvinte fură întîmpinate cu şi mai multă tăcere.
– Şi acum? întrebă Marta Piro.
576
– Cred că aveţi nevoie să votaţi, am răspuns.
Trujillo ridică privirea, cu un uşor aer de incredulitate pe faţă.
– Vă rog să mă iertaţi, vorbi el. Sînt aproape sigur că am auzit
că tu ai zis că noi ar trebui să votăm.
– Planul în discuţie în acest moment este cel pe care tocmai vi l-
am prezentat, am spus. Cel care ne-a fost dat mie şi lui Jane. În
lumina tuturor evenimentelor, cred că e cel mai bun plan pe care-l
avem pînă acum. Dar n-o să meargă dacă n-o să fiţi cu toţii de
acord. O să trebuiască să vă întoarceţi la coloniştii voştri ca să le
explicaţi asta… O să trebuiască să le vindeţi ideea. Dacă însă e să
meargă această colonie, toată lumea trebuie să se îmbarce cu trup
şi suflet în proiect. Şi asta începe cu voi înșivă!
M-am ridicat în picioare; Jane făcu la fel.
– E o discuţie pe care trebuie s-o aveţi fără noi, am zis. O să
aşteptăm afară.
Am plecat.
– E ceva în neregulă? am întrebat-o pe Jane în timp ce ieşeam.
– Asta-i o întrebare serioasă? se repezi Jane. Sîntem
împotmoliţi în afara spaţiului cunoscut, aşteptînd Conclavul să ne
găsească şi să ne ardă din temelii, şi tu mă întrebi dacă e ceva în
neregulă?
– Întreb dacă e ceva în neregulă cu tine, am replicat. Săreai la
gîtul oricui, acolo înăuntru. Sîntem într-o situaţie proastă, dar tu
şi cu mine trebuie să ne păstrăm mintea limpede. Şi să fim
diplomaţi, dacă e cît de cît posibil…
– Tu eşti diplomatul, spuse Jane.
– Bine, am răspuns. Dar nu mă ajuţi.
Jane păru să numere în gînd pînă la zece. Apoi încă o dată.
– Îmi pare rău, vorbi ea. Ai dreptate. Iartă-mă.
– Spune-mi ce se petrece.
– Nu acum. Mai tîrziu. Cînd o să rămînem singuri.
– Sîntem singuri.
– Întoarce-te, zise Jane.
M-am întors. Savitri era acolo. M-am răsucit din nou spre Jane,
dar ea se îndepărtase pentru o clipă.
– E totul bine? întrebă Savitri, urmărind-o pe Jane plecînd.
– Dacă aş şti, ţi-aş spune, am răspuns.
Am aşteptat o ripostă promptă din partea lui Savitri. N-a sosit,
fapt care mi-a vorbit prin el însuşi despre starea de spirit a lui
Savitri.
– A mai observat cineva problema noastră legată de planetă?
577
am întrebat-o.
– Nu cred, răspunse Savitri. Cei mai mulţi oameni sînt ca tine –
scuză-mă – şi nu prea ştiu de fapt cum arată planeta. Acum,
absenţa ta a fost observată. A ta şi a tuturor reprezentanţilor
coloniei. Dar nimeni nu pare să creadă că există ceva sinistru în
legătură cu asta. La urma urmei, e de aşteptat din partea voastră
să vă adunaţi şi să vorbiţi despre colonie. Ştiu că vă caută Kranjic,
dar nu cred că vrea decît un citat din partea voastră, despre
petrecere şi despre salt.
– Bine, am zis.
– Oricînd o să vrei să-mi spui ce altceva se petrece, o să fie la fel
de bine, adăugă ea.
Am început să-i dau un răspuns mecanic, scurt, şi am îngheţat
cînd i-am zărit privirea.
– Curînd, Savitri, îţi promit. Avem doar cîteva lucruri de
lămurit.
– În ordine, şefule.
Se relaxă puţin.
– Fă-mi o favoare, am rugat-o. Găseşte-i pe Hickory sau Dickory
pentru mine. Trebuie să vorbesc cu ei despre ceva.
– Crezi că ştiu ceva despre asta? întrebă Savitri.
– Sînt sigur că ştiu ceva despre asta. Trebuie doar să aflu cît de
mult. Spune-le că ne întîlnim mai tîrziu, în cabina mea…
– O să-i găsesc, promise Savitri. Doar s-o găsesc pe Zoë. Obinii
sînt întotdeauna pe o rază de maximum treizeci de metri distanţă
de ea. Cred că încep s-o enerveze deja. Se pare că-l sperie și pe
noul ei prieten…
– Ăsta trebuie să fie puştiul ăla, Enzo.
– El e. Drăguţ băiat.
– Cînd o să aterizăm, cred că o să-i pun pe Hickory şi pe
Dickory să-l ia la o plimbare mai lungă.
– Cred că e interesant faptul că, în mijlocul unei crize, încă te
mai poţi gîndi la metode de a pune beţe-n roate unui băiat
îndrăgostit de fiica ta, comentă Savitri. Într-un fel sucit, e aproape
admirabil.
Am rînjit. Savitri îmi răspunse şi ea cu un zîmbet răutăcios, aşa
cum sperasem şi cum avusesem intenţia.
– Trebuie să ai priorităţi, am replicat.
Savitri îşi rostogoli ochii în orbite şi plecă.
Cîteva minute mai tîrziu, Jane reapăru, ducînd două ceşti.
Îmi întinse una dintre ele.
578
– Ceai, vorbi ea. O ofertă de pace.
– Mulţumesc, am zis, luînd-o.
Jane făcu un gest spre uşa dincolo de care se aflau
reprezentanţii coloniei.
– Vreo veste?
– Nimic, am răspuns. Nici măcar n-am tras cu urechea.
– Ai vreun plan pentru ce-o să faci dacă ei se hotărăsc că planul
nostru e un rahat? întrebă Jane.
– Mă bucur că ai întrebat. N-am nici cea mai mică idee ce să fac
atunci.
– Gîndeşti în perspectivă, din cîte văd, observă Jane şi sorbi din
ceai.
– Nu mă lua peste picior, am protestat. Asta-i treaba lui Savitri.
– Uite. Iată-l pe Kranjic, mă anunţă Jane, arătînd de-a lungul
holului, unde apăruse reporterul, cu Beata după el, ca
întotdeauna. Dacă vrei, pot să-l lichidez pur şi simplu pentru tine.
– Dar asta ar lăsa-o văduvă pe Beata!
– Nu cred că ar avea ceva împotrivă…
– O să-l lăsăm în viaţă, deocamdată.
– Perry, Sagan, salută Kranjic. Uite, ştiu că nu sînt favoritul
tău, dar crezi că ai putea să-mi dai o frază sau două despre salt?
Promit să te fac să arăţi bine.
Uşa camerei de conferinţe se deschise, iar Trujillo privi afară.
– Stai pe loc, Jann, i-am spus lui Kranjic. O să am ceva pentru
tine într-un minut.
Jane şi cu mine ne-am întors în sala de conferinţe; l-am auzit
pe Kranjic scoţînd un oftat sonor înainte să închidem uşa.
M-am întors spre reprezentanţii coloniei.
– Ei bine? am întrebat.
– N-am avut prea mult de discutat, răspunse Trujillo. Am
hotărît că, deocamdată cel puţin, ar trebui să facem ce a sugerat
Uniunea Colonială.
– În regulă, bine, am zis. Mulţumesc.
– Ceea ce vrem să aflăm de la voi, acum, este ce-ar trebui să le
spunem oamenilor noştri…
– Spuneţi-le adevărul, răspunse Jane. Întregul adevăr.
– Tocmai vorbeai despre cum ne-a înşelat UC, i-am adus aminte
lui Trujillo. Hai să n-o luăm pe acelaşi făgaş.
– Vrei să le spunem totul, insistă Trujillo.
– Totul, am repetat. Reţine ideea.
Am deschis uşa şi l-am chemat pe Kranjic. El şi Beata intrară
579
în cameră.
– Începeţi cu el, am zis, arătînd spre Kranjic.
Se uitară cu toţii la el.
– Aşadar, începu Kranjic. Ce se petrece?
*
– Echipajul de pe Magellan o să coboare ultimul pe planetă, i-
am zis lui Jane.
Tocmai mă întorsesem de la o şedinţă de logistică cu Zane şi
Stross; Jane şi Savitri fuseseră ocupate cu refacerea priorităţilor în
materie de echipamente ale coloniei, pornind de la noua situaţie.
Dar pentru moment, eram doar eu, Jane şi Babar, care în calitate
de cîine rezista cu voioşie la încordarea din jurul lui.
– După ce ajung jos, Stross o să programeze Magellan să se
autopiloteze în soare. Fără surle, fără trîmbiţe, dispărem fără
urmă.
– Ce-o să se întîmple cu Stross? întrebă Jane.
Nu se uita la mine; stătea la masa din sala de recepţii,
ciocănind uşor cu degetele.
– A zis c-o să „piardă vremea”, am răspuns.
Jane mă privi cu un aer întrebător. Am ridicat din umeri.
– E adaptat la viaţa în spaţiu, am zis. Asta-i ceea ce-o să facă. A
zis că cercetarea pentru doctorat o să-l ţină ocupat pînă cînd o să
vină cineva să-l ia.
– Crede că o să vină cineva să-l ia, observă Jane. Asta-i
optimism din partea lui.
– E frumos că mai e cineva optimist, am adăugat. Deşi Stross
nu pare să fie tipul pesimist.
– Mda.
Ciocănitul degetelor ei pe masă îşi schimbă ritmul.
– Cum rămîne cu obinii?
– Ei, păi…, am început, aducîndu-mi aminte de discuţia mea de
mai devreme cu Hickory şi Dickory. Asta. Se pare că cei doi ştiu
totul despre Conclav, dar le-a fost interzis să ne împărtăşească
informaţiile din cauză că noi nu ştim nimic despre ei. Nu e prea
diferit de o nevastă de-a mea, căreia i-aş putea spune numele…
– N-o să-mi cer scuze pentru asta. A făcut parte din înţelegerea
pe care am acceptat-o ca să fiu alături de tine şi de Zoë. Părea
corect la vremea aceea.
– Nu vreau să-ţi ceri scuze, am replicat, cît mai amabil cu
putinţă. Sînt doar frustrat. Din cîte am citit în fişierele pe care ni
le-a dat Stross, Conclavul ăsta are sute de rase membre. Este cea
580
mai mare organizaţie din istoria universului, se pare. Au intrat în
tratative de decenii, de cînd eram încă pe Pămînt. Şi am aflat de-
spre existenţa lui abia acum. Nu ştiu cum de e posibil aşa ceva…
– Nu trebuia să ştii, spuse Jane.
– E o entitate care se întinde în tot spaţiul cunoscut. Nu poţi
ascunde una ca asta.
– Sigur că poţi, mă contrazise Jane, iar ciocănitul în masă
încetă brusc. Uniunea Colonială o face tot timpul. Gîndeşte-te la
felul în care comunică între ele coloniile. Nu pot vorbi unele cu
altele direct; e prea mult spaţiu între ele. Trebuie să-şi adune
mesajele şi să le trimită în nave spaţiale de la o colonie la alta.
Uniunea Colonială controlează toate călătoriile navelor din spaţiul
uman. Toate informaţiile sînt reţinute de Uniunea Colonială. Cînd
controlezi comunicaţiile, poţi ascunde tot ce vrei.
– Nu cred că-i chiar adevărat, am zis. Mai devreme sau mai
tîrziu, totul iese la iveală. Cînd eram pe Pămînt…
Jane pufni dintr-odată.
– Ce-i? am întrebat.
– Tu…, răspunse Jane. „Cînd eram pe Pămînt”. Dacă există
vreun loc din spaţiul uman care să poată fi descris ca profund
ignorant, e Pămîntul.
Făcu un gest cu mîna, cuprinzînd încăperea.
– Cîte dintre toate lucrurile astea le ştiai cînd erai pe Pămînt?
Adu-ţi aminte. Tu şi cu oricare dintre ceilalţi recruţi ai FCA v-aţi
înrolat fără să ştiţi absolut nimic despre cum stăteau lucrurile în
afară. Nu ştiaţi nici măcar cum urmau să facă posibil ca voi să
luptaţi. Uniunea Colonială ţine Pămîntul izolat, John. Nici o
comunicare cu restul lumilor umane. Nici o informaţie în nici o
direcţie. Nu numai că Uniunea Colonială ascunde restul
universului de Pămînt. Ascunde Pămîntul de restul universului.
– E căminul omenirii, am replicat. Sigur că UC vrea să-l ţină în
umbră.
– Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Jane, enervată de-a
binelea. Nu-i posibil să fii atît de neghiob încît să crezi aşa ceva.
UC nu ascunde Pămîntul pentru că are valoare sentimentală. UC
ascunde Pămîntul pentru că e o resursă. E o fabrică menită să
verse pe porţile ei o provizie nesfîrşită de colonişti şi soldaţi, dintre
care nici unul n-are nici cea mai mică idee despre ce se petrece
aici. Pentru că nu este în interesul Uniunii Coloniale ca ei să ştie.
Aşa că nu ştiu. Tu n-ai ştiut. Erai la fel de neştiutor ca şi restul.
Aşa că nu-mi spune că nu poţi ascunde lucrurile astea. Lucrul cel
581
mai surprinzător nu este acela că Uniunea Colonială a ascuns
Conclavul faţă de tine. Lucrul surprinzător este că îţi spune despre
el cîtuşi de puţin!
Jane reluă ciocănitul în masă pentru o clipă, apoi lovi cu putere
masa cu palma.
– La naiba, exclamă ea, îşi luă capul în mîini şi rămase pe loc,
vizibil furioasă.
– Chiar aş vrea să ştiu ce se petrece cu tine în momentul ăsta,
am zis.
– Nu e vorba de tine, răspunse. Nu pe tine sînt furioasă.
– E bine de auzit. Deşi, din moment ce tocmai m-ai făcut
neştiutor şi neghiob, înţelegi de ce mă întreb dacă-mi spui
adevărul despre asta.
Jane îmi întinse o mînă.
– Vino-ncoace!
M-am apropiat de masă. Ea îmi puse mîna pe tăblie.
– Vreau să faci ceva pentru mine, spuse. Vreau să loveşti masa
cît de tare poţi.
– De ce?
– Te rog… Fă-o pur şi simplu!
Masa era din fibre de carbon standard, cu furnir imprimat ca
lemnul: ieftină, durabilă şi deloc uşor de rupt. Mi-am strîns mîna
în pumn şi am coborît-o cu putere asupra mesei. A scos o
bufnitură surdă, şi m-a durut puţin braţul din cauza impactului.
Masa zăngăni puţin, dar altfel nu păţi nimic. Din pat, Babar mă
privi cercetător, ca să vadă ce tîmpenie mai puneam la cale.
– Au, am exclamat.
– Sînt cam la fel de puternică ca şi tine, zise Jane pe un ton
neutru.
– Aşa presupun.
M-am îndepărtat de masă, frecîndu-mi mîna.
– Eşti totuşi într-o formă mai bună decît mine. S-ar putea să fii
ceva mai puternică.
– Da, sigur, răspunse ea, şi din poziţia aşezată, coborî cu viteză
mîna asupra mesei. Tăblia se rupse cu un pocnet ca un foc de
armă. Jumătate din ea fu retezată şi zbură învîrtindu-se prin
cameră, izbindu-se de uşă. Babar scînci şi se retrase pe pat.
Am rămas cu gură căscată la soţia mea, care fixa impasibilă cu
privirea ceea ce mai rămăsese din masă.
– Ticălosul ăla de Szilard, exclamă ea, invocînd numele şefului
Forţelor Speciale. Ştia ce plănuiseră pentru noi. Stross e unul
582
dintre oamenii lui. Aşa că trebuia să ştie. Ştia cu ce ne vom
confrunta. Şi s-a hotărît să-mi dea un corp de-al Forţelor Speciale,
indiferent dacă voiam sau nu.
– Cum? am întrebat.
– Am luat masa împreună. Trebuie să-mi fi pus ceva în
mîncare.
Corpurile Forţelor Coloniale de Apărare puteau fi îmbunătăţite –
într-o oarecare măsură – iar îmbunătăţirile erau deseori realizate
cu injecţii sau infuzii de nanoboţi care să repare şi să
îmbunătăţească ţesuturile. FCA nu folosesc nanoboţi ca să repare
corpurile umane normale, dar nu exista nici un obstacol tehnic
pentru a face asta – sau pentru a folosi nanoboţii ca să facă
modificări ale corpului.
– Trebuie să fi fost o cantitate minusculă. Numai atîtea cît să
ajungă înăuntrul meu, unde se pot înmulţi.
În mintea mea se aprinse un beculeţ.
– Ai avut febră!
Jane dădu din cap, evitînd încă să se uite la mine.
– Febra. Şi mi-a fost foame şi sete tot timpul ăsta…
– Cînd ai observat?
– Ieri. Tot îndoiam şi rupeam lucrurile. Am îmbrăţişat-o pe
Zoë şi a trebuit să mă opresc pentru că se plîngea că o doare. Am
bătut-o pe umăr pe Savitri şi a vrut să ştie de ce am lovit-o. M-am
simţit stîngace toată ziua. Apoi l-am văzut pe Stross – Jane
aproape scuipă numele – şi mi-am dat seama despre ce-i vorba. Nu
eram stîngace, eram schimbată. Schimbată din nou în ceea ce am
fost. Nu ţi-am spus, pentru nu credeam că are importanţă. Dar
nu-mi iese din cap de atunci. Nu pot să-mi scot chestia asta din
minte. Sînt schimbată!
Jane ridică în sfîrşit privirea spre mine. Avea ochii umezi.
– Nu vreau așa ceva, spuse ea cu vehemenţă. Am lăsat în urmă
toate lucrurile astea, atunci cînd am ales viaţa alături de Zoë şi de
tine. A fost alegerea mea să le părăsesc, şi am suferit cînd le-am
părăsit. Cînd am lăsat în urmă pe toţi cei pe care-i cunoşteam.
Îşi atinse tîmpla cu degetul, sugerînd BrainPalul pe care nu-l
mai purta.
– Cînd am lăsat în urmă vocile lor, după ce le-am avut cu mine.
Cînd am rămas singură în felul ăsta pentru prima oară. E dureros
să înveţi limitele acestor trupuri, să afli toate lucrurile pe care nu
le mai poţi face. Dar am ales. Am acceptat. Am încercat să văd
frumuseţea acestei vieţi. Şi, pentru prima oară de cînd exist, am
583
ştiut că viaţa însemna mult mai mult decît ceea ce se afla în faţa
mea. Am învăţat să văd constelaţiile, nu doar stelele. Viaţa mea e
viaţa ta şi viaţa lui Zoë. Toate vieţile noastre. Tot ce înseamnă ele.
Face să merite tot ce am părăsit.
M-am dus la Jane şi am luat-o în braţe.
– Nu-i nimic, am spus.
– Ba da, e, replică Jane.
Scoase un rîs slab, amar.
– Ştiu ce-a crezut Szilard, vezi tu… A crezut că mă ajută – că ne
ajută – făcîndu-mă mai mult decît umană. Numai că el nu ştie ce
ştiu eu. Cînd faci pe cineva mai mult decît uman, îl faci în acelaşi
timp şi mai puţin uman. Am petrecut tot acest timp învăţînd să fiu
fiinţă umană. Iar îmi ia totul, fără să se gîndească de două ori…
– Eşti încă tu, am zis. Asta nu se schimbă.
– Sper că ai dreptate. Sper că asta e destul.
584
ŞASE
585
subsuoară, aşa că am făcut tot ce se putea ca să nu mă înec după
ce mi-am umplut plămînii. Acestea fiind spuse, mă delectam prea
mult cu privirea acră de pe chipul lui Savitri ca să recunosc că mă
lua cu leşin de la miros.
– Aah, am exclamat, expirînd.
Am reuşit să nu tuşesc.
– Sper să te îneci, îmi ură Savitri.
– Pentru că veni vorba, am continuat şi m-am aplecat în cort ca
să scot propria mea găleată de noapte, am şi eu o treabă personală
de care trebuie să mă ocup. Vii cu mine să arunc asta?
– Aş prefera să nu vin.
– Scuză-mă. Am făcut-o să sune ca o întrebare? Hai!
Savitri oftă şi porni alături de mine pe aleea principală a
sătucului nostru, Croatoan, către centrifuga de gunoaie, cu Babar
după noi, în afară de momentele în care se îndepărta ca să-i salute
pe copii. Babar era singurul cîine din colonie care nu era
ciobănesc; avusese timp să-şi facă prieteni. Asta îl făcea atît
popular, cît şi prea gras.
– Manfred Trujillo mi-a zis că satul e inspirat dintr-o tabără a
unei legiuni romane, vorbi Savitri în timp ce mergeam.
– E adevărat, am răspuns. De fapt, e ideea lui.
Şi una bună. Satul era dreptunghiular, cu trei alei mergînd pe
lungimea taberei, paralele între ele, şi cu o a patra (aleea
Cutezanţei) intersectîndu-le. În centru se afla o cantină comună (în
care provizia noastră de alimente atent monitorizată era distribuită
în schimburi), un mic teren pătrat unde copiii şi adolescenţii
încercau să găsească ceva de făcut şi cortul administrativ, care
servea şi drept casă pentru mine, pentru Jane şi pentru Zoë.
Pe partea cealaltă a aleii Cutezanţei se aflau şiruri de corturi,
fiecare adăpostind pînă la zece oameni, de obicei cîte două familii
plus cîţi burlaci sau cupluri puteam înghesui. Sigur, era incomod,
dar era şi aglomerat. Savitri fusese cazată într-un cort cu trei
familii formate din cîte trei persoane, toate avînd bebeluşi sau copii
la vîrsta la care abia învăţau să meargă; o parte din motivul pentru
proasta ei dispoziţie era că apuca să doarmă doar vreo trei ore pe
noapte. Din moment ce zilele de pe Roanoke aveau douăzeci şi
cinci de ore şi opt minute, asta nu era prea bine.
Savitri arătă către marginea satului.
– Îmi închipui că legiunile romane nu foloseau containere de
depozitare ca barieră de protecţie.
– Probabil că nu, am răspuns. Dar asta a fost pierderea lor.
586
Folosirea containerelor ca îngrăditură fusese ideea lui Jane.
În zilele romanilor, taberele legionarilor ar fi fost înconjurate de
un şanţ şi o palisadă, ca să ţină afară hunii şi lupii. Noi nu aveam
huni sau echivalentul lor (încă), dar existaseră cîteva relatări de-
spre animale mari care umblau prin iarbă, şi nici nu voiam să iasă
copiii şi adolescenţii (sau anumiţi adulţi imprudenţi, care îşi
făcuseră deja cunoscută prezenţa), şi să hoinărească prin vegetaţia
care se întindea pînă la un kilometru depărtare de sat.
Containerele erau ideale pentru acest scop; erau înalte şi solide şi
existau o mulţime – destule ca să înconjoare de două ori tabăra, cu
un spaţiu corespunzător între cele două rînduri ca să-i lase pe
naufragiaţii furioşi din echipa din cala de mărfuri să descarce
obiectele de inventar cînd era nevoie.
Savitri şi cu mine am ajuns la hotarul dinspre vest al satului
Croatoan, dincolo de care se întindea un curs de apă mic şi rapid.
Din cauza asta, această margine a satului avea pînă acum propria
canalizare. În colţul dinspre nord-vest, o ţeavă ducea apă într-o
cisternă de filtrare, care separa apa pentru băut şi gătit; alimenta
de asemenea două cabine de duş în care limita de un minut pentru
indivizi (şi trei minute pentru familii) era aplicată strict de toţi
ceilalţi care stăteau la coadă. În colţul sud-vestic se afla o
centrifugă septică – una mică, nu cea pe care mi-o arătase
supraveghetorul Ferro – în care fiecare colonist îşi arunca găleata
de noapte. În timpul zilei, aceştia se foloseau de toaletele mobile
care înconjurau centrifuga. Aproape întotdeauna era coadă şi la
acestea.
M-am apropiat de centrifugă şi am turnat conţinutul pe un
jgheab, ţinîndu-mi respiraţia în timpul ăsta; centrifuga nu mirosea
a trandafiri. Centrifuga ne prelua deşeurile şi le transforma în
îngrăşămînt steril, care era colectat şi depozitat, şi în apă curată,
care era aruncată în cea mai mare parte în rîu. Au existat unele
discuţii dacă să se recircule apa prelucrată înapoi în rezerva
coloniei; sentimentul general a fost că, purificată sau nu, coloniştii
erau supuşi la destule presiuni şi fără să bea sau să se spele cu
propria lor urină prelucrată. Era un punct de vedere corect. O
cantitate mică de apă era totuşi păstrată pentru clătirea şi
spălarea găleţilor de noapte. Aşa e viaţa în marele oraş.
Savitri îndreptă brusc degetul spre peretele vestic, în timp ce
mă întorceam spre ea.
– Ai vreun plan să faci duş în curînd? întrebă. Adică, nu vreau
să te jignesc, dar pentru tine, să miroşi a subsuoară transpirată ar
587
fi o îmbunătăţire.
– Cît timp ai de gînd să te porţi aşa? am întrebat.
Eram pe cale să spun mai multe, dar am fost întrerupt cînd Zoë
ne-a tăiat calea.
– Aici eraţi, exclamă ea, şi apoi întinse spre mine mîna, care
avea ceva în ea. Uite, am găsit un animăluţ!
M-am uitat la vietatea din mîna ei. Mi-a întors privirea.
Semăna puţin cu un şobolan care fusese prins într-un aparat
de frămîntat caramele. Caracteristicile ei cele mai remarcabile erau
cei patru ochi ovali, cîte doi pe fiecare parte a capului, şi faptul că,
la fel ca orice altă fiinţă vertebrată pe care am văzut-o pe Roanoke
pînă acum, avea degete opozabile la labele cu trei degete. Le
folosea ca să-şi ţină echilibrul pe mîna lui Zoë.
– Nu-i drăguţ? întrebă Zoë.
Fiinţa păru să rîgîie, ceea ce Zoë interpretă ca pe un semn
pentru a-i da un biscuit pe care-l păstrase în buzunar. Animalul îl
luă cu o labă şi începu să-l ronţăie.
– Dacă spui tu… Unde l-ai găsit?
– Sînt o mulţime lîngă cantină, răspunse Zoë, arătîndu-i-l lui
Babar.
Cîinele adulmecă fiinţa; aceasta şuieră la el.
– Se uitau la noi în timp ce mîncam…
Asta îmi aduse aminte de ceva; dintr-odată mi-am dat seama că
le văzusem şi eu în ultima săptămînă.
– Cred că le era foame, continuă Zoë. Gretchen şi cu mine ne-
am dus să le dăm mîncare, dar au fugit. În afară de mititelul ăsta.
A venit de-a dreptul şi-a luat un biscuit de la mine. Cred că o să-l
păstrez.
– Aş prefera să nu. Nu ştii pe unde a umblat.
– Ba sigur că ştiu. A umblat pe lîngă cantină.
– Nu pricepi ce vreau să spun…
– Am priceput ce vrei să spui, tăticule de nouăzeci de ani. Dar
haide… Dacă ar fi vrut să-mi injecteze otravă sau să încerce să mă
mănînce, probabil că ar fi făcut-o pînă acum.
Creatura din mîna ei îşi termină biscuitul şi rîgîi din nou, apoi
sări brusc din mîna lui Zoë şi o luă la fugă în direcţia baricadei de
containere.
– Hei! strigă Zoë.
– Credincios ca un căţeluş, nu-i aşa?
– Cînd se întoarce, am să-i spun toate lucrurile oribile pe care
le-ai zis despre el, zise Zoë. Şi apoi am să-l las să facă… hm, caca
588
în capul tău!
Am ciocănit găleata.
– Nu, nu, am zis. Pentru asta avem găleata.
Zoë se strîmbă la vederea găleţii; nu era prea încîntată de ea.
– Puah! Mulţumesc pentru imagine.
– Pentru nimic.
Ca din senin, mă izbi faptul că lui Zoë îi lipseau două umbre.
– Unde sînt Hickory şi Dickory? am întrebat.
– Mama le-a cerut să meargă cu ea să se uite la ceva. De fapt,
de asta am venit să te caut. Voia să vii şi tu să vezi ceva. E pe
partea cealaltă a baricadei. Lîngă intrarea de nord.
– În regulă. Tu unde-o să fii?
– În scuar, bineînţeles. Unde altundeva aş putea să fiu?
– Iartă-mă, scumpo. Ştiu că tu şi cu prietenii tăi vă plictisiţi.
– Nu mai spune! Ştim cu toţii, colonizarea ar trebui să fie
dificilă, dar nimeni nu ne-a spus c-o să fie plicticoasă…
– Dacă vreţi ceva de făcut, am putea începe o şcoală.
– Noi ne plictisim, iar tu sugerezi şcoala? exclamă Zoë. Cine eşti
tu? În plus, nu e foarte probabil, din moment ce ne-ai confiscat
toate PDA-urile. O să fie greu să ne înveţi ceva, cîtă vreme n-avem
lecţii.
– Menoniţii au cărţi. Din cele de modă veche. Cu pagini şi tot
restul…
– Ştiu. Şi sînt singurii care nu înnebunesc de-a binelea de
plictiseală. Doamne, mi-e dor de PDA-ul meu!
– Ironia trebuie să fie zdrobitoare.
– O să plec acum. Înainte să arunc o piatră după tine…
În ciuda ameninţării, ne îmbrăţişă în fugă pe mine şi pe Savitri
înainte de plecare. Babar se luă după ea; era mai amuzantă decît
noi.
– Ştiu cum se simte, vorbi Savitri cînd ne-am reluat plimbarea.
– Şi tu vrei să arunci o piatră după mine? am întrebat.
– Cîteodată, răspunse ea. Nu chiar acum. Dar mă refer la faptul
că-i e dor de PDA. Şi mie mi-e dor. Uită-te la ăsta!
Savitri băgă mîna în buzunarul din spate de la pantaloni şi
scoase un blocnotes cu spirală. Primise un mic teanc în dar de la
Hiram Yoder şi menoniţi.
– La asta am ajuns.
– Ce primitiv!
– Glumeşte cît vrei, zise Savitri şi puse blocnotesul la loc. E
greu să treci de la PDA la carneţel.
589
N-am contrazis-o. În schimb, am ieşit pe poarta dinspre nord a
satului, unde i-am găsit pe Jane cu Hickory şi Dickory, împreună
cu doi membri ai echipei de securitate de pe Magellan, pe care şi-i
făcuse adjuncţi.
– Vino să vezi asta, zise ea, şi se îndreptă către unul dintre
containerele de stocare din îngrăditură.
– La ce trebuie să mă uit? am întrebat.
– La astea, răspunse Jane, şi arătă spre container, aproape de
vîrf, cam la trei metri înălţime.
Am mijit ochii.
– Astea sînt zgîrieturi, am zis.
– Da. Le-am găsit şi pe alte containere. Şi mai e ceva, adăugă
Jane, şi se îndreptă spre alte două containere. Cineva sau ceva a
săpat aici. Se pare că a încercat să se strecoare pe sub
containerele astea.
– Mult succes, am replicat.
Containerele aveau mai mult de doi metri lăţime.
– Am găsit o gaură pe partea cealaltă a îngrăditurii, care avea
aproape un metru lungime. Ceva încearcă să intre pe timpul
nopţii. Nu poate sări peste containere, aşa că încearcă să treacă pe
dedesubt. Şi nu-i numai unul. Am găsit multă vegetaţie călcată în
picioare prin preajmă, şi o mulţime de urme de labe de diferite
mărimi lîngă containere. Orice-ar fi, sînt în haită.
– Sînt animalele mari pe care le-am văzut în desiş?
Jane ridică din umeri.
– Nimeni n-a văzut vreunul dintre ele mai de aproape, şi nimic
nu vine aici în timpul zilei. În mod normal, am posta camere cu
infraroşu în vîrful containerelor, dar aici nu putem.
Jane n-avea nevoie să explice de ce; camerele de pază, la fel ca
aproape orice alt obiect tehnologic pe care-l aveam, comunicau
wireless, iar wireless însemna un risc pentru securitate.
– Şi orice-ar fi, evită să fie văzute de paznicul de noapte.
Dar nici paznicul nu poartă ochelari de noapte…
– Orice-ar fi, crezi că sînt periculoase, am observat.
Jane încuviinţă.
– Nu văd de ce-ar fi ierbivorele atît de hotărîte să intre. Orice-ar
fi acolo afară, ne vede, ne miroase şi vrea să intre ca să vadă cum
sîntem. Trebuie să aflăm ce sînt şi cît de multe sînt.
– Dacă-s animale de pradă, numărul lor e limitat, am zis. Prea
mulţi prădători ar epuiza rezerva de pradă.
– Da, replică Jane. Dar asta tot nu ne spune cîte sînt sau ce soi
590
de ameninţare reprezintă. Tot ce ştim este că vin aici în timpul
nopţii, că sînt destul de mari ca să fie capabile aproape să sară
peste containere şi destul de deştepte ca să încerce să-şi sape un
tunel pe dedesubt. Nu putem lăsa oamenii să-şi ridice case în
zonă, pînă cînd n-o să ştim ce fel de ameninţare reprezintă.
– Oamenii noştri sînt înarmaţi, am spus.
Printre provizii era şi un stoc de puşti arhaice, simple, şi
muniţie fără nanoboţi.
– Oamenii noştri au arme de foc. Dar cei mai mulţi dintre ei n-
au nici cea mai mică idee cum să le folosească. Or să sfîrşească
împuşcîndu-se singuri, înainte de a împuşca orice altceva. Şi nu
numai oamenii sînt în primejdie. Eu sînt mai îngrijorată pentru
vite. Nu ne permitem să pierdem prea multe, ucise de animalele de
pradă. Nu atît de devreme.
M-am uitat către desiş. Între mine şi liziera copacilor, unul
dintre bărbaţii menoniţi instruia un grup de colonişti cu privire la
aspectele delicate ale conducerii unui tractor de modă veche.
Mai departe, cîţiva colonişti adunau mostre de sol, ca să-i
putem compara compatibilitatea cu recoltele noastre.
– N-o să fie un punct de vedere prea popular, i-am atras atenţia
lui Jane. Oamenii se plîng deja că sînt închişi în sat.
– N-o să ne ia atît de mult timp să le găsim. Hickory, Dickory şi
cu mine o să facem de pază la noapte, sus pe containere. Vederea
lor coboară mult în spectrul infraroşu, aşa că ar putea să le vadă
cînd vin.
– Şi tu? am întrebat.
Jane ridică din umeri. După dezvăluirea de pe Magellan despre
modificare, păstra tăcerea în cea mai mare parte în legătură cu
amploarea totală a capacităţilor sale. Dar nu însemna prea mult să
presupui că şi spectrul vederii ei se extinsese, la fel ca și restul
calităţilor.
– Ce-o să faci cînd o să le zăreşti?
– În seara asta, nimic. Vreau să-mi fac o idee despre ce sînt şi
cît de multe sînt. Putem hotărî după aceea ce-o să facem. Dar pînă
atunci, ar trebui să avem grijă ca toată lumea să se afle înăuntrul
îngrăditurii cu o oră înainte de apusul soarelui, iar toţi cei din
afara ei, în timpul zilei, să aibă în preajmă paznici înarmaţi.
Făcu semn din cap către adjuncţii ei oameni.
– Ei doi au antrenament cu arme, şi mai sînt cîţiva în echipajul
de pe Magellan care au. E un început.
– Şi nici o casă pînă cînd nu dăm de capătul lucrurilor ăstora,
591
am spus.
– Aşa e, fu de acord Jane.
– O să fie o şedinţă de consiliu veselă…
– O să-i anunţ eu, se oferi Jane.
– Nu. Eu ar trebui s-o fac. Tu ai deja reputaţia de
înspăimîntătoare. Nu vreau să fii mereu cea care dă veştile
proaste.
– Nu mă deranjează.
– Ştiu. Totuşi, asta nu înseamnă că ar trebui s-o faci mereu.
– Bine. Poţi să le spui că mă aştept să ştim destul de curînd
dacă fiinţele astea reprezintă o ameninţare. Asta ar trebui să ajute.
– Putem spera.
*
– Nu avem nici un fel de date despre creaturile astea? întrebă
Manfred Trujillo.
El şi căpitanul Zane păşeau alături de mine, în timp ce mă
îndreptam către centrul de informaţii al satului.
– Nu, am răspuns. Nici măcar nu ştim cum arată… încă. Jane o
să afle la noapte. Pînă acum, singurele vietăţi despre care
cunoaștem cîte ceva sînt chestiile alea ciufulite, de la cantină.
– Narîtele, preciză Zane.
– Ce?
– Narîte, repetă Zane. Aşa le spun adolescenţii. Pentru că sînt
ale naibii de urîte.
– Drăguţ nume, am comentat. Problema este că nu cred că
putem pretinde că înţelegem pe deplin biosfera numai după narîte.
– Ştiu că preţuieşti prudenţa, zise Trujillo. Dar oamenii încep să
se agite. I-am adus într-un loc despre care nu ştiu nimic, le-am
spus că nici măcar nu mai pot vorbi cu familia şi prietenii, şi apoi
nu le-am dat nimic de făcut vreme de două săptămîni întregi.
Sîntem într-un tărîm al nimănui. Trebuie să lăsăm oamenii să
treacă la următoarea fază a existenţei lor, sau or să tot stăruie
asupra faptului că viaţa, aşa cum o ştiau, le-a fost luată cu totul.
– Ştiu, am răspuns. Dar și tu ştii la fel de bine ca şi mine că n-
avem nimic pe planeta asta. Voi doi aţi văzut aceleaşi fişiere ca şi
mine. Indiferent cine-a făcut aşa-zisa prospectare a planetei, în
aparenţă nu s-a ostenit să petreacă mai mult de zece minute cu
asta. Am aflat biochimia de bază a planetei şi cam asta-i tot. Nu
avem aproape nici o informaţie despre floră şi faună, sau măcar
dacă se împart în floră şi faună. Nu ştim dacă recoltele noastre or
să crească în sol. Nu ştim ce anume din viaţa băştinaşă putem
592
mînca sau folosi. N-avem nimic din informaţiile pe care
Departamentul Colonizării le oferă de obicei unei noi colonii.
Trebuie să aflăm toate lucrurile astea pe cont propriu înainte de a
începe, şi din nefericire avem un mare handicap în privinţa asta.
Am ajuns la centrul de informaţii, care era un nume pompos
pentru un container pe care-l modificasem în acest scop.
– După voi, am zis, ţinînd deschis primul rînd de uşi pentru
Trujillo şi Zane.
Odată aflaţi cu toţii înăuntru, am închis etanş uşa în urma
mea, lăsînd plasa nanobotică să acopere în întregime uşa
exterioară, transformînd-o într-o suprafaţă neagră informă, înainte
de a deschide uşa interioară. Plasa nanobotică fusese programată
să absoarbă şi să ecraneze unde electromagnetice de orice tip.
Acoperea pereţii, podeaua şi tavanul containerului. Era
neliniştitor, dacă te gîndeai; era ca şi cum ai fi stat chiar în
mijlocul nimicului.
Bărbatul care proiectase plasa aştepta dincolo de uşa interioară
a centrului.
– Domnule administrator Perry, vorbi Jerry Bennett. Căpitane
Zane. Domnule Trujillo. Îmi pare bine să vă revăd în mica mea
cutie neagră.
– Cum mai ţine plasa? am întrebat.
– Bine, răspunse Bennett, şi arătă spre tavan. Nici o undă nu
intră, nici o undă nu iese. Schrödinger ar fi invidios. Am totuşi
nevoie de mai multe baterii. Plasa absoarbe energia de nu vă vine
să credeţi. Ca să nu mai pomenim de restul aparaturii…
Bennett făcu semn către restul tehnologiei din centru. Datorită
plasei, era singurul loc de pe Roanoke în care exista tehnologie pe
care n-ai fi găsit-o înainte de jumătatea secolului douăzeci pe
Pămînt, fără s-o mai punem la socoteală pe cea energetică,
funcţionînd pe altceva decît pe combustibili fosili.
– O să văd ce pot face, am zis. Eşti un făcător de minuni,
Bennett.
– Nu. Sînt doar un tocilar obişnuit. Am obţinut rapoartele
pentru sol pe care le voiaţi.
Îmi întinse un PDA, şi l-am mîngîiat pentru o clipă, înainte de a
mă uita la ecran.
– Vestea cea bună este că mostrele de sol pe care le-am văzut
pînă acum arată bune pentru recoltele noastre, în general. Nu
există nimic în pămînt care să le omoare sau să le facă să crească
pipernicite, cel puţin din punct de vedere chimic. De asemenea,
593
fiecare mostră mişuna de mici vietăţi.
– E un lucru rău? întrebă Trujillo.
– Habar n-am. Ceea ce ştiu despre gestionarea solurilor am citit
în timp ce prelucram mostrele astea. Nevastă-mea a grădinărit
puţin cînd eram pe Phoenix, şi pare să fie de părere că e bine să ai
o mulţime de gîngănii, pentru că asta aeriseşte solul. Cine ştie,
poate are dreptate…
– Are dreptate, am confirmat. O cantitate sănătoasă de biomasă
e de obicei un lucru bun.
Trujillo se uită la mine cu scepticism.
– Hei, am făcut agricultură, am exclamat. E adevărat însă că
nici nu ştim cum vor reacţiona creaturile astea la plantele noastre.
Introducem specii noi într-o biosferă.
– Aţi trecut în mod oficial de tot ceea ce ştiu despre subiect, aşa
că o să merg mai departe, spuse Bennett. Ai întrebat dacă există
vreo cale de a adapta tehnologia pe care o avem oprind
componentele wireless. Vrei răspunsul lung sau cel scurt?
– Să începem cu răspunsul scurt, am răspuns.
– Nu prea, zise Bennett.
– OK. Acum am nevoie de răspunsul lung.
Bennett întinse mîna şi apucă un PDA pe care-l desfăcuse în
bucăţi mai devreme, ridică capacul şi mi-l întinse.
– PDA-ul ăsta e un exemplu standard de tehnologie a Uniunii
Coloniale. Vedeţi aici toate componentele: procesorul, monitorul,
stocarea datelor, transmiţătorul wireless care îi dă voie să
comunice cu alte PDA-uri şi computere. Nici măcar o singură
componentă nu se leagă fizic de oricare alta. Fiecare parte a
acestui PDA se conectează wireless la toate celelalte.
– De ce l-au făcut aşa? am întrebat, învîrtind PDA-ul în mîini.
– Pentru că e ieftin, răspunse Bennett. Poţi face transmiţătoare
minuscule de date pentru aproape nimic. Costă mai puţin decît să
foloseşti materiale fizice. Nici acelea nu costă prea mult, dar,
adunat la un loc, e o diferenţă vizibilă de cost. Aşa că aproape
fiecare fabricant aplică metoda asta. E o proiectare făcută
împreună cu contabilul. Singurele conexiuni fizice din PDA sînt
cele de la baterie la fiecare componentă în parte – şi, iarăşi, asta
din cauză că e mai ieftin să le faci aşa…
– Putem folosi conexiunile acelea ca să trimitem date? întrebă
Zane.
– Nu văd cum s-ar putea, spuse Bennet. Adică, nu-i o problemă
transmiterea de date printr-o conexiune fizică. Dar să intri în
594
fiecare dintre aceste componente şi să le determini nucleul de
comandă să facă aşa ceva, e mai presus de talentele mele. Pe lîngă
aptitudinile de programator, mai există şi faptul că fiecare
fabricant blochează accesul la nucleul de comandă. Sînt date
brevetate. Şi chiar dacă aş putea face toate astea, nu există nici o
garanţe că ar merge. Printre toate celelalte, ai dirija totul prin
baterie. Nu prea ştiu cum faci să meargă aşa ceva.
– Aşa încît, chiar dacă oprim toate emiţătoarele wireless, fiecare
dintre obiectele astea lasă să-i scape semnale wireless, am
conchis.
– Mda, răspunse Bennett. Pe distanţe foarte scurte – nu mai
mult de cîţiva centimetri – dar… da. Dacă într-adevăr cauţi soiul
ăsta de lucruri, poţi să le detectezi.
– Există un anumit punct dincolo de care toate astea devin
inutile, observă Trujillo. Dacă cineva ascultă semnale radio atît de
slabe, există o şansă destul de mare să scaneze planeta şi în
spectru optic. Pur şi simplu or să ne vadă.
– Ascunderea noastră ca să nu fim văzuţi e o problemă dificilă,
i-am spus lui Trujillo. Asta e o problemă uşoară. Hai să ne ocupăm
de problemele uşoare.
M-am întors spre Bennett şi i-am dat înapoi PDA-ul.
– Dă-mi voie să te întreb altceva. Poţi să faci PDA-uri cu fir?
Unele fără componente sau emiţătoare wireless?
– Sînt convins că pot găsi o schiţă pentru unul, răspunse
Bennett. Există proiecte de domeniu public. Dar nu sînt totuşi
pregătit pentru fabricaţie. Aş putea cotrobăi prin tot ce-avem şi am
putea înjgheba ceva. Componentele wireless sînt o regulă, dar
există cîteva lucruri care încă sînt cu fir. Dar n-o să ajungem
niciodată în situaţia în care toată lumea se învîrte pe-aici cu un
computer, şi cu atît mai puţin să reuşim să înlocuim computerele
încorporate în cea mai mare parte a utilajelor pe care le avem.
Sincer, în afara cutiei ăsteia negre, n-o să depăşim prea curînd
începutul secolului douăzeci.
Toţi trei am rumegat spusele lui pentru o clipă.
– Am putea măcar să extindem asta? întrebă Zane în cele din
urmă, arătînd cu mîna în jur.
– Cred că ar trebui, răspunse Bennett. În special, cred că avem
nevoie să construim o cutie neagră spital, pentru că doctorul Tsao
mă tot deranjează cînd încerc să termin o treabă.
– Îţi acaparează toată aparatura, am zis.
– Nu. E doar cît se poate de drăguţă. Şi asta o să mă bage în
595
încurcătură cu nevasta. În plus însă, am numai cîteva dintre
aparatele ei de diagnostic aici, iar dacă o să se ivească vreodată o
problemă medicală adevărată, o să avem nevoie de mai multe la
dispoziţie.
Am încuviinţat. Avuseserăm deja o mînă ruptă, un adolescent
care se căţărase pe barieră şi alunecase la loc. Avusese noroc că
nu-şi frînsese gîtul.
– Avem destulă plasă? am întrebat.
– Asta e aproape întreaga noastră rezervă, răspunse Bennett.
Dar o pot programa să producă mai mult din ea însăşi. Mai am
nevoie doar de materie primă în plus.
– O să-l pun pe Ferro să se ocupe de asta, zise Zane, referindu-
se la supraveghetorul calei. O să vedem ce avem în inventar.
– De fiecare dată cînd îl zăresc, pare supărat rău, observă
Bennett.
– Poate pentru că ar trebui să fie acasă şi nu aici, izbucni Zane.
Poate că nu-i place prea mult să fie răpit de Uniunea Colonială!
Două săptămîni nu fuseseră îndeajuns să-l mai înmoaie pe
căpitan în privinţa distrugerii navei sale sau a eşuării echipajului.
– Îmi pare rău, zise Bennett.
– Sînt gata de plecare, anunţă Zane.
– Două lucruri, repede, mi se adresă Bennett. Aproape că am
terminat de tipărit cele mai multe dintre fişierele de date pe care
le-ai primit cînd ai venit aici, aşa că le poţi avea pe hîrtie. Nu pot
imprima fişierele video şi audio, dar o să le trec printr-un procesor
ca să-ţi scot transcrieri.
– În ordine, foarte bine. Care era al doilea lucru?
– Am umblat prin tabără cu un monitor, aşa cum ai cerut, şi
am căutat semnale wireless.
Trujillo ridică o sprînceană auzind asta.
– Monitorul are construcţie compactă, îl linişti Bennett. Nu
transmite, doar recepţionează. Oricum, cred că ar trebui să ştiţi că
există încă trei dispozitive wireless acolo. Şi încă transmit.
*
– N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, protestă Jann
Kranjic.
Nu pentru prima oară, mi-am stăpînit imboldul de a-i da lui
Kranjic un pumn.
– Chiar trebuie să facem asta pe calea cea mai grea, Jann? am
întrebat. Mi-ar plăcea să ne prefacem că n-avem doisprezece ani şi
că n-avem tipul de discuţie „ba da, ba nu”.
596
– Mi-am închis PDA-ul la fel ca toţi ceilalţi, răspunse Kranjic, şi
apoi făcu semn spre Beata, care stătea întinsă pe patul de
campanie, cu o cîrpă udă peste ochi.
Se pare că Beata era predispusă la migrene.
– Iar Beata şi-a predat PDA-ul şi camera. Aveţi tot ce avem şi
noi.
Am aruncat o privire către Beata.
– Ei, Beata? am întrebat.
Beata ridică marginea cîrpei şi privi pieziş, clipind des. Apoi oftă
şi puse la loc cîrpa.
– Controlaţi-i chiloţii, vorbi Beata. Cel puţin o pereche are un
buzunăraş la elastic care ascunde un mic dispozitiv de
înregistrare. Mai are o insignă cu steagul Umbriei care e un aparat
audio-video. Probabil că îl are pornit chiar acum.
– Scorpie, exclamă Kranjic, acoperindu-şi insigna cu un gest
generat de subconştient. Eşti concediată.
– Asta-i nostim, spuse Beata, apăsîndu-şi cîrpa udă pe ochi.
Sîntem la o mie de ani lumină de orice altceva, n-avem nici o şansă
să ne întoarcem vreodată pe Umbria, tu îţi petreci zilele recitînd
însemnări emfatice în lenjeria de corp, pentru o carte pe care n-o
s-o scrii niciodată, iar eu sînt concediată. Vino-ţi în fire, Jann.
Kranjic se ridică în picioare ca să-şi facă o ieşire dramatică.
– Jann, am zis, şi am întins mîna.
Jann îşi smulse insigna şi mi-o apăsă în palmă.
– Vrei chiloţii acum?
Surîse batjocoritor.
– Păstrează chiloţii. Dă-mi doar aparatul de înregistrat.
– Peste ani de zile, oamenii or să vrea să ştie povestea acestei
colonii, rosti Kranjic în timp ce bîjbîia la chiloţi înăuntrul
pantalonilor. Or să vrea să afle povestea, şi, cînd or s-o caute, n-or
să găsească nimic. Şi n-or să găsească nimic pentru că şefii îşi
irosesc vremea cenzurînd singurul membru al presei din întreaga
colonie!
– Beata face parte din presă, am spus.
– E operatoare, preciză Kranjic, trîntindu-mi în palmă aparatul.
Nu-i acelaşi lucru.
– Nu te cenzurez, am replicat. Pur şi simplu nu-ţi pot da voie să
pui în primejdie colonia. O să-ţi iau aparatul şi o să-l pun pe Jerry
Bennett să-ţi tipărească o transcriere a însemnărilor, cu litere
foarte mici, pentru că nu vreau să irosim hîrtia. Aşa că o să ai
însemnările astea. Şi dacă te duci s-o cauţi pe Savitri, poţi să-i
597
spui că am rugat-o să-ţi dea unul dintre blocnotesurile ei. Unul,
Jann. Are nevoie de restul pentru muncă. Apoi, dacă mai ai nevoie,
poţi să vezi ce au menoniţii de spus despre asta.
– Vrei să-mi scriu însemnările pe hîrtie, protestă Kranjic. De
mînă.
– A mers pentru Samuel Pepys, am subliniat.
– Tu presupui că Jann ştie să scrie, mormăi Beata din pat.
– Scorpie, zise Kranjic şi ieşi din cort.
– E o căsnicie furtunoasă, observă laconic Beata.
– Aşa se pare, am încuviinţat. Vrei să divorţezi?
– Depinde, replică Beata, ridicîndu-şi din nou cîrpa de pe ochi.
Crezi că asistenta ta ar fi dispusă pentru o întîlnire?
– În tot timpul de cînd o cunosc, nu ştiu să se fi întîlnit
vreodată cu cineva, am răspuns.
– Aşadar, asta înseamnă „nu”.
– Înseamnă „să mă ia naiba dacă ştiu”.
– Hmm… Tentant. Dar o să rămîn măritată deocamdată. Îl
enervează pe Jann. După toţi nervii pe care mi i-a făcut de-a
lungul anilor, e plăcut să-i întorc favoarea.
– Căsnicie furtunoasă, am repetat.
– Aşa se pare, răspunse Beata.
*
– Trebuie să refuzăm, îmi spuse Hickory.
El, Dickory şi cu mine eram în cutia neagră. Mi-am închipuit
că, atunci cînd urma să le spun celor doi obini că trebuiau să
renunţe la implanturile de conştiinţă wireless, trebuia să le permit
să fie conştienţi ca să audă.
– N-aţi refuzat niciodată pînă acum un ordin de-al meu, am
observat.
– Nici unul dintre ordinele tale n-au încălcat vreodată tratatul
nostru, a zis Hickory. Tratatul nostru cu Uniunea Colonială ne
permite să fim alături de Zoë. Ne permite de asemenea să
înregistrăm aceste experienţe şi să le împărtăşim cu ceilalţi obini.
Faptul de a ne ordona să ne abandonăm conştiinţele este în
opoziţie cu aceste prevederi. Încalcă tratatul.
– Aţi putea alege să vă predaţi implanturile, am sugerat. Asta ar
rezolva problema.
– Noi am prefera să nu le predăm, zise Hickory. Ar fi o abdicare
de la responsabilitatea noastră faţă de ceilalţi obini.
– I-aş putea spune lui Zoë să vă ceară să renunţaţi la ele. Nu-mi
închipui că nu i-aţi respecta ordinele.
598
Hickory şi Dickory se aplecară unul spre altul pentru o clipă,
apoi se depărtară din nou.
– Asta ar fi supărător, vorbi Hickory.
M-am gîndit că era prima oară cînd auzeam acest cuvînt
încărcat cu o asemenea greutate apocaliptică.
– Înţelegeţi că nu doresc cîtuşi de puţin să fac aşa ceva, am
explicat. Dar ordinele de la Uniunea Colonială sînt limpezi. Nu
putem lăsa nimic care să ofere dovezi că ne aflăm pe planeta asta.
Conclavul o să ne extermine. Pe toţi, inclusiv pe voi şi pe Zoë.
– Am cîntărit posibilitatea, zise Hickory. Credem că riscul este
neglijabil.
– Aduceţi-mi aminte să vă arăt un filmuleţ pe care-l am.
– L-am văzut. Guvernul nostru l-a primit, la fel ca şi al vostru.
– Cum poţi să vezi asta şi să nu vezi în ce măsură Conclavul
reprezintă o ameninţare pentru noi? am întrebat.
– Am văzut filmul cu atenţie, răspunse Hickory. Credem că
riscul este neglijabil.
– Nu sînteţi în măsură să luaţi o asemenea decizie.
– Ba sîntem. Prin tratat.
– Eu sînt autoritatea legală pe această planetă.
– Eşti. Dar nu poţi abroga un tratat pentru că aşa e convenabil.
– Faptul că nu las o întreagă colonie să fie măcelărită nu e
convenabil?
– Faptul că înlături toate dispozitivele wireless pentru a evita
detecţia este convenabil.
– De ce tu nu vorbeşti niciodată? l-am întrebat pe Dickory.
– Încă nu s-a întîmplat niciodată să nu fiu de acord cu Hickory,
răspunse Dickory.
Clocoteam.
– Avem o problemă, am spus. Nu vă pot forţa să predaţi
implanturile, dar nici nu vă pot lăsa să umblaţi cu ele. Răspundeţi
la întrebarea asta: este o violare a tratatului vostru ca eu să vă cer
să staţi aici, în camera asta, cîtă vreme o pun pe Zoë să vă viziteze
în mod regulat?
Hickory se gîndi la asta.
– Nu, răspunse el. Nu dorim asta.
– Nici eu nu doresc asta. Dar nu cred că avem de-ales.
Hickory şi Dickory se sfătuiră din nou pentru cîteva minute.
– Camera asta e acoperită cu material care ecranează undele,
vorbi Hickory. Dă-ne şi nouă puţin. Îl putem folosi ca să ne
acoperim dispozitivele şi pe noi înşine.
599
– În momentul ăsta nu mai avem. Trebuie să mai facem. S-ar
putea să dureze puţin.
– Atîta vreme cît eşti de acord cu această soluţie, ne vom adapta
la perioada de fabricaţie. În acest timp, nu ne vom folosi
implanturile în afara acestei camere, dar îi vei cere lui Zoë să ne
viziteze aici.
– Bine, am răspuns. Mulţumesc.
– Cu plăcere. Poate că va fi mai bine aşa. De cînd am venit aici,
am observat că n-a mai avut atît de mult timp pentru noi.
– E adolescentă, am explicat. Prieteni noi. Planetă nouă. Iubit
nou.
– Da. Enzo, spuse Hickory. Avem sentimente profund
ambivalente cu privire la el.
– Sîntem cîţiva…
– Îl putem înlătura, se oferi Hickory.
– Serios, nu.
– Poate mai tîrziu?
– În loc să omorîţi potenţialii peţitori ai lui Zoë, aş prefera ca voi
doi să vă concentraţi asupra felului în care o puteţi ajuta pe Jane
să afle ce anume scotoceşte pe-acolo, în afara îngrăditurii. Probabil
că e mai puţin satisfăcător din punct de vedere emoţional, dar, în
schema mai largă a lucrurilor, o să fie mai folositor.
*
Jane lăsă să cadă animalul pe podea la şedinţa Consiliului.
Semăna oarecum cu un coiot mare, dacă coioţii ar fi avut patru
ochi şi labe cu degete opozabile.
– Dickory l-a găsit pe ăsta într-una dintre excavaţii. Mai erau
încă doi cu el, dar au fugit. Dickory l-a omorît pe ăsta în timp ce
încerca să fugă.
– L-a împuşcat? întrebă Marta Piro.
– L-a omorît cu un cuţit, răspunse Jane.
Asta stîrni cîteva murmure de nelinişte; cei mai mulţi dintre
membrii Consiliului şi dintre colonişti încă nu se simţeau deloc în
largul lor cu obinii.
– Crezi că e unul dintre animalele de pradă de care erai
îngrijorată? întrebă Manfred Trujillo.
– Ar putea fi, răspunse Jane.
– Ar putea…, insistă Trujillo.
– Labele au forma potrivită pentru urmele pe care le-am văzut,
continuă Jane. Dar mi se pare mic.
– Dar, mic sau nu, ceva asemănător ar fi putut lăsa urmele,
600
replică Trujillo.
– S-ar putea.
– Ai văzut unele mai mari? întrebă Lee Chen.
– Nu, răspunse Jane, şi se uită spre mine. Am stat de pază în
schimbul de noapte în ultimele trei zile şi noaptea trecută a fost
prima oară cînd am văzut ceva, orice, apropiindu-se de barieră.
– Hiram, tu ai trecut de barieră aproape în fiecare zi, vorbi
Trujillo. Ai mai văzut aşa ceva?
– Am zărit cîteva animale, răspunse Hiram. Dar erau ierbivore,
din cîte mi-am putut da seama. N-am văzut nimic care să semene
cu chestia asta. Dar nici n-am ieşit în afara barierei noaptea, iar
doamna administrator Sagan crede că animalele astea sînt active
în timpul nopţii.
– Dar n-a văzut mai multe, observă Marie Black. Ţinem pe loc
aşezarea din cauza fantomelor.
– Zgîrieturile şi găurile sînt destul de adevărate, am observat.
– Nu te contrazic, spuse Black. Dar poate că au fost incidente
izolate. Poate că o haită de animale din astea a trecut pur şi
simplu pe-aici acum cîteva zile şi a fost curioasă în legătură cu
bariera. Dacă n-au putut trece, au plecat mai departe.
– S-ar putea, repetă Jane.
Din tonul ei, îmi dădeam seama că n-avea o părere prea bună
despre teoria lui Black.
– Cît o să mai amînăm construirea caselor din cauza asta?
întrebă Paulo Gutierrez. Am nişte oameni care şi-au pierdut
minţile aşteptînd ca noi să încetăm să ne mai învîrtim în jurul
cozii. În ultimele cîteva zile, au început să se împungă unii pe alţii
în legătură cu tot felul de prostii. Şi începem să intrăm în criză de
timp, nu-i aşa? Aici e primăvară acum, deci trebuie să începem să
semănăm recoltele şi să pregătim păşunile pentru vite. Am mîncat
deja mîncarea pe două săptămîni. Dacă nu începem colonizarea, o
să intrăm în rahat pînă la gît.
– Nu ne-am învîrtit în jurul cozii, am protestat. Am fost aruncaţi
pe o planetă despre care nu ştim nimic. Trebuie s-o luăm încet ca
să fim siguri că n-o să ne omoare de-a binelea.
– Încă nu sîntem morţi, interveni Trujillo în discuţie. Aşa că
ăsta-i un semn bun. Paulo, aşteaptă puţin. Perry are perfectă
dreptate. Nu putem să pornim la hoinăreală pe planeta asta şi să
ne apucăm să ne facem ferme. Dar şi Paulo are dreptate, Perry. Ne
aflăm într-un moment în care nu putem să stăm ascunşi după
baricade. Sagan a avut trei zile să găsească mai multe dovezi ale
601
prezenţei acestor creaturi, şi am ucis una dintre ele. Avem nevoie
de prudenţă, da. Şi trebuie să continuăm să studiem Roanoke. Dar
trebuie să ne apucăm şi de colonizare!
Întregul Consiliu mă privea ţintă, aşteptînd să audă ce aveam
de zis. Am aruncat o privire către Jane, care a ridicat aproape
imperceptibil din umeri, în felul ei obişnuit. Nu era în întregime
convinsă că nu exista o ameninţare reală afară, dar în afară de o
creatură moartă, nu avea nimic hotărîtor. Iar Trujillo avea
dreptate: era timpul să înceapă colonizarea.
– De acord, am spus.
*
– L-ai lăsat pe Trujillo să-ţi ia conducerea şedinţei, comentă
Jane în timp ce ne pregăteam să ne culcăm.
Vorbea cu voce scăzută; Zoë adormise deja. Hickory şi Dickory
stăteau impasibili pe partea cealaltă a ecranului nostru din cortul
administrativ. Purtau costume care le acopereau tot corpul, făcute
din primele bucăţi din nou-produsa plasă nanobotică. Costumele
blocau înăuntru semnalele wireless; de asemenea, îi transformau
pe obini în umbre mişcătoare. Ar fi putut fi şi ei adormiţi; era greu
de spus.
– Bănuiesc că l-am lăsat. Trujillo e politician de profesie. O să
facă asta uneori. În special cînd are dreptate. Avem nevoie să ne
mişcăm şi să scoatem oamenii din sat.
– Vreau să fiu sigură că fiecare val de colonişti care pleacă are
cît de cît antrenament în folosirea armelor, zise Jane.
– Cred că-i o idee bună. Nu prea cred totuşi că o să-i convingi
pe menoniţi.
– Sînt îngrijorată în privinţa asta.
– Nu poţi face nimic altceva decît să fii îngrijorată.
– Sînt baza noastră de date. Ei sînt cei care ştiu cum să
manevreze toate maşinăriile neautomate şi să facă toate lucrurile
fără să apese pe butoane. Nu vreau să fie mîncaţi.
– Dacă vrei să stai cu ochii pe ei în mod special, n-am nimic
împotrivă, am spus. Dar dacă tu crezi că o să-i faci să înceteze să
mai fie ceea ce sînt, o să ai o surpriză. Şi datorită a ceea ce sînt, au
acum posibilitatea să salveze pieile noastre colective.
– Nu înţeleg religia.
– Are mai mult sens din interior. Oricum, nu trebuie s-o
înţelegi. Trebuie doar s-o respecţi.
– O respect. Respect şi faptul că planeta asta are metode de a
ne omorî de care nu ne-am dat încă seama. Mă întreb dacă ceilalţi
602
respectă asta.
– Există o cale de a afla.
– Tu şi cu mine n-am discutat dacă să ne facem planuri pentru
o fermă a noastră, observă Jane.
– Nu cred că ar fi un mod inteligent de a ne folosi timpul, am
spus. Acum sîntem administratori ai coloniei, şi nu avem utilaje
automate pe care să le putem folosi. O să fim destul de ocupaţi.
După ce Croatoan se goleşte puţin, o să ne construim o căsuţă
frumoasă. Dacă vrei să cultivi ceva, putem avea și-o grădină. Ar
trebui să avem oricum o grădină, pentru propriile noastre fructe şi
legume. O putem pune pe Zoë să se ocupe de ea. Să-i dăm ceva de
făcut.
– Vreau să cultiv şi flori, spuse Jane. Trandafiri.
– Serios! Nu te-au pasionat niciodată pînă acum lucrurile
frumoase…
– Nu e asta, dar planeta chiar miroase ca o subsuoară
transpirată.
603
ŞAPTE
604
puţin; Savitri, care se apucase să facă glume despre canibalism,
găsi ceva nou despre care să facă observaţii sarcastice.
În luna Umbria, narîtele descoperiră că erau buni de mîncat
cartofii cu creştere rapidă, şi așa am pierdut cîteva pogoane în
interval de trei zile. Aveam primul nostru dăunător agricol. Am
terminat şi infirmeria cu toate aparatele adăpostite în propria-i
cutie neagră. Doctorul Tsao era încîntată atunci cînd, în cîteva ore,
reuşea să folosească robotul chirurgical pentru a reataşa un deget
pe care şi-l reteza un colonist din neatenţie, cu fierăstrăul, în
timpul ridicării unui hambar.
În prima săptămînă a lunii Zhong Guo, am condus prima nuntă
de pe Roanoke, între Katherine Chao, originară de pe Franklin, şi
Kevin Jones, de pe Rus. A fost multă veselie. Două săptămîni mai
tîrziu, am oficiat primul divorţ de pe Roanoke, din fericire nu între
Chao şi Jones. Beata s-a săturat în sfîrşit de conflictele cu Jann
Kranjic şi i-a redat libertatea. A fost multă veselie.
Pe zece Erie, am terminat prima noastră strîngere a recoltei. Am
declarat sărbătoare naţională şi o zi a recunoştinţei. Coloniştii au
sărbătorit construindu-le menoniţilor o casă de adunare, pentru
care au avut numai din cînd în cînd nevoie de cîte un sfat de la
menoniţii înşişi. Al doilea rînd de culturi se afla în pămînt la mai
puţin de o săptămînă după aceea.
În luna Khartoum, Patrick Kazumi s-a dus cu prietenii lui să se
joace lîngă răul de dincolo de zidul vestic al satului Croatoan. În
timp ce alerga de-a lungul rîului, a alunecat, s-a lovit cu capul de o
piatră şi s-a înecat. Avea opt ani. Cea mai mare parte a coloniei a
fost prezentă la înmormîntare. În ultima zi din Khartoum, Anna
Kazumi, mama lui Patrick, a furat o haină grea de la un prieten,
şi-a pus pietre în buzunare şi a intrat în rîu pe urmele fiului ei. A
reuşit.
În Kyoto, a plouat cu găleata fiecare patru zile din cinci, stricînd
culturile şi dăunînd celei de-a doua recolte a anului. Zoë şi cu
Enzo au avut parte de o ruptură oarecum dramatică, aşa cum se
întîmplă deseori cînd primele iubiri ajung să se calce pe nervi
unele pe altele. Hickory şi Dickory, hiperstimulaţi de criza relaţiei
lui Zoë, începură să discute cum să rezolve problema lui Enzo. În
cele din urmă, Zoë le ceru celor doi să înceteze; îi făceau pielea de
găină.
În Elysium, ioţii, animalele de pradă asemănătoare cu coioţii,
pe care le descoperiserăm la barieră, se întoarseră în preajma
coloniei şi încercară să-şi croiască drum către turma de oi a
605
coloniei, o sursă de hrană la îndemînă. Coloniştii porniră în
schimb să-şi croiască drum printre animalele de pradă. Savitri se
înduplecă după trei luni şi se duse la o întîlnire cu Beata. În ziua
următoare, Savitri descrise seara ca pe un „eşec interesant” şi
refuză să discute mai departe.
Cu toamna de pe Roanoke în toi, ultimul dintre corturile de
locuit temporare fu împachetat definitiv, înlocuit de case simple,
confortabile, în Croatoan, şi de ferme în afara zidurilor satului.
Jumătate dintre colonişti locuiau încă în Croatoan, învăţînd
meşteşuguri de la menoniţi; cealaltă jumătate îşi ciopleau casele şi
aşteptau anul următor ca să-şi semene propriile cîmpuri şi să
culeagă propriile recolte.
Ziua de naştere a lui Savitri – măsurată ca pe Huckleberry,
tradusă în data de pe Roanoke – a avut loc pe douăzeci şi trei
Elysium; i-am făcut cadou o toaletă interioară pentru căsuţa ei,
conectată la un container septic mic şi uşor de golit. A fost sincer
răscolită.
Pe treisprezece Rus, Henri Arlien şi-a bătut nevasta, Therese,
crezînd că avea o aventură cu un fost coleg de cort. Therese a
reacţionat bătîndu-şi soţul cu o tigaie grea, fracturîndu-i maxilarul
şi scoţîndu-i trei dinţi. Atît Henri cît şi Therese au vizitat-o pe
doctoriţa Tsao; Henri vizită apoi o închisoare amenajată în grabă,
care fusese mai înainte ţarc pentru vite. Therese ceru divorţul, apoi
se mută cu fostul coleg de cort. Nu avusese nici o aventură înainte,
a zis ea, dar acum suna ca o idee al naibii de bună…
Colegul de cort era un individ pe nume Joseph Loong. Pe
douăzeci Phoenix, Loong dispăru.
*
– Să începem cu începutul, i-am zis lui Jane, după ce Therese
Arlien veni să anunţe dispariţia lui Loong. Unde-a fost Henri Arlien
în ultima vreme?
– În timpul zilei, este învoit să meargă la lucru. Singura dată
cînd are permisiunea să rămînă singur e atunci cînd trebuie să
facă pipi. Noaptea se întoarce în baraca lui de la închisoare.
– Nu-i chiar imposibil de evadat din baraca aia. În fosta ei viaţă,
adăpostise un cal.
– Nu, replică Jane. Dar ţarcul vitelor este. O singură uşă, o
singură încuietoare, şi aia pe dinafară. Nu iese nicăieri peste
noapte.
– Ar putea pune un prieten să-i facă o vizită lui Loong.
– Nu cred că Arlien are prieteni, spuse Jane. Chad şi Ari au luat
606
declaraţii de la vecini. Cam toţi au zis că Henri a căpătat ce merita,
atunci cînd Therese l-a lovit cu tigaia aia. O să-l pun pe Chad să
verifice prin preajmă, dar nu cred c-o să găsim mare lucru.
– Ce crezi, atunci? am întrebat.
– Ferma lui Loong e la marginea pădurii. Therese a zis că ei doi
se plimbaseră pe-acolo. Fanţii migrează prin zonă, iar Loong voia
să se uite la ei mai de aproape.
Fanţii erau animalele greoaie pe care unii dintre oameni îi
văzuseră la marginea pădurii nu cu multă vreme după aterizare;
după cît se părea, migraseră în căutare de hrană. La sosire,
prinseserăm sfîrşitul perioadei în care stăteau aici; acum începea
din nou. Eu credeam că nu seamănă cu nişte elefanţi mai mult
decît semănăm noi, dar numele prinsese indiferent dacă mie-mi
plăcea sau nu.
– Aşadar, Loong se duce să se uite la fanţi şi se pierde, am zis.
– Sau e călcat în picioare, completă Jane. Fanţii sînt animale
mari.
– Ei bine, atunci să organizăm o echipă de căutare. Dacă Loong
s-a pierdut doar şi are vreun pic de minte, n-o să se clintească din
loc şi-o să ne aştepte să-l găsim.
– Dacă avea vreun pic de minte, n-ar fi alergat după fanţi de la
început, bombăni Jane.
– N-ai fi deloc amuzantă la un safari.
– Experienţa mă învaţă că nu trebuie să te dai de ceasul morţii
ca să urmăreşti creaturi extraterestre. Pentru că de multe ori te
urmăresc ele pe tine. O să alcătuiesc o echipă de căutare într-o
oră. Ar trebui să vii şi tu.
*
Echipa de căutare îşi începu cercetările chiar înaintea amiezii.
Număra o sută cincizeci de voluntari; Henri Arlien n-o fi fost prea
popular, dar atît Therese cît şi Loong aveau cîţiva prieteni. Therese
a venit și ea să se alăture grupului, dar am trimis-o acasă însoţită
de două prietene. Nu voiam să înfrunt riscul ca ea să dea peste
corpul lui Loong. Jane delimită zone de căutare pentru grupuri
mici şi ceru fiecărui grup să păstreze faţă de celelalte o distanţă de
la care să se poată auzi. Savitri şi Beata, care se împrieteniseră în
ciuda „eşecului interesant” al întîlnirii, căutau împreună cu mine.
Jane, ceva mai departe în pădure, era însoţită de Zoë şi de Hickory
şi Dickory. Nu eram deosebit de încîntat că Zoë făcea parte din
echipa de căutare, dar între Jane şi obini era probabil mai în
siguranţă decît acasă în Croatoan.
607
După trei ore de căutare, Hickory îşi făcu apariţia, obscur în
costumul de nano-plasă.
– Locotenent Sagan doreşte să te vadă, vorbi el.
– Bine, am răspuns şi le-am făcut semn lui Savitri şi Beata să
vină cu mine.
– Nu, zise Hickory. Numai tu.
– Ce e?
– Nu pot să spun. Te rog, domnule maior. Trebuie să vii acum.
– Puteţi să vă întoarceţi în sat, dacă vreţi. Dar spuneţi
grupurilor din ambele părţi, ca să se apropie între ele.
Şi cu asta, am pornit în fugă după Hickory, care păstra un ritm
energic. Cîteva minute mai tîrziu am ajuns în locul unde era Jane.
Stătea alături de Marta Piro şi de alţi doi colonişti, toţi trei cu
priviri seci, năucite. În spatele lor se afla carcasa masivă a unui
fant, mişunînd de gîngănii mici zburătoare, şi o carcasă ceva mai
mică, mai departe, dincolo de prima. Jane mă observă şi le spuse
ceva lui Piro şi celorlalţi doi; aceştia se uitară atent la mine,
dădură din cap ascultînd indiferent ce le spunea Jane şi apoi
porniră înapoi spre colonie.
– Unde-i Zoë? am întrebat.
– L-am pus pe Dickory s-o ducă înapoi, răspunse Jane. N-am
vrut să vadă asta. Marta şi echipa ei au găsit ceva.
Am făcut semn spre cadavrul mai mic.
– Joseph Loong, după cît se pare, am comentat.
– Nu numai asta, spuse Jane. Vino-ncoace.
Ne-am dus spre cadavrul lui Loong. Era o învălmăşeală
însîngerată.
– Spune-mi ce vezi, îmi ceru Jane.
M-am aplecat şi m-am uitat bine, impunîndu-mi o stare
sufletească neutră.
– S-a mîncat din el, am răspuns.
– Asta le-am spus Martei şi celorlalţi, replică Jane. Şi asta
vreau să creadă deocamdată. Trebuie să te uiţi mai bine.
M-am încruntat şi m-am uitat din nou la cadavru, încercînd să
văd ceea ce era limpede că îmi scăpa. Apoi, dintr-odată mi-am dat
seama.
Am îngheţat.
– Sfinte Dumnezeule! am exclamat, şi am făcut un pas în spate,
departe de Loong.
Jane mă privi cu încordare.
– Vezi şi tu. N-a fost mîncat. A fost măcelărit.
608
*
Consiliul se înghesuise incomod în infirmerie, împreună cu
doctorul Tsao.
– N-o să fie plăcut, i-am avertizat, şi am tras cearşaful de pe
ceea ce mai rămăsese din Joe Loong. Numai Lee Chen şi Marta
Piro arătau de parcă erau pe cale să vomite, ceea ce era un procent
mai bun decît mă aşteptam.
– Iisuse! Ceva l-a mîncat, exclamă Paulo Gutierrez.
– Nu, îl contrazise Hiram Yoder.
Se mută mai aproape de Loong.
– Uitaţi, vorbi el, arătînd cu degetul. Ţesuturile sînt tăiate, nu
sfîşiate. Aici, aici şi aici.
Îi aruncă o privire lui Jane.
– De aceea era nevoie să ne arătaţi asta, conchise el.
Jane încuviinţă.
– De ce? întrebă Gutierrez. Nu înţeleg. Ce ne arătaţi?
– Omul ăsta a fost măcelărit, răspunse Yoder. Oricine i-a făcut
asta, a folosit un soi de unealtă de tăiat ca să-i extragă carnea. Un
cuţit sau un topor, poate.
– Cum îţi poţi da seama de asta? îl întrebă Gutierrez pe Yoder.
– Am tranşat destule animale ca să ştiu cum arată, replică
Yoder, şi aruncă o privire spre Jane şi spre mine. Şi cred că
administratorii noştri au văzut destulă violenţă în război ca să ştie
ce soi de violenţă a fost asta.
– Dar nu poţi fi sigur, zise Marie Black.
Jane aruncă o privire spre doctor Tsao şi dădu din cap.
– Există striaţii pe os care corespund cu o unealtă de tăiat,
vorbi doctor Tsao. Sînt amplasate foarte precis. Nu seamănă cu
ceea ce se vede cînd un os este muşcat de un animal. Cineva a
făcut asta, nu ceva.
– Aşadar, spuneţi că există un ucigaş în colonie, rosti apăsat
Manfred Trujillo.
– Ucigaş? exclamă Gutierrez. Pe naiba! Avem un nenorocit de
canibal umblînd pe-aici.
– Nu, rosti Jane.
– Poftim? zise Gutierrez. Ai spus cu gura ta, omul ăsta a fost
ciopîrţit ca o vită. Unul dintre noi trebuie s-o fi făcut.
Jane se uită spre mine.
– OK, am zis. În calitate de administrator din partea Uniunii
Coloniale al coloniei Roanoke, declar aici că toată lumea din
această încăpere este legată prin Legea Secretului de Stat.
609
– Sînt de acord, spuse şi Jane.
– Asta înseamnă că nimic din ceea ce se spune sau se face aici
acum nu poate fi împărtăşit nimănui din afara acestei încăperi,
sub ameninţarea pedepsei pentru trădare, am accentuat.
– Pe naiba, protestă Trujillo.
– Pe naiba… Nici o glumă. Vorbiţi ceva despre toate astea,
înainte ca Jane şi cu mine să vă lăsăm s-o faceţi, şi o să fiţi într-un
rahat cît toate zilele.
– Definiţi rahat cît toate zilele, pretinse Gutierrez.
– Vă împuşc, răspunse Jane.
Gutierrez zîmbi nesigur, aşteptînd ca Jane să dea un semn că
glumeşte. Rămase cu aşteptarea.
– În ordine, zise Trujillo. Înţelegem. Nici o vorbă.
– Mulţumesc, am zis. V-am adus aici pentru două motive.
Primul a fost să vi-l arătăm pe el – am arătat spre Loong, pe care
doctorul Tsao îl ascunsese din nou sub cearşaf – iar al doilea să vă
arătăm asta.
Am întins mîna spre masa de laborator, am scos un obiect de
sub un prosop şi i l-am arătat lui Trujillo.
El îl examină.
– Arată ca un vîrf de suliţă, constată el.
– Asta şi este, am replicat. L-am găsit lîngă cadavrul fantului de
lîngă locul unde zăcea Loong. Bănuim că a fost aruncat spre fant,
iar acesta a reuşit să-l scoată şi să-l rupă, sau poate l-a rupt şi
apoi l-a tras afară.
Trujillo, care tocmai îi înmîna vîrful de suliţă lui Lee Chen, se
opri şi se mai uită o dată la el.
– Nu sugeraţi în mod serios ceea ce cred eu că sugeraţi…
– Nu numai Loong a fost măcelărit, vorbi Jane. Fantul a fost şi
el măcelărit. Erau urme de paşi în jurul lui Loong, din cauza
Martei, a echipei ei de căutare, a mea şi a lui John. Erau urme şi
în jurul fantului. Nu ale noastre!
– Fantul a fost doborît de nişte ioţi, interveni Marie Black. Ioţii
se deplasează în haite. Se putea întîmpla.
– Nu mă asculţi, zise Jane. Fantul a fost măcelărit. Oricine a
tranşat fantul aproape cu siguranţă l-a măcelărit pe Loong. Şi
oricine a tranşat fantul, nu era uman.
– Spui că există un soi de specie inteligentă băştinaşă aici, pe
Roanoke, zise Trujillo.
– Da, am răspuns.
– Cît de inteligentă?
610
– Destul de inteligentă ca să facă asta, am răspuns, arătînd
spre suliţă. E o suliţă simplă, dar e totuşi o suliţă. Şi sînt destul de
inteligenţi să facă și cuţite pentru măcelărit.
– Sîntem aici de aproape un an de pe Roanoke, vorbi Lee Chen.
Dacă lucrurile astea există, de ce nu le-am mai văzut pînă acum?
– Cred că le-am văzut, răspunse Jane. Cred că, orice-ar fi
creaturile astea, au fost cele care au încercat să intre în Croatoan
nu cu multă vreme după ce am sosit. Cînd n-au putut să se caţere
peste barieră, au încercat să sape pe dedesubt.
– Credeam că ioţii au făcut asta, comentă Chen.
– Am omorît un iot într-una dintre găuri, preciză Jane. Nu
înseamnă că iotul a săpat gaura.
– Găurile au apărut chiar în perioada cînd am văzut prima oară
fanţii, am adăugat. Acum fanţii s-au întors. Poate că fiinţele aste
merg pe urmele turmei. Nu sînt fanţi, nu sînt nici troglodiţi de pe
Roanoke.
Am arătat spre Loong.
– Cred că fiinţele vînau un fant. L-au omorît şi îl tranşau cînd
Loong a dat peste ceea ce făceau. Poate că l-au omorît de frică, şi l-
au măcelărit după aceea.
– L-au văzut ca pe o pradă, conchise Gutierrez.
– Nu ştim asta.
– Hai, exclamă Gutierrez, gesticulînd către Loong. Ticăloşii l-au
transformat în nişte nenorocite de fripturi!
– Da, am replicat. Dar nu ştim dacă a fost vînat. Aş prefera să
nu mă grăbesc cu concluziile. Şi aş mai prefera să nu intrăm în
panică în legătură cu ce sînt aceste creaturi sau ce intenţii au cu
privire la noi. Din cîte ştim, n-au nici o intenţie. S-ar fi putut să fi
fost o întîlnire întîmplătoare.
– Nu sugerezi să pretindem că Joe n-a fost ucis şi mîncat,
interveni Marta Piro. Asta e deja imposibil. Jun şi Evan ştiu,
pentru că erau cu mine cînd l-am găsit. Jane ne-a cerut să
păstrăm tăcerea, şi am păstrat-o pînă acum. Dar nu-i ceva ce poţi
ascunde la infinit.
– Nu-i nevoie să ascundem partea asta, răspunse Jane. Le
puteţi spune oamenilor voştri partea asta cînd ieşiţi de-aici.
Trebuie să păstrăm tăcerea numai în legătură cu fiinţele care au
făcut asta.
– N-o să pretind faţă de oamenii mei că a fost doar un atac
întîmplător din partea unui animal, protestă Gutierrez.
– N-a zis nimeni că ar trebui. Spune-le oamenilor tăi adevărul:
611
că există prădători care urmează turma de fanţi, că sînt periculoşi
şi că, pînă la anunţuri viitoare, nimeni nu pleacă la plimbare în
pădure, sau nu pleacă nicăieri afară din Croatoan decît dacă n-au
încotro. Nu trebuie să le spui nimic mai mult deocamdată.
– De ce nu? insistă Gutierrez. Lucrurile astea reprezintă o
adevărată primejdie pentru noi. L-au omorît deja pe unul dintre
noi. L-au mîncat pe unul dintre noi. Trebuie să ne pregătim
oamenii.
– Motivul pentru care nu le spunem este că oamenii acţionează
iraţional dacă ştiu că sînt vînaţi de ceva care are creier, explică
Jane. Exact aşa cum acţionezi tu acum.
Gutierrez se uită urît la Jane.
– Nu apreciez sugestia că acţionez iraţional, spuse el.
– Atunci nu acţiona iraţional, se răsti ea, pentru că vei suporta
consecinţele. Adu-ţi aminte că eşti supus Legii Secretului de Stat,
Gutierrez.
Gutierrez se cufundă în scaun, vizibil nemulţumit.
– Uitaţi, am intervenit eu. Dacă fiinţele astea sînt inteligente,
atunci, printre alte lucruri, cred că avem unele responsabilităţi
faţă de ele, în special aceea de a nu le rade de pe suprafaţa planetei
pentru ceea ce ar fi putut fi o neînţelegere. Iar dacă sînt
inteligente, atunci poate că reuşim să găsim o cale de a le anunţa
că ar fi mai bine să ne evite ei pe noi.
Am făcut semn spre vîrful de suliţă; Trujillo mi-l dădu.
– Folosesc astea… Pentru numele lui Dumnezeu – am fluturat
suliţa – chiar şi cu puştile proaste pe care trebuie să le folosim aici,
i-am putea distruge probabil de o sută de ori. Însă mi-ar plăcea să
încercăm să nu facem asta, dacă putem.
– Daţi-mi voie să pun problema în alt fel, i se adresă Trujillo lui
Hiram Yoder. Ne cereţi să ascundem informaţii critice faţă de
oamenii noştri. Eu – şi cred că şi Paulo, aici de faţă, în aceeaşi
măsură – îşi fac griji că ascunderea acestei informaţii face ca
oamenii noştri să nu fie pe deplin în siguranţă, pentru că nu
cunosc întreaga amploare a ceea ce înfruntăm. Uite unde am ajuns
acum. Sîntem înghesuiţi cu toţii într-un container de mărfuri
înfăşurat în plasă de camuflaj care ne ţine ascunşi, şi asta pentru
că guvernul ne-a ascuns informaţii critice. Guvernul colonial ne-a
luat de proşti, şi de aceea trăim acum aşa cum trăim. Nu vreau să
te jignesc, îi zise lui Hiram Yoder.
– Nu mă deranjează, răspunse Yoder.
– Ceea ce vreau să spun este că guvernul şi-a bătut joc de noi
612
cu secretele, continuă Trujillo. De ce să facem acelaşi lucru
oamenilor noştri?
– Nu vreau să păstrez secretul pentru totdeauna, am replicat.
Dar în acest moment, nu ştim dacă fiinţele astea sînt o ameninţare
reală, şi mi-ar plăcea să aflu fără ca oamenii să o ia puţin razna de
teamă că nişte neanderthalieni de pe Roanoke umblă prin desiş.
– Presupui că oamenii or s-o ia puţin razna…
– Aş fi încîntat să se dovedească că n-am dreptate, am spus.
Dar, deocamdată, hai să greşim din prea multă prudenţă.
– Dat fiind că nu avem de-ales în această privinţă, hai să
greşim, într-adevăr, comentă Trujillo.
– Iisuse! exclamă Jane.
Am observat un ton neobişnuit în vocea ei: exasperare.
– Trujillo, Gutierrez, folosiţi-vă afurisitele alea de capete! Nu
trebuia să vă spunem nimic din toate astea! Marta nu ştia la ce se
uită cînd l-a găsit pe Loong; singurul care a observat singur era
Yoder, şi numai pentru că a văzut aici. Dacă nu v-am fi spus totul
acum, n-aţi fi ştiut niciodată. Aş fi putut curăţa totul şi nici unul
dintre voi n-ar fi ştiut nimic. Dar n-am vrut asta; ştiam că trebuia
să vă spunem tuturor. Am avut destulă încredere în voi ca să vă
oferim informaţii pe care nu trebuia să vi le oferim. Aveţi şi voi
încredere în noi că e nevoie de timp înainte să le spuneţi
coloniştilor. Nu vă cerem prea mult.
*
– Tot ce-ţi spun este protejat de Legea Secretului de Stat, am
spus.
– Avem un stat? întrebă Jerry Bennett.
– Jerry…
– Scuză-mă. Ce s-a-ntîmplat?
I-am povestit lui Jerry despre creaturi şi l-am pus la curent cu
şedinţa Consiliului din noaptea precedentă.
– Asta-i chiar grozav, comentă Jerry. Ce vrei să fac?
– Examinează fişierele care ni s-au dat despre planeta asta.
Spune-mi dacă vezi ceva acolo care dă cel mai mic indiciu că
Uniunea Colonială ştia ceva despre indivizii ăştia. Mă refer la orice.
– Nu există nimic despre ei în mod direct, răspunse Bennett.
Atîta lucru ştiu şi eu. Citesc fişierele pe măsură ce le tipăresc
pentru voi.
– Nu caut referiri directe. Vreau să zic orice din fişiere care să
sugereze că tipii erau aici.
– Crezi că UC a scos la montaj faptul că planeta asta are o
613
specie inteligentă pe ea? întrebă Bennett. De ce-ar face asta?
– Nu ştiu, am răspuns. N-ar avea nici un sens. Dar faptul că
ne-au trimis pe o cu totul altă planetă decît cea pe care ar fi
trebuit să mergem şi apoi ne-au izolat complet n-are nici el nici un
sens, nu-i aşa?
– Frate, aici ai dreptate, răspunse Bennett, şi cugetă pentru o
clipă. Cît de adînc vrei să merg?
– Cît de adînc poţi. De ce?
Bennett apucă un PDA de pe bancul de lucru şi făcu să apară
un fişier.
– Uniunea Colonială foloseşte un format de fişier standard
pentru toate documentele sale. Text, imagini, audio, toate sînt
turnate în acelaşi soi de fişier. Unul dintre lucrurile pe care le poţi
face cu formatul de fişier este să-l pui să urmărească modificările
de la editare. Scrii o ciornă pentru ceva, o trimiţi şefului, el face
schimbări, iar documentul se întoarce la tine şi poţi vedea unde şi
cum a făcut şeful modificări. Urmăreşte oricît de multe schimbări
se fac – stochează materialul şters în metadate. Nu le vezi decît
dacă porneşti urmărirea versiunilor.
– Aşa că orice modificări care au fost făcute ar fi încă în
document, am observat.
– Ar putea fi. E o regulă a UC să se îndepărteze soiul ăsta de
metadate din documentele finale. Dar să dai ordine e un lucru, iar
să faci oamenii să-şi aducă aminte de ele e cu totul altceva.
– Atunci fă-o, am spus. Vreau să te uiţi la tot. Îmi pare rău că
am devenit o pacoste pentru tine…
– Nu, răspunse Bennett. Comenzile în serie fac viaţa uşoară.
După asta, e o problemă de parametri corecţi de căutare. Asta-i
ceea ce fac eu.
– Îţi rămîn dator, Jerry.
– Da? Dacă vorbeşti serios, să-mi faci rost de un asistent. Am
foarte mult de lucru fiind singurul creier tehnic pentru o colonie
întreagă. Şi-mi petrec toată ziua într-o cutie. Ar fi plăcut să am pe
cineva cu mine.
– O să mă ocup de asta. Tu ocupă-te de ce te-am rugat.
– Mă ocup, răspunse Bennett, şi mă alungă din cutie cu un
gest.
Cînd am ieşit, Jane şi Hiram Yoder tocmai se apropiau.
– Avem o problemă, vorbi Jane. Una mare.
– Ce anume? am întrebat.
Jane făcu semn din cap spre Hiram.
614
– Paulo Gutierrez şi alţi patru bărbaţi au trecut azi pe lîngă
ferma mea, povesti Hiram. Înarmaţi cu puşti şi îndreptîndu-se spre
pădure. L-am întrebat ce făcea şi mi-a răspuns că el şi cu prietenii
lui se duceau într-o expediţie de vînătoare. L-am întrebat ce vîna şi
mi-a zis că ar trebui să ştiu cît se poate de bine ce plănuiau să
vîneze. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ei. I-am răspuns că
religia mea îmi interzice să iau o viaţă inteligentă, şi l-am rugat să
cîntărească încă o dată ce făcea, pentru că acţiona împotriva
dorinţelor tale şi plănuia să ucidă o altă fiinţă vie. A rîs şi a plecat
spre lizieră. Acum sînt în pădure, domnule administrator Perry.
Cred că au intenţia să omoare cît de multe creaturi pot găsi.
*
Yoder ne conduse pînă în locul în care îi văzuse pe bărbaţi
intrînd în pădure şi ne spuse că o să ne aştepte acolo. Jane şi cu
mine am intrat şi ne-am apucat să le căutăm urma.
– Aici, zise Jane, arătînd către contururile de ghete de pe solul
pădurii.
Paulo şi băieţii lui nu făceau nici o încercare să rămînă ascunşi,
sau dacă făceau, se descurcau foarte prost cu asta.
– Idioţii, exclamă Jane şi porni după ei, mişcîndu-se pe
negîndite cu noua ei viteză îmbunătăţită.
Am luat-o la fugă după ea, nici la fel de repede, nici la fel de
lipsit de zgomot. Am ajuns-o din urmă cam după un kilometru.
– Să nu mai faci asta niciodată, am zis. Mai am puţin şi-mi
scuip plămînii.
– Taci, răspunse ea.
Am tăcut. Auzul lui Jane se îmbunătăţise fără îndoială odată cu
viteza. Am încercat să absorb oxigen în plămîni făcînd cît mai
puţin zgomot cu putinţă. Ea o luă spre vest, cînd am auzit o
împuşcătură, urmată de încă trei. Jane începu din nou să alerge în
direcţia împuşcăturilor. Am urmat-o cît de repede am putut.
După încă un kilometru, am intrat într-un luminiş. Jane era
îngenuncheată deasupra unu corp sub care băltea sîngele; un alt
bărbat era aşezat alături, proptit de ciotul lemnos al unui tufiş. Am
alergat spre Jane şi spre trup, a cărui parte din faţă era
împroşcată cu sînge. Ea abia ridică ochii.
– Era deja mort, vorbi ea. Împuşcat între coastă şi stern. Direct
prin inimă, a ieşit drept prin spate. Probabil că era mort înainte de
a atinge pămîntul.
M-am uitat la chipul bărbatului. Am avut nevoie de un minut
ca să-l recunosc: Marco Flores, unul dintre coloniştii lui Gutierrez
615
de pe Khartoum. L-am lăsat pe Flores în grija lui Jane şi m-am dus
către celălalt, care privea în gol drept înainte. Era un alt colonist
de pe Khartoum, Galen DeLeon.
– Galen, am zis, ghemuindu-mă ca să ajung la nivelul ochilor
lui.
Nu-mi receptă salutul. Am pocnit din degete de cîteva ori ca să-i
atrag atenţia.
– Galen, am rostit din nou. Spune-mi ce s-a întîmplat.
– Eu l-am împuşcat pe Marco, zise DeLeon pe un ton calm, de
simplă discuţie.
Se uita pe lîngă mine, fără să vadă nimic în mod special.
– N-am vrut. Au apărut pur şi simplu de nicăieri şi am
împuşcat unul, iar Marco mi-a stat în cale. L-am împuşcat. A
căzut.
DeLeon făcu un gest nedesluşit spre vest.
– Au fugit. Paulo, Juan şi Deit s-au dus după ei. Eu am rămas.
Ca să văd dacă pot să-l ajut pe Marco. Să văd…
Vocea i se stinse din nou. M-am ridicat în picioare.
– N-am vrut să-l împuşc, repetă DeLeon, încă pe tonul acela
calm. Erau doar acolo. Şi se mişcau aşa de repede! Ar fi trebuit să-
i vezi. Dacă-i vedeai, ştiai de ce a trebuit să trag. Dacă vedeai cum
arătau…
– Cum arată? am întrebat.
DeLeon zîmbi tragic şi pentru prima oară se uită la mine.
– Ca nişte vîrcolaci.
Închise ochii şi-şi sprijini din nou capul în mîini.
M-am dus înapoi la Jane.
– DeLeon e în stare de şoc, i-am spus. Unul dintre noi ar trebui
să-l ducă înapoi.
– Ce-a zis că s-a întîmplat?
– A zis că vietăţile au ieşit de nicăieri şi au fugit într-acolo, am
arătat spre vest. Gutierrez şi ceilalţi s-au dus să-i urmărească.
Dintr-odată m-a fulgerat o idee.
– Aleargă într-o ambuscadă!
– Hai, zise Jane şi arătă către puşca lui Flores. Ia-o, zise ea şi o
luă la fugă.
Am luat puşca lui Flores, am verificat încărcătura şi am pornit
din nou după nevasta mea.
Se auzi încă un foc de puşcă, urmat de ţipătul unui bărbat.
Am mărit viteza şi am ajuns la o ridicătură de teren, unde am
găsit-o pe Jane într-un crîng zdrobit de arbori de pe Roanoke, cu
616
genunchii pe spinarea unuia dintre oameni, care urla de durere.
Paulo Gutierrez ţinea puşca îndreptată spre Jane şi-i ordona să se
ridice din spatele bărbatului. Jane nu se clintea.
Un al treilea stătea într-o parte, arătînd de parcă era gata să-şi
ude pantalonii.
Am aplecat puşca spre Gutierrez.
– Aruncă arma, Paulo, am spus. Arunc-o sau o să te dobor.
– Zi-i nevestei tale să-i dea drumul lui Deit, vorbi Gutierrez.
– Nu. Acum, aruncă arma…
– Îi rupe nenorocitul ăla de braţ! exclamă Gutierrez.
– Dacă voia să-i rupă mîna, ar fi fost ruptă pînă acum. Şi dacă
ar fi vrut să-l omoare pe oricare dintre voi, aţi fi deja morţi. Paulo,
n-o să-ţi spun a doua oară. Aruncă arma!
Paulo lăsă să-i cadă puşca. Am aruncat o privire spre al treilea
bărbat, care se numea Juan. O aruncă şi el pe-a lui.
– Jos, le-am ordonat amîndurora. Genunchii şi palmele pe
pămînt!
Se lăsară jos.
– Jane, am zis.
– Ăsta a tras în mine, mă anunţă Jane.
– N-am ştiut că erai tu! strigă Deit.
– Taci din gură! se răsti Jane.
Bărbatul tăcu.
M-am dus către puştile lui Juan şi Gutierrez şi le-am luat.
– Paulo, unde sînt ceilalţi oameni? am întrebat.
– Sînt undeva în urma noastră, răspunse Gutierrez. Chestiile
aste au apărut de nicăieri şi au luat-o la fugă pe-aici, iar noi ne-am
luat după ele. Marco şi Galen s-au dus probabil în altă direcţie.
– Marco a murit, i-am spus.
– Ticăloşii ăştia au pus mîna pe el, exclamă Deit.
– Nu, am replicat. Galen l-a împuşcat. Aşa cum tu aproape că
ai împuşcat-o pe ea.
– Sfinte Dumnezeule! zise Gutierrez. Marco…
– Ăsta-i exact motivul pentru care am vrut să păstrez tăcerea, i-
am spus lui Gutierrez. Ca să împiedic cine ştie ce idiot să facă
asta. Voi, tîmpiţilor, n-aţi avut nici cea mai mică idee ce faceţi, iar
acum unul dintre voi a murit, altul dintre voi l-a omorît, iar restul
alergaţi într-o ambuscadă.
– O, Doamne, exclamă Gutierrez.
Încercă să se ridice în picioare din poziţia în patru labe, dar îşi
pierdu echilibrul şi se prăbuşi grămadă, plin de supărare.
617
– O să plecăm de-aici acum, cu toţii, am zis, îndreptîndu-mă
spre Gutierrez. O să ne întoarcem pe drumul pe care am venit, şi
în trecere o să-i luă pe Galen şi pe Marco. Paulo, îmi pare rău…
Am zărit mişcare cu coada ochiului; era Jane, făcîndu-mi semn
să tac. Asculta ceva. M-am uitat spre ea. Ce e? am întrebat din
buze.
Jane se uită în jos, la Deit.
– În ce direcţie au fugit creaturile pe care le urmăreaţi?
Deit arătă spre vest.
– Încolo. Le urmăream, apoi au dispărut, şi apoi aţi venit voi în
fugă.
– Ce vrei să spui că au dispărut? întrebă Jane.
– În clipa asta îi vedeam, în următoarea nu-i mai vedeam,
răspunse Deit.
Jane se dădu jos din spinarea lui Deit.
– Scoală-te. Acum.
Se uită spre mine.
– Nu alergau spre o ambuscadă. Asta este ambuscada.
Apoi am auzit ceea ce auzise Jane: nenumărate pocnete uşoare,
venind dinspre arbori. Venind chiar de deasupra noastră.
– O, rahat! am exclamat.
– Ce naiba e asta? întrebă Gutierrez şi ridică ochii în timp ce
suliţa cobora, dezvelindu-şi gîtul în faţa vîrfului ei, care alunecă în
porţiunea aceea moale de deasupra sternului şi pătrunse în
viscere. M-am rostogolit, evitînd şi eu o suliţă, şi m-am uitat în sus
în acest timp.
Ploua cu vîrcolaci.
Doi căzură lîngă mine şi lîngă Gutierrez, care trăia încă şi
încerca să-şi scoată suliţa. Unul dintre ei apucă suliţa aproape de
capăt, o împinse mai departe în pieptul lui Gutierrez şi o scutură
cu violenţă. Gutierrez scuipă sînge şi muri. Al doilea repezi
ghearele după mine în timp ce mă rostogoleam, sfîşiindu-mi
jacheta dar neatingînd pielea. Îmi păstrasem puşca şi am ridicat-o
cu o singură mînă; creatura apucă ţeava cu amîndouă labele, sau
ghearele, sau mîinile, şi se pregăti să mi-o smulgă din strînsoare.
Nu părea să ştie că poate ieşi un proiectil prin capăt; am
informat-o în această privinţă. Creatura care-l brutaliza pe
Gutierrez scoase un pocnet ascuţit, speram că de groază, şi fugi
spre est, repezindu-se către un copac, pe care-l escaladă şi din
care se aruncă după aceea, aterizînd pe un altul. Dispăru în
frunziş.
618
M-am uitat în jur. Plecaseră. Plecaseră toţi.
Ceva se mişcă; am aţintit puşca într-acolo. Era Jane. Scotea un
cuţit dintr-unul dintre vîrcolaci. Un altul zăcea în apropiere.
I-am căutat pe Juan şi pe Deit şi i-am găsit pe jos, fără viaţă.
– Eşti teafăr? mă întrebă ea.
Am dat din cap că da. Jane se ridică în picioare, ţinîndu-și mîna
pe un şold; printre degete i se prelingea sînge.
– Eşti rănită…
– N-am nimic, răspunse ea. Arată mai rău decît e.
În depărtare se auzi un ţipăt foarte uman.
– DeLeon, zise Jane şi o luă la fugă, încă ţinîndu-se de şold. Am
pornit după ea.
Cea mai mare parte din DeLeon lipsea. Ceva din el fusese lăsat
în urmă. Oriunde-ar fi fost restul, era încă viu şi ţipa. O dîră de
sînge ducea din locul unde stătuse către unul dintre arbori. Se
auzi încă un ţipăt.
– Îl duc spre nord, am constatat. Hai.
– Nu, răspunse Jane, şi arătă cu degetul.
Spre est, se vedea mişcare în copaci.
– Îl folosesc pe DeLeon ca momeală ca să ne atragă după ei. Cei
mai mulţi au luat-o spre est. Înapoi spre colonie.
– Nu-l putem lăsa pe DeLeon! Trăieşte încă!
– Îl găsesc eu, spuse Jane. Tu întoarce-te. Ai grijă. Stai cu ochii
pe copaci şi pe pămînt.
Dispăru.
Cincisprezece minute mai tîrziu, am trecut de liziera pădurii şi
am ajuns înapoi pe terenul coloniei, unde am găsit patru vîrcolaci
în semicerc şi pe Hiram Yoder stînd tăcut în centrul lor. M-am
lăsat la pămînt.
Vîrcolacii nu m-au observat; erau concentraţi în întregime
asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre
vîrcolaci aveau suliţe îndreptate spre el, gata să-l străpungă dacă
se mişca. Nu s-a mişcat. Toţi patru pocneau şi şuierau,
şuierăturile intrînd şi ieşind din spectrul meu auditiv; de aceea îi
auzise Jane înaintea noastră.
Unul dintre vîrcolaci înaintă spre Yoder, şuierînd şi pocnind la
el. Era îndesat şi musculos, în timp ce Yoder era înalt şi îngrijit.
Creatura avea în mînă un cuţit simplu de piatră. Întinse o gheară
şi-l împunse cu putere pe Yoder în piept. Acesta o apucă şi rămase
pe loc, tăcut. Vîrcolacul îl prinse de braţul drept şi începu să i-l
adulmece şi să-l examineze; Yoder nu opuse nici o rezistenţă. Era
619
menonit, pacifist.
Vîrcolacul îl lovi brusc pe Yoder în braţ, testîndu-l poate. Yoder
se clătină puţin din cauza izbiturii dar rămase pe poziţie.
Vîrcolacul dădu drumul unei serii rapide de ciripituri, apoi îl
imitară şi ceilalţi; bănuiesc că rîdeau.
Vîrcolacul zgîrie cu ghearele faţa lui Yoder, sfîşiind obrazul
drept al bărbatului cu un scrîşnet sonor. Sîngele năpădi chipul lui
Yoder; fără să vrea, acesta duse mîna la faţă. Vîrcolacul ugui şi-şi
aţinti privirea asupra lui Yoder, aşteptînd să vadă ce-o să facă.
Yoder lăsă să-i cadă mîna de pe faţa distrusă şi se uită direct la
vîrcolac. Întoarse încet capul ca să ofere şi celălalt obraz.
Vîrcolacul se îndepărtă de Yoder şi se întoarse la ai lui, ciripind.
Cei doi care aveau suliţele îndreptate spre Yoder le lăsară să cadă
încet. Am scos un oftat de uşurare şi m-am uitat în jos pentru o
clipă, observînd propria mea sudoare rece. Yoder rămăsese în viaţă
pentru că nu opusese rezistenţă; creaturile, orice altceva mai erau,
erau destul de deştepte ca să vadă că el nu reprezenta o
ameninţare.
Am ridicat din nou capul şi am văzut unul dintre vîrcolaci
privind fix de-a dreptul spre mine.
A scos un ţipăt tremurat. Vîrcolacul cel mai apropiat de Yoder
aruncă o privire spre mine, mîrîi şi-şi înfipse cuţitul de piatră în
Yoder. Yoder înţepeni. Am ridicat puşca şi l-am împuşcat pe
vîrcolac în cap. A căzut; ceilalţi vîrcolaci o luară la goană înapoi,
spre pădure.
Am fugit spre Yoder, care se prăbuşise la pămînt şi pipăia cu
băgare de seamă cuţitul de piatră.
– Nu-l atinge, am spus.
Dacă pumnalul secţionase vreun vas de sînge important,
scoaterea lui l-ar fi putut face să sîngereze de moarte.
– Doare, vorbi Yoder.
Ridică ochii spre mine şi zîmbi, scrîşnind din dinţi.
– Ei, aproape că a mers.
– A mers, am replicat. Iartă-mă, Hiram. Nu s-ar fi întîmplat
dacă nu eram eu.
– Nu e vina ta, răspunse Hiram. Te-am văzut că te-ai lăsat în
jos şi te-ai ascuns. Am văzut că mi-ai dat o şansă. Ai făcut ce
trebuia.
Întinse mîna către cadavrul vîrcolacului, atingînd piciorul
întins.
– Aş fi dorit să nu trebuiască să-l împuşti, adăugă.
620
– Iartă-mă, am repetat.
Hiram nu mai avea nimic de spus.
*
– Hiram Yoder. Paulo Gutierrez. Juan Escobedo. Marco Flores.
Deiter Gruber. Galen DeLeon, enumeră Manfred Trujillo. Şase
morţi.
– Da, am răspuns.
Stăteam la masa din bucătărie. Zoë era la familia Trujillo, îşi
petrecea noaptea cu Gretchen. Hickory şi Dickory se duseseră cu
ea. Jane era la infirmerie; pe lîngă tăietura de la şold, se zgîriase
destul de rău urmărindu-l pe DeLeon. Babar stătea cu capul
rezemat în poala mea. Îl mîngîiam neatent.
– Un cadavru, comentă Trujillo.
Am ridicat ochii auzindu-l.
– O sută dintre noi s-au dus în pădurile alea unde ne-ai zis tu
să mergem. Am găsit sînge, dar nici măcar un singur cadavru de-al
lor. Chestiile alea le-au luat cu ele.
– Cum e cu Galen? am întrebat.
Jane mi-a spus ca dăduse peste bucăţi din trupul lui în timp ce
mergea după el. Încetase urmărirea după ce el se oprise din ţipat
şi cînd propriile ei răni o împiedicaseră să meargă mai departe.
– Am găsit cîteva lucruri, răspunse Trujillo. Nu destule ca să le
considerăm un corp.
– Grozav. De-a dreptul grozav.
– Tu cum te simţi? mă întrebă Trujillo.
– Iisuse, omule, am exclamat. Cum crezi că mă simt? Am
pierdut şase oameni astăzi. L-am pierdut pe blest… l-am pierdut
pe Hiram Yoder. Am fi fost morţi cu toţii dacă n-ar fi fost el. A
salvat colonia asta, el şi cu menoniţii. Acum e mort, şi e numai
vina mea!
– Paulo a fost cel care a adunat potera aceea, zise Trujillo. Ţi-a
încălcat ordinele şi din cauza lui au murit alţi cinci oameni. Şi v-a
pus în pericol pe tine şi pe Jane. Dacă cineva trebuie să poarte
vina, ar trebui să fie el.
– Nu caut să dau vina pe Paulo, am replicat.
– Ştiu că nu, răspunse Trujillo. De aceea spun asta. Paulo îmi
era prieten, cel mai bun prieten pe care-l aveam aici. Dar a făcut
ceva nesăbuit, care a dus la moartea oamenilor ălora. Ar fi trebuit
să te asculte.
– Da. Ei bine, am crezut că faptul de a face un secret de stat din
aceste creaturi avea să împiedice aşa ceva să se întîmple. De aceea
621
am făcut-o.
– Secretele au felul lor de a ieşi la iveală, zise Trujillo. Ştii asta.
Sau ar trebui.
– Ar fi trebuit să las pe toată lumea să afle.
– Poate. Ai fost nevoit să iei o decizie aici şi ai luat-o. N-a fost
cea pe care credeam eu că o s-o iei, trebuie să spun. Nu ţi se
potrivea. Dacă n-ai nimic împotrivă că ţi-o zic, nu eşti prea bun la
secrete. Şi oamenii de aici nici nu sînt obişnuiţi să le ai.
Am mormăit o încuviinţare şi am mîngîiat cîinele. Trujillo se foi
stînjenit pe scaun vreme de cîteva minute.
– Ce-ai să faci acum? mă întrebă.
– Să mă ia naiba dacă ştiu, am răspuns. În acest moment, ceea
ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac ar fi să sparg un perete cu
pumnul.
– Te-aş sfătui să n-o faci. Ştiu că nu-ţi place să primeşti sfaturi
de la mine, ca principiu general. Cu toate astea, iată sfatul meu…
Am zîmbit la aceste vorbe. Am făcut semn din cap către uşă.
– Cum reacţionează oamenii?
– Sînt speriaţi de moarte. Un om a murit ieri, încă şase astăzi,
cinci dintre ei au dispărut, şi toţi sînt îngrijoraţi că ar putea să fie
următorii. Bănuiesc că cei mai mulţi dintre oameni or să doarmă
în sat în următoarele cîteva nopţi. Pentru că veni vorba, mă tem că
secretul în legătură cu faptul că aceste fiinţe sînt inteligente a fost
dat în vileag. Gutierrez le-a spus multor oameni în timp ce încerca
să-i recruteze pentru poteră.
– Sînt surprins că nu s-a dus alt grup să-i caute pe vîrcolaci,
am comentat.
– Le spui vîrcolaci?
– L-ai văzut pe cel care l-a omorît pe Hiram. Zi-mi că nu aşa
arată.
– Fă-mi o favoare şi nu duce mai departe numele ăsta, zise
Trujillo. Oamenii sînt destul de speriaţi şi aşa.
– Bine, am răspuns.
– Şi da, a mai fost un grup care a vrut să iasă şi să încerce să
se răzbune. O gloată de puşti idioţi. Prietenul fiicei tale, Enzo, era
unul dintre ei.
– Fost prieten, am replicat. I-ai convins să nu facă o tîmpenie?
– Am subliniat faptul că cinci bărbaţi în toată firea au plecat să-
i vîneze şi nici măcar unul nu s-a întors acasă. Asta s-ar părea că
i-a mai liniştit puţin.
– Bine.
622
– Trebuie să-ţi faci apariţia diseară la sala de adunare, zise
Trujillo. Oamenii vor fi acolo. Au nevoie să te vadă.
– Nu sînt în dispoziţia potrivită să văd pe nimeni.
– N-ai de ales. Eşti conducătorul coloniei. Oamenii sînt în doliu,
John. Tu şi cu soţia ta sînteţi singurii care aţi ieşit vii din asta, iar
ea e la infirmerie. Dacă petreci toată noaptea ascunzîndu-te aici,
faci pe toată lumea să creadă că nimeni nu scapă cu viaţă de
creaturile astea. Şi ai ţinut un secret faţă de ei. Trebuie să începi
să îndrepţi lucrurile.
– Nu ştiam că eşti psiholog, Manfred.
– Nu sînt, răspunse el. Sînt politician. Şi la fel eşti şi tu, fie că
vrei să recunoşti, fie că nu. Asta e treaba unui conducător de
colonie.
– Ţi-o spun sincer, Manfred. Dacă ai cere slujba de conducător
al coloniei, ţi-aş da-o. În momentul ăsta, ţi-aş da-o. Ştiu că tu crezi
că ar fi trebuit să fii conducătorul coloniei. Aşa că slujba e a ta. O
vrei?
Trujillo şovăi o clipă ca să-şi cîntărească vorbele.
– Ai dreptate, spuse el. Credeam că ar fi trebuit să fiu
conducătorul coloniei. Din cînd în cînd încă mai cred. Şi într-o zi,
cred că probabil voi fi. Dar în clipa asta, nu e slujba mea. E a ta.
Slujba mea este să fiu opoziţia ta loială. Iar ceea ce crede opoziţia
ta loială este asta: oamenii sînt speriaţi, John. Tu eşti
conducătorul lor. Condu-i măcar puţin, la naiba! Domnule…
– Asta-i prima oară cînd mi-ai spus domnule, am observat,
după o clipă nesfîrşită.
Trujillo rînji.
– Păstram cuvîntul pentru o ocazie specială.
– Bine atunci. Bine jucat. Chiar bine jucat.
Trujillo se ridică în picioare.
– Ne vedem în seara asta, atunci.
– Ne vedem, am răspuns. O să încerc să-i liniştesc. Mulţumesc,
Manfred.
El respinse mulţumirile cu o fluturare de mînă şi ieşi, în acelaşi
timp în care altcineva venea pe prispa mea. Era Jerry Bennett.
I-am făcut semn să intre.
– Ce ai pentru mine?
– Despre creaturi, nimic, răspunse Bennett. Am folosit tot soiul
de parametri de căutare şi nu m-am ales cu nimic. N-am avut prea
multe de la care să pornesc. N-au făcut mare lucru ca să exploreze
planeta asta.
623
– Spune-mi ceva ce nu ştiu.
– În regulă. Ştii fişierul acela video cu Conclavul care spulberă
colonia aceea?
– Da, am răspuns. Ce-are asta de-a face cu planeta asta?
– N-are, răspunse Bennett. Ţi-am spus, am verificat toate
fişierele de date în căutarea de modificări cu o comandă în serie.
Am examinat fişierul acela la un loc cu toate celelalte.
– Ce-i cu fişierul? am întrebat.
– Păi, se dovedeşte că fişierul video pe care îl ai este doar o
parte dintr-un alt fişier. Codurile de timp spun că filmul tău este
doar finalul acelui fişier. Filmul e mai lung.
– Cu cît mai lung?
– Cu mult mai mult, răspunse Bennett.
– Poţi să-l recuperezi?
Bennett zîmbi.
– S-a făcut deja.
*
După şase ore şi cîteva zeci de discuţii încordate cu coloniştii,
am intrat în cutia neagră. PDA-ul în care Bennett încărcase fişierul
video se afla pe biroul lui, aşa cum promisese. L-a luat în mînă;
filmul era deja încărcat şi pus pe pauză la început. Prima imagine
conţinea două creaturi pe un deal, deasupra unui rîu. Am
recunoscut dealul şi una dintre creaturi din filmul pe care-l
văzusem deja. Pe celălalt nu-l mai văzusem pînă atunci. Am mijit
ochii ca să văd mai bine, apoi m-am înjurat singur pentru prostie
şi am mărit imaginea. Cealaltă creatură se limpezi.
Era un whaid.
– Bună, am vorbit către creatură. Ce faci, vorbeşti cu tipul care
ţi-a nimicit colonia?
Am pornit filmul ca să aflu.
624
OPT
625
– Chan…, vorbi Gau. Ştii că nu vă pot lăsa să păstraţi colonia
asta.
– Aha, zîmbi orenThen, privind încă apusul. Pînă aici cu vizita
de curtoazie.
– Ştii că nu era aşa ceva.
– Ştiu. Faptul că mi-ai doborît satelitul de comunicaţii de pe cer
a fost primul indiciu.
Chan orenThen arătă în josul pantei falezei, unde stătea un
pluton de soldaţi ai lui Gau, priviţi cu prudenţă de către escorta de
fermieri a lui orenThen.
– Ei sînt al doilea.
– Sînt pentru spectacol, zise Gau. Trebuia să-ţi pot vorbi, fără
să-mi fie distrasă atenţia trăgîndu-se în mine.
– Şi explozia satelitului? Asta nu-i pentru spectacol, bănuiesc.
– Era necesar, pentru binele vostru.
– Mă îndoiesc, replică orenThen.
– Dacă v-aş fi lăsat satelitul, tu sau cineva din colonie aţi fi
trimis o sondă automată de salt, anunţînd guvernul vostru că
sînteţi atacaţi. Dar nu de asta sînt aici.
– Tocmai mi-ai zis că nu pot păstra colonia…
– Nu poţi, răspunse Gau. Dar asta nu-i acelaşi lucru cu a fi
atacat.
– Deosebirea îmi scapă, generale. În special cu un satelit foarte
scump sfărîmat în bucăţele de tunurile tale şi cu soldaţii tăi pe
pămîntul meu.
– De cît timp ne cunoaştem, Chan? Ne ştim de multă vreme, ca
prieteni şi ca adversari. Ai văzut cum fac lucrurile, de aproape. Mă
ştii să fi spus vreodată ceva şi să am de gînd altceva?
Chan orenThen rămase tăcut pentru o clipă.
– Nu, răspunse el în sfîrşit. Poţi să fii un măgar arogant,
Tarsem. Dar ai vorbit întotdeauna numai ceea ce ai avut în gînd.
– Atunci ai încredere în mine încă o dată. Mai mult decît orice,
vreau ca povestea asta să se încheie în mod paşnic. De aceea sînt
eu aici, şi nu oricine altcineva. Pentru că ceea ce facem aici tu şi
cu mine contează, mai presus decît planeta şi colonia asta. Nu pot
lăsa colonia ta să rămînă aici. Ştii asta. Dar asta nu înseamnă că
tu sau oricare dintre oamenii tăi trebuie să sufere pentru asta.
Urmă încă un moment de tăcere pentru orenThen.
– Trebuie să recunosc că am fost surprins că te aflai chiar tu pe
nava aceea, îi spuse în cele din urmă lui Gau. Ştiam că există
riscul să vină Conclavul după noi. N-aţi petrecut atîta timp
626
străduindu-vă să faceţi toate rasele acelea să se conformeze şi să
declaraţi sfîrşitul colonizării, doar ca să ne lăsaţi pe noi să scăpăm
printre degete. Am făcut planuri pentru această posibilitate. Dar
am presupus că o să fie cine ştie ce navă cu un ofiţer fără
experienţă la cîrmă. În schimb, avem parte de însuși conducătorul
Conclavului!
– Sîntem prieteni, meriţi această politeţe.
– Eşti amabil să spui asta, generale. Dar, prieten sau nu, e
ucidere în masă.
Gau surîse.
– Păi, se poate. Sau probabil că ar fi mai exact să spunem că ar
fi ucidere în masă. Dar colonia ta e mai importantă decît crezi,
Chan.
– Nu văd cum. Îmi place. Sînt oameni buni aici. Dar sîntem
doar o colonie incipientă. Abia dacă sîntem două mii. Ne aflăm la
nivelul de subzistenţă. Tot ce facem este să cultivăm hrană pentru
noi şi să ne pregătim pentru valul de colonişti de după noi. Nu-i
nimic important în legătură cu asta.
– Acum tu eşti nesincer, spuse Gau. Ştii foarte bine că nu ceea
ce cultivă sau ce face colonia este important. E simplul fapt că
există, încălcînd acordul Conclavului. Nu trebuie să existe colonii
noi care să nu fie administrate prin intermediul Conclavului.
Faptul că ai tăi au ignorat acordul este o provocare explicită la
adresa legitimităţii Conclavului.
– Nu l-am ignorat, accentuă orenThen, cu iritarea strecurîndu-i-
se în voce. Pur şi simplu nu ni se aplică. Noi n-am semnat acordul
Conclavului, generale. Nici noi, nici cîteva sute de alte rase. Sîntem
liberi să colonizăm după voie. Şi asta am făcut. Nu aveţi dreptul să
puneţi la îndoială acest lucru. Sîntem un popor suveran.
– Devii protocolar cu mine. Îmi aduc aminte că e un semn sigur
că te-am enervat.
– Nu apela la prea multă familiaritate, generale. Am fost
prieteni, da. Poate încă mai sîntem. Dar n-ar trebui să te îndoieşti
faţă de cine sînt loial. Să nu crezi că numai pentru că ai ademenit
majoritatea raselor în Conclavul tău, ai o autoritate morală mai
mare. Înainte de Conclav, dacă mi-ai fi atacat colonia, ar fi fost o
cotropire, pur şi simplu. Acum, că ai preţiosul tău Conclav, e tot o
cotropire, pur şi simplu.
– Îmi aduc aminte de vremea cînd credeai că Conclavul era o
idee bună. Îmi aduc aminte și cînd pledai pentru el în faţa celorlalţi
diplomaţi whaizi. Îmi aduc aminte că i-ai convins, şi apoi l-ai
627
convins pe ataFuey al vostru să-i determine pe whaizi să se alăture
Conclavului.
– Apoi ataFuey a fost asasinat. Ştii asta. Fiul lui avea idei
complet diferite.
– Da, avea. Ciudat de convenabil pentru el că tatăl lui a fost
asasinat atunci cînd a fost.
– Nu pot să răspund la asta, spuse orenThen. Iar după ce noul
ataFuey a urcat pe tron, nu eram în măsură să mă opun voinţei
sale.
– Fiul lui ataFuey era un neghiob, şi tu ştii asta.
– S-ar putea. Dar, aşa cum am spus, n-ar trebui să te îndoieşti
faţă de cine sînt loial.
– Nu mă îndoiesc. Nu m-am îndoit niciodată. Eşti loial faţă de
whaizi. De aceea ai luptat pentru Conclav. Dacă whaizii s-ar fi
alăturat Conclavului, aţi fi putut coloniza această planetă, şi mai
mult de patru sute de alte rase v-ar fi sprijinit dreptul de a fi aici.
– Avem dreptul de a fi aici, zise orenThen. Şi avem planeta.
– O s-o pierdeţi.
– Şi n-am fi avut-o niciodată sub autoritatea Conclavului,
replică orenThen, retezînd vorbele lui Gau. Pentru că ar fi teritoriu
al Conclavului, nu al whaizilor. Am fi doar nişte dijmaşi, împărţind
planeta cu alte rase ale Conclavului. Asta mai face parte din ideile
Conclavului, nu-i aşa? Mai multe rase pe o singură lume?
Construirea unei identităţi planetare care să nu se bazeze pe
specie ci pe loialitatea faţă de Conclav, pentru a crea o pace
durabilă. Sau aşa credeţi…
– Obişnuiai şi tu să crezi că e o idee bună.
– Viaţa e plină de surprize. Lucrurile se schimbă.
– Aşa e. Îţi aduci aminte ce m-a îndrumat pe calea către
Conclav?
– Bătălia de la Amin, sau cel puţin aşa îţi place să-i spui. Cînd
ai luat planeta înapoi de la kies…
– Absolut inutil, replică Gau. Locuiesc în apă. Nu exista nici un
motiv raţional pentru care să nu putem împărţi planeta. Dar noi n-
am vrut. Ei n-au vrut. Şi atît noi cît şi ei am pierdut mai mult decît
am fi putut cîştiga. Înainte de acea bătălie, eram la fel de xenofob
ca şi blestematul tău de ataFuey şi la fel de mult pe cît pretinzi că
eşti tu acum. După ea, mi-a fost ruşine de cum am otrăvit noi
planeta aia, cînd am luat-o înapoi. Ruşine, Chan. Şi ştiam că n-o
să se sfîrşească niciodată. În afară de cazul în care eu fac să se
sfîrşească. În afară de cazul în care eu schimb lucrurile…
628
– Şi iată-te aici, cu măreţul tău Conclav, cu aşa-zisa ta speranţă
de pace în partea asta de spaţiu, spuse orenThen batjocoritor. Şi
ceea ce faci este să încerci să ne smulgi, pe mine şi colonia mea, de
pe planeta asta. N-ai făcut să se sfîrşească, generale. N-ai schimbat
lucrurile.
– Nu, n-am făcut-o, recunoscu Gau. Nu încă. Dar sînt tot mai
aproape.
– Încă aştept să aud în ce fel toate astea fac colonia mea atît de
importantă, insistă orenThen.
– Acordul Conclavului spune că acele rase care sînt membre ale
Conclavului nu pot păstra lumile noi pentru ele; colonizează lumile
pe care le-au descoperit, dar alţi membri ai Conclavului le vor
coloniza şi ei, explică Gau. Acordul mai spune şi că atunci cînd
Conclavul găseşte o planetă colonizată de o specie care nu aparţine
Conclavului după încheierea acordului, ia acea planetă pentru
Conclav. Nimeni nu se apucă să colonizeze decît prin intermediul
Conclavului. Am avertizat despre asta speciile care nu fac parte
din Conclav.
– Îmi aduc aminte. Am fost ales să conduc această colonie nu
cu multă vreme după ce ai spus asta.
– Şi totuşi aţi înfiinţat o colonie.
– Conclavul nu era ceva sigur, generale. În ciuda sentimentului
destinului pe care-l ai, ai fi putut încă să nu reuşeşti.
– De acord, răspunse Gau. Dar n-am eşuat. Acum, Conclavul
există, şi trebuie să aplicăm acordul. Au fost create cîteva zeci de
colonii după apariţia acordului. Inclusiv aceasta.
– Acum îmi dau seama. Sîntem primii într-o serie de cuceriri
pentru gloria Conclavului.
– Nu, zise Gau. Nu cuceriri. Îţi tot repet asta. Sper cu totul
altceva.
– Şi ce-ar fi asta? întrebă orenThen.
– Ca voi să plecaţi de bunăvoie.
Chan orenThen se uită fix la Gau.
– Prietene, ţi-ai pierdut minţile cu totul.
– Ascultă, Chan, insistă Gau. Există un motiv pentru care
începe aici. Te cunosc. Ştiu cui îi eşti loial – poporului tău, nu lui
ataFuey al vostru şi politicii lui de sinucidere rasială. Conclavul nu
va îngădui whaizilor să colonizeze nici o lume nouă. E simplu ca
bună ziua. Veţi fi ţinuţi pe planetele pe care le aveaţi înainte de
acord. Nu mai multe. Şi de pe aceste cîteva planete, veţi vedea
restul spaţiului umplîndu-se fără voi. Veţi fi izolaţi – fără comerţ şi
629
fără călătorii către alte lumi. Veţi fi îngrădiţi, prietene. Şi îngrădiţi,
vă veţi ofili şi veţi muri. Ştii prea bine, Conclavul poate face asta.
Ştii că eu pot face asta.
Chan orenThen nu scoase nici un cuvînt. Gau continuă:
– Nu-l pot face pe ataFuey să se răzgîndească. Dar mă poţi
ajuta să arăt celorlalţi că Conclavul preferă să folosească pacea.
Renunţă la colonia ta. Convinge-ţi coloniştii să plece. Vă puteţi
întoarce pe lumea voastră de baştină. Vă promit trecere liberă.
– Ştii că sînt vorbe goale, răspunse orenThen. Dacă abandonăm
această colonie, vom fi stigmatizaţi ca trădători. Noi toţi.
– Atunci alăturaţi-vă Conclavului, Chan. Nu whaizii. Voi. Tu şi
coloniştii tăi. Prima colonie a Conclavului e pe cale să fie deschisă
pentru emigranţi. Coloniştii tăi pot fi printre ei. Puteţi încă să fiţi
primii pe o lume nouă. Puteţi încă să fiţi colonişti.
– Iar tu te vei alege cu lovitura de relaţii publice pentru că n-ai
masacrat o întreagă colonie!
– Da, răspunse Gau. Desigur. E unul dintre motive. Va fi mai
uşor să convingem alţi colonişti să-şi părăsească planetele dacă
vor vedea că pe aceasta v-am cruţat pe voi. Evitarea vărsării de
sînge aici ne poate ajuta să evităm vărsarea de sînge în alte locuri.
Vei salva mai multe vieţi, pe lîngă cele ale coloniştilor tăi.
– E unul dintre motive. Ce alt motiv mai ai?
– Nu vreau să mori.
– Vrei să spui că nu vrei să mă ucizi, preciză orenThen.
– Aşa e.
– Dar o vei face, insistă orenThen. Ne vei omorî – pe mine şi pe
toţi coloniştii mei.
– Da, răspunse Gau.
Chan orenThen pufni.
– Uneori chiar aş vrea să nu gîndeşti întotdeauna ceea ce spui.
– Nu mă pot stăpîni.
– N-ai putut niciodată. Face parte din ceea ce trece drept
farmecul tău…
Gau nu spuse nimic şi se uită spre stele, care începeau să se
arate pe cerul tot mai întunecat.
Chan îi urmări privirea.
– Îţi cauţi nava?
– Am găsit-o, răspunse Gau şi arătă în sus. Steaua blîndă. Îţi
aduci aminte de ea?
– Îmi aduc aminte. Era mică şi veche, atunci cînd te-am întîlnit
prima oară. Sînt surprins că mai comanzi flota din ea.
630
– Unul dintre lucrurile plăcute, atunci cînd conduci universul,
este că ţi se permit toate micile capricii…
Chan orenThen făcu din nou semn către plutonul lui Gau.
– Dacă nu mă înşală memoria, aveai spaţiu pe Steaua cam
pentru o companie de soldaţi. Nu mă îndoiesc că este destul ca să-
ţi faci treaba aici. Însă dacă eşti hotărît să dai un exemplu, nu
pare prea impresionant.
– Mai întîi e asasinat în masă, iar acum nu-i impresionant!
– Faptul că eşti aici este asasinat în masă. Acum vorbim despre
soldaţii tăi.
– Speram să nu folosesc nici unul dintre ei. Şi că vei asculta de
glasul raţiunii. Aşa stînd lucrurile, n-ar fi nevoie să aduc mai
mulţi.
– Şi dacă nu ascult „glasul raţiunii”? Ai putea cuceri colonia
asta cu o companie, generale. Dar te putem face să plăteşti pentru
asta. Unii dintre oamenii mei au fost soldaţi. Toţi sînt dîrji. Unii
dintre soldaţii tăi vor fi îngropaţi alături de noi.
– Ştiu, răspunse Gau. Dar n-am plănuit niciodată să-mi
folosesc soldaţii. Dacă nu asculţi glasul raţiunii – sau stăruinţele
unui vechi prieten – am în minte un alt plan.
– Care-ar fi…?
– O să-ţi arăt, spuse Gau şi se uită din nou spre plutonul lui.
Unul dintre soldaţi făcu un pas în faţă; Gau îi făcu semn din
cap. Soldatul salută şi începu să vorbească într-un aparat de
comunicaţii. Gau îşi îndreptă atenţia spre orenThen.
– Din moment ce ai încercat cîndva să-ţi convingi propriul
guvern să se alăture Conclavului – şi n-ai reuşit, deşi n-a fost vina
ta – sînt sigur că poţi aprecia ceea ce-ţi spun acum: este nici mai
mult, nici mai puţin decît un miracol că totuşi Conclavul există!
Sînt patru sute douăsprezece rase în componenţa sa, fiecare cu
propriile planuri şi priorităţi, toate trebuind să fie luate în
considerare atunci cînd a luat fiinţă Conclavul. Chiar şi acum,
Conclavul e fragil. Există facţiuni şi alianţe. Unele rase i s-au
alăturat crezînd că pot sta în aşteptare, înainte de a prelua
controlul asupra lui. Alţii au intrat în Conclav crezînd că asta
înseamnă cale liberă pentru colonizare, fără să se aştepte altceva
de la ele. A trebuit să le fac pe toate să înţeleagă: Conclavul
înseamnă securitate pentru toate şi cere responsabilitate de la
toate. Iar acele rase care nu au intrat în Conclav trebuie să afle că
ceea ce face Conclavul fac toţi membrii lui.
– Aşadar, eşti aici în numele tuturor raselor din Conclav,
631
observă orenThen.
– Nu asta am vrut să spun.
– M-ai pierdut din nou, generale.
– Uită-te, zise Gau, şi arătă iar către nava lui. Vezi Steaua?
– Da.
– Spune-mi ce altceva vezi.
– Văd stele. Ce altceva ar trebui să văd?
– Uită-te mai departe.
După o clipă, un punct de lumină apăru pe cer, în apropiere de
Stea. Apoi alta, şi încă una.
– Alte nave.
– Da.
– Cîte? întrebă orenThen.
– Uită-te mai departe.
Navele apăreau clipind, una cîte una, apoi cîte două şi cîte trei,
apoi în constelaţii.
– Atît de multe, constată orenThen după un timp.
– Uită-te în continuare…
Chan orenThen aşteptă pînă cînd fu sigur că nu mai apăreau
alte nave, înainte de a se întoarce din nou să se uite la Gau, care
încă privea cerul.
– Sînt patru sute douăsprezece nave pe cerul vostru, spuse
Gau. O navă pentru fiecare rasă membră a Conclavului. Aceasta
este flota cu care vom vizita fiecare lume care a fost colonizată fără
autorizaţie, după acord.
Gau se întoarse din nou şi-l căută cu privirea pe locotenentul
său, pe care abia îl putea zări în semiîntuneric. Îi făcu un al doilea
semn cu capul. Soldatul vorbi din nou în comunicator.
De la fiecare navă de pe cer, un fascicul de lumină coerentă
săgetă colonia de pe malul rîului, învăluind aşezarea în alb.
Chan orenThen lăsă să-i scape un strigăt sfîşietor, de agonie.
– Proiectoare, Chan, zise Gau. Doar proiectoare.
Trecură cîteva clipe pînă cînd orenThen fu în stare să
răspundă.
– Proiectoare, vorbi el în sfîrşit. Dar numai deocamdată, am
dreptate?
– La ordinul meu, fiecare navă din flotă îşi va refocaliza
fasciculul, răspunse Gau. Colonia voastră va fi distrusă, şi fiecare
rasă membră a Conclavului va fi amestecată. Aşa trebuie făcute
lucrurile. Securitate pentru toţi, responsabilitate din partea
tuturor. Şi nici o rasă nu poate spune că n-a fost de acord cu
632
preţul.
– Aş vrea să te fi ucis cînd te-am văzut aici prima oară, zise
orenThen. Cînd am stat aici vorbind despre apusuri în timp ce tu
îmi pregăteai asta. Tu şi blestematul tău de Conclav!
Gau desfăcu braţele, expunîndu-se.
– Omoară-mă, Chan. Dar asta n-o să-ţi salveze colonia. Şi nici
nu va opri Conclavul. Nimic din ce-ai putea face tu nu va opri
Conclavul să cucerească planeta de faţă, sau pe următoarea, sau
încă una. Conclavul înseamnă patru sute și ceva de popoare.
Fiecare rasă care luptă împotriva lui luptă singură. Whaizii. Rraey.
Franii. Umanii. Toate celelalte care au înfiinţat colonii de la acord
încoace. Dacă nu de altceva, e o problemă de număr. Noi avem mai
mulţi. O rasă împotriva unei alte rase e un lucru. O rasă împotriva
a patru sute e cu totul altceva. Totul la timpul său.
Chan orenThen se întoarse cu spatele la Gau, către colonia sa
scăldată în lumină.
– O să-ţi spun un lucru, îi zise el generalului. S-ar putea să-l
găseşti ironic. Cînd am fost ales să conduc colonia asta, l-am
avertizat pe ataFuey că o să veniţi după ea. Tu şi cu întregul
Conclav. El mi-a răspuns că Conclavul nu se va constitui niciodată
şi că erai un neghiob că încercai, şi că eu fusesem un neghiob
pentru că te-am ascultat vreodată. Erau prea multe rase ca să
poată cădea vreodată de acord asupra celui mai mic lucru, cu atît
mai puţin asupra unei mari alianţe. Şi mi-a mai spus că inamicii
Conclavului făceau eforturi prea mari ca să-l facă să eşueze. A mai
spus că umanii or să vă oprească, dacă altcineva nu reuşea. Avea
o părere foarte bună despre capacitatea lor de a-i stîrni pe toţi unii
împotriva altora, fără să se implice ei înşişi.
– Nu se înşela prea mult. Dar umanii au întrecut măsura. Li se
întîmplă mereu. Opoziţia pe care au creat-o s-a destrămat. Cele
mai multe dintre rasele acelea sînt acum mai îngrijorate din cauza
umanilor decît din cauza noastră. Pînă cînd Conclavul va ajunge la
umani, s-ar putea să nu mai rămînă prea multe.
– Ai fi putut să-i ataci pe umani primii.
– Cu timpul…
– Dă-mi voie s-o iau altfel. Nu trebuia să vii mai întîi aici.
– Tu erai aici. Ai mai avut de-a face cu Conclavul. Ai mai avut
de-a face cu mine. Oriunde în altă parte, n-aş fi avut nici o
îndoială că aş fi început cu distrugerea. Aici, tu şi cu mine avem o
şansă să facem altceva. Ceva care va avea importanţă dincolo de
momentul acesta şi de colonia asta.
633
– Ai pus o povară mare pe umerii mei, replică orenThen. Şi pe ai
oamenilor mei.
– Am pus. Îmi pare rău, prietene. N-am văzut nici o altă cale.
Am văzut o şansă de a arăta tuturor că Conclavul vrea pace, şi a
trebuit să profit de ea. Cer mult de la tine. Dar îţi cer, Chan. Ajută-
mă. Ajută-mă să-ţi salvez oamenii, nu să-i distrug. Ajută-mă să
clădesc pacea în partea noastră de spaţiu. Te implor.
– Mă implori? ridică vocea orenThen.
Se apropie de Gau.
– Ai patru sute douăsprezece nave de război cu armele
îndreptate asupra coloniei mele şi mă implori să te ajut să clădeşti
pacea? Puah! Vorbele tale nu înseamnă nimic, prietene. Vii aici ca
să-ţi vinzi prietenia asta, şi în schimb pentru ea îmi ceri să-ţi dau
colonia, loialitatea, identitatea. Tot ceea ce am. La capătul unei
arme. Ca să te ajut să oferi iluzia păcii. Iluzia că ceea ce faci aici
este altceva decît o cucerire, pur şi simplu. Îmi fluturi prin faţa
ochilor viaţa coloniştilor mei şi-mi ceri să aleg între a-i face pe toţi
trădători şi a-i ucide pe toţi. Şi apoi sugerezi că eşti compătimitor.
Poţi să te duci dracului, generale!
Chan orenThen se întoarse şi făcu cîţiva paşi apăsaţi,
îndepărtîndu-se de Gau.
– Aşadar, asta e hotărîrea ta, vorbi Gau după un timp.
– Nu, răspunse orenThen, încă stînd cu spatele la general. Nu e
o hotărîre pe care s-o pot lua singur. Am nevoie de timp ca să
vorbesc cu oamenii mei, să le spun ce alegere au de făcut.
– De cît timp ai nevoie?
– Nopţile aici sînt lungi. Dă-mi-o pe asta.
– Îţi aparţine.
Chan orenThen dădu din cap şi porni mai departe.
– Chan…, începu Gau, mergînd spre whaid.
Acesta se opri şi ridică una dintre labele lui masive ca să-l facă
pe general să tacă. Apoi se întoarse şi-i întinse labele lui Gau, care
le luă.
– Îmi aduc aminte cînd te-am cunoscut, ştii, vorbi orenThen.
Eram acolo cînd bătrînul ataFuey a primit invitaţia să se
întîlnească cu tine şi cu toate celelalte rase care veneau pe
afurisitul ăla de bolovan rece, satelitul pe care-l numeaţi atît de
pompos teren neutru. Îmi aduc aminte cum stăteai pe podiumul
acela, spunînd bun-venit în toate limbile pe care le puteai
croncăni, şi împărtăşindu-ţi pentru prima oară cu noi ideea de
Conclav. Şi-mi aduc aminte că te-ai întors către ataFuey şi i-ai
634
spus că, fără îndoială, erai absolut şi complet nebun, bun de dus
la balamuc…
Gau rîse.
– Şi după aceea te-ai întîlnit cu noi, la fel cum te-ai întîlnit cu
fiecare delegaţie de acolo care era dispusă să te asculte. Şi îmi
aduc aminte că încercai să ne convingi că acest Conclav era ceva
din care voiam să facem parte. Îmi amintesc că m-ai cîştigat de
partea ta.
– Pentru că nu eram cu adevărat bun de dus la balamuc!
– O, ba nu, generale, erai. Cu desăvîrşire. Dar în acelaşi timp
aveai dreptate. Şi îmi aduc aminte că m-am gîndit în sinea mea:
dacă generalul ăsta nebun chiar reuşeşte? Am încercat să-mi
închipui – partea noastră de spaţiu, în pace. Şi n-am putut. Era ca
un zid alb de piatră în faţa mea, împiedicîndu-mă să văd. Şi atunci
am ştiut că voi lupta pentru Conclav. N-am putut vedea pacea pe
care ar aduce-o. Nici măcar nu mi-am putut-o închipui. Tot ce
ştiam era că o voiam. Şi mai ştiam că dacă ar fi putut-o aduce la
viaţă cineva, ar fi fost acest general nebun. Am crezut.
Chan orenThen dădu drumul mîinilor generalului.
– E atît de mult de-atunci, adăugă el.
– Vechiul meu prieten, spuse Gau.
– Vechi prieten…, încuviinţă orenThen. Vechi, adevărat. Şi
acum trebuie să plec. Mă bucur că te-am văzut din nou, Tarsem.
Sincer mă bucur. Sigur, nu acestea sînt împrejurările pe care le-aş
fi ales.
– Sigur.
– Dar nu aşa merg lucrurile? Viaţa e plină de surprize.
Chan orenThen se întoarse din nou să plece.
– Cum o să aflu cînd aţi ajuns la o decizie? întrebă Gau.
– O să ştii, răspunse orenThen fără să se uite în urmă.
– Cum? întrebă Gau din nou.
– O să auzi, întoarse orenThen capul către general. Atîta lucru
îţi pot promite.
Apoi se întoarse iarăși, se duse spre vehiculul lui şi, împreună
cu escorta, plecă.
Locotenentul lui Gau se apropie de el.
– Ce-a vrut să spună cînd a zis că o să auzi răspunsul,
generale?
– Cîntă, răspunse Gau şi arătă spre colonie, încă sub luminile
proiectoarelor. Forma lor cea mai înaltă de artă este o incantaţie
ritualizată. E felul în care sărbătoresc, plîng şi se roagă. Chan m-a
635
anunţat că atunci cînd termină de vorbit cu coloniştii, îşi vor cînta
răspunsul pentru mine.
– Şi o să-l auzim de-aici?
Gau zîmbi.
– N-ai întreba aşa ceva dacă ai fi auzit vreodată o incantaţie
whaidiană, locotenente.
Gau aşteptă cît fu noaptea de lungă, veghea lui fiind întreruptă
din cînd în cînd de către locotenent sau de unul dintre ceilalţi
soldaţi care-i oferea ceva fierbinte de băut pentru a-l ţine treaz.
Abia cînd soarele de înălţă pe cerul răsăritului, Gau auzi ceea ce
aştepta.
– Ce-i asta? întrebă locotenentul.
– Taci, i-o reteză Gau, şi-i făcu semn cu mîna, iritat.
Locotenentul dădu înapoi.
– Şi-au început incantaţia, spuse Gau după o clipă. În acest
moment, cîntă un bun-venit dimineţii.
– Ce înseamnă asta?
– Înseamnă că spun bun-venit dimineţii. E un ritual,
locotenente. O fac în fiecare zi.
Rugăciunea de dimineaţă se înălţa şi cobora în volum şi
intensitate, continuînd pentru ceea ce i se părea generalului un
timp înnebunitor de lung. Şi apoi ajunse la un final aspru, ezitant;
Gau, care umblase de colo pînă colo în timpul ultimelor părţi ale
rugăciunii de dimineaţă, se opri, neclintit.
Dinspre colonie se auzea o nouă incantaţie, cu un ritm nou,
devenind din ce în ce mai puternic. Gau îl ascultă vreme de cîteva
clipe lungi, apoi umerii îi căzură, ca şi cum ar fi obosit brusc.
Locotenentul veni alături de el aproape instantaneu. Gau îi făcu
semn să rămînă pe loc.
– N-am nimic, spuse el. N-am nimic.
– Ce cîntă acum, generale? întrebă locotenentul.
– Imnul lor, răspunse Gau. Imnul naţional.
Se ridică în picioare.
– Spun că nu vor pleca. Spun că preferă să moară ca whaizi
decît să trăiască sub Conclav. Fiecare bărbat, femeie şi copil din
colonia aceea.
– Sînt nebuni, comentă locotenentul.
– Sînt patrioţi, locotenente, răspunse Gau, întorcîndu-se către
ofiţer. Şi au ales lucrul în care cred. Nu fi lipsit de respect faţă de
această alegere!
– Îmi pare rău, generale. Numai că nu înţeleg alegerea.
636
– Eu da. Speram doar că va fi alta. Adu-mi un comunicator.
Locotenentul plecă în grabă. Gau îşi îndreptă din nou atenţia
către colonie, ascultîndu-i pe membrii ei cum își cîntă sfidarea.
– Ai fost întotdeauna încăpăţînat, prietene, vorbi el.
Locotenentul se întoarse cu un comunicator. Gau îl luă, îşi
introduse codul criptat şi-l deschise pe un canal comun.
– Aici generalul Tarsem Gau, rosti el. Toate navele, recalibraţi
armele cu fascicul şi pregătiţi-vă să trageţi la semnalul meu!
Proiectoarele, încă vizibile în lumina dimineţii, dispărură cînd
echipajele navelor recalibrară fasciculele.
Incantaţia se opri.
Gau aproape scăpă comunicatorul. Stătea în picioare, cu gura
căscată, fixînd colonia cu privirea. Păşi încet către marginea
falezei, şoptind încetişor ceva. Locotenentul, în apropierea lui, se
încordă, încercînd să audă.
Generalul Tarsem Gau se ruga.
Clipa stărui, suspendată în aer. Apoi coloniştii îşi reluară
imnul.
Generalul Gau, acum tăcut și cu ochii închişi, stătea pe
marginea falezei de deasupra rîului. Ascultă imnul parcă pentru o
veşnicie.
După care înălţă comunicatorul.
– Foc, ordonă el.
637
NOUĂ
638
tocmai văzusem.
– Crezi? mă întrebă Jane.
– Ce să cred?
– Că generalul ăsta, Gau, spera să nu distrugă colonia…
– Nu ştiu. Discuţia a fost destul de onestă. Şi dacă voia pur şi
simplu să distrugă colonia, ar fi putut s-o facă fără să treacă prin
spectacolul ăsta de circ al încercării de a convinge colonia să
capituleze.
– În afară de cazul în care a fost o tactică a terorii, replică Jane.
Frînge voinţa coloniştilor, fă-i să capituleze, distruge-i oricum.
Trimite dovezile celorlalte rase ca să le demoralizezi.
– Sigur. Asta are sens numai dacă plănuieşti să subjugi rasa.
Dar nu prea seamănă cu felul în care Conclavul ar trebui să
lucreze. Pare să fie o uniune de rase, nu un imperiu.
– Aş face presupuneri cu prudenţă pe baza unui singur film.
– Ştiu. Dar mă sîcîie. Filmul pe care ni l-a dat UC arată
Conclavul distrugînd pur şi simplu colonia whaidiană. Ar trebui să
privim Conclavul ca pe o ameninţare. Dar filmul pe care tocmai l-
am văzut îmi spune că nu e totul chiar atît de simplu.
– De aceea a fost tăiat, sugeră Jane.
– Pentru că e ambiguu? am întrebat.
– Pentru că provoacă incertitudine, răspunse Jane. Uniunea
Colonială ne-a trimis aici cu instrucţiuni precise şi ne-a dat
informaţiile care să sprijine aceste instrucţiuni, fără cele care ne-ar
determina să le punem la îndoială.
– Nu vezi asta ca pe o problemă…
– O văd ca pe o tactică.
– Dar noi am lucrat pe baza premisei potrivit căreia Conclavul
este o ameninţare imediată cu genocidul. Asta sugerează că nu
este.
– Iar faci presupuneri fără prea multe informaţii.
– Tu ştiai despre Conclav. Un Conclav autor de genociduri se
potriveşte cu ceea ce ştii?
– Nu, răspunse Jane. Dar am spus mai devreme că ceea ce ştiu
despre Conclav provine de la Charles Boutin, care plănuia în mod
activ trădarea împotriva Uniunii Coloniale. Nu e credibil.
– Tot mă deranjează. Nu-mi place că toate informaţiile astea au
fost ascunse de noi.
– Uniunea Colonială manevrează informaţiile. Aşa păstrează
controlul. Ţi-am mai spus asta şi altă dată. N-ar trebui să fie o
noutate.
639
– Mă face să mă întreb ce altceva nu mai ştim. Şi de ce.
– Nu putem şti, replică Jane. Avem informaţiile pe care ni le-a
furnizat Uniunea Colonială despre Conclav. Avem puţinul pe care-l
ştiu eu. Şi mai avem bucata asta nouă de film. Asta-i tot ce-avem.
M-am gîndit la întreaga situaţie vreme de un minut.
– Nu, am răspuns. Mai avem şi altceva.
*
– Voi doi puteţi minţi? l-am întrebat pe Hickory.
El şi cu Dickory stăteau în faţa mea, în camera de zi a casei
noastre. Eu eram aşezat pe scaunul de la birou; Jane stătea
alături de mine. Zoë, pe care o treziserăm din somn, căsca pe
canapea.
– Nu te-am minţit pînă acum, răspunse Hickory.
– Dar e limpede că puteţi ocoli răspunsul, din moment ce nu
asta v-am întrebat.
– Putem minţi, spuse Hickory. E un avantaj al conştiinţei.
– Nu l-aş numi avantaj.
– Deschide un număr de posibilităţi interesante în comunicare,
observă Hickory.
– Presupun că e adevărat. Dar în acest moment nu mă
interesează nici una dintre ele.
M-am întors spre Zoë.
– Scumpa mea, vreau să le ordoni celor doi să răspundă la toate
întrebările mele cu sinceritate, fără minciuni sau ocolişuri.
– De ce? întrebă Zoë. Ce se petrece?
– Te rog, fă-o, Zoë, am insistat.
Zoë făcu ceea ce i-am cerut.
– Mulţumesc, am spus. Acum poţi să te duci înapoi în pat,
scumpo.
– Vreau să ştiu ce se petrece.
– Nu-i ceva pentru care să fie nevoie să-ţi faci griji.
– Mi-ai ordonat să-i pun pe ei doi să-ţi spună adevărul, şi vrei
să cred că nu e ceva pentru care să-mi fac griji?
– Zoë…, vorbi Jane.
– În plus, dacă plec, nu există nici o garanţie că nu te vor minţi,
continuă Zoë, grăbindu-se înainte ca Jane să apuce să termine.
Zoë ştia că poate negocia cu mine; Jane era mult mai greu de
clintit.
– Sînt capabili din punct de vedere emoţional să te mintă,
pentru că nu le pasă dacă te dezamăgesc. Dar nu vor să mă
dezamăgească pe mine.
640
M-am întors iar spre Hickory.
– E adevărat? am întrebat.
– Te-am minţi dacă am simţi că este necesar, răspunse Hickory.
N-am minţi-o pe Zoë.
– Dă-i drumul, mă încurajă Zoë.
– Scapă un singur cuvînt cuiva şi-ţi petreci anul următor într-
un grajd de cai.
– Buzele îmi sînt pecetluite, promise Zoë.
– Nu, spuse Jane şi se apropie de Zoë. Trebuie să înţelegi că
ceea ce auzi aici nu poţi spune mai departe cu nici un chip
nimănui. Nici lui Gretchen. Nici unuia dintre prietenii tăi.
Nimănui. Nu-i un joc şi nu e un secret distractiv. E o treabă teribil
de serioasă, Zoë. Dacă nu eşti gata să accepţi asta, trebuie să pleci
din camera asta chiar acum. Îmi asum riscul ca Hickory şi Dickory
să ne mintă pe noi, dar nu pe tine. Aşa că înţelegi că, atunci cînd
îţi cerem să nu spui mai departe nimănui, asta înseamnă că nu
poţi să spui nimănui?
– Da, răspunse Zoë, privind-o pe Jane drept în faţă. Înţeleg,
Jane. Nici o vorbă.
– Mulţumesc, Zoë, zise Jane şi apoi se aplecă şi-o sărută pe Zoë
pe creştetul capului. Dă-i drumul, îmi spuse.
– Hickory, îţi aminteşti cînd am avut discuţia în care v-am spus
amîndurora că vreau să vă predaţi implanturile de conştiinţă?
– Da, răspunse Hickory.
– Am vorbit atunci despre Conclav. Iar tu ai zis că nu credeai că
acesta este o ameninţare pentru colonie.
– Am zis că noi credem că ameninţarea este neglijabilă.
– De ce crezi asta?
– Conclavul preferă să evacueze coloniile în loc să le distrugă.
– De unde ştii asta?
– Din propriile noastre informaţii despre Conclav, furnizate de
guvernul nostru.
– De ce nu ne-aţi comunicat şi nouă această informaţie?
– Ni s-a spus să n-o facem.
– De către cine?
– De către guvernul nostru.
– De ce v-ar cere să nu ne comunicaţi asta?
– Avem un ordin permanent din partea guvernului nostru să nu
vă comunicăm informaţii asupra unor probleme despre care nu
sînteţi informaţi în mod substanţial, explică Hickory. Este o
curtoazie faţă de guvernul vostru, care cere securitate şi încredere
641
din partea propriului nostru guvern, în numeroase privinţe. Nu te-
am minţit, Dickory şi cu mine, dar nici nu ne este permis să oferim
informaţii în mod voluntar. Îţi aduci aminte că înainte de a pleca
de pe Huckleberry te-am întrebat ce ştii despre situaţia din această
parte a spaţiului.
– Da.
– Încercam să descoperim cît de mult din ceea ce ştim ne era
permis să-ţi spunem. Regretăm să spunem că nu păreai să ştii
prea mult. Aşa că n-am putut să-ţi comunicăm prea mult.
– Acum comunicaţi…
– Acum întrebi. Iar Zoë ne-a cerut să nu minţim!
– Aţi văzut filmul nostru despre Conclav, în care distruge
colonia whaidiană.
– Da, cînd l-aţi arătat tuturor coloniştilor.
– Seamănă cu filmul vostru?
– Nu. Al nostru era mult mai lung.
– De ce ar fi versiunea noastră atît de scurtă?
– Nu putem face speculaţii în legătură cu motivul pentru care
guvernul vostru face lucrurile așa cum le face.
Auzind asta, am făcut o pauză; construcţia frazei lăsa foarte
mult loc pentru interpretare.
Jane se repezi în discuţie.
– Ai zis că totuși Conclavul preferă să evacueze coloniile, în loc
să le distrugă. Afirmi asta din cauza filmului sau ai și alte
informaţii?
– Avem alte informaţii, răspunse Hickory. Filmul arată numai
prima încercare a Conclavului de a înlătura o colonie.
– Cîte altele au mai fost? întrebă Jane.
– Nu ştim. Am fost lipsiţi de comunicarea cu guvernul nostru de
aproape un an de pe Roanoke. Totuşi, cînd am plecat, Conclavul
eliminase şaptesprezece colonii.
– Cîte dintre acestea au fost distruse?
– Trei, răspunse Hickory. Restul au fost evacuate. În zece
cazuri, coloniştii au fost repatriaţi la rasele lor. Patru au ales să se
alăture Conclavului.
– Aveţi dovezi?
– Conclavul sprijină cu documente fiecare eliminare a unei
colonii şi o comunică fiecărui guvern care nu este membru. Avem
informaţii despre toate eliminările de pînă la sosirea noastră aici,
pe Roanoke.
– De ce? vru să ştie Jane. Ce importanţă are această informaţie
642
pentru voi doi?
– Guvernul nostru era perfect conştient de faptul că această
colonie a fost fondată în ciuda avertismentelor Conclavului. Şi,
deşi nu ştiam sigur, ne aşteptam ca Uniunea Colonială să încerce
să ascundă această colonie de Conclav. Cînd Conclavul ar fi găsit
colonia voastră, trebuia să vă arătăm aceste informaţii.
– În ce scop? întrebă Jane.
– Ca să vă convingem să predaţi colonia, răspunse Hickory. Nu
puteam îngădui să fie distrusă.
– Din cauza lui Zoë, am afirmat.
– Da.
– Oho! exclamă Zoë.
– Linişte, scumpa mea, am zis.
Zoë tăcu din nou. L-am cercetat cu atenţie pe Hickory.
– Ce s-ar întîmpla dacă Jane şi cu mine am alege să nu predăm
colonia? am întrebat. Dacă ea şi cu mine am hotărî că Roanoke ar
trebui în schimb distrusă?
– Am prefera să nu spunem.
– Fără ocolişuri. Răspunde la întrebare.
– V-am ucide pe tine şi pe locotenent Sagan, răspunse Hickory.
Pe voi şi pe orice alt conducător al coloniei care ar autoriza
distrugerea coloniei.
– Ne-ai ucide?
– Ar fi greu pentru noi, recunoscu Hickory. Ar trebui s-o facem
fără implanturile de conştiinţă active, şi cred că nici Dickory, nici
eu nu le-am mai porni vreodată. Emoţiile ar fi insuportabile. De
asemenea, sîntem conştienţi de faptul că locotenent Sagan a fost
din nou modificată genetic la parametrii operaţionali ai Foţelor
Speciale. Asta ar îngreuna uciderea ei.
– De unde ştiţi asta?
– Observăm, răspunse Hickory. Ştim că încerci să ascunzi acest
lucru, locotenente. Te dau de gol lucruri mărunte. Tai zarzavaturile
mult prea repede.
– Despre ce vorbesc? o întrebă Zoë pe Jane.
– Mai tîrziu, Zoë, replică Jane şi îşi îndreptă din nou atenţia
spre Hickory. Şi cum rămîne acum? Încă ne-ai mai omorî pe mine
şi pe John?
– Dacă alegeţi să nu predaţi colonia, da.
– Să nu îndrăzniţi! se repezi Zoë.
Se ridică în picioare furioasă.
– Nu veţi face aşa ceva în nici o împrejurare!
643
Hickory şi Dickory tremurau de suprasolicitare emoţională,
încercînd să asimileze mînia lui Zoë.
– Tu eşti prea importantă. Pentru noi. Pentru toţi obinii.
Zoë clocotea de furie.
– Am pierdut deja un părinte din cauza obinilor!
– Liniştiţi-vă, toată lumea, am spus. Nimeni nu omoară pe
nimeni. În ordine? Nici nu intră-n discuţie. Zoë, ascultă, Hickory şi
Dickory n-or să ne omoare pentru că noi n-o să lăsăm colonia să
fie distrusă. Simplu ca bună ziua. Şi în nici un caz n-o să lăsăm să
ţi se întîmple ţie ceva, Zoë. Hickory, Dickory şi cu mine sîntem cu
toţii de acord că eşti prea importantă pentru asta.
Zoë trase brusc aer în piept şi începu să suspine. Jane o luă în
braţe şi o făcu să se aşeze la loc. Mi-am îndreptat atenţia din nou
spre obini.
– Vreau să vă fie clar amîndurora, am zis. În orice împrejurare,
protejaţi-o pe Zoë.
– Aşa o să facem, răspunse Hickory. Întotdeauna.
– Bine, am răspuns. Încercaţi să nu mă omorîţi în acest timp.
Nici pe Jane.
– Vom încerca.
– Bine, am răspuns. S-a aranjat. Să trecem mai departe.
A trebuit să mă opresc cîteva clipe să-mi adun gîndurile; faptul
de a fi informat că sînt ţinta unui asasinat şi izbucnirea cu totul
justificată a lui Zoë care urmase mă zguduiseră de-a binelea.
– Ai spus că au existat şaptesprezece eliminări de colonii despre
care ştiţi voi.
– Da, răspunse Hickory.
– În paisprezece dintre ele coloniştii au supravieţuit, iar patru s-
au alăturat Conclavului. Vrei să spui că aceşti colonişti s-au
alăturat, sau întreaga rasă?
– Coloniştii, spuse Hickory.
– Aşadar, nici una dintre rasele ale căror colonii au fost
înlăturate n-a devenit membră a Conclavului.
– Nu. Acest lucru a fost un motiv de îngrijorare chiar în
interiorul Conclavului. Se presupunea că măcar unele dintre
aceste rase ar accepta invitaţia de a intra în Conclav. Eliminările
par să fi întărit hotărîrea contrară.
– Rasele nu sînt forţate să intre în Conclav, zise Jane de pe
canapea.
– Nu, replică Hickory. Pur şi simplu nu li se îngăduie să se
extindă mai departe.
644
– Nu văd cum ar putea impune aşa ceva, am comentat. E un
univers mare.
– Este, încuviinţă Hickory. Dar nici o rasă n-a fost dispusă să
renunţe la administrarea coloniilor sale. Există întotdeauna o cale
de a descoperi coloniile.
– În afară de asta, am spus. De aceea ne-au pus să ne
ascundem. Pentru oameni, e mai important să supravieţuiască în
univers decît să controleze coloniile.
– Poate, încuviinţă Hickory.
– Vreau să văd fişierele acelea pe care le ai, Hickory, ceru Jane.
Şi versiunea extinsă a filmului nostru, mi se adresă mie.
– O să trebuiască să ne ducem în laboratorul tehnologic să le
transferăm, zise Hickory.
– Nimic nu se compară cu prezentul, am zis.
Jane şi cu mine i-am spus noapte bună lui Zoë, am sărutat-o şi
am ieşit pe uşă, îndreptîndu-ne spre cutia neagră, cu Hickory şi
Dickory deschizînd drumul.
– De ce-ai spus ceea ce ai spus acolo înăuntru? întrebă Jane pe
drum.
– Ce-am spus?
– Că n-o să permiţi distrugerea coloniei.
– În primul rînd, fiica noastră era în pragul unei crize nervoase,
gîndindu-se la Hickory şi Dickory străpungîndu-ne cu pumnale. Şi
în al doilea rînd, dacă am de ales între capitulare şi transformarea
în cenuşă a fiecărui bărbat, femei şi copil din colonie, ştiu ce-o să
fac.
– Iar faci presupuneri pe baza unor informaţii limitate, comentă
Jane. Trebuie să mă uit la înregistrările alea înainte de a lua orice
fel de hotărîre în legătură cu indiferent ce. Pînă atunci orice alegere
trebuie să aştepte.
– Pot să afirm deja că o să ne învîrtim mult în jurul cozii cu
hotărîrea asta, am replicat şi am ridicat ochii spre stele.
Jane îmi urmări privirea.
– Mă întreb în jurul căreia dintre ele se roteşte Huckleberry.
Cred că poate ar fi trebuit să rămînem cu toţii acolo. Atunci ar fi
fost problema altcuiva. Măcar pentru o vreme.
– John, vorbi Jane.
M-am întors. Se oprise la cîţiva paşi în urma mea şi privea încă
în sus.
– Ce? am întrebat.
Am ridicat din nou ochii.
645
– Ai descoperit o constelaţie?
– E o stea sus care nu era acolo înainte, arătă Jane. Aceea.
Am mijit ochii şi apoi mi-am dat seama că nu conta dacă îmi
forţez privirea sau nu, pentru că nu ştiam care stele trebuiau să fie
acolo şi care nu. Apoi am văzut-o. Strălucitoare. Şi în mişcare.
– O, Doamne, am exclamat.
Jane ţipă şi se prăbuşi la pămînt, ţinîndu-se de cap. Am alergat
spre ea. Avea convulsii. Am încercat să o prind în braţe şi braţul ei
se destinse brusc, plesnindu-mă cu palma în partea laterală a
capului şi trîntindu-mă cu putere pe jos. Am văzut o străfulgerare
albă şi mi-am petrecut următoarele cîteva clipe incerte nemişcat,
încercînd să nu vomit.
Hickory şi Dickory mă culeseră din ţărînă, cîte unul de fiecare
braţ. M-am uita în jur ameţit, căutînd-o pe Jane.
Nu mai era întinsă pe jos; în schimb, umbla cu furie de colo
pînă colo, bolborosind ca o nebună. Se opri, îşi arcui spatele şi ţipă
ca o furie. Am strigat şi eu, complet surprins.
În cele din urmă păşi spre mine.
– O să trebuiască să te întîlneşti cu ei fără mine, pentru că în
clipa asta i-aş omorî dracului pînă la ultimul!
– Ce tot vorbeşti?
– Nenorocita de Uniune Colonială, răspunse Jane, şi împunse
cerul cu un deget. Ăştia-s ei, şi coboară acum. Aici.
– De unde ştii?
Jane se uită în altă parte şi scoase un rîs uşor, straniu, pe care
nu-l mai auzisem niciodată la ea, şi speram sincer să nici nu-l mai
aud.
– Da. Bine. Îţi aduci aminte cînd vorbeam mai demult despre
noile mele capacităţi şi ziceam că n-am un BrainPal?
– Da, am răspuns.
– Mda… Se dovedeşte că m-am înşelat.
*
– Trebuie să spun că aş fi crezut că o să fii fericit să mă vezi,
spuse generalul Rybicki. Toţi ceilalţi par să fie.
Făcu semn către strada de dincolo de fereastră, plină de
imaginea de dis-de-dimineaţă a locuitorilor de pe Roanoke ieşiţi
din minţi de bucurie că izolarea lor se apropia de sfîrşit.
– Unde-i Sagan?
– Trebuie să-mi spui ce naiba se petrece, generale, am replicat.
Rybicki se uită din nou la mine.
– Scuză-mă? Nu mai sînt comandantul tău, Perry, dar încă sînt
646
superiorul tău. S-ar cuveni puţin mai mult respect.
– Pe dracu’! Şi lua-te-ar dracu’ şi pe tine. N-a existat nici măcar
un singur lucru legat de colonia asta cu care să fii cinstit, de cînd
ne-ai recrutat!
– Am fost atît de sincer cu voi pe cît am putut.
– Atît de sincer pe cît ai putut, am repetat, şi era imposibil să
nu auzi neîncrederea din vocea mea.
– Dă-mi voie să reformulez, zise Rybicki. Am fost atît de sincer
cu voi pe cît mi s-a îngăduit să fiu.
– Ne-ai minţit pe mine şi pe Jane şi o întreagă colonie. Ne-ai
trimis la nenorocitul ăsta de capăt al universului şi ne-ai
ameninţat cu distrugerea din partea unui grup despre care nici
unul dintre noi nu ştia măcar că există. Ai luat colonişti instruiţi
pe utilaje moderne şi i-ai silit să colonizeze o planetă cu maşini
antice, pe care abia ştiau să le folosească. Dacă nu s-ar fi întîmplat
ca unii dintre coloniştii noştri să fie menoniţi, singurul lucru pe
care l-ai fi găsit aici ar fi fost nişte oase. Şi pentru că n-aţi cercetat
planeta asta destul de bine ca să aflaţi că are propria ei specie
inteligentă, şapte dintre coloniştii mei au murit în ultimele trei zile.
Aşa încît, cu tot respectul cuvenit, generale, poţi să mă pupi în cur!
Jane nu-i aici pentru că, dacă ar fi fost, tu probabil erai deja mort.
Nu mă simt nici eu cu mult mai îndurător faţă de tine!
– De acord, replică Rybicki încruntat.
– Acum, am continuat, răspunsuri.
– Din moment ce ai pomenit de distrugere, ai aflat despre
Conclav. Cît de mult ştii?
– Ştiu ce informaţii ne-aţi trimis, am răspuns, omiţînd să
pomenesc că mai ştiu şi altceva.
– Atunci ştii că acesta caută cu multă energie coloniile noi şi le
nimiceşte. Aşa cum e de aşteptat, asta nu arată prea bine în ochii
raselor care şi-au văzut coloniile distruse. Uniunea Colonială a
trecut în fruntea rezistenţei faţă de Conclav, iar colonia asta a
jucat un rol important.
– Cum? am întrebat.
– Prin faptul că aţi rămas ascunşi. Dumnezeule, Perry, sînteţi
aici de aproape un an! Conclavul a luat-o razna căutîndu-vă. Şi cu
cît trec zilele în care nu vă găseşte, cu atît mai puţin
înspăimîntător arată. Arată din ce în ce mai mult drept ceea ce
este în realitate: cea mai mare schemă piramidală din univers. E
un sistem în care cîteva rase puternice speculează credulitatea
unui grup de rase mai slabe pentru a pune mîna pe fiecare planetă
647
locuibilă din cale. Am folosit această colonie ca pîrghie pentru a
desprinde din Conclav unele dintre aceste rase credule.
Destabilizăm Conclavul înainte de a atinge masa critică şi de a ne
strivi pe noi şi pe toţi ceilalţi împreună cu noi.
– Şi pentru asta a fost nevoie să înşelaţi pe toată lumea,
inclusiv echipajul de pe Magellan?
– Din nefericire, da. Uite: numărul oamenilor care ştiau despre
asta trebuia să rămînă cît mai mic cu putinţă. Ministrul
colonizării. Eu. Generalul Szilard din Forţele Speciale şi cîţiva
soldaţi aleşi cu grijă. Am supravegheat încărcătura şi am
manipulat parţial selecţia colonială. Nu este un accident că aveţi
menoniţi aici, Perry. Şi nu e un accident că aveţi destule maşini
antice ca să vă ajute să o scoateţi la capăt. Este regretabil că nu v-
am putut spune, şi îmi pare rău că n-am găsit o altă cale de a face
asta. Dar n-o să-mi cer scuze pentru ce-am făcut, pentru că a
mers.
– Şi cum arată jocul ăsta acasă? Ce părere au planetele natale
ale oamenilor noştri despre faptul că vă jucaţi cu vieţile prietenilor
şi familiilor lor?
– Nu ştiu, răspunse Rybicki. Existenţa Conclavului e un secret
de stat, Perry. N-am spus fiecărei colonii în parte. Nu e ceva pentru
care să trebuiască să-şi facă griji deocamdată.
– Nu crezi că o federaţie de cîteva sute de alte rase din partea
asta de spaţiu este ceva despre care cei mai mulţi ar vrea să afle?
am comentat.
– Sînt sigur că ar vrea să afle. Şi, între noi fie vorba, dacă
lucrurile ar sta cum vreau eu, probabil că ar şti deja. Dar nu
depinde de mine, nici de tine sau de oricare dintre noi.
– Aşa că toată lumea crede în continuare că ne-am pierdut.
– Aşa e. A doua colonie pierdută de la Roanoke. Sînteţi celebri.
– Dar tocmai ai dat de gol jocul, am spus. Ai venit aici. Cînd o
să te întorci, oamenii or să ştie că sîntem aici. Iar oamenii mei ştiu
despre Conclav.
– De unde ştiu?
– Pentru că le-am spus, am replicat, nevenindu-mi să cred.
Vorbeşti serios, generale? Te aşteptai să le îndrug că nu pot folosi
nici o tehnologie mai avansată decît o combină mecanică şi să nu
le ofer nici un motiv? Aş fi fost primul mort de pe planetă. Şi
pentru că ei ştiu, toţi cunoscuţii lor din Uniunea Colonială vor şti
şi ei. În afară de cazul în care plănuieşti să ne ţii izolaţi. În care
caz, aceiaşi oameni care saltă de bucurie dincolo de fereastra aia te
648
vor spînzura de picioare.
– Nu, n-o să fiţi băgaţi la loc în vizuină. Pe de altă parte, nici n-
aţi ieşit cu totul din ea… încă. Ne aflăm aici să facem două lucruri.
Primul este să luăm echipajul de pe Magellan.
– Lucru pentru care fără îndoială vă vor purta recunoştinţă
veşnică, deşi, din cîte cred eu, căpitanul Zane îşi vrea nava înapoi.
– Al doilea lucru este să vă anunţăm că puteţi folosi acum toate
utilajele pe care nu le-aţi folosit. Luaţi-vă adio de la mileniul al
doilea. Bine-aţi venit în epoca modernă. Totuşi, nu puteţi trimite
mesaje înapoi în Uniunea Colonială. Există încă vreo cîteva
amănunte de pus la punct.
– Folosirea utilajelor moderne o să ne dea de gol.
– Aşa e…
– Îmi dai fiori. Am petrecut un an ascunzîndu-ne pentru ca tu
să poţi slăbi Conclavul, iar acum vrei să ne dăm de gol. Poate că
mintea mi-e cam neclară, dar nu-mi dau seama cum masacrarea
noastră de către Conclav ajută Uniunea Colonială.
– Presupui că o să fiţi masacraţi.
– Există o altă variantă? am întrebat. Dacă întrebăm frumos, o
să ne lase Conclavul să ne strîngem doar bagajele şi să plecăm?
– Nu asta spun, zise Rybicki. Spun că Uniunea Colonială v-a
ţinut ascunşi pentru că aveam nevoie să vă ţinem ascunşi. Acum,
avem nevoie să lăsăm Conclavul să afle unde sînteţi. Am plănuit
ceva. Şi, odată ce scoatem la iveală mica noastră surpriză, n-o să
mai aibă nici un rost să păstrăm secretul fie despre voi, fie despre
Conclav, faţă de colonii. Pentru că pînă atunci Conclavul se va fi
prăbuşit, iar voi veţi fi fost cheia.
– Trebuie să-mi spui cum, am insistat.
– Fie, răspunse Rybicki, şi-mi spuse.
*
– Cum te simţi? am întrebat-o pe Jane, în cutia neagră.
– Nu mai vreau să bag pumnalul în oameni, dacă asta întrebi,
răspunse Jane şi-şi ciocăni fruntea cu vîrful degetului, vrînd să
arate BrainPalul cuibărit în spatele ei. Încă nu sînt prea încîntată
în legătură cu ăsta.
– Cum de n-ai ştiut că e acolo?
– BrainPalurile sînt activate de la distanţă. Nu l-aş fi putut
porni singură. Nava lui Rybicki a transmis un semnal de căutare;
semnalul a trezit BrainPalul. Acum e pornit. Ascultă, am parcurs
fişierele pe care mi le-a dat Hickory.
– Toate? am întrebat.
649
– Da, răspunse Jane. Am fost complet transformată şi am
BrainPalul. Mă pot întoarce la viteza de prelucrare a Forţelor
Speciale.
– Şi?
– Se confirmă. Hickory are filme şi documentaţie din surse ale
Conclavului, ceea ce e suspect. Dar are materiale care susţin
fiecare caz, din surse ale obinilor, de la rasele ale căror colonii au
fost eliminate şi chiar de la Uniunea Colonială.
– Ar putea fi toate falsificate, am spus. Ar putea fi o înşelătorie
monumentală.
– Nu, replică Jane. Fişierele Uniunii Coloniale au cîte un
segment de date de verificare în metatext. Le-am trecut prin
BrainPal. Sînt autentice.
– Cu siguranţă asta îţi trezeşte preţuirea pentru bătrînul
Hickory, nu-i aşa?
– Întocmai. Nu minţea cînd spunea că obinii n-ar trimite chiar
pe oricine să stea cu Zoë. Deşi, din ceea ce văd din fişierele astea,
Dickory e superiorul, dintre cei doi.
– Iisuse! Tocmai cînd credeai că-l cunoşti pe tip… Sau pe tipă
sau pe creatura de sex nedefinit, ceea ce de fapt este.
– Nu e nedefinit, preciză Jane. E amîndouă.
– Cum rămîne cu acest general Gau? Fişierele tale au ceva de-
spre el?
– Cîte ceva. Doar esenţialul. E din rasa vrenn, şi ceea ce spune
în înregistrarea noastră extinsă pare să fie corect: după bătălia cu
kiesii, a început să se agite ca să creeze Conclavul. La început, n-a
avut succes. A fost aruncat în închisoare pentru agitaţie politică.
Apoi însă conducătorul vrenn a avut parte de un sfîrşit nefericit,
iar generalul a fost eliberat de următorul regim.
Am înălţat din sprînceană.
– Asasinat?
– Nu. Dereglare cronică a somnului. A adormit în timp ce mînca
şi a căzut cu faţa înainte în cuţitul de pe masă. I-a străpuns
creierul. Moarte instantanee. Generalul ar fi putut probabil
conduce Vrennu, dar s-a hotărît în schimb să încerce să constituie
Conclavul. Încă nu conduce Vrennu. Lumea lui nici măcar n-a
făcut parte dintre membrii fondatori ai Conclavului.
– Cînd am vorbit cu Rybicki, a numit Conclavul o schemă
piramidală. Unele rase din vîrf se aleg cu beneficiile, iar cele de la
bază nu contează nici cît negru sub unghie.
– Poate, zise Jane. Din ceea ce am văzut în fişiere, primele
650
colonii pe care le-a deschis Conclavul au fost populate de relativ
puţine rase. Dar dacă ăsta e un indiciu că unele rase se bucură de
un avantaj, sau e vorba doar de potrivirea raselor cu planeta, n-aş
putea să-ţi spun. Chiar dacă ar fi prima variantă, nu diferă cu
nimic de ceea ce se întîmplă aici. Colonia asta este înfiinţată în
întregime de cele mai vechi colonii umane, cele care au existat
înainte de Uniunea Colonială. Din punct de vedere etnic şi
economic, nu seamănă cîtuşi de puţin cu celelalte colonii.
– Crezi că acest Conclav e o ameninţare pentru noi? am
întrebat.
– Sigur că da. Fişierele arată limpede că, în orice situaţie,
Conclavul va distruge o colonie care nu capitulează. Modul de
operare e întotdeauna acelaşi: umple cerul cu nave spaţiale şi
pune pe fiecare să tragă asupra coloniei. Nici oraşele mari n-ar
supravieţui la aşa ceva, cu atît mai puţin o colonie. Roanoke ar fi
vaporizată instantaneu.
– Dar tu crezi că e un lucru probabil? am întrebat.
– Nu ştiu, răspunse Jane. Am informaţii mai bune decît înainte,
dar datele sînt încă incomplete. De aproape un an, de cînd sîntem
aici, ne lipsesc informaţii, şi nu cred că vom căpăta mai multe.
Oricum, nu de la Uniunea Colonială. Îţi pot spune doar că nu am
autorizaţia de a vedea fişierele Uniunii Coloniale pe care mi le-a
dat Hickory. Şi indiferent ce se va întîmpla, nu sînt dispusă să
predau colonia fără luptă. I-ai spus lui Rybicki ce ştim?
– Nu, am răspuns. Şi nici nu cred că ar trebui să-i spunem. Cel
puţin, nu încă.
– N-ai încredere în el…
– Să zicem doar că-mi fac griji. Nici Rybicki nu s-a dat peste cap
să ne ofere nimic. L-am întrebat ce crede, dacă ne va lăsa
Conclavul să plecăm pur şi simplu de pe planeta asta dacă dorim,
iar el a sugerat că nu.
– Te-a minţit.
– A preferat să răspundă altfel decît i-ar dicta onestitatea totală.
Nu sînt sigur că e tocmai o minciună.
– Nu pari să crezi că asta ar fi o problemă…
– Cred că e o tactică.
Jane surîse, constatînd răsturnarea discuţiei noastre de mai
devreme.
– Dar îmi sugerează, de asemenea, că s-ar putea să nu fie o idee
bună să înghiţim fiecare frază pe care ne-o serveşte. Am mai fost
manipulaţi şi înainte. Nu mă îndoiesc că sîntem manipulaţi din
651
nou.
– Vorbeşti ca Trujillo…
– Aş dori să vorbesc ca Trujillo. El a pornit gîndind că toate
astea au legătură cu o gîlceavă politică pe care o avea cu Ministrul
Colonizării. În acest moment, așa ceva pare doar o ciudăţenie
adorabilă. Situaţia noastră e ca o cutie puzzle, Jane. De fiecare
dată cînd cred că ştiu ce se petrece, apare dintr-odată alt nivel de
complicaţii. Vreau doar să rezolv chestia asta afurisită.
– Nu avem destule informaţii ca s-o rezolvăm. Toate informaţiile
lui Hickory se verifică, dar sînt vechi şi nu ştim dacă metodele
Conclavului s-au schimbat, dacă îşi consolidează puterea sau se
destramă. Uniunea Colonială n-a fost prea îndatoritoare cu noi,
dar nu-mi dau seama dacă asta e din răutate sau dacă au ales ce
informaţii să ne furnizeze ca să ne putem face treaba fără să ne fie
distrasă atenţia. Atît Conclavul, cît şi Uniunea Colonială au
planuri. Dar nici un plan nu este limpede din datele pe care le
avem, iar noi sîntem prinşi la mijloc.
– Există un cuvînt pentru asta, am comentat. Pion.
– Al cui pion, asta-i întrebarea.
– Cred că ştiu. Dă-mi voie să-ţi spun ultima chichiţă…
– Îmi trec prin cap vreo zece-cincisprezece lucruri care-ar putea
merge prost, zise Jane după ce am terminat.
– La fel şi eu. Şi aş fi dispus să pariez că nu-s aceleaşi.
652
ZECE
653
răspîndi printre familiile echipajului de pe Magellan, şi de la ele la
prieteni şi colegi, iar de acolo la echipajele altor nave spaţiale, civile
şi militare. Istoria fu confirmată pe tăcute de membrii echipajului
de pe Sacajawea care, în ciuda faptului că aterizaseră pe Roanoke
şi intraseră cu toţii în contact cu echipajul de pe Magellan, nu se
aflau ei înşişi în carantină.
Uniunea Colonială nu are mulţi aliaţi în spaţiul cunoscut, dar
are totuși cîţiva; în scurtă vreme, echipajele navelor aliate auziră şi
ele despre întoarcerea personalului de pe Magellan. Aceste echipaje
umpleau navele şi călătoreau către alte porturi, dintre care unele
nu erau deloc prietenoase faţă de Uniunea Colonială, iar unele
aparţineau unor membri ai Conclavului. Acolo, unii dintre membrii
acestor echipaje converteau în bani lichizi informaţiile lor despre
întoarcerea echipajului de pe Magellan. Nu era nici un secret:
Conclavul căuta colonia pierdută Roanoke; la fel, nu era nici un
secret că era încîntat să plătească pentru informaţii demne de
încredere.
Unii dintre cei care ofereau informaţii de bunăvoie erau chiar
încurajaţi de către Conclav, sub forma unor sume de bani cu
adevărat indescriptibile, pentru a descoperi exact locul în univers
unde se aflase echipajul de pe Magellan în tot acest timp.
Informaţia era greu de obţinut, şi de aceea recompensa era atît de
inimaginabil de mare. Dar din întîmplare, scurtă vreme după ce
Sacajawea se întoarse la staţia Phoenix, ajutorul de navigator fu
concediat pentru că venise beat la post. Ofiţerul se găsea acum pe
o listă neagră; nu avea să mai călătorească niciodată printre stele.
Teama de sărăcie, plus dorinţa de răzbunare meschină îl făcură pe
acest fost navigator să divulge faptul că se afla în posesia unor
informaţii despre care auzise că i-ar putea interesa pe alţii, şi că
era dispus să le dea mai departe pentru o sumă care să
compenseze nedreptăţile pe care le suferise din partea flotei
spaţiale civile a Uniunii Coloniale. Obţinu suma; transmise
coordonatele coloniei Roanoke.
În acest fel, la numai trei zile după începutul celui de-al doilea
an al coloniei Roanoke, o singură navă apăru pe cer, deasupra
noastră. Era Steaua blîndă, aducîndu-l pe generalul Gau, care îmi
trimise complimente mie, în calitate de conducător al coloniei, şi
mă invită să ne întîlnim ca să discutăm viitorul lumii mele. Era
ziua a treia a lunii Magellan. Potrivit estimărilor serviciilor de
informaţii ale Forţelor Coloniale de Apărare, începute înainte ca
„scurgerea” să fie pusă la cale, generalul Gau era foarte punctual.
654
*
– Aveţi apusuri fermecătoare aici, vorbi generalul Gau printr-un
dispozitiv de traducere agăţat de un şnur.
Soarele apusese în urmă cu cîteva minute.
– Am mai auzit replica asta…
Venisem singur, lăsînd-o pe Jane să ţină în frîu coloniştii plini
de nelinişte din Croatoan. Naveta generalului Gau aterizase la un
kilometru distanţă de sat, dincolo de rîu. Aici încă nu existau case.
Lîngă navetă, un detaşament de soldaţi mă urmăriră cu privirea în
timp ce treceam pe lîngă ei. Comportamentul lor sugera că nu mă
considera o ameninţare prea mare pentru general. Aveau dreptate.
Nu aveam nici cea mai mică intenţie să încerc să-i fac vreun rău.
Voiam doar să văd cît de mult îl recunoşteam din versiunile lui pe
care le văzusem în fişierele video.
Gau făcu un gest graţios auzind răspunsul meu.
– Scuzele mele, spuse el. Nu voiam să fiu nesincer. Apusurile
voastre chiar sînt fermecătoare.
– Mulţumesc. N-am nici un merit pentru ele; n-am făcut eu
lumea asta. Dar apreciez complimentul.
– Cu plăcere. Şi sînt mulţumit să aud că guvernul vostru v-a
pus la dispoziţie informaţii despre eliminările noastre de colonii. A
existat o oarecare îngrijorare că n-ar fi făcut-o.
– Adevărat…, am comentat eu.
– O, da. Ştim cît de strict controlează fluxul informaţiilor
Uniunea Colonială. Ne făceam griji că vom sosi aici, că voi nu veţi
şti nimic despre noi – sau veţi avea cunoştinţe incomplete –, iar
lipsa de informaţii vă va determina să faceţi ceva iraţional.
– Cum ar fi: să nu predăm colonia!
– Da. Capitularea coloniei ar fi cea mai bună conduită, după
părerea noastră. Ai fost vreodată în armată, administrator Perry?
– Am fost. În Forţele Coloniale de Apărare.
Gau mă privi cercetător.
– Nu eşti verde.
– Nu mai sînt.
– Presupun că ai comandat trupe…
– Am comandat.
– Atunci ştii că nu-i nici o ruşine să capitulezi atunci cînd
forţele tale sînt depăşite numeric şi ca armament, şi cînd ai în faţă
un adversar onorabil, unul care respectă comanda pe care o ai
asupra oamenilor tăi şi care te-ar trata aşa cum s-ar aştepta să
tratezi tu propriile lui trupe, dacă situaţia ar fi invers.
655
– Regret să spun că, în experienţa mea din FCA, numărul
oponenţilor pe care i-am înfruntat şi care ne-ar fi primit
capitularea a fost relativ mic.
– Da, bine, comentă Gau. Un rezultat al propriilor voastre
politici, administrator Perry. Sau al politicilor FCA, pe care ai fost
obligat să le urmezi. Voi, umanii, nu vă pricepeţi prea bine să
primiţi capitularea altor specii.
– Aş fi dispus să fac o excepţie pentru tine.
– Mulţumesc, administrator Perry.
Chiar şi prin translator, îi puteam simţi amuzamentul sec.
– Nu cred că va fi necesar.
– Sper să te răzgîndeşti.
– Eu speram că tu mi te-ai putea preda mie. Dacă ai văzut
informaţiile despre felul în care Conclavul a dirijat eliminările
precedente, ştii că, atunci cînd coloniile capitulează în faţa
noastră, le onorăm sacrificiul. Nu vom face nici un rău nici unuia
dintre oamenii tăi.
– Am văzut cum aţi dirijat lucrurile astea pînă acum – în cazul
în care n-aţi aruncat în aer colonia. Dar am auzit că noi sîntem un
caz special. Aţi fost păcăliţi de Uniunea Colonială în privinţa
locului în care ne aflam. Am făcut Conclavul să arate ridicol.
– Da, colonia dispărută. Vă aşteptam, ştii. Ştiam cînd ar fi
trebuit să facă saltul nava voastră. Urma să fiţi întîmpinaţi de
cîteva nave, inclusiv a mea. Oamenii voştri n-ar fi apucat nici
măcar să iasă din navă.
– Plănuiaţi să distrugeţi nava Magellan…
– Nu. Nu dacă nu încerca să atace sau să înceapă colonizarea.
Altfel, am fi escortat pur şi simplu nava la distanţa de salt pentru a
se întoarce pe Phoenix. Dar ne-aţi indus în eroare, aşa cum spui,
şi ne-a luat tot timpul ăsta ca să vă găsim. Ai putea spune că asta
a făcut Conclavul să arate ridicol. Noi credem că a făcut Uniunea
Colonială să arate disperată. Şi v-am găsit.
– A durat numai un an.
– Şi putea să dureze încă unul după acesta. Sau v-am fi putut
găsi mîine. Era doar o problemă de cînd v-am fi găsit,
administrator Perry. Nu de dacă. Şi te-aş ruga să te gîndeşti la
asta: guvernul vostru a riscat viaţa ta, şi a tuturor membrilor
coloniei, ca să pună la cale o iluzie de sfidare la adresa noastră. A
fost o colonizare inutilă. Mai devreme sau mai tîrziu v-am fi găsit.
V-am găsit. Şi iată-ne!
– Pari iritat, generale.
656
Generalul îşi mişcă gura într-un fel care am presupus că este
un zîmbet.
– Sînt iritat, recunoscu el. Am irosit timp şi resurse pe care le-
aş fi cheltuit mai bine construind Conclavul, decît căutînd colonia
voastră și parînd manevre politice din partea membrilor
Conclavului care au luat drept afront personal insolenţa
guvernului vostru. Există un grup substanţial de membri ai
Conclavului ce vor să pedepsească guvernul vostru atacînd
omenirea în chiar inima ei – atacînd direct Phoenixul!
M-am simţit năpădit în acelaşi timp de un val de nelinişte şi de
unul de uşurare. Cînd Gau a spus „atacînd omenirea în chiar
inima ei”, am presupus că s-a referit la Pămînt; faptul că a
pomenit de Phoenix mi-a adus aminte că singurii care se gîndeau
la Pămînt ca la inima omenirii erau cei născuţi acolo. În ceea ce
privea restul universului, Phoenix era planeta de baştină a
umanităţii.
– Dacă e atît de puternic Conclavul vostru pe cît sugerezi,
atunci aţi putea ataca Phoenix, am spus.
– Am putea. Şi l-am distruge. Am putea nimici la fel de bine
fiecare colonie umană, şi, ca să-ţi spun sincer, nu există prea
multe rase în spaţiu, din Conclav sau din afara lui, care să se
plîngă prea mult de asta. Dar o să-ţi repet ceea ce le-am zis acelora
din Conclav care vă vor dispăruţi: Conclavul nu este un mecanism
de cucerire!
– Aşa spui tu.
– O spun. Acesta a fost lucrul cel mai greu pe care a trebuit să-i
fac pe oameni să-l înţeleagă, atît în Conclav cît şi în afara lui.
Imperiile bazate pe cuceriri nu durează, administrator Perry. Devin
găunoase din interior, din cauza lăcomiei conducătorilor şi a
apetitului nesfîrşit pentru război. Conclavul nu este un imperiu,
iar eu nu vreau să dispară umanitatea, administrator Perry. Vreau
ca ea să devină parte a Conclavului. Iar dacă acest lucru va fi
exclus, o s-o las în voia sa, pe lumile pe care le-a avut înainte de
Conclav, şi numai pe acelea. Dar aş prefera să vă am alături, ca pe
unii dintre noi. Omenirea este puternică şi incredibil de
ingenioasă. A obţinut un succes imens într-o perioadă scurtă de
timp. Există rase care au călătorit printre stele vreme de mii de ani
de-ai voştri și care n-au realizat atît de multe sau n-au înfiinţat
colonii cu atîta succes.
– Mi-am pus întrebări în legătură cu asta, am observat. Atîtea
alte rase au fost în spaţiu şi au colonizat lumi de atîta vreme, şi
657
totuşi noi a trebuit să ieşim printre stele ca să vă găsim pe oricare
dintre voi.
– Am un răspuns pentru asta. Dar îţi garantez că n-o să-ţi
placă.
– Spune-mi oricum.
– Am investit în luptă mai mult decît am investit în explorare.
– E un răspuns destul de simplist, generale.
– Uită-te la civilizaţiile noastre. Sînt toate de aceeaşi mărime
pentru că ne limităm unii pe alţii prin război. Sîntem cu toţii la
acelaşi nivel de tehnologie, pentru că ne tîrguim, facem comerţ şi
furăm unii de la alţii. Ocupăm cu toţii aceeaşi porţiune de spaţiu
pentru că aici am început, şi preferăm să ne controlăm coloniile în
loc să le lăsăm să se dezvolte fără noi. Ne luptăm pentru aceleaşi
planete şi numai din cînd în cînd explorăm ca să găsim altele,
pentru care ne ciorovăim apoi ca nişte animale hoitare pe un
cadavru. Civilizaţiile noastre au atins un echilibru, administrator
Perry. Un echilibru artificial care ne face să alunecăm cu toţii spre
entropie. Asta se întîmpla înainte ca rasa umană să ajungă în
această parte de spaţiu. Sosirea voastră a stricat acest echilibru
pentru o vreme. Dar acum v-aţi încadrat în aceeaşi schemă a
furtului şi gîlcevii ca şi noi toţi ceilalţi…
– Nu sînt sigur de asta, am spus.
– Chiar aşa? Dă-mi voie să te întreb, administrator Perry, cîte
dintre planetele omenirii erau proaspăt descoperite? Şi cîte au fost
luate pur şi simplu de la alte rase? Cîte planete au pierdut oamenii
în favoarea altor rase?
M-am întors cu gîndul la ziua în care am sosit deasupra
celeilalte planete, falsa Roanoke, şi mi-am adus aminte de
întrebările ziariştilor, care voiau să ştie de la cine am luat planeta.
Considerau de la sine înţeles că a fost luată; nu le-a trecut prin
minte să întrebe dacă era nou descoperită.
– Planeta asta e nouă, am spus.
– Chiar şi o cultură atît de energică precum a voastră
explorează acum mai ales din disperare. Sînteţi prizonieri în
aceleaşi tipare stagnante ca şi restul. Civilizaţia voastră va decădea
treptat, la fel ca și restul dintre noi.
– Iar tu crezi că ceea ce numiţi Conclavul va schimba asta…
– În orice sistem, există un factor care limitează creşterea.
Civilizaţiile noastre funcţionează ca un sistem, iar factorul nostru
limitator este războiul. Scoate acel factor şi sistemul înfloreşte. Ne
putem concentra asupra cooperării. Putem explora în loc să ne
658
luptăm. Dacă ar fi existat un Conclav, poate că v-am fi întîlnit
înainte ca voi să ieşiţi în spaţiu şi să ne găsiţi. Poate că o să
începem acum explorările şi o să găsim rase noi.
– Şi ce să faceţi cu ele? Există o rasă inteligentă pe această
planetă. În afară de a mea, vreau să spun. Ne-am întîlnit într-un
mod mai curînd nefericit, şi unii dintre noi au sfîrşit prin a muri. A
fost nevoie de ceva muncă din partea mea ca să-i conving să nu-i
omoare pe toţi cei pe care-i puteau găsi. Ce vei face tu, generale,
cînd o să dai de o rasă nouă pe o planetă pe care o vrei pentru
Conclav?
– Nu ştiu, răspunse generalul Gau.
– Poftim?
– Ei bine, nu ştiu. Nu s-a întîmplat încă. Am fost ocupaţi să ne
consolidăm poziţiile faţă de rasele pe care le cunoaştem şi faţă de
lumile care au fost deja explorate. N-am avut timp să explorăm. Nu
s-a pus problema.
– Îmi pare rău. Nu ăsta era răspunsul pe care-l aşteptam.
– Ne aflăm într-un moment foarte delicat, administrator Perry,
privind viitorul coloniştilor tăi. N-o să complic inutil lucrurile
minţind. În special, nu în legătură cu ceva atît de neînsemnat
pentru situaţia noastră curentă cum este o problemă ipotetică.
– Mi-ar plăcea să cred măcar atît, generale Gau.
– Atunci e un început.
Mă măsură cu privirea din cap pînă-n picioare.
– Ai spus că ai fost în Forţele Coloniale de Apărare. Din ceea ce
ştiu despre fiinţele umane, asta înseamnă că nu eşti originar din
Uniunea Colonială. Eşti de pe Pămînt. E adevărat?
– E adevărat.
– Oamenii sînt cu adevărat foarte interesanţi. Sînteţi singura
rasă care a ales să-şi schimbe lumea de baştină. De bunăvoie,
vreau să spun. Nu sînteţi singurii care vă recrutaţi militarii de pe o
singură lume, dar sînteţi singurii care o faceţi de pe o lume care
nu este planeta voastră principală. Mă tem că noi n-am înţeles
niciodată pe deplin relaţia dintre Pămînt şi Phoenix, şi a acestora
cu celelalte colonii. N-are prea mult sens pentru noi ceilalţi. Poate
că într-o zi o să te pot convinge să-mi explici şi mie.
– Poate, am răspuns cu prudenţă.
Gau înţelese tonul aşa cum trebuia.
– Dar nu astăzi…
– Mă tem că nu.
– Păcat. A fost o discuţie interesantă. Am făcut treizeci şi şase
659
de eliminări. Aceasta este ultima. Şi în toate, în afară de prima şi
ultima, conducătorii coloniilor n-au avut prea mult de spus.
– E dificil să ai o conversaţie neprotocolară cu cineva care este
gata să te vaporizeze dacă nu cedezi în faţa cererilor sale!
– E destul de adevărat. Dar în procesul de conducere este vorba
măcar puţin şi despre caracter. Atît de mulţi dintre aceşti
conducători de colonii par să ducă lipsă de aşa ceva… Mă face să
mă întreb dacă respectivele colonii au fost înfiinţate în mod serios,
sau doar ca să vadă dacă noi avem de gînd să ne impunem
interdicţia asupra lor. Deşi a mai fost şi acea lideră care a încercat
să mă asasineze.
– Evident, fără succes.
– Nu, absolut deloc, replică Gau, şi făcu semn spre soldaţi, care
erau atenţi, dar stăteau la o distanţă respectuoasă. Unul dintre
soldaţii mei a împuşcat-o înainte să apuce să mă înjunghie. Există
un motiv pentru care ţin aceste întîlniri în aer liber.
– Prin urmare, nu doar pentru apusuri.
– Din păcate, nu. Şi, după cum îţi poţi închipui, uciderea
conducătorului coloniei a făcut ca tratativele cu adjunctul lui să fie
o afacere încordată. Aceasta însă a fost o colonie pe care pînă la
urmă am evacuat-o. În afară de conducător, n-a fost nici o vărsare
de sînge.
– Dar nu v-aţi dat înapoi de la vărsarea de sînge. Dacă refuz să
evacuez această colonie, nu vei ezita s-o distrugi.
– Nu, răspunse Gau.
– Şi din cîte înţeleg, nici una dintre rasele ale căror colonii le-aţi
înlăturat – violent sau altfel – nu s-a alăturat de atunci
Conclavului.
– E adevărat.
– Nu s-ar spune că atrageţi inimile şi sufletele…
– Expresia ta nu mi-e familiară. Dar înţeleg destul de bine. Nu,
aceste rase n-au devenit parte a Conclavului. Este însă lipsit de
realism să presupunem că ar face-o. N-am făcut decît să le
eliminăm coloniile, iar ele n-au reuşit să ne împiedice. Nu poţi să
umileşti pe cineva în felul ăsta şi să te aştepţi să adopte punctul
tău de vedere.
– Ar putea deveni o ameninţare dacă s-ar uni.
– Sînt la curent cu faptul că Uniunea voastră Colonială încearcă
să realizeze aşa ceva. Nu se întîmplă prea multe acum, cu care să
nu fim la curent, administrator Perry, inclusiv asta. Dar Uniunea
Colonială a încercat așa ceva şi mai înainte; a ajutat la crearea
660
unui Contra-Conclav, în timp ce noi eram abia în formare. N-a
mers atunci. Nu sîntem convinşi că va merge acum.
– Te-ai putea înşela.
– Aş putea. Vom vedea. Între timp totuşi, trebuie să mă întorc
la ale noastre. Administrator Perry, îţi cer să-mi predai colonia.
Dacă o vei face, îi vom ajuta pe colonişti să se întoarcă în siguranţă
pe lumile lor de baştină. Sau puteţi alege să deveniţi parte a
Conclavului, independent de guvernul vostru. Sau puteţi să
refuzaţi şi veţi fi distruşi.
– Dă-mi voie să-ţi fac eu o contraofertă. Lasă colonia asta în
pace. Trimite o sondă automată la flota ta, care ştiu că se află la
distanţa de salt şi gata să sosească. Spune-i să rămînă pe loc.
Adună-ţi soldaţii acolo, întoarce-te la nava ta şi pleacă. Prefă-te că
nu ne-ai găsit niciodată. Lasă-ne în pace!
– E prea tîrziu pentru asta, răspunse generalul Gau.
– Mi-am închipuit că o să fie. Dar vreau să-ţi aduci aminte că ţi-
am făcut oferta.
Gau mă privi tăcut pentru cîteva clipe lungi.
– Bănuiesc că ştiu ce-o să răspunzi la oferta mea, administrator
Perry. Înainte de a vorbi, dă-mi voie să te implor să te mai gîndeşti.
Adu-ţi aminte că ai de ales aici, cu adevărat. Ştiu că Uniunea
Colonială ţi-a dat ordine, dar aminteşte-ţi că poţi fi condus de
propria conştiinţă. Uniunea Colonială este guvernul omenirii, dar
omenirea înseamnă mai mult decît Uniunea Colonială. Iar tu nu
pari să fii omul care să se lase împins să facă ceva, de către mine,
de către Uniunea Colonială sau de către oricine altcineva.
– Dacă tu crezi că sînt încăpăţînat, ar trebui s-o cunoşti pe
nevastă-mea!
– Mi-ar plăcea asta. Cred că mi-ar plăcea foarte mult.
– Mie mi-ar plăcea să spun că ai dreptate. Mi-ar plăcea să spun
că nu mă las împins să fac ceva. Bănuiesc însă că aş putea fi
împins. Sau poate că mi se pot impune lucruri la care nu rezist.
Acesta este unul dintre acele momente. Chiar acum, generale, n-
am nici o opţiune, în afară de una pe care n-ar trebui să ţi-o ofer.
Şi asta este acea de a-ţi cere să pleci acum, înainte de a-ţi chema
flota, şi să laşi Roanoke să rămînă pierdută. Te rog, gîndeşte-te la
asta.
– Nu pot. Îmi pare rău.
– Nu pot preda această colonie. Fă ce vrei, generale.
Gau se uită în spate, către unul dintre soldaţii lui, şi-i dădu un
semnal.
661
– Cît o să dureze?
– Nu prea mult.
Avea dreptate. În cîteva minute sosiră primele nave, stele noi pe
cer. După mai puţin de zece minute, sosiseră toate.
– Atît de multe…
Aveam lacrimi în ochi. Generalul Gau observă.
– Îţi voi lăsa timp să te întorci în colonia ta, administrator Perry.
Şi îţi promit că va fi rapid şi fără durere. Fii puternic pentru
oamenii tăi.
– Nu plîng pentru oamenii mei, generale.
Generalul mă privi fix, apoi ridică ochii la timp ca să vadă
prima dintre navele flotei sale explodînd.
*
Totul este posibil, dacă ai timp şi voinţă.
Uniunea Colonială avea cu siguranţă voinţa de a distruge flota
Conclavului. Existenţa flotei era o ameninţare intolerabilă;
Uniunea Colonială se hotărî să o distrugă de îndată ce află de
existenţa ei.
Nu exista nici cea mai mică șansă ca Uniunea Colonială să
poată distruge flota într-o bătălie directă; cu patru sute
douăsprezece nave de luptă şi echivalentele lor, era mai mare decît
toată flota FCA. Flota Conclavului se aduna în întregime numai
cînd elimina colonii, aşa că exista posibilitatea de a ataca fiecare
navă separat. Dar asta ar fi fost la fel de zadarnic; fiecare navă
putea fi înlocuită în flotă de către guvernul ei, şi însemna că
Uniunea Colonială ar căuta lupta cu fiecare dintre mai mult de
patru sute de rase din Conclav, dintre care multe nu reprezentau o
ameninţare reală pentru UC.
Dar Uniunea Colonială voia să facă mai mult decît să distrugă
flota Conclavului. Voia să umilească şi să destabilizeze Conclavul;
să lovească în inima misiunii şi a credibilităţii acestuia.
Credibilitatea Conclavului venea din mărimea sa şi din capacitatea
de a-şi impune interdicţia asupra colonizării. Uniunea Colonială
avea nevoie să dea o lovitură Conclavului în aşa fel încît să
neutralizeze avantajul mărimii şi să transforme interdicţia într-o
bătaie de joc. Trebuia să dea o lovitură Conclavului exact în
momentul în care acesta îşi arăta puterea: cînd încerca să elimine
o colonie. Una dintre coloniile noastre.
Uniunea Colonială era singura care nu avea colonii ameninţate
de Conclav. Cea mai recentă colonie nouă, Everest, apăruse la
numai cîteva săptămîni înainte de interdicţia Conclavului. Nu era
662
sub ameninţare. Trebuia înfiinţată o altă colonie.
Atunci intră în scenă Manfred Trujillo şi cruciada lui pentru
colonizare. Departamentul Colonizării nu-l băgase în seamă vreme
de ani întregi, şi nu doar pentru că ministrul colonizării îl detesta
la culme. Se înţelesese de mult că cea mai bună metodă de a
păstra o planetă era să ajungi să ai atît de mulţi oameni pe ea,
încît să fie imposibil să-i omori pe toţi eficient. Era nevoie de
populaţiile coloniale pentru a face mai mulţi colonişti, nu mai
multe colonii. Acestea puteau fi înfiinţate cu surplusul de
populaţie de pe Pămînt. Dacă n-ar fi fost apariţia Conclavului,
Trujillo ar fi putut face campanii pentru colonizare pînă la moarte
şi n-ar fi ajuns nicăieri.
Acum însă campania lui Trujillo deveni folositoare. Uniunea
Colonială ţinuse secret Conclavul faţă de colonii, la fel ca şi multe
alte lucruri. Mai devreme sau mai tîrziu totuşi, avea să fie nevoie
să aducă la cunoştinţa coloniilor existenţa lui; Conclavul era pur şi
simplu prea mare ca să fie ignorat. Uniunea Colonială voia să
consacre Conclavul ca fiind duşmanul, în termeni absolut siguri.
Voia de asemenea să implice coloniile în lupta împotriva
Conclavului.
Din cauză că Forţele Coloniale de Apărare erau alcătuite din
recruţi de pe Pămînt – şi pentru că Uniunea Colonială încuraja
coloniile să se concentreze în principal asupra politicii şi
problemelor lor locale, mai curînd decît asupra preocupărilor
întregii Uniuni Coloniale – coloniştii se gîndeau rareori la orice
lucru care nu privea propria lor planetă. Dar, prin ocuparea
planetei Roanoke cu colonişti de pe zece dintre cele mai populate
planete umane, Roanoke urma să devină preocuparea directă a
mai mult de jumătate din populaţia Uniunii Coloniale, la fel ca şi
lupta ei împotriva Conclavului. Una peste alta, o soluţie potenţial
simplă la o mulţime de probleme.
Trujillo fu informat că iniţiativa lui a fost aprobată; apoi aceasta
îi fu luată. Asta era din cauză că ministrul Bell îl detesta la culme.
Dar servea de asemenea scopului de a-l elimina din lanţul de
comandă. Trujillo era prea deştept ca să nu revină în vîrf dacă i se
creau condiţiile. Ajuta şi la crearea unui subtext politic care
asmuţea coloniile fondatoare una împotriva celeilalte, pentru o
funcţie de conducere; acest lucru distrăgea atenţia de la ceea ce
plănuia cu adevărat Uniunea Colonială pentru colonie.
Adaugă şi doi conducători aduşi în ultima clipă şi nimeni din
structura de comandă a coloniei Roanoke nu poate să aibă
663
informaţiile necesare ca să dea peste cap planul Uniunii Coloniale:
acela de a obţine timpul necesar şi ocazia de a distruge flota
Conclavului. Timp creat de ascunderea coloniei Roanoke.
Căci timpul era critic… Atunci cînd Uniunea Colonială îşi
pusese la cale planul, era prea devreme să fie aplicat. Chiar dacă
Uniunea Colonială ar fi putut face o mişcare împotriva
Conclavului, alte rase ale căror colonii erau ameninţate de Conclav
n-ar fi venit pe urmele UC. Uniunea Colonială avea nevoie de timp
pentru a-şi crea un grup de aliaţi. Calea cea mai bună de a face
asta, s-a hotărît, ar fi să le lase să-şi piardă ele coloniile mai întîi.
Aceste rase, avîndu-şi coloniile amputate, ar privi colonia ascunsă
Roanoke ca pe o dovadă că pînă şi puternicul Conclav putea fi dus
de nas, ceea ce ar îmbunătăţi poziţia Uniunii Coloniale printre ele
şi ar cultiva aliaţii potenţiali pentru cînd urma să sosească
momentul potrivit.
Roanoke era un simbol şi pentru unii dintre membrii cei mai
nemulţumiţi ai Conclavului, care vedeau povara marilor lui
proiecte coborînd asupra lor fără beneficiile imediate pe care
speraseră să le cîştige. Dacă umanii puteau sfida Conclavul şi
puteau scăpa cu faţa curată, ce valoare mai avea apartenenţa la
Conclav? Fiecare zi în care Roanoke rămînea ascunsă era o zi în
care aceşti membri mai puţin importanţi ai Conclavului fierbeau în
propria lor nemulţumire faţă de organizaţia căreia îi cedaseră
suveranitatea.
În principal totuşi, Uniunea Colonială avea nevoie de timp
pentru un cu totul alt motiv. Avea nevoie de timp pentru a
identifica toate cele patru sute douăsprezece nave care alcătuiau
flota Conclavului. Avea nevoie de timp pentru a descoperi unde se
aflau aceste nave atunci cînd flota nu pornea la luptă. Avea nevoie
de timp pentru a amplasa un soldat gameran al Forţelor Speciale,
exact ca locotenentul Stross, în zona generală a fiecăreia dintre
aceste nave. Ca şi Stross, fiecare dintre respectivii membri ai
Forţelor Speciale erau adaptaţi la rigorile spaţiului. Ca şi Stross,
fiecare dintre ei era acoperit cu nano-camuflajul încorporat care le
permitea să se apropie şi chiar să se fixeze de aceste nave,
nevăzuţi, vreme de zile sau poate de săptămîni. Spre deosebire de
Stross, fiecare dintre aceşti soldaţi ai Forţelor Speciale purta o
bombă mică dar puternică, în care poate zece grame şi ceva de
antimaterie fin granulată erau suspendate în vid.
Cînd Sacajawea se întoarse cu echipajul de pe Magellan,
gameranii se pregătiră pentru sarcina lor. Se ascunseră, tăcuţi şi
664
invizibili, în carcasele aparatelor spaţiale care reprezentau ţinta lor
şi plecară cu ele cînd acestea se adunară la punctul de întîlnire
asupra căruia conveniseră, pregătindu-se pentru încă o intrare
impresionantă deasupra unei lumi pline de colonişti îngroziţi. Cînd
sonda automată de salt de pe Steaua Blîndă apăru în spaţiu,
gameranii îşi plasară bombele cu multă delicateţe pe carcasele
respectivelor nave şi apoi pur şi simplu se îndepărtară plutind de
ele înainte ca navele să-şi facă saltul. Nu voiau să fie prin preajmă
cînd bombele acelea explodau.
Nu aveau nevoie să fie. Bombele erau declanşate de la distanţă
de către locotenentul Stross, care, postat la o depărtare sigură,
testă bombele ca să se asigure că erau toate prezente şi active,
apoi le detonă într-o secvenţă determinată de el, menită să aibă cel
mai mare impact estetic. Stross era un tip excentric.
Bombele, în momentul cînd erau declanşate, aruncau
antimateria ca un foc de puşcă spre carcasele navelor spaţiale,
împrăştiind-o pe o suprafaţă mare, pentru a asigura cea mai
eficientă anihilare dintre materie şi antimaterie. Funcţiona
minunat şi teribil.
O mare parte din toate astea am aflat-o mult mai tîrziu, în alte
împrejurări. Dar chiar şi în acel moment, alături de generalul Gau,
ştiam atîta lucru: Roanoke nu fusese niciodată o colonie în
adevăratul sens al cuvîntului. Scopul ei nu fusese niciodată de a
da oamenilor încă o casă, sau de a mări întinderea ocupată de noi
în univers. Exista ca un simbol al sfidării, ca un generator de timp
şi ca o momeală menită să atragă o fiinţă care visa să schimbe
universul, şi să distrugă acel vis sub ochii acelei fiinţe.
Aşa cum am spus, totul este posibil, dacă ai timp şi voinţă.
Aveam timpul. Aveam voinţa.
*
Generalul Gau stătea cu ochii aţintiţi la flota lui care exploda
fără zgomot, dar cu strălucire. În spatele nostru, soldaţii săi
scoteau ţipete oribile, năuciţi şi îngroziţi de ceea ce vedeau.
– Ştiai, vorbi Gau în şoaptă.
Nu-şi lua ochii de la cer.
– Ştiam. Şi am încercat să te avertizez, generale. Te-am rugat să
nu chemi flota.
– Aşa ai făcut. Nu-mi pot închipui de ce te-au lăsat şefii tăi…
– Nu m-au lăsat.
Gau se întoarse atunci spre mine, cu un chip pe care nu-l
puteam citi, dar care simţeam că exprima o oroare profundă şi
665
totuşi, chiar şi acum, curiozitate.
– Tu m-ai avertizat. Din proprie iniţiativă.
– Da.
– De ce-ai fi făcut asta? întrebă Gau.
– Nu sînt prea sigur, am recunoscut. De ce te-ai hotărît tu să
încerci să muţi coloniştii în loc să-i ucizi?
– Aşa este moral să fac.
– Poate de aceea am făcut-o, am spus, uitîndu-mă în sus, unde
exploziile îşi continuau spectacolul strălucitor. Sau poate că n-am
vrut sîngele tuturor acestor fiinţe pe mîinile mele.
– Hotărîrea nu-ţi aparţinea. Trebuie să cred asta.
– Nu-mi aparţinea. Dar asta nu contează.
În cele din urmă, exploziile încetară.
– Nava ta a fost cruţată, generale Gau.
– Cruţată, repetă el. De ce?
– Pentru că acesta a fost planul. Nava ta, şi numai a ta. Ai
trecere liberă de pe Roanoke pînă la distanţa de salt, înapoi în
propriul tău teritoriu, dar trebuie să pleci acum. Această garanţie
de liberă trecere expiră într-o oră, în afară de cazul în care eşti pe
drum. Îmi pare rău, dar nu cunosc echivalentul tău de timp. E
suficient să spun că ar trebui să te grăbeşti, generale.
Gau se întoarse şi răcni la unul dintre soldaţii săi, şi apoi răcni
din nou cînd îi deveni limpede că aceştia nu erau atenţi.
Unul se apropie; îşi acoperi translatorul şi vorbi ceva în propria
lor limbă. Soldatul alergă înapoi spre ceilalţi, strigînd în timp ce se
îndepărta.
Generalul se îndreptă din nou spre mine.
– Asta o să facă lucrurile dificile…
– Cu tot respectul cuvenit, generale, cred că aceasta a fost
intenţia.
– Nu. Nu înţelegi. Ţi-am spus că există unii în Conclav care vor
să distrugă omenirea. Să vă anihileze pe toţi, aşa cum mi-aţi
anihilat voi acum flota. Va fi mai greu, în condiţiile de faţă, să-i
opresc. Fac parte din Conclav. Dar încă au propriile lor nave şi
propriile lor guverne. Nu ştiu ce se va întîmpla acum. Nu ştiu dacă
îi pot controla după ceea ce s-a întîmplat. Nu ştiu dacă mă vor mai
asculta…
Un detaşament de soldaţi se apropie de general ca să-l
însoţească, doi dintre ei îndreptîndu-şi armele spre mine.
Generalul vorbi ceva, pe ton răstit; armele fură coborîte. Gau făcu
un pas spre mine. Mi-am stăpînit impulsul de a da un pas înapoi
666
şi am rămas pe poziţie.
– Priveşte-ţi colonia, administrator Perry. Nu mai e ascunsă.
Începînd din această clipă, va fi înfierată. Oamenii vor dori
răzbunare pentru ceea ce s-a petrecut aici. Toată Uniunea
Colonială va fi o ţintă. Dar aici este locul unde s-a petrecut.
– Te vei răzbuna, generale? am întrebat.
– Nu, răspunse Gau. Nici o navă şi nici o trupă de soldaţi ai
Conclavului sub comanda mea nu se vor întoarce aici. Îţi dau
cuvîntul. Ţie, administrator Perry. Ai încercat să mă avertizezi. Îţi
datorez această politeţe. Dar nu pot controla decît propriile mele
nave şi propriile mele trupe.
Făcu semn către detaşament.
– În acest moment, acestea sînt trupele pe care le controlez. Şi
am sub comanda mea o singură navă. Sper să înţelegi ce-ţi spun.
– Înţeleg.
– Atunci rămîi cu bine, administrator Perry. Priveşte-ţi colonia.
Ai grijă de ea. Sper, de dragul tău, că nu va fi atît de dificil pe cît
mă aştept eu să fie.
Gau se întoarse şi porni cu paşi repezi spre navetă, ca să plece.
L-am privit plecînd.
Planul este simplu, îmi spusese generalul Rybicki. Îi distrugem
flota, în întregime, în afară de nava lui. El se întoarce în Conclav şi
se luptă să păstreze controlul, în timp ce totul se destramă. De
aceea îl lăsăm în viaţă, ştii. Chiar şi după asta, unii îi vor fi încă
loiali.
Războiul civil pe care membrii Conclavului îl vor purta între ei
după aceea va distruge Conclavul. Războiul civil va slăbi
capacităţile Conclavului mult mai eficient decît dacă generalul Gau
ar muri şi Conclavul s-ar desfiinţa. Într-un an, Conclavul se va
sfărîma în bucăţi, iar Uniunea Colonială se va afla în situaţia de a
culege cele mai multe dintre rămăşiţele mari.
Am urmărit naveta lui Gau lansîndu-se, înălţîndu-se în noapte.
Speram că generalul Rybicki avea dreptate.
Nu credeam însă că va fi așa.
667
UNSPREZECE
668
putere scăzută. Nivelul de putere scăzută ar fi putut să nu
distrugă complet o rachetă, dar îi putea arde nucleul de navigaţie,
deviind obiectul de pe traiectorie.
Jane opri tunurile de cîmp. Nu aveam nevoie de ele. Stabili apoi
o conexiune directă cu satelitul defensiv şi descărcă datele în
BrainPalul ei la viteză maximă, ca să înţeleagă mai bine ce va
trebui să facă cu turelele energetice.
În timp ce Jane mărea puterea din sistemele defensive, satelitul
stabili care dintre rachete reprezenta ameninţarea cea mai urgentă
pentru colonie şi trase în ea cu propriul său fascicul de energie.
Satelitul marcă o lovitură directă şi găuri racheta; dispariţia
bruscă a calităţilor aerodinamice o făcu bucăţi. Satelitul ţinti din
nou şi lovi a doua dintre cele trei rachete rămase, nimerindu-i
motorul. Racheta devie cu violenţă pe cer, cu sistemele de
navigaţie incapabile să compenseze avaria. Racheta se prăbuşi
pînă la urmă undeva, atît de departe de noi încît nici nu ne-am
mai gîndit la ea.
Satelitul defensiv, cu propriile lui celule energetice golite, fu
incapabil să facă ceva în privinţa ultimei rachete; transmise datele
privind viteza şi traiectoria lui Jane, care transferă imediat datele
către turelele energetice. Acestea intrară în funcţiune şi începură
urmărirea.
Armele cu fascicul energetic sînt concentrate şi coerente, dar
pierd energie odată cu distanţa; Jane mări la maximum eficienţa
turelelor lăsînd racheta să se mai apropie înainte de a trage. Era
decizia corectă, pentru că racheta se dovedi incredibil de
rezistentă. Chiar şi trăgînd cu ambele turele, Jane reuşi doar să
distrugă creierul rachetei, scoţîndu-i din funcţiune armele,
motoarele şi sistemul de navigaţie. Racheta muri chiar deasupra
coloniei, dar inerţia o propulsa înainte şi în jos cu viteză
incredibilă.
Racheta moartă lovi pămîntul la un kilometru în afara satului,
săpînd o gaură înspăimîntătoare în terenurile necultivate şi
împroşcînd combustibil în aer, unde se aprinse. Unda de şoc a
exploziei era doar o mică parte din ceea ce ar fi fost dacă
încărcătura ar fi fost armată, dar fu suficientă ca să mă arunce în
fund la un kilometru depărtare şi să mă lase fără auz vreme de
aproape o oră. Aşchii din rachetă zburară cu violenţă în toate
direcţiile, cu impulsul sporit de energia exploziei combustibilului.
Bucăţile sfîşiară pădurea, rupînd arborii de pe Roanoke şi
aruncînd flăcări în frunziş. Alte fragmente găuriră construcţiile de
669
la fermele apropiate, dărîmînd case şi hambare şi transformînd
vitele în pete însîngerate, mînjite pe sol.
O porţiune din învelişul motorului zbură sus prin aer, coborî în
arc şi căzu pe un petic de pămînt dedesubtul căruia se afla
adăpostul de curînd construit al familiei Gugino. Impactul
învelişului făcu să se prăbuşească instantaneu pămîntul de
deasupra adăpostului. Atît pămîntul cît şi învelişul pătrunseră în
adăpostul propriu-zis.
Înăuntru se afla întreaga familie Gugino: Bruno şi Natalie
Gugino, gemenele lor în vîrstă de şase ani, Maria şi Katherina, şi
băiatul lor de şaptesprezece ani, Enzo. Care începuse de puţină
vreme să-i facă din nou curte lui Zoë, cu ceva mai mult succes
decît avusese înainte.
Nici unul dintre ei nu avea să mai iasă din adăpostul acela. O
familie întreagă dispărută într-o clipă. Era de neconceput.
Ar fi putut fi însă cu mult, mult mai rău.
*
Mi-am petrecut ora de după atac adunînd rapoarte din toată
colonia despre amploarea pagubelor, şi apoi m-am îndreptat spre
casa familiei Gugino împreună cu Savitri. Am găsit-o pe Zoë pe
verandă, stînd apatică printre cioburile de sticlă de la geamurile
sparte ale casei. Hickory stătea lîngă ea; Dickory era cu Jane la
rămăşiţele adăpostului. Erau singuri la adăpost; un grup mic de
bărbaţi stătea la o oarecare depărtare, aşteptînd ordinele lui Jane.
M-am dus la Zoë şi am îmbrăţişat-o cu putere; ea acceptă, dar
nu răspunse.
– Oh, scumpa mea, am exclamat. Îmi pare atît de rău!
– N-am nimic, tată, spuse ea, pe un ton care-i transforma
cuvintele în minciună.
– Ştiu, am răspuns, dîndu-i drumul. Dar tot îmi pare rău. E
greu. Nu sînt sigur că e cel mai bun loc în care să te afli în clipa
asta.
– Nu vreau să plec.
– Nu trebuie. Doar că nu ştiu dacă e bine pentru tine să vezi
asta.
– Am nevoie să fiu aici. Am nevoie să văd asta cu ochii mei.
– În ordine.
– Trebuia să fiu aici în seara asta, continuă Zoë şi făcu semn
către casă. Enzo mă invitase la cină. I-am zis că o să vin, apoi însă
am pierdut socoteala timpului cu Gretchen. Tocmai voiam să-l sun
ca să-mi cer scuze cînd a venit avertizarea. Ar fi trebuit să fiu aici.
670
– Draga mea, nu poţi să te învinovăţeşti pentru asta.
– Nu mă învinovăţesc pentru asta. Mă bucur că n-am fost aici.
Pentru asta mă simt prost.
În ciuda voinţei mele, am scos un rîs tremurat şi am îmbrăţişat-
o din nou pe Zoë.
– Oh, Dumnezeule, Zoë… Şi eu mă bucur că n-ai fost aici în
seara asta. Şi nu mă simt prost pentru asta. Îmi pare rău pentru
ce s-a întîmplat cu Enzo şi cu familia lui. Dar mă bucur că erai în
siguranţă cu noi. Nu te simţi prost pentru că trăieşti, scumpa mea.
Am sărutat-o pe creştetul capului.
– Mulţumesc, tăticule, zise Zoë.
Nu părea cu totul convinsă.
– O s-o las pe Savitri să stea cu tine cît timp mă duc să vorbesc
cu mama ta, bine?
Zoë rîse uşor.
– Ce, crezi că Hickory nu mă consolează destul?
– Sînt sigur că da. Dar o să-l împrumut pentru cîteva minute.
În ordine?
– Sigur, tată, răspunse Zoë.
Savitri se duse şi se aşeză pe trepte alături de Zoë, trăgînd-o
într-o îmbrăţişare. I-am făcut semn lui Hickory să vină cu mine.
Îşi potrivi pasul cu al meu în timp ce mergeam.
– Ai implantul pentru emoţii pornit? am întrebat.
– Nu. Durerea lui Zoë a devenit prea mult.
– Deschide-l, te rog. Mi se pare mai uşor să discut cu tine cînd
e pornit.
– Cum doreşti, răspunse Hickory, îşi deschise implantul şi apoi
se prăbuşi ghemuit la pămînt.
– Ce naiba…? am exclamat şi m-am oprit.
– Îmi pare rău, vorbi Hickory, îndreptîndu-se. Ţi-am spus că
emoţiile lui Zoë erau incredibil de intense. Încă mă lupt cu ele. Au
fost emoţii noi pe care nu le-am mai simţit alături de ea pînă
acum. Emoţiile noi sînt mai greu de procesat.
– Te simţi bine?
– N-am nimic, răspunse Hickory, ridicîndu-se în picioare. Îmi
cer scuze.
– Las-o baltă. Ascultă, aţi luat deja legătura cu ceilalţi obini?
– Da. Indirect, prin intermediul canalul de date al satelitului
vostru. Abia am restabilit contactul şi am furnizat un rezumat al
evenimentelor din ultimul an. N-am oferit un raport complet.
– De ce? am întrebat.
671
Am început din nou să mergem.
– Canalul vostru de date nu e sigur.
– Vreţi să raportaţi unele lucruri superiorilor voştri fără să
asculte Uniunea Colonială.
– Da.
– Ce fel de lucruri?
– Observaţii. Şi sugestii.
– Cu oarecare vreme în urmă mi-ai spus că obinii ar fi dispuşi
să ne ajute dacă am avea nevoie de ajutor. Oferta mai e valabilă?
– Mai e din cîte ştiu. Ne ceri ajutorul, maior Perry?
– Nu încă. Am doar nevoie să ştiu ce opţiuni am.
Jane ridică privirea spre mine cînd am ajuns la ea.
– Nu vreau ca Zoë să stea aici, îmi zise.
– E chiar atît de rău? am comentat.
– Mai rău. Dacă vrei să ştii, sugestia mea ar fi să scoatem
carcasa asta de motor, să umplem adăpostul pînă sus cu pămînt şi
apoi să ridicăm o piatră de mormînt. Încercarea de a găsi destul
din ei ca să-i îngropăm în altă parte o să fie un exerciţiu de
zădărnicie.
– Iisuse, am exclamat.
Am făcut semn din cap către învelişul motorului.
– Ştim ceva despre asta?
Jane arătă spre Dickory, care stătea alături.
– Dickory spune că însemnele arată că e nouri.
– Nu-i cunosc.
– Uniunea Colonială n-a avut aproape nici un contact cu ei. Dar
probabil că nu e de la ei. Au o singură planetă şi nu colonizează
alte lumi. N-au nici un motiv să ne atace.
– Fac parte din Conclav? am întrebat.
– Nu, răspunse Dickory, apropiindu-se. Dar vînd arme unora
dintre membrii Conclavului.
– Aşadar, ar fi putut fi un atac al Conclavului.
– E posibil, răspunse Dickory.
– Generalul Gau a zis că n-o să ne atace, comentă Jane.
– A mai zis şi că nu crede că ar putea să-i împiedice pe alţii să
atace.
– Nu cred că ăsta este un atac.
Am arătat către rămăşiţele învelişului de motor, care încă
emana căldură.
– Arată ca un atac.
– Dacă ar fi fost un atac, am fi fost cu toţii morţi, spuse Jane. A
672
fost prea mic şi prea prosteşte făcut ca să fie un atac autentic
asupra coloniei. Oricine-ar fi făcut asta, a aruncat rachetele direct
deasupra coloniei noastre, unde satelitul defensiv le putea lovi una
după alta şi ne putea trimite informaţii ca să le distrugem pe cele
pe care el nu putea. Un mod prostesc de a ataca o colonie. Nu atît
de stupid pentru a ne testa apărarea.
– Atunci, dacă ar fi reuşit totuşi să distrugă colonia, asta ar fi
fost doar un bonus, am comentat.
– Exact. Acum, oricine a făcut asta ştie ce fel de apărare folosim
şi ce capacităţi avem. Iar noi nu ştim nimic despre ei, în afară de
faptul că nu sînt destul de proşti ca să pună la cale un atac fără să
ştie cum ne apărăm.
– Mai înseamnă şi că la următorul atac nu vor fi numai cinci
rachete.
– Probabil că nu, conchise Jane.
Am cercetat rămăşiţele.
– Sîntem prăzi uşoare, am remarcat. Aproape că n-am doborît-o
pe asta, şi unii dintre oamenii noştri tot sînt morţi. Avem nevoie de
o apărare mai bună, acum. Uniunea Colonială ne-a pus o ţintă pe
piept, acum trebuie să ne ajute să-i împiedicăm pe alţii s-o
lovească.
– Mă îndoiesc că o scrisoare în cuvinte tari o să schimbe ceva.
– Nu, am fost de acord. San Joaquin trebuie să ajungă aici peste
vreo două zile, să lase provizii. Unul dintre noi ar trebui să se afle
la bordul ei cînd se întoarce la staţia Phoenix. O să fim mult mai
greu de ignorat dacă stăm în pragul uşii cuiva.
– Ai mai multă încredere decît mine.
– Dacă nu căpătăm sprijin acolo, am putea avem alte
posibilităţi, am spus, uitîndu-mă la Hickory.
Am început să mai spun ceva, dar le-am observat pe Savitri şi
pe Zoë venind spre noi. M-am îndreptat spre ele, atent la dorinţa
lui Jane de a nu o lăsa pe Zoë să se apropie prea mult.
Savitri îşi scosese PDA-ul.
– Ai primit nişte mesaje.
– Iisuse, Savitri! Chiar nu e momentul potrivit. Trimite-i-le mai
departe lui Jann!
De cînd Roanoke fusese redescoperită în mod oficial, Jane şi cu
mine fuseserăm contactaţi de către fiecare mijloc de comunicare
cunoscut omului, cerşind, linguşind sau pretinzînd interviuri.
Cinci sute de asemenea cereri au sosit cu pachetul de date de pe
prima sondă de salt oficială pe care a primit-o Roanoke. Nici Jane,
673
nici eu nu aveam timpul și nici înclinaţia necesară pentru a ne
ocupa de ele, dar cunoşteam pe cineva care le avea pe amîndouă;
şi uite aşa a devenit Jann Kranjic, în mod oficial, secretarul de
presă al coloniei Roanoke.
– Nu te-aş bate la cap cu o cerere de presă, spuse Savitri. E de
la Departamentul Colonizării. E marcat „confidenţial” şi „extrem de
urgent”.
– Despre ce e vorba? am întrebat.
– Nu ştiu. Nu mă lasă să-l deschid.
Îmi întinse PDA-ul ca să-mi arate că accesul ei era blocat.
Am închis contul ei pe PDA şi l-am deschis pe al meu. Un an în
care m-am descurcat fără PDA m-a făcut să-mi dau seama cît de
mult mă bazam pe acest obiect înainte, dar şi cît de puţin voiam să
mă bazez pe el acum. Încă nu purtam unul cu mine, contînd pe
Savitri să mă ţină la curent.
PDA-ul îmi acceptă identificatorii biometrici şi parola şi
deschise scrisoarea.
– Nemaipomenit, am exclamat după un minut.
– E totul în ordine? întrebă Savitri.
– Sigur că nu. Vreau să-i spui lui Jane să termine aici cît mai
curînd posibil şi să ne întîlnim în clădirea administraţiei, în clipa
în care a terminat. Apoi vreau să-i găseşti pe Manfred Trujillo şi pe
Jann Kranjic şi să le spui să vină şi ei acolo.
– Bine, răspunse Savitri. Ce se petrece? Poţi să-mi spui?
I-am înapoiat PDA-ul; l-a luat în mînă.
– Am fost eliberat din funcţia de conducător al coloniei. Şi am
fost convocat la staţia Phoenix.
*
– Ei bine, ai fost eliberat din funcţie numai temporar, şi ăsta e
un lucru bun, comentă Manfred Trujillo, dînd mai departe PDA-ul
şi scrisoarea de pe el lui Jann Kranjic.
Cei doi, Jane, Savitri şi cu Beata, care-l însoţise pe Kranjic,
erau înghesuiţi în biroul meu, punîndu-i la încercare capacitatea
de a ne cuprinde pe toţi deodată.
– Faptul că este temporar înseamnă că nu s-au hotărît deja să
te linşeze. Or să vrea să vorbească mai întîi cu tine, pînă la a lua o
asemenea decizie.
– Se pare că s-ar putea să capeţi slujba mea pînă la urmă,
Manfred, am spus din spatele biroului.
Trujillo aruncă o privire spre Jane, care stătea la marginea
biroului.
674
– Cred că aş avea nevoie mai întîi să-i fac faţă ei, şi nu sînt
sigur că asta o să se întîmple.
– N-o să păstrez slujba asta fără John, zise Jane.
– Eşti mai mult decît capabilă s-o faci, o asigură Trujillo. Şi
nimeni n-o să ţi se opună.
– Nu-mi pun la îndoială competenţa. Pur şi simplu n-o să
păstrez slujba.
Trujillo dădu din cap.
– În orice eventualitate, nu e limpede că ar avea intenţia să te
dea la o parte permanent, spuse el, arătînd spre PDA, care se afla
acum în mîinile Beatei. Eşti chemat în faţa unei comisii de
anchetă. Vorbind ca un fost legislator, îţi pot spune că scopul unei
anchete este de obicei acela de a salva fundul cuiva, nu să
ancheteze cu adevărat ceva. Şi tot ca fost legislator, îţi pot spune
că Departamentul colonizării are o mulţime de lucruri pentru care
să-şi acopere fundul.
– Dar tot nu te-ar rechema dacă n-ai fi făcut ceva de care s-ar
putea lega, observă Kranjic.
– Frumos, Jann, vorbi Beata. Putem conta oricînd pe tine
pentru sprijin…
– Nu spun că a făcut ceva rău, Beata, se repezi Kranjic.
Kranjic o reangajase pe Beata ca asistentă după ce fusese
numit secretar de presă al coloniei, dar era limpede că relaţia lor
personală nu se îmbunătăţise prea mult după divorţ.
– Spun că a făcut ceva ce ei pot folosi drept scuză ca să-i pună
ceva în spinare, să-l aducă în faţa unei comisii. Şi ai făcut, nu-i
aşa? mă întrebă pe mine. Cînd erai cu generalul Gau, i-ai oferit o
cale de scăpare. I-ai spus să nu-şi cheme flota. N-ar fi trebuit să
faci asta.
– Nu, n-ar fi trebuit.
– Găsesc lucrul ăsta puţin cam încurcat.
– Simţeam nevoia să pot spune că am făcut oferta. Pentru
propria mea conştiinţă.
– Lăsînd la o parte chestiunile morale, continuă Trujillo, dacă
cineva vrea să facă zarvă în legătură cu asta, te-ar putea acuza de
trădare. Planul Uniunii Coloniale cerea aducerea aici a flotei
Conclavului. Ai pus intenţionat în pericol strategia lor.
M-am întors spre Kranjic.
– Vorbeşti cu alţi ziarişti. Ai auzit altceva despre asta?
– Despre faptul că ai fi băgat la apă ca trădător? Nu, răspunse
Kranjic. Există încă o mulţime de jurnalişti care vor să vorbească
675
fie cu tine, fie cu Jane, dar e vorba numai despre noaptea în care
flota Conclavului a fost doborîtă sau despre cum am supravieţuit
aici. Am lăsat o mulţime dintre aceşti jurnalişti pe mîna lui
Manfred şi a altor membri ai consiliului. Poate au auzit ei cîte ceva
despre subiectul ăsta…
M-am întors spre Trujillo.
– Ei? am întrebat.
– Nimic de genul ăsta nici aici, răspunse Trujillo. Dar știi la fel
de bine ca oricine că cea mai mare parte din ceea ce plănuieşte sau
gîndeşte Uniunea Colonială nu se discută niciodată în afara
propriilor ei săli.
– Aşa că or să te condamne ca trădător pentru că nu sari în sus
de bucurie să omori cîteva sute de mii de fiinţe inteligente,
comentă Savitri. Îmi aduc aminte dintr-odată de ce detest
structura de putere a Uniunii Coloniale!
– S-ar putea să nu fie asta, observă Jane. S-ar putea să facă
din John un ţap ispăşitor, dar dacă e adevărat, asta atrage după
sine întrebarea pentru ce fac din el un ţap ispăşitor. Pe de altă
parte, dacă purtarea lui faţă de Gau este cercetată, Uniunea
Colonială se uită la felul în care această purtare a afectat
evenimentele.
– Crezi că ceva n-a mers potrivit planului, i-am spus lui Jane.
– Cred că nu cauţi ţapi ispăşitori cînd planurile tale se
desfăşoară fără piedici, comentă Jane. Dacă în spatele atacului din
seara asta este Conclavul, asta sugerează că s-a reorganizat mult
mai repede decît se aştepta UC.
M-am uitat din nou la Kranjic, care descifră înţelesul privirii
mele.
– Nu există nimic despre Conclav în relatările de presă pe care
le-am văzut, pozitiv sau negativ, replică el.
– Asta n-are nici un sens, am spus.
Generalul Rybicki îmi zisese că o parte a planului era de a
prezenta Conclavul coloniilor în momentul marii lui înfrîngeri.
Acum aveau momentul înfrîngerii; ar fi trebuit să fie în toată presa.
– Nu există absolut nimic despre Conclav?
– Nimic în care să existe numele, răspunse Kranjic. Relatările
de presă pe care le-am văzut pomenesc de faptul că această
colonie a fost ameninţată de un număr de rase extraterestre, ceea
ce a determinat UC să-şi pună la cale viclenia. Au pomenit şi de
bătălia de aici. Dar nici una nu are Conclavul descris sub numele
de Conclav.
676
– Dar noi ştim despre Conclav, zise Savitri. Toată lumea de aici
ştie despre Conclav. Cînd oamenii noştri trimit scrisori sau filme
familiei şi prietenilor, or să vorbească despre asta. N-o să rămînă
un secret prea multă vreme. În special după noaptea asta…
– UC are multe căi de a manevra situaţia dacă vrea, îi explică
Beata lui Savitri. Nu ştim cine ne-a atacat în noaptea asta. Ar
putea fi oricîte rase, şi nimic în ceea ce priveşte atacul nu
sugerează o alianţă de rase. Dacă Uniunea Colonială vrea să
minimalizeze ideea de Conclav, poate să spună pur şi simplu
presei că ne-a furnizat intenţionat informaţii eronate pentru
propria noastră protecţie. Am fi mai dornici să avem grijă de
propria noastră siguranţă, dacă am crede că întregul univers vrea
să pună mîna pe noi.
Savitri arătă spre mine.
– Şi întîlnirea lui cu generalul Gau a fost un soi de halucinaţie?
– Este rechemat, zise Beata. Este foarte posibil ca ancheta să
constea în a i se cere să-şi revizuiască amintirile despre incident.
– Nu mi-am dat seama că eşti atît de obsedată de conspiraţii, i
se adresă Savitri Beatei.
– Îmi pare bine că mă cunoşti, spuse Beata.
– Este posibil ca ziariştii şi alţii să ştie despre Conclav, comentă
Kranjic. Numai că nu prin canalele oficiale de presă. Iar dacă UC
descurajează în mod activ jurnaliştii să vorbească despre asta,
atunci nu e prea probabil să discute chestiunea cu noi…
– … pentru că toate comunicaţiile noastre vin prin sondele de
salt, termină Jane. Ceea ce înseamnă că sînt monitorizate de către
Uniunea Colonială.
– Exact, vorbi Kranjic.
Mi-am adus aminte de îngrijorarea lui Hickory în legătură cu
faptul că UC i-ar putea asculta comunicaţiile cu ceilalţi obini.
După cît se părea, nu era singurul bănuitor la adresa UC.
– Voi n-aveţi vreun cod sau ceva? l-am întreba pe Kranjic. Vreo
metodă de a transmite ceva celorlalţi jurnalişti chiar dacă sînteţi
monitorizaţi?
– Vrei să scriu „şoimul zboară la miezul nopţii”? întrebă Kranjic.
Nu, n-avem un cod, şi chiar dacă am fi avut, nimeni n-ar risca.
Crezi că UC nu caută idiosincrazii semantice şi tipare
steganografice?
Arătă spre Jane.
– Am auzit zvonuri că ea a lucrat în serviciile de informaţii
penru FCA la un moment dat. Întreab-o pe ea despre asta.
677
– Aşadar, nu numai că nu ştim ce ştie UC, nici nu putem să
aflăm ce ştie UC, constată Savitri.
– Am putea la fel de bine să fim încă pierduţi…
– Nu. Am răspuns. Putem afla. Numai că nu putem afla de aici.
– Ah, exclamă Trujillo. Drumul tău la staţia Phoenix. Crezi că
poţi afla mai multe acolo.
– Da, am răspuns.
– O să fii ocupat cu ancheta, mă avertiză Trujillo. N-o să ai prea
mult timp să te pui la curent cu bîrfele.
– Tu cunoşti încă oameni din guvernul Uniunii Coloniale, i-am
spus.
– În afară de cazul în care a avut loc o lovitură de stat, da. A
trecut doar un an. Te pot pune în legătură cu cîţiva oameni.
– Aş prefera să vii cu mine. Aşa cum ai spus, o să fiu ocupat cu
o anchetă. Iar cei pe care-i cunoşti or să vorbească mai deschis cu
tine decît dacă vor vorbi cu mine. În special avînd în vedere ce
credeai despre mine, ultima oară cînd ai vorbit cu oricare dintre ei.
Am aruncat o privire spre Kranjic.
– Şi tu, Jann. Cunoşti încă oameni din presă.
Beata pufni.
– Ştie să înşire vorbe goale… Lasă-mă pe mine să vin. Cunosc
producători şi redactori – oameni care le dau replicile celor ca el.
– Veniţi amîndoi, am zis, înainte ca Kranjic să apuce să se
repeadă la Beata. Trebuie să aflăm cît mai mult posibil din cît mai
multe surse diferite. Manfred din guvern. Voi doi, cu contactele
voastre din presă. Jane cu Forţele Speciale.
– Nu, replică Jane. Eu rămîn aici.
M-am oprit, serios surprins auzind asta.
– Forţele Speciale au dus la îndeplinire atacul împotriva flotei
Conclavului, am zis. Probabil că ei ştiu mai mult decît oricine de-
spre consecinţele lui. Am nevoie să afli, Jane.
– Nu, răspunse Jane.
– John, interveni Savitri, am fost atacaţi. Cineva chiar trebuie
să conducă colonia cît timp eşti plecat. E nevoie ca Jane să rămînă
aici.
Problema era mai complicată de-atît, dar privirea fixă a lui Jane
era neutră şi lipsită de expresie. Orice s-ar fi petrecut, nu urmam
să aflu chiar atunci. Iar Savitri avea dreptate în orice caz.
– Bine, am răspuns. Mai am şi eu cîţiva oameni cu care pot
vorbi. În afară de cazul în care plănuiesc să mă ţină într-o celulă.
– Nu crezi că cineva se va întreba de ce noi trei vom veni cu
678
tine?
– Nu cred, am răspuns. Am fost atacaţi. Eu o să fiu ocupat cu
ancheta. Manfred, o să trebuiască să baţi pragurile uşilor unor
oameni şi să încerci să convingi UC să ne îmbunătăţească
apărarea, şi încă repede. Beata se va prezenta ca ministru al
culturii; pe lîngă faptul că va vorbi cu contactele ei, o să încerce să
obţină permisiunea pentru programe de divertisment şi de
educaţie. Avem acum capacitatea pentru aşa ceva. Şi, ca secretar
de presă, Jann o să se ocupe să vîndă povestea primului an al
coloniei Roanoke. Aveţi cu toţii motivele voastre să mergeţi. Are
vreun sens?
– Are sens, încuviinţă Trujillo.
Kranjic şi Beata dădură şi ei din cap.
– Bine, am răspuns. Atunci, nava noastră trebuie să ajungă aici
peste două zile.
M-am ridicat în picioare ca să închei şedinţa. Am întins mîna
după Jane ca s-o prind înainte să plece, dar fu prima care ieşi pe
uşă.
*
– Unde-i Zoë? am întrebat-o pe Jane cînd am ajuns înapoi
acasă.
– A plecat la familia Trujillo.
Jane stătea pe scaunul ei de pe verandă, mîngîindu-l pe Babar.
– Ea cu Gretchen şi cu toţi prietenii lor îl plîng pe Enzo.
Probabil că o să rămînă acolo peste noapte.
– Cum se mai simţea?
– A murit o persoană pe care-o iubea. E greu pentru oricine. A
mai pierdut oameni dragi şi înainte. Dar acum e prima oară cînd a
fost cineva din generaţia ei. Unul dintre prieteni.
– Şi pe deasupra o primă iubire, am adăugat. Asta complică
lucrurile.
– Aşa e. Totul e complicat acum.
– Pentru că veni vorba, aş vrea să te întreb despre ce-a fost
vorba acolo, mai devreme. Refuzul tău de a merge la staţia
Phoenix.
– A spus Savitri. E destul de rău că te pierde pe tine colonia
pentru o anchetă şi că îl iei pe Trujillo cu tine. Trebuie să fie cineva
şi aici.
– Dar asta nu e totul. Te cunosc destul de bine ca să ştiu cînd
ascunzi ceva.
– Nu vreau să fiu responsabilă pentru compromiterea siguranţei
679
coloniei.
– Și cum ai putea face asta?
– Printre alte motive, data viitoare cînd o să-l văd pe generalul
Szilard, o să-i rup gîtul ticălosului. Nu-i prea probabil să mă
păstreze în continuare după asta. Atunci n-o să mai existe nici o
conducere pentru colonia asta.
– Ai fost întotdeauna cea practică.
– Asta sînt, fu de acord Jane. Ceva moştenit de la Kathy, poate.
– Poate.
Se întîmpla rar ca Jane să vorbească direct despre Kathy; e
greu să vorbeşti cu soţul tău despre prima lui soţie, în special cînd
eşti făcută din ADN-ul acelei soţii. Cînd Jane aducea vorba de
Kathy era un indiciu că avea altele pe cap. Am rămas tăcut pînă
cînd a fost gata să-mi spună ce se petrecea în mintea ei.
– Visez cîteodată despre ea, vorbi Jane în sfîrşit. Despre Kathy.
– Ce visezi despre ea? am întrebat.
– Că ea şi cu mine stăm de vorbă. Şi ea îmi povesteşte cum erai
cînd erai cu ea, iar eu îi povestesc cum eşti cu mine. Şi mai vorbim
despre familii şi despre viaţa noastră şi fiecare despre cealaltă. Iar
cînd mă trezesc, nu-mi aduc aminte nimic concret despre ceea ce
am vorbit. Doar că am vorbit.
– Trebuie să fie frustrant.
– Nu e. Nu chiar. Îmi place doar că stăm de vorbă. Îmi place să
simt legătura asta cu ea. Face parte din ceea ce sînt. Mamă şi soră
şi eu. Toate la un loc. Îmi place că mă vizitează. Ştiu că-i doar un
vis. E frumos totuşi.
– Pariez că aşa e, am spus, aducîndu-mi aminte de Kathy, cu
care Jane semăna atît de mult, la fel de mult pe cît era o persoană
de sine stătătoare.
– Mi-ar plăcea s-o vizitez într-o zi.
– Nu prea ştiu cum o să facem asta. A murit de multă vreme.
– Nu. Vreau să zic că mi-ar plăcea să o vizitez acolo unde e
acum. Unde e îngropată.
– Nu prea ştiu nici asta cum o s-o facem. Odată ce plecăm de pe
Pămînt, nu mai avem permisiunea să ne întoarcem.
– Eu n-am plecat niciodată de pe Pămînt, comentă Jane,
uitîndu-se în jos către Babar, care bătea leneş şi fericit din coadă.
Numai ADN-ul meu.
– Nu cred că Uniunea Colonială va face deosebirea, am zîmbit
eu la una dintre rarele glume ale lui Jane.
– Ştiu că n-o s-o facă, replică Jane, cu o urmă de amărăciune
680
în glas. Pămîntul este prea preţios ca fabrică pentru a risca să fie
infectat de restul universului.
Se uită cercetător la mine.
– Nu-ţi doreşti niciodată să te întorci? Ţi-ai petrecut acolo cea
mai mare parte a vieţii.
– Aşa e. Dar am plecat pentru că nu mă mai ţinea nimic acolo.
Soţia mea era moartă, iar copilul crescuse mare. Nu era prea greu
să-mi iau rămas-bun. Iar acum, lucrurile de care îmi pasă sînt
aici. Asta e lumea mea acum.
– Este?
Ridică ochii spre stele.
– Îmi aduc aminte cum stăteam pe drum, cînd mai eram pe
Huckleberry, întrebîndu-mă dacă aş putea face dintr-o altă lume
căminul meu. Dacă aş putea face lumea asta căminul meu.
– Poţi? am întrebat.
– Nu încă. Totul în legătură cu lumea asta se schimbă. Fiecare
motiv pe care am crezut că-l aveam pentru a ne afla aici s-a
dovedit a fi o jumătate de adevăr. Îmi pasă de Roanoke. Ţin la
oamenii de aici. O să lupt pentru ei şi o să apăr Roanoke cît de
bine pot, dacă se ajunge la asta. Dar nu e lumea mea. N-am
încredere în ea. Dar tu?
– Nu ştiu. Ceea ce ştiu totuşi este că sînt îngrijorat că ancheta
asta o să mi-o răpească.
– Crezi că-i mai pasă cuiva de aici de ceea ce crede Uniunea
Colonială despre cine ar trebui să conducă această colonie?
– E posibil să nu. Dar tot ar fi dureros.
– Hmm, se gîndi Jane pentru o clipă. Tot vreau s-o văd pe
Kathy într-o zi, spuse ea pînă la urmă.
– O să văd ce pot face.
– Nu spune asta dacă nu vorbeşti serios.
– Vorbesc serios, am răspuns, şi am fost oarecum surprins că,
de fapt, chiar vorbeam serios. Mi-ar plăcea să o întîlneşti. Aş dori
s-o fi putut întîlni înainte.
– Şi eu.
– Atunci s-a aranjat. Acum tot ce avem de făcut este să găsim o
cale de a ne întoarce pe Pămînt fără să ne trezim cu nava doborîtă
de sub noi de către UC. Va trebui să mă ocup de asta.
– Fă-o. Dar mai tîrziu.
Se ridică în picioare şi îmi întinse mîna. Am luat-o. Am intrat în
casă.
681
DOISPREZECE
682
numiţi să ia decizii rapide, astfel încît coloniştii să poată merge mai
departe cu colonizarea. O decizie a unei curţi AC avea putere de
lege, deşi limitată la acel caz specific. Un judecător al unei curţi AC
sau un conducător de colonie acţionînd ca judecător nu se putea
sustrage regulilor şi dispoziţiilor Departamentului Colonizării, dar
atîta vreme cît DC recunoştea gama largă a situaţiilor coloniale,
care nu erau uniforme în ceea ce priveşte necesităţile de
reglementare, aceste reguli şi dispoziţii erau surprinzător de
puţine. Curţile de Afaceri Coloniale aveau de asemenea un singur
nivel din punct de vedere organizaţional; nu exista apel la o decizie
a unei Curţi de Afaceri Coloniale. În esenţă, un judecător al unei
curţi AC putea face orice dorea. Nu era o situaţie legală optimă
pentru un inculpat.
– Bine, spuse Butcher şi se uită la PDA. Atunci să începem.
Cînd discutai cu generalul Gau, te-ai oferit mai întîi să-i primeşti
capitularea, şi apoi te-ai oferit să-i îngădui să plece din spaţiul
planetei Roanoke fără nici o pagubă pentru el sau pentru flota lui.
Ridică ochii la mine pe deasupra PDA-ului ei.
– E corect, domnule administrator?
– E corect.
– Generalul Rybicki, pe care l-am convocat deja – asta era o
noutate pentru mine, şi dintr-odată am fost sigur că Rybicki nu
mai era acum pe de-a-ntregul mulţumit că sugerase vreodată
numirea mea în funcţia de administrator colonial – a depus
mărturie în faţa noastră că ordinele tale erau să-l reţii pe Gau
numai cu discuţii lipsite de importanţă pînă cînd flota era
distrusă, în care moment trebuia să-l informezi că numai nava lui
supravieţuise atacului.
– Da, am răspuns.
– Foarte bine. Atunci poţi începe prin a explica ce-ai gîndit cînd
te-ai oferit să accepţi capitularea lui Gau şi apoi te-ai oferit să-i
laşi flota să plece nevătămată.
– Presupun că speram să evit vărsarea de sînge.
– Nu eşti în măsură să faci această propunere, interveni
colonelul Bryan Berkeley, care reprezenta Forţele Coloniale de
Apărare în comisia de anchetă.
– Nu sînt de acord. Colonia mea se afla potenţial sub atac. Eu
sînt conducătorul coloniei. Treaba mea este să-mi păstrez colonia
în siguranţă.
– Atacul a nimicit întreaga flotă a Conclavului, zise Berkeley.
Colonia ta n-a fost niciodată în pericol.
683
– Atacul ar fi putut eşua. Nu vreau să jignesc FCA sau Forţele
Speciale, colonele, dar nu fiecare atac pe care-l plănuiesc reuşeşte.
Am fost la Coral, unde planurile FCA au eşuat jalnic şi o sută de
mii dintre oamenii noştri au murit.
– Vrei să spui că te aşteptai să nu reuşim? întrebă Berkeley.
– Spun că sînt de părere că planurile sînt planuri. Şi că aveam
o obligaţie faţă de colonia mea.
–Te aşteptai ca generalul Gau să se predea? întrebă cel de-al
treilea anchetator.
Am avut nevoie de o clipă ca să-l recunosc: generalul Laurence
Szilard, şeful Forţelor Speciale ale FCA.
Prezenţa lui la masă mă făcu extrem de nervos. Nu exista
absolut nici un motiv pentru ca el, dintre toţi oamenii, să se afle în
comisie. Se afla cu cîteva niveluri de birocraţie mai sus, atît decît
Butcher cît şi decît Berkeley; a-l vedea pe el stînd calm la masă –
fără să fie nici măcar preşedintele comisiei – era ca şi cum
supraveghetorul de la grădiniţa copilului tău ar fi fost decan al
colegiului la universitatea Harvard. N-avea nici cel mai mic sens.
Dacă el hotăra că trebuie să fiu zdrobit pentru că am dat peste cap
o misiune dirijată de Forţele Speciale, chiar nu conta ceea ce
credeau ceilalţi doi membri ai comisiei despre indiferent ce; aş fi
mort şi îngropat. Cunoaşterea acestui fapt îmi provoca greaţă.
Acestea fiind spuse, eram de asemenea extrem de curios în
privinţa lui. Iată-l pe omul căruia nevasta mea voia să-i sucească
gîtul pentru că o transformase din nou într-un soldat al Forţelor
Speciale fără permisiunea ei şi de asemenea, bănuiam eu, fără
prea multe remuşcări. O parte din mine se întreba dacă n-ar trebui
să încerc să-i sucesc gîtul, din cavalerism pentru soţia mea.
Socotind că, în calitate de soldat al Forţelor Speciale, probabil că
m-ar fi făcut arşice chiar şi cînd eram soldat îmbunătăţit din punct
de vedere genetic, mă îndoiam că puteam face mare lucru
împotriva lui acum, că eram din nou un simplu muritor. Jane
probabil că n-ar fi apreciat să mă aleg cu propriul meu gît sucit.
Szilard aştepta răspunsul meu, cu chipul impasibil.
– N-aveam nici un motiv să bănuiesc că s-ar preda, nu.
– Dar l-ai întrebat oricum, insistă Szilard. În aparenţă pentru a
îngădui coloniei tale să supravieţuiască. Găsesc interesant faptul
că i-ai cerut capitularea în loc să-l implori să cruţe colonia. Dacă
voiai pur şi simplu să cruţe colonia şi vieţile coloniştilor, n-ar fi
fost aceasta conduita cea mai prudentă? Informaţiile pe care ţi le
furnizase Uniunea Colonială despre general nu-ţi dădeau nici un
684
motiv să crezi că ar fi partizanul predării…
Atenţie, şopti o parte a creierului meu. Felul în care îşi
formulase Szilard comentariul părea să sugereze că el credea că aş
fi putut avea informaţii din alte surse. Pe care le aveam, dar părea
imposibil ca el să afle asta. Dacă ştia şi eu minţeam, aş fi intrat
pînă peste cap într-o mare de rahat. Decizii, decizii…
– Ştiam despre atacul plănuit de noi. Poate că asta m-a făcut
prea încrezător în mine.
– Aşadar, recunoşti că ceea ce i-ai spus generalului Gau i-ar fi
putut semnala că atacul nostru este iminent, accentuă Berkeley.
– Mă îndoiesc că el a văzut în vorbele mele mai mult decît
fanfaronada unui conducător de colonie care încearcă să-şi salveze
oamenii.
– Cu toate acestea, poţi vedea cum, din perspectiva Uniunii
Coloniale, acţiunile tale ar fi putut periclita misiunea şi siguranţa
nu numai a coloniei tale, dar şi a Uniunii Coloniale, zise Butcher.
– Acţiunile mele ar putea fi interpretate în multe feluri. Nu pot
da crezare nici unei alte interpretări în afară de a mea.
Interpretarea mea este aceea că am făcut ceea ce am crezut că era
necesar ca să-mi protejez colonia şi coloniştii.
– În discuţia ta cu generalul Gau, recunoşti că n-ar fi trebuit
să-i faci oferta de a-şi retrage flota, vorbi Berkeley. Ştiai că ceea ce
ofereai generalului era contrar dorinţelor noastre, ceea ce implică
destul de vizibil faptul că ne-am făcut cunoscute ţie cunoştinţele
pe care le aveam. Dacă generalul ar fi avut prezenţa de spirit să-ţi
urmeze raţionamentul, atacul ar fi fost evident.
Am şovăit. Toate astea deveneau ridicole. Nu vreau să spun că
nu m-aş fi aşteptat la o condamnare rapidă în această anchetă, ci
doar că mă aşteptasem să fie puţin mai subtilă decît asta. Dar
presupun că Butcher observase că lucrurile erau încinse şi grăbite
în ultima vreme; nu ştiu de ce ancheta mea ar trebui să fie altfel.
– Nu ştiu ce să spun la acest şir de raţionamente, am spus. Am
făcut ceea ce am crezut că era corect să fac.
Butcher şi Berkeley schimbară o privire scurtă, piezişă.
Obţinuseră ceea ce voiau din anchetă; din punctul lor de
vedere, ancheta era încheiată. Mi-am concentrat privirea asupra
pantofilor.
– Ce crezi despre generalul Gau?
Am ridicat ochii, complet surprins. Generalul Szilard stătea la
masă, aşteptînd încă o dată răspunsul meu, cu calm. Butcher şi
Berkeley arătau şi ei surprinşi; orice-ar fi făcut Szilard, se pare că
685
nu era conform scenariului.
– Nu sînt sigur că înţeleg întrebarea.
– Ba sigur că o înţelegi, replică Szilard. Ai petrecut o perioadă
rezonabilă de timp cu generalul Gau, şi sînt sigur că ai avut timp
să reflectezi şi să speculezi asupra firii generalului, atît înainte cît
şi după distrugerea flotei Conclavului. Avînd în vedere ceea ce ştii
despre el, ce crezi?
Oh, la dracu’, m-am gîndit. N-aveam nici o îndoială că Szilard
ştia că eu cunosc mai multe despre generalul Gau şi despre
Conclav decît îmi dăduse mie Uniunea Colonială. De unde ştia
asta, era o problemă pe care o puteam lăsa deoparte deocamdată.
Problema era cum să răspund la întrebare.
Deja ai încurcat-o, m-am gîndit. Era limpede că Butcher şi
Berkeley plănuiau deja să mă arunce în braţele Curţii de Afaceri
Coloniale, unde procesul meu, indiferent de acuzaţie
(presupuneam că era vorba de incompetenţă, deşi abandonarea
datoriei nu era exclusă şi, de altfel, nici trădarea), avea să fie scurt
şi nu deosebit de plăcut. Acţionasem presupunînd că prezenţa lui
Szilard era modul lui de a se asigura că obţine rezultatul pe care-l
doreşte – nu putea fi mulţumit de ideea că eu aş fi putut să-i dau
peste cap misiunea – dar acum nu mai eram deloc sigur. Dintr-
odată nu mai aveam nici un afurisit de indiciu despre ce voia cu
adevărat Szilard de la această anchetă.
Numai acela că, indiferent ce spuneam aici, se terminase deja
cu mine.
Ei bine, era o anchetă oficială. Asta însemna că urma să ajungă
în arhivele Uniunii Coloniale. Aşa că, ce naiba…
– Cred că e un ins onorabil, am răspuns.
– Poftim? exclamă Berkeley.
– Am zis că eu cred că e un ins onorabil, am repetat. N-a
încercat pur şi simplu să distrugă Roanoke, printre altele. S-a
oferit să-mi cruţe coloniştii sau să le îngăduie să se alăture
Conclavului. Nici una dintre informaţiile pe care mi le-a dat
Uniunea Colonială nu arăta că aveam aceste opţiuni. În
informaţiile pe care le-am primit – și pe care le-au primit toţi
coloniştii prin intermediul meu – se spunea că Gau şi Conclavul
anihilau pur şi simplu coloniile pe care le descopereau. De aceea
ne-am ferit de priviri vreme de un an întreg.
– A spune pur şi simplu că o să permită coloniştilor tăi să
capituleze nu înseamnă că ar fi făcut aşa ceva, observă Berkeley.
Desigur, ca fost comandant în cadrul FCA înţelegi valoarea
686
dezinformării şi a faptului de a o transmite inamicului.
– Nu cred că Roanoke s-ar fi calificat ca inamic. Sîntem mai
puţin de trei mii de oameni împotriva a patru sute douăsprezece
nave de prim rang. Nu există sisteme defensive pe care le-am fi
putut îndrepta asupra lor, și nici un avantaj militar de obţinut din
capitularea noastră, doar prin a ne distruge pur şi simplu. Asta ar
fi fost extrem de crud.
– Nu-ţi dai seama de valoarea psihologică a cruzimii în război?
întrebă Berkeley.
– Îmi dau seama. Nu mi-am dat seama, din informaţiile pe care
mi le-a dat Uniunea Colonială, că făcea parte din profilul
psihologic personal al generalului sau din tactica lui militară.
– Nu ştii multe despre general, remarcă Butcher.
– De acord. Şi de aceea am preferat să-mi urmez propria intuiţie
asupra caracterului său. Dar îmi aduc aminte că generalul a
pomenit de supravegherea a treizeci şi şase de asemenea eliminări
de colonii, înainte de a ajunge la Roanoke. Dacă aveţi informaţii
despre aceste incidente şi despre felul în care generalul a acţionat
legat de aceste colonii, asta ar fi instructiv în ceea ce priveşte
onoarea şi poziţia lui asupra cruzimii. Aveţi asemenea informaţii?
– Avem, răspunse Butcher. Nu avem însă și libertatea de a ţi le
da, cîtă vreme ai fost înlăturat temporar din funcţia ta
administrativă.
– Înţeleg. Dar aveaţi vreuna dintre aceste informaţii înainte ca
eu să fi fost lipsit de statutul meu administrativ?
– Insinuezi că Uniunea Colonială ţi-a ascuns informaţii? întrebă
Berkeley.
– Nu insinuez nimic. Am pus o întrebare. Iar ceea ce voiam să
subliniez este că, în absenţa informaţiilor furnizate de către
Uniunea Colonială, am numai propria mea judecată ca să mă
îndrume sau ca să completeze informaţiile pe care le am.
M-am uitat direct la Szilard.
– Potrivit judecăţii mele, din ceea ce ştiu eu despre el, generalul
Gau este onorabil.
Szilard cîntări vorbele mele.
– Ce-ai fi făcut, administrator Perry, dacă Gau ar fi apărut pe
cerul vostru înainte ca Uniunea Colonială să-şi termine planul de
atac?
– Întrebaţi dacă aş fi predat colonia?
– Întreb ce-ai fi făcut, insistă Szilard.
– Aş fi profitat de oferta lui Gau. L-aş fi lăsat să-i ducă pe
687
coloniştii de pe Roanoke înapoi în Uniunea Colonială.
– Aşadar, ai fi predat colonia, zise Butcher.
– Nu, aş fi rămas să apăr Roanoke. Bănuiesc că soţia mea ar
rămas cu mine. Oricine altcineva care ar fi dorit să rămînă putea
să rămînă. În afară de Zoë, am gîndit, deşi nu-mi plăcea scena cu
Zoë fiind tîrîtă de Hickory şi Dickory, dînd din picioare şi ţipînd,
spre o navă.
– Asta-i o deosebire doar aparentă, spuse Berkeley. Nu există
colonie fără colonişti.
– Sînt de acord. Dar un singur colonist este de ajuns pentru o
colonie ca să existe, iar un colonist este de ajuns ca să moară
pentru Uniunea Colonială. Responsabilitatea mea este faţă de
colonia mea şi faţă de colonişti. Aş refuza să predau colonia
Roanoke. Aş face de asemenea tot ce-mi stă în putere să ţin
coloniştii în viaţă. Dintr-un punct de vedere practic, două mii cinci
sute de colonişti nu sînt mai capabili să reziste unei flote întregi de
nave de război decît ar fi unul singur. Moartea mea ar fi suficientă
ca să demonstreze ceea ce UC ar dori ca eu să demonstrez. Dacă
dumneata crezi că i-aş sili pe toţi ceilalţi colonişti de pe Roanoke
să moară ca să satisfacă cine ştie ce contabilitate secretă cu privire
la ce anume defineşte distrugerea unei colonii, colonele Berkeley,
atunci eşti un neghiob nenorocit!
Berkeley arăta ca şi cum ar fi fost gata să se repeadă la mine pe
lîngă masă. Szilard stătea acolo cu aceeaşi afurisită de privire
insondabilă pe care o avusese în tot timpul anchetei.
– Ei bine, vorbi Butcher, încercînd să aducă ancheta din nou
sub control. Cred că am obţinut tot ce-am vrut de la tine,
administrator Perry. Eşti liber să pleci şi să aştepţi concluzia
anchetei noastre. Nu vei avea permisiunea de a pleca de pe staţia
Phoenix înainte de concluzie. Înţelegi?
– Înţeleg. Trebuie să-mi găsesc un loc unde să stau?
– Nu mă aştept să ia atît de mult, replică Butcher.
*
– Înţelege că tot ce-am auzit este neoficial, spuse Trujillo.
– În acest moment, nu ştiu dacă aş avea încredere în
informaţiile care sînt oficiale, am răspuns.
Trujillo dădu din cap.
– Aşa e.
– Ce-ai auzit?
– E rău, zise el. Şi se face şi mai rău.
Trujillo, Kranjic, Beata şi cu mine stăteam în magazinul meu
688
militar favorit, cel cu hamburgeri cu adevărat extraordinari. Cu
toţii comandaserăm cîte unul; hamburgerii se răceau, nebăgaţi în
seamă, în timp ce vorbeam în colţul cel mai retras pe care-l
putuserăm găsi.
– Defineşte rău, i-am cerut.
– A fost un atac cu rachete asupra planetei Phoenix noaptea
trecută, răspunse Trujillo.
– Asta nu-i rău, asta-i o prostie, am replicat. Phoenix are cea
mai avansată reţea defensivă planetară dintre toate lumile umane.
N-ai putea face să treacă de ea o rachetă mai mare decît o bilă.
– Aşa e, zise Trujillo. Şi toată lumea ştie. N-a existat un atac, de
orice amploare, împotriva Phoenixului în mai mult de o sută de
ani. Atacul nu era menit să aibă succes. Trebuia să transmită
mesajul că nici o planetă umană n-ar trebui să fie considerată la
adăpost de represalii. Asta-i o declaraţie destul de importantă.
M-am gîndit la asta în timp ce luam o înghiţitură din
hamburger.
– Probabil că Phoenix n-a fost singura planetă care a avut parte
de un atac cu rachete, am comentat.
– Nu, răspunse Trujillo. Cei pe care-i cunosc îmi spun că toate
coloniile au fost atacate.
Aproape că m-am înecat.
– Toate…, am repetat.
– Toate, repetă şi Trujillo. Coloniile statornicite n-au fost
niciodată în pericol; reţelele lor de apărare planetară au respins
atacurile. Unele dintre coloniile mai mici s-au ales însă cu unele
pagube. Colonia Sedona a avut o aşezare întreagă ştearsă de pe
hartă. Zece mii de morţi.
– Eşti sigur de asta, am zis.
– La mîna a doua, răspunse Trujillo. Dar dintr-o sursă în care
am încredere, care a vorbit cu reprezentantul de pe Sedona. Am
încredere în sursa mea la fel de mult ca în oricine altcineva.
M-am întors către Kranjic şi Beata.
– Se potriveşte cu ce-aţi auzit voi?
– Da, răspunse Kranjic. Manfred şi cu mine avem surse diferite,
dar aud acelaşi lucru.
Beata încuviinţă şi ea din cap.
– Dar nimic din toate astea nu e la ştiri, am constatat, uitîndu-
mă în jos la PDA-ul de pe masă.
Îl ţineam deschis şi activ, aşteptînd concluzia anchetei.
– Nu, replică Trujillo. Uniunea a trîntit capacul interdicţiei peste
689
informaţia despre atacuri. Folosesc Legea Secretului de Stat. Ţi-o
aduci aminte…
– Mda, am clipit, amintindu-mi de vîrcolaci şi de Gutierrez. Nu
mi-a făcut prea mult bine. Mă îndoiesc că o să facă mai mult
pentru UC.
– Atacurile explică haosul pe care-l vedem aici, observă Trujillo.
N-am nici o sursă din FCA – ţin totul strict secret – dar ştiu că
fiecare reprezentant al coloniilor urlă cît îl ţine gura după protecţia
directă a FCA. Navele sînt rechemate şi reamplasate, dar nu sînt
destule pentru fiecare colonie. Din ceea ce aud, FCA face o triere –
hotărăşte ce colonii pot proteja şi ce colonii îşi pot permite să
piardă.
– Unde se încadrează Roanoke în trierea asta? am întrebat.
Trujillo ridică din umeri.
– Cînd vine vorba de asta, toată lumea vrea prioritate în
apărare. I-am tras de limbă pe legislatorii pe care-i ştiu despre
întărirea apărării de pe Roanoke. Cu toţii au spus că ar fi încîntaţi
– odată ce propriile lor planete erau la adăpost.
– Nimeni nu mai vorbeşte despre Roanoke, spuse Beata. Toţi se
concentrează pe ceea ce se întîmplă la ei acasă. Nu pot relata asta,
dar cu siguranţă urmăresc ce se întîmplă.
După asta ne-am concentrat asupra hamburgerilor noştri,
cufundaţi în propriile gînduri. Eu eram destul de preocupat ca să
nu observ pe cineva stînd în spatele meu, pînă cînd Trujillo ridică
ochii şi se opri din mestecat.
– Perry, îmi atrase el atenţia, şi aruncă o privire semnificativă
peste umărul meu.
M-am întors şi l-am văzut pe generalul Szilard.
– Şi mie-mi plac hamburgerii de-aici, vorbi el. M-aş alătura
vouă, dar, avînd în vedere experienţa soţiei tale, mă îndoiesc că ai
fi dornic să mănînci la aceeaşi masă cu mine.
– Acum, că pomeneşti de asta, generale, am replicat, ai pe de-a-
ntregul dreptate.
– Atunci fă cîţiva paşi cu mine, te rog, administrator Perry.
Avem multe de discutat, iar timpul este scurt.
– Bine, am răspuns.
Mi-am luat tava, aruncînd o privire piezişă spre comesenii mei.
Îşi şterseseră cu grijă de pe chip orice expresie. Am aruncat
conţinutul tăvii în cea mai apropiată cutie de gunoi şi m-am întors
cu faţa spre general.
– Încotro? am întrebat.
690
– Vino, zise Szilard. Să facem un tur.
*
– Iată, vorbi Szilard.
Naveta lui personală atîrna în spaţiu, cu Phoenix vizibil la
babord şi staţia Phoenix la tribord. Făcu un semn ca să le arate pe
amîndouă.
– Frumoasă privelişte, nu-i aşa?
– Foarte frumoasă, am răspuns, întrebîndu-mă de ce naiba mă
adusese Szilard aici. O anumită parte paranoidă a mea se întrebă
dacă nu plănuia să deschidă trapa de acces a navetei şi să mă
arunce în spaţiu, dar nu avea costum spaţial, aşa că părea destul
de puţin probabil. Pe de altă parte, era din Forţele Speciale. Poate
că nu avea nevoie de costum spaţial.
– Nu plănuiesc să te omor, rosti Szilard.
Am zîmbit fără să vreau.
– Se pare că poţi citi gînduri.
– Nu ale tale. Dar pot să ghicesc destul de bine la ce te gîndeşti.
Linişteşte-te, n-am să te omor, dacă nu pentru alt motiv, măcar
pentru că Sagan s-ar lua după mine şi m-ar omorî ea pe mine.
– Eşti deja pe lista neagră.
– N-am nici cea mai mică îndoială. Dar era necesar, şi n-am de
gînd să-mi cer scuze.
– Generale, de ce ne aflăm aici?
– Ne aflăm aici pentru că îmi place priveliştea, pentru că vreau
să-ţi vorbesc deschis şi pentru că naveta asta este singurul loc în
care sînt absolut sigur că orice ţi-aş spune, n-o să fie ascultat de
nimeni altcineva în nici un fel.
Generalul întinse mîna către panoul de control al navetei şi
apăsă un buton; imaginea planetei şi a staţiei Phoenix dispăru şi
fu înlocuită cu o beznă lipsită de adîncime.
– Nano-plasă, am observat.
– Adevărat. Nici un semnal nu intră, nici unul nu iese. Ar trebui
să ştii că a fi izolat este nespus de claustrofobic pentru Forţele
Speciale; sîntem atît de obişnuiţi să fim în contact permanent între
noi prin intermediul BrainPalului încît întreruperea semnalului
seamănă cu pierderea a oricare trei dintre simţurile noastre.
– Ştiu.
Jane îmi povestise despre misiunea în care ea şi ceilalţi soldaţi
din Forţele Speciale îl vînaseră pe Charles Boutin; acesta născocise
o metodă de a întrerupe semnalul BrainPalului Forţelor Speciale,
ucigîndu-i pe cei mai mulţi dintre ei şi făcîndu-i pe unii dintre
691
supravieţuitori să devină complet nebuni.
Szilard dădu din cap.
– Atunci înţelegi cît de greu este aşa ceva, chiar şi pentru mine.
Sincer, n-am nici cea mai mică idee cum a reuşit Sagan să renunţe
cînd s-a măritat cu tine.
– Există alte căi de a te conecta cu cineva.
– Dacă spui tu… Faptul că sînt dispus să fac aşa ceva ar trebui
de asemenea să-ţi arate cît de grav este ceea ce am să-ţi spun.
– În regulă. Sînt gata.
– Roanoke este într-o încurcătură serioasă. Cu toţii sîntem.
Uniunea Colonială a anticipat că distrugerea flotei Conclavului va
tîrî Conclavul într-un război civil. Acest lucru este corect. În acest
moment, Conclavul se destramă. Rasele loiale generalului Gau se
zburlesc către o altă facţiune, care şi-a găsit un conducător în
persoana unui membru al rasei arris, pe nume Nerbros Eser. Aşa
cum stau lucrurile, există un singur lucru care a împiedicat cele
două facţiuni ale Conclavului să se distrugă în întregime una pe
cealaltă.
– Ce anume?
– Ceea ce Uniunea Colonială nu a anticipat. Şi anume că fiecare
rasă membră a Conclavului şi-a pus acum în cap să distrugă
Uniunea Colonială. Nu doar să îngrădească Uniunea Colonială, aşa
cum se mulţumea generalul Gau să facă. Vor s-o stîrpească în
întregime.
– Pentru că le-am distrus flota.
– Asta-i cauza cea mai apropiată. Uniunea Colonială a uitat că
atacînd flota, nu loveam doar Conclavul, ci şi fiecare membru al
Conclavului. Aparatele din flotă erau de multe ori navele amiral ale
raselor lor. N-am distrus doar o flotă, am distrus simboluri rasiale.
Am lovit brutal, în punctul cel mai sensibil, fiecare rasă membră a
Conclavului, Perry. N-or să ne ierte. Dar dincolo de asta, încercăm
să folosim distrugerea flotei Conclavului ca centru de agregare
pentru alte rase neafiliate. Încercăm să le determinăm să ne devină
aliaţi. Iar membrii Conclavului au hotărît că cea mai bună metodă
de a păstra neafiliate aceste rase este să facă un exemplu din
Uniunea Colonială. În întregimea ei.
– Nu pari surprins…
– Nu sînt. Cînd ne-am gîndit prima oară la distrugerea flotei
Conclavului, am pus serviciul de informaţii al Forţelor Speciale să
modeleze consecinţele acestui fapt. Acesta a fost întotdeauna
rezultatul cel mai probabil.
692
– De ce n-au ascultat?
– Pentru că modelele FCA spuneau Uniunii Coloniale ceea ce
voia să audă. Şi pentru că, pînă la urmă, Uniunea Colonială o să
acorde mai multă greutate informaţiilor generate de oameni
adevăraţi decît informaţiilor furnizate de monştrii lui Frankenstein
pe care ea îi creează ca să-i facă treburile murdare.
– Cum ar fi să distrugă flota Conclavului, am precizat,
aducîndu-mi aminte de locotenentul Stross.
– Da.
– Dacă tu credeai că ăsta o să fie rezultatul, ar fi trebuit să
refuzi s-o faci. N-ar fi trebuit să-ţi laşi soldaţii să distrugă flota.
Szilard clătină din cap.
– Nu-i chiar atît de simplu. Dacă aş fi refuzat, aş fi fost înlocuit
din funcţia de comandant al Forţelor Speciale. Forţele Speciale nu
sînt mai puţin ambiţioase şi mai puţin coruptibile decît oricare altă
categorie de fiinţe umane, Perry. Îmi vin în minte trei generali
subalterni ai mei care ar fi fericiţi să-mi ia postul pentru preţul
simplu de a urma ordine neghioabe.
– Dar ai urmat ordine neghioabe!
– Am urmat. Dar am făcut-o în condiţiile mele. O parte dintre
ele a fost ajutorul dat la instalarea ta şi a lui Sagan în funcţia de
conducători ai coloniei Roanoke.
– Tu m-ai instalat!
Asta era o noutate pentru mine.
– Păi, de fapt, eu am instalat-o pe Sagan. Tu ai făcut doar parte
din înţelegere. A fost acceptabil pentru că nu părea prea probabil
să dai lucrurile peste cap.
– E plăcut să fii preţuit.
– Ai făcut mai uşoară sugerarea lui Sagan. Ştiam că aveai o
poveste cu generalul Rybicki. Una peste alta, erai folositor. În
realitate însă, nici tu, nici Sagan nu eraţi cheia ecuaţiei. Fiica
voastră, administrator Perry, era cea care contează aici. Fiica
voastră este motivul pentru care v-am ales pe voi doi să conduceţi
Roanoke.
Am încercat să descîlcesc toate astea.
– Din cauza obinilor? am întrebat.
– Din cauza obinilor, încuviinţă Szilard. Din cauză că obinii o
consideră ca fiind abia ceva mai puţin ca un zeu viu, datorită
veneraţiei lor pentru tatăl ei adevărat, şi beneficiului discutabil al
conştiinţei pe care li l-a dăruit el.
– Mă tem că nu înţeleg ce importanţă au obinii aici, am spus,
693
deşi era o minciună.
Ştiam precis, dar voiam să aud de la Szilard. El mă îndatoră.
– Pentru că Roanoke e condamnată fără ei, spuse el. Roanoke
şi-a îndeplinit scopul principal, acela de a fi o capcană pentru flota
Conclavului. Acum, întreaga Uniune Colonială este atacată, iar UC
va trebui să hotărască cum să-şi împartă mai bine resursele
defensive.
– Sîntem deja conştienţi de faptul că Roanoke nu preţuieşte
prea mult în termeni de apărare. Mie şi echipei mele ni s-a aruncat
astăzi în faţă acest fapt.
– O, nu. E mai rău de-atît.
– Cum poate fi mai rău?
– În felul următor: Roanoke e mai valoroasă moartă decît vie,
pentru Uniunea Colonială. Trebuie să înţelegi, Perry. Uniunea
Colonială este pe cale să lupte pentru viaţa ei împotriva celor mai
multe dintre rasele pe care le cunoaştem. Micul ei sistem de a
recolta pămînteni decrepiţi ca soldaţi n-o să mai rezolve problema.
O să aibă nevoie să recruteze trupe de pe lumile Uniunii Coloniale,
şi asta repede. Aici intervine Roanoke. În viaţă, Roanoke nu decît
încă o colonie. Moartă, e un simbol pentru cele zece lumi care i-au
dat colonişti şi pentru toate celelalte lumi din Uniunea Colonială.
Cînd Roanoke moare, cetăţenii din Uniunea Colonială or să ceară
să li se dea voie să lupte. Iar Uniunea Colonială o să-i lase.
– Ştii sigur asta… S-a discutat.
– Sigur că nu. N-o să fie niciodată. Dar e ceea ce se va întîmpla.
Uniunea Colonială ştie de asemenea că Roanoke e un simbol şi
pentru rasele Conclavului, locul primei lor înfrîngeri. Este
inevitabil ca înfrîngerea să fie răzbunată. Uniunea Colonială mai
ştie şi că, neapărînd Roanoke, această răzbunare va avea loc mai
curînd, nu mai tîrziu. Iar mai curînd va fi mai bine pentru nevoile
Uniunii Coloniale.
– Nu înţeleg. Spui că pentru a lupta cu Conclavul, Uniunea
Colonială are nevoie ca cetăţenii ei să devină soldaţi. Şi ca să-i
motiveze să se ofere voluntari, este nevoie ca Roanoke să fie
distrusă. Dar tu îmi spui că motivul pentru care ne-ai ales pe Jane
şi pe mine să conducem Roanoke este acela că obinii îmi venerează
fiica şi nu vor îngădui să fie distrusă colonia.
– Nu-i chiar atît de simplu. Obinii nu vor îngădui ca fiica ta să
moară, asta e adevărat. Ar putea să-ţi apere colonia sau nu. Dar
obinii ţi-au oferit alt avantaj: cunoştinţe.
– Iar m-ai pierdut.
694
– Nu mai face pe prostul, Perry. E jignitor. Îmi dau seama că ştii
mai multe despre generalul Gau şi despre Conclav decît ai lăsat să
se înţeleagă în simulacrul ăsta de anchetă de azi. Ştiu, pentru că
Forţele Speciale au pregătit pentru tine dosarul despre generalul
Gau şi despre Conclav, cel în care, destul de neglijent, a rămas o
cantitate uriaşă de metadate în fişiere, ca să le găseşti tu. Ştiu de
asemenea că paznicii obini ai fiicei tale cunosc mult mai multe de-
spre Conclav decît ţi-am putut spune noi în dosar. Aşa ai aflat că
poţi avea încredere în cuvîntul generalului Gau. Şi de aceea ai
încercat să-l convingi să nu-şi cheme flota. Ştiai că va fi distrusă şi
ştiai că el va fi compromis.
– N-aveai cum să ştii că o să caut metadatele alea. Riscai enorm
bazîndu-te pe curiozitatea mea…
– Nu chiar. Adu-ţi aminte, tu ai intrat mai mult întîmplător în
procesul de selecţie. Am lăsat acele informaţii ca să le găsească
Sagan. A fost ani de zile ofiţer de informaţii. Ea ar fi căutat
metadate în fişiere ca un lucru de la sine înţeles. Faptul că tu ai
găsit primul informaţiile e lipsit de importanţă. Ar fost găsite
oricum. Nu-mi foloseşte la nimic să las lucrurile la voia întîmplării.
– Dar nici una dintre informaţiile găsite nu-mi slujeşte la nimic
acum. Nimic din toate astea nu schimbă faptul că Roanoke e în
vizor, iar eu nu pot face absolut nimic în privinţa asta. Ai fost la
anchetă. O să mă socotesc norocos dacă or să mă lase să-i spun
lui Jane în ce închisoare o să putrezesc.
Szilard făcu un gest de respingere.
– Ancheta a stabilit că ai acţionat responsabil şi în limita
îndatoririlor tale. Eşti liber să te întorci pe Roanoke de îndată ce tu
şi cu mine terminăm aici.
– Îmi retrag cuvintele. N-ai fost la aceeaşi anchetă ca şi mine!
– Este adevărat că atît Butcher cît şi Berkeley sînt convinşi cu
desăvîrşire că eşti absolut incompetent. Amîndoi au votat la
început să fii trimis în faţa Curţii pentru Afaceri Coloniale, unde ai
fi fost condamnat şi ai fi primit sentinţa cam în cinci minute.
Totuşi, am reuşit să-i conving să-şi schimbe votul.
– Cum ai reuşit?
– Să spunem doar că nu rentează niciodată să ai lucruri pe care
nu vrei să le ştie alţii.
– Îi şantajezi!
– I-am ajutat să-şi dea seama că fiecare acţiune are o
consecinţă, răspunse Szilard. Şi, în deplinătatea chibzuielii lor, au
preferat consecinţele faptului de a-ţi îngădui să te întorci pe
695
Roanoke, ca fiind opuse consecinţelor reţinerii tale aici. Pînă la
urmă, lor le era indiferent. Ei cred că o să mori dacă te întorci pe
Roanoke.
– Nu ştiu dacă-i învinovăţesc pentru asta.
– Ai putea foarte bine să mori. Dar, aşa cum am spus, ai
anumite avantaje. Unul dintre ele este relaţia ta cu obinii. Altul
este soţia ta. Între cele două, ai putea reuşi să ajuţi Roanoke să
supravieţuiască, şi pe tine odată cu ea.
– Dar ne întoarcem la problemă. În felul în care o spui, Uniunea
Colonială are nevoie ca Roanoke să moară. Ajutîndu-mă să salvez
Roanoke, lucrezi împotriva Uniunii Coloniale, generale. Eşti un
trădător.
– Asta-i problema mea, nu a ta. Nu-mi fac griji că aş putea fi
înfierat ca trădător. Îmi fac griji pentru ceea ce se întîmplă dacă
Roanoke se prăbuşeşte.
– Dacă Roanoke se prăbuşeşte, Uniunea Colonială îşi capătă
soldaţii.
– Şi apoi va porni la război cu cele mai multe dintre rasele din
această parte a spaţiului. Şi va pierde. Şi pierzînd, omenirea va fi
anihilată. Toată, de la Roanoke pînă la ultima planetă. Chiar şi
Pămîntul va muri, Perry. Va fi nimicit şi miliardele de acolo nu vor
avea nici cea mai mică idee de ce mor. Nimic nu va fi salvat.
Omenirea e în pragul genocidului. Şi e un genocid pe care ni-l vom
fi provocat singuri. În afară de cazul în care tu îl poţi opri. În afară
de cazul în care poţi salva Roanoke!
– Nu ştiu dacă pot să fac asta. Chiar înainte de a veni aici,
Roanoke a fost atacată. Numai cinci rachete, dar a fost nevoie de
tot ce-aveam ca să le împiedicăm să ne radă de pe faţa planetei.
Dacă un întreg grup de rase ale Conclavului vrea să ne facă una
cu pămîntul, nu ştiu cum îi vom opri.
– Trebuie să găseşti o cale.
– Tu eşti generalul. Fă-o tu!
– O fac. Dîndu-ţi ţie responsabilitatea. Nu pot face mai mult de-
atît, fără să-mi pierd locul în ierarhia Uniunii Coloniale. Şi atunci
aş fi lipsit de putere. Am făcut tot ce-am putut de cînd a apărut
planul ăsta nebunesc de a ataca Conclavul. Te-am folosit cît de
mult am putut, fără ca tu să ştii, dar acum am depăşit faza asta.
Acum ştii. E treaba ta să salvezi omenirea, Perry.
– Nici o constrîngere din partea asta…, am comentat.
– Ai făcut-o vreme de ani de zile. Nu-ţi aduci aminte care ţi-au
zis, la recrutare, că este treaba Forţelor Coloniale de Apărare? „Să
696
păstreze pentru omenire un loc printre stele.” Ai făcut-o atunci. E
nevoie s-o faci și acum.
– Atunci, eram eu şi toţi ceilalţi membri ai FCA. Acum,
responsabilitatea e ceva mai concentrată.
– Tocmai de aceea, dă-mi voie să te ajut. Din nou, şi pentru
ultima oară. Serviciul meu de informaţii mi-a spus că generalul
Gau o să fie asasinat de către un membru al propriului cerc de
consilieri. Cineva în care are încredere; ba chiar cineva pe care-l
iubeşte. Acest asasinat se va petrece în cursul acestei luni. Nu
avem alte informaţii. Nu avem nici un mijloc de a-l informa pe
generalul Gau despre tentativa de asasinat, şi chiar dacă am avea,
nu există nici o şansă ca el să accepte informaţia ca autentică.
Dacă moare Gau, atunci tot Conclavul se va reface în jurul lui
Nerbros Eser, care plănuieşte să distrugă Uniunea Colonială. Dacă
Nerbros Eser preia puterea, totul s-a terminat. Uniunea Colonială
va cădea. Omenirea moare.
– Ce-ar trebui să fac cu informaţia asta?
– Găseşte o cale de a o folosi. Şi găseşte-o repede. Apoi, fii gata
pentru orice s-ar întîmpla după aceea. Şi încă un lucru, Perry.
Spune-i lui Sagan că, deşi nu-mi cer scuze pentru că i-am
amplificat calităţile, regret că a fost nevoie. Anunţ-o şi că bănuiesc
că nu şi-a explorat încă întreaga amploare a capacităţilor sale.
Spune-i că BrainPalul ei îi oferă gama completă de funcţii de
comandă. Foloseşte aceste cuvinte, te rog.
– Ce înseamnă în cazul ăsta „gama completă de funcţii de
comandă”?
– Sagan îţi poate explica dacă doreşte.
Szilard întinse mîna spre panou, unde apăsă un buton. Planeta
şi staţia Phoenix reapărură la ferestre.
– Acum e timpul să te întorci pe Roanoke, administrator Perry.
Ai fost plecat prea multă vreme, şi ai multe treburi de făcut. E
vremea să te apuci de ele, aş zice.
697
TREISPREZECE
698
lovească la întîmplare, trecînd prin case, şcoli şi pieţe, omorînd
sute de oameni. Cu fasciculele epuizate, laserele arseră în
atmosferă, nelăsînd nici un indiciu despre cine le trimisese sau de
ce.
Asta se întîmpla în timp ce Trujillo, Beata, Kranjic şi cu mine ne
întorceam pe Roanoke. Nu ştiam despre asta în acel moment,
desigur. Nu ştiam despre atacurile individuale care se petreceau în
toată Uniunea Colonială, pentru că veştile ne erau ascunse şi
pentru eram absorbiţi de propria noastră supravieţuire.
*
– Ne-ai oferit protecţia obinilor, i-am spus lui Hickory la cîteva
ore după întoarcerea pe Roanoke. Aş dori să profităm de această
ofertă.
– Există unele complicaţii, răspunse Hickory.
I-am aruncat o privire lui Jane, apoi m-am întors spre Hickory.
– Păi, sigur că sînt. N-ar fi distractiv fără complicaţii.
– Simt sarcasmul, vorbi Hickory, complet lipsit de orice fel de
simţ al umorului.
– Îmi cer scuze, Hickory. Am o săptămînă proastă şi nu dă nici
un semn de îmbunătăţire. Te rog, spune-mi care ar putea fi aceste
complicaţii.
– După ce ai plecat, a sosit o sondă automată de start de pe
Obinur şi am reuşit în sfîrşit să comunicăm cu guvernul nostru. Ni
s-a spus că odată ce Magellan a dispărut, Uniunea Colonială a
cerut în mod oficial ca obinii să nu se amestece în colonia
Roanoke, în mod deschis sau pe ascuns.
– Roanoke a fost menţionat în mod specific, interveni Jane.
– Da, încuviinţă Hickory.
– De ce? am întrebat.
– Uniunea Colonială n-a explicat. Presupunem acum că era din
cauză că o încercare a obinilor de a descoperi planeta ar fi putut
perturba atacul Uniunii Coloniale asupra flotei Conclavului.
Guvernul nostru a fost de acord să nu se amestece, dar a notificat
că dacă i s-ar întîmpla vreun rău lui Zoë, ar fi extrem de
nemulţumit. Uniunea Colonială a dat asigurări guvernului nostru
că Zoë se află în siguranţă, atît cît e posibil.
Aşa cum şi era.
– Atacul Uniunii Coloniale asupra flotei Conclavului s-a
terminat, am spus.
– Înţelegerea n-a precizat cînd va fi acceptabil să intervenim,
vorbi Hickory, din nou fără nici o urmă de umor. Sîntem încă legaţi
699
de ea.
– Aşa că nu poţi face nimic pentru noi, constată Jane.
– Avem sarcina s-o protejăm pe Zoë, spuse Hickory. Dar ni s-a
explicat că definiţia protecţiei se întinde numai pînă aici.
– Şi dacă Zoë vă ordonă să protejaţi colonia? am întrebat.
– Zoë poate să ne ordone mie şi lui Dickory ce doreşte,
răspunse Hickory. Dar mă îndoiesc că pînă şi intervenţia ei ar fi
de-ajuns.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus încet pînă la fereastră să
mă uit la cerul nopţii.
– Obinii ştiu că Uniunea Colonială este atacată? am întrebat.
– Ştim. Au fost atacuri numeroase de la distrugerea flotei
Conclavului.
– Atunci ştii că Uniunea Colonială va trebui să aleagă ce colonii
are nevoie să apere şi pe care le va sacrifica. Şi Roanoke e mai
probabil să ajungă în a doua categorie.
– Ştim.
– Dar tot nu faceţi nimic ca să ne ajutaţi…
– Nu, atîta vreme cît Roanoke rămîne parte a Uniunii Coloniale!
Jane era pregătită pentru asta înainte de a apuca eu să deschid
gura.
– Explică asta!
– O planetă Roanoke independentă ar cere o reacţie nouă din
partea noastră. Dacă Roanoke se declară independentă de
Uniunea Colonială, obinii s-ar simţi obligaţi să ofere sprijin şi
ajutor temporar, pînă cînd Uniunea Colonială recapătă planeta sau
acceptă secesiunea.
– Dar aţi risca să vă îndepărtaţi Uniunea Colonială, remarcă
Jane.
– Uniunea Colonială are cîteva alte priorităţi în acest moment.
Nu avem impresia că repercusiunile ajutorului dat unui Roanoke
independent vor fi semnificative pe termen lung.
– Aşadar, ne veţi ajuta, am spus. Vreţi doar să ne declarăm mai
întîi independenţi de Uniunea Colonială.
– Nu vă sfătuim nici să vă separaţi, nici să rămîneţi, replică
Hickory. Vă anunţăm doar că dacă v-aţi separa, v-am ajuta să vă
apăraţi.
M-am întors către Jane.
– Tu ce crezi?
– Mă îndoiesc de faptul că oamenii din această colonie sînt gata
pentru ca noi să le declarăm independenţa, răspunse Jane.
700
– Chiar dacă alternativa este moartea? am întrebat.
– Unii dintre ei ar prefera probabil moartea decît să fie
trădători. Sau să fie izolaţi permanent de restul omenirii.
– Hai să-i întrebăm.
*
Atacul asupra coloniei Wabash n-a fost cine ştie ce: cîteva
rachete pentru a distruge birourile administrative şi construcţiile
importante şi o mică forţă de invazie, formată din cîteva sute de
soldaţi bhav, ca să cureţe locul cu focuri de armă. Însă nu Wabash
era ţinta. Adevăratele ţinte erau cele trei crucişătoare ale FCA care
făcură saltul în sistem pentru a apăra colonia. Sonda automată de
salt care alertase FCA cu privire la atac arăta un crucişător bhav şi
trei canoniere mai mici, toate putînd fi o pradă uşoară pentru trei
crucişătoare. Ceea ce sonda de salt nu putea arăta era faptul că, la
scurtă vreme după ce făcuse saltul, plecînd din spaţiul planetei
Wabash, alte şase crucişătoare bhav făcuseră saltul în sistem,
distrugînd satelitul care lansase sondele şi pregătindu-se pentru o
ambuscadă.
Crucişătoarele FCA intrară cu prudenţă în spaţiul Wabash –
pînă la acest moment era limpede că Uniunea Colonială era
supusă unui atac general, iar comandanţii de navă ai FCA nu erau
nici proşti, nici nesăbuiţi. Dar şansele erau împotriva lor din clipa
în care sosiră în spaţiul Wabash. Crucişătoarele FCA Augusta,
Savannah şi Portland doborîră trei dintre crucişătoarele bhav şi
toate canonierele mai mici înainte de a fi copleşite şi distruse,
împrăştiind metal, aer şi echipaj în spaţiu, deasupra planetei. Erau
trei crucişătoare mai puţin cu care FCA să apere Uniunea
Colonială. Era de asemenea un semnal că fiecare nou incident va
trebui întîmpinat cu o forţă copleşitoare, restrîngînd numărul de
colonii pe care FCA le putea apăra la un moment dat. Priorităţile
deja modificate potrivit noilor realităţi ale războiului se modificară
încă o dată, şi nu în favoarea UC, nici în a coloniei Roanoke.
*
– V-aţi ieşit din minţi, exclamă Marie Black. Sîntem atacaţi de
Conclavul ăsta, care vrea să ne vadă pe toţi morţi, şi soluţia
voastră la problemă este să mergem singuri, fără nici un ajutor de
la restul rasei umane? E pur şi simplu o nebunie.
Privirile aruncate de la un capăt la altul al mesei îmi spuseră că
Jane şi cu mine eram complet singuri în povestea asta, exact aşa
cum bănuise Jane că vom fi. Chiar şi Manfred Trujillo, care
cunoştea situaţia mai bine ca oricine, era surprins de sugestia de a
701
ne declara independenţa. Asta era prima ceată încăpăţînată.
– N-am fi singuri, am replicat. Obinii ne vor ajuta dacă sîntem
independenţi.
– Asta mă face să mă simt mai în siguranţă, zise Black cu
sarcasm. Extratereştrii plănuiesc să ne omoare pe toţi, dar nu vă
îngrijoraţi, îi avem pe extratereştrii ăştia de casă ca să ne apere.
Asta pînă cînd se hotărăsc că mai bine pleacă şi se dau de partea
celorlalţi extratereştri!
– Asta nu-i o evaluare prea exactă a obinilor, am spus.
– Dar principala preocupare a obinilor nu este colonia noastră,
interveni Lee Chen. Este fiica voastră. Ferească Dumnezeu să i se
întîmple ceva fiicei voastre, pentru că unde vom rămîne noi atunci?
Obinii n-or să mai aibă nici un motiv să ne ajute. O să rămînem
izolaţi de restul Uniunii Coloniale.
– Sîntem deja izolaţi de restul Uniunii Coloniale, am remarcat.
Planetele sînt atacate în toată Uniunea. FCA răspunde deja cu
multă greutate. Nu sîntem o prioritate. Nu vom fi o prioritate. Ne-
am îndeplinit rolul.
– N-avem decît cuvîntul tău pentru asta, insistă Chen. Căpătăm
relatări de presă, acum că avem acces la PDA-uri. Nu-i nimic la
ştiri despre toate astea.
– Aveţi şi cuvîntul meu pentru asta, zise Trujillo. Nici eu nu sînt
gata să semnez pentru independenţă, dar Perry nu minte. Uniunea
Colonială are priorităţile ei acum, şi cu siguranţă noi nu sîntem
una dintre ele.
– Nu încerc să spun că voi doi nu sînteţi oameni de cuvînt,
spuse Chen. Dar gîndeşte-te la ce ne ceri să facem aici. Ne ceri să
riscăm totul – totul – pe baza cuvîntului vostru.
– Chiar dacă am fi de acord cu asta, ce urmează? întrebă Lol
Gerber, cel care-l înlocuise pe Hiram Yoder în consiliu. Am fi
izolaţi. Dacă Uniunea Colonială supravieţuieşte, va trebui să ne
răfuim cu ei pentru că am stîrnit o revoltă. Dacă Uniunea
Colonială s-ar prăbuşi, atunci am fi tot ce-a mai rămas din rasa
umană, şi ne-am bizui pe bunăvoinţa altora pentru supravieţuire.
Cît timp ne-am putea aştepta să ne adăpostească, dacă toată
mulţimea raselor inteligente ne vrea morţi? Cum le putem cere
obinilor, cu bună-credinţă, să-şi pună în joc propria lor
supravieţuire pentru noi? Uniunea Colonială înseamnă omenirea.
Locul nostru este în ea, la bine şi la rău.
– Nu înseamnă toată omenirea, am replicat. Există şi Pămîntul.
– Care este ţinut deoparte de către Uniunea Colonială, preciză
702
Black. N-o să ne fie de nici un folos acum.
Am oftat.
– Văd unde-o să ajungem. Am cerut consiliului votul, iar Jane
şi cu mine o să-l acceptăm. Dar vă implor, gîndiţi-vă la asta. Nu
lăsaţi prejudecăţile cu privire la obini, am aruncat eu o privire spre
Marie Black, sau sentimentul patriotismului să vă facă orbi la
faptul că sîntem acum într-un război, iar noi ne aflăm în prima
linie – şi n-avem nici un sprijin de acasă. Sîntem pe cont propriu.
Avem nevoie să cîntărim ce trebuie făcut ca să supravieţuim,
pentru că nimeni altcineva nu are grijă de noi.
– N-ai fost niciodată atît de sumbru pînă acum, Perry, observă
Marta Piro.
– Nu cred că lucrurile au mai fost vreodată atît de sumbre, am
replicat. În ordine. Să votăm.
Eu am votat pentru secesiune. Jane se abţinu; era tradiţia
noastră să dăm un singur vot pentru amîndoi. Toţi ceilalţi membri
ai consiliului au votat să rămînem în Uniunea Colonială.
Tehnic vorbind, votul meu era singurul care conta.
Desigur, tehnic vorbind, votînd ieşirea din Uniunea Colonială,
tocmai votasem pentru trădare. Aşa că poate toţi ceilalţi îmi făceau
o favoare.
– Sîntem o colonie, am rostit. Încă.
În jurul mesei apărură zîmbete.
– Acum ce facem? întrebă Marie Black.
– Mă gîndesc, am răspuns. Credeţi-mă, mă gîndesc.
*
Bonita era o planetă care trăia la înălţimea numelui său, un loc
fermecător cu o viaţă sălbatică abundentă, avînd exact
componentele genetice potrivite pentru consumul uman. Bonita
fusese înfiinţată cu cincisprezece ani în urmă; încă o colonie
tînără, dar destul de bine statornicită ca să aibă propria ei
personalitate. Bonita a fost atacată de dtrutz, o specie cu mai
multă ambiţie decît creier. A fost o întîlnire care s-a desfăşurat în
mod decisiv pentru Uniunea Colonială; cele trei crucişătoare de
deasupra planetei Bonita au terminat repede cu forţa de invazie
dtrutz, distrugîndu-le pe rînd navele prost proiectate, mai întîi în
timpul primului atac şi apoi mai pe îndelete, în timp ce navele
dtrutz încercau să ajungă la distanţa de salt înainte ca proiectilele
tunurilor cu accelerare electromagnetică ale FCA să le ajungă din
urmă. Navele dtrutz nu avură deloc succes în această încercare.
Ceea ce făcea atacul dtrutz remarcabil nu era completa lui
703
incompetenţă, ci faptul că dtrutz nu erau o specie din Conclav; ca
şi Uniunea Colonială, erau neafiliaţi. Dtrutz se aflau sub aceeaşi
interdicţie de colonizare ca şi Uniunea Colonială. Atacară oricum.
Ştiau – aşa cum ştia un număr tot mai mare de rase – că Uniunea
Colonială era captivă într-o luptă amplă cu elemente ale
Conclavului, şi asta însemna posibilitatea de a jefui unele dintre
coloniile umane mai mici, în timp ce FCA erau ocupate în altă
parte. Uniunea Colonială era rănită şi sîngera în apă, iar peştii mai
mici urcau din adîncuri să ia cîte o înghiţitură din corpul său.
*
– Am venit după fiica ta, îmi spuse Hickory.
– Scuză-mă, am replicat.
În ciuda a orice, n-am putut rezista impulsului de a scoate un
zîmbet forţat.
– Guvernul nostru a stabilit că este inevitabil ca Roanoke să fie
atacată şi distrusă.
– Grozav, am comentat.
– Dickory şi cu mine regretăm amîndoi această eventualitate,
zise Hickory aplecîndu-se puţin în faţă pentru a-şi accentua
vorbele. Şi faptul că nu vă putem ajuta să împiedicaţi acest lucru.
– Păi, mulţumesc, am răspuns, sperînd că tonul meu nu suna
prea lipsit de sinceritate.
După cît se părea, nu suna.
– Nu ni se permite să ne amestecăm sau să oferim ajutor, dar
am hotărît că este acceptabil să o scoatem pe Zoë din faţa
primejdiei, continuă Hickory. Am cerut o navă de transport pentru
ea şi pentru noi; se află pe drum. Voiam să vă anunţăm despre
aceste planuri pentru că este fiica voastră şi pentru că ne-am
asigurat de permisiunea de a vă transporta de asemenea pe tine şi
pe Jane, dacă doriţi.
– Astfel ca noi trei să putem scăpa din încurcătura asta, am
spus.
Hickory dădu din cap.
– Cum rămîne cu toţi ceilalţi?
– Nu avem permisiunea de a găzdui pe altcineva.
– Dar faptul că nu aveţi permisiunea înseamnă că nu puteţi
găzdui pe altcineva? Dacă Zoë vrea să o ia pe prietena ei cea mai
bună, Gretchen, o să-i spuneţi nu? Şi credeţi că Zoë o să plece
dacă Jane şi cu mine rămînem?
– Plănuiţi să rămîneţi? întrebă Hickory.
– Sigur că da.
704
– Veţi muri.
– S-ar putea, deşi mă străduiesc să evit asta acum. Indiferent
însă ce se va întîmpla, Roanoke este casa noastră. Nu plecăm, şi
bănuiesc că vei avea greutăţi ca s-o convingi pe Zoë să plece fără
noi sau fără prietenii ei.
– Ar pleca dacă i-aţi cere voi.
Am zîmbit, am întins mîna spre birou să tastez la PDA şi i-am
trimis un mesaj lui Zoë să vină imediat la biroul meu. Ea sosi după
cîteva minute.
– Hickory şi Dickory vor ca tu să pleci de pe Roanoke, i-am zis.
– Tu şi cu mama veniţi şi voi?
– Nu.
– Atunci la naiba cu asta, exclamă Zoë, uitîndu-se direct la
Hickory în timp ce vorbea.
Mi-am întins mîinile rugător către Hickory.
– Ţi-am spus.
– Nu i-ai cerut să plece.
– Pleacă, Zoë, am rugat-o.
– Du-te naibii, tăticule de nouăzeci de ani, zise Zoë, zîmbind şi
totuşi teribil de serioasă în acelaşi timp.
Apoi se întoarse din nou spre obin.
– Şi duceţi-vă naibii şi voi doi. Şi dacă sîntem aici, atunci la
naiba cu orice-aş fi pentru obini. Dacă vreţi să mă protejaţi pe
mine, protejaţi oamenii la care ţin. Protejaţi colonia asta.
– Nu putem. Ni s-a interzis s-o facem.
– Atunci aveţi o problemă, spuse Zoë.
Zîmbetul dispăruse, iar ochii îi aruncau scîntei.
– Pentru că nu plec nicăieri! Şi nici voi, nici oricine altcineva nu
poate face nimic ca să schimbe asta!
Zoë se năpusti afară ca o furtună.
– Lucrurile au mers în mare parte aşa cum mă aşteptam, am
comentat.
– N-ai făcut tot ce-ţi stătea în putinţă ca s-o convingi, îmi
reproşă Hickory.
L-am privit pe Hickory printre gene.
– Sugerezi că n-am fost sincer.
– Da, răspunse Hickory.
Expresia lui era încă şi mai indescifrabilă decît de obicei, dar
nu-mi închipui că era uşor pentru el să spună aşa ceva; reacţia
emoţională avea să-l facă probabil să-şi închidă curînd interfaţa.
– Ai dreptate. N-am fost sincer.
705
– Dar de ce? întrebă Hickory, şi am fost surprins de tonul
plîngăreţ din vocea lui.
Tremura acum.
– Ţi-ai ucis propriul copil, şi copilul lui Charles Boutin!
– N-a murit încă. Şi nici noi. Nici colonia asta.
– Ştii că nu putem permite ca Zoë să aibă de suferit, vorbi
Dickory, întrerupîndu-şi rolul mut.
Mi-am adus aminte că el era de fapt superiorul între cei doi
obini.
– O să vă întoarceţi la planul de a ne omorî, pe mine şi pe Jane,
ca s-o apăraţi pe Zoë? am întrebat.
– E de sperat că nu, răspunse Dickory.
– Ce răspuns fermecător de ambiguu, am comentat.
– Nu este ambiguu, spuse Hickory. Ştii care este poziţia
noastră. Care trebuie să fie.
– Şi ţi-aş cere să-ţi aduci aminte care este poziţia mea, am
replicat. V-am spus că în orice împrejurare, trebuie s-o protejaţi pe
Zoë. Asta nu s-a schimbat.
– Dar ai făcut să fie mult mai dificil, zise Hickory. Ai făcut să fie
imposibil.
– Nu cred. Daţi-mi voie să vă fac o propunere. Eu am să vă
promit că Zoë va pleca pe nava aceea cu voi. Dar trebuie să-mi
promiteţi că o s-o duceţi unde o să vă cer eu să mergeţi.
– Unde-i asta? întrebă Hickory.
– N-o să vă spun încă.
– Atunci, e mai greu pentru noi să fim de acord, replică Hickory.
– Asta-i partea proastă. Dar vă garantez că locul unde o duceţi
e mai sigur decît aici. Acum: daţi-vă acordul, şi o să am grijă să
plece cu voi. Nu, şi va trebui să găsiţi o metodă de a o proteja aici,
sau să mă ucideţi pe mine şi pe Jane încercînd s-o tîrîţi după voi.
Astea vă sînt opţiunile.
Hickory şi Dickory se aplecară unul spre altul şi discutară
cîteva minute, mai mult decît i-am văzut vreodată vorbind.
– Îţi acceptăm condiţia, răspunse Hickory.
– Bine. Atunci, tot ce am de făcut este să o fac pe Zoë să fie de
acord.
– Ne vei spune acum unde-o s-o ducem pe Zoë? întrebă
Hickory.
– Să ducă un mesaj, am spus.
*
Kristina Marie tocmai andocase la staţia Khartoum cînd
706
compartimentul motoarelor se făcu bucăţi, vaporizînd sfertul din
spate al navei comerciale şi aruncînd cele trei sferturi din faţă de-a
dreptul peste staţia Khartoum. Carcasa staţiei se îndoi şi plesni;
aerul şi oamenii fură azvîrliţi prin crăpături. Peste zona de impact,
pereţi despărţitori etanşi se închiseră la locul lor, doar pentru a fi
smulşi din locurile lor de ancorare şi din balamale de către masa
inerţială copleşitoare a navei Kristina Marie, care şi ea lăsa să-i
scape aer şi oameni din echipaj din cauza impactului. Cînd nava
ajunse să se oprească, explozia şi ciocnirea avariaseră staţia
Khartoum şi ucisese 566 de oameni pe staţie şi toţi membrii
echipajului de pe Kristina Marie, în afară de şase, dintre care doi
muriră la scurtă vreme după aceea din cauza rănilor.
Explozia navei Kristina Marie făcu mai mult decît să distrugă
nava şi o mare parte din staţia Khartoum; coincise cu recoltarea
fructului-porcului de pe Khartoum, o delicatesă locală care
reprezenta unul dintre exporturile majore ale coloniei Khartoum.
Fructul-porcului se strica repede după ce se cocea (îşi luase
numele de la faptul că oamenii de pe Khartoum dădeau fructele
prea coapte la porci, singurii care le mai mîncau în acel moment),
aşa încît Khartoum investise masiv ca să reuşească să strîngă şi să
încarce pentru export recolta de fructele-porcului în cîteva zile de
la coacere, prin intermediul staţiei Khartoum. Kristina Marie era
numai una dintre cele o sută de nave comerciale ale Uniunii
Coloniale aflate deasupra coloniei Khartoum, aşteptîndu-şi cota de
fructe.
Cu staţia Khartoum scoasă din funcţiune, sistemul de
distribuţie bine pus la punct pentru fructele-porcului se risipi în
dezordine. Navele trimiseră navete chiar pe planetă ca să încerce
să încarce cît mai multe lăzi cu fructe cu putinţă, dar acest lucru
duse la confuzie la sol, cu privire la care producători aveau
prioritate la îmbarcarea produselor şi ce nave comerciale aveau
prioritate la primirea lor. Fructele trebuiau despachetate din
containerele de depozitare şi reambalate pentru navete; nu existau
nici pe departe destui oameni pentru treaba asta. Cea mai mare
parte a fructelor-porcului putreziră în containere, provocînd un şoc
important economiei de pe Khartoum, care urma să fie constrînsă
pe termen lung de nevoia de a reconstrui staţia Khartoum –
canalul de alimentare economic şi pentru alte exporturi – şi de a
întări apărarea coloniei Khartoum în faţa altor atacuri.
Înainte ca nava Kristina Marie să acosteze la staţia Khartoum,
şi-a transmis datele de identificare, inventarul încărcăturii şi
707
traseul recent ca parte a „strîngerii de mînă” standard de
securitate. Înregistrările arătau că, doar cu două opriri înainte,
Kristina Marie făcuse afaceri pe Quii, lumea de baştină a rasei qui,
una dintre puţinele aliate ale Uniunii Coloniale. Andocase lîngă o
navă înregistrată ca aparţinînd rasei ylan, ylan fiind membri ai
Conclavului. Analiza criminalistică a exploziei nu lăsă nici o
îndoială asupra faptului că fusese declanşată intenţionat şi nu
reprezenta o defecţiune accidentală a nucleului motorului. De pe
Phoenix veni ordinul ca nici o navă comercială care vizitase o lume
non-umană în ultimul an să nu se mai apropie de vreo staţie
spaţială fără o scanare şi o inspecţie amănunţite. Sute de nave
comerciale pluteau în spaţiu, cu încărcătura nedesfăcută şi
echipajele în carantină, în sensul iniţial, veneţian, al cuvîntului,
aşteptînd eradicarea unui alt soi de molimă.
Kristina Marie fusese sabotată şi trimisă la drum, către un loc
unde distrugerea ei putea avea cel mai mare impact, nu doar ca
număr de morţi, ci şi prin paralizarea economiei Uniunii Coloniale.
Planul se desfăşurase sclipitor.
*
Consiliul coloniei Roanoke nu reacţionă prea bine la vestea că o
trimisesem pe Zoë să-i ducă un mesaj generalului Gau.
– Trebuie să discutăm problema ta cu trădarea, îmi spuse
Manfred Trujillo.
– N-am nici o problemă cu trădarea, am răspuns. Mă pot opri
oricînd.
M-am uitat în jurul mesei la ceilalţi membri ai consiliului.
Mica mea glumă n-avusese prea mult succes.
– Pe toţi dracii, Perry, exclamă Lee Chen, mai furios decît îl
văzusem vreodată. Conclavul plănuieşte să ne omoare, iar tu
schimbi bileţele cu şeful lui?
– Şi ţi-ai folosit fiica pentru asta, adăugă Marie Black, cu
dezgustul perceptibil în voce. Ţi-ai trimis singurul copil în mîinile
inamicului!
Am aruncat o privire piezişă spre Jane şi Savitri, şi amîndouă
îmi făcură semn din cap. Ştiam că se va pune problema asta;
discutaserăm cum s-o tratăm cel mai bine cînd s-ar fi pus.
– Nu, nu l-am trimis la inamic, am replicat. Avem inamici, şi
încă o mulţime, dar generalul Gau nu este unul dintre ei.
Le-am povestit despre discuţia mea cu generalul Szilard din
Forţele Speciale şi despre avertismentul lui cu privire la tentativa
de asasinare a lui Gau.
708
– Gau ne-a promis că nu va ataca Roanoke, am continuat. Dacă
moare, nu mai există nimic între noi şi oricine-ar vrea să ne ucidă.
– Nu există nimic între noi şi ei nici acum, sublinie Lee Chen.
Sau ţi-a scăpat atacul împotriva noastră de acum vreo două
săptămîni?
– Nu mi-a scăpat, am replicat. Şi bănuiesc că ar fi fost mult mai
rău dacă Gau n-ar fi avut măcar un control cît de mic asupra
Conclavului. Dacă ştie despre tentativa de asasinat, o poate folosi
ca să recapete controlul în restul Conclavului. Şi apoi vom fi în
siguranţă. Sau măcar ceva mai în siguranţă. Am hotărît că merita
să-mi asum riscul de a-l anunţa.
– N-ai supus hotărîrea la vot, îmi reproşă Marta Piro.
– Nu eram obligat. Încă sînt conducătorul coloniei. Jane şi cu
mine am decis că era lucrul cel mai bun pe care-l aveam de făcut.
Şi nu-i ca şi cum voi aţi fi spus „da”, oricum.
– Dar e trădare, repetă Trujillo. Cu adevărat acum, John. E mai
mult decît să-l rogi cu sfială pe general să nu-şi aducă flota aici. Te
amesteci în politica internă a Conclavului. Uniunea Colonială n-o
să te lase cu nici un chip să faci aşa ceva, în special cînd te-au
chemat deja în faţa unei comisii de anchetă.
– Îmi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele.
– Da, bine, din nefericire va trebui să ne asumăm cu toţii
responsabilitatea pentru ele, de asemenea. În afară de cazul în
care crezi că Uniunea Colonială o să presupună că faci asta
absolut singur.
Am privit-o pe Marie.
– Din pură curiozitate, Marie, ce crezi tu că o să facă UC? Să
trimită trupe FCA ca să ne aresteze pe mine şi pe Jane? Eu
personal cred că totul va fi bine. Atunci măcar o să existe o
prezenţă militară aici dacă sîntem atacaţi. Singura altă opţiune ar
fi să ne lase baltă, şi ştii ceva? Asta e ceea ce se întîmplă deja!
Mi-am rotit privirea în jurul mesei.
– Cred că e nevoie să accentuăm din nou un fapt izbitor care
este mereu trecut cu vederea, şi anume: sîntem complet, absolut şi
pe de-a-ntregul pe cont propriu. Valoarea pe care o avem pentru
Uniunea Colonială constă acum în moartea noastră, pentru a
determina celelalte colonii să intre în luptă, cu cetăţenii şi
tezaurele lor. N-am nimic împotrivă să fiu un simbol pentru restul
Uniunii Coloniale, dar nu vreau să fiu silit să mor pentru acest
privilegiu. Nu vreau nici ca vreunul dintre voi să trebuiască să
moară pentru acest privilegiu.
709
Trujillo se uită pieziş la Jane.
– Eşti de acord cu toate astea, îi spuse.
– John are informaţia asta de la fostul meu ofiţer comandant,
replică Jane. Am probleme de limpezit cu el la nivel personal. N-am
nici o îndoială că informaţiile sînt corecte.
– Dar are el planurile lui? întrebă Trujillo.
– Sigur că are planuri, răspunse Jane. Vrea să împiedice restul
universului să ne calce în picioare ca pe nişte gîndaci nenorociţi.
Cred că a lăsat să se-nţeleagă asta destul de limpede.
Asta îl făcu pe Trujillo să şovăie.
– Voiam să întreb dacă are planuri pe care noi nu le vedem,
explică el în sfîrşit.
– Mă îndoiesc. Forţele Speciale sînt destul de directe. Sîntem
vicleni dacă e necesar, dar cînd vine momentul, mergem direct la
ţintă.
– Ceea ce-l face primul om de soiul ăsta, am comentat. Uniunea
Colonială n-a tratat sincer cu noi în nimic din toate astea.
– N-au avut de-ales, zise Lee Chen.
– Nu-mi spune mie așa ceva! Sîntem prea adînc băgaţi în
povestea asta ca să înghiţim totul pe nemestecate. Da, UC juca un
joc complicat cu Conclavul şi nu s-a ostenit să ne spună nouă,
pionilor, care era jocul. Dar acum UC joacă un joc nou şi acesta
depinde de înlăturarea noastră de pe tablă.
– Nu putem fi siguri, comentă Marta Piro.
– Ştim că nu avem sisteme defensive, vorbi Trujillo. Şi ştim de
unde putem să aşteptăm mai mult. Indiferent de motive, John are
dreptate. Ne aşteaptă vremuri grele.
– Tot aş vrea să ştiu cum poţi trăi cu faptul că ai trimis-o pe
fiica ta să negocieze cu acest general Gau, insistă Marie Black.
– Era o idee bună, răspunse Jane.
– Nu văd cum, zise Black.
– Zoë călătoreşte cu obinii, explică Jane. Obinii nu sînt deschis
ostili faţă de Conclav. Generalul Gau îi va primi pe obini, în
condiţiile în care n-ar putea primi o navă colonială.
– Dacă am fi putut căpăta cumva o navă colonială, ceea ce nu
se poate, am spus.
– Nici John, nici eu nu putem pleca din colonie fără ca absenţa
noastră să nu fie observată, atît de Uniunea Colonială cît şi de
proprii noştri colonişti, continuă Jane. Pe de altă parte, Zoë are o
relaţie specială cu obinii. Plecarea ei de pe planetă la insistenţa
obinilor era ceva la care Uniunea Colonială s-ar fi aşteptat.
710
– Mai există şi un alt avantaj, am completat eu.
Capetele se răsuciră înspre mine.
– Chiar dacă eu sau Jane am putea face drumul, Gau n-ar avea
nici un motiv să accepte informaţia noastră ca autentică sau
serioasă. Conducătorii de colonii s-au mai sacrificat şi înainte. Dar
cu Zoë, îi dăm lui Gau mai mult decît informaţii.
– Îi daţi un ostatic, zise Trujillo.
– Da.
– Jucaţi un joc riscant.
– Acesta nu este un joc, am replicat. Trebuia să fim siguri că
sîntem auziţi. Şi e un risc calculat. Obinii sînt cu Zoë, şi nu cred
că vor sta fără să facă nimic dacă Gau face ceva stupid.
– Tot îi rişti viaţa, zise Black. Îi rişti viaţa şi e doar un copil.
– Dacă ar sta aici, ar muri la fel ca noi toţi. Plecînd, o să
trăiască şi ne dă şi nouă şansa de a supravieţui. Am făcut ceea ce
trebuia.
Marie Black deschise gura să răspundă.
– Trebuie să te gîndeşti foarte bine la următorul lucru pe care-l
spui în legătură cu fiica mea, zise Jane.
Black închise gura cu un poc sonor.
– Aţi stabilit acest plan de acţiune fără noi, zise Lol Gerber. Dar
ne spuneţi acum. Aş dori să ştiu de ce.
– Am trimis-o pe Zoë pentru că am crezut că este necesar, am
răspuns. A fost o decizie pe care trebuia s-o luăm noi, şi am luat-o.
Dar Marie are dreptate: voi o să trebuiască să trăiţi cu consecinţele
acţiunilor noastre. Trebuia să vă spunem. Dacă judecăm după
Marie, unii dintre voi şi-au pierdut încrederea în noi. În acest
moment, aveţi nevoie de conducători în care simţiţi că puteţi avea
încredere. V-am spus ce-am făcut şi de ce. Una dintre consecinţele
acţiunilor noastre este aceea că acum trebuie să votaţi dacă vreţi
să conducem colonia mai departe sau nu…
– Uniunea Colonială nu va accepta pe nimeni nou, spuse Marta
Piro.
– Cred că depinde de ceea ce le spuneţi, am replicat. Dacă le
spuneţi că ne-am înhăitat cu inamicul, bănuiesc că vor aproba
schimbarea.
– Prin urmare, ne întrebi şi dacă o să vă predăm sau nu Uniunii
Coloniale, spuse Trujillo.
– Vă cerem să faceţi ceea ce credeţi că este necesar, am
răspuns. Exact la fel cum am făcut noi.
M-am ridicat în picioare; Jane făcu la fel. Am ieşit din biroul
711
nostru în lumina soarelui de pe Roanoke.
– Cît timp crezi că o să le trebuiască? am întrebat-o pe Jane.
– Nu prea mult. Mă aştept ca Marie Black să aibă grijă de asta.
– Vreau să-ţi mulţumesc pentru că n-ai omorît-o. Asta ar fi
făcut problematic votul de încredere.
– Am vrut s-o omor, dar nu pentru că se înşela. Are dreptate.
Riscăm viaţa lui Zoë. Şi e un copil.
M-am apropiat de soţia mea.
– Are aproape aceeaşi vîrstă ca şi tine, am spus, mîngîind-o pe
braţ.
Jane se trase deoparte.
– Nu-i acelaşi lucru, ştii prea bine.
– Nu, nu e. Dar Zoë e destul de mare ca să înţeleagă ce face. A
pierdut oameni la care ţinea, la fel ca tine. La fel ca mine. Şi ştie că
e pe cale de a pierde mult mai mult. Ea a ales să plece. Am lăsat-o
să aleagă.
– I-am lăsat o falsă alegere, spuse Jane. Am stat în faţa ei şi am
lăsat-o să aleagă între a-şi risca propria ei viaţă şi a risca viaţa
tuturor celor pe care-i cunoaşte, inclusiv a noastră. Nu-mi poţi
spune că a fost corect să-i oferim asemenea opţiuni.
– Nici vorbă. Dar asta a fost tot ce i-am putut oferi.
– Urăsc universul ăsta nenorocit, exclamă Jane, uitîndu-se în
altă parte. Urăsc Uniunea Colonială. Urăsc Conclavul. Urăsc
colonia asta. Le urăsc pe toate!
– Ce simţi pentru mine?
– Nu e un moment bun să întrebi.
Ne-am aşezat şi am aşteptat.
O jumătate de oră mai tîrziu, Savitri ieşi din biroul
administraţiei. Avea ochii roşii.
– Ei, am veşti bune şi veşti proaste, spuse ea. Vestea bună este
că aveţi zece zile pînă cînd ei or să anunţe UC că aţi vorbit cu
generalul Gau. Trebuie să-i mulţumiţi lui Trujillo pentru asta.
– Asta e ceva, am zis.
– Mda. Vestea proastă e că sînteţi daţi afară. Amîndoi. Vot
unanim. Eu sînt doar secretară. N-am putut vota. Îmi pare rău.
– Cine a primit slujba acum? întrebă Jane.
– Trujillo, răspunse Savitri. Sigur că da. Ticălosul a început să
umble după funcţie înainte ca voi să închideţi uşa.
– Chiar nu-i atît de rău, am comentat.
– Ştiu, replică Savitri şi se şterse la ochi. Încerc doar să vă dau
impresia că o să-mi fie dor de voi.
712
Am zîmbit.
– Ei, îţi sînt recunoscător.
Am îmbrăţişat-o. Ea mă îmbrăţişă la rîndul ei cu energie, apoi
se dădu înapoi.
– Şi acum? întrebă Savitri.
– Avem zece zile. Aşteptăm.
*
Nava cunoştea sistemele defensive ale planetei Roanoke, sau
lipsa acestora, şi de aceea apăru pe cer în partea cealaltă a
planetei, unde singurul satelit de apărare al coloniei n-o putea
vedea. Nava coborî încetişor în atmosferă pentru a evita căldura şi
spectacolul intrării, şi traversă lent longitudinile globului,
îndreptîndu-se către colonie. Înainte ca nava să intersecteze
orizontul de percepţie al satelitului defensiv şi ca fierbinţeala
motoarelor să fie detectată de acesta, nava le întrerupse şi începu
o plutire prelungită pe bază de gravitaţie către colonie, masa ei
scăzută fiind susţinută de aripi generate electric, imense dar
subţiri ca o şoaptă. Nava se lăsă tăcută către ţinta ei, adică noi.
Am văzut-o chiar cînd şi-a terminat lunga plutire şi a renunţat
la aripi, trecînd la reactoare de manevră şi la cîmpuri de
suspensie. Fuioarele de căldură şi de energie brusc apărute fură
prinse de satelit, care trimise imediat un avertisment – prea tîrziu,
după cum se dovedi, pentru că pînă cînd să apuce să semnalizeze,
nava făcuse deja manevrele de aterizare. Satelitul trimise imediat
măsurătorile telemetrice turelelor noastre energetice, care erau
acum complet încărcate.
Jane, care era încă responsabilă cu apărarea coloniei,
semnaliză satelitului să aştepte. Nava se afla acum între limitele
coloniei, dacă nu şi în interiorul zidurilor din Croatoan; dacă
satelitul trăgea, chiar colonia ar fi suferit pagube. Jane deconectă
turelele energetice; şi ele ar fi sfîrşit prin a provoca mai multe
stricăciuni coloniei decît ar fi făcut-o nava.
Vehiculul ateriză; Jane, Trujillo şi cu mine am ieşit s-o
întîmpinăm. În timp ce ne apropiam, se deschise o trapă a navei.
Un pasager se năpusti prin deschidere, ţipînd şi alergînd spre
Jane, care se pregăti pentru ciocnire. Nu prea bine, după cum se
dovedi, pentru că ea şi cu Zoë se prăbuşiră amîndouă la pămînt.
M-am apropiat ca să fac haz de ele; Jane mă apucă de gleznă şi mă
trase după ele în grămadă. Trujillo rămase la o distanţă prudentă,
ca să nu fie prins în harababură.
– Ţi-a luat destul timp, i-am spus lui Zoë, după ce m-am
713
desprins în sfîrşit. Încă o zi şi jumătate, pînă cînd mama ta şi cu
mine am fi fost trimişi pe Phoenix sub acuzaţia de trădare.
– N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, replică Zoë.
Mă bucur doar să vă văd.
Mă prinse într-o altă îmbrăţişare.
– Zoë, vorbi Jane, l-ai văzut pe generalul Gau.
– L-am văzut, zici? Am fost de faţă la tentativa de asasinat!
– Poftim? am exclamat Jane şi cu mine în acelaşi timp.
Zoë ridică mîinile împăciuitor.
– Am supravieţuit. După cum puteţi vedea.
M-am uitat spre Jane.
– Cred că tocmai am făcut pe mine, am spus.
– N-am nimic. N-a fost chiar atît de rău, serios!
– Ştii, chiar şi pentru o adolescentă, eşti cam blazată în
legătură cu asta, am remarcat.
Zoë zîmbi larg. Am îmbrăţişat-o din nou, încă şi mai strîns.
– Şi generalul? întrebă Jane.
– A scăpat şi el. Şi nu doar că a scăpat. A ieşit furios din
întîmplare. Foloseşte tentativa ca să-i ia pe toţi la muştruluit. Să le
ceară loialitate faţă de el.
– Faţă de el? am replicat. Asta nu-i seamănă. Mi-a spus că
Conclavul nu este un imperiu. Dacă cere loialitate, sună ca şi cum
s-ar proclama împărat.
– Unii dintre sfătuitorii lui cei mai apropiaţi tocmai au încercat
să-l omoare, sublinie Zoë. I-ar fi de folos în momentul ăsta puţină
loialitate personală.
– Nu te pot contrazice, am răspuns.
– Dar nu s-a terminat, continuă Zoë. De aceea m-am întors.
Există încă un grup de planete care-i rezistă. Sînt conduse de
cineva pe nume Eser. Nerbros Eser. Ele au fost cele care au atacat
Uniunea Colonială, a spus generalul.
– Aşa-i, am încuviinţat, amintindu-mi ce-a zis generalul Szilard
despre Eser.
– Generalul Gau mi-a dat un mesaj pentru voi. Spune că Eser
vine-ncoace. În curînd. Eser vrea să cucerească Roanoke pentru că
generalul n-a putut. Cucerirea coloniei Roanoke îi oferă influenţă,
zice generalul. O cale de a arăta că e mai capabil să conducă
Conclavul.
– Desigur, am comentat. Toţi ceilalţi folosesc Roanoke pe post
de pion. De ce nu şi ticălosul ăsta?
– Dacă Eser ăsta atacă Uniunea Colonială fără oprelişte, atunci
714
n-o să aibă nici o problemă să ne facă praf, interveni Trujillo.
Încă păstra distanţa faţă de grămadă.
– Generalul a spus că, potrivit informaţiilor lui, Eser nu
plănuieşte să ne lovească din spaţiu, răspunse Zoë. Vrea să
aterizeze aici, să cucerească Roanoke cu trupe. Generalul spune că
va folosi numai atîtea cîte să pună mîna pe colonie. Într-un fel,
opusul a ceea ce a făcut generalul cu flota lui. Să demonstreze
ceva. E mai mult în fişierele pe care mi le-a dat generalul.
– Aşadar, va fi o forţă de atac mică, am răspuns.
Zoë dădu din cap.
– În afară de cazul în care vine doar el cu cîţiva prieteni, încă o
s-avem o problemă, observă Trujillo şi făcu semn din cap către
mine şi Jane. Voi doi sînteţi singurii cu instruire militară reală.
Chiar şi cu apărarea de la sol, n-o să rezistăm mult împotriva unor
soldaţi adevăraţi.
Jane era pe cale să răspundă, însă Zoë o întrecu.
– M-am gîndit la asta.
Trujillo păru să-şi înăbuşe un surîs.
– Tu te-ai gîndit!
Zoë deveni serioasă.
– Domnule Trujillo, fiica ta este prietena mea cea mai bună din
lume. Nu vreau să moară. Nu vreau ca tu să mori. Sînt în măsură
să ajut. Te rog nu mă lua de sus.
Trujillo se îndreptă de spate.
– Îmi cer scuze, Zoë. N-am vrut să fiu nerespectuos. Doar că nu
mă aşteptam ca tu să ai un plan.
– Şi nici eu, am adăugat.
– Îţi aduci aminte că în urmă cu multă vreme m-am plîns că
faptul de a fi obiectul veneraţiei unei întregi rase de extratereştri
nu-mi folosea nici măcar ca să scap din cînd în cînd de lecţiile
pentru acasă, continuă Zoë.
– Nu prea bine.
– Ei bine, cît timp am fost plecată, m-am hotărît să aflu la ce
mi-ar putea folosi de fapt.
– Încă nu pricep, am zis.
Zoë mă luă de mînă şi apoi se întinse să o ia şi pe Jane.
– Veniţi, spuse ea. Hickory şi Dickory sînt încă pe navă. Au grijă
de ceva pentru mine. Vreau să vă arăt.
– Ce e? întrebă Jane.
– E o surpriză, răspunse Zoë. Dar cred că o să vă placă.
715
PAISPREZECE
716
petrece aici?
– Credeam că mesajul către Departamentul Colonizării a fost
destul de limpede, am răspuns. Avem motive să credem că sîntem
pe cale să fim atacaţi, iar cei care or să ne atace plănuiesc să ne
anihileze complet. Avem nevoie de apărare, sau o să murim.
– Aţi trimis mesajul în clar, exclamă Rybicki. Oricine l-ar fi
putut recepţiona.
– Era codificat, am răspuns. Cod militar.
– A fost codificat cu un protocol compromis. A fost compromis
de ani de zile.
Ridică ochii spre Jane.
– Tu, dintre toţi oamenii, ar fi trebuit să ştii, Sagan. Tu eşti
responsabilă pentru siguranţa coloniei. Tu ştii ce cod să foloseşti!
Jane nu scoase nici un cuvînt.
– Aşadar, zici că acum oricine ar fi interesat să ne asculte ştie
că sîntem vulnerabili, am remarcat.
– Zic că ai fi putut la fel de bine să-ţi lipeşti şuncă pe cap şi să
intri într-o vizuină de tigri.
– Atunci Uniunea Colonială are un motiv în plus să ne apere,
vorbi Trujillo.
Rybicki aruncă din nou o privire spre Trujillo.
– Nu mai vorbesc cu el în preajmă, spuse. Nu contează ce soi de
înţelegere convenabilă aveţi aici, esenţa problemei este că voi doi v-
aţi băgat pielea în saramură pentru colonie, nu el. E timpul să
vorbim serios, iar ceea ce trebuie să vorbim e strict secret. El nu se
încadrează.
– Este totuşi conducătorul coloniei, am spus.
– Nu-mi pasă nici dacă l-aţi fi încoronat regele Siamului, replică
Rybicki. Trebuie să plece.
– E hotărîrea ta, Manfred, am zis.
– O să plec, răspunse Trujillo, ridicîndu-se în picioare. Dar
trebuie să ştii ceva, generale Rybicki. Noi, cei de-aici, ştim cum ne-
a folosit Uniunea Colonială, cum s-a jucat cu destinul nostru şi cu
vieţile noastre, ale tuturor. Vieţile noastre, ale familiilor şi ale
copiilor noştri. Dacă Uniunea Colonială nu ne apără acum, o să
ştim cine ne-a omorît cu adevărat. Nu cine ştie ce altă specie şi nu
Conclavul. Uniunea Colonială. Pur şi simplu.
– Ăsta-i un discurs frumos, Trujillo, comentă Rybicki. Nu
înseamnă că e şi adevărat.
– Generale, în acest moment nu te-aş socoti o autoritate în
materie de adevăr, replică Trujillo.
717
Făcu semn din cap către mine şi Jane şi ieşi înainte ca
generalul să apuce să riposteze.
– O să-i spunem tot ceea ce ne spui tu nouă, l-am anunţat,
după plecarea lui Trujillo.
– Atunci o să fiţi trădători, în aceeaşi măsură ca şi
incompetenţi, zise Rybicki, stînd la birou. Nu ştiu ce credeţi că
faceţi voi doi, dar orice-ar fi, e o nebunie. Tu, se uită el spre Jane,
ştiu că ştii că protocolul de codificare a fost compromis. Trebuia să
ştii că transmiteai vulnerabilitatea voastră. Nu reuşesc să pricep
nici cît negru sub unghie de ce-ai făcut-o.
– Am motivele mele, răspunse Jane.
– Bine. Spune-mi.
– Nu.
– Poftim? întrebă generalul.
– Am zis nu. N-am încredere în tine.
– O, asta-i nostim, exclamă Rybicki. Tocmai ai pictat o ţintă
mare şi lată pe colonia voastră şi eu nu sînt de încredere!
– Există o mulţime de lucruri pe care Uniunea Colonială le-a
făcut cu Roanoke şi despre care nu s-a ostenit să ne pomenească,
am comentat. Schimbarea de poziţie e un joc cinstit.
– Iisuse! Nu sîntem într-o afurisită de curte a şcolii. Jucaţi cu
viaţa acestor colonişti drept miză!
– Şi în ce fel e diferit asta de ceea ce-a făcut UC? am întrebat.
– Pentru că nu aveţi autoritatea. Nu aveţi dreptul.
– Uniunea Colonială are dreptul să se joace cu viaţa acestor
colonişti? am întrebat. Are dreptul de a-i pune în calea unei
armate duşmane care vrea să-i distrugă? Nu sînt soldaţi, generale.
Sînt civili. Unii dintre oamenii noştri sînt pacifişti religioşi. Tu ai
avut grijă de asta. Uniunea Colonială s-ar putea să fi avut
autoritatea de a-i pune pe aceşti oameni în calea pericolului. Dar e
al naibii de sigur că n-avea dreptul!
– Ai auzit vreodată de Coventry? întrebă Rybicki.
– Oraşul englezesc? am întrebat.
Rybicki încuviinţă.
– În al doilea război mondial, britanicii au aflat prin intermediul
serviciilor de informaţii că duşmanii erau pe cale să bombardeze
oraşul. Ştiau cînd urma să se întîmple. Dar dacă evacuau oraşul,
ar fi dezvăluit că ştiau codul secret al inamicilor, şi şi-ar fi pierdut
capacitatea de a intercepta planurile duşmanilor. Pentru binele
întregii Britanii, au lăsat să se producă bombardamentul.
– Spui acum că Roanoke este Coventry-ul Uniunii Coloniale,
718
comentă Jane.
– Spun că avem un duşman implacabil care ne vrea pe toţi
morţi. Şi că trebuie să luăm în considerare ceea ce este mai bine
pentru omenire. Toată omenirea.
– Asta înseamnă să presupunem că ceea ce face Uniunea
Colonială este ceea ce este cel mai bine pentru toată omenirea,
vorbi Jane.
– N-am spus asta.
– O gîndeşti.
– N-ai nici cea mai mică idee ce gîndesc eu.
– Ştiu precis ce gîndeşti. Ştiu că eşti aici ca să ne spui că
Uniunea Colonială nu are nave sau soldaţi ca să ne apere. Ştiu că
tu ştii că există nave şi soldaţi pentru apărarea noastră, dar că au
fost repartizate în roluri pe care tu le socoteşti inutile sau
neesenţiale. Ştiu că ar trebui să ne serveşti o minciună
convingătoare despre asta. De aceea ai venit aici personal, ca să
oferi minciunii o nuanţă personală. Şi ştiu că te scîrbeşte faptul că
eşti pus să faci aşa ceva, dar ceea ce te scîrbeşte încă şi mai mult
este că ţi-ai îngăduit singur s-o faci.
Rybicki se uita fix la Jane, cu gura căscată. La fel şi eu.
– Ştiu că voi credeţi că Uniunea Colonială se poartă prosteşte,
sacrificînd Roanoke Conclavului. Ştiu că eşti la curent cu faptul că
există deja planuri de a folosi pierderea noastră pentru a face
recrutări în colonii. Ştiu că tu crezi că recrutarea din colonii le face
pe acestea mai vulnerabile la atac, și nu invers, pentru că acum
Conclavul va avea un motiv să ţintească populaţiile civile pentru a
reduce numărul soldaţilor potenţiali. Ştiu că vezi asta ca pe un
ultim stadiu pentru Uniunea Colonială. Ştiu că tu crezi că Uniunea
Colonială va pierde. Ştiu că te temi pentru mine şi pentru John,
pentru colonia asta şi pentru toată omenirea. Ştiu, în cele din
urmă, că tu crezi că nu avem nici o ieşire…
Rybicki rămase tăcut vreme de o clipă nesfîrşită.
– Pari să ştii multe, comentă el în sfîrşit.
– Ştiu destule. Dar acum avem nevoie să auzim toate astea de
la tine.
Rybicki se uită atent spre mine, apoi din nou la Jane. Umerii i
se încovoiară şi se foi stînjenit.
– Ce-aş putea să spun ca voi să nu păreţi că ştiţi deja? Uniunea
Colonială n-are nimic pentru voi. Am pledat în faţa lor să vă dea
ceva, orice – se uită la Jane ca să vadă dacă ea recunoaşte
adevărul acestor spuse, dar ea nu făcea decît să-l privească
719
impasibilă – însă au luat hotărîrea să menţină frontul la coloniile
mai dezvoltate. Mi s-a spus că era o folosire strategică mai bună a
forţei noastre militare. Nu sînt de acord, dar nu e un argument de
neapărat. Roanoke nu e singura colonie mai nouă care a rămas
descoperită.
– E doar cea despre care se ştie că e ameninţată.
– Ar trebui să vă ofer o poveste rezonabilă pentru lipsa de
sisteme defensive, continuă Rybicki. Cea la care m-am oprit a fost
faptul că mesajul vostru de implorare, cu codificarea compromisă,
ne-a pus în primejdie navele şi soldaţii. Asta are avantajul de a
putea fi adevărat – se uită la Jane tăios, în timp ce vorbea – dar e
mai ales o acoperire. N-am venit doar să o fac mai convingătoare.
Am venit pentru că simţeam că eram dator faţă de voi să v-o spun
în faţă.
– Nu ştiu cum să mă comport în legătură cu faptul că te simţi
mai în largul tău minţindu-ne de-aproape decît de la distanţă, am
observat.
Rybicki scoase un surîs amar.
– Privind retrospectiv, nu pare să fi fost una dintre cele mai
bune decizii ale mele.
Se întoarse înapoi către Jane.
– Tot vreau să ştiu cum de ştii toate astea.
– Am sursele mele. Şi ne-ai zis ceea ce aveam nevoie să ştim.
Uniunea Colonială şi-a luat mîna de pe noi.
– N-a fost hotărîrea mea. Nu cred că e drept.
– Ştiu, răspunse Jane. Dar nu prea mai contează în acest
moment.
Rybicki se uită la mine în căutarea unei privelişti mai
înţelegătoare. N-o găsi.
– Ce plănuiţi să faceţi acum? ne întrebă.
– Nu-ţi putem spune, răspunse Jane.
– Pentru că n-aveţi încredere în mine.
– Pentru că aceeaşi sursă care-mi spune ce gîndeşti o să spună
altcuiva ce plănuim. Nu ne putem permite aşa ceva.
– Dar plănuiţi ceva. Aţi folosit un cod spart ca să ne trimiteţi un
mesaj. Voiaţi să fie citit. Încercaţi să atrageţi aici pe cineva.
– E timpul să pleci, generale, zise Jane.
Rybicki clipi, neobişnuit să fie expediat. Se ridică şi se duse la
uşă, întorcîndu-se spre noi cînd ajunse în pragul ei.
– Orice-aţi face voi doi, sper să meargă. Nu ştiu cum o să iasă
totul dacă reuşiţi să salvaţi colonia. Dar trebuie să fie mai bine
720
decît cum o să iasă dacă nu reuşiţi…
Plecă.
M-am întors spre Jane.
– Trebui să-mi spui cum ai făcut asta, am zis. Cum ai obţinut
informaţiile astea. Mie nu mi-ai spus nimic pînă acum.
– Nu le-am avut pînă acum, răspunse ea, şi-şi ciocăni tîmpla cu
vîrful degetului. Mi-ai zis că generalul Szilard mi-a transmis că mi-
a dat seria completă de funcţii de comandă. Una dintre aceste
funcţii de comandă, cel puţin în Forţele Speciale, este capacitatea
de a citi minţile altora.
– Poftim?
– Gîndeşte-te… Cînd ai un BrainPal, acesta învaţă să-ţi citească
gîndurile. Aşa funcţionează. Folosirea lui ca să citeşti gîndurile
altor oameni este doar o problemă de software. Generalii din
Forţele Speciale au acces la gîndurile soldaţilor lor, deşi Szilard mi-
a zis că de cele mai multe ori nu e prea folositor, din moment ce
oamenii se gîndesc la lucruri fără rost. De data asta a prins bine.
– Aşadar, oricui are un BrainPal i se pot citi gîndurile?
Jane încuviinţă.
– Iar acum ştii de ce n-am putut veni cu tine la staţia Phoenix.
N-am vrut să dau de gol nimic.
Am făcut semn către uşa pe care Rybicki tocmai ieşise.
– Tocmai te-ai dat de gol faţă de el.
– Nu. El nu ştie că am fost îmbunătăţită. Se întreabă doar cine
din echipa lui a vorbit şi cum au ajuns informaţiile la mine.
– Încă îi citeşti mintea.
– Nu m-am oprit de cînd a aterizat. N-o să mă opresc pînă cînd
pleacă.
– Ce gîndeşte acum?
– Se gîndeşte la noi. Speră că o să reuşim. Partea asta n-a fost o
minciună.
– Crede că o să reuşim? am întrebat.
– Sigur că nu, răspunse Jane.
*
Turelele energetice ţintiră rachetele care soseau şi traseră, dar
erau prea multe rachete pe care să le ţintească; turelele explodară
cu o răbufnire violentă care aruncă sfărîmături peste cîmpurile în
care erau amplasate, la o oarecare distanţă de Croatoan.
– Primesc un mesaj, ne spuse Jane mie şi lui Trujillo. E un
ordin de a înceta lupta şi de a ne pregăti pentru o debarcare.
Făcu o pauză.
721
– Mi se spune că orice continuare a rezistenţei va avea ca
rezultat un covor de bombe asupra coloniei. Mi se cere să confirm
mesajul. Lipsa unui răspuns în aproximativ un minut va fi
interpretată ca sfidare şi se va declanşa bombardamentul.
– Ce crezi? am întrebat-o pe Jane.
– Sîntem gata, atît cît vom putea fi vreodată.
– Manfred?
– Sîntem gata. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, sper să
meargă.
– Kranjic? Beata?
M-am întors către locul unde stăteau Jann Kranjic şi Beata,
amîndoi complet echipaţi în aparatură de reporter. Beata dădu din
cap; Kranjic îmi făcu un semn cu degetul în sus.
– Spune-le că le confirmăm mesajul şi că încetăm focul, i-am zis
lui Jane. Spune-le că abia le aşteptăm sosirea pentru a discuta
termenii de capitulare.
– S-a făcut, răspunse Jane o clipă mai tîrziu.
M-am întors spre Savitri, care stătea lîngă Beata.
– Fii gata.
– Grozav, comentă Savitri pe un ton complet neconvingător.
– O să te descurci bine.
– Mă simt gata să vomit.
– Mă tem că am lăsat găleata la birou.
– O să mă mulţumesc să vomit pe ghetele tale.
– Serios. Eşti gata să faci asta, Savitri?
Ea dădu din cap.
– Sînt gata. S-o facem.
Ne-am ocupat cu toţii poziţiile.
După cîtva timp, o lumină pe cer se descompuse în două
transportoare de trupe. Acestea plutiră deasupra satului Croatoan
pentru puţină vreme, înainte de a ateriza la un kilometru
depărtare, pe un teren nesemănat. Fusese iniţial semănat; îl
araserăm şi îngropaserăm primele răsaduri. Mizaserăm pe
transportoare de trupe şi speram să-i convingem să aterizeze într-
un anumit loc, făcîndu-l mai atrăgător decît altele. A mers. Undeva
într-un cotlon al minţii mi-o închipuiam pe Jane zîmbind îndîrjită.
Jane ar fi fost mai prudentă în privinţa aterizării pe singurul
teren agricol care nu avea plante răsărind din el, dar ăsta-i unul
dintre motivele pentru care o făcuserăm. Şi eu aş fi fost prudent,
pe vremea cînd conduceam trupe. Competenţa militară de bază
urma să aibă importanţă aici, iar acesta era primul nostru indiciu
722
în legătură cu soiul de luptă care ne aştepta.
Mi-am luat binoclul şi m-am uitat atent. Transportoarele se
deschiseseră şi soldaţii se îngrămădeau la ieşirile din navă.
Erau îndesaţi, pestriţi şi cu pielea groasă; arrisieni cu toţii,
precum conducătorul lor. Mai exista şi un alt mod prin care forţa
de invazie se deosebea de flota generalului Gau. Gau împărţea
responsabilitatea pentru incursiunile sale asupra întregului
Conclav; Eser păstra gloria atacului numai pentru oamenii săi.
Soldaţii erau grupaţi în plutoane; trei plutoane a cîte treizeci
sau treizeci şi cinci de soldaţi fiecare. Cam o sută în total. Eser era
cu siguranţă plin de tupeu. Nu e mai puţin adevărat că cei o sută
de soldaţi de la sol erau doar o iluzie; fără îndoială, Eser avea încă
vreo cîteva sute la bordul navei, ca să nu mai pomenim că nava
însăşi era capabilă să spulbere colonia chiar de pe orbită.
Pe sol sau deasupra lui, Eser avea mai mult decît suficientă
putere de foc ca să ne omoare pe toţi de mai multe ori. Cei mai
mulţi dintre soldaţii arrisieni purtau pe umăr puşca automată
arrisiană standard, o armă cu gloanţe cilindrice cunoscută pentru
viteza, precizia şi rata mare a focului. Doi soldaţi din fiecare pluton
purtau aruncătoare de rachete fixate pe umăr; avînd în vedere
invazia, acestea păreau să fie mai mult pentru spectacol decît
pentru orice altceva. Nici o armă energetică sau un aruncător de
flăcări, din cîte puteam vedea.
Apăru şi Eser, încadrat de o gardă de onoare. Eser era îmbrăcat
în echipament militar arrisian, mai curînd de paradă, pentru că nu
servise niciodată în armată, dar presupun că dacă vrei să încerci
să apari ca un general într-o misiune militară, mai bine te
costumezi pentru rol. Membrele lui Eser erau mai groase, iar
smocurile fibroase din jurul pedunculilor oculari erau mai
întunecate decît cele ale soldaţilor săi; era mai bătrîn şi mult mai
ieşit din formă decît cei care-l serveau. Dar, în măsura în care îmi
puteam da seama de vreo emoţie pe faţa lui extraterestră, părea
destul de mulţumit de sine însuşi. Stătea în faţa soldaţilor,
gesticulînd; părea că le ţine un discurs.
Netrebnicul. Se afla la numai un kilometru distanţă, nemişcat,
pe teren neted. Dacă eu sau Jane am fi avut puşca potrivită, i-am
fi putut rade creştetul capului. Apoi am fi fost morţi, pentru că
după aceea soldaţii şi nava lui ar face colonia una cu pămîntul.
Dar ar fi distractiv, atît cît ar dura. Era însă doar un gînd teoretic;
nu aveam genul potrivit de puşcă şi oricum, indiferent de ce s-ar fi
întîmplat, îl voiam pe Eser în viaţă, la sfîrşit. Omorîrea lui nu era
723
în cărţi. Din păcate.
În timp ce Eser vorbea, garda lui scana cu sîrguinţă
împrejurimile, în căutarea ameninţărilor. Speram ca Jane, din
poziţia ei, să observe asta; nu toţi cei părtași la această mică
aventură erau complet incompetenţi. Mi-aş fi dorit să-i pot spune
să ia notă, dar eram în tăcere radio; nu voiam să ne dăm de gol
jocul, înainte de a fi început.
Eser se opri în sfîrşit din vorbă şi întreaga companie de soldaţi
porni să traverseze cîmpul către drumul care lega ferma de
Croatoan. O grupă de soldaţi preluă conducerea, căutînd
ameninţări şi mişcare; restul mergea în formaţie, dar fără prea
multă disciplină. Nimeni nu se aştepta la prea multă rezistenţă.
Nici n-ar fi găsit vreuna pe drumul spre Croatoan. Întreaga
colonie era trează şi ştia despre invazie, desigur, dar îi
avertizaserăm pe toţi să rămînă în case sau în adăposturi şi să nu
intre în luptă în timp ce soldaţii treceau spre Croatoan. Voiam să
joace rolul coloniştilor umili şi speriaţi, așa cum era de aşteptat să
fie. Pentru unii dintre ei, asta nu avea să constituie o problemă;
pentru alţii, urma să ceară un efort deosebit. Voiam ca primul
grup să se afle la adăpost, pe cît posibil; pe cel de-al doilea îl voiam
stăpînit. Le-am dat sarcini pentru mai tîrziu, dacă urma să existe
un mai tîrziu.
Fără îndoială, grupa din avangardă scana împrejurimile cu
senzori de infraroşu şi de căldură, căutînd atacuri pe furiş. Tot ce
găseau erau colonişti în picioare la ferestrele lor, privind în
întuneric, în timp ce soldaţii treceau pe lîngă ei. Vedeam cu
binoclul cum cel puţin un grup de colonişti stătea pe verande să-i
vadă pe soldaţi. Menoniţi. Erau pacifişti, dar cu siguranţă nu se
temeau de nimic.
Croatoan rămăsese la fel ca la începuturi: o versiune din
vremurile moderne a unei tabere de legiune romană, încă
înconjurată de două rînduri de containere de mărfuri. Cei mai
mulţi dintre coloniştii care locuiseră aici îl abandonaseră pentru
case şi ferme proprii, dar cîţiva oameni continuau să locuiască
acolo, inclusiv eu cu Jane şi Zoë, iar cîteva clădiri permanente se
înălţau în spaţiul unde fuseseră corturile. Terenul de joacă din
centrul taberei exista încă, în faţa unei alei care trecea de-a lungul
lui şi prin spatele clădirii administraţiei. În centrul terenului de
joacă stătea Savitri, singură. Ea urma să fie prima fiinţă umană pe
care aveau s-o vadă soldaţii arrisieni şi Eser; singura, speram noi,
pe care s-o vadă.
724
O vedeam pe Savitri din locul în care stăteam. Nu era frig la
începutul dimineţii, dar ea tremura vizibil.
Primii dintre soldaţii arrisieni ajunseră la îngrăditura satului
Croatoan şi se opriră din marş, în timp ce examinau zona ca să se
asigure că nu intrau într-o capcană. Asta le luă cîteva minute, dar
pînă la urmă fură mulţumiţi că nu exista acolo nimic ce le-ar fi
putut face vreun rău. Porniră din nou marşul şi soldaţii arrisieni
intrară tropăind pe teren, îngrămădindu-se pe terenul de joacă,
stînd prudenţi cu ochii pe Savitri, care ședea pe loc, tăcută şi doar
puţin tremurînd. În foarte scurt timp, toţi soldaţii se aflară între
limitele mărginite cu containere ale aşezării.
Eser trecu printre rînduri cu garda sa şi se opri în faţa lui
Savitri. Făcu semn spre dispozitivul de traducere.
– Sînt Nerbros Eser, vorbi el.
– Sînt Savitri Guntupalli, replică Savitri.
– Tu eşti conducătoarea acestei colonii, continuă Eser.
– Nu, răspunse Savitri.
Pedunculii oculari ai lui Eser se clătinară auzind acest lucru.
– Unde sînt conducătorii coloniei?
– Sînt ocupaţi, zise Savitri. De aceea m-au trimis pe mine să
vorbesc cu voi.
– Şi cine eşti tu?
– Sînt secretara, răspunse Savitri.
Pedunculii oculari ai lui Eser se întinseră cu furie şi aproape să
se loviră între ei.
– Am puterea de a face una cu pămîntul colonia asta, iar
conducătorul ei îşi trimite secretara să mă întîmpine!
Era limpede că orice urmă de mărinimie pe care ar fi plănuit-o
Eser pentru victorie zbura de-a dreptul pe fereastră.
– Păi, mi-au dat un mesaj pentru tine.
– Ţi-au dat! comentă Eser.
– Da. Mi s-a cerut să-ţi spun că dacă tu şi soldaţii tăi sînteţi
dispuşi să vă întoarceţi la navele voastre şi să vă întoarceţi pur şi
simplu de unde aţi venit, am fi încîntaţi să vă lăsăm să trăiţi.
Eser făcu ochii mari, apoi emise un scrîşnet acut, sunetul
arrisian pentru amuzament. Cei mai mulţi dintre soldaţi scrîşniră
alături de el; era ca o adunare de albine furioase. Apoi Eser încetă
scrîşnetul şi şi păşi de-a dreptul spre Savitri, care, ca o adevărată
vedetă, nici măcar nu se clinti.
– Plănuiam să las cea mai mare parte a coloniştilor voştri să
trăiască, vorbi Eser. Urmam să pun să fie executaţi conducătorii
725
coloniei pentru crime împotriva Conclavului, cînd au ajutat
Uniunea Colonială să prindă în ambuscadă flota noastră. Dar
voiam să vă cruţ coloniştii. Tu mă ispiteşti să mă răzgîndesc în
privinţa asta.
– Aşadar, asta înseamnă nu, spuse Savitri, privind direct în
pedunculii lui oculari.
Eser făcu un pas înapoi şi se răsuci spre una dintre gărzi.
– Omoar-o! Apoi să trecem la treabă…
Soldatul ridică arma, ţinti torsul lui Savitri şi apăsă cu degetul
panoul de declanşare al puştii.
Puşca explodă, retezînd aerul vertical în planul perpendicular
pe mecanismul de tragere al puştii şi emiţînd o matrice plană,
verticală, de energie, direct în sus. Pedunculii oculari ai soldatului
intersectară acel plan şi fură retezaţi; extraterestrul se prăbuşi
urlînd de durere, ţinîndu-se de ceea ce-i mai rămăsese din
pedunculi.
Eser se uită din nou la Savitri, nedumerit.
– Ar fi trebuit să pleci cînd ai avut şansa, spuse Savitri.
Se auzi un bang în clipa cînd Jane deschise cu piciorul uşa
clădirii administrative, avînd nano-plasa ce-i ascundea căldura
corpului acoperită de armura standard a poliţiei Departamentului
Colonizării, la fel ca şi toţi ceilalţi din micul nostru detaşament. În
braţe purta ceva ce nu era un dispozitiv standard al
Departamentului Colonizării: un aruncător de flăcări.
Jane îi făcu semn lui Savitri să se dea înapoi; Savitri nu avu
nevoie să i se spună de două ori. Din faţa lui Jane se auzea
zgomotul ţipetelor arrisiene, în timp ce soldaţii cuprinşi de panică
încercau s-o împuşte, doar ca să-şi vadă puştile făcute ţăndări şi
erupîndu-le cu violenţă în mîini. Jane se îndreptă direct spre
soldaţi, care începuseră să o ia înapoi înspăimîntaţi, şi revărsă un
șuvoi foc în mijlocul lor.
*
– Ce-i asta? am întrebat-o pe Zoë cînd ne conduse în navetă, ca
să ne uităm la orice-o fi fost ceea ce voia ea să ne arate. Orice era,
avea mărimea unui pui de elefant. Hickory şi Dickory stăteau lîngă
obiect; Jane se duse pînă la el şi începu să examineze panoul de
control de pe o parte.
– E darul meu pentru colonie, răspunse Zoë. E un cîmp
sugător.
– Cîmp distrugător, am corectat-o.
– Nu, sugător, insistă Zoë. Cu un sss.
726
– Ce face?
Zoë se întoarse spre Hickory.
– Spune-i.
– Cîmpul sugător canalizează energia cinetică, explică Hickory.
Redirecţionează energia în sus sau în orice altă direcţie preferă
utilizatorul şi foloseşte energia redirecţionată ca să alimenteze
cîmpul însuşi. Utilizatorul poate defini la ce nivel este
redirecţionată energia, pe o scală a parametrilor.
– Trebuie să-mi explici asta ca şi cum aş fi un idiot, am replicat.
Pentru că e clar că sînt.
– Opreşte gloanţele, rosti Jane, încă uitîndu-se la panou.
– Mai zi o dată?
– Obiectul ăsta generează un cîmp care va suge energia din
orice obiect care se mişcă mai repede decît cu o anumită viteză,
continuă Jane.
Se uită la Hickory.
– E corect, nu-i aşa?
– Viteza este unul dintre parametrii pe care-i poate defini un
utilizator, replică Hickory. Alţi parametri pot include emisia de
energie potrivit unui anumit timp sau unei anumite temperaturi.
– Aşadar, îl programăm să oprească gloanţe sau grenade, şi o s-
o facă, am precizat.
– Da, zise Hickory. Deşi merge mai bine cu obiecte fizice decît
cu cele energetice.
– Merge mai bine cu gloanţe decît cu fascicule de energie…
– Da, răspunse Hickory.
– Cînd definim nivelul de energie, orice se află sub acel nivel îşi
păstrează energia, adăugă Jane. Îl putem regla să oprească un
glonţ dar să lase o săgeată să zboare.
– Dacă energia săgeţii se află sub pragul pe care-l defineşti, da,
încuviinţă Hickory.
– Aparatul ăsta are nişte posibilităţi, am constatat.
– Ţi-am zis c-o să-ţi placă.
– E cel mai grozav cadou pe care mi l-ai adus vreodată, scumpa
mea.
Zoë zîmbi larg.
– Ar trebui să ştii că acest cîmp are o durată foarte limitată,
spuse Hickory. Sursa de energie de aici e mică şi va dura numai
cîteva minute, în funcţie de mărimea cîmpului pe care-l generezi.
– Dacă l-aş folosi ca să acopăr Croatoan, cam cît ar dura? am
întrebat.
727
– Cam şapte minute, răspunse Jane.
Îşi dăduse seama cum funcţionează panoul de control.
– Posibilităţi serioase, am remarcat.
M-am întors spre Zoë.
– Şi cum ai reuşit să-i convingi pe obini să ne dea ăsta?
– Mai întîi am adus argumente, apoi m-am tîrguit, apoi am
implorat. Şi după aceea mi-am ieşit din fire.
– Ţi-ai ieşit din fire, zici…
– Nu te uita aşa la mine. Obinii sînt incredibil de sensibili la
emoţiile mele. Ştii asta. Iar ideea ca fiecare persoană pe care o
iubesc şi la care ţin să fie ucisă e ceva la care mă pot lăsa copleşită
de emoţii destul de uşor. Şi pe deasupra fiecărui argument pe care
l-am adus, a mers. Aşa că nu mă cicăli pentru asta, tăticule de
nouăzeci de ani. În timp ce Hickory, Dickory şi cu mine eram cu
generalul Gau, ceilalţi obini au adus asta pentru noi.
M-am uitat din nou la Hickory.
– Credeam că aţi zis că nu aveţi voie să ne ajutaţi, din cauza
tratatului cu Uniunea Colonială.
– Regret să spun că Zoë a făcut o mică greşeală în explicaţia ei.
Cîmpul sugător nu este tehnologia noastră. E mult prea avansat
pentru asta. E consu.
Jane şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Tehnologia consu era
în general atît de avansată, încît îţi tăia răsuflarea faţă de
tehnologia altor specii, inclusiv a noastră, iar consu nu se
despărţeau niciodată cu uşurinţă de orice tehnologie pe care o
aveau.
– Consu v-au dat asta? am întrebat.
– V-au dat-o vouă, de fapt.
– Şi de unde ştiau despre noi?
– La o întîlnire cu unii dintre semenii noştri obini, subiectul a
fost atins în cursul discuţiei, iar consu au fost impresionaţi şi s-au
oferit în mod spontan să vă ofere acest dar.
Mi-am adus aminte că odată, nu cu multă vreme după ce am
cunoscut-o pe Jane, ea şi cu mine am avut nevoie să punem nişte
întrebări rasei consu. Preţul răspunsului la aceste întrebări a fost
un soldat mort al Forţelor Speciale şi trei mutilaţi. Îmi venea
extrem de greu să-mi închipui „discuţia” care a avut ca rezultat
despărţirea consu de o mostră de tehnologie ca aceasta.
– Aşadar, obinii n-au nimic de-a face cu acest dar, am conchis.
– În afară de transportarea lui aici la cererea fiicei tale, nu.
– Trebuie să mulţumim consu la un moment dat.
728
– Nu cred că se aşteaptă la mulţumiri.
– Hickory, m-ai minţit vreodată? am întrebat.
– Nu cred că eşti conştient că eu sau oricare obin te-ar fi minţit
vreodată, răspunse Hickory.
– Nu. Nu cred că sînt.
*
În spatele coloanei arrisiene, soldaţii se retrăgeau în
învălmăşeală înapoi către poarta coloniei, unde Manfred Trujillo
aştepta, stînd la comenzile unui camion de marfă de pe care
demontaserăm accesoriile şi-l meşteriserăm în scopul de a obţine o
acceleraţie cît mai mare. Camionul stătuse la marginea unui cîmp
din apropiere, tăcut şi cu Trujillo ghemuit înăuntru, pînă cînd
soldaţii intraseră cu toţii în Croatoan. Apoi alimentă bateriile
camionului şi înaintă încet de-a lungul drumului, aşteptînd
ţipetele care trebuiau să fie semnalul pentru a apăsa pedala de
acceleraţie pînă la fund.
Cînd Trujillo văzu trombele aruncătorului de flăcări al lui Jane,
acceleră cu putere către deschizătura porţii satului Croatoan. În
timp ce trecea printre porţi, aprinse farurile camionului, năucind
trei soldaţi arrisieni fugari şi lăsîndu-i paralizaţi. Aceşti soldaţi fură
primii care-şi întîlniră moartea adusă de camionul masiv,
năpustindu-se ca fulgerul; mai mult de alţi zece urmară cînd
Trujillo porni să le reteze rîndurile. Trujillo coti la stînga la drumul
din faţa pieţei aşezării, măturînd încă doi soldaţi arrisieni, şi se
pregăti de încă o cursă.
Cînd camionul trecu prin porţile satului, Hickory atinse
butonul care le închidea, apoi el şi cu Dickory scoaseră din teacă
două pumnale primejdios de lungi şi se pregătiră să-i întîmpine pe
soldaţii arrisieni care aveau ghinionul să dea peste ei. Soldaţii
arrisieni îşi ieşiseră din minţi din cauză că nu pricepeau cum o
misiune militară de rutină se transformase într-un masacru – al
lor – dar, din nefericire pentru ei, atît Hickory cît şi Dickory erau în
posesia deplină a capacităţilor mintale, erau buni la mînuit cuţitele
şi-şi opriseră implanturile emoţionale, ca să poată ucide cu
eficienţă.
Acum Jane începuse şi ea cu pumnalele, după ce terminase
combustibilul aruncătorului de flăcări cu preţul a aproape un
pluton de soldaţi arrisieni. Jane trimise pe lumea cealaltă cîţiva
dintre soldaţii cei mai înfiorător de arşi, apoi îşi îndreptă atenţia
către cei care încă mai stăteau în picioare, sau de fapt fugeau.
Alergau repede, însă Jane, modificată cum era, alerga mai repede.
729
Jane făcuse cercetări despre arrisieni, despre armamentul, armura
şi slăbiciunile lor. Din întîmplare, armura corporală militară
arrisiană era vulnerabilă la încheieturile laterale; un cuţit suficient
de subţire se putea strecura înăuntru şi putea reteza una dintre
arterele importante care străbăteau bilateral corpul arrisian. În
timp ce priveam, am văzut-o pe Jane exploatînd această
informaţie, întinzînd mîna să apuce un soldat arrisian care fugea,
smucindu-l înapoi, cufundîndu-şi pumnalul în partea laterală a
armurii şi lăsîndu-l să i se scurgă viaţa, şi apoi apucîndu-l pe
următorul soldat, fără să încetinească pasul.
Eram copleşit de admiraţie pentru soţia mea. Şi înţelegeam
acum de ce generalul Szilard nu-şi ceruse scuze pentru ceea ce-i
făcuse. Forţa, viteza şi neînduplecarea ei urmau să ne salveze în
calitate de colonie.
În spatele lui Jane, patru soldaţi arrisieni se liniştiseră suficient
ca să înceapă să gîndească din nou tactic şi începuseră să se
strecoare către ea, cu puştile abandonate şi pumnalele scoase. Aici
a fost rîndul meu, aşezat în vîrful şirului interior de containere de
marfă, să mă dovedesc de folos: eram sprijinul aerian. Mi-am luat
arcul cu scripeţi, am potrivit săgeata şi l-am nimerit în gît pe
soldatul aflat cel mai în faţă; nu prea bine, din moment ce îl
ţinteam pe cel de după el. Soldatul apucă stîngaci săgeata înainte
de a se prăbuşi în faţă; ceilalţi trei o luară la fugă, dar nu înainte
de a răni încă unul la picior, din nou nu prea bine, pentru că
ţintisem în cap. Se prăbuşi cu un scrîşnet; Jane se întoarse la
auzul sunetului şi apoi se îndreptă spre el să-l termine.
M-am uitat după ceilalţi doi printre clădiri dar nu i-am văzut, şi
apoi am auzit un zăngănit. M-am uitat în jos şi am văzut că unul
dintre soldaţi se căţăra pe container, iar cutia de gunoi pe care
sărise ca să ajungă pînă unde eram eu se rostogolea pe jos. Am
potrivit încă o săgeată şi am tras în el; săgeata lovi chiar în faţa lui.
Era clar că arcul nu era menit să fie arma mea. N-aveam timp să
înstrunez încă o săgeată; soldatul ajunsese sus pe container şi se
îndrepta spre mine cu pumnalul scos, strigînd ceva. Aveam trista
bănuială că omorîsem pe cineva la care chiar ţinea. Mi-am apucat
cuţitul şi, în acel moment, arrisianul a atacat, acoperind distanţa
între noi într-un timp uimitor de scurt. Am căzut; cuţitul a zburat
peste marginea containerului.
M-am rostogolit din cauza atacului arrisianului şi l-am împins
cu piciorul, dîndu-l jos de pe mine, tîrîndu-mă către margine,
departe de el. Se năpusti iar asupra mea într-o clipă, lovindu-mă
730
cu cuţitul la umăr şi întîlnind acolo armura de poliţie. Se pregăti
să mă lovească din nou; l-am apucat de un peduncul ocular şi am
tras cu putere. S-a tras deoparte, ţipînd şi ţinîndu-se de peduncul,
dîndu-se cu spatele spre margine. Atît pumnalul cît şi arcul erau
prea departe ca să ajung la ele. La dracu’, am gîndit, şi m-am
aruncat asupra arrisianului. Am căzut amîndoi peste marginea
containerului; în cădere, mi-am înfipt braţul în gîtul lui. Am
aterizat, eu peste el, cu braţul strivindu-i traheea sau care-o fi
echivalentul pentru el. Braţul îmi pulsa de durere; mă îndoiam că
o să mai folosesc braţul acela în mod productiv pentru o vreme.
M-am rostogolit de pe arrisianul mort şi am ridicat privirea; o
umbră plutea pe container. Era Kranjic; el şi cu Beata îşi foloseau
camerele ca să înregistreze bătălia.
– Mai trăieşti? mă întrebă.
– Aşa se pare.
– Uite, poţi să mai faci asta o dată? Am pierdut cea mai mare
parte.
I-am arătat degetul mijlociu; nu-i puteam vedea faţa, dar
bănuiam că rînjeşte.
– Aruncă-mi cuţitul şi arcul, am strigat.
M-am uitat la ceas. Mai aveam un minut şi jumătate pînă să
cadă scutul. Kranjic îmi întinse cuţitul şi arcul, iar eu am pornit pe
străzi, încercînd să dobor soldaţi pînă cînd am rămas fără săgeţi,
apoi m-am ţinut departe de ei, pînă la expirarea timpului.
Cu treizeci de secunde înainte ca scutul să cadă, Hickory
deschise porţile satului, iar el şi cu Dickory se dădură la o parte ca
să lase supravieţuitorii atacului să se reverse afară, în retragere.
Cei vreo douăzeci şi cinci care mai rămăseseră nu se opriră să se
întrebe de ce se deschisese poarta; o luară la sănătoasa şi se
împrăştiară către navetele lor, lăsate cam la un kilometru
depărtare. Ultimul dintre aceşti soldaţi ieşi pe poartă exact cînd
am întrerupt cîmpul. Eser şi ultimul soldat din gardă care-i mai
rămăsese se aflau în mijlocul fugarilor, gardianul împingîndu-şi
fără menajamente protejatul tot înainte. Mai avea încă puşca; cei
mai mulţi îşi abandonaseră însă armele, văzînd ceea ce li se
întîmplase celor care le folosiseră în sat, şi presupunînd că acum
erau complet inutile. Am ridicat una în timp ce-i urmăream; Jane
culese unul dintre lansatoarele de rachete. Kranjic şi Beata săriră
de pe containere şi veniră după noi, Kranjic luîndu-ne-o înainte în
fugă şi dispărînd în întuneric, Beata ţinînd pasul cu Jane şi cu
mine.
731
Soldaţii arrisieni care se retrăgeau făceau două presupuneri în
timp ce fugeau. Prima era că gloanţele nu aveau nici o valoare pe
Roanoke. A doua era că terenul pe care se retrăgeau era acelaşi cu
terenul pe care mărşăluiseră la venire. Ambele presupuneri erau
greşite, aşa cum descoperiră arrisienii cînd turelele defensive
automate de pe drumul de retragere deschiseră focul asupra lor,
doborîndu-i în rafale precise, controlate de Jane, care marca
electronic fiecare ţintă cu BrainPalul înainte ca turelele să tragă.
Jane nu voia să-l împuşte pe Eser din greşeală. Turelele portabile
fuseseră amplasate de către colonişti după ce arrisienii fuseseră
închişi în Croatoan; le scoseseră din gropile pe care le săpaseră şi
le acoperiseră. Jane făcuse exerciţii necruţătoare cu coloniştii care
aşezaseră turelele, astfel încît să le poată muta şi pune la locul lor
într-un interval de numai cîteva minute. Ieşise bine; o singură
turelă era de nefolosit pentru că era îndreptată în direcţia greşită.
În vremea asta, cei cîţiva soldaţi arrisieni rămaşi care aveau
puşti începură să tragă cu ele din disperare şi părură surprinşi
cînd funcţionară. Doi dintre ei se lăsară la pămînt şi porniră să
tragă spre noi, ca să le dea timp compatrioţilor lor să ajungă la
transportoare. Am simţit un şuierat sonor pe lîngă mine, înainte de
a auzi armele; m-am aruncat şi eu la pămînt. Jane întoarse
turelele asupra acestor doi arrisieni şi termină repede cu ei.
În scurtă vreme, rămaseră numai Eser şi gardianul lui, în afară
de piloţii celor două transportoare. Amîndoi porniseră motoarele şi
se pregăteau să-şi ia tălpăşiţa. Jane fixă lansatorul de rachete pe
umăr, ne avertiză să ne lăsăm la pămînt (eu eram încă acolo) şi
trase racheta în cel mai apropiat transportor. Racheta trecu pe
lîngă Eser şi soldatul lui, făcîndu-i pe amîndoi să se arunce pe jos,
şi izbi trapa transportorului, inundînd interiorul navei cu flăcări
explozive. Al doilea pilot ajunse la concluzia că-i ajungea şi decolă;
apucă să se înalţe cincizeci de metri înainte ca nava lui să fie
lovită, dar nu de una, ci de două rachete, lansate de Hickory şi
Dickory. Impactul zdrobi motoarele transportorului şi-l trimise
clătinîndu-se către pădure, retezînd arbori de la nivelul solului cu
un trosnet de lemn, înainte de a se prăbuşi cu un huruit asurzitor
undeva în afara razei vizuale.
Soldatul lui Eser îşi ţinea protejatul la pămînt şi stătea şi el
aplecat, trăgînd în încercarea de a lua măcar pe vreunul dintre noi
cu el, cînd avea să moară.
Jane se uită în jos, la mine.
– Puşca aceea are muniţie? întrebă.
732
– Aşa sper.
Lăsă de pe umăr aruncătorul de rachete.
– Fă destul zgomot ca să-l ţii jos. Nu-l împuşca de-a binelea.
– Ce faci? am întrebat.
Ea se dezbrăcă de uniforma de poliţie, dezvăluind nanoplasa
mulată, neagră şi mată, de dedesubt.
– Mă apropii, răspunse, şi se îndepărtă.
Deveni repede aproape invizibilă în întuneric. Am tras la
intervale neregulate şi am rămas la pămînt; gardianul nu mă
nimerea, dar era o chestiune de centimetri.
Se auzi un mormăit de surpriză în depărtare şi apoi un ţipăt
destul de puternic, care se opri curînd.
– Drumul e liber, anunţă Jane.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ea. Stătea deasupra
corpului soldatului, cu arma acestuia în mînă, aţintită asupra lui
Eser, ghemuit la pămînt.
– E dezarmat, spuse Jane şi-mi întinse dispozitivul de traducere
pe care în aparenţă îl luase de la el. Ia-l. Trebuie să vorbeşti cu el.
Am luat dispozitivul şi m-am aplecat.
– Bună, am rostit.
– O să muriţi cu toţii! exclamă Eser. Am o navă deasupra
voastră chiar acum. Are înăuntru mai mulţi soldaţi. Or să coboare
şi or să vă împuşte pe toţi. Iar apoi nava mea o să facă una cu
pămîntul fiecare bucăţică a coloniei ăsteia.
– Nu mai spune! am comentat.
– Da!
– Atunci văd că trebuie să fiu cel care să-ţi sfărîme iluzia. Nava
ta nu mai e acolo.
– Minţi! exclamă Eser.
– Nu chiar. Chestiunea este că, atunci cînd ne-ai doborît
satelitul cu nava ta, asta a însemnat că satelitul n-a mai putut
semnaliza unei sonde de salt pe care o aveam acolo. Sonda era
programată să facă saltul numai dacă nu primea semnalul. În
locul în care s-a dus, aşteptau nişte rachete capabile de salt.
Aceste rachete au apărut în spaţiul planetei Roanoke, au găsit
nava ta şi au distrus-o.
– De unde au venit rachetele astea? vru să ştie Eser.
– E greu de spus. Rachetele erau de fabricaţie nouri. Şi-i ştii pe
nouri. Ar vinde aproape oricui.
Eser stătea pe loc şi clocotea.
– Nu te cred, vorbi în sfîrşit.
733
M-am întors spre Jane.
– Nu mă crede.
Jane îmi aruncă ceva.
– E comunicatorul lui, îmi spuse.
I l-am întins lui Eser.
– Cheamă-ţi nava.
După cîteva minute şi cîteva ţipete foarte furioase, Eser trînti
comunicatorul în ţărînă.
– De ce nu m-aţi omorît pur şi simplu? I-aţi omorît pe toţi
ceilalţi.
– Ţi s-a spus că dacă pleci, toţi soldaţii tăi vor rămîne în viaţă.
– De către secretara ta, scuipă Eser.
– De fapt, nu mai e secretara mea.
– Răspunde la întrebare!
– Valorezi mai mult pentru noi viu, decît mort. Avem pe cineva
care este extrem de interesat să te ţină în viaţă. Şi am fost
îndemnaţi să credem că ne-ar fi de folos să te predăm lui în
această stare.
– Generalul Gau, zise Eser.
– Ai ghicit. Nu ştiu ce-a plănuit Gau pentru tine, dar după o
încercare de asasinat şi o manevră de a prelua controlul
Conclavului, nu-mi pot închipui că ar fi foarte plăcut.
– Poate că noi…, începu Eser.
– Hai să nici nu ne prefacem că o să avem o asemenea discuţie.
N-o să treci de la a plănui să-i omori pe toţi cei de pe planetă la a
cădea la înţelegere cu mine.
– Generalul Gau a trecut, comentă Eser.
– Foarte frumos. Diferenţa este că nu cred că ai avut vreodată
planul de a cruţa pe vreunul dintre coloniştii mei, în timp ce Gau
s-a dat peste cap să se asigure că ar putea fi cruţaţi. Contează.
Acum: ceea ce o să se întîmple este că am să-i dau acest dispozitiv
de traducere soţiei mele, iar ea o să-ţi spună ce să faci. O s-o
asculţi, pentru că dacă nu, n-o să te ucidă, dar probabil că o să-ţi
doreşti s-o fi făcut. Înţelegi?
– Înţeleg.
– Bine, am răspuns şi m-am ridicat în picioare ca să-i dau
translatorul lui Jane. Bagă-l în containerul ăla de mărfuri pe care-l
folosim pe post de închisoare.
– M-am gîndit cu mult înaintea ta.
– Mai avem sonda de salt pregătită să ducă mesajul generalului
Gau?
734
– Avem. O s-o trimit după ce-l pun la păstrare pe Eser. Ce-o să
spunem Uniunii Coloniale?
– N-am nici cea mai mică idee. Presupun că atunci cînd n-or să
primească nici o sondă de salt vreme de cîteva zile, or să-şi dea
seama că s-a întîmplat ceva. Şi or să se enerveze că sîntem încă
aici. În momentul de faţă, sînt înclinat să zic „lua-i-ar dracu’”!
– Ăsta nu-i un plan adevărat, comentă Jane.
– Ştiu, dar atît avem la dispoziţie acum. Ca să schimbăm
subiectul, la naiba, am cîştigat de data asta.
– Am cîştigat pentru că duşmanul nostru a fost arogant şi
incompetent, replică Jane.
– Am cîştigat pentru că te-am avut pe tine. Tu ai făcut planul.
Tu ai cîştigat. Tu ai făcut lucrurile să meargă. Şi oricît de puţin mi-
ar plăcea să-ţi spun asta, faptul că eşti soldat complet funcţional
al Forţelor Speciale a avut importanţa lui.
– Ştiu că a avut. Nu sînt gata să mă gîndesc încă la asta.
În depărtare, am auzit pe cineva plîngînd.
– Pare vocea Beatei, zise Jane.
Am luat-o la fugă către sunetul plînsului, lăsînd-o pe Jane să
se ocupe de Eser. Am găsit-o pe Beata după cîteva sute de metri,
aplecată deasupra cuiva.
Era Kranjic. Două dintre gloanţele arrisiene îl loviseră în
claviculă şi în piept. Sîngele se scursese în pămîntul de sub el.
– Ticălos tîmpit, exclamă Beata, ţinîndu-l pe Kranjic de mînă.
Trebuia să fugi mereu după o ştire…
Se aplecă să-l sărute pe frunte şi să-i închidă ochii.
735
CINCISPREZECE
736
conducătorii lor, în special cînd aceşti conducători tocmai s-au
ales cu flota spulberată de sub ei.
– Nu da vina pe mine.
– Nu dau. Dacă dau vina pe Uniunea Colonială, este o cu totul
altă chestiune.
– Ce plănuieşti să faci acum în legătură cu Uniunea Colonială?
am întrebat.
– Acelaşi lucru pe care l-am plănuit de la început, răspunse
Gau. S-o îngrădesc.
– Nu s-o ataci.
– Nu. Toate rebeliunile interne ale Conclavului au fost
înăbuşite. Eser nu e singurul care înfruntă un proces. Dar cred că
este limpede acum pentru Uniunea Colonială că nu-i uşor de
eliminat Conclavul. Sper că n-or să încerce să evadeze din nou din
spaţiul lor.
– N-ai învăţat prea multe despre fiinţele umane.
– Dimpotrivă. Dacă tu crezi că o să mă întorc pur şi simplu la
vechiul meu plan, eşti un prost. Nu plănuiesc să atac Uniunea
Colonială, dar o să am grijă că nu are ocazia să mă mai atace a
doua oară, fie pe mine, fie Conclavul.
– Cum?
– Nu te aştepţi în mod serios să-ţi spun.
– M-am gîndit să întreb. Merita o încercare.
– Nu chiar.
– Şi ce planuri ai pentru Roanoke?
– Ţi-am spus deja că n-am nici un plan s-o atac.
– Ai zis. Desigur, asta era cînd nu mai aveai flotă.
– Te îndoieşti de mine.
– Nu. Mi-e teamă de tine.
– Aş dori să nu-ţi fie.
– Şi eu aş dori. Convinge-mă.
– Roanoke e la adăpost de alte atacuri ale Conclavului.
Conclavul o recunoaşte ca pe o colonie umană legitimă. Ultima
colonie – ciocăni cu degetele pe masa din camera de conferinţe ca
să-şi sublinieze vorbele – dar una legitimă, cu toate acestea. Tu şi
cu mine putem încheia un tratat, dacă doreşti.
– Nu cred că Uniunea Colonială s-ar socoti obligată să-l
respecte.
– Probabil că nu. Totuşi, o să trimit o declaraţie oficială
guvernului vostru, cu un avertisment că interdicţia Conclavului cu
privire la colonizare nu mai poate fi încălcată după aceasta.
737
Neoficial, o să transmit un anunţ către rasele neafiliate potrivit
căruia Conclavul ar fi extrem de nemulţumit dacă vreuna dintre
ele şi-ar face planuri în legătură cu planeta. N-ar trebui s-o facă
oricum, avînd în vedere interdicţia. Dar nu strică să subliniezi
ideea.
– Mulţumesc, generale.
– Cu plăcere. Mă bucur totuşi că nu toţi conducătorii de lumi
sînt la fel de sîcîitori ca şi tine.
– Eu sînt cel paşnic. Soţia mea e adevărata intransigentă.
– Aşa am dedus de la Eser şi din înregistrările bătăliei. Sper că
nu se simte jignită pentru că am cerut să vorbesc numai cu tine.
– Nu. Eu sînt cel care ar trebui să se descurce bine cu oamenii.
Deşi Zoë e dezamăgită că nu te poate vedea. Ai făcut o impresie
frumoasă asupra ei…
– Şi ea asupra mea. Ai o familie remarcabilă!
– Sînt de acord. Mă bucur că mă păstrează prin preajmă!
– Tehnic vorbind, soţia şi fiica ta ar putea fi acuzate şi ele de
trădare. Vor trebui să plece şi ele de pe Roanoke, ştii.
– Tot aduci vorba de asta. Am încercat să nu mă gîndesc la
asta.
– Nu cred că e înţelept.
– Sigur că nu-i înţelept. Asta nu înseamnă că nu vreau s-o fac.
– Unde-o să plecaţi?
– N-am nici cea mai mică idee. Nu putem pleca nicăieri în
Uniunea Colonială, în afară de cazul în care vrem să ne petrecem
viaţa într-o aripă cu celule familiale. Obinii ne-ar primi, datorită lui
Zoë, dar vor exista mereu presiuni asupra lor ca să ne extrădeze.
– Mai există o variantă. V-am făcut şi înainte oferta de a veni să
vă alăturaţi Conclavului. Oferta e încă valabilă. Tu şi familia ta
puteţi veni să locuiţi printre noi.
– Eşti foarte amabil. Nu ştiu dacă aş putea face aşa ceva. Asta-i
problema şi cu viaţa printre obini. Nu sînt gata să fiu izolat de
restul omenirii.
– Nu-i chiar atît de rău, replică Gau, şi am sesizat o nuanţă de
sarcasm în tonul lui.
– Poate nu pentru tine. Dar mi-ar fi dor de semenii mei.
– Ideea din spatele Conclavului este că multe rase ar trăi unele
printre altele. Vrei să spui că n-ai putea face asta?
– Aş putea. Dar numai trei fiinţe umane n-ar fi de-ajuns.
– Conclavul ar fi încă bucuros să admită Uniunea Colonială.
Sau oricare dintre lumile colonizate, individual. Sau chiar numai
738
Roanoke.
– Nu cred că ideea va căpăta prea multă susţinere pe Roanoke.
Sau în Uniunea Colonială. Cît despre colonii, cred că, din punct de
vedere oficial, încă nu sînt la curent cu Conclavul.
– Da, gîtuirea informaţională a Uniunii Coloniale. Trebuie să-ţi
spun că m-am gîndit foarte serios să pun nişte sateliţi să facă
saltul deasupra lumilor Uniunii Coloniale şi să revărs pur şi
simplu un flux de date despre Conclav pînă cînd sateliţii sînt
doborîţi. N-ar fi eficient. Dar cel puţin Conclavul ar putea fi auzit.
M-am gîndit la asta pentru o clipă.
– Nu. Un flux de date n-ar merge.
– Atunci ce sugerezi?
– Încă nu sînt sigur.
M-am uitat direct la Gau.
– Generale, s-ar putea să vreau să-ţi propun ceva.
– Ce anume?
– Ceva mare. Ceva costisitor.
– Ăsta nu prea e un răspuns.
– O să trebuiască să ajungă deocamdată.
– Voi fi încîntat să-ţi ascult propunerea. Dar „ceva mare, ceva
costisitor ” e puţin cam prea neclar pentru mine ca să dau
aprobarea.
– Foarte bine.
– De ce nu-mi poţi spune acum despre ce e vorba?
– Am nevoie să vorbesc întîi cu Jane.
– Orice-ar fi, administrator Perry, dacă e ceva care presupune
ajutorul meu, atunci te vei afla în permanenţă în zona trădării. Cel
puţin în ochii Uniunii Coloniale.
– E aşa cum ai spus, generale. Depinde faţă de cine eşti loial.
*
– Mi s-a ordonat să te pun sub arest, vorbi Manfred Trujillo.
– Aşa…
Stăteam amîndoi în faţa navetei cu care eram pe cale să plec.
– Ordinele au sosit cam acum două ore. Odată cu noul satelit
de comunicaţii pe care UC tocmai ni l-a dat. Întîmplător, UC nu e
mulţumită de faptul că o navă a Conclavului se află pe cerul
nostru.
– Aşadar, mă arestezi? am întrebat.
– Aş fi bucuros s-o fac, dar se pare că tu şi familia ta nu sînteţi
de găsit. Bănuiesc că aţi plecat deja de pe planetă. O să facem o
căutare prin toată colonia, desigur. Dar n-aş paria prea mult că o
739
să vă găsim.
– Sînt viclean, nu-i aşa?
– Întotdeauna am spus asta despre tine.
– Ai putea să ai necazuri pentru asta. Ultimul lucru de care are
nevoie colonia asta este un alt conducător adus în faţa unei
comisii de anchetă.
– În calitate de conducător al coloniei, pot să-ţi spun în mod
oficial să-ţi vezi de treburile tale.
– Aşadar, promovarea ta a fost aprobată oficial.
– Dacă n-ar fi fost, cum aş putea să te arestez?
– Bine pusă problema. Felicitări. Întotdeauna ai vrut să conduci
colonia. Acum o faci.
– Nu aşa am plănuit să obţin slujba.
– Îmi pare rău că ţi-am stat în cale, Manfred.
– Mie nu. Dacă aş fi condus eu colonia, am fi fost cu toţii morţi
acum. Tu, Jane şi Zoë aţi salvat colonia. Sînt fericit că am aşteptat
la coadă.
– Mulţumesc.
– Vreau să ştii că mi-a fost greu să spun asta.
Am izbucnit în rîs şi m-am uitat în direcţia în care Zoë îşi lua
un rămas-bun înlăcrimat de la Gretchen şi de la alţi prieteni.
– Lui Zoë o să-i fie dor de Gretchen. Mă bătea gîndul să-ţi cer s-
o laşi pe Zoë să rămînă. Pentru Gretchen şi pentru noi.
Trujillo făcu semn din cap către Hickory şi Dickory, care
stăteau deoparte, absorbind despărţirea plină de emoţii a lui Zoë
de prietenii ei.
– Spui că ai ajuns la o înţelegere cu Conclavul, dar tot nu m-ar
fi deranjat să-i am pe obini să ne păzească spatele.
– Roanoke se va descurca bine, l-am asigurat.
– Cred că ai dreptate în privinţa asta. Aşa sper. Ar fi plăcut să
fim o colonie ca oricare alta. Am fost prea multă vreme în centrul
atenţiei.
– Cred că o să reuşesc să distrag o parte a atenţiei de la voi.
– Aş dori să-mi spui ce-ai plănuit.
– Cum nu mai sînt conducătorul coloniei, nu-ţi pot spune
oficial să-ţi vezi de treburile tale. Dar vezi-ţi oricum.
Trujillo oftă.
– Înţelegi îngrijorarea mea. Am fost în centrul planurilor tuturor
celorlalţi, şi nici unul dintre planuri n-a ieşit nici pe departe aşa
cum ar fi trebuit.
– Inclusiv al tău, i-am adus aminte.
740
– Inclusiv al meu, fu de acord Trujillo. Nu ştiu ce plănuieşti,
dar, avînd în vedere rata eşecurilor de pe-aici, sînt îngrijorat că
repercusiunile or să ajungă pînă aici, pe Roanoke. Am grijă de
colonia mea. Colonia noastră. Casa noastră.
– Colonia noastră, am încuviinţat. Dar nu mai e şi casa mea.
– Chiar şi aşa.
– O să trebuiască să ai încredere în mine, Manfred. Am muncit
mult ca să ţin Roanoke la adăpost. N-o să încetez acum.
Savitri coborî prin trapa navetei şi se îndreptă spre noi, cu PDA-
ul în mînă.
– Totul e pus la locul lui, îmi spuse ea. Jane zice că sîntem gata
cînd eşti şi tu.
– Ai spus la revedere tuturor?
– Da, răspunse Savitri şi ridică încheietura mîinii, care avea o
brăţară pe ea. De la Beata. Spune că a fost a bunicii ei.
– O să-i fie dor de tine.
– Ştiu. Şi mie o să-mi fie dor de ea. E prietena mea. Tuturor o
să ne fie dor de cineva. De aceea se cheamă plecare.
– Tu ai mai putea rămîne, îi spuse Trujillo lui Savitri. N-ai nici
un motiv să trebuiască să pleci cu idiotul ăsta. O să-ţi dau chiar şi
o mărire de salariu de douăzeci la sută.
– O, o mărire! E tentant. Dar am fost alături de idiotul ăsta
multă vreme. Îmi place. Îmi place şi mai mult familia lui, desigur,
dar cui nu i-ar plăcea?
– Frumos, am comentat.
Savitri zîmbi.
– Dacă nu pentru altceva, mă amuză. Nu ştiu niciodată ce-o să
se mai întîmple, dar ştiu că vreau să aflu. Iartă-mă!
– În regulă, treizeci la sută mărire, zise Trujillo.
– S-a făcut, răspunse Savitri.
– Ce? am exclamat.
– Glumesc. Idiotule!
– Adu-mi aminte să-ţi tai din salariu, am spus.
– Oricum, de unde o să mă plăteşti acum?
– Uite, am spus. Ceva care-ţi solicită atenţia. Acolo. Mai
departe.
– Uf, protestă Savitri.
Se duse să-l îmbrăţişeze pe Trujillo, apoi ridică la mine degetul
mare.
– Dacă nu merg lucrurile cu tipul ăsta, s-ar putea să mă întorc
în genunchi pentru vechea mea slujbă.
741
– E a ta, răspunse Trujillo.
– Excelent. Pentru că dacă m-a învăţat ceva ultimul an, este să
am întotdeauna un plan de rezervă.
Îl îmbrăţişă din nou, repede, pe Trujillo.
– Mă duc s-o iau pe Zoë, îmi zise. De îndată ce eşti în navetă,
sîntem gata.
– Mulţumesc, Savitri. Vin într-o clipă. Ne vedem atunci.
Mă strînse de umăr şi se îndepărtă.
– Tu ai spus la revedere tuturor celor cărora doreai să le spui?
întrebă Trujillo.
– O fac acum.
Cîteva minute mai tîrziu, naveta noastră era pe cer,
îndreptîndu-se către Steaua Blîndă. Zoë plîngea încetişor,
mîngîindu-l pe Babar şi fiindu-i dor de prietenii ei. Jane, aşezată
lîngă ea, o strînse în braţe. M-am uitat pe hublou, în timp ce lăsam
în urmă încă o lume.
– Cum te simţi? mă întrebă Jane.
– Trist, am răspuns. Voiam ca asta să fie lumea mea. Lumea
noastră. Casa noastră. Dar n-a fost. Nu e…
– Îmi pare rău.
– Să nu-ţi pară!
M-am întors şi i-am zîmbit.
– Mă bucur că am venit. Sînt trist doar pentru că n-a fost să fie
să rămînem…
M-am întors către hublou. Cerul planetei Roanoke devenea din
ce în ce mai negru în jurul meu.
*
– Asta e nava ta, îmi spuse generalul Rybicki, arătîndu-mi cu
un gest puntea de observaţie unde tocmai fusese condus.
Îl aşteptasem acolo.
– Este, am răspuns. Deocamdată. Ai putea spune că am
închiriat-o. Cred că la origine este arrisiană, ceea ce se dovedește
un soi de ironie la adresa ta. Explică, de asemenea, tavanele joase.
– Aşadar, ar trebui să mă adresez cu apelativul „căpitane
Perry”? întrebă Rybicki. Ăsta-i un pas înapoi faţă de gradul tău
anterior.
– De fapt, Jane este căpitanul. Nominal, sînt superiorul ei, dar
ea conduce nava. Cred că asta mă face comandor. Ceea ce este un
pas înainte.
– Comandor Perry, rosti Rybicki. Sună bine. Nu foarte original,
mă tem.
742
– Presupun că nu.
Am ridicat PDA-ul pe care-l aveam în mînă.
– Jane m-a chemat în timp ce erai condus aici. Mi-a spus că ţi
s-a sugerat că ai putea încerca să mă omori.
– Iisuse! exclamă Rybicki. Mi-ar plăcea să ştiu de unde ştie
lucrurile astea.
– Sper că nu plănuieşti să mergi pînă la capăt. Nu că n-ai
putea. Faci încă parte din FCA. Eşti destul de rapid şi de puternic
să-mi frîngi gîtul înainte ca cineva să te poată opri. Dar n-ai mai
ieşi din camera asta după aceea. Nu vreau să mori.
– Apreciez asta, replică Rybicki sec, apoi continuă: Nu. N-am
venit să te omor. Am venit să încerc să te înţeleg.
– Mă bucur să aud asta.
– Poţi începe prin a-mi spune de ce ai trimis după mine.
Uniunea Colonială are tot soiul de diplomaţi. Dacă Conclavul o să
înceapă un joc cu UC, ei ar trebui să fie aici, vorbind cu tine. Aşa
că mă întreb de ce ai întrebat de mine.
– Pentru că simţeam că-ţi datorez o explicaţie, am răspuns.
– Pentru ce?
Am făcut un semn.
– Pentru asta. De ce sînt aici şi nu pe Roanoke. Sau oriunde în
altă parte în Uniunea Colonială.
– Am presupus că era pentru că nu voiai să fii judecat pentru
trădare.
– E o problemă. Dar nu e asta. Cum merg lucrurile în Uniunea
Colonială?
– Nu te aştepţi în mod serios să-ţi spun ceva aici.
– Vreau să zic, la modul foarte general.
– E bine. Atacurile Conclavului au încetat. Roanoke e la
adăpost şi o să trimitem un al doilea val de colonişti acolo într-o
lună.
– Asta-i mai devreme decît era programat.
– Am hotărît să ne mişcăm repede acolo. O să întărim masiv şi
apărarea.
– Bine. Păcat că nu s-a putut întîmpla mai devreme, înainte să
fi fost atacaţi.
– Hai să nu ne prefacem că nu ştim motivele şi dedesubturile.
– Că veni vorba, cum a primit Uniunea Colonială victoria
noastră?
– A fost, fireşte, foarte încîntată.
– Cel puţin oficial!
743
– Ştii Uniunea Colonială… Povestea oficială e singura poveste.
– Ştiu. Şi ăsta e motivul pentru toate astea.
– Nu pricep.
– Chiar înainte de bătălia noastră cu Eser de pe Roanoke, mi-ai
spus ceva. Ai zis că Uniunea Colonială, mai mult ca oricine,
acţionează în interesul cel mai mare al omenirii.
– Îmi aduc aminte.
– Aveai dreptate. Dintre toate guvernele, speciile şi rasele
inteligente, Uniunea Colonială este cea mai bună cînd e vorba să
aibă grijă de noi, de fiinţele umane. Dar am ajuns să mă îndoiesc
că Uniunea Colonială face bine treaba asta. Uite cum ne-a tratat
Uniunea Colonială pe Roanoke. Ne-a înşelat cu privire la scopul
coloniei. Ne-a înşelat cu privire la intenţiile Conclavului. Ne-a făcut
complici la un act de război care ar fi putut distruge întreaga UC.
Şi apoi a fost dispusă să ne sacrifice pentru binele omenirii. Dar
nimeni, în tot restul omenirii, n-a ştiut vreodată întreaga poveste,
nu-i aşa? Uniunea Colonială controlează comunicaţiile.
Controlează informaţia. Acum, că Roanoke a supravieţuit, Uniunea
Colonială nu va spune niciodată nimic. Nimeni din afara structurii
de putere a UC nici măcar nu ştie de existenţa Conclavului. Încă.
– Uniunea Colonială credea că este necesar să facem lucrurile
astfel.
– Ştiu. Şi au crezut întotdeauna că este necesar să le facă astfel.
Vii de pe Pămînt, generale. Îţi aduci aminte cît de puţine ştim de-
spre ce se petrece aici, afară. Cît de puţine ştim despre Uniunea
Colonială. Ne-am înrolat într-o armată despre care nu ştiam nimic,
pentru că nu voiam să murim acasă, bătrîni şi singuri. Şi asta-i
metoda Uniunii Coloniale. Să spui doar atît cît să atingi un scop.
Nimic mai mult.
– Nu sînt întotdeauna de acord cu metodele Uniunii Coloniale.
Ştii că n-am fost de acord cu planul UC de a lăsa singură Roanoke.
Dar nu sînt sigur că pricep unde vrei să ajungi. Ar fi fost
dezastruos dacă ar fi ştiut Conclavul de planurile noastre pentru
Roanoke. Conclavul vrea să ţină omenirea îngrădită, Perry. Încă
mai vrea. Dacă nu luptăm, restul universului se populează fără
noi. Omenirea moare.
– Confunzi omenirea cu Uniunea Colonială. Conclavul vrea să
îngrădească Uniunea Colonială pentru că Uniunea Colonială
refuză să se alăture. Dar Uniunea Colonială nu înseamnă
omenirea.
– Nu e o diferenţă reală.
744
– Destul de adevărat.
Am arătat spre fereastra curbată a punţii de observaţie.
– Ai văzut celelalte nave aici, cînd ai sosit.
– Da, răspunse Rybicki. Nu le-am numărat pe toate, dar
bănuiesc că sînt patru sute douăsprezece.
– Pe-aproape. Patru sute treisprezece, inclusiv asta. Pe care, din
întîmplare, am numit-o Roanoke.
– Minunat. Flota care atacă următoarea noastră colonie va avea
o nuanţă de ironie!
– Uniunea Colonială plănuieşte deci să colonizeze în continuare
alte lumi, am tras eu concluzia.
– N-o să comentez asta cu tine.
– Dacă sau cînd Conclavul şi Uniunea Colonială se vor pregăti
din nou de luptă, nava asta n-o să participe. E o navă comercială.
La fel sînt toate celelalte nave din flota asta. Fiecare navă din flota
asta transportă bunuri din partea rasei căreia îi aparţine. A fost
nevoie de multă muncă pentru asta, ar trebui să ştii. Ne-a luat
cîteva luni înainte ca fiecare rasă să se angajeze. Generalul Gau a
trebuit să forţeze cîteva mîini, sau aşa ceva. E mai uşor să convingi
unele rase să dea o navă de război decît una de mărfuri plină cu
bunătăţi.
– Dacă o flotă de nave de război n-o să convingă Uniunea
Colonială să intre în Conclav, mă îndoiesc că o flotă de nave
comerciale o s-o facă.
– Cred că ai dreptate în privinţa asta, am spus, şi am ridicat
PDA-ul.
– Jane, poţi să faci saltul acum.
– Ce? Ce naiba faci?
– Ţi-am spus. Îţi dau explicaţii.
Roanoke plutise în spaţiu, la o distanţă prudentă de orice puţ
de gravitaţie care ar fi putut interfera cu motorul de salt.
Acum, Jane dădu ordinul de pornire a motorului. Am făcut o
gaură în spaţiu-timp şi am ajuns în altă parte.
De pe puntea de observaţie, diferenţa nu era prea mare: o clipă
ne uitam la un cîmp aleator de stele, iar în următoarea ne uitam la
un alt cîmp aleator de stele. Pînă cînd am început să vedem
tiparele.
– Uite, i-am arătat. Orion, Taurul. Perseu. Cassiopeia.
– Doamne Dumnezeule! rosti Rybicki, şoptind cuvintele.
Roanoke se roti în jurul axei, iar stelele dispărură treptat,
înlocuite de globul uriaş, strălucitor, al unei planete – albastră, şi
745
verde, şi albă…
– Bine-ai venit acasă, generale!
– Pămîntul…, spuse Rybicki, şi orice mai voia să spună după
asta se pierdu în nevoia lui de a se holba la lumea pe care-o
părăsise.
– N-aveai dreptate, generale.
Rybicki avu nevoie de o secundă ca să iasă din reverie.
– Ce? În legătură cu ce n-aveam dreptate?
– Coventry. Am căutat. Britanicii ştiau că se apropia un atac.
Aveai dreptate cu privire la asta. Dar nu ştiau unde va lovi.
Britanicii n-au sacrificat Coventry. Iar Uniunea Colonială n-ar fi
trebuit să fie dispusă să sacrifice Roanoke.
– De ce-am venit aici?
– Tu ai spus-o, generale. Uniunea Colonială nu se va alătura
niciodată Conclavului. Dar poate că Pămîntul o va face…
– O să duci Pămîntul în Conclav!
– Nu, am răspuns. O să-i oferim o alegere. O să-i oferim daruri
din fiecare lume a Conclavului. Şi apoi o să-i ofer darul meu.
– Darul tău…
– Adevărul! Întregul adevăr! Despre Uniunea Colonială şi despre
Conclav şi despre ce se întîmplă atunci cînd ne părăsim lumea
natală şi ieşim în univers. Uniunea Colonială e liberă să-şi
conducă lumile oricum doreşte, generale. Dar această lume începe
să hotărască pentru ea însăşi. Omenirea şi Uniunea Colonială n-or
să mai fie interschimbabile. Nu după ziua de azi.
Rybicki se uită la mine.
– Nu ai autoritatea de a face aşa ceva. Să iei hotărîrea asta
pentru toţi aceşti oameni.
– Poate că nu am autoritatea. Dar am dreptul.
– Nu ştii ce faci!
– Ba cred că da. Schimb lumea.
Pe fereastră, încă o navă apăru dintr-odată. M-am uitat pe PDA;
pe ecran se afla o reprezentare simplă a Pămîntului. În jurul
cercului luminos apăreau puncte, cîte unul, cîte două, în grupuri
şi în constelaţii. Şi cînd sosiră toate, începură să transmită, toate,
un mesaj de salut, în atîtea limbi umane cîte puteau fi
recepţionate, şi un flux de date necodificate, punînd la curent
Pămîntul cu decenii de istorie şi de tehnologie. Adevărul, atît de
fidel pe cît îl puteam spune. Darul meu către lumea care fusese
casa mea, şi speram că ar putea fi din nou.
746
ŞAISPREZECE
747
eram foarte uşor de recunoscut – dar locuitorii Districtului
Columbia se arătau cu mîndrie sătui cînd era vorba de politicieni
faimoşi, ceea ce presupun că eram şi eu acum, din lipsa unui
cuvînt mai bun.
– Dacă n-ai nimic împotrivă să întreb, generale, de ce eşti aici?
– Fac lobby printre senatori. Moratoriul Statelor Unite privind
recrutările FCA este o problemă. SUA a furnizat întotdeauna grosul
recruţilor noştri. De aceea n-a fost niciodată o problemă cînd alte
ţări au interzis cetăţenilor lor să se înroleze; contribuţia lor era
neînsemnată. Dar fără SUA nu ne atingem obiectivele recrutării, în
special acum, cînd atîtea alte ţări au şi ele moratorii privind
recrutările.
– Ştiu despre moratoriu. Întrebam de ce tu.
– Se pare că mă pricep să vorbesc limba politicienilor. În
aparenţă, pe-aici e un avantaj să fii uşor retardat din punct de
vedere social, şi aşa sînt Forţele Speciale, poţi fi sigur.
– Crezi că o să obţii ridicarea moratoriului?
Szilard ridică din umeri.
– E complicat. Totul e complicat pentru că, pînă la urmă,
Uniunea Colonială a ţinut Pămîntul în beznă atîta vreme. Apari tu
şi le spui tuturor celor de-aici ce-au pierdut. Sînt furioşi.
Întrebarea este dacă în fond sînt atît de furioşi ca să treacă de
partea Conclavului, în loc de cea a restului fiinţelor umane.
– Cînd are loc votul?
– Peste trei săptămîni.
– Ar trebui să fie interesant.
– Înţeleg că există un blestem legat de trăitul în vremuri
interesante.
Am mers în tăcere pentru cîteva minute.
– Ceea ce-ţi spun acum vine numai din partea mea, reîncepu
Szilard. Să fie limpede asta.
– Bine, am răspuns.
– Mai întîi, vreau să-ţi mulţumesc. N-am crezut niciodată că o
să ajung să vizitez Pămîntul. Dacă tu n-ai fi dat complet peste cap
felul de a face lucrurile al Uniunii Coloniale, n-aş fi făcut-o
niciodată. Aşa că îţi mulţumesc pentru asta…
Mi-a fost foarte greu să-mi ascund amuzamentul.
– Cu plăcere.
– În al doilea rînd, vreau să-mi cer scuze faţă de tine.
– Trebuie să-i ceri scuze lui Jane, generale. Ea e cea pe care ai
modificat-o.
748
– Am modificat-o pe ea, dar v-am folosit pe amîndoi.
– Ai zis c-ai făcut-o pentru a ţine omenirea în viaţă. Nu sînt
prea încîntat să fiu folosit de tine sau de oricine altcineva, dar cel
puţin am mai multă simpatie pentru scopul tău.
– N-am fost în întregime sincer cu tine. Da, mi-am făcut griji că
Uniunea Colonială ar putea provoca distrugerea rasei umane.
Încercarea de a opri asta a fost scopul meu principal. Dar am avut
şi un alt scop. Unul egoist.
– Care anume?
– Forţele Speciale sînt cetăţeni de categoria a doua în Uniunea
Colonială, explică Szilard. Aşa am fost întotdeauna. E nevoie de
noi, dar nu ni se acordă încredere. Facem munca cea grea de a
ţine în viaţă Uniunea Colonială – noi sîntem cei care am distrus
flota Conclavului –, dar singura noastră răsplată este şi mai multă
muncă, şi mai multe responsabilităţi. Voiam o cale de a convinge
Uniunea Colonială să recunoască oamenii mei, şi cît de importanţi
sîntem pentru Uniune. Iar răspunsul erai tu.
– Eu… Ai zis că am fost aleşi pentru Jane şi pentru Zoë, nu
pentru mine.
– Am minţit. Toţi aţi avut rolul vostru de jucat. Rolurile lui Jane
şi Zoë au fost critice pentru ţinerea în viaţă a omenirii, da. Dar
rolul tău a fost critic pentru scopul meu.
– Nu văd cum.
– Pentru că tu eşti cel care ar fi indignat pentru că e folosit.
Locotenentul Sagan s-a înfuriat, fără îndoială, pentru felul în care
ea şi Roanoke au fost manipulate pentru ţelurile Uniunii Coloniale.
Dar soluţia ei este să se ocupe direct de problema imediată. Aşa a
fost antrenată. Gîndire în linie dreaptă. Soţia ta are multe calităţi,
Perry, dar subtilitatea nu este una dintre ele. Tu, pe de altă parte,
ai clocoti în sinea ta. Ai căuta o soluţie pe termen lung pentru a-i
pedepsi pe cei care te-au folosit şi pentru a fi sigur că omenirea nu
va mai înfrunta a doua oară aceeaşi ameninţare.
– Aducînd Conclavul aici, pe Pămînt. Retezînd sursa de soldaţi
a Uniunii Coloniale.
– Am întrezărit o asemenea posibilitate. Una mică. Dar reală. Şi,
ca o consecinţă, Uniunea Colonială ar avea nevoie să apeleze la
sursa deja existentă de putere militară. Adică noi.
– Există întotdeauna coloniştii…
– Coloniştii nu şi-au dus propriile războaie de aproape două
secole, continuă Szilard. Ar fi un dezastru. Mai devreme sau mai
tîrziu, se ajunge la Forţele Speciale.
749
– Dar faci lobby pentru încheierea moratoriului recrutărilor…
– Ultima oară cînd am stat de vorbă, ţi-am spus motivul pentru
care i-am lăsat pe soldaţii mei din Forţele Speciale să fie folosiţi ca
să distrugă flota Conclavului.
– Ca să poţi păstra controlul situaţiei!
Szilard desfăcu larg mîinile ca pentru a spune asta e.
– Îmi vine greu să cred că ai plănuit asta…
– N-am plănuit nimic. Am lăsat deschisă posibilitatea ca toate
astea să se întîmple, şi am fost pregătit să acţionez dacă se
întîmpla. Cu siguranţă, nu m-am aşteptat să faci ceea ce ai sfîrşit
prin a face. Nave comerciale… Asta-i o gîndire stranie. M-aş fi
aşteptat la o altă flotă de război.
– Mă bucur să te surprind.
– Sînt sigur că eşti bucuros. Şi acum, dă-mi voie să-ţi întorc
favoarea. Ştiu că locotenentul Sagan încă mai trebuie să mă ierte
pentru că am modificat-o.
– Nu te-a iertat, am confirmat. A avut nevoie de multă vreme ca
să se obişnuiască să fie umană, iar tu i-ai răpit acest lucru.
– Atunci spune-i asta: a fost un prototip. O versiune de soldat
al Forţelor Speciale proiectat în întregime din genomul uman. Este
sută la sută umană, pînă la numărul de cromozomi. E mai bună
decît o fiinţă umană, desigur, dar absolut umană. N-a încetat
niciodată să fie umană trecînd prin toate astea.
– Are un BrainPal în cap!
– Sîntem deosebit de mîndri de asta. Cea mai recentă generaţie
de BrainPaluri era şi aşa în cea mai mare parte organică. A fost
nevoie de un număr substanţial de modificări fine pentru a obţine
unul generat din genomul uman. A fost prima care a avut un
BrainPal complet integrat, uman.
– De ce l-aţi testat pe ea?
– Pentru că ştiam că urma să aibă nevoie de el, şi ştiam că îşi
preţuieşte umanitatea. Voiam să onorez ambele aspecte, iar
tehnologia era gata să fie testată. Spune-i că-mi pare rău că n-am
putut să-i dezvălui nimic pînă acum. Am avut motivele mele să nu
vreau să afle toată lumea de tehnologia asta.
M-am uitat mai bine la Szilard.
– Acum foloseşti aceeaşi tehnologie, nu-i aşa?
– Da. Pentru prima oară sînt în întregime uman. La fel de uman
ca oricine. Şi, cu timpul, fiecare membru al Forţelor Speciale va fi
la fel. Contează. Contează pentru cine sîntem şi pentru ce putem
deveni în serviciul Uniunii Coloniale şi al omenirii. Ea este prima
750
dintre noi. Cea mai umană dintre noi. Spune-i şi ei…
*
Nu cu multă vreme după aceea, am dus-o pe Jane s-o
întîlnească pe Kathy.
Oraşul meu natal din Ohio era la fel cum îl lăsasem, cu aproape
două decenii în urmă, doar că ceva mai uzat de timp. Am străbătut
aleea lungă a vechii mele case, ca să-i găsim pe fiul meu Charlie,
familia lui şi fiecare persoană cu care am fost înrudit chiar şi
tangenţial, aşteptîndu-ne. Mă întîlnisem cu Charlie de două ori de
la întoarcerea mea, cînd venise la Washington, D.C., ca să mă
vadă. Reuşiserăm să trecem peste şocul faptului că arătam cu
decenii mai tînăr decît el, iar el reuşise să treacă peste şocul
faptului că Jane semăna atît de mult cu propria lui mamă. Pentru
toţi ceilalţi totuşi, era o primă întîlnire stînjenitoare.
Aş fi rămas stînjenit dacă Zoë n-ar fi năvălit înăuntru şi n-ar fi
spart gheaţa, începînd cu fiul lui Charlie, Adam, căruia Zoë i-a
cerut să-i spună „mătuşa Zoë”, deşi era mai tînără decît el. Încetul
cu încetul, clanul nostru începu să arate căldură faţă de noi şi faţă
de mine. Am fost pus la curent cu toate bîrfele din ultimele două
decenii. Lui Jane i s-au spus poveşti despre Kathy pe care nu le
ştiuse niciodată pînă atunci. În jurul lui Zoë au făcut zarvă atît
rudele bătrîne, cît şi băieţii adolescenţi visători. Savitri i-a spus lui
Charlie glume despre zilele petrecute de mine ca mediator. Hickory
şi Dickory au suportat să fie curiozităţi.
Cînd soarele a coborît pe cer, Jane şi cu mine am sărutat-o în
fugă pe Zoë şi ne-am strecurat afară, luînd-o spre răsărit pe
drumul de ţară pînă la cimitirul Harris Creek, la placa simplă pe
care era înscris numele soţiei mele.
– Katherine Rebecca Perry, citi Jane, îngenunchind.
– Aşa e.
– Plîngi, spuse Jane fără să se uite în spate. Aud în vocea ta.
– Îmi pare rău. Numai că n-am crezut niciodată că o să mă
întorc aici.
Jane întoarse capul.
– N-am vrut să fie dureros pentru tine.
– Nu-i nimic. Se înţelege că e dureros. Şi voiam s-o întîlneşti.
Voiam să fiu aici cînd o întîlneşti.
– Încă o iubeşti, observă Jane, uitîndu-se înapoi la placă.
– Da. Sper că nu te deranjează.
– Fac parte din ea. Şi ea face parte din mine. Cînd o iubeşti pe
ea, mă iubeşti pe mine. Nu mă deranjează că o iubeşti mai
751
departe. Sper să o iubeşti. Sper că o vei iubi mereu.
I-am întins mîna; ea o luă. Am stat aşa, tăcuţi, la mormîntul
soţiei mele, foarte multă vreme.
– Uită-te la stele, vorbi Jane în sfîrşit.
– Acolo-i Carul Mare, i-am arătat.
Jane dădu din cap.
– Îl văd.
Mi-am pus mîna în jurul lui Jane.
– Îmi aduc aminte că ai spus pe Huckleberry că atunci cînd ai
văzut în sfîrşit constelaţiile ai ştiut că eşti acasă.
– Îmi aduc aminte că am spus asta.
– Mai e adevărat? am întrebat.
– Mai e, răspunse Jane şi se întoarse cu faţa la mine. Sînt
acasă. Sîntem acasă.
Mi-am sărutat soţia.
– Calea Lactee, rosti ea, ridicînd privirea, după ce ne-am oprit
din sărutat.
– Da, am replicat, uitîndu-mă şi eu în sus. O poţi vedea foarte
bine de aici. E unul dintre motivele pentru care îmi place să
locuiesc într-un tîrg de la ţară. În oraşele mari, luminile o fac să se
estompeze. Dar aici o poţi vedea. Deşi, din cîte îmi închipui, cu
ochii tăi ai parte de un spectacol pe cinste.
– E minunat.
– Asta îmi aduce aminte…, am zis, şi i-am povestit cele spuse
de generalul Szilard despre faptul că ea era primul soldat al
Forţelor Speciale în întregime umană.
– Interesant, comentă ea.
– Aşa că eşti complet umană, pînă la urmă.
– Ştiu. Mi-am dat deja seama.
– Chiar aşa! Mi-ar plăcea să ştiu cum.
– Sînt însărcinată, răspunse Jane şi zîmbi.
752
Mulţumiri
753
Nicole de las Heras pentru designul interior al cărţii. Tot ce-am
făcut eu a fost să scriu cartea; oamenii aceştia au făcut-o să arate
bine. Mulţumesc de asemenea lui Ethan Ellenberg, nepreţuitul
meu agent.
Prietenii m-au ajutat să-mi păstrez minţile în timp ce mă
luptam cu această carte. Printre ei: Nick Sagan, care împărtăşea
nefericirea termenelor-limită, pentru că amîndoi ne terminam
cărţile, ca şi Justine Larbalestier.
În ambele cazuri, ar trebui să le căutaţi cărţile ca să aflaţi ce-aţi
pierdut. Alţi prieteni care m-au ajutat să-mi păstrez capul pe
umeri mai departe şi au avut grijă să am destule contacte umane:
Scott Westerfeld, Doselle and Janine Young, Deven Desai, Anne
K.G. Murphy şi Karen Meisner. Sînt atîţia alţi oameni pe care aş
vrea să-i menţionez şi să le mulţumesc, în special în comunitatea
scriitorilor de science fiction, dar serios, ar trebui să stăm aici
toată ziua dacă aş face-o, aşa încît, dacă socotiţi că ar trebui să vă
mulţumesc (şi sînt mulţi dintre voi cărora ar trebui), vă rog să
presupuneţi că vorbesc despre voi aici. Aş pomeni de asemenea în
mod special de cititorii blogurilor mele, Whatever şi By the Way,
pentru încurajările lor zilnice de a-mi termina treaba, chiar dacă
asta însemna să scriu mai puţin pe bloguri.
În timp ce scriam Ultima colonie, am fost nominalizat şi am
cîştigat Premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor nou
de science fiction. Am fost nominalizat alături de Sarah Monette,
Chris Roberson, Brandon Sanderson, K.J. Bishop şi Steph
Swainston, şi am fost destul de norocos ca să mă împrietenesc cu
Sarah, Chris şi Brandon. Sugestia că aş fi un scriitor mai bun
decît oricare dintre aceşti oameni este o minciună măgulitoare, şi
vă încurajez să căutaţi operele lor data viitoare cînd intraţi într-o
librărie sau cumpăraţi cărţi online. Nu veţi fi dezamăgiţi.
Am omorît în această carte un personaj pe nume Joseph Loong;
adevăratului Joseph Loong, alături de care lucrez la AOL, îi doresc
o viaţă lungă şi fericită, şi îi mulţumesc că mi-a dat voie să-i
folosesc numele. Numele locotenentului Stross din carte este o
glumă evidentă la adresa lui Charles Stross, nespus de talentatul
scriitor de science fiction şi prieten al meu. Adevăratul Stross nu
este atît de „spaţial” precum cel pe care l-am pus în carte.
Generalul Rybicki este numit după Joe Rybicki, prietenul şi
redactorul meu de multă vreme. Sper că-i place personajul lui.
Încă o dată, multe mulţumiri lui Regan Avery, care continuă să
fie prima mea cititoare şi mă ajută să-mi îmbunătăţesc cărţile. A
754
fost prima mea cititoare de un deceniu; o consider purtătoarea
mea de noroc.
În sfîrşit, le mulţumesc lui Kristine şi Athena Scalzi, soţia şi
fiica mea, şi în special lui Kristine. Aceia care o cunosc pe Kristine
au sugerat că Jane Sagan este destul de evident modelată după
Kristine. Comparaţia nu merge prea departe – din cîte ştiu, soţia
mea n-a luat după ea plutoane întregi de soldaţi înarmaţi numai
cu pumnale – dar e un fapt că inteligenţa, forţa şi personalitatea
lui Jane se bazează pe inteligenţa, forţa şi personalitatea soţiei
mele. Ca s-o spun de-a dreptul, soţia mea e absolut
impresionantă. Este de asemenea destul de amabilă nu numai să
mă suporte, dar să mă şi încurajeze, să mă sprijine şi să mă
iubească. Am noroc să o am alături. Îi dedic această întreagă serie
– Războiul bătrînilor, Brigăzile fantomă şi Ultima colonie. Sînt cărţile
ei. Eu doar le-am scris.
John Scalzi
20 septembrie 2006
755
756
John Scalzi
PROLOG
Am ridicat PDA-ul tăticului meu şi am numărat secundele împreună cu
ceilalţi două mii de oameni din încăpere.
— Cinci! Patru! Trei! Doi! Unu!
Şi apoi nu se auzi niciun zgomot, pentru că atenţia tuturor – şi vreau să
spun a tuturor – era acaparată de monitoarele presărate prin spaţiul comun
de pe Magellan. Ecranele, care arătaseră ceruri înstelate, erau goale şi
negre, şi toată lumea îşi ţinea răsuflarea, aşteptând ceea ce urma.
Apăru o lume, verde şi albastră.
Şi toţi ne-am ieşit din minţi.
Pentru că era lumea noastră. Era Roanoke, noua noastră casă. Aveam să
fim primii oameni care să aterizeze acolo, primii care să se stabilească pe
ea, primii care să ne ducem viaţa acolo. Şi am sărbătorit vederea ei pentru
prima oară, noi, cei două mii de colonişti de pe Roanoke, cu toţii înghesuiţi
în acel spaţiu comun, îmbrăţişându-ne, sărutându-ne şi cântând „Auld Lang
Syne” pentru că, ei bine, ce altceva să cânţi când ajungi pe o lume nouă? O
lume nouă, noi începuturi, un an nou, o viaţă nouă. Totul nou. Am
îmbrăţişat-o pe prietena mea cea mai bună, Gretchen, am strigat în
microfonul pe care-l folosisem ca să număr secundele şi am ţopăit în sus
şi-n jos ca nişte idioţi.
Când ne-am oprit din ţopăit, am auzit o şoaptă în ureche.
— E atât de frumos, vorbi Enzo.
M-am întors să mă uit la el, la băiatul ăsta minunat, atât de frumos, pe
care mă gândeam serios să-l fac prietenul meu. Era o combinaţie perfectă:
757
destul de drăguţ ca să-ţi facă inima să bată mai tare şi, după cât se părea,
neavând nici cea mai mică idee despre acest fapt, pentru că îşi petrecuse
ultima săptămână încercând să mă farmece cu ajutorul cuvintelor, nici mai
mult, nici mai puţin. Cuvinte! Ca şi cum n-ar fi citit manualul
adolescentului despre cum să fii complet incoerent în preajma fetelor.
Apreciam efortul. Şi apreciam faptul că atunci când îşi şoptea cuvintele,
se uita la mine şi nu la planetă. Am aruncat o privire către părinţii mei,
aflaţi cam la şase metri distanţă, sărutându-se ca să sărbătorească sosirea.
Părea o idee bună. Am întins mâna la ceafa lui Enzo ca să-l trag spre mine
şi i-am lipit una de-a dreptul pe buze. Primul nostru sărut. Lume nouă,
viaţă nouă, prieten nou.
Ce să spun. Am fost prinsă în febra clipei.
Enzo nu se plânse.
— „O, lume nouă, frumoasă eşti, cu-asemenea făpturi!” spuse el, după
ce l-am lăsat să răsufle din nou.
I-am zâmbit, cu braţele încă în jurul gâtului lui.
— Ai păstrat-o pentru ocazia asta, am constatat.
— Poate, recunoscu el. Voiam să ai parte de un moment plăcut când ne
sărutăm prima oară.
Poftim. Cei mai mulţi băieţi de şaisprezece ani ar fi folosit un sărut ca
scuză să treacă direct la sâni. El îl folosea ca scuză pentru Shakespeare. O
fată putea să nimerească peste ceva mai rău de-atât.
— Eşti adorabil, i-am zis, l-am sărutat din nou, apoi l-am împins în
joacă şi m-am repezit peste părinţii mei, întrerupându-le giugiuleala şi
solicitându-le atenţia.
Ei doi erau conducătorii coloniei, şi foarte curând abia dacă urmau să
mai aibă timp să respire. Era mai bine să adun câteva clipe plăcute cât mai
puteam. Ne-am îmbrăţişat, am râs, şi apoi Gretchen mă trase din nou spre
ea.
— Uite ce am eu, exclamă, şi-mi băgă PDA-ul în faţă.
Arăta o videocaptură cu mine şi cu Enzo, sărutându-ne.
— Mică făptură malefică, am comentat.
— E uluitor, spuse Gretchen. Arată de fapt de parcă ai încerca să-i
înghiţi toată faţa.
— Încetează, am zis.
— Vezi? Uită-te!
Gretchen apăsă pe un buton, iar videocaptura rulă cu încetinitorul.
— Chiar aici. Îl sfârteci. Ca şi cum buzele lui ar fi din ciocolată.
758
Încercam din răsputeri să nu râd, pentru că avea dreptate, la drept
vorbind.
— Obrăznicătură, am exclamat. Dă-mi asta.
I-am smuls PDA-ul cu o mână, am şters fişierul şi i l-am dat înapoi.
— Ia-l. Mulţumesc.
— O, nu, vorbi Gretchen, încetişor, luând PDA-ul.
— Ai învăţat lecţia despre încălcarea intimităţii altora?
— O, da, răspunse Gretchen.
— Bine, am replicat. Desigur, ai trimis-o deja mai departe tuturor celor
pe care-i cunoaştem înainte să mi-o arăţi mie, nu-i aşa?
— Poate, zise Gretchen şi duse mâna la gură, cu ochii mari.
— Împieliţato! am comentat cu admiraţie.
— Mulţumesc, replică Gretchen şi făcu o reverenţă.
— Adu-ţi aminte doar că ştiu unde locuieşti, am continuat.
— Pentru tot restul vieţii, zise Gretchen şi apoi am scos ţipete
stânjenitor de tipice pentru fete şi ne-am îmbrăţişat din nou.
Să trăieşti tot restul vieţii cu aceiaşi două mii de oameni risca să fie al
naibii de plictisitor, dar nu cu Gretchen prin preajmă.
Ne-am desprins din braţe şi apoi m-am uitat în jur să văd cu cine
altcineva mai voiam să sărbătoresc. Enzo zăbovea în fundal, dar era destul
de deştept ca să ştie c-o să mă-ntorc la el. M-am uitat în partea cealaltă şi
am văzut-o pe Savitri Guntupalli, asistenta părinţilor mei, sfătuindu-se
foarte serios cu tăticul despre ceva. Savitri: era deşteaptă şi capabilă şi
putea fi afurisit de hazlie, dar muncea întotdeauna. M-am băgat între ea şi
tăticul şi am cerut o îmbrăţişare. Da, era vorba numai despre îmbrăţişări.
Dar ştii, uite: o singură dată ai ocazia să vezi pentru prima oară noua ta
lume!
— Zoë, întrebă tăticul, pot să-mi recapăt PDA-ul?
Luasem PDA-ul lui tăticul pentru că el fixase momentul exact în care
Magellan urma să facă saltul din sistemul Phoenix către Roanoke, şi-l
folosisem ca să număr ultimele câteva minute înainte de salt. Aveam
propriul meu PDA, desigur; îl ţineam în buzunar. Fără îndoială,
videocaptura cu mine giugiulindu-l pe Enzo mă aştepta în căsuţa poştală,
aşa cum se afla în căsuţele poştale ale tuturor prietenilor noştri. Mi-am
notat în minte să pun la cale răzbunarea împotriva lui Gretchen. Dulce,
nemiloasă răzbunare. Implicând şi martori. Şi animale de la fermă. Dar
deocamdată i-am înapoiat PDA-ul lui tăticul, i-am dat un pupic pe obraz şi
mi-am croit drum înapoi la Enzo.
759
— Aşa, vorbi Enzo şi zâmbi.
Doamne, era fermecător chiar şi când era monosilabic. Partea raţională a
creierului meu îmi ţinea predici despre felul în care zăpăceala de
îndrăgostit face totul să pară mai bun decât este; partea iraţională (asta
însemnând cea mai mare parte din mine) îi spunea părţii raţionale să mă
mai slăbească bine mersi.
— Aşa, am răspuns, nici pe departe la fel de fermecător, dar Enzo nu
păru să observe.
— Vorbeam cu Magdy, continuă el.
— Îhî…
— Magdy nu-i atât de rău, protestă Enzo.
— Sigur, pentru anumite valori ale lui „nu atât de rău”, care înseamnă
„rău”.
— Iar el mi-a spus că a vorbit cu unii din echipajul lui Magellan, rosti
Enzo mai departe, cu un efort (dar şi cu farmec). I-au zis despre o sală de
observaţie de la nivelul echipajului care e goală de obicei. Zice că de-acolo
am putea avea o privelişte grozavă a planetei.
Am aruncat o privire peste umărul lui Enzo, către locul unde Magdy
vorbea însufleţit cu Gretchen (sau în direcţia ei, în funcţie de punctul de
vedere).
— Nu cred că planeta e ceea ce speră el să vadă, am comentat.
Enzo se uită în spate.
— Poate că nu, fu el de acord. Deşi, ca să fiu drept cu Magdy, unii
oameni nu încearcă prea mult să nu fie priviţi.
Am ridicat o sprânceană auzindu-i remarca; era destul de adevărat, deşi
ştiam că lui Gretchen îi place să flirteze mai mult decât orice altceva.
— Şi cum rămâne cu tine? am întrebat. Tu ce speri să vezi?
Enzo zâmbi şi ridică mâinile, dezarmant.
— Zoë, răspunse el. Tocmai am reuşit să te sărut. Cred că vreau să mă
mai ocup de asta puţin înainte să trec la orice altceva.
— O, frumos spus. Replicile astea merg la toate fetele?
— Tu eşti prima fată cu care le-am încercat. Aşa că o să trebuiască să-
mi spui tu.
Am roşit de-a dreptul şi l-am îmbrăţişat.
— Până acum e bine, i-am răspuns.
— Bine. Şi apoi, ştii tu. Am văzut gărzile tale de corp. Nu cred că vreau
să mă folosească la exerciţiile de tras la ţintă.
760
— Ce? am exclamat, prefăcându-mă şocată. Doar nu ţi-e frică de
Hickory şi Dickory, nu-i aşa? Nici măcar nu sunt aici.
De fapt, Enzo avea un motiv cât se poate de bun să fie total îngrozit de
Hickory şi Dickory, care erau deja oarecum bănuitori la adresa lui şi l-ar fi
rostogolit bucuroşi afară printr-o ecluză dacă ar fi făcut ceva prostesc cu
mine. Dar n-aveam de ce să-l las să afle asta încă. O regulă empirică bună:
când ai început o relaţie abia de câteva minute, nu-ţi speria de moarte noua
captură.
Şi oricum, Hickory şi Dickory se ţineau departe de această sărbătoare.
Erau conştienţi de faptul că îi făceau să se simtă nervoşi pe cei mai mulţi
dintre oameni.
— Mă gândeam de fapt la părinţii tăi, replică Enzo. Deşi par să
lipsească şi ei.
Enzo făcu semn cu capul către locul unde John şi Jane stătuseră în urmă
cu câteva minute; acum niciunul dintre ei nu se mai afla acolo. Am văzut-o
şi pe Savitri ieşind din spaţiul comun, ca şi cum dintr-odată ar fi trebuit să
plece undeva.
— Mă întreb unde s-au dus, am spus, mai mult pentru mine.
— Sunt conducătorii coloniei. Poate acum trebuie să se apuce de treabă.
— Poate, am încuviinţat.
Era neobişnuit atât pentru John cât şi pentru Jane să dispară fără să-mi
spună unde se duc; era doar un gest obişnuit de politeţe. Am respins
impulsul de a le da un mesaj pe PDA.
— Aşadar, sala de observaţii, se întoarse Enzo la subiectul iniţial. Vrei
să vedem cum e?
— E pe puntea echipajului. Crezi am putea avea necazuri?
— Poate, am răspuns. Dar ce pot să ne facă? Să ne arunce peste bord?
În cel mai rău caz, or să ne spună doar s-o ştergem. Şi până atunci o să
avem parte de o privelişte teribilă.
— În regulă. Dar dacă Magdy îşi scoate toate tentaculele, plec. Sunt
unele lucruri pe care nu vreau să le văd.
Enzo izbucni în râs.
— De acord cu tine, a spus, şi m-am ghemuit puţin lângă el.
Chestia asta cu noul prieten se dovedea chiar bună.
Am mai petrecut un timp sărbătorind cu prietenii şi cu familiile lor.
Apoi, după ce lucrurile se domoliră îndeajuns, ne-am luat după Magdy şi
Gretchen de-a lungul navei Magellan către sala de observaţii a echipajului.
Credeam că strecuratul în zona echipajului putea fi o problemă; nu numai
761
că a fost uşor, dar un membru al echipajului care ieşea pe o uşă a ţinut-o
deschisă pentru noi.
— Securitatea nu e o problemă prea mare aici, pe Magellan, remarcă
Gretchen către mine şi Enzo, apoi se uită în jos către mâinile noastre
împreunate şi îmi zâmbi. Era un drac împieliţat, sigur, dar se şi bucura
pentru mine.
Sala de observaţii era acolo unde fuseserăm anunţaţi că era, dar din
nefericire pentru planurile ruşinoase ale lui Magdy, nu era goală, aşa cum i
se promisese; patru membri ai echipajului de pe Magellan stăteau la o
masă, cufundaţi în discuţie. I-am aruncat o privire lui Magdy, care arăta de
parcă înghiţise o furculiţă. Mi s-a părut destul de amuzant, bietul, bietul
Magdy. Frustrarea îi stătea bine.
— Uite, vorbi Enzo şi, ţinându-mă încă de mână, mă conduse către o
fereastră uriaşă de observaţie.
Roanoke umplea imaginea, minunat de verde, complet luminată de
soarele ei aflat în spatele nostru, tăindu-ne răsuflarea şi mai mult în
realitate decât pe monitoare. Contează să vezi ceva cu proprii tăi ochi.
Era lucrul cel mai frumos pe care-l contemplasem vreodată. Roanoke.
Lumea noastră.
— Locul greşit, abia am auzit din discuţia de la masa din stânga mea.
M-am uitat pieziş într-acolo. Cei patru din echipajul de pe Magellan
erau atât de prinşi de conversaţie şi atât de apropiaţi unul de altul încât
părea că cea mai mare parte a trupurilor lor se afla mai curând pe masă
decât pe scaune. Unul dintre ei stătea cu spatele la mine, dar îi vedeam pe
ceilalţi trei, doi bărbaţi şi o femeie. Aveau pe chip o expresie sumbră.
Am obiceiul de a asculta discuţiile altora. Nu-i un obicei rău, dacă nu
eşti prins. Metoda de a nu fi prins este de a te asigura că în aparenţă atenţia
ta este îndreptată în altă parte. Mi-am desprins mâna de a lui Enzo şi am
făcut un pas către fereastra sălii de observaţie. Asta mă duse mai aproape
de masă şi, în acelaşi timp, îl împiedică pe Enzo să-mi şoptească nimicuri
dulci la ureche. Mi-am păstrat privirea aţintită asupra lui Roanoke.
— Nu greşeşti pur şi simplu, spunea unul dintre membrii echipajului.
Iar căpitanul cu siguranţă nu greşeşte. Ar putea pune Magellan pe orbită şi
în jurul unei pietricele, dacă ar vrea.
Cel aşezat cu spatele la mine adăugă ceva cu voce joasă şi n-am putut
auzi nimic.
— Asta-i o porcărie, exclamă primul. Câte nave s-au pierdut cu adevărat
în ultimii douăzeci de ani? În ultimii cincizeci? Nimeni nu se mai rătăceşte.
762
— La ce te gândeşti?
Am tresărit, ceea ce-l făcu şi pe Enzo să tresară.
— Scuză-mă, zise el când m-am întors să-i arunc o privire exasperată.
Am dus un deget la buze ca să-l fac să tacă şi apoi am făcut semn din
ochi către masa aflată acum în spatele meu. Enzo se uită în acea direcţie şi
văzu şi el masa. Ce? mimă din gură. Am clătinat puţin din cap ca să-i
comunic că n-ar trebui să-mi mai distragă atenţia. Se uită ciudat la mine. L-
am luat din nou de mână ca să-i arăt că nu eram supărată pe el, apoi însă
mi-am concentrat din nou atenţia asupra mesei.
— … calmul. Încă nu ştim nimic, rosti o altă voce, de data asta
aparţinând (cred) femeii. Cine mai ştie despre asta?
Încă un mormăit dinspre cel cu spatele la mine.
— Bine. Trebuie să lăsăm lucrurile aşa, continuă ea. O să strâng şurubul
în departamentul meu dacă aud ceva, dar merge numai dacă o facem cu
toţii.
— Asta n-o să împiedice echipajul să vorbească, zise altcineva.
— Nu, dar o să încetinească zvonurile, şi asta-i de-ajuns până când o să
ştim ce s-a întâmplat cu adevărat, replică femeia.
Încă un mormăit.
— Ei bine, dacă e adevărat, atunci avem probleme mai mari, nu-i aşa?
întrebă femeia, şi toată încordarea pe care o simţea se auzi deodată limpede
în vocea ei.
M-am cutremurat un pic; Enzo simţi efectul în mână şi se uită la mine,
îngrijorat. L-am îmbrăţişat serios. Însemna să pierd restul firului discuţiei,
dar în acel moment asta-mi doream. Priorităţile se schimbă.
Se auzi zgomotul scaunelor împinse în spate. M-am întors şi membrii
echipajului – se dovedi destul de clar că erau de fapt ofiţeri – se îndreptau
deja spre uşă. M-am desprins de Enzo ca să atrag atenţia celui mai apropiat
de mine, cel care stătuse mai devreme cu spatele la mine. L-am bătut pe
umăr; el se întoarse şi păru foarte surprins să mă vadă.
— Cine eşti?
— S-a întâmplat ceva cu Magellan? am întrebat.
Calea cea mai bună de a afla ceva este de a nu te lăsa distras, de
exemplu, de întrebări legate de identitatea cuiva.
Bărbatul se uită de-a dreptul furios, lucru despre care am citit, dar n-am
văzut niciodată pe cineva făcându-l de-adevăratelea, până acum.
— Ne ascultai discuţia…
763
— S-a rătăcit nava? am întrebat. Ştim unde ne aflăm? A păţit nava
ceva?
Insul făcu un pas în spate, ca şi cum întrebările chiar l-ar fi lovit. Ar fi
trebuit să fac eu un pas în faţă şi să insist.
N-am făcut-o. El şi-a recăpătat stăpânirea de sine şi s-a uitat pe lângă
mine la Enzo, Gretchen şi Magdy, care se holbau cu toţii la noi. Apoi îşi
dădu seama cine eram şi se îndreptă de spate.
— Voi, copii, n-aveţi ce căuta aici. Ieşiţi, sau o să pun securitatea navei
să vă dea afară. Duceţi-vă înapoi la familiile voastre.
Se întoarse să plece.
Am întins din nou mâna către el.
— Domnule, staţi puţin, am încercat.
Bărbatul nu mă băgă în seamă şi ieşi din sală.
— Ce se petrece? mă întrebă Magdy, din partea cealaltă a încăperii. Nu
vreau să am necazuri pentru că aţi scos din sărite nu ştiu care membru al
echipajului…
L-am săgetat pe Magdy cu privirea şi m-am întors să mă uit iarăşi pe
fereastră. Roanoke atârna încă acolo, albastru şi verde. Dintr-odată însă, nu
la fel de frumos. Dintr-odată, nefamiliar. Dintr-odată, ameninţător…
Enzo puse mâna pe umărul meu.
— Ce-i, Zoë? întrebă.
Mă uitam mai departe pe fereastră.
— Cred că ne-am rătăcit, am răspuns.
— De ce? întrebă Gretchen.
Venise lângă mine.
— Despre ce vorbeau?
— N-am reuşit să aud tot, am răspuns. Dar mi se părea că spuneau că nu
suntem unde-ar trebui să fim.
Am arătat către planetă.
— Asta nu-i Roanoke!
— E o nebunie, exclamă Magdy.
— Sigur că e o nebunie, am replicat. Asta nu înseamnă că n-ar putea să
fie adevărat.
Mi-am scos PDA-ul din buzunar şi am încercat să iau legătura cu
tăticul. N-a răspuns. Am încercat să mă conectez cu mămica.
Niciun răspuns.
— Gretchen, am zis. Vrei să încerci să-l chemi pe tatăl tău?
764
Tatăl lui Gretchen era în consiliul colonial în fruntea căruia se aflau
părinţii mei.
— Nu răspunde, spuse ea după un minut.
— Asta nu înseamnă nimic rău, vorbi Enzo. Tocmai am făcut saltul
către o planetă nouă. Poate că sunt ocupaţi cu asta.
— Poate că încă sărbătoresc, adăugă Magdy.
Gretchen îl plesni în creştetul capului.
— Chiar eşti copilăros, Magdy, exclamă ea.
Magdy se frecă pe cap şi tăcu din gură. Seara asta nu mergea câtuşi de
puţin aşa cum plănuise. Gretchen se întoarse spre mine.
— Ce crezi c-ar trebui să facem?
— Nu ştiu, am răspuns. Discutau despre cum să împiedice echipajul să
vorbească. Asta înseamnă că unii dintre ei s-ar putea să ştie ce se petrece.
N-o să treacă mult până când vestea o să ajungă la colonişti.
— A ajuns deja la colonişti, remarcă Enzo. Noi suntem colonişti.
— Ar fi bine să spunem cuiva, spuse Gretchen. Cred că cel puţin
părinţii tăi şi tatăl meu ar trebui să afle.
M-am uitat la PDA-ul ei.
— Cred că s-ar putea să ştie deja, am zis.
— Ar trebui să ne convingem, insistă ea.
Aşa că am plecat din sala de observaţii şi ne-am dus să ne căutăm
părinţii.
Nu i-am găsit; erau la şedinţa consiliului. I-am găsit pe Hickory şi
Dickory, sau mai degrabă ei m-au găsit pe mine.
— Cred c-ar trebui să plec, zise Enzo după ce ei îl fixară cu privirile,
fără să clipească, vreme de un minut.
Nu era un lucru menit să fie o intimidare; ei nu clipeau deloc. I-am dat
un pupic pe obraz. El şi cu Magdy plecară.
— O să trag cu urechea, se oferi Gretchen. Să văd ce spun oamenii.
— În ordine, şi eu, am răspuns, ridicând PDA-ul. Anunţă-mă ce-ai auzit.
Ea plecă. M-am întors către Hickory şi Dickory.
— Voi doi, am zis. Aţi fost în camera voastră mai devreme…
— Am venit să te căutăm, răspunse Hickory.
El era cel care vorbea, dintre ei doi. Dickory putea şi el să vorbească,
dar când se întâmpla aşa ceva era întotdeauna o surpriză.
— De ce? am întrebat. Am fost în perfectă siguranţă înainte. Am fost în
perfectă siguranţă de când am plecat de la staţia Phoenix. Magellan e
765
complet lipsit de ameninţări. Singurul lucru la care-aţi fost buni tot drumul
ăsta e să-l speriaţi de moarte pe Enzo. De ce mă căutaţi acum?
— Lucrurile s-au schimbat, răspunse Hickory.
— Ce vrei să spui? am întrebat, apoi însă PDA-ul meu a vibrat.
Era Gretchen.
— A mers repede, am remarcat.
— Tocmai am dat peste Mika, vorbi ea. N-o să-ţi vină să crezi ce-a
povestit despre ce i-a spus chiar acum fratelui ei cineva din echipaj.
Coloniştii adulţi puteau să nu ştie nimic sau să-şi ţină buzele lipite, dar
fabrica de zvonuri a adolescenţilor de pe Roanoke lucra din plin. În
următoarea oră, iată ce-am „aflat”:
Că în timpul saltului spre Roanoke, Magellan s-a rătăcit prea aproape de
o stea şi a fost aruncată afară din galaxie.
Că exista o revoltă şi că secundul îl înlocuise la comandă pe căpitanul
Zane din cauza incompetenţei.
Că însuşi căpitanul Zane îşi împuşcase propriul secund trădător chiar
acolo, pe punte, şi că spusese că avea să împuşte pe oricine încerca să -l
ajute.
Că sistemele computerizate căzuseră chiar înainte de salt şi că nu ştiam
unde ne aflăm.
Că extratereştrii atacaseră nava şi pluteau pe-afară, hotărând dacă să ne
lichideze.
Că Roanoke era otrăvitoare pentru viaţa umană şi că dacă am ateriza
acolo am muri.
Că a existat o spărtură a nucleului în sala motoarelor, orice-ar însemna
asta, şi că Magellan era la un pas de a exploda.
Că ecoteroriştii spărseseră sistemul computerizat de pe Magellan şi ne
trimiseseră în altă direcţie ca să nu ruinăm încă o planetă.
Nu, stai, au fost colonişti sălbatici deveniţi piraţi care spărseseră
computerul, şi plănuiau să fure proviziile coloniei noastre pentru că ale lor
erau pe terminate.
Nu, stai, erau membrii rebeli ai echipajului care urmau să ne fure
proviziile şi să ne lase aruncaţi pe planetă.
Nu, stai, nu era echipajul hoţ, piraţii sălbatici sau ecoteroriştii, era doar
un programator idiot care încurcase codul şi acum nu ştiam unde suntem.
Nu, stai, nu-i nimic în neregulă, e doar procedura standard de acţiune.
Nu s-a-ntâmplat nimic rău, acum nu mai sâcâiţi echipajul şi lăsaţi-ne să
lucrăm, la naiba.
766
Voiam să fiu limpede într-o privinţă: ştiam că cea mai mare parte a
vorbelor ăstora erau numai porcării şi absurdităţi. Dar ceea ce se afla
dedesubtul tuturor porcăriilor şi absurdităţilor era la fel de important:
confuzia şi neliniştea se răspândiseră în rândul echipajului de pe Magellan,
şi de la ei către noi. Se mişcau rapid. Dădeau naştere la oricâte minciuni –
nu ca să mintă, ci ca să încerce să priceapă ceva. Ceva ce se petrecea. Ceva
ce n-ar fi trebuit să se petreacă.
În tot acest timp, nimic de la mămica sau de la tăticul, sau de la tatăl lui
Gretchen, sau de la oricine din consiliul coloniei, ai cărui membri se
treziseră convocaţi brusc la o şedinţă.
Sala comună, mai înainte pustie după sărbătorirea lumii noi, începu să
se umple din nou. De data asta oamenii nu sărbătoreau. Arătau nedumeriţi,
preocupaţi şi încordaţi, iar unii dintre ei începeau să arate furioşi.
— Asta n-o să se termine cu bine, îmi zise Gretchen când ne-am adunat
din nou.
— Ce mai faci? am întrebat.
Ea ridică din umeri.
— Se întâmplă ceva, asta-i sigur. Toată lumea e la limită. Asta mă
împinge pe mine la limită.
— N-o face pe nebuna cu mine, am protestat. Atunci n-o să mai fie
nimeni să mă oprească în momentul când o s-o iau razna.
— Oh, bine, de dragul tău atunci, zise Gretchen şi-şi rostogoli dramatic
ochii. Bine. Măcar acum nu mai trebuie să-l ţin la distanţă pe Magdy.
— Îmi place cum găseşti partea bună în orice situaţie, am comentat.
— Mulţumesc, replică ea. Tu ce mai faci?
— Sincer? am întrebat.
Ea dădu din cap.
— Speriată ca naiba.
— Slavă Domnului, exclamă ea. Nu sunt singura.
Ridică degetul mare şi arătătorul şi indică un spaţiu minuscul între ele.
— În ultima jumătate de oră am fost atât de-aproape de a face pipi pe
mine…
Am făcut un pas înapoi. Gretchen izbucni în râs.
Sistemul de comunicaţii al navei porni brusc.
— Aici căpitanul Zane, se auzi o voce de bărbat. Acesta este un mesaj
general pentru pasageri şi echipaj. Tot echipajul se va aduna în sălile de
şedinţe ale departamentului fiecăruia peste zece minute, 23:30 ora navei.
Toţi pasagerii se vor aduna în spaţiul comun al pasagerilor peste zece
767
minute, 23:30 ora navei. Pasageri, aceasta este o adunare obligatorie. Vi se
vor adresa conducătorii coloniei.
Sistemul de comunicaţii amuţi.
— Haide, i-am zis lui Gretchen şi am arătat către platforma unde, mai
devreme în cursul serii, ea şi cu mine număraserăm secundele până când
am ajuns la noua noastră lume. Ar trebui să ne găsim un loc bun.
— O să se aglomereze acolo, spuse ea.
Am arătat către Hickory şi Dickory.
— Ei or să fie cu noi. Ştii cum le lasă toată lumea cât loc vor.
Gretchen ridică privirea la cei doi şi-şi dădu seama că nici ea nu ţinea
prea tare la ei.
După câteva minute, membrii consiliului se revărsară înăuntru pe una
dintre uşile laterale ale spaţiului comun şi îşi făcură loc spre platformă.
Gretchen şi cu mine stăteam în faţă, cu Hickory şi Dickory în spatele
nostru şi cu cel puţin un metru jumătate distanţă liberă în fiecare parte.
Gărzile extraterestre îşi creează propria lor zonă-tampon.
O şoaptă în ureche:
— Hei, zise Enzo.
M-am uitat pieziş la el şi i-am zâmbit.
— Mă întrebam dacă o să fii aici, am spus.
— E o întâlnire a tuturor coloniştilor, remarcă el.
— Nu aici în general. Aici.
— O, exclamă Enzo. Am riscat să presupun că gărzile tale n-or să mă
înjunghie.
— Mă bucur că ai riscat.
L-am luat de mână.
Pe platformă, John Perry, conducătorul coloniei, tăticul meu, înaintă şi
luă microfonul rămas jos de mai devreme din acea seară. Ochii lui îi
întâlniră pe ai mei când se aplecă să-l ridice.
Iată ce trebuie să ştiţi despre tăticul meu. E deştept, se pricepe la ceea ce
face şi aproape tot timpul ochii lui arată ca şi cum ar fi pe cale să
izbucnească în râs. Găseşte cele mai multe lucruri amuzante. Face cele mai
multe lucruri amuzante.
Când se uită la mine, în timp ce ridica microfonul, avea ochii întunecaţi
şi apăsători, mai serioşi decât îi văzusem vreodată. Când i-am privit, mi-am
adus aminte cât de bătrân era, indiferent de cât de tânăr părea. Pentru că,
deşi putea lua lucrurile uşor, era un om care avusese parte de necazuri nu
doar o dată în viaţa lui.
768
Şi avea parte din nou. Acum, cu noi. Pentru noi toţi.
Toţi ceilalţi aveau s-o ştie de îndată ce avea să deschidă gura ca să le
spună, dar clipa aceea a fost cea în care am ştiut eu – în care mi-am dat
seama de adevărul situaţiei.
Ne pierduserăm.
PARTEA I
UNU
Farfuria zburătoare ateriză în curtea din faţa casei noastre şi din ea ieşi
un omuleţ verde.
Farfuria zburătoare a fost cea care mi-a atras atenţia. Oamenii verzi nu
sunt prea rari acolo de unde vin eu. Toţi cei din Forţele Coloniale de
Apărare sunt verzi; face parte din manipularea genetică pe care le-o aplică
pentru a-i ajuta să lupte mai bine. Clorofila din piele le oferă energia
suplimentară de care au nevoie pentru un dans de prima clasă cu
extratereştrii.
Nu aveam mulţi soldaţi din Forţele Coloniale de Apărare pe
Huckleberry, colonia unde locuisem înainte de asta; era o aşezare
statornicită şi nu fuseserăm atacaţi serios de vreo două decenii. Dar
Uniunea Colonială se străduieşte din răsputeri ca fiecare colonist să
cunoască totul despre FCA, iar eu ştiam mai multe despre ei decât
majoritatea.
Dar farfuria zburătoare, ei bine… Asta-i o noutate. New Goa e o
comunitate de fermieri. Tractoare, combine, căruţe trase de animale şi
autobuze publice cu roţi, atunci când voiam să trăim viaţa pe muchie de
cuţit şi să vizităm capitala provincială, da… Un aparat de transport aerian
adevărat era însă ceva extrem de rar. Aterizarea unuia destul de mic pentru
un singur pasager, pe propria noastră pajişte, nu era cu siguranţă un fapt
care se întâmpla în fiecare zi.
— Ai dori ca Dickory şi cu mine să ieşim să-l întâmpinăm? întrebă
Hickory.
Ne uitam dinăuntrul casei cum bărbatul verde se dădea jos din aparat.
L-am privit cercetător pe Hickory.
769
— Crezi că e o ameninţare reală? Sunt convinsă că dac-ar fi vrut să ne
atace, ar fi putut să arunce doar un bolovan pe casă, în timp ce zbura pe
deasupra.
— Susţin întotdeauna prudenţa, replică Hickory.
Partea nerostită a acelei fraze era atunci când eşti tu implicată. Hickory
e foarte dulce şi foarte paranoic.
— Hai să încercăm în schimb prima linie de apărare, am zis şi m-am
îndreptat către uşa cu plasă.
Babar, câinele, stătea în faţa ei, cu labele din faţă urcate pe uşă,
blestemând soarta genetică care-l lăsase fără degete opozabile sau fără
creierul care să-i spună să tragă de uşă în loc s-o împingă. I-am deschis
uşa; a decolat ca o rachetă îmblănită, atrasă de căldură şi cu balele curgând.
Spre cinstea omului verde, acesta se aşeză într-un genunchi şi-l salută pe
Babar ca pe un vechi prieten; imediat şi cu multă generozitate fu acoperit
de bale de câine pentru osteneala sa.
— Bun lucru că nu e solubil, i-am zis lui Hickory.
— Babar nu-i un câine de pază foarte bun.
— Nu, chiar nu e, am fost de acord. Dar dacă ai vreodată nevoie de ceva
bine umezit, poţi să te bazezi pe el.
— O să-mi aduc aminte de asta când voi avea nevoie pe viitor, replică
Hickory, pe acel ton neangajant prevăzut pentru a reacţiona la sarcasmul
meu.
— Aşa să faci, am răspuns şi am deschis din nou uşa. Şi rămâi înăuntru
deocamdată, te rog.
— Cum spui tu, Zoë, încuviinţă Hickory.
— Mulţumesc.
Am ieşit pe verandă.
Între timp, bărbatul verde ajunsese la treptele verandei, cu Babar
ţopăind în urma lui.
— Îmi place câinele tău, mi se adresă el.
— Îmi dau seama, am replicat. Câinele însă are o părere aşa şi-aşa
despre tine.
— Cum îţi dai seama?
— Nu eşti complet scăldat în salivă.
Izbucni în râs.
— O să mă străduiesc mai mult data viitoare.
— Aminteşte-ţi să-ţi iei un prosop.
Bărbatul verde făcu semn către casă.
770
— E casa maiorului Perry?
— Aşa sper, am replicat. Toate lucrurile lui sunt aici.
Asta atrase după sine o pauză de vreo două secunde.
Da, din întâmplare sunt o micuţă creatură sarcastică. Mulţumesc de
întrebare. Vine de la faptul că am locuit cu tăticul meu toţi anii ăştia. Se
consideră foarte spiritual; nu ştiu ce părere am eu personal despre asta, dar
o să spun că m-a făcut să fiu destul de obraznică atunci când e vorba de
riposte şi zeflemele. Daţi-mi mingea la fileu şi-o să fiu încântată s-o stopez.
Cred că de asta mă îndrăgesc ceilalţi şi mă socotesc fermecătoare; asta
crede şi tăticul. S-ar putea ca părerea noastră să fie în minoritate. Dacă nu
pentru altceva, e interesant să vezi cum reacţionează oamenii. Unii cred că
e drăguţ. Alţii nu chiar aşa.
Cred că prietenul meu cel verde intra în tabăra celor cu „nu chiar aşa”,
pentru că reacţia lui fu să schimbe subiectul.
— Scuză-mă, zise el, nu cred că ştiu cine eşti.
— Sunt Zoë, am răspuns. Fiica maiorului Perry. Şi a locotenentului
Sagan.
— A, aşa… Îmi pare rău. Mi te-am închipuit mai mică.
— Eram cândva.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama că eşti fiica lui. Arăţi ca el la ochi.
Împotriveşte-te impulsului, vorbea partea politicoasă a creierului meu.
Împotriveşte-te. Las-o baltă.
— Mulţumesc, am răspuns. Sunt adoptată.
Prietenul meu cel verde rămase pe loc vreun minut, făcând ceea ce fac
oamenii când tocmai au intrat într-o încurcătură: încremeni şi afişă un
surâs pe faţă în timp ce îşi storcea creierul încercând să-şi dea seama cum
să iasă din acest faux pas. Dacă m-aş fi aplecat, i-aş fi auzit probabil lobii
frontali făcând tic, tic, tic, tic, încercând să se reseteze.
Vezi, asta chiar a fost o răutate, spuse partea politicoasă a creierului.
Dar haide… Dacă tipul ăsta îi spunea tatii „maiorul Perry”, atunci
probabil că ştia când a fost eliberat din armată – ceea ce se întâmplase cu
opt ani în urmă. Soldaţii FCA nu pot avea copii; face parte din modificările
genetice care le asigură eficienţa în luptă, nu ştiaţi – fără copii întâmplători
– aşa că prima lui ocazie de a se reproduce ar fi fost când l-au pus într-un
corp nou, obişnuit, la sfârşitul termenului de serviciu militar. Şi apoi
urmează toată chestia cu „gestaţia de nouă luni”. Aş fi putut fi cam mică
pentru vârsta mea la cincisprezece ani, dar vă asigur, nu arătam de şapte
ani.
771
Sincer, cred că există o limită privind cât de prost ar trebui să mă simt
într-o asemenea situaţie. Adulţii ar trebui să se descurce cu puţină
aritmetică elementară.
Totuşi nu poţi ţine la infinit pe cineva la ananghie.
— L-aţi numit pe tăticul „maiorul Perry”, am spus. Îl cunoaşteţi din
timpul armatei?
— Da, răspunse, şi păru bucuros că discuţia pornea mai departe. A
trecut totuşi ceva timp. Mă întreb dacă o să-l recunosc.
— Îmi închipui că arată la fel. Poate o altă nuanţă a pielii.
Chicoti.
— Presupun că e adevărat. Dacă ar fi rămas verde, i-ar fi fost mai greu
să se amestece cu mulţimea.
— Nu cred că se va amesteca vreodată de-a binelea cu mulţimea aici,
am comentat şi apoi mi-am dat seama imediat de multele moduri în care
această afirmaţie putea fi interpretată greşit.
Şi desigur, vizitatorul meu nu irosi timpul făcând aşa ceva.
— Nu se amestecă? întrebă şi apoi se aplecă să-l mângâie pe Babar.
— Nu asta am vrut să spun. Cei mai mulţi dintre oamenii de aici de pe
Huckleberry sunt din India, de pe Pământ, sau s-au născut aici din cei
veniţi din India. E o cultură diferită de cea în care a crescut, asta-i tot.
— Înţeleg. Şi sunt sigur că se înţelege foarte bine cu cei de-aici. Sunt
convins că de aceea are slujba pe care o are.
Slujba tăticului meu era aceea de mediator, cineva care ajută oamenii să
răzbească prin birocraţia guvernamentală.
— Cred că sunt doar curios dacă-i place aici.
— Ce vrei să spui? am întrebat.
— Mă întrebam doar cum îi place retragerea din tot universul, asta-i tot,
răspunse el şi se uită din nou la mine.
Într-un cotlon al creierului am auzit un declic. Mi-am dat dintr-odată
seama că discuţia noastră plăcută şi întâmplătoare devenise cumva mai
puţin întâmplătoare. Oaspetele nostru cel verde nu venise doar pentru o
vizită de curtoazie.
— Cred că-i place foarte mult, am replicat şi m-am stăpânit să mai
adaug ceva. De ce?
— Eram doar curios…, răspunse el, mângâindu-l din nou pe Babar.
M-am împotrivit impulsului de a chema câinele.
— Nu toată lumea face perfect saltul de la viaţa militară la cea civilă.
Se uită în jur.
772
— Pare o viaţă cam prea liniştită. E o schimbare destul de mare.
— Cred că-i place foarte mult, am repetat, apăsând cuvintele destul de
evident pentru ca, în afară de cazul în care vizitatorul cel verde era o javră
totală, să ştie că trebuie să treacă mai departe.
— Bine, vorbi el. Dar tu? Ţie cum îţi place aici?
Am deschis gura să răspund, apoi am închis-o la fel de repede. Pentru
că, ei bine… Aici era o problemă.
Ideea de a trăi într-o colonie umană este mai captivantă decât realitatea.
Unii, pentru care noţiunea este nouă, cred că oamenii din colonii merg tot
timpul de la o planetă la alta, poate locuind pe o planetă, lucrând pe alta şi
apoi ducându-se în vacanţă pe o a treia: planeta plăcerii Vacationaria,
poate. Realitatea este, din păcate, mult mai plicticoasă. Cei mai mulţi
dintre colonişti îşi duc viaţa pe planeta care le serveşte drept casă şi nu
pleacă niciodată să vadă restul universului. Nu este imposibil să mergi de
la o planetă la alta, dar de obicei există un motiv pentru asta: eşti membru
al echipajului pe o navă comercială, transportând fructe şi coşuri de răchită
între stele, sau capeţi o slujbă chiar pentru Uniunea Colonială, începând o
carieră glorioasă ca birocrat interstelar. Dacă eşti sportiv, există Olimpiada
Colonială la fiecare patru ani. Şi, din când în când, un muzician sau un
actor celebru o să facă un mare turneu al coloniilor.
Dar în cea mai mare parte, te naşti pe o planetă, trăieşti pe o planetă şi
mori pe o planetă, iar fantoma ta rătăceşte şi-ţi sâcâie descendenţii pe acea
planetă. Bănuiesc că nu-i nimic cu adevărat rău în asta – adică, cei mai
mulţi dintre oameni nu se îndepărtează de fapt de casele lor cu mai mult de
câteva zeci de kilometri în cea mai mare parte a timpului în viaţa lor de zi
cu zi, nu-i aşa? Iar oamenii abia dacă-şi văd cea mai mare parte a propriei
lor planete când se hotărăsc să plece în hoinăreală. Dacă n-ai văzut
niciodată priveliştile de pe propria ta planetă, nu ştiu cât de mult te poţi
plânge cu adevărat că nu vezi o cu totul altă planetă.
Dar te ajută dacă eşti pe o planetă interesantă.
Pentru cazul în care asta ajunge vreodată înapoi pe Huckleberry: iubesc
Huckleberry, sincer o iubesc. Şi iubesc New Goa, orăşelul în care locuiam.
Când eşti copil, un târg rural colonial bazat pe agricultură este un loc
extrem de distractiv în care să creşti. Înseamnă viaţa la o fermă, cu capre,
găini şi câmpuri cu grâu şi sorg, sărbători ale recoltei şi festivaluri de iarnă.
Nu s-a inventat vreun copil de opt sau nouă ani care să nu găsească toate
astea nespus de distractive. Apoi însă devii adolescent şi începi să te
gândeşti la tot ce-ai putea să faci cu viaţa ta, şi examinezi opţiunile care-ţi
773
stau la dispoziţie. Şi apoi toate fermele, caprele şi găinile – şi mereu aceiaşi
oameni pe care i-ai cunoscut şi-i vei cunoaşte toată existenţa ta – încep să
nu mai arate chiar optime pentru o experienţă de viaţă totală. Toate sunt
încă la fel, desigur. Asta-i problema. Tu eşti cel care s-a schimbat.
Ştiu că acest strop de nelinişte adolescentină nu m-ar deosebi cu nimic
de orice alt adolescent dintr-un oraş mic care-a existat vreodată în istoria
universului cunoscut. Dar atunci când până şi „marele oraş” al unei colonii
– capitala districtuală Missouri City – deţine tot misterul şi tot romantismul
supravegherii îngrăşământului natural, nu e lipsit de judecată să speri
altceva.
Nu spun că e ceva în neregulă cu Missouri City (nu-i nimic în neregulă
nici cu îngrăşământul; de fapt, ai nevoie de el). Poate că e mai bine să spun
că e genul de loc la care să te întorci, odată ce ai plecat şi ai petrecut un
timp în marele oraş sau în universul cel mare şi rău. Unul dintre lucrurile
pe care le ştiu despre mămica este că i-a plăcut la nebunie pe Huckleberry.
Dar înainte de a veni aici, a fost soldat al Forţelor Speciale. Nu vorbeşte
prea mult despre toate lucrurile pe care le-a văzut şi le-a făcut, dar din
experienţa mea personală ştiu câte ceva despre asta. Nu-mi pot închipui o
viaţă întreagă astfel. Cred că ea ar spune că a văzut destul din univers.
Văzusem şi eu o parte din univers înainte de a veni pe Huckleberry. Dar
spre deosebire de Jane – spre deosebire de mămica – nu cred că sunt gata
să afirm că Huckleberry este tot ce-mi doresc de la viaţă.
Dar nu eram sigură că voiam să-i spun ceva din toate astea tipului verde,
în privinţa căruia devenisem brusc bănuitoare. Oamenii verzi care cad din
cer, întrebând despre starea psihologică a diverşilor membri ai familiei,
inclusiv propria sa persoană, sunt de-ajuns ca provoace paranoia unei fete
în legătură cu ceea ce se petrece. În special atunci când, aşa cum mi-am dat
seama dintr-odată, nu aflasem de fapt numele tipului. Ajunsese atât de
departe în viaţa familiei mele fără să spună cine era de fapt.
Poate că asta era doar ceva ce reuşise, cu inocenţă, să treacă cu vederea
– la urma urmei, nu era un interviu oficial – dar în capul meu sunau destule
alarme încât să hotărăsc că prietenul meu cel verde avusese parte de
destule informaţii gratuite pentru o singură zi.
Bărbatul verde se uita ţintă la mine, aşteptând să răspund. I-am oferit
cea mai neutră ridicare de umeri de care eram în stare. Aveam
cincisprezece ani. E o vârstă perfectă pentru a ridica din umeri.
El dădu înapoi puţin.
— Presupun că tatăl tău nu-i acasă, zise el.
774
— Nu încă, am replicat; mi-am verificat PDA-ul şi i l-am arătat. Ziua
lui de lucru s-a terminat acum câteva minute. El şi cu mămica vin probabil
pe jos acasă.
— Bine. Şi mama ta e şeful poliţiei aici, aşa-i?
— Aşa-i.
Jane Sagan, femeia care aplică legea la frontieră. Mai puţin frontiera. I
se potrivea.
— Ai cunoscut-o şi pe mămica? l-am întrebat.
Forţele speciale erau ceva complet diferit de infanteria obişnuită.
— Doar după reputaţie, răspunse el, şi din nou urmă acea neglijenţă
studiată.
Oameni buni, un mic pont: nimic nu este mai transparent decât să
încerci să pari că vorbeşti ca din întâmplare şi să ratezi. Prietenul meu cel
verde rata cu un kilometru, iar eu m-am săturat să mă simt uşor descusută
pentru informaţii.
— Cred că o să mă duc să mă plimb, am spus. Mămica şi cu tăticul sunt
probabil chiar pe drum. O să-i anunţ că ai venit.
— O să vin cu tine, se oferi omul verde.
— E-n ordine, am replicat şi i-am făcut semn către verandă şi către
balansoarul de pe verandă. Vii de pe drum. Ia loc şi odihneşte-te!
— Bine. Dacă nu te deranjează prezenţa mea aici cât timp eşti plecată.
Cred că asta trebuia luată ca o glumă.
I-am zâmbit.
— Cred că n-o să fie nicio problemă. O să ai companie.
— Îmi laşi câinele, conchise el.
Se aşeză.
— Chiar şi mai bine. Îţi las doi dintre prietenii mei.
În acest moment i-am chemat din casă pe Hickory şi Dickory, apoi m-
am dat la o parte din uşă şi l-am urmărit pe vizitator, ca să nu-mi scape
expresia lui când cei doi ieşiră afară.
Nu făcu pe el, nu tocmai.
Ceea ce era o realizare, ţinând seama de toate. Obinii – ceea ce sunt
Hickory şi Dickory – nu arată exact ca o încrucişare dintre un păianjen şi o
girafă, dar seamănă destul de mult ca să facă o anumită parte a creierului
uman să declanşeze alarma de aruncaţi balastul. Te obişnuieşti cu ei destul
de repede. Dar problema e că îţi ia un timp.
— Acesta e Hickory, am spus, arătând către cel de la stânga mea, şi apoi
am arătat către cel din dreapta: Iar acesta e Dickory. Sunt obini.
775
— Da, ştiu, zise vizitatorul, cu genul de ton la care te-ai aştepta de la un
animal foarte mic încercând să pretindă că faptul de a fi încolţit de o
pereche de animale de pradă foarte mari nu era chiar mare lucru.
— Ah… Aşa… Aceştia sunt prietenii tăi…
— Cei mai buni prieteni, am replicat, cu ceea ce simţeam că este gradul
corect de efuziune iraţională. Şi le place enorm să primească vizitatori. O
să fie încântaţi să-ţi ţină companie cât timp mă duc să-i caut pe părinţii
mei. Nu-i aşa? i-am întrebat pe Hickory şi Dickory.
— Da, răspunseră amândoi.
Hickory şi Dickory sunt destul de monotoni în primul rând; faptul de a
fi monotoni în stereo oferă un efect suplimentar – şi încântător! – de
înfiorare.
— Vă rog spuneţi salut oaspetelui nostru, le-am zis.
— Salut, rostiră ei, din nou în stereo.
— Ăă…, răspunse omul verde. Bună.
— Grozav, suntem cu toţii prieteni, am zis şi am coborât de pe verandă.
Babar îl lăsă pe prietenul nostru cel verde şi veni după mine.
— Atunci am plecat.
— Eşti sigură că nu vrei să vin cu tine? insistă omul verde. Nu mă
deranjează.
— Nu, te rog. Nu vreau să consideri că trebuie să te ridici pentru nimic.
Ochii mei clipiră ca din întâmplare către Hickory şi Dickory, ca pentru a
sugera că ar fi păcat dacă ar trebui ca aceştia să facă fripturi din el.
— Grozav, comentă el şi se aşeză pe balansoar.
Cred că prinsese sugestia. Vezi, aşa se vorbeşte ca din întâmplare în
mod studiat.
— Grozav, am răspuns şi am pornit pe drum să-i găsesc pe ai mei.
DOI
Am ieşit pe acoperiş pe fereastra dormitorului şi m-am uitat în urmă, la
Hickory.
— Dă-mi binoclul ăla, i-am cerut.
Mi l-a dat…
(Obinii nu sunt „el” sau „ea”. Pentru că sunt hermafrodiţi. Asta
înseamnă organe sexuale masculine şi feminine. Daţi-i drumul şi chicotiţi.
O să aştept. În ordine, gata? Bine.)
776
… şi apoi s-a cocoţat pe fereastră după mine. Din moment ce probabil
n-aţi văzut aşa ceva niciodată, vă anunţ eu că e o privelişte destul de
impresionantă să urmăreşti un obin desfăşurându-se ca să treacă printr-o
fereastră. Foarte graţios, fără niciun analog real cu nicio mişcare umană pe
care ai dori s-o descrii. Universul are în el extratereştri. Şi asta sunt ei.
Hickory era pe acoperiş cu mine; Dickory era în afara casei, stând cu
ochii pe mine mai mult sau mai puţin, pentru cazul în care m-aş împiedica
sau m-aş simţi brusc deprimată şi aş cădea sau m-aş arunca de pe acoperiş.
Asta e metoda lor standard când ies pe fereastră: unul cu mine, celălalt pe
sol. Şi sunt bătători la ochi în legătură cu asta; când eram micuţă, mămica
sau tăticul îl vedeau pe Dickory trântind uşa de perete, aşezându-se chiar
sub acoperiş şi apoi ţipând în timp ce urca scările după mine ca să mă
aducă înapoi în cameră. Faptul de a avea amici extratereştri paranoici are şi
o parte proastă.
Ca să se consemneze: n-am căzut niciodată de pe acoperiş.
Ei bine, o dată. Când aveam zece ani. Dar fuseseră nişte circumstanţe
istovitoare. Nu se pune.
Oricum, nu trebuia să-mi fac griji de data asta că John sau Jane mi-ar
spune să intru înapoi în casă. Încetaseră să facă asta când am intrat în
adolescenţă. În plus, ei erau motivul pentru care urcasem pe acoperiş de la
bun început.
— Acolo sunt, am zis şi am arătat cu degetul spre folosul lui Hickory.
Mămica, tăticul şi prietenul meu cel verde stăteau în mijlocul câmpului
nostru de sorg, la câteva sute de metri distanţă. Am ridicat binoclul, iar ei
s-au transformat din nişte semne minuscule în oameni adevăraţi. Bărbatul
verde stătea cu spatele la mine, dar spunea ceva, pentru că atât Jane cât şi
John se uitau la el încordaţi. Se zărea o foială la picioarele lui Jane, apoi
Babar ridică brusc capul. Mămica întinse mâna să-l scarpine.
— Mă întreb despre ce le vorbeşte, am comentat.
— Sunt prea departe, replică Hickory.
M-am întors spre el să fac un comentariu de genul nu mai spune,
geniule. Apoi i-am văzut gulerul conştiinţei în jurul gâtului şi mi-am
amintit că pe lângă faptul că-i ofereau lui Hickory şi Dickory conştiinţă de
sine – cu ideea a cine sunt – gulerele le acordau şi simţuri extinse, care
erau dedicate în cea mai mare parte misiunii de a mă feri pe mine de
necazuri.
Mi-am mai amintit şi că gulerele conştiinţei constituiau motivul pentru
care se aflau de la început aici. Tatăl meu – tatăl meu biologic – le crease
777
pentru obini. Mi-am amintit de asemenea că de aceea eram şi eu aici. Încă
aici, adică. În viaţă.
Dar n-am mers mai departe de-a lungul acestui lanţ de gânduri.
— Credeam că sunt de folos chestiile astea, am spus, arătând către
guler.
Hickory atinse uşor gulerul.
— Gulerele fac multe lucruri, vorbi el. Posibilitatea de a auzi o discuţie
la sute de metri distanţă, în mijlocul unui câmp de cereale, nu este unul
dintre ele.
— Atunci eşti nefolositor, am comentat.
Hickory dădu din cap.
— Cum spui tu, replică, în felul lui obişnuit, care nu-l obliga la nimic.
— Nu-i deloc amuzant să fac haz pe seama ta.
— Îmi pare rău.
Şi partea interesantă era că lui Hickory chiar îi părea rău. Nu-i uşor să
fii o creatură nostimă şi sarcastică, atunci când cea mai mare parte a ceea
ce eşti depinde de o maşină pe care-o porţi în jurul gâtului. Generarea
propriei identităţi artificiale cere mai multă concentrare decât te-ai putea
aştepta. Controlul unui simţ echilibrat al sarcasmului pe deasupra şi
dincolo de asta înseamnă să ceri un pic cam mult.
M-am întins şi l-am îmbrăţişat pe Hickory. Era ceva nostim. Hickory şi
Dickory erau aici pentru mine; ca să mă cunoască, să mă protejeze şi, dacă
era nevoie, să moară pentru mine. Şi iată-mă, simţindu-mă protectoare faţă
de ei, şi simţindu-mă şi puţin tristă pentru ei. Tatăl meu – tatăl meu
biologic – le-a dăruit conştiinţa, ceva ce lipsise obinilor şi ceea ce ei
căutaseră de-a lungul întregii istorii a speciei lor.
Dar el n-a făcut conştiinţa uşoară pentru ei.
Hickory îmi aşteptă îmbrăţişarea şi-mi atinse nesigur capul; poate să fie
timid când devin brusc exuberantă. Am avut grijă să nu exagerez cu obinii.
Dacă arăt prea multă emoţie, pot să le dau peste cap conştiinţa. Sunt
sensibili la momentele când sunt surescitată. Aşa că am dat înapoi şi apoi
m-am uitat iar cu binoclul către părinţii mei. Acum John spunea ceva, cu
unul dintre surâsurile lui din colţul gurii. Zâmbetul i se şterse când
vizitatorul începu să vorbească din nou.
— Mă întreb cine e, am zis.
— E generalul Samuel Rybicki, răspunse Hickory.
Asta-i atrase încă o privire scurtă din partea mea.
— De unde ştii?
778
— E treaba noastră să ştim despre cine te vizitează pe tine şi familia ta,
replică Hickory şi-şi atinse din nou gulerul. L-am luat la întrebări din clipa
în care a aterizat. Informaţiile despre el se află în baza noastră de date. Este
omul de legătură dintre Forţele Coloniale de Apărare şi Departamentul
Colonizării. Coordonează protecţia noilor voastre colonii.
— Huckleberry nu e o colonie nouă, am precizat.
Nu era; era colonizată de cincizeci sau şaizeci de ani la vremea sosirii
noastre. Timp mai mult decât suficient pentru a netezi toate hârtoapele
înfiorătoare pe care le înfruntă noile colonii şi pentru ca populaţia umană
să devină prea mare ca invadatorii să radă planeta… Să sperăm.
— Ce credeţi că vrea de la părinţii mei? am întrebat.
— Nu ştim, răspunse Hickory.
— Nu ţi-a spus nimic cât aştepta să apară John şi Jane?
— Nu. N-a fost prea comunicativ.
— Păi, sigur că da. Probabil pentru c-aţi speriat şi rahatul din el.
— N-a lăsat în urmă fecale.
Am pufnit.
— Uneori mă îndoiesc de pretinsa ta lipsă de umor. Am vrut să spun că
era prea intimidat de voi ca să spună ceva.
— Am presupus că de aceea ne-ai lăsat să stăm cu el.
— Păi, mda. Dar dacă aş fi ştiut că e general, poate că nu i-aş fi făcut
atâtea greutăţi.
Am arătat către părinţii mei.
— Nu vreau ca ei să aibă necazuri pentru că eu am crezut că ar fi
distractiv să-l zăpăcesc.
— Cred că cineva de rangul lui n-ar face atâta drum ca să se lase
împiedicat de tine.
În cap îmi apăru o listă de riposte tăioase, implorând să fie folosite. Le-
am ignorat pe toate.
— Crezi c-a venit cu vreo misiune serioasă? am întrebat.
— E general, răspunse Hickory. Şi e aici.
M-am uitat din nou prin binoclu. Generalul Rybicki – cum îl cunoşteam
acum – se întorsese doar puţin, şi-i vedeam faţa ceva mai limpede. Vorbea
cu Jane, apoi se răsuci însă un pic ca să-i spună ceva lui tăticul. Am
zăbovit cu ochii pe mămica pentru un minut. Avea chipul complet
încremenit; orice s-ar fi petrecut, nu era prea încântată de asta.
Mămica întoarse puţin capul şi, pe neaşteptate, am observat că se uita
direct la mine, ca şi cum ar fi ştiut că o urmăream.
779
— Cum face asta? m-am mirat.
Când Jane făcea parte din Forţele Speciale, avea un corp modificat
genetic chiar mai mult decât cele pe care le capătă soldaţii obişnuiţi. Dar la
fel ca tăticul, când a ieşit din armată a fost pusă într-un corp uman normal.
Nu mai are calităţi supraumane. Are doar un spirit de observaţie
înspăimântător. Ceea ce e aproape acelaşi lucru. N-am scăpat uşor cu
aproape nimic crescând mare.
Atenţia ei se îndreptă din nou către generalul Rybicki, care i se adresa
din nou. Am ridicat ochii către Hickory.
— Ce-aş vrea să ştiu este de ce vorbesc în câmpul de sorg.
— Generalul Rybicki i-a întrebat pe părinţii tăi dacă exista vreun loc
unde să vorbească în secret. A indicat în mod special că vrea să vorbească
departe de Dickory şi de mine.
— Aţi înregistrat când aţi fost cu el?
Hickory şi Dickory aveau în gulere dispozitive de înregistrare care
memorau sunete, imagini şi date emoţionale. Aceste înregistrări erau
trimise celorlalţi obini, pentru ca ei să simtă cum este să petreci momente
plăcute alături de mine. Ciudat? Da. Sâcâitor? Uneori, dar nu de obicei. În
afară de cazul în care încep să mă gândesc la asta, şi apoi mă concentrez
asupra faptului că, sigur că da, o întreagă rasă extraterestră a trecut prin
pubertatea mea prin ochii lui Hickory şi Dickory. Nimic nu se compară cu
a împărtăşi menstruaţia cu un miliard de hermafrodiţi. Cred că a fost prima
oară pentru toţi.
— N-am făcut înregistrări cu el, răspunse Hickory.
— În regulă, bine.
— Înregistrez acum, adăugă Hickory.
— Aha. Ei bine, nu sunt sigură că ar trebui, am replicat, făcând semn
către părinţii mei. Nu vreau ca ei să aibă necazuri.
— Este permis, potrivit prevederilor tratatului cu guvernul vostru. Ne
este îngăduit să înregistrăm tot ceea ce ne permiţi tu să înregistrăm şi să
raportăm tot ceea ce simţim. Guvernul meu ştia că generalul Rybicki a
venit în vizită din clipa în care Dickory şi cu mine ne-am trimis solicitarea
de date. Dacă generalul Rybicki voia ca vizita lui să rămână secretă, ar fi
trebuit să se întâlnească altundeva cu părinţii tăi.
Am preferat să nu stărui asupra faptului că porţiuni semnificative ale
vieţii mele fuseseră supuse negocierii tratatului.
— Nu cred că ştia că sunteţi aici, am spus eu. A părut surprins când v-
am asmuţit asupra lui.
780
— Neştiinţa lui în privinţa noastră sau a tratatului obinilor cu Uniunea
Colonială nu este problema noastră.
— Bănuiesc că nu, am încuviinţat, cam prost dispusă.
— Ai dori să mă opresc din înregistrat? întrebă Hickory.
Îi auzeam tremurul din adâncul vocii. Dacă nu eram atentă la felul în
care îmi arătam iritarea, i-aş putea provoca lui Hickory o cascadă
emoţională. Atunci ar avea ceea ce echivala cu o cădere nervoasă
temporară chiar acolo, pe acoperiş. Asta n-ar duce la nimic bun. Ar putea
să cadă şi să-şi frângă micul lui gât ca de şarpe.
— Nu-i nimic, am încercat să vorbesc pe un ton mai conciliator decât
simţeam. Acum e oricum prea târziu.
Hickory se destinse vizibil; eu mi-am stăpânit un oftat şi m-am uitat în
jos, la pantofi.
— Se întorc către casă, observă Hickory şi făcu semn către părinţii mei.
I-am urmărit mâna; părinţii mei şi generalul Rybicki se îndreptau într-
adevăr spre noi. M-am gândit să mă duc înapoi în casă, apoi însă am văzut-
o pe mămica uitându-se iarăşi direct la mine. Mda, mă văzuse mai
devreme. Erau şanse destul de mari să ştie că fuseserăm aici sus, în tot
acest timp.
Tăticul nu ridică ochii pe tot drumul înapoi. Era deja pierdut în gânduri.
Când se întâmpla asta, era ca şi cum lumea s-ar prăbuşi în jurul lui; nu
vedea nimic altceva până când nu termina să se ocupe de ceea ce se ocupa.
Bănuiam că n-aveam să-l văd prea mult în seara asta.
În timp ce ieşeau de pe câmpul de sorg, generalul Rybicki se opri şi-i
strânse mâna lui tăticul; mămica rămase dincolo de distanţa potrivită
pentru strângeri de mână. Apoi se îndreptă înapoi către aparatul său
zburător. Babar, care-i urmase pe toţi trei pe câmp, porni către general ca
să capete o ultimă mângâiere. Naveta îşi deschise uşa ca să-l lase pe
general să intre.
El se opri, se uită drept spre mine şi flutură mâna. Înainte de a mă gândi
la ce fac, am fluturat-o şi eu.
— Asta a fost inteligent, mi-am spus.
Naveta, cu generalul Rybicki înăuntru, îşi luă zborul, ducându-l înapoi
de unde venise. Ce vrei de la noi, generale? m-am gândit, şi am fost
surprinsă să gândesc „noi”. Dar avea o noimă. Orice-ar fi vrut de la părinţii
mei, făceam şi eu parte din asta.
781
TREI
— Cum îţi place aici? mă întrebă Jane în timp ce spălam vasele după
masă. Adică, pe Huckleberry.
— Nu-i prima oară când mi s-a pus întrebarea asta pe ziua de azi, am
răspuns, luând farfuria pe care mi-o întindea şi ştergând-o.
Asta o făcu pe mămica să ridice puţin din sprânceană.
— Generalul Rybicki ţi-a pus întrebarea, zise ea.
— Mda.
— Şi ce i-ai răspuns?
— I-am răspuns că-mi place cât se poate de mult.
Am pus farfuria uscată în dulap şi am aşteptat-o pe următoarea.
Jane insistă.
— Dar îţi place?
Am oftat, doar cu un pic de dramatism.
— Bine, cedez. Ce se petrece? Atât tu cât şi tăticul eraţi ca nişte zombi
în seara asta la masă. Ştiu că nu v-aţi dat seama, pentru că eraţi prea
cufundaţi în propriile voastre gânduri, dar eu am petrecut cea mai mare
parte din timpul cinei încercând să fac pe oricare dintre voi să scoată mai
mult decât un mormăit. Babar a fost un interlocutor mult mai bun.
— Îmi pare rău, Zoë, spuse Jane.
— V-am iertat. Dar tot vreau să ştiu ce se petrece.
Am făcut semn către mâna lui Jane, ca să-i aduc aminte că aşteptam
încă farfuria aceea.
Mi-o dădu.
— Generalul Rybicki ne-a cerut, tatălui tău şi mie, să fim conducătorii
unei colonii noi.
Era rândul meu să rămân cu farfuria în mână.
— O colonie nouă!
— Da.
— Adică, „pe altă planetă”, la felul ăsta de colonie nouă te referi?
— Da.
— Oho!
— Da, repetă Jane.
Ştia cum să obţină maximum de efect dintr-un singur cuvânt.
— De ce v-a cerut vouă? am întrebat, şi m-am apucat din nou de şters.
Nu vreau să vă jignesc, mămico, dar tu eşti şefa poliţiei într-un sătuc
mititel, iar tăticul e mediator. E un salt cam mare.
782
— Nu ne simţim jigniţi. Am pus şi noi aceeaşi întrebare. Generalul
Rybicki a zis că experienţa militară pe care o avem ne-ar ajuta. John a fost
maior, iar eu locotenent. Şi orice altă experienţă am avea nevoie, Rybicki
crede că o putem căpăta repede, înainte de a pune piciorul în noua colonie.
Cât despre motivul pentru care ne-a ales pe noi, este acela că nu-i o colonie
obişnuită. Coloniştii nu sunt de pe Pământ, sunt de pe zece dintre cele mai
vechi planete din Uniunea Colonială. O colonie de colonii. Prima de felul
ei.
— Şi niciuna dintre planetele care contribuie cu colonişti nu vrea ca altă
planetă să aibă rolul conducător, am îndrăznit să presupun.
Jane zâmbi.
— Aşa e. Noi suntem candidaţii de compromis. Soluţia cea mai puţin
controversată.
— Am priceput. E plăcut să fii dorit… oarecum.
Am continuat să spălăm vase în tăcere vreme de câteva minute.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, vorbi Jane în sfârşit. Îţi place aici?
Vrei să rămâi pe Huckleberry?
— Am şi eu un vot? am întrebat.
— Sigur că ai, răspunse Jane. Dacă acceptăm, ar însemna să plecăm de
pe Huckleberry măcar pentru câţiva ani standard, cât timp punem colonia
pe picioare. Dar, realist vorbind, ar însemna să plecăm de-aici pentru
totdeauna.
— Dacă, am remarcat, puţin surprinsă. N-aţi spus da.
— Nu-i genul de hotărâre pe care s-o iei în mijlocul unui câmp de sorg,
zise Jane şi se uită drept în ochii mei. Nu-i ceva la care să spunem pur şi
simplu da. E o hotărâre complicată. Ne-am uitat peste informaţii toată
după-amiaza, ca să ne dăm seama care sunt planurile Uniunii Coloniale
pentru colonia asta. Şi apoi trebuie să ne gândim la vieţile noastre de aici.
A mea, a lui John şi a ta.
Am zâmbit ironic.
— Am o viaţă aici? am întrebat.
Asta trebuia să fie o glumă.
Jane o respinse cu severitate.
— Fii serioasă, Zoë.
Zâmbetul îmi pieri de pe faţă.
— Am stat aici jumătate din întreaga ta viaţă. Ai prieteni. Cunoşti locul
ăsta. Ai un viitor aici, dacă vrei. Poţi să ai o viaţă aici. Nu-i ceva care să fie
aruncat deoparte cu uşurinţă.
783
Cufundă mâinile în chiuvetă, căutând pe sub clăbuci încă o farfurie.
M-am uitat la Jane; exista ceva în vocea ei… Nu era vorba numai
despre mine.
— Tu ai o viaţă aici, am spus.
— Am. Îmi place aici. Îmi plac vecinii şi prietenii noştri. Îmi place să
fiu şeful poliţiei. Viaţa noastră de aici mi se potriveşte.
Îmi întinse tava pe care tocmai o spălase.
— Înainte de a veni aici, mi-am petrecut întreaga viaţă în Forţele
Speciale. Pe nave. Asta este prima lume pe care chiar am locuit. E
important pentru mine.
— Atunci de ce se mai pune întrebarea? Dacă nu vrei să pleci, atunci nu
trebuie să plecăm nici noi.
— N-am spus că n-aş vrea să plec. Am spus că am o viaţă aici. Nu-i
acelaşi lucru. Există motive serioase pentru care s-o facem. Şi nu trebuie să
iau doar eu hotărârea.
Am şters şi am pus la loc tava.
— Tăticul ce vrea? am întrebat.
— Nu mi-a spus încă.
— Ştii ce înseamnă asta. Tăticul nu-i deloc subtil când apare ceva ce nu
vrea să facă. Dacă nu se grăbeşte când e vorba să se gândească la asta,
probabil că vrea s-o facă.
— Ştiu, răspunse mămica.
Curăţa tacâmurile.
— Încearcă să găsească o cale de a-mi spune ce vrea. L-ar ajuta dacă ar
şti mai întâi ce vrem noi.
— Bine.
— De aceea te-am întrebat dacă-ţi place aici, repetă Jane.
M-am gândit la asta în timp ce ştergeam masa din bucătărie.
— Îmi place aici, am răspuns în cele din urmă. Dar nu ştiu dacă vreau să
am o viaţă aici.
— De ce nu?
— Nu-i cine ştie ce aici în locul ăsta, nu-i aşa?
Am fluturat mâna în direcţia generală a orăşelului New Goa.
— Căile pe care le poţi alege în viaţă aici sunt limitate. Poţi să fii
fermier, fermier, prăvăliaş şi fermier. Poate o funcţie în administraţie, ca
tine şi tăticul.
— Dacă plecăm în colonia asta nouă, opţiunile or să fie aceleaşi. Viaţa
de colonist din primul val nu-i prea romantică, Zoë. Preocupările principale
784
sunt supravieţuirea şi pregătirea coloniei pentru al doilea val de colonişti.
Asta înseamnă fermieri şi muncitori. În afara câtorva poziţii specializate
care vor fi deja ocupate, nu există o cerere prea mare pentru orice altceva.
— Da, dar cel puţin ar fi un loc nou. Am avea de construit o lume nouă.
Aici nu facem decât să întreţinem una veche. Fii sinceră, mămico…
Lucrurile merg cam încet prin părţile astea. O zi mare pentru tine e una în
care cineva stârneşte o bătaie cu pumnii. Principala atracţie a unei zile
pentru tăticul e să aplaneze o dispută pentru o capră.
— Există lucruri mai rele.
— Nu cer un război deschis.
Încă o glumă.
Şi încă o dată, o punere la punct din partea lui mămica.
— O să fie o lume colonizată nouă-nouţă. Acestea sunt supuse cel mai
mult riscului de a fi atacate, pentru că au cei mai puţini oameni şi cea mai
slabă apărare din partea FCA. Ştii asta la fel de bine ca oricine altcineva.
Am clipit, de-a dreptul surprinsă. Chiar ştiam la fel de bine ca oricine
altcineva. Când eram foarte mică – înainte să fiu adoptată de Jane şi John –
planeta pe care locuiam (sau deasupra căreia locuiam, din moment ce mă
aflam pe o staţie spaţială) a fost atacată. Omagh… Jane nu aducea aproape
niciodată vorba, pentru că ştia ce efect avea asupra mea să mă gândesc la
asta.
— Crezi că o să se întâmple şi aici? am întrebat.
Jane trebuie să fi simţit ce se petrecea în mintea mea.
— Nu, nu cred. E o colonie neobişnuită. Din unele puncte de vedere, e o
colonie experimentală. Or să existe presiuni politice pentru ca ea să aibă
succes. Asta înseamnă sisteme de apărare mai multe şi mai bune, printre
altele. Cred că o să fim mai bine apăraţi decât majoritatea coloniilor aflate
la început.
— Asta-i bine de ştiut.
— Dar un atac ar putea avea încă loc. John şi cu mine am luptat
împreună la Coral. A fost una dintre primele planete pe care s-au stabilit
oamenii, şi tot a fost atacată. Nicio colonie nu este complet la adăpost. Şi
există şi alte pericole. Coloniile pot fi nimicite de virusuri sau de animale
de pradă locale. Vremea rea poate să omoare recoltele. Coloniştii înşişi pot
fi nepregătiţi. Colonizarea – colonizarea adevărată, nu ceea ce facem noi
aici, pe Huckleberry – e o muncă grea, permanentă. Unii dintre colonişti s-
ar putea să nu se descurce şi să tragă restul coloniei după ei. Pot exista
conducători proşti care iau hotărâri proaste.
785
— Nu cred că ar trebui să ne facem griji pentru ultimul punct de pe listă,
am încercat eu să înseninez atmosfera.
Jane nu înghiţi momeala.
— Îţi spun că nu e lipsit de riscuri. Pericolele sunt prezente. O mulţime.
Şi dacă facem asta, intrăm cu ochii deschişi în aceste pericole.
Asta era mămica din cap până-n picioare. Simţul umorului nu-i lipsea
atât de complet ca în cazul lui Hickory şi Dickory – chiar puteam s-o fac să
râdă. Dar asta n-o împiedica să fie una dintre cele mai serioase persoane pe
care le-am întâlnit vreodată în toată viaţa mea. Când vrea să-ţi atragă
atenţia asupra a ceva ce crede că e important, poţi fi sigur că o atrage.
E o calitate folositoare, dar în acest moment mă făcea să mă simt serios
stânjenită. Ăsta era planul ei, fără îndoială.
— Mămico, ştiu. Ştiu că există riscuri. Ştiu că sunt o mulţime de lucruri
care pot merge prost. Ştiu că n-o să fie uşor…
Am aşteptat.
— Dar…, începu Jane, dându-mi imboldul pe care ştia că-l aştept.
— Dar dacă tu şi cu tăticul o s-o conduceţi, cred că o să merite riscul.
Pentru că am încredere în voi. N-aţi accepta slujba dacă n-aţi crede că vă
puteţi descurca. Şi ştiu că nu m-aţi pune în primejdie fără să fie nevoie.
Dacă voi doi hotărâţi s-o faceţi, eu aş vrea să merg. Aş vrea cu siguranţă să
merg.
Mi-am dat seama brusc că, în timp ce vorbeam, mâna mi se îndreptase
spre piept şi atingea uşor micul medalion de acolo: un elefant de jad, pe
care mi-l dăduse Jane. Am dat la o parte mâna, puţin jenată.
— Şi oricum ar fi, pornirea unei colonii noi n-o să fie plictisitoare, am
spus în încheiere, puţin cam neconvingător.
Mămica surâse, scoase dopul de la chiuvetă şi se şterse pe mâini. Apoi
făcu un pas spre mine şi mă sărută pe creştet; eram destul de scundă, iar ea
era destul de înaltă, ca să fie un gest firesc pentru ea.
— O să-l las pe tatăl tău să mai fiarbă în suc propriu încă vreo câteva
ore. Apoi o să-l anunţ ce-am hotărât.
— Mulţumesc, mămico.
— Şi scuză-mă pentru cină. Tatăl tău se cufundă în gânduri câteodată,
iar eu sunt absorbită să observ că el e cufundat în gânduri…
— Ştiu. Ar trebui doar să-i dai un pupic şi să-i zici să se scuture de
gânduri.
— O să pun sugestia pe listă, ca să apelez la ea data viitoare.
Mă sărută din nou scurt şi făcu un pas înapoi.
786
— Acum, du-te să-ţi faci temele. Încă n-am plecat de pe planetă.
Ieşi din bucătărie.
PATRU
Daţi-mi voie să vă povestesc despre elefantul acela de jad… Numele
mamei mele – al mamei mele biologice – era Cheryl Boutin. A murit când
eu aveam cinci ani; plecase în excursie cu un prieten şi a căzut. Amintirile
mele despre ea sunt exact aşa cum v-aţi aştepta să fie: fragmente înceţoşate
dintr-o minte de cinci ani, ajutate de câteva poze şi filme preţioase. Nu
erau cu mult mai bune nici când eram mai mică. Cinci ani nu-i o vârstă
potrivită să pierzi o mamă şi să speri că o să ţi-o aminteşti aşa cum era…
Singurul lucru pe care-l aveam de la ea era o versiune umplută cu vată a
elefantului Babar, pe care mama mi-o dăduse la cea de-a patra aniversare.
Eram bolnavă în ziua aceea, şi a trebuit să stau în pat toată ziua. Asta nu
mă făcea prea fericită, şi am avut grijă ca toată lumea să ştie, pentru eram
genul acela de copil la patru ani. Mama mi-a făcut o surpriză cu jucăria
Babar, apoi ne-am ghemuit împreună şi mi-a citit poveşti cu Babar până
când am adormit, întinsă lângă ea. Este amintirea cea mai intensă despre
ea, chiar şi acum; nu atât de mult cum arăta, cât sunetul grav şi cald al
vocii, moliciunea pântecelui în timp ce stăteam lipită de ea şi moţăiam,
mângâierea sa pe cap. Senzaţia pe care mi-o dădea mama şi sentimentul de
dragoste şi de linişte pe care-l degaja…
Mi-e dor de ea. Încă mi-e dor. Chiar şi acum. Chiar şi în clipa asta…
După ce mama a murit, nu mă puteam duce nicăieri fără Babar. Era
legătura mea cu ea, legătura cu acea iubire şi cu acea linişte de care nu mai
aveam parte. Să fiu departe de Babar însemna să fiu departe de tot ceea ce-
mi rămăsese de la ea. Aveam cinci ani. Acesta era modul meu de a mă
împăca cu pierderea. Cred că mă împiedica să mă retrag în mine însămi.
Cinci ani nu-i vârsta potrivită să-ţi pierzi mama, aşa cum am spus; cred că
ar putea fi o vârstă potrivită să te pierzi pe tine însuţi, dacă nu eşti atent.
La scurtă vreme după înmormântarea mamei, tata şi cu mine am plecat
de pe Phoenix, unde m-am născut, şi ne-am mutat pe Covell, o staţie
spaţială aflată pe orbită în jurul unei planete pe nume Omagh, unde tata
făcea cercetări. Din când în când, slujba îi cerea să plece de pe Covell în
călătorii de serviciu. Atunci când se întâmpla, rămâneam cu prietena mea
Kay Greene şi cu părinţii ei. Odată, tata pleca într-o călătorie; era în
787
întârziere şi a uitat să-l împacheteze pe Babar pentru mine. Când mi-am dat
seama (n-am avut nevoie de prea mult timp), am început să plâng şi să
intru în panică. Ca să mă împace şi pentru că mă iubea, ştiţi, mi-a promis
să-mi aducă o jucărie Celeste când se întorcea din călătorie. Mi-a cerut să
fiu curajoasă până atunci. Am promis că o să fiu, iar el m-a sărutat şi mi-a
zis să mă duc să mă joc cu Kay. M-am dus.
În timp ce era plecat, am fost atacaţi. A trecut foarte mult timp până
când mi-am văzut din nou tatăl. Îşi adusese aminte de promisiune şi-mi
adusese o Celeste. A fost primul lucru pe care l-a făcut când l-am văzut.
Încă o mai am. Dar nu-l mai am pe Babar.
Cu timpul, am rămas orfană. Am fost adoptată de John şi Jane, cărora le
spun „tăticul” şi „mămica”, dar nu „tată” şi „mamă”, pentru că păstrez
aceste cuvinte pentru Charles şi Cheryl Boutin, primii mei părinţi. John şi
Jane înţeleg asta destul de bine. N-au nimic împotrivă că fac această
deosebire.
Înainte să ne mutăm pe Huckleberry – chiar înainte de plecare – Jane şi
cu mine am fost la un mall din Phoenix City, capitala planetei Phoenix. Ne
duceam să ne luăm îngheţată; când am trecut pe lângă un magazin de
jucării, am alergat înăuntru să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu Jane. Asta
merse straşnic până când am luat-o pe un culoar cu animale de pluş şi m-
am trezit faţă în faţă cu Babar. Nu Babar al meu, desigur. Dar unul destul
de asemănător ca să nu fac altceva decât să mă opresc, cu ochii aţintiţi la
el.
Jane a venit după mine, ceea ce însemna că nu-mi vedea faţa.
— Uite, a exclamat ea. E Babar! Ai vrea unul care să facă pereche cu
Celeste a ta?
A întins mâna şi a luat unul din raft.
Am ţipat şi m-am repezit afară din magazinul de jucării. Jane m-a ajuns
din urmă şi m-a luat în braţe, în timp ce eu suspinam, m-a legănat, lipită de
umărul ei, şi m-a mângâiat pe cap aşa cum făcuse mama când îmi citise
poveşti cu Babar de ziua mea. Am plâns până m-am potolit şi apoi, când
am terminat, i-am spus despre jucăria Babar pe care mi-o dăduse mama.
Jane a înţeles de ce nu voiam un alt Babar. Nu era corect să-mi iau unul
nou. N-ar fi fost corect să pun ceva peste acele amintiri ale ei. Să mă prefac
că un alt Babar putea să-l înlocuiască pe cel pe care mi-l dăruise ea. Nu era
vorba despre jucărie. Era vorba despre tot ceea ce era legat de jucărie.
Am rugat-o pe Jane să nu-i spună lui John despre Babar sau despre ceea
ce tocmai se întâmplase. Mă simţeam şi aşa destul de prost pentru că
788
tocmai mă pierdusem cu firea de faţă cu noua mea mămică. Nu voiam să -l
bag în asta şi pe noul meu tătic. Ea mi-a promis. Şi apoi m-a îmbrăţişat şi
am plecat după îngheţată, şi aproape că am vomitat mâncând o întreagă
porţie mare de îngheţată de banane. O zi cu adevărat plină de
evenimente…
O săptămână mai târziu, Jane şi cu mine stăteam pe puntea de
observaţie a navei FCA Amerigo Vespucci, cu ochii aţintiţi în jos către
lumea albastră şi verde numită Huckleberry, unde ne puteam petrece tot
restul vieţii – sau aşa credeam. John tocmai plecase de lângă noi ca să se
ocupe de nişte treburi de ultimă clipă, înainte de drumul cu naveta până în
Missouri City, de unde urmam să mergem la New Goa, noua noastră casă.
Jane şi cu mine ne ţineam de mână şi ne arătam una alteia detalii de la
suprafaţă, încercând să aflăm dacă puteam vedea Missouri City de pe
orbită geostaţionară. Nu puteam. Dar presupuneam destul de corect.
— Am ceva pentru tine, mi-a zis Jane după ce am ghicit unde ar fi
Missouri City, sau ar trebui să fie, oricum. Ceva ce voiam să-ţi dau înainte
să aterizăm pe Huckleberry.
— Sper că-i un căţel, am exclamat.
Făceam sugestii în acea direcţie de vreo două săptămâni.
Jane a izbucnit în râs.
— Fără căţei! Cel puţin nu până când nu ne instalăm de-a binelea. Ne-
am înţeles?
— Oh, bine, am răspuns, dezamăgită.
— Nu, e asta.
A băgat mâna în buzunar şi a scos un lanţ de argint cu ceva verde
deschis agăţat de el.
Am luat lanţul şi m-am uitat la medalion.
— E un elefant, am constatat.
— Aşa este.
Jane a îngenuncheat, pentru ca ea şi cu mine să fim faţă în faţă.
— L-am cumpărat pe Phoenix chiar înainte de plecare. L-am văzut într-
un magazin şi mi-a adus aminte de tine.
— Din cauza lui Babar…
— Da. Dar şi pentru alte motive. Cei mai mulţi dintre oamenii care
locuiesc pe Huckleberry sunt dintr-o ţară de pe Pământ numită India, şi
mulţi dintre ei sunt hinduişti. Asta e o religie. Au un zeu pe nume Ganesh,
cu cap de elefant. Ganesh este zeul inteligenţei pentru ei, iar eu cred că tu
eşti foarte deşteaptă. Este şi zeul începuturilor, dar are şi asta un rost.
789
— Pentru că ne începem viaţa aici.
— Exact.
Îmi luă medalionul şi-mi puse lanţul de argint în jurul gâtului,
încheindu-l la spate.
— Mai e şi zicala că „un elefant nu uită niciodată”. Ai auzit-o?
Am dat din cap că da.
— John şi cu mine suntem mândri să fim părinţii tăi, Zoë. Ne bucurăm
că faci parte acum din viaţa noastră şi asta o să ne ajute să ne-o construim
pe viitor. Dar ştiu că niciunul dintre noi n-ar vrea să-i uiţi vreodată pe
mama şi pe tatăl tău.
S-a dat înapoi şi apoi a atins uşor medalionul.
— Ţi l-am dat ca să-ţi aducă aminte cât de mult te iubim noi. Sper însă
că o să-ţi aducă aminte şi de cât de mult te-au iubit mama şi tatăl tău. Eşti
iubită de două rânduri de părinţi, Zoë. Nu uita de primii pentru că acum
eşti cu noi…
— N-o să uit. Promit.
— Ultimul motiv pentru care vreau să-ţi dau asta este pentru ca să duc
mai departe tradiţia. Mama şi tatăl tău ţi-au dat fiecare câte un elefant.
Voiam să-ţi dau şi eu unul. Sper că-ţi place.
— La nebunie, am răspuns şi m-am repezit la Jane.
Ea m-a prins şi m-a îmbrăţişat. Ne-am ţinut în braţe o vreme, şi am şi
plâns un pic. Pentru că aveam opt ani şi puteam s-o fac.
Până la urmă m-am desprins din braţele lui Jane şi m-am uitat din nou la
medalion.
— Din ce e făcut? am întrebat.
— E din jad.
— Înseamnă ceva?
— Păi, bănuiesc că înseamnă că eu cred că jadul e frumos.
— Tăticul o să-mi ia şi el un elefant? am întrebat.
Copiii de opt ani pot trece destul de repede în starea potrivită pentru
dobândit lucruri.
— Nu ştiu, a răspuns Jane. N-am vorbit cu el despre asta, pentru că m-ai
rugat să nu vorbesc. Nu cred că ştie despre elefanţi.
— Poate c-o să-şi dea seama…
— Poate.
Jane s-a ridicat în picioare, m-a luat iar de mână şi ne-am uitat încă o
dată la Huckleberry.
790
Cam după o săptămână şi jumătate, după ce ne mutaserăm cu toţii pe
Huckleberry, tăticul a intrat pe uşă cu ceva mic şi agitat în mâini.
Nu, nu era un elefant. Folosiţi-vă capul, oameni buni. Era un căţel!
Am scos un ţipăt de încântare – ceea ce-mi era îngăduit, aveam opt ani
pe atunci! – şi John mi-a întins căţelul. Care a încercat imediat să mă lingă
pe faţă.
— Aftab Chengelpet tocmai a înţărcat nişte pui de la mama lor, aşa că
m-am gândit că i-am putea oferi o casă unuia dintre căţei, a zis tăticul. Ştii,
dacă vrei… Deşi nu-mi aduc aminte ca tu să ai vreo urmă de entuziasm
pentru o asemenea creatură. Putem să-l dăm înapoi oricând!
— Să nu cumva să îndrăzneşti, am exclamat, între momentele în care
mă lingea căţelul.
— În ordine. Să-ţi aduci aminte doar că e responsabilitatea ta. O să
trebuiască să-i dai de mâncare şi să ai grijă de el.
— O să am.
— Şi să-l castrezi şi să-i plăteşti facultatea, continuă tăticul.
— Ce?
— John, l-a apostrofat mămica de pe scaunul ei, unde se aşezase să
citească.
— Nu băga în seamă ultimele două sfaturi, a spus tăticul. Dar va trebui
să-i dai un nume.
Am depărtat căţelul la lungimea braţului ca să mă uit bine la el;
continua să încerce să mă lingă pe faţă de la distanţă şi se agita în
strânsoarea mea în timp ce impulsul dat de coadă îl făcea să se mişte.
— Ştii nişte nume bune pentru un câine? l-am întrebat.
— Spot. Rex. Fido. Champ, a înşirat tata. Numele astea sunt nişte clişee,
oricum. De obicei oamenii încearcă ceva mai memorabil. Când eram mic,
aveam un câine pe care tatăl meu îl numea Shiva, Distrugătorul de Pantofi.
Dar nu cred că ar fi potrivit într-o comunitate de foşti indieni. Poate
altceva.
A arătat către medalionul meu în formă de elefant.
— Observ că ai ceva cu elefanţii în ultimul timp… Ai o Celeste. Ce-ar
fi să-i zici căţelului Babar?
Din spatele tăticului am văzut-o pe Jane ridicând ochii de pe ceea ce
citea ca să se uite la mine, amintindu-şi ce se întâmplase la magazinul de
jucării, aşteptând să vadă cum o să reacţionez.
Am izbucnit în râs.
— Atunci, înseamnă da, spuse tăticul după un minut.
791
— Îmi place.
L-am îmbrăţişat pe noul meu căţel, apoi l-am ţinut din nou departe.
— Bună, Babar.
Babar a scos un mic lătrat vesel, după care a făcut pipi peste tot pe
cămaşa mea.
Şi asta-i toată povestea elefantului de jad…
CINCI
Se auzi un ciocănit la uşa mea, un poc-poc-poc pe care i-l arătasem lui
Hickory când aveam nouă ani şi astfel îl făcusem membru secret al
clubului meu secret. Pe Dickory îl făcusem membru secret al unui club
secret complet diferit. La fel se întâmplase cu mămica, tăticul şi Babar.
Când aveam nouă ani, mă gândeam numai la cluburi secrete. Acum nici
măcar n-aş mai putea spune care era numele acestui club secret. Dar
Hickory folosea încă acel ciocănit ori de câte ori uşa de la dormitorul meu
era închisă.
— Intră, am strigat.
Stăteam lângă fereastra dormitorului.
Hickory intră.
— E întuneric aici, spuse el.
— Aşa se întâmplă când e târziu şi luminile sunt stinse.
— Te-am auzit umblând. Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva.
— Cum ar fi un pahar cu lapte cald? Mă simt bine, Hickory.
Mulţumesc.
— Atunci o să plec, zise Hickory, pornind să iasă.
— Nu. Vino-ncoace, o clipă! Uite…
Hickory traversă camera şi rămase în picioare lângă mine la fereastră.
Se uită unde-i arătam eu, către două siluete de pe drum, din faţa casei.
Mămica şi tăticul.
— E acolo, afară, de câtva timp, zise Hickory. Maiorul Perry a ieşit
după ea acum câteva minute.
— Ştiu, l-am văzut când a ieşit.
O auzisem şi pe ea ieşind, cam cu o oră mai devreme; scârţâitul
arcurilor de la uşa de plasă mă sculase din pat. Oricum, nu dormeam.
Gândul la plecarea de pe Huckleberry şi la colonizarea unei planete noi îmi
792
ţinuse creierul treaz şi apoi mă făcuse să umblu prin cameră. Ideea plecării
mi se întipărea în minte. Mă făcea mai nervoasă decât crezusem.
— Ştiţi despre colonia cea nouă? l-am întrebat pe Hickory.
— Ştim, răspunse Hickory. Locotenent Sagan ne-a informat mai
devreme, în cursul zilei. Dickory a trimis şi el guvernului nostru o
solicitare pentru informaţii.
— De ce vorbeşti despre ei folosind gradul? l-am întrebat pe Hickory.
Mintea mea căuta digresiuni în momentul ăsta, după cât se părea, iar
asta era una bună.
— Mămica şi tăticul. De ce nu le spui „Jane” şi „John”, ca toţi ceilalţi?
— Nu este potrivit, răspunse Hickory. E prea familiar.
— Aţi locuit cu noi şapte ani. Aţi putea să riscaţi puţină familiaritate.
— Dacă tu vrei să le spunem „John” şi „Jane”, aşa o să facem.
— Spuneţi-le cum doriţi. Zic doar că dacă vreţi să le spuneţi pe numele
mic, puteţi.
— O să ne aducem aminte de asta.
Mă îndoiam că o să apară prea curând vreo schimbare de protocol.
— O să veniţi cu noi, aşa-i? am întrebat, schimbând subiectul, în noua
colonie…
Nu-mi închipuisem că Hickory şi Dickory nu aveau să vină cu noi, ceea
ce, când m-am gândit mai bine, s-ar fi putut să nu fie o presupunere prea
inteligentă.
— Tratatul nostru o permite. Depinde de tine să hotărăşti.
— Păi, sigur că vreau să veniţi! Mai degrabă l-aş lăsa în urmă pe Babar
decât să nu vă iau pe voi doi.
— Mă bucur să fac parte din aceeaşi categorie ca şi câinele tău.
— Cred că m-am exprimat greşit.
Hickory ridică o mână.
— Nu, vorbi el. Ştiu că n-ai vrut să sugerezi că Dickory şi cu mine
suntem ca nişte animale favorite. Ai vrut să spui că Babar face parte din
casa ta. N-ai pleca fără el.
— Nu face parte doar din casă. Face parte din familie. Un membru al
familiei plin de bale, mai prostuţ… Dar un membru al familiei. Şi voi
faceţi parte din familie. Membri ciudaţi, străini, uneori băgăreţi. Dar din
familie.
— Mulţumesc, Zoë.
— Pentru puţin, am răspuns şi dintr-odată m-a cuprins timiditatea.
Discuţiile cu Hickory luau întorsături stranii astăzi.
793
— De aceea te-am întrebat despre faptul că vorbeşti despre părinţii mei
folosind gradul, ştii. Nu-i ceva obişnuit într-o familie.
— Dacă facem parte cu adevărat din familia ta, atunci putem spune cu
certitudine că nu e o familie obişnuită. Aşa că e greu de spus ce-ar fi
obişnuit pentru noi.
Asta atrase o pufnitură din partea mea.
— Ei bine, e adevărat.
M-am gândit o clipă.
— Care este numele tău, Hickory? am întrebat.
— Hickory, a răspuns.
— Nu, vreau să spun, care era numele tău înainte de a veni să locuieşti
cu noi. Trebuie să te fi chemat cumva, înainte să-ţi spun eu Hickory. Şi pe
Dickory la fel, înainte să-i dau eu numele.
— Nu, replică el. Uiţi. Înainte de tatăl tău biologic, obinii nu aveau
conştiinţă. Nu aveam un simţ al sinelui sau nevoia de a ne descrie nouă
înşine sau altora.
— În felul ăsta ar fi greu să faci ceva cu mai mult de doi dintre voi. N-
ajungi prea departe strigând doar „hei”.
— Aveam descriptori care să ne ajute în muncă. Nu erau acelaşi lucru
cu numele. Când tu ne-ai dat nume, lui Dickory şi mie, ne-ai dat
adevăratele noastre nume. Am devenit primii obini care au avut vreodată
un nume.
— Aş dori să fi ştiut asta pe-atunci, am spus, după ce-am analizat ce mi-
a spus. V-aş fi dat nişte nume care să nu fie dintr-o poezie pentru copii.
— Îmi place numele meu. E popular şi printre alţi obini. Amândouă, şi
Hickory, şi Dickory.
— Sunt şi alţi Hickory obini?
— O, da! Au ajuns câteva milioane!
Nu eram în stare să dau un răspuns inteligibil. Mi-am îndreptat din nou
atenţia către părinţii mei, care erau încă pe drum, îmbrăţişaţi.
— Se iubesc, observă Hickory, urmărindu-mi privirea.
M-am uitat iar la el.
— Nu mă aşteptam ca discuţia să ajungă tocmai aici, dar e în ordine.
— E o deosebire, continuă Hickory. În felul în care vorbesc unul cu
altul. În felul cum comunică între ei…
— Presupun că este.
Observaţia lui Hickory era de fapt o afirmaţie modestă. John şi Jane nu
doar că se iubeau unul pe celălalt. Ei doi erau nebuni unul după celălalt,
794
exact în felul acela emoţionant şi jenant pentru o fiică adolescentă.
Emoţionant pentru că cine nu vrea ca părinţii săi să se iubească unul pe
altul până peste cap? Jenant pentru că, ei bine… Părinţi. N-ar trebui să se
poarte ca nişte neghiobi!
O arătau în feluri diferite. Tăticul era cel mai bătător la ochi, dar cred că
mămica simţea mai intens decât el. Tăticul mai fusese căsătorit înainte;
prima lui soţie murise pe Pământ. O parte din inima lui era încă alături de
ea. În schimb, nimeni altcineva nu revendica inima lui Jane. John o avea pe
toată, sau toată acea parte din ea care trebuia să aparţină soţului. Indiferent
însă cum ai despica firul în patru, nu există nimic ce oricare dintre ei n-ar
face pentru celălalt.
— De aceea sunt afară, i-am spus lui Hickory. Adică pe drum, chiar
acum. Pentru că se iubesc.
— Cum aşa?
— Ai spus chiar tu. E o deosebire în felul în care comunică.
Am arătat din nou către cei doi.
— Tăticul vrea să plece şi să conducă această colonie. Dacă n-ar fi vrut,
ar fi spus pur şi simplu nu. Aşa merg lucrurile. A fost morocănos şi întors
pe dos toată ziua pentru că vrea şi ştie că sunt complicaţii. Pentru că lui
Jane îi place la nebunie aici.
— Mai mult decât ţie sau maiorului Perry…
— O, da. E locul unde s-a măritat. E locul unde şi-a făcut o familie.
Hickory, e casa ei. El o să spună nu, dacă ea nu-i dă încuviinţarea să spună
da. Aşa că asta face ea acolo, afară.
Hickory se uită din nou la siluetele părinţilor mei.
— Ar fi putut să-i vorbească şi în casă.
Am clătinat din cap.
— Nu. Uită-te cum priveşte în sus. Înainte ca tăticul să iasă din casă,
făcea acelaşi lucru. Stătea acolo şi se uita la stele. Căutând poate steaua în
jurul căreia se roteşte noua noastră planetă. Dar ceea ce face de fapt este
să-şi ia rămas-bun de la Huckleberry. Tăticul are nevoie s-o vadă făcând
asta. Mămica ştie. Este unul dintre motivele pentru care e afară. Ca să-l
anunţe că e pregătită să părăsească planeta asta. E gata s-o părăsească
pentru că el e gata s-o părăsească.
— Ai spus că e unul dintre motivele pentru care e afară. Care e celălalt?
— Celălalt? am întrebat.
Hickory dădu din cap.
795
— Ah… Păi… Simte nevoia să-şi ia rămas-bun şi pentru ea însăşi. N-o
face doar pentru tăticul.
Am urmărit-o pe Jane.
— O mare parte din ceea ce este a devenit aici. Şi s-ar putea să nu ne
întoarcem niciodată pe planeta asta. E greu să-ţi părăseşti casa. Greu pentru
ea. Cred că încearcă să găsească o cale de a renunţa la ea şi asta începe prin
a-i spune adio.
— Şi tu? Ai şi tu nevoie să-i spui adio?
M-am gândit la asta vreme de un minut.
— Nu ştiu, am recunoscut. E nostim. Am locuit deja pe patru planete. În
fine, trei planete şi o staţie spaţială. Aici am stat cel mai mult, aşa încât
cred că e casa mea, mai mult decât oricare dintre celelalte. Ştiu că o să-mi
fie dor de unele dintre lucrurile de aici. Ştiu că o să-mi fie dor de unii
dintre prietenii mei. Dar mai mult decât orice… sunt emoţionată. Vreau să
fac asta. Să colonizez o lume nouă. Vreau să plec. Sunt emoţionată şi
nervoasă şi puţin speriată, ştii?
Hickory nu comentă nimic. Dincolo de fereastră, mămica se depărtase
puţin de tăticul, iar el se îndrepta înapoi spre casă. Apoi se opri şi se
întoarse către mămica. Ea îi întinse mâna. El se apropie, îi luă mâna.
Porniră împreună pe drum.
— Adio, Huckleberry, am rostit în şoaptă.
M-am întors cu spatele la fereastră şi mi-am lăsat părinţii să-şi facă
plimbarea.
ŞASE
— Nu ştiu cum e posibil să te plictiseşti, îmi zise Savitri, aplecându-se
peste o balustradă de pe puntea de observaţie în timp ce ne uitam din staţia
Phoenix către Magellan. Locul ăsta e grozav!
M-am uitat pieziş la ea, simulând suspiciunea.
— Cine eşti tu, şi ce-ai făcut cu Savitri Guntupalli?
— Nu ştiu ce vrei să spui, replică Savitri cu blândeţe.
— Savitri pe care o cunosc eu era sarcastică şi maliţioasă. Tu eşti
complet sentimentală, ca o şcolăriţă. Prin urmare: nu eşti Savitri. Eşti o
creatură extraterestră deghizată, oribil de siropoasă, şi te urăsc.
— Un detaliu, zise Savitri. Tu eşti şcolăriţă, şi nu eşti aproape niciodată
sentimentală. Te cunosc de ani de zile şi nu cred că te-am văzut vreodată
796
amestecată în vreo întâmplare sentimentală. Eşti aproape complet lipsită de
sentimentalism.
— Bine, eşti mai sentimentală chiar şi decât o şcolăriţă. Ceea ce e şi mai
rău. Sper că eşti fericită.
— Sunt. Mulţumesc că ai observat.
— Brrr, am exclamat; mi-am rostogolit ochii pentru a spori efectul şi m-
am îndreptat spre balustrada punţii de observaţie, cu proasta dispoziţie
sporită.
Nu eram de fapt supărată pe Savitri. Avea un motiv excelent să fie
entuziasmată; petrecuse toată viaţa pe Huckleberry şi acum, în sfârşit, se
afla în altă parte: pe staţia Phoenix, acea staţie spaţială, cel mai mare obiect
pe care l-au construit vreodată oamenii, plutind deasupra lui Phoenix,
planeta de baştină a întregii Uniuni Coloniale. În tot timpul care trecuse de
când o cunoşteam – adică de când era asistenta tatălui meu, în New Goa,
pe Huckleberry – Savitri cultivase un aer de sarcasm general, ceea ce
constituia motivul pentru care o adoram şi o respectam. Oricine trebuie să
aibă modele inspiratoare, ştiţi.
Dar după ce decolaserăm de pe Huckleberry, entuziasmul pentru faptul
că ajungea în sfârşit să vadă şi altceva din univers o copleşise. Arătase o
exaltare necontrolată pentru absolut tot ce se petrecea; chiar se sculase
foarte devreme ca să vadă Magellan, nava ce urma să ne ducă pe Roanoke,
andocată la staţia Phoenix. Mă bucuram pentru ea că era atât de emoţionată
şi o luam peste picior fără milă, pentru asta, ori de câte ori aveam ocazia.
Într-o zi, da, o să vină şi răsplata – Savitri mă învăţase mult din ceea ce ştiu
despre a fi sarcastic, dar nu tot ce ştia ea – dar până atunci era unul dintre
puţinele lucruri care mă amuzau.
Ascultaţi: staţia Phoenix e uriaşă, e aglomerată şi, în afară de cazul în
care ai o slujbă propriu-zisă – sau, ca Savitri, tocmai ai sosit de la ţară – nu
se întâmplă nimic. Nu-i un parc de distracţie, e doar o mare combinaţie
plicticoasă de birouri guvernamentale, docuri şi comandamente militare,
toate înghesuite în spaţiu. Dacă n-ar fi fost faptul că orice pas afară, pentru
a lua puţin aer, te-ar ucide – nu există aer proaspăt ci doar vid care-ţi face
plămânii să explodeze – ar putea fi oricare centru civic mare, anonim,
plictisitor de moarte, din orice loc unde se adună oamenii să facă lucruri
civice mari, anonime, plictisitoare de moarte. Nu-i proiectat pentru
distracţie, sau cel puţin pentru orice fel de distracţie care m-ar interesa pe
mine. Presupun că aş fi putut să pun nişte fişiere în ordine. Asta ar fi fost
cu adevărat palpitant.
797
Savitri, pe lângă faptul că era atât de entuziasmată de faptul că nu mai
era pe Huckleberry încât nu-i mai păsa de nimic altceva, mai şi muncea pe
brânci pentru John şi Jane. Toţi trei petrecuseră aproape tot timpul de când
sosiserăm la staţia Phoenix punându-se la curent cu Roanoke, învăţând
despre coloniştii care urmau să vină cu noi şi supraveghind încărcarea
proviziilor şi utilajelor pe Magellan. Asta nu era nicio noutate pentru mine,
dar eu rămâneam fără prea multe de făcut şi fără nimeni cu care să fac
ceva. Nu puteam face prea multe nici măcar cu Hickory, Dickory sau
Babar; tăticul le ceruse lui Hickory şi Dickory să se ţină deoparte în timp
ce ne aflam pe staţia Phoenix, iar câinilor nu le prea era permis să alerge pe
staţie. Trebuia să întindem şervete de hârtie pe care Babar să-şi facă
nevoile. Prima noapte în care am făcut asta şi am încercat să-l conving să-
şi facă treburile, mi-a aruncat o privire care spunea glumeşti, sunt sigur.
Scuză-mă, amice: acum fă pipi, la naiba!
Singurul motiv pentru care mai reuşeam să petrec cât de cât un timp cu
Savitri era acela că, printr-o combinaţie inteligentă de smiorcăială şi
vinovăţie o convinsesem să stea cu mine în pauza de prânz. Chiar şi atunci,
îşi aduse PDA-ul şi-şi petrecu jumătate din masa de prânz trecând în
revistă liste de materiale. Era entuziasmată chiar şi de aşa ceva. I-am spus
că eu credeam c-ar putea fi bolnavă.
— Îmi pare rău că te plictiseşti, zise Savitri, readusă în prezent. Poate că
ar trebui să le sugerezi asta părinţilor tăi.
— Crede-mă, le-am sugerat. Tăticul chiar s-a şi oferit să facă ceva. Zice
că o să mă ducă jos, pe Phoenix. Să facem nişte cumpărături în ultima clipă
şi alte chestii.
Celelalte chestii erau motivul principal pentru care ne duceam, dar nu
voiam să pomenesc de asta faţă de Savitri; eram destul de prost dispusă şi
aşa.
— N-ai dat încă peste alţi colonişti de vârsta ta? întrebă Savitri.
Am ridicat din umeri.
— I-am văzut pe unii dintre ei.
— Dar n-ai stat de vorbă cu niciunul.
— Nu prea.
— Pentru că eşti timidă.
— Iată că sarcasmul tău revine.
— Te compătimesc pentru plictiseală. Dar te compătimesc mai puţin
dacă nu faci decât te complaci în ea.
798
Se uită de jur împrejurul punţii de observaţie, pe care se aflau alţi câţiva
oameni, stând, citind sau uitându-se afară, la navele andocate la staţie.
— Ce zici de ea? arătă spre o fată care arăta cam de vârsta mea şi care
se uita pe fereastra punţii.
M-am uitat pieziş.
— Ce să zic despre ea?
— Pare cam la fel de plictisită ca şi tine.
— Aparenţele pot fi înşelătoare.
— Hai să verificăm, replică Savitri şi, înainte să apuc s-o opresc, o
strigă pe cealaltă fată.
— Hei!
— Da? răspunse fata.
— Prietena mea de aici crede că e cea mai plictisită adolescentă de pe
toată staţia, vorbi Savitri, arătând spre mine.
N-aveam unde să mă fac mică.
— Mă întreb dacă ai ceva de spus în privinţa asta.
— Păi, răspunse fata după câteva clipe, nu vreau să mă laud, dar
calitatea plictiselii mele este remarcabilă.
— O, îmi place de ea, îmi spuse Savitri şi apoi îi făcu semn să se
apropie.
— Ea e Zoë, mă prezentă.
— Ştiu să vorbesc, i-am zis lui Savitri.
— Gretchen, vorbi fata, întinzându-mi mâna.
— Bună, am răspuns, strângându-i-o.
— Mă interesează plictiseala ta şi aş vrea să aud mai multe, zise
Gretchen.
În ordine, m-am gândit. Şi mie îmi place de ea.
Savitri zâmbi.
— Ei bine, din moment ce voi două păreţi cât se poate de potrivite, eu
trebuie să plec. Sunt nişte containere cu amelioratoare pentru sol care au
nevoie de atenţia mea.
Îmi dădu un pupic, flutură mâna către Gretchen şi plecă.
— Amelioratoare de sol? mă întrebă Gretchen după plecarea ei.
— E o poveste lungă.
— Timpul e singurul care nu-mi lipseşte.
— Savitri e asistenta părinţilor mei, care se îndreaptă spre o colonie
nouă, am explicat şi am arătat spre Magellan. Asta-i nava cu care plecăm.
Una dintre sarcinile lui Savitri e să aibă grijă ca tot ceea ce se află pe lista
799
de inventar să fie pus efectiv pe navă. Bănuiesc că a ajuns la
amelioratoarele de sol.
— Părinţii tăi sunt John Perry şi Jane Sagan, afirmă Gretchen.
M-am uitat fix la ea câteva clipe.
— Mda. De unde ştii?
— Pentru că tatăl meu vorbeşte o mulţime despre ei, răspunse ea, şi făcu
semn spre Magellan. Colonia asta pe care o conduc părinţii tăi… A fost
ideea lui. Era reprezentantul planetei Erie în legislatura UC, şi ani de zile a
pledat pentru ca şi oamenii din coloniile statornicite să poată coloniza, nu
numai cei de pe Pământ. În cele din urmă, Departamentul Colonizării a fost
de acord cu el – şi apoi a dat conducerea coloniei părinţilor tăi în locul lui.
I-au spus tatii că e un compromis politic.
— Ce-a crezut tatăl tău despre asta? am întrebat.
— Păi, abia te-am cunoscut. Nu ştiu ce fel de limbaj poţi suporta.
— Aha. Ei bine, asta nu-i a bună.
— Nu cred că-i urăşte pe părinţii tăi, zise Gretchen repede. Nu-i chiar
aşa. A presupus doar că după tot ce-a făcut, ar fi obţinut conducerea
coloniei. „Dezamăgire” nu exprimă nici măcar pe departe ce-a simţit. Deşi
n-aş putea spune nici că îi place pe părinţii tăi. A căpătat un dosar despre ei
când au fost numiţi şi apoi a petrecut toată ziua mormăind numai pentru el,
în timp ce-l citea.
— Îmi pare rău că e dezamăgit.
În sinea mea, mă întrebam dacă trebuia să renunţ la Gretchen ca posibilă
prietenă; unul dintre acele scenarii stupide cu „familiile noastre sunt în
război”. Prima persoană de vârstă mea pe care-o cunosc şi care merge pe
Roanoke, şi deja suntem în tabere diferite!
Apoi însă continuă:
— Mda, bine. La un moment dat s-a cam prostit în legătură cu asta. Se
compara cu Moise, în genul: O, mi-am dus poporul în ţara făgăduinţei, dar
eu nu pot intra – şi aici făcu mişcări scurte din mână ca să accentueze ideea
– şi atunci am ajuns la concluzia că reacţiona exagerat. Pentru că mergem,
ştii. Iar el este în consiliul consultativ al părinţilor tăi. Aşa că i-am spus să
înceteze cu prostiile.
Am clipit.
— Chiar ai folosit cuvintele astea?
— Ei, nu chiar. Ce-am spus de fapt a fost că mă întreb dacă un căţel pe
care-l lovesc cu piciorul s-ar văita mai mult decât el.
Ridică din umeri.
800
— Ce pot să spun. Uneori trebuie să uite de propria lui persoană.
— Sunt atât de sigură că tu şi cu mine o să fim cele mai bune prietene…
— Nu-i aşa? îmi zâmbi ea. Nu ştiu. Care-i programul?
— Programul e groaznic. Iar salariul e şi mai rău.
— O să fiu tratată oribil? întrebă.
— O să plângi până adormi în fiecare noapte.
— O să mă hrăneşti cu coji de pâine?
— Sigur că nu. Cojile le dăm la câini.
— O, foarte drăguţ. În regulă, ai trecut examenul. Putem să fim cele mai
bune prietene.
— Bine. Altă decizie de viaţă de care am avut grijă.
— Da, replică ea şi apoi se îndepărtă de balustradă. Acum hai. N-are
rost să irosim toată impertinenţa asta între noi. Haide să găsim ceva de
arătat cu degetul şi de făcut haz.
Staţia Phoenix deveni mult mai interesantă după aceea.
ŞAPTE
Iată ce-am făcut când tăticul m-a dus jos pe Phoenix: mi-am vizitat
propriul mormânt.
E limpede, asta are nevoie de o explicaţie.
M-am născut şi mi-am petrecut primii ani de viaţă pe Phoenix. În
apropiere de locul unde am locuit, există un cimitir. În acel cimitir există o
piatră de mormânt, iar pe acea piatră sunt trei nume: Cheryl Boutin,
Charles Boutin şi Zoë Boutin. Numele mamei este acolo pentru că este cu
adevărat îngropată acolo; îmi aduc aminte că am fost acolo la
înmormântarea ei şi i-am văzut giulgiul pus în mormânt.
Numele tatălui meu se află acolo pentru că, vreme de mulţi ani, oamenii
au crezut că trupul lui se află acolo. Nu este. Trupul lui zace pe o planetă
pe nume Arist, unde el şi cu mine am locuit o vreme cu obinii. Există un
trup îngropat aici totuşi, unul care arată ca tatăl meu şi are aceleaşi gene ca
şi el. Cum a ajuns acolo este o poveste cât se poate de complicată.
Numele meu este acolo pentru că, înainte ca tatăl meu şi cu mine să
locuim pe Arist, el a crezut pentru un timp că fusesem ucisă în atacul de pe
Covell, staţia spaţială pe care trăiserăm până atunci. Nu exista niciun corp,
evident, pentru că eu eram încă în viaţă; tatăl meu însă nu ştia asta. A pus
801
să fie gravate numele şi datele mele pe piatra de mormânt, înainte să i se
spună că nu murisem încă.
Aşadar, asta este: trei nume, două corpuri, un mormânt. Singurul loc
unde există familia mea biologică, în orice formă, indiferent unde în
univers.
Într-un sens, sunt orfană, şi la modul cel mai serios: mama şi tata erau
copii unici, iar părinţii lor muriseră înainte de naşterea mea. E posibil să
am nişte veri de gradul doi sau şi mai îndepărtaţi undeva pe Phoenix, dar
nu i-am întâlnit niciodată şi n-aş şti ce să le spun chiar dacă ar exista.
Serios, ce să zici? „Bună, avem în comun cam patru la sută din structura
genetică, hai să fim prieteni”?
Faptul este că sunt ultima din neamul meu, ultimul membru al familiei
Boutin, în afară de cazul şi până când mă hotărăsc să am copii. Ei, asta-i o
idee. O s-o las deoparte deocamdată.
Într-un fel, sunt orfană. Dar în alt sens…
Bine. Mai întâi, tăticul stătea în spatele meu, privindu-mă în timp ce
îngenuncheam ca să mă uit la piatra de mormânt pe care-mi era scris
numele. Nu ştiu cum e cu ceilalţi copii adoptaţi, dar pot să spun că n-a
existat niciodată vreun moment petrecut alături de John şi Jane în care să
nu mă simt preţuită, iubită şi a lor. Chiar şi când treceam prin acea fază de
început a pubertăţii în care cred că spuneam „Te urăsc” şi „Lasă-mă în
pace” de şase ori pe zi şi de zece ori duminica. Eu m-aş fi abandonat
singură în staţia de autobuz, asta-i sigur.
John îmi spusese că pe vremea când locuia pe Pământ, avea un fiu, iar
fiul lui avea un băiat, Adam, care ar fi avut cam vârsta mea, ceea ce, tehnic
vorbind, mă făcea mătuşă. Cred că era destul de frumos. Să treci de la a nu
avea nicio familie la a fi mătuşa cuiva e o şmecherie distractivă. I-am zis
asta tăticului; el a răspuns „conţii mulţimi”, şi apoi a rămas cu un zâmbet
pe faţă câteva ore. Walt Whitman acela ştia despre ce vorbea.
În al doilea rând, alături de mine erau Hickory şi Dickory, tresărind şi
tremurând de energie emoţională, pentru că se aflau la mormântul tatălui
meu, chiar dacă tatăl meu nu era îngropat acolo şi nu fusese niciodată. Nu
conta. Erau agitaţi din cauza a ceea ce reprezenta. Prin intermediul tatălui
meu, cred că s-ar putea spune că am fost adoptată şi de obini, deşi relaţia
mea cu ei nu era exact cu aceea de a fi fiica sau mătuşa cuiva. Era ceva mai
aproape de a fi zeiţa lor. O zeiţă pentru o rasă întreagă de fiinţe inteligente.
Sau, nu ştiu. Poate ceva care sună mai puţin egocentric: sfântă
ocrotitoare, emblemă rasială, mascotă sau ceva. Era greu de exprimat în
802
cuvinte; era greu chiar şi să concep ideea în cea mai mare parte a timpului.
Nu e ca şi cum aş fi fost pusă pe un tron; cele mai multe zeiţe despre care
ştiu n-au teme de făcut şi nu trebuie să adune excremente de câine. Dacă
asta înseamnă să fii emblemă, în viaţa de zi cu zi nu e grozav de palpitant.
Apoi însă mă gândesc la faptul că Hickory şi Dickory locuiesc cu mine
şi şi-au petrecut viaţa cu mine pentru că guvernul lor a făcut din asta o
cerere către guvernul meu când cele două au semnat un tratat de pace. Sunt
de fapt o condiţie dintr-un tratat dintre două rase de fiinţe inteligente. Ce
faci cu un asemenea fapt?
Ei bine, am încercat să mă folosesc de el odată: când eram mai mică, am
încercat să argumentez faţă de Jane că ar trebui să pot sta trează până târziu
într-o noapte pentru că aveam statut special potrivit legii tratatului.
Credeam că e destul de ingenios.
Răspunsul ei a fost să aducă tot tratatul de o mie de pagini – nici măcar
nu ştiam că avem o copie pe hârtie – şi să mă invite să găsesc partea din
tratat care spunea că întotdeauna lucrurile trebuie să meargă cum vreau eu.
Am bătut din picior în faţa lui Hickory şi Dickory şi le-am cerut să-i spună
lui mama să mă lase să fac ce voiam; Hickory a răspuns că ar fi trebuit să
înainteze o cerere guvernului lor pentru îndrumare, şi că ar fi luat câteva
zile, iar până în acel moment ar fi trebuit deja să fiu în pat. A fost prima
oară când am fost supusă tiraniei birocraţiei.
Ceea ce ştiu că înseamnă este că aparţin obinilor.
Chiar şi în acel moment, în faţa mormântului, Hickory şi Dickory
înregistrau în maşinile lor pentru conştiinţă, aparatele pe care tatăl meu le-a
făcut pentru ei. Urmau să fie stocate şi trimise tuturor celorlalţi obini. Iar
toţi ceilalţi obini urmau să stea acolo cu mine, în timp ce îngenuncheam la
mormântul meu şi al părinţilor mei, trasând cu degetul numele lor şi al
meu.
Aparţin. Aparţin lui John şi Jane; aparţin lui Hickory şi Dickory şi
fiecărui obin. Şi totuşi, cu toate acestea, cu toate legăturile pe care le simt –
cu toate legăturile pe care le am – există momente când mă simt singură şi
am senzaţia că plutesc în derivă şi că nu sunt legată deloc, de nimic. Poate
că pur şi simplu asta faci când ajungi la vârstă mea; ai parte de exagerări în
materie de înstrăinare. Poate ca să te găseşti pe tine însuţi trebuie să te
simţi deconectat. Poate că toată lumea trece prin asta.
Ceea ce ştiam totuşi, acolo la mormânt, la mormântul meu, era că mă
aflam într-unul dintre aceste momente.
803
Mai fusesem şi înainte la mormântul acesta. Mai întâi, când a fost
înmormântată mama şi apoi, cu câţiva ani mai târziu, când Jane m-a adus
aici ca să-mi iau rămas-bun de la mama şi de la tata. Toţi cei care mă
cunosc s-au dus, i-am spus atunci. Toţi ai mei sunt morţi. Apoi ea a venit
spre mine şi mi-a cerut să locuiesc cu ea şi cu John, într-un loc nou. Mi-a
cerut să-i las pe ea şi pe John să fie noua mea familie.
Am atins elefantul de jad de la gât şi am zâmbit, gândindu-mă la Jane.
Cine sunt eu? Cine sunt ai mei? Cui aparţin? Întrebări cu răspunsuri
uşoare şi fără răspuns. Aparţin familiei mele şi obinilor, şi uneori absolut
nimănui. Sunt fiică, zeiţă şi o fată care uneori pur şi simplu nu ştie cine e
sau ce vrea. Creierul mi-e complet zăpăcit de lucrurile astea şi-mi dă dureri
de cap. Aş dori să fiu singură aici. Mă bucur că John e cu mine. Vreau s-o
văd pe noua mea prietenă, Gretchen, şi să fac comentarii sarcastice până
când explodăm de râs. Vreau să mă duc în cabina mea de pe Magellan, să
sting lumina, să-mi iau câinele în braţe şi să plâng. Vreau să plec din
cimitirul ăsta idiot. Nu vreau deloc să plec, pentru că ştiu că n-o să mă
întorc niciodată. E ultima oară când sunt cu ai mei, cei care s-au dus deja.
Uneori nu ştiu dacă viaţa mea e complicată, sau dacă doar mă gândesc
eu prea mult la lucrurile astea.
Am îngenuncheat la mormânt, m-am mai gândit puţin, şi am încercat să
găsesc o cale de a spune un ultim rămas-bun mamei şi tatălui meu şi să-i
păstrez alături de mine, să rămân şi să plec, să fiu fiica şi zeiţa şi fata care
nu ştie ce vrea, toate deodată, şi să aparţin tuturor şi să mă păstrez pentru
mine.
Mi-a luat o vreme.
OPT
— Pari tristă, a zis Hickory când am luat naveta înapoi către staţia
Phoenix.
Dickory stătea lângă Hickory, impasibil ca întotdeauna.
— Sunt tristă, am răspuns. Mi-e dor de mama şi de tata.
M-am uitat pieziş spre John, care stătea în faţa navetei împreună cu
pilotul, locotenentul Cloud.
— Şi cred că toată povestea asta cu mutatul, cu plecarea şi cu drumul
mă afectează puţin. Îmi pare rău.
804
— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze, replică Hickory. Călătoria asta a fost
apăsătoare şi pentru noi.
— O, bine, am exclamat, întorcându-mă cu spatele la ei doi. Nefericirea
e dornică de companie.
— Dacă ai dori, am fi încântaţi să încercăm să te înveselim, spuse
Hickory.
— Serios!
Asta era o tactică nouă.
— Cum o să faceţi asta?
— Am putea să-ţi spunem o poveste.
— Ce poveste?
— Una la care am lucrat Dickory şi cu mine.
— Aţi scris?
Nu m-am chinuit să-mi ascund neîncrederea din voce.
— E surprinzător?
— Absolut! Nu ştiam că sunteţi în stare!
— Obinii n-au poveşti proprii. Am învăţat despre ele prin intermediul
tău, când ne-ai pus să ţi le citim.
Am rămas nedumerită pentru câteva clipe, apoi mi-am adus aminte:
când eram mai mică, le ceream lui Hickory şi Dickory să-mi citească
poveşti ca să adorm. A fost un experiment eşuat, ca să nu spun mai mult;
chiar şi cu aparatele de conştiinţă pornite, niciunul dintre ei n-ar fi putut
spune o poveste nici dacă viaţa lor ar fi depins de asta. Ritmul era complet
greşit – nu ştiau cum să citească emoţiile din poveste, e cel mai bun mod
de a explica. Puteau citi cuvintele, în ordine. Doar că nu puteau citi
povestea.
— Aşadar, aţi citit poveşti de atunci, am constatat.
— Uneori, răspunse Hickory. Basme şi mituri. Cel mai mult ne
interesează miturile, pentru că sunt poveşti despre zei şi despre creaţie.
Dickory şi cu mine ne-am hotărât să compunem un mit al creaţiei pentru
obini, aşa că avem o poveste a noastră.
— Şi asta e povestea pe care vrei să mi-o spui mie?
— Dacă tu crezi că te-ar înveseli…
— Păi, e un mit vesel al creaţiei?
— Este, pentru noi. Ar trebui să ştii că joci un rol în el.
— Ei bine, atunci. Cu siguranţă vreau să-l aud acum.
Hickory se sfătui repede cu Dickory, în limba lor.
— O să-ţi spunem versiunea scurtă, zise Hickory.
805
— Există o versiune lungă? Sunt de-a dreptul curioasă.
— Ce-a mai rămas din drumul navetei n-o să fie destul de lung pentru
versiunea lungă. În afară de cazul în care coborâm din nou pe Phoenix. Şi
apoi înapoi sus. Şi iar jos.
— Versiunea scurtă să fie…
— Foarte bine, încuviinţă Hickory şi începu: A fost odată…
— Serios? am exclamat. „A fost odată…?”
— Ce nu-i bine cu „a fost odată”? întrebă Hickory. Multe dintre
poveştile şi miturile lumii încep aşa. Ne-am gândit că ar fi potrivit.
— E foarte bine, am răspuns. E doar un pic demodat.
— O să-l schimbăm, dacă doreşti.
— Nu. Iartă-mă, Hickory, te-am întrerupt. Te rog, ia-o de la început.
— Foarte bine. A fost odată…
***
A fost odată un satelit al unei planete mari, gazoase, pe care trăiau nişte
creaturi. Iar aceste creaturi nu aveau un nume, nici nu ştiau că trăiesc pe un
satelit, nici că acel satelit se rotea în jurul unei planete gazoase, nici ce era
o planetă, nici orice altceva, într-un fel despre care să se poată spune că
însemna că ştiau acel ceva. Erau animale şi nu aveau conştiinţă de sine, şi
se năşteau, trăiau şi mureau, petrecându-şi întreaga viaţă fără gânduri sau
cunoaşterea faptului că există gânduri.
Într-o zi, deşi animalele nu ştiau nimic despre ideea de zile, au sosit
nişte vizitatori pe satelitul care se rotea în jurul planetei gazoase. Iar
vizitatorii erau cunoscuţi sub numele de consu, deşi animalele de pe
planetă nu ştiau asta, pentru că era numele pe care şi-l dădeau consu
singuri, iar animalele nu erau deştepte şi nu-i puteau întreba pe consu cum
îşi spuneau, nici nu ştiau că lucrurile pot avea nume.
Consu au venit pe satelit ca să exploreze şi asta au făcut, observând tot
ce era legat de satelit, de la aerul din cerul său până la forma pământurilor
şi apelor şi la forma şi modul de trai al tuturor fiinţelor vii de pe pământul,
din aerul şi din apa satelitului. Şi când au ajuns la aceste creaturi anume
care locuiau pe acest satelit, consu au devenit curioşi în legătură cu ele şi
cu felul în care îşi duceau viaţa, şi le-au studiat pe ele, felul în care se
năşteau, trăiau şi mureau.
După ce au urmărit creaturile pentru o vreme, consu au hotărât că le vor
da ceva ce consu aveau, iar creaturile nu, şi anume inteligenţa. Iar consu au
luat genele creaturilor şi le-au schimbat astfel încât creierul lor, pe măsură
ce creştea, să dezvolte inteligenţa mult dincolo de ceea ce ar fi obţinut
806
creaturile prin experienţă sau prin mulţi ani de evoluţie. Consu au făcut
aceste schimbări la câteva creaturi şi apoi le-au aşezat înapoi pe satelit şi,
după multe generaţii, toate creaturile au devenit inteligente.
Odată ce consu le-au dat inteligenţă acestor creaturi, n-au rămas pe
satelit, nici n-au împărţit ceea ce ştiau cu creaturile, ci au plecat şi au lăsat
deasupra cerului maşini, pe care creaturile nu le vedeau, ca să
supravegheze creaturile. Şi astfel, pentru foarte multă vreme, creaturile n-
au aflat despre consu şi despre ceea ce le făcuseră. Şi pentru foarte multă
vreme aceste creaturi care erau acum inteligente au crescut ca număr şi au
învăţat multe lucruri. Au învăţat cum să facă unelte, să creeze un limbaj, să
lucreze împreună pentru scopuri comune, să cultive pământul, să extragă
metale şi să creeze ştiinţa. Dar, deşi creaturile prosperau şi învăţau, nu
ştiau că erau unice printre toate fiinţele inteligente, pentru că nu ştiau că
există şi alte creaturi inteligente.
Într-o zi, după ce creaturile obţinuseră inteligenţa, o altă rasă de fiinţe
inteligente a venit să viziteze satelitul, primii după consu, deşi creaturile
nu-şi aduceau aminte de consu. Iar aceste fiinţe noi îşi spuneau arza, şi
fiecare dintre arza avea şi un nume. Iar arza erau uimiţi că acele creaturi de
pe satelit, care erau inteligente şi care construiseră unelte şi oraşe, nu aveau
un nume şi nici nume pentru fiecare dintre ei.
Şi atunci au descoperit creaturile, prin intermediul arza, ce-i făcea unici:
erau singurele fiinţe inteligente din tot universul care nu erau conştiente.
Deşi fiecare creatură putea să gândească şi să judece, nu se cunoştea pe
sine în felul în care se putea cunoaşte pe sine oricare altă creatură
inteligentă. Creaturilor le lipsea conştiinţa a cine erau ca indivizi, chiar
dacă trăiau, prosperau şi creşteau pe suprafaţa satelitului planetei.
Când creaturile au aflat asta, cu toate că niciun individ nu ştia, au simţit
asta, a crescut înăuntrul rasei acestor creaturi o dorinţă arzătoare pentru
acel lucru pe care nu-l aveau: pentru conştiinţa pe care creaturile ştiau, din
punct de vedere colectiv, că n-o aveau ca indivizi. Şi atunci şi-au dat
creaturile pentru prima oară un nume şi şi-au spus „obini”, ceea ce în limba
lor însemna „lipsiţi”, deşi ar putea fi tradus mai bine ca „văduviţi” sau „cei
fără daruri”. Totuşi, chiar de şi-au denumit specia, n-au dat nume fiecărui
individ dintre ei.
Şi arza au simţit milă faţă de creaturile care-şi spuneau acum obini şi le-
au dezvăluit existenţa maşinilor care pluteau pe cer şi care erau puse acolo
de consu, despre care ştiau că era o rasă de o imensă inteligenţă şi cu ţeluri
807
imposibil de cunoscut. Arza i-au studiat pe obini şi au descoperit că
biologia lor era nenaturală, şi astfel obinii au aflat cine-i crease.
Iar obinii le-au cerut vizitatorilor arza să-i ducă la consu, ca să-i întrebe
de ce făcuseră consu asemenea lucruri, dar arza au refuzat, spunând că rasa
consu se întâlnea cu alte rase numai ca să se lupte cu ele, şi se temeau de ce
s-ar întâmpla cu arza dacă i-ar duce pe obini în faţa consu.
Astfel au luat obinii hotărârea că trebuie să înveţe să lupte. Şi, în timp ce
obinii nu s-au luptat cu arza, care fuseseră buni cu ei şi le fusese milă de ei
şi plecaseră de la ei în pace, a sosit o altă rasă de fiinţe numite belestier,
care plănuiau să colonizeze satelitul pe care locuiau obinii şi să-i omoare
pe toţi pentru că nu voiau să trăiască în pace cu ei. Obinii s-au luptat cu
belestier, ucigându-i pe toţi cei care au aterizat pe satelitul lor, şi făcând
astfel au descoperit că aveau un avantaj; pentru că obinii nu se cunoşteau
pe ei înşişi, nu se temeau de moarte şi nu erau înfricoşaţi atunci când alţii
simţeau frica din plin.
Obinii i-au omorât pe belestier şi au învăţat din armele şi tehnologia lor.
Cu timpul, obinii au plecat de pe satelitul lor ca să colonizeze alţi sateliţi,
iar numărul lor a crescut şi au dus război împotriva altor rase, atunci când
aceste alte rase au hotărât să ducă război împotriva obinilor.
Şi sosi o zi, după mulţi ani, când obinii au ajuns la concluzia că erau
gata să-i întâlnească pe consu, au descoperit unde trăiau şi au pornit să-i
întâlnească. Deşi obinii erau puternici şi hotărâţi, nu cunoşteau puterea
consu, care îi măturară din faţa lor, ucigând orice obin care îndrăznea să
strige sau să atace, şi erau multe mii din aceştia. În cele din urmă, consu au
devenit curioşi cu privire la creaturile pe care le făcuseră şi au acceptat să
răspundă la trei întrebări pentru obini, dacă jumătate din obinii de
pretutindeni s-ar oferi ca sacrificiu pentru consu. Iar acesta a fost un târg
greu, pentru că, deşi niciun obin, ca individ, nu şi-ar înţelege propria
moarte, un asemenea sacrificiu ar răni rasa, pentru că până în acest moment
îşi făcuseră mulţi duşmani printre rasele inteligente, iar aceştia cu siguranţă
i-ar ataca pe obini când ar fi slabi. Dar obinii aveau o dorinţă arzătoare şi
aveau nevoie de răspunsuri. Aşa că jumătate dintre obini s-au oferit de
bunăvoie pentru consu, sinucigându-se în diferite moduri, oriunde se aflau.
Iar consu au fost mulţumiţi şi au răspuns la cele trei întrebări ale
noastre. Da, ei dăduseră obinilor inteligenţa. Da, ei ar fi putut să le
dăruiască obinilor conştiinţă de sine, dar n-o făcuseră, pentru că voiau să
vadă cum era inteligenţa fără conştiinţă. Nu, nu aveau să ne dea o
conştiinţă acum, nici n-o vor face vreodată, nici nu ne vor permite să
808
întrebăm din nou. Şi din acea zi, consu nu le-au mai permis obinilor să le
vorbească; fiecare delegaţie trimisă de atunci la ei a fost ucisă.
Obinii au petrecut mulţi ani luptând cu multe rase, în timp ce se
întorceau la vechea lor putere, şi cu timpul a devenit cunoscut altor rase
faptul că a lupta cu obinii însemna moartea, pentru că obinii nu se
înduplecau, nu arătau îndurare, milă sau teamă, căci obinii nu cunoşteau ei
înşişi aceste lucruri. Şi pentru multă vreme, aşa merseră lucrurile.
Într-o zi, o rasă cunoscută ca rraey a atacat o colonie umană şi staţia ei
spaţială, ucigând toţi oamenii pe care au putut pune mâna. Dar înainte ca
rraey să apuce să-şi termine treaba, obinii i-au atacat, pentru că obinii
voiau pentru ei planeta colonie. Rraey erau slăbiţi după primul atac şi au
fost înfrânţi şi omorâţi. Obinii au ocupat colonia şi staţia spaţială şi, pentru
că staţia spaţială era cunoscută ca avanpost ştiinţific, obinii au căutat prin
documentele sale ca să vadă ce tehnologie folositoare puteau lua.
Atunci au descoperit obinii că unul dintre savanţii umani, care se numea
Charles Boutin, lucra la o metodă de a păstra şi de a depozita conştiinţa în
afara corpului uman, într-o maşină bazată pe o tehnologie furată de oameni
de la consu. Munca nu era terminată, iar tehnologia nu era ceva ce puteau
înţelege obinii de la staţia spaţială, nici savanţii obini pe care-i aduseseră
cu ei. Obinii l-au căutat pe Charles Boutin printre supravieţuitorii umani ai
atacurilor de pe staţia spaţială, dar acesta nu era de găsit; s-a descoperit că
era plecat de pe staţie, când aceasta fusese atacată.
Apoi însă obinii au aflat că fiica lui Charles Boutin, Zoë, se aflase pe
aceeaşi staţie spaţială. Obinii au luat-o de pe staţie şi numai ea a fost
cruţată dintre fiinţele umane. Iar obinii au păstrat-o şi au ţinut-o la adăpost,
şi au găsit o cale de a-l anunţa pe Charles Boutin că ea era în viaţă şi s-au
oferit s-o înapoieze dacă el le dădea obinilor conştiinţă. Dar Charles Boutin
era furios, nu pe obini, ci pe oamenii care, credea el, o lăsaseră pe fiica lui
să moară, şi a cerut în schimb, pentru a le da obinilor conştiinţă, ca obinii
să ducă război cu fiinţele umane şi să le înfrângă. Obinii nu puteau face
acest lucru singuri, dar s-au aliat cu alte două rase, rraey, pe care tocmai îi
atacaseră, şi eneshanii, care erau aliaţii umanilor, ca să ducă război cu
aceştia.
Charles Boutin a fost mulţumit şi, cu timpul, a venit alături de obini şi
de fiica lui, şi a muncit să creeze conştiinţa pentru obini. Înainte de a apuca
să-şi termine sarcina, oamenii au aflat despre alianţa dintre obini, rraey şi
eneshani şi au atacat. Alianţa s-a rupt şi eneshanii au fost convinşi de către
oameni să pornească război împotriva rraey. Charles Boutin a fost ucis, iar
809
fiica lui, Zoë, a fost luată de la obini de către oameni. Şi, deşi niciun
individ obin nu putea să simtă, întreaga naţiune a fost cuprinsă de disperare
pentru că, acceptând să le dăruiască o conştiinţă, Charles Boutin era cel
mai bun dintre toţi prietenii lor, care făcea pentru ei ceea ce nici măcar
măreţii consu nu voiau: să le dea conştiinţa de sine. Când el a murit,
speranţa pentru ei înşişi a murit şi ea. Pierderea fiicei lui, care era o parte
din el şi pe care o îndrăgeau datorită lui, le sporea disperarea.
Şi apoi oamenii au trimis obinilor un mesaj că ştiau despre munca lui
Boutin şi se ofereau să o continue, în schimb pentru o alianţă şi pentru
acordul obinilor să lupte împotriva eneshanilor, care se aliaseră cu obinii
împotriva oamenilor, odată ce eneshanii îi vor fi înfrânt pe rraey. Obinii au
fost de acord, dar au adăugat condiţia ca, odată ce obinii şi-ar fi căpătat
conştiinţa, doi dintre ei să primească permisiunea de a o cunoaşte pe Zoë
Boutin şi să împartă cunoştinţele cu toţi ceilalţi obini, pentru că ea era tot
ceea ce mai rămăsese de la Charles Boutin, prietenul şi eroul lor.
Şi astfel obinii şi oamenii au devenit aliaţi, obinii i-au atacat şi i-au
înfrânt pe eneshani la momentul potrivit, iar obinii, la mii de generaţii după
crearea lor, au primit o conştiinţă de la Charles Boutin. Şi dintre ei, obinii
au ales doi, care aveau să devină însoţitorii şi protectorii lui Zoë Boutin şi
să participe la viaţa ei împreună cu noua sa familie. Şi când Zoë i-a întâlnit,
nu i-a fost frică, pentru că trăise şi înainte printre obini, şi le-a dat celor doi
nume: Hickory şi Dickory Iar cei doi au devenit primii obini care să aibă
nume. Şi ei s-au bucurat, şi au ştiut că se bucură, datorită darului primit de
ei şi de toţi obinii de la Charles Boutin.
Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
***
Hickory mi-a spus ceva ce n-am auzit.
— Poftim? am întrebat.
— Nu suntem siguri că „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” este
sfârşitul potrivit, repetă Hickory, apoi se opri şi se uită atent la mine.
Plângi, observă el.
— Iartă-mă. Îmi aduceam aminte. De părţile la care am participat şi eu.
— Le-am povestit greşit.
— Nu, am replicat şi am ridicat mâna ca să-l liniştesc. Nu le-ai povestit
greşit, Hickory. Numai că felul în care le spui tu şi felul în care mi le
amintesc eu sunt un pic…
Mi-am şters o lacrimă de pe faţă şi am căutat cuvântul potrivit.
— Sunt doar puţin diferite, asta-i tot.
810
— Nu-ţi place mitul.
— Îmi place, am zis. Îmi place foarte mult. Numai că mă doare să-mi
aduc aminte de unele lucruri. Ni se întâmplă aşa, uneori.
— Îmi pare rău, Zoë, pentru că te-am făcut să suferi, se scuză Hickory,
şi i-am auzit tristeţea din voce. Noi voiam să te înveselim.
M-am ridicat de pe scaun, m-am dus la Hickory şi Dickory şi i-am
îmbrăţişat pe amândoi.
— Ştiu că aţi vrut. Şi chiar mă bucur că aţi încercat.
NOUĂ
— Oh, uite! exclamă Gretchen. Băieţi adolescenţi, pe cale să facă o
prostie!
— Taci, i-am retezat-o. Nu-i posibil să se întâmple aşa ceva.
Dar m-am uitat oricum.
Fără îndoială, în partea cealaltă a sălii comune de pe Magellan, două
cete de adolescenţi de sex masculin se fixau reciproc cu acea privire care
însemna chiar o să ne batem pentru ceva neghiob. Se pregăteau să-şi arate
colţii cu toţii, în afară de unul dintre ei, care dădea impresia că încerca să
bage minţile-n cap unui tip deosebit de nerăbdător să se bată, după cât se
părea.
— Există unul care pare să aibă un pic de creier, am remarcat.
— Unul din opt, comentă Gretchen. Nu e un procent prea grozav. Şi
dacă ar avea cu adevărat un pic de creier, probabil că s-ar da deoparte.
— E adevărat. Să nu trimiţi niciodată un adolescent să facă treaba unei
adolescente!
Gretchen zâmbi larg în direcţia mea.
— Între noi se petrece chestia aia cu telepatia, nu-i aşa?
— Cred că ştii răspunsul la întrebarea asta, am replicat.
— Vrei să facem un plan sau să improvizăm pur şi simplu?
— Până facem planul, cineva o să-şi piardă nişte dinţi.
— Bine zis, încuviinţă Gretchen şi apoi se sculă şi porni spre băieţi.
Douăzeci de secunde mai târziu, băieţii fură surprinşi s-o descopere pe
Gretchen în mijlocul lor.
— Mă faceţi să pierd un pariu, vorbi ea celui care arăta cel mai agresiv.
Tipul se holbă, încercând să descifreze, folosind indiferent ce trecea
drept creier în capul lui, această apariţie bruscă şi neaşteptată.
811
— Ce? întrebă el.
— Am zis că mă faceţi să pierd un pariu, repetă Gretchen, apoi arătă cu
degetul în direcţia mea. Am făcut un pariu cu Zoë, aici de faţă, că nimeni
n-o să pornească o bătaie pe Magellan înainte să plecăm de-a binelea de la
docuri, pentru că nimeni n-ar fi destul de prost să facă ceva care-ar
însemna ca toată familia lui să fie dată afară de pe navă.
— Să fie dată afară de pe navă chiar cu două ore înainte de plecare, am
adăugat.
— Exact, continuă Gretchen. Pentru că ce soi de imbecil ar trebui să fii
ca să faci aşa ceva?
— Un băiat adolescent imbecil, am sugerat.
— Aşa se pare, zise Gretchen. Să vedem… cum te cheamă?
— Ce? repetă băiatul.
— Numele tău, insistă Gretchen. Cum or să-ţi spună, cu furie, după ce o
să fiţi daţi afară de pe navă.
Băiatul se uită în jur, la prietenii lui.
— Magdy, răspunse el, şi apoi deschise gura ca pentru a spune ceva.
— Păi, vezi tu, Magdy, am încredere în omenire, chiar şi în partea
formată din adolescenţii de sex masculin, vorbi Gretchen, fără să-i pese ce-
ar fi avut de spus Magdy al nostru. Credeam că nici măcar băieţii
adolescenţi n-ar fi destul de neghiobi să-i dea căpitanului Zane un motiv să
dea jos de pe navă câţiva dintre ei cât mai poate. Odată ce pornim la drum,
lucrul cel mai rău pe care l-ar putea face e să vă închidă în celulă. Dar în
momentul ăsta ar putea pune echipajul să vă scoată pe voi şi familia
voastră prin staţia de încărcare. Apoi v-aţi putea uita la noi ceilalţi cum vă
facem cu mâna în semn de rămas-bun. Cu siguranţă, am spus eu, nimeni nu
poate să fie atât de incredibil de bătut în cap. Dar prietena mea Zoë n-a fost
de acord. Ce-ai zis tu, Zoë?
— Am zis că băieţii adolescenţi nu pot să gândească mai departe de sau
fără testiculele lor abia crescute, am răspuns, privind ţintă la băiatul care
încercase să-i bage minţile-n cap amicului său. În plus, miros ciudat.
Băiatul rânji. Ştia ce punem la cale. Nu i-am răspuns la zâmbet; nu
voiam să încurc piesa de teatru a lui Gretchen.
— Şi am fost atât de convinsă că aveam dreptate şi că ea se înşela, încât
am făcut chiar şi un pariu, continuă Gretchen. Am pariat fiecare desert pe
care o să-l capăt aici, pe Magellan, că nimeni n-ar fi atât de prost. Ăsta-i un
pariu serios.
— Îi place la nebunie desertul, am spus.
812
— E adevărat, îmi place, recunoscu Gretchen.
— E dependentă de desert, am întărit.
— Şi-acum, o să mă faci să pierd toate deserturile, continuă Gretchen,
împungându-l pe Magdy în piept. E inacceptabil.
Se auzi un pufnet dinspre băiatul cu care Magdy stătuse faţă în faţă.
Gretchen se întoarse brusc către el; băiatul tresări de-a binelea, dându-se
înapoi.
— Nu ştiu de ce tu crezi că e nostim, spuse Gretchen. Familia ta ar fi
fost aruncată de pe navă cât ai clipi.
— El a început, protestă băiatul.
Gretchen clipi cu dramatism.
— „El a început”? Zoë, zi-mi că n-am auzit bine!
— Ai auzit. Chiar a spus-o!
— Nu pare posibil ca oricine care-a depăşit vârstă de cinci ani să
folosească asta ca argument pentru indiferent ce, comentă Gretchen,
examinându-l critic pe băiat.
— Unde-i acum încrederea ta în omenire? am întrebat.
— Mi-o pierd, răspunse Gretchen.
— Laolaltă cu toate deserturile tale, am adăugat.
— Dă-mi voie să ghicesc, zise Gretchen şi făcu un gest vag către grupul
de băieţi din faţa ei. Sunteţi toţi de pe aceeaşi planetă…
Se răsuci şi se uită la celălalt grup de băieţi.
— Iar voi sunteţi cu toţii de pe altă planetă.
Băieţii se foiră stânjeniţi; ea descoperise adevărul.
— Aşa că primul lucru pe care-l faceţi este vă luaţi la bătaie din cauza
locului în care aţi locuit.
— Pentru că ăsta-i lucrul cel mai deştept de făcut cu oameni alături de
care o să vă petreceţi tot restul vieţii, am adăugat.
— Nu-mi aduc aminte ca asta să se afle în materialele de orientare
pentru noii colonişti, spuse şi Gretchen.
— Asta-i nostim, am comentat.
— Adevărat, zise Gretchen şi se opri din vorbit.
Se lăsă tăcerea pentru câteva secunde.
— Ei bine? întrebă Gretchen.
— Ce? replică Magdy.
Era cuvântul lui favorit.
— Acum o să vă bateţi sau nu? exclamă Gretchen. Dacă o să-mi pierd
pariul, e un moment la fel de bun ca oricare altul.
813
— Are dreptate, am spus. E aproape ora prânzului. Urmează desertul.
— Aşa că ori îi daţi drumul, ori lăsaţi-o baltă.
Gretchen făcu un pas înapoi.
Băieţii, dându-şi seama brusc că, indiferent pentru ce voiseră să se bată,
motivul fusese redus cu eficacitate la faptul dacă o fată o să-şi capete sau
nu brioşa, se împrăştiară, fiecare grup îndreptându-se cu ostentaţie într-o
direcţie diferită de celălalt. Băiatul întreg la minte întoarse pentru o clipă
capul spre mine, în timp ce se îndepărta împreună cu prietenii lui.
— Asta a fost nostim.
— Mda, până când se hotărăsc cu toţii să încerce din nou, am spus. Nu
putem folosi aceeaşi şmecherie cu umilirea cu desertul de fiecare dată. Şi
sunt colonişti din zece lumi diferite. Asta înseamnă o sută de situaţii
diferite, posibile, de bătăi idioate între adolescenţi.
— Ei bine, coloniştii de pe Kyoto sunt menoniţi coloniali, observă
Gretchen. Sunt pacifişti. Aşa că există numai optzeci şi una de combinaţii
diferite posibile de bătăi idioate între adolescenţi.
— Şi totuşi noi suntem numai două, am constatat. Nu-mi plac şansele.
Şi oricum, de unde ştii despre cei de pe Kyoto?
— Când tatăl meu încă se gândea că o să conducă colonia, m-a pus să
citesc rapoartele despre toţi coloniştii şi despre planetele lor de origine. A
zis că o să fiu aghiotantul lui. Pentru că, ştii, asta chiar e ceea ce aş fi vrut
să fac cu timpul meu.
— Prinde bine, totuşi.
Gretchen îşi scoase PDA-ul, care bâzâia, şi se uită la ecran.
— Pentru că veni vorba, îmi arătă ea ecranul, se pare că mă cheamă tata.
— Du-te să faci pe aghiotantul.
Gretchen îşi dădu ochii peste cap.
— Mulţumesc. Vrei să ne întâlnim cu ocazia plecării? Apoi putem să
luăm masa de prânz. O să pierzi pariul până atunci. O să-ţi iau desertul.
— Atinge-te de desertul meu şi o să mori în cele mai oribile feluri, am
ameninţat-o.
Gretchen izbucni în râs şi plecă.
Mi-am scos propriul PDA ca să văd dacă aveam mesaje de la John sau
Jane; era unul de la Jane care-mi spunea că Hickory şi Dickory mă căutau
pentru ceva. Ei bine, ştiau că sunt la bord, şi ştiau şi cum să ajungă la mine
prin intermediul PDA-ului; nu că m-aş fi dus pe undeva fără el. M-am
gândit să le dau un apel, dar mi-am închipuit că or să mă găsească mai
814
devreme sau mai târziu. Am pus PDA-ul la o parte, am ridicat ochii şi l-am
zărit pe băiatul cu capul pe umeri stând în picioare în faţa mea.
— Bună, mă salută el.
— Ăă, am mormăit – un testament pentru stilul meu insinuant.
— Îmi cer scuze, n-am vrut să mă furişez aşa pe lângă tine.
— Nu-i nimic, am răspuns doar uşor agitată.
El întinse mâna.
— Enzo, se prezentă. Iar tu eşti Zoë, bănuiesc.
— Sunt, am răspuns, luându-l de mână şi strângându-i-o.
— Bună, zise el.
— Bună, am răspuns.
— Bună, repetă, şi apoi păru să-şi dea seama că se întorsese de unde
plecase.
Am zâmbit.
Şi apoi au urmat, ăă, 47 de milioane de secunde de tăcere jenată. A fost
de fapt doar una sau două secunde, dar, aşa cum v-ar putea spune Einstein,
unele evenimente au felul lor de a se extinde.
— Mulţumesc, vorbi Enzo în sfârşit. Adică, pentru că ai oprit bătaia.
— Cu plăcere. Mă bucur că nu te-a deranjat faptul că ne-am amestecat
în ceea ce făceaţi.
— Ei bine, eu oricum nu reuşeam o treabă prea grozavă. Odată ce
Magdy e stârnit, e greu să-l determini să dea înapoi.
— Despre ce-a fost vorba de fapt? am întrebat.
— E cam prostesc.
— Asta ştiu, am răspuns, şi apoi m-am întrebat dacă Enzo n-o să
înţeleagă greşit.
El zâmbi. Unu-zero pentru Enzo.
— Vreau să spun, ceea ce a provocat bătaia.
— Magdy e un tip destul de sarcastic şi mai e şi destul de zgomotos. A
făcut un comentariu meschin despre ce purtau tipii ceilalţi, în timp ce
treceau. Unul dintre ei s-a supărat şi uite-aşa s-au ambalat…
— Aşadar, aproape că v-aţi încăierat pentru o chestiune de modă!
— Ţi-am spus că a fost prostesc. Dar ştii cum e. Dacă te ambalezi, e
destul de greu să gândeşti raţional.
— Dar tu gândeai raţional.
— Asta mi-e treaba. Magdy ne bagă în încurcătură, eu ne scot din ea.
— Aşadar, vă cunoaşteţi între voi de ceva timp…
815
— E prietenul meu cel mai bun de când eram mici. Chiar nu-i un
derbedeu, sincer. Doar că uneori nu se gândeşte la ce face.
— Ai grijă de el.
— E reciproc. Nu sunt mare bătăuş. O mulţime de puşti pe care-i
cunoaştem ar fi profitat de acest fapt, dacă n-ar fi ştiut că Magdy i-ar fi
pocnit în cap.
— De ce nu eşti mare bătăuş? am întrebat.
— Cred că trebuie să-ţi placă puţin să te baţi…
Apoi păru să-şi dea seama că asta îi punea un pic la îndoială
masculinitatea, ceea ce l-ar exclude din clubul masculilor adolescenţi.
— Nu mă înţelege greşit. Pot să mă apăr foarte bine şi fără Magdy prin
preajmă. Suntem doar o echipă bună.
— Tu eşti creierul echipei, am sugerat.
— E posibil, recunoscu el şi apoi păru să-şi dea seama că îl
determinasem să facă o mulţime de declaraţii despre el însuşi fără ca el să
reuşească să afle nimic despre mine.
— Cum e cu tine şi prietena ta? Cine e creierul acestei echipe?
— Cred că Gretchen şi cu mine ne putem lua la întrecere destul de bine
la capitolul creier.
— Asta-i puţin înspăimântător.
— Nu-i un lucru rău să intimidezi puţin lumea.
— Ei bine, nu se poate spune că nu-i aşa, rosti Enzo, cu gradul potrivit
de nonşalanţă.
Am încercat din răsputeri să nu roşesc.
— Aşadar, ascultă, Zoë…, începu Enzo, apoi se uită peste umărul meu.
I-am văzut ochii devenind foarte mari.
— Dă-mi voie să ghicesc, i-am zis lui Enzo. Doi extratereştri cu
înfăţişare înspăimântătoare stau chiar în spatele meu.
— De unde ştii? întrebă Enzo după câteva clipe.
— Pentru că ceea ce faci acum este reacţia obişnuită.
Am aruncat o privire în spate, către Hickory şi Dickory.
— Lăsaţi-mă un minut, le-am cerut.
Au făcut un pas înapoi.
— Îi cunoşti?
— Într-un fel, sunt gărzile mele de corp.
— Ai nevoie de gărzi de corp?
— E puţin mai complicat.
816
— Acum ştiu de ce tu şi prietena ta puteţi accepta să fiţi creierul
echipei.
— Nu-ţi face griji, l-am liniştit şi m-am întors către Hickory şi Dickory.
Dragii mei, acesta e noul meu prieten, Enzo. Spuneţi-i „salut”!
— Salut, rostiră ei, pe tonul lor teribil de monoton.
— Ah!
— Sunt complet inofensivi, în afară de cazul în care cred că eşti o
ameninţare pentru mine.
— Ce se întâmplă atunci?
— Nu sunt prea sigură. Dar cred că ar presupune transformarea ta într-
un mare număr de cuburi foarte mici.
Enzo se uită la mine câteva clipe.
— Nu înţelege greşit, vorbi el. Dar mi-e frică puţin de tine în momentul
ăsta.
Am zâmbit auzind asta.
— Să nu-ţi fie, am zis, şi l-am luat de mână, ceea ce păru să-l surprindă.
Vreau să fim prieteni.
Urmă un joc interesant pe chipul lui Enzo: plăcerea faptului că-l luasem
de mână şi neliniştea că, dacă arăta prea multă plăcere din cauza asta, avea
să fie tăiat la repezeală în cubuleţe. Asta era foarte drăguţ. El era foarte
drăguţ.
Ca la un semn, Hickory îşi mută cu zgomot greutatea de pe un picior pe
altul.
Am oftat.
— Trebuie să vorbesc cu Hickory şi Dickory, i-am zis lui Enzo. Vrei să
mă scuzi?
— Sigur, răspunse Enzo şi-şi luă mâna dintr-a mea.
— Ne vedem mai târziu?
— Aşa sper, vorbi Enzo, apoi îşi luă înfăţişarea aceea care arăta că
mintea îi spunea că este prea entuziast.
Taci din gură, minte proastă. Entuziasmul e un lucru bun. Se dădu
înapoi şi plecă. L-am urmărit puţin cum pleacă.
Apoi m-am întors către Hickory şi Dickory.
— Ar fi bine să fie ceva bun.
— Cine era? întrebă Hickory.
— Enzo, am răspuns. Ceea ce v-am spus deja. E un băiat. Şi încă unul
drăguţ.
— Are intenţii necurate? întrebă Hickory.
817
— Ce? m-am mirat, oarecum nevenindu-mi să cred. Vorbiţi serios? Nu.
Îl cunosc de numai douăzeci de minute. Chiar şi pentru un adolescent, ar fi
o escaladare destul de rapidă.
— Noi n-am auzit aşa.
— De la cine?
— De la maiorul Perry. A zis că a fost şi el adolescent cândva…
— O, Doamne! Mulţumesc foarte mult pentru imaginea mentală a
tăticului pe post de sac de hormoni adolescentini. E soiul de imagine
pentru care ai nevoie de terapie ca să scapi de ea.
— Ne-ai cerut şi înainte să intervenim pentru tine faţă de băieţii
adolescenţi.
— Era un caz special…
Şi fusese. Chiar înainte de a părăsi Huckleberry, părinţii mei plecaseră
pentru un studiu planetar pe Roanoke, iar mie mi s-a dat permisiunea de a
organiza o petrecere de rămas-bun pentru prieteni. Anil Rameesh se
încumetase să se furişeze în dormitorul meu, să se dezbrace complet şi,
când îl descoperisem, să mă informeze că îmi dăruia virginitatea lui ca dar
de despărţire. Bine, nu pusese problema astfel; încerca să evite complet să
pomenească de aspectul „virginităţii”.
Oricum, era un dar pe care chiar nu-l voiam, deşi era deja despachetat.
Le-am cerut lui Hickory şi Dickory să-l escorteze afară; Anil a reacţionat
cu ţipete, sărind pe fereastră şi căzând de pe acoperiş, şi apoi luând-o la
fugă tot drumul spre casă, dezbrăcat. Ceea ce era o privelişte. I-am trimis
hainele acasă în ziua următoare.
Bietul Anil. Nu era un băiat rău. Doar indus în eroare şi optimist.
— O să vă anunţ dacă Enzo provoacă vreo problemă, am promis. Până
atunci, lăsaţi-l în pace.
— Cum doreşti.
Îmi dădeam seama că Hickory nu era complet mulţumit de asta.
— Despre ce voiaţi să vorbiţi cu mine? am întrebat.
— Avem veşti de la guvernul obin, răspunse Hickory. O invitaţie.
— O invitaţie pentru ce?
— O invitaţie să vizitezi lumea noastră natală şi să faci un tur al
planetelor şi al coloniilor noastre. Eşti destul de mare acum să călătoreşti
neînsoţită şi, în timp ce toţi obinii te cunosc de când erai mică, datorită
înregistrărilor noastre, există o dorinţă puternică printre toţi obinii să te
întâlnească în persoană.
— Când? am întrebat.
818
— Imediat, răspunse Hickory.
M-am uitat la amândoi.
— Mă întrebaţi asta acum? Sunt mai puţin de două ore până când
plecăm spre Roanoke.
— Abia am primit invitaţia. De îndată ce ne-a fost trimisă, am venit să
te căutăm.
— Nu putea aştepta?
— Guvernul nostru a dorit să te întrebe înainte să înceapă drumul spre
Roanoke. Odată stabilită pe Roanoke, s-ar putea să eziţi să pleci pentru o
durată atât de semnificativă de timp.
— Cât timp?
— Am trimis un itinerariu propus pe PDA-ul tău.
— Te întreb pe tine.
— Întregul tur ar lua treisprezece luni standard de-ale voastre. Deşi,
dacă ai fi dispusă, ar putea fi prelungită.
— Aşadar, ca să recapitulăm. Vreţi să mă hotărăsc în următoarele două
ore dacă să-mi părăsesc familia şi prietenii pentru cel puţin un an, poate
mai mult, ca să fac turul lumilor obinilor de una singură.
— Da. Deşi, desigur, Dickory şi cu mine te-am însoţi.
— Fără alte fiinţe umane totuşi.
— Am putea găsi pe cineva, dacă vrei.
— Aţi găsi? Ar fi straşnic.
— Foarte bine.
— Sunt sarcastică, Hickory, am exclamat iritată. Răspunsul e nu. Adică,
serios, Hickory. Îmi ceri să iau o hotărâre care să-mi schimbe viaţa în
decurs de două ore. E absolut ridicol.
— Înţelegem că momentul ales pentru această cerere nu este optim.
— Nu cred că înţelegi. Cred că ştii că timpul e prea scurt, dar nu cred că
înţelegi că e jignitor.
Hickory se făcu mic.
— N-am vrut să te jignim.
Era cât pe ce să răbufnesc, dar m-am oprit şi am început să număr în
minte, pentru că undeva acolo, înăuntru, partea raţională a creierului meu
mă anunţa că mă îndreptam spre teritoriul reacţiilor exagerate. Invitaţia lui
Hickory şi Dickory venea în ultima clipă, dar n-avea prea multă noimă să
le fac capul calendar pentru asta. Ceva legat de cerere mă sâcâia, nu se
potrivea.
819
Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama de ce. Hickory şi
Dickory îmi cereau să las în urmă pe toţi cei pe care-i cunoşteam şi pe toţi
cei pe care abia-i întâlnisem, pentru un an de singurătate. Făcusem deja
asta, cu multă vreme în urmă, când obinii mă luaseră de pe Covell, în
perioada în care a trebuit să aştept înainte ca tatăl meu să găsească o cale
de a mă recupera. Erau alte vremuri şi alte împrejurări, dar îmi aduc aminte
de singurătate şi de nevoia de contact cu o fiinţă umană. Îi iubeam pe
Hickory şi Dickory; făceau parte din familie. Dar nu-mi puteau oferi ceea
ce aveam nevoie şi ceea ce puteam obţine din contactul cu un om.
Şi în plus, abia îmi luasem rămas-bun de la un sat întreg de oameni pe
care-i cunoşteam şi, înainte de asta, spusesem adio familiei şi prietenilor,
de obicei pentru totdeauna, de mult mai multe ori decât majoritatea celor
de vârsta mea. În acest moment, abia o descoperisem pe Gretchen, iar Enzo
arăta cu siguranţă interesant. Nu voiam să-mi iau rămas-bun de la ei chiar
înainte de a apuca să-i cunosc cum trebuie.
M-am uitat la Hickory şi Dickory, care, în ciuda a tot ce ştiau despre
mine, nu era posibil să fi înţeles de ce mă afecta atâta ceea ce îmi ceruseră.
Nu-i vina lor, zise partea raţională a creierului meu. Şi avea dreptate. Ceea
ce reprezenta motivul pentru care şi era partea raţională a creierului. Nu -mi
plăcea întotdeauna acea parte, dar era de obicei pe fază la asemenea
lucruri.
— Îmi pare rău, Hickory, am spus în cele din urmă. N-am vrut să ţip la
tine. Te rog, primeşte scuzele mele.
— Sigur că da, răspunse Hickory.
Se destinse.
— Dar chiar dacă aş fi vrut să merg, două ore nu sunt nici pe departe de
ajuns ca să mă gândesc bine la asta. Aţi vorbit cu John şi Jane despre asta?
— Am crezut că e mai bine să venim la tine. Dorinţa ta de a merge ar fi
influenţat hotărârea lor de a te lăsa să pleci.
Am zâmbit.
— Nu atât de mult pe cât cred eu că tu crezi că ar fi influenţat-o. S-ar
putea să crezi că sunt destul de mare să petrec un an făcând turul lumilor
obine, dar îţi garantez că tăticul va avea o altă părere despre asta. Lui Jane
şi Savitri, împreună, le-a luat vreo două zile să-l convingă să mă lase să
dau o petrecere de rămas-bun în timp ce ei erau plecaţi. Crezi că o să spună
„da” când e vorba să mă lase să plec pentru un an, într-un moment în care
avem o limită de timp de două ore? E o idee ultraoptimistă.
— Dar e foarte important pentru guvernul nostru, rosti Dickory.
820
Ceea ce era surprinzător. Dickory nu vorbea aproape niciodată, despre
nimic, în afară de vreunul dintre saluturile sale incolore. Faptul că Dickory
se simţea obligat să înceapă acum să vorbească era extrem de grăitor prin
sine însuşi.
— Înţeleg, am replicat. Dar tot e prea brusc. Nu pot să iau o asemenea
decizie acum. Chiar nu pot. Vă rog să spuneţi guvernului vostru că sunt
onorată de invitaţie şi că vreau să fac un tur al lumilor obine, cândva. Chiar
vreau. Dar nu pot s-o fac aşa. Şi vreau să merg pe Roanoke.
Hickory şi Dickory rămaseră tăcuţi pentru o clipă.
— Poate că, dacă maiorul Perry şi locotenentul Sagan ar auzi despre
invitaţie şi ar fi de acord, te-ai putea lăsa convinsă, spuse Hickory.
Sâcâială, sâcâială…
— Ce vrea să-nsemne asta? am întrebat. Mai întâi spuneţi că vreţi să zic
da pentru că ei s-ar putea să fie de acord, iar acum vreţi să rezolvaţi invers?
M-aţi întrebat pe mine, Hickory. Răspunsul meu e nu! Dacă vă gândiţi că o
să mă faceţi să mă răzgândesc întrebându-i pe părinţii mei, atunci nu-i
înţelegeţi pe adolescenţii umani, şi cu siguranţă nu mă înţelegeţi pe mine.
Chiar dacă ar spune da, ceea ce, credeţi-mă, n-o să se întâmple, din
moment ce primul lucru pe care-l vor face o să fie să mă întrebe pe mine ce
cred despre ideea asta. Iar eu o să le spun ce v-am spus vouă. Şi că v-am
spus şi vouă.
Încă o clipă de tăcere. I-am privit pe amândoi foarte atent, încercând să
surprind tremurul sau tresăririle care urmau câteodată când erau epuizaţi
din punct de vedere emoţional. Amândoi erau complet încremeniţi.
— Foarte bine, vorbi Hickory. Vom informa guvernul nostru de
hotărârea pe care ai luat-o.
— Spuneţi-le că o să mă gândesc la asta altă dată. Poate peste un an.
Poate până atunci o puteam convinge pe Gretchen să vină cu mine. Şi pe
Enzo. Dacă tot visăm cu ochii deschişi…
— Le vom spune, încheie Hickory; apoi el şi cu Dickory plecară puţin
capul şi se îndepărtară.
M-am uitat în jur. Unii dintre cei din zona comună îi urmăreau pe
Hickory şi Dickory plecând; ceilalţi se holbau la mine cu expresii stranii.
Cred că nu văzuseră niciodată până atunci o fată având propriii extratereştri
favoriţi.
Am oftat. Mi-am scos PDA-ul ca să iau legătura cu Gretchen, apoi m-
am oprit înainte de a-i accesa adresa. Pentru că, oricât mi-aş fi dorit să nu
fiu singură în sens mai larg, în acel moment aveam nevoie de o pauză. Se
821
petrecea ceva, iar eu aveam nevoie să-mi dau seama ce era. Pentru că
orice-ar fi fost, mă neliniştea.
Am pus PDA-ul la loc în buzunar, m-am gândit la ceea ce tocmai îmi
spuseseră Hickory şi Dickory şi mi-am făcut griji.
ZECE
Erau două mesaje pe PDA-ul meu în seara aceea, după cină. Primul era
de la Gretchen.
„Individul ăla, Magdy, a dat de urma mea şi mi-a cerut să ies cu el la o
întâlnire”, scria. „Cred că-i plac fetele care-l iau peste picior în stil mare. I-
am răspuns că bine. Pentru că e drăguţ, într-un fel. Nu mă aştepta.” Asta
îmi stârni un zâmbet.
Al doilea era de la Enzo, care reuşise cumva să obţină adresa PDA-ului
meu; bănuiesc că Gretchen ar fi putut avea de-a face cu asta. Mesajul era
intitulat „Poezie pentru o fată pe care abia am cunoscut-o, şi anume un
haiku, al cărui titlu e acum substanţial mai lung decât poezia propriu-zisă,
oh, ce ironie” şi spunea:
O cheamă Zoë
Zâmbeşte ca o adiere de primăvară
Te rog, nu mă tăia în cubuleţe.
Am râs în hohote citind asta. Babar ridică ochii spre mine şi dădu
energic din coadă, plin de speranţă; cred că se gândea că toată fericirea asta
ar fi putut avea ca rezultat mai multă mâncare pentru el. I-am dat o felie de
şuncă rămasă de la masă. Aşa încât cred că avea dreptate. Deştept câine,
Babar.
***
După plecarea lui Magellan de la staţia Phoenix, conducătorii coloniei
aflară despre zarva care aproape că se stârnise în zona comună, pentru că
le-am spus eu la cină. John şi Jane se uitară unul la altul oarecum
semnificativ, apoi schimbară subiectul. Am bănuit că problema de a integra
zece grupuri complet diferite de oameni cu zece culturi complet diferite
apăruse deja în discuţiile lor, iar acum aveau parte în aceeaşi măsură şi de
versiunea neajunsă la majorat.
822
Mi-am închipuit că or să găsească o cale de a se descurca cu asta, dar
chiar nu eram pregătită pentru soluţia lor.
— Dodgeball! am exclamat, stând de vorbă cu tăticul la micul dejun. O
să ne pui pe noi toţi copiii să jucăm dodgeball.
— Nu pe toţi. Numai pe aceia dintre voi care altfel ar stârni, din
plictiseală, bătăi prosteşti şi fără rost.
Ciugulea dintr-o prăjitură cu fructe; Babar stătea de pază, în aşteptarea
firimiturilor. Jane şi Savitri erau plecate să se ocupe de treburi; ele
reprezentau creierele acestei echipe.
— Nu-ţi place dodgeballul? mă întrebă John.
— Îmi place foarte mult. Numai că nu sunt sigură de ce crezi că e un
răspuns la problema asta.
Tăticul lăsă din mână prăjitura, se scutură pe mâini şi începu să numere
ideile pe degete.
— Unu, avem echipamentul şi se potriveşte cu spaţiul. Nu putem juca
prea bine fotbal sau cricket pe Magellan. Doi, e un sport de echipă, aşa că
putem implica grupuri mari de copii. Trei, nu e complicat, aşa că nu trebuie
să petrecem prea mult timp înşirând regulile de bază pentru fiecare. Patru,
e atletic şi vă oferă o cale de a vă consuma o parte din energie. Cinci, e
doar atât de violent încât să-i atragă pe băieţii aceia idioţi despre care
vorbeai ieri, dar nu atât de violent încât cineva să fie rănit de-a binelea.
— Alte puncte?
— Nu. Am terminat degetele.
Îşi luă din nou prăjitura.
— Numai că băieţii or să facă echipe cu prietenii lor. Aşa că încă o să ai
problema puştilor de pe o lume rămânând cu ai lor.
— Aş fi de acord cu asta, dacă n-ar fi faptul că nu sunt complet idiot,
replică tăticul. Şi nici Jane. Avem un plan pentru asta.
Planul: fiecare dintre cei care se înscriau ca să joace erau repartizaţi într-
o echipă, în loc să li se permită să-şi aleagă echipa. Şi nu cred că echipele
erau repartizate complet aleator; când Gretchen şi cu mine ne-am uitat
peste liste, Gretchen observă că aproape niciuna dintre echipe nu avea mai
mult de un singur jucător din aceeaşi lume; chiar şi Enzo şi Magdy erau în
echipe diferite. Singurii care erau în aceeaşi „echipă” erau cei de pe Kyoto;
în calitate de menoniţi coloniali, evitau să joace în sporturi competitive, aşa
că ceruseră să fie în schimb arbitri.
Gretchen şi cu mine nu ne-am înscris în nicio echipă; ne-am numit
singure conducătoarele diviziei şi nimeni nu ne-a contestat; după cât se
823
părea, se răspândiseră zvonuri despre ridicolul intens la care supuseserăm o
haită sălbatică de băieţi, aşa că eram temute şi venerate în aceeaşi măsură.
— Asta mă face să mă simt drăguţă, comentă Gretchen când îi spuse aşa
ceva una dintre prietenele ei de pe Erie.
Urmăream primul meci al campionatului, cu Leoparzii jucând împotriva
Puternicelor Mingi Roşii, numite probabil după echipamentul de joc. Eu
personal nu cred că eram de acord cu numele echipei.
— Că veni vorba, cum a fost întâlnirea ta de aseară? am întrebat.
— A fost cam insistent.
— Vrei să-i pun pe Hickory şi Dickory să stea de vorbă cu el?
— Nu, m-am descurcat. În plus de asta, prietenii tăi extratereştri îmi
bagă frica-n oase. Nu vreau să te jignesc.
— Nu mă simt jignită. Chiar sunt drăguţi.
— Sunt gărzile tale de corp. Nu se aşteaptă de la ei să fie drăguţi.
Trebuie să-i facă pe oameni să facă pe ei de frică. Şi reuşesc. Mă bucur
doar că nu se ţin după tine tot timpul. N-ar mai veni nimeni să vorbească
cu noi.
De fapt, nu-i mai văzusem nici pe Hickory, nici pe Dickory din ziua de
dinainte, de la discuţia despre turul pe planetele obinilor. M-am întrebat
dacă reuşisem să le rănesc sentimentele. Trebuia să trec pe la ei să văd cum
se mai simt.
— Hei, prietenul tău tocmai l-a dat jos din picioare pe unul dintre
Leoparzi, exclamă Gretchen.
Arătă spre Enzo, care juca în meci.
— Nu e prietenul meu, nu mai mult decât e Magdy prietenul tău.
— E la fel de insistent ca Magdy? întrebă Gretchen.
— Ce întrebare! Cum îndrăzneşti să întrebi? Sunt jignită de moarte.
— Atunci înseamnă da.
— Nu, nu e. A fost cât se poate de amabil. Mi-a trimis chiar şi o poezie.
— Nu mai spune!
I-am arătat-o pe PDA. Mi-l dădu înapoi.
— Tu te alegi cu poetul. Eu cu insistentul. Chiar nu-i drept. Vrei să
facem schimb?
— Nici cea mai mică şansă. Dar nu e prietenul meu…
Gretchen făcu semn din cap către Enzo.
— Pe el l-ai întrebat?
Am aruncat o privire spre Enzo, care, bineînţeles, strecura priviri în
direcţia mea în timp ce se deplasa pe terenul de dodgeball. Văzu că mă uit
824
la el, îmi zâmbi, dădu din cap şi, în timp ce făcea asta, fu nimerit în plin şi
cu putere în ureche de către minge şi căzu cu o bufnitură.
Am izbucnit în râs.
— O, drăguţ! comentă Gretchen. Să râzi de suferinţa prietenului tău!
— Ştiu! Sunt atât de rea! am exclamat şi aproape că m-am rostogolit pe
jos.
— Nu-l meriţi, continuă Gretchen cu acreală. Nu-i meriţi poezia. Dă-
mi-le mie pe amândouă.
— Nici vorbă, am răspuns şi apoi am ridicat ochii şi l-am văzut pe Enzo
acolo, în faţa mea. Din reflex, am dus mâna la gură.
— Prea târziu, vorbi el.
Ceea ce, desigur, mă făcu să râd şi mai mult.
— Îţi ia în râs suferinţa, îi zise Gretchen lui Enzo. O ia în râs, auzi!
— O, Doamne, îmi pare atât de rău, am spus printre hohote şi, înainte de
a mă gândi la ceea ce făceam, l-am îmbrăţişat pe Enzo.
— Încearcă să-ţi distragă atenţia de la răutatea ei, avertiză Gretchen.
— Reuşeşte, răspunse Enzo.
— O, bine, spuse Gretchen. Să vezi tu dac-o să te mai avertizez despre
metodele ei malefice, de-acum înainte!
Îşi îndreptă teatral atenţia înapoi la joc, privind pieziş doar din când în
când şi zâmbindu-mi răutăcios.
M-am desprins de Enzo.
— Nu sunt cu adevărat malefică.
— Nu, doar amuzată de suferinţa altora.
— Ai ieşit pe picioare de pe teren. Nu se poate să te fi durut atât de tare.
— Există dureri care nu se văd. Dureri existenţiale.
— O, la naiba! Dacă ai dureri existenţiale de la dodgeball, chiar ai luat-
o razna.
— Nu cred că apreciezi subtilităţile filosofice ale sportului.
Am început din nou să chicotesc.
— Încetează, zise Enzo cu blândeţe. Eu sunt serios.
— Sper atât de mult să nu fii, am replicat şi am chicotit mai departe.
Vrei să mergem la masa de prânz?
— Mi-ar plăcea foarte mult. Dă-mi doar un minut să-mi extrag mingea
asta din trompa lui Eustache.
Era prima oară când auzeam pe cineva folosind cuvintele „trompa lui
Eustache” în conversaţia curentă. Cred că s-ar putea să mă fi îndrăgostit un
pic de el chiar atunci.
825
***
— Azi nu v-am prea văzut pe voi doi prin preajmă, le-am zis lui
Hickory şi Dickory în cabina lor.
— Suntem conştienţi că îi facem pe mulţi dintre semenii tăi colonişti să
nu se simtă în largul lor, răspunse Hickory.
El şi cu Dickory stăteau pe scaune proiectate să se adapteze la forma
corpului lor; altfel, cabina era goală. Obinii poate că îşi câştigaseră
conştiinţa şi chiar îşi încercaseră de curând puterile la poveşti, dar
misterele decoraţiunilor interioare încă le scăpau, era clar.
— S-a hotărât că ar fi mai bine pentru noi să ne ţinem deoparte.
— Hotărât de către cine?
— De către maiorul Perry, răspunse Hickory şi apoi, înainte să apuc să
deschid gura: Şi noi suntem de acord.
— Voi doi o să locuiţi cu noi. Cu noi toţi. Oamenii trebuie să se
obişnuiască cu voi.
— Suntem de aceeaşi părere, şi vor avea timp. Dar deocamdată credem
că e mai bine să le lăsăm oamenilor timpul să se obişnuiască unii cu alţii.
Am deschis gura să răspund, apoi însă Hickory întrebă:
— Nu ţi-e de folos în acest moment absenţa noastră?
Mi-am adus aminte de comentariul lui Gretchen de mai devreme din
cursul zilei despre felul în care ceilalţi adolescenţi nu s-ar apropia niciodată
de noi dacă Hickory şi Dickory ar fi mereu prin preajmă şi m-am simţit
puţin ruşinată.
— Nu vreau să credeţi că nu vă vreau lângă mine…
— Nu credem asta. Te rog să nu crezi aşa ceva. Când ajungem pe
Roanoke, o să ne reluăm rolurile. Oamenii ne vor accepta mai uşor pentru
că vor fi avut timp să te cunoască pe tine.
— Tot nu vreau să credeţi că trebuie să staţi aici din cauza mea. Pe mine
m-ar face să mă urc pe pereţi dac-aş fi zăvorită aici vreme de o săptămână!
— Pentru noi nu e greu, zise Hickory. Ne deconectăm conştiinţa până
când avem din nou nevoie de ea. În felul ăsta timpul zboară.
— Asta a fost aproape o glumă.
— Dacă spui tu…
Am zâmbit.
— Totuşi, dacă ăsta-i singurul motiv pentru care staţi aici înăuntru…
— N-am spus că e singurul motiv, mă întrerupse Hickory, ceea ce nu
făcea aproape niciodată. Ne petrecem timpul şi pregătindu-ne.
— Pentru viaţa pe Roanoke?
826
— Da. Şi pentru cum să-ţi fim cel mai bine de ajutor când o să ajungem
acolo.
— Cred că făcând ceea ce faceţi de obicei.
— Posibil. Noi credem că s-ar putea să subestimezi cât de diferit va fi
Roanoke de viaţa ta de dinainte şi care vor fi responsabilităţile noastre faţă
de tine.
— Ştiu că o să fie altfel. Ştiu că o să fie mai greu din multe puncte de
vedere.
— Ne bucurăm să auzim asta. O să fie.
— Destul ca să petreceţi tot timpul ăsta făcând planuri?
— Da.
Am aşteptat o secundă ca să aud dacă mai urma ceva după asta, dar nu
urmă nimic.
— Mai e ceva ce vreţi să fac? l-am întrebat pe Hickory. Ca să vă ajut?
Hickory are, de obicei, nevoie de o secundă ca să răspundă. L-am
urmărit să văd ce puteam percepe din partea lui; după atât de mulţi ani,
eram destul de bună în a-i descifra stările. Nimic nu părea neobişnuit sau
nelalocul lui. Era doar Hickory.
— Nu, răspunse Hickory în sfârşit. Am vrea să faci ceea ce faci de
obicei. Să cunoşti oameni noi. Să te împrieteneşti cu ei. Să te bucuri de
timpul petrecut cu ei acum. Când o să ajungem pe Roanoke, nu ne
aşteptăm să aveţi la fel de mult timp pentru distracţie.
— Dar voi rataţi toată distracţia mea. De obicei, sunteţi de faţă să o
înregistraţi.
— Măcar de data asta te poţi descurca fără noi.
Încă o dată, aproape o glumă. Am zâmbit din nou şi i-am îmbrăţişat pe
amândoi, chiar când PDA-ul meu vibră, trezindu-se la viaţă. Era Gretchen.
— Prietenul tău e de-a dreptul jalnic la dodgeball, vorbi ea. Tocmai a
luat o lovitură drept în nas. Zice să-ţi spun că suferinţa nu-i nici pe departe
atât de plăcută dacă nu eşti prin preajmă să râzi de ea. Aşa că vino-ncoace
şi uşurează-i suferinţa bietului băiat. Sau mai adaugă ceva la ea. Merg
amândouă.
UNSPREZECE
Lucruri de ştiut despre viaţa lui Zoë pe Magellan.
827
Mai întâi, planul de maestru al lui John şi Jane de a-i împiedica pe
băieţii adolescenţi să se omoare între ei sau pe alţii a avut un efect
desăvârşit, ceea ce însemna că trebuie să recunosc, bosumflată, faţă de
tăticul, că făcuse ceva deştept, lucru de care era mai încântat probabil decât
ar fi trebuit să fie. Fiecare dintre echipele de dodgeball deveni un grup în
sine, contrapunându-se grupurilor deja stabilite de băieţi din fostele
colonii. Ar fi putut fi o problemă dacă fiecare şi-ar fi schimbat doar
loialitatea de trib către echipe, pentru că atunci n-am fi făcut decât să
înlocuim un soi de prostie de grup cu alta. Dar puştii încă simţeau loialitate
şi faţă de prietenii de pe lumea lor de baştină, dintre care cel puţin unul era
probabil să se afle într-o echipă adversă de dodgeball. Asta îi menţinea pe
toţi prietenoşi, sau cel puţin îi ţinea în frâu pe cei cu prostia cea mai
agresivă până când treceau cu toţii peste impulsul de a stârni încăierări.
Sau aşa mi-a explicat mie tăticul, care continua să fie mulţumit de el
însuşi.
— Aşa că poţi să vezi cum ţesem o reţea subtilă de legături
interpersonale, îşi spuse el, în timp ce urmăream unul dintre meciurile de
dodgeball.
— O, Doamne, exclamă Savitri, care stătea lângă noi. Mulţumirea de
sine de-aici mă face să vărs.
— Eşti doar geloasă că nu ţi-a venit ţie în cap, îi spuse tăticul lui Savitri.
— Mi-a venit mie în cap, replică Savitri. Cel puţin o parte. Eu şi cu Jane
am dat o mână de ajutor la planul ăsta, aşa cum sunt sigură că-ţi aduci
aminte. Tu nu faci decât să-ţi asumi tot meritul.
— Astea sunt nişte minciuni sfruntate, o contrazise tăticul.
— Minge, avertiză Savitri, şi ne-am aplecat cu toţii când o minge fugară
ricoşă către mulţime.
Oricui i-ar fi venit în cap, schema cu dodgeballul avea avantaje
colaterale. După ce-a de-a doua zi de turneu, echipele au început să aibă
propriile teme muzicale, când membrii echipei s-au apucat să frunzărească
prin colecţiile lor de cântece ca să găsească melodii incitante. Şi aici am
descoperit noi o adevărată prăpastie culturală: muzica foarte cunoscută pe
o lume era complet neauzită pe alta. Puştii de pe Khartoum ascultau
chango-soca, cei de pe Rus groundthump şi tot aşa. Da, toate aveau ritmuri
bune şi puteai dansa pe ele, dar dacă voiai să faci să i se aprindă cuiva ochii
în cap şi să facă spume la gură, nu trebuia decât să sugerezi că muzica ta
favorită era mai bună decât a lor. Toţi îşi fluturau PDA-urile şi-şi puneau
cântecele pe listă ca să-şi demonstreze punctul de vedere.
828
Şi astfel a început Marele Război al Muzicii de pe Magellan: toţi ne-am
conectat PDA-urile laolaltă şi am început să facem cu furie liste de piese
din muzica noastră favorită ca să arătăm cum muzica noastră era
incontestabil cea mai bună muzică dintotdeauna. În foarte scurt timp, am
avut parte nu numai de chango-soca şi de groundthump, dar şi de kill-drill,
drone, haploid, happy dance (numit ironic, după cum s-a dovedit), smear,
nuevopop, tone, classic tone, Erie Stomp, doowa capella, shaker şi ceva
complet ameţit care pretindea că e vals, dar îi lipsea elementul esenţial al
ritmului de trei pătrimi sau, serios, orice amprentă ritmică recognoscibilă,
din câte-mi dădeam eu seama. Am ascultat totul cu mintea imparţială, apoi
le-am spus tuturor candidaţilor că mi-era milă de ei pentru că nu
ascultaseră niciodată Sunetul de pe Huckleberry, şi le-am trimis propria
mea listă.
— Aşadar, vă faceţi muzica strângând pisici de gât, constată Magdy în
timp ce asculta „Dimineaţă la Delhi”, unul dintre cântecele mele favorite,
împreună cu mine, cu Gretchen şi cu Enzo.
— Ăsta-i un sitar, maimuţoiule! l-am apostrofat.
— Sitar fiind cuvântul de pe Huckleberry pentru „pisici sugrumate”,
comentă Magdy.
M-am întors spre Enzo.
— Ajută-mă cu asta.
— O să trebuiască să susţin teoria cu sugrumarea pisicilor, răspunse
Enzo.
L-am plesnit peste braţ.
— Am crezut că eşti prietenul meu.
— Am fost, replică Enzo. Acum însă ştiu cum îţi tratezi animalele
favorite.
— Ascultă! exclamă Magdy.
Partea sitarului tocmai se înălţase din orchestraţie şi era suspendată,
tăindu-ţi răsuflarea, pe deasupra punţii cântecului.
— Ştii, chiar aici e momentul în care pisica a murit. Recunoaşte, Zoë.
— Gretchen?
M-am uitat pieziş către ultima şi cea mai bună prietenă a mea, care mă
apăra întotdeauna împotriva filistinilor.
Gretchen îmi întoarse privirea.
— Biata pisică, vorbi ea, şi apoi izbucniră în râs.
Apoi Magdy îşi apucă PDA-ul şi dădu drumul unui zgomot oribil de
shaker.
829
Ca să se ştie, „Dimineaţă la Delhi” nu sună ca nişte pisici sugrumate.
Chiar nu. Sunt cu toţii afoni sau aşa ceva. În special Magdy.
Afoni sau nu totuşi, noi patru am ajuns să petrecem mult timp împreună.
În timp ce Enzo şi cu mine ne făceam evaluarea reciprocă lentă şi amuzată,
Gretchen şi Magdy oscilau între a fi interesaţi unul de celălalt şi a încerca
să vadă cât de categoric se puteau doborî reciproc verbal. Deşi, ştiţi cum
merg lucrurile astea. Unul duce probabil la celălalt şi invers. Şi bănuiesc că
hormonii jucau un rol foarte mare; amândoi erau exemple arătoase de
adolescenţă înfloritoare, ceea ce cred că era cel mai bun mod de a expune
lucrurile. Amândoi păreau dornici să accepte multe din partea celuilalt, la
schimb pentru nişte priviri prosteşti şi câteva pipăieli uşoare care, ca să fim
corecţi faţă de Magdy, nu erau toate din partea lui, dacă era să credem
relatările lui Gretchen.
Cât despre Enzo şi cu mine, ei bine, iată cum progresam:
— Ţi-am făcut ceva, i-am zis, întinzându-i PDA-ul meu.
— Mi-ai făcut un PDA, exclamă el. Mereu mi-am dorit unul.
— Fraiere!
Sigur că avea un PDA; cu toţii aveam. Abia dacă ne-am fi numit
adolescenţi fără el.
— Nu, dă clic pe fişierul de film.
El dădu, şi privi pentru câteva clipe. Apoi înălţă capul către mine.
— Aşadar, toată chestia e făcută din scene cu mine lovit în cap cu
mingea de dodgeball? întrebă.
— Sigur că nu. Unele dintre ele sunt cu tine lovit în alte părţi.
Am luat PDA-ul şi mi-am plimbat degetul de-a lungul benzii de repede-
înainte a programului de rulat filme.
— Vezi, uite, am spus, arătându-i lovitura în vintre pe care o primise
mai devreme în cursul zilei.
— O, grozav!
— Eşti drăguţ când te prăbuşeşti în suferinţă agonizantă.
— Mă bucur că aşa crezi, replică, nu la fel de entuziasmat ca mine, e
limpede.
— Hai să ne uităm iarăşi, am propus. De data asta cu încetinitorul.
— Hai să nu. E o amintire dureroasă. Aveam planuri pentru lucrurile
acelea într-o zi…
Am simţit roşeaţa urcându-mi în obrajii şi m-am străduit s-o combat cu
ajutorul sarcasmului.
— Bietul Enzo, l-am compătimit. Bietul Enzo, cel cu voce piţigăiată.
830
— Compasiunea ta e copleşitoare, comentă el. Cred că-ţi place să mă
vezi maltratat. Ai putea să-mi dai nişte sfaturi în schimb.
— Mişcă-te mai repede. Încearcă să nu fii lovit atât de mult.
— Tare mă mai ajuţi!
— Uite, am zis, apăsând pe butonul de expediere al PDA-ului. E pe lista
ta acum. Ca să-l preţuieşti pentru totdeauna.
— Nu prea ştiu ce să zic.
— Tu mi-ai adus ceva?
— La drept vorbind…, răspunse Enzo şi apoi îşi scoase PDA-ul, apăsă
ceva şi-mi întinse PDA-ul. Pe el se afla încă o poezie. Am citit-o.
— E foarte drăguţă.
De fapt era chiar frumoasă, dar nu voiam să devin sentimentală cu el, nu
după ce tocmai îi transmisesem un material video cu el încasând o lovitură
în părţile inferioare.
— Da, bine, spuse Enzo, luându-şi înapoi PDA-ul. Am scris-o înainte să
văd filmul ăla. Să-ţi aduci aminte de asta.
Apăsă pe ecranul PDA-ului.
— Iată. Am trecut-o în lista ta acum. Ca s-o preţuieşti întotdeauna.
— O s-o preţuiesc, am replicat, şi chiar aveam de gând s-o fac.
— Bine, pentru că am parte de multe sâcâieli pentru ele, ştii…
— Pentru poezii?
Enzo încuviinţă din cap.
— De la cine?
— De la Magdy, bineînţeles. M-a prins când o scriam pe asta pentru
tine şi m-a luat peste picior de n-a mai putut.
— Ideea de poezie a lui Magdy e o epigramă porcoasă.
— Nu e prost, îl apără Enzo.
— N-am zis că-i prost. Doar vulgar.
— Ei bine, e prietenul meu cel mai bun. Ce-ai de gând să faci?
— Cred că-i frumos din partea ta că-i iei apărarea. Dar trebuie să-ţi spun
că dacă te convinge să te laşi de scris poezii pentru mine, râzând de tine, o
să trebuiască să-i învineţesc fundul.
Enzo rânji.
— Tu sau gărzile tale de corp?
— O, de asta o să mă ocup personal. Deşi s-ar putea s-o iau pe Gretchen
să mă ajute.
— Cred c-ar veni.
— „Cred” n-ar ce căuta aici.
831
— Atunci cred că aş face mai bine să-ţi scriu în continuare poezii.
— Bine, am spus, şi l-am bătut uşor pe obraz. Mă bucur că avem
discuţiile astea.
Iar Enzo se ţinea de cuvânt; de două ori pe zi căpătăm o poezie nouă.
Cele mai multe erau drăguţe şi hazlii, şi doar puţin ostentative, pentru că le
trimitea în diferite forme poetice: haiku, sonete, sextine şi unele forme
despre care nu ştiu cum se numesc dar îţi poţi da seama că ar trebui să fie
ceva.
Şi, fireşte, i le arătam pe toate lui Gretchen, care se străduia din
răsputeri să nu fie impresionată.
— Asta iese din ritm, comentă ea după ce citi una pe care i-am arătat-o
în timpul unuia dintre meciurile de dodgeball.
Savitri venise lângă noi să se uite. Era în pauză.
— I-aş da papucii pentru asta.
— Nu iese din ritm, am protestat. Şi oricum, nu-i prietenul meu.
— Un tip îţi trimite poezii în fiecare oră şi tu zici că nu-i prietenul tău?
întrebă Gretchen.
— Dacă ar fi prietenul ei, nu i-ar mai trimite poezii, replică Savitri.
Gretchen se plesni peste frunte.
— Sigur că da! exclamă ea. Totul are sens acum!
— Dă-mi asta, m-am răstit, luându-mi înapoi PDA-ul. Atâta cinism!
— Spui asta doar pentru că primeşti sextine, zise Savitri.
— Care n-au ritm, adăugă Gretchen.
— Linişte, amândouă! am exclamat şi am întors PDA-ul, ca să
înregistrez meciul.
Echipa lui Enzo juca cu Dragonii în meciul de sfert de finală pentru
campionatul diviziei.
— Toată invidia asta a voastră mă împiedică să-l urmăresc pe Enzo cum
e masacrat acolo.
— Vorbeai de cinism…, comentă Gretchen.
Se auzi un pocnet puternic când mingea de dodgeball turti faţa lui Enzo
într-o formă nu prea atrăgătoare. El duse ambele mâini la faţă, înjură tare şi
se lăsă în genunchi.
— Iar a început! am zis.
— Bietul băiat, îl compătimi Savitri.
— O să supravieţuiască, spuse şi Gretchen, şi apoi se întoarse spre
mine: Văd că ai prins asta.
— Cu siguranţă o să intre în filmul cu principalele atracţii, am anunţat.
832
— Am pomenit mai devreme că nu-l meriţi, observă Gretchen.
— Hei! El îmi scrie poezii, eu consemnez lipsa lui de aptitudini fizice.
Aşa merge relaţia.
— Credeam că ai zis că nu e prietenul tău, vorbi Savitri.
— Nu e prietenul meu, am răspuns şi am salvat fragmentul umilitor în
directorul „Enzo”. Asta nu înseamnă că nu avem o relaţie.
Am pus PDA-ul deoparte şi l-am salutat pe Enzo când a venit spre noi,
încă ţinându-şi faţa în mâini.
— Aşadar, ai prins asta, îmi spuse.
M-am întors şi i-am zâmbit lui Gretchen şi Savitri, ca pentru a spune
vedeţi? Amândouă dădură ochii peste cap.
***
Cu totul, a trecut cam o săptămână între momentul când Magellan a
plecat de pe staţia Phoenix şi cel când a ajuns destul de departe de orice puţ
gravitaţional ca să poată face saltul spre Roanoke. O mare parte din
intervalul respectiv l-am petrecut privind la dodgeball, ascultând muzică,
stând de vorbă cu noii mei prieteni şi înregistrându-l pe Enzo cum e lovit
cu mingi. Dar, printre toate astea, chiar am petrecut în pic de timp învăţând
despre lumea pe care o să trăim tot restul vieţii.
O parte dintre informaţii le ştiam deja: Roanoke era o planetă de
categoria a şasea, ceea ce însemna (şi aici verific şi din a doua sursă, Actul
Protocolului Departamentului Colonizării al Uniunii Coloniale) că planeta
se afla în intervalul de cincisprezece la sută în plus sau în minus din
gravitaţia standard, atmosfera, temperatura şi rotaţia, dar că biosfera nu era
compatibilă cu biologia umană – ceea ce e ca şi cum ai spune că, dacă ai
mânca ceva acolo, probabil că te-ar face să-ţi vomiţi şi maţele, dacă nu te-
ar omorî de-a dreptul.
(Asta mă făcu oarecum curioasă cu privire la câte categorii de planete
existau. Se dovedeşte că sunt optsprezece, dintre care douăsprezece sunt
cel puţin nominal compatibile din punct de vedere uman. Acestea fiind
spuse, dacă cineva te anunţă că te afli pe o planetă din categoria a
douăsprezecea, lucrul cel mai bun de făcut este să găseşti o navetă de
salvare sau să te oferi voluntar să intri în echipajul navei, pentru că n-o să
vrei să aterizezi pe planeta aceea dacă poţi evita acest lucru. În afară de
cazul în care îţi place să cântăreşti până la de două ori şi jumătate greutatea
ta normală pe o planetă a cărei atmosferă sufocată de amoniac te va
înăbuşi, poţi să speri, înainte de a muri de expunere la radiaţii. În care caz,
ştii tu. Bine-ai venit acasă!)
833
Ce faci pe o planetă de categoria a şasea, când eşti membru al unei
colonii incipiente? Ei bine, Jane avea dreptate când a spus pe Huckleberry:
munceşti. Ai doar atâtea provizii de hrană cât s-o duci până când trebuie să
adaugi la ele din ceea ce ai cultivat – dar înainte să-ţi cultivi hrana, trebuie
să transformi solul ca să crească pe el culturi care să hrănească oameni (şi
alte specii care s-au născut pe Pământ, ca aproape tot şeptelul nostru), fără
să te îneci mortal din cauza substanţelor nutritive incompatibile din sol. Şi
trebuie să ai grijă ca şeptelul pomenit mai devreme (sau animalele favorite,
copiii mici sau adulţii neglijenţi care n-au fost atenţi în timpul perioadelor
de instruire) să nu pască sau să mănânce nimic de pe planetă până când nu
faci o scanare toxicologică ca să vezi dacă asta n-o să-i omoare cumva.
Materialele pentru colonişti care ne-au fost date sugerează că e mai dificil
decât pare, pentru că nu te poţi aştepta ca şeptelul să asculte de argumente,
şi nici copilaşii sau chiar unii dintre adulţi.
Aşadar, ai ameliorat solul şi ai împiedicat toate animalele şi oamenii
fără minte să se îndoape în decorul otrăvitor; acum e timpul să sădeşti, să
sădeşti, să sădeşti culturile ca şi cum viaţa ta ar depinde de asta, pentru că
depinde. Ca să te convingă, materialul de instruire pentru colonişti este plin
cu poze ale unor inşi slăbănogi care şi-au făcut de mântuială culturile şi au
sfârşit mult mai subţiri (sau mai rău) după iarna de pe planeta lor. Uniunea
Colonială n-o să te scoată din încurcătură – dacă nu reuşeşti, nu reuşeşti,
uneori cu preţul propriei tale vieţi.
Ai sădit, ai lucrat, ai recoltat şi apoi o faci din nou, şi o tot faci – şi în tot
timpul ăsta construieşti şi infrastructura, pentru că unul dintre rolurile
majore ale unei colonii incipiente este să pregătească planeta pentru
următorul val, mai mare, de colonişti, care apare după vreo doi ani
standard. Presupun că aterizează, se uită în jur la tot ce-aţi creat şi zic: „Ei,
nu pare chiar atât de greu să colonizezi”. Moment în care mai că te-apuci
să-i iei la pumni…
Şi de-a lungul tuturor acestor lucruri, în adâncul minţii, există bine
ascuns un mic fapt: coloniile sunt cel mai vulnerabile la atac atunci când
sunt noi. Există un motiv pentru care oamenii colonizează planetele de
categoria a şasea, unde biosistemul s-ar putea să-i omoare, şi chiar
planetele de categoria a douăsprezecea, unde cam orice altceva îi va omorî
în aceeaşi măsură. Motivul este că se află acolo, afară, o mulţime de alte
rase inteligente care au aceleaşi nevoi de locuire ca şi noi, şi cu toţii vrem
câte planete putem apuca. Iar dacă altcineva este deja acolo, ei bine…
Asta-i doar ceva ce se poate ocoli.
834
Ştiam asta foarte bine. La fel şi John şi Jane.
Dar era ceva ce mă întreb dacă alţii – fie de vârsta mea, fie mai în vârstă
– înţelegeau cu adevărat; dacă înţelegeau că, planetă de categoria a şasea
sau nu, sol ameliorat sau nu, culturi sădite sau nu, tot ce-au făcut şi pentru
care au muncit nu contează prea mult atunci când un aparat spaţial apare pe
cerul tău, şi e plin cu creaturi care au ajuns la concluzia că vor planeta ta şi
că le stai în cale. Poate că nu e ceva ce poţi înţelege până când nu se
întâmplă.
Sau poate că atunci când se ajunge aici, oamenii pur şi simplu nu
gândesc, pentru că nu-i nimic de făcut în privinţa asta. Nu suntem soldaţi,
suntem colonişti. A fi colonist înseamnă să accepţi riscul. Şi odată ce-ai
acceptat riscul, ai putea foarte bine să nu te gândeşti la el, până când n-ai
nevoie s-o faci.
Şi, în timpul săptămânii noastre pe Magellan, cu siguranţă n-am avut
nevoie. Ne distram – aproape prea mult, ca să fim cinstiţi. Bănuiam că
aveam parte de o imagine nereprezentativă a vieţii de colonist. I-am
pomenit tăticului despre asta în timp ce urmăream ultimul joc al turneului
de dodgeball, în care Dragonii aruncau osânda roşie de cauciuc asupra
neînvinşilor până atunci de la Mucegaiul Unsuros, echipa în care era
Magdy. N-aveam nimic împotrivă; Magdy devenise nesuferit din cauza
şirului de victorii ale echipei sale. Smerenia ar fi fost un lucru bun pentru
băiat.
— Sigur că nu e reprezentativ, mi-a răspuns tăticul. Crezi că o să avem
timp să jucăm dodgeball când o să ajungem pe Roanoke?
— Nu mă refer numai la dodgeball.
— Ştiu. Dar nu vreau să-ţi faci griji. Dă-mi voie să-ţi spun o poveste.
— O, grozav! O poveste!
— Atât de sarcastică… Atunci când am plecat prima oară de pe Pământ
şi am intrat în Forţele Coloniale de Apărare, am avut o săptămână ca asta.
Ni se dăduseră noile trupuri – cele verzi, cum are încă generalul Rybicki –
şi primiserăm ordinul să ne distrăm cu ele o săptămână întreagă.
— Sună ca o bună metodă de a încuraja necazurile, am comentat.
— Poate că este… Dar în cea mai mare parte a făcut două lucruri.
Primul a fost să ne acomodeze cu ceea ce puteau face noile trupuri. Al
doilea, să ne dea timp să ne bucurăm şi să ne facem prieteni înainte să
trebuiască să mergem la război. Să ne dea puţin calm înaintea furtunii.
— Aşa că ne acorzi săptămână asta ca să ne distrăm înainte să ne trimiţi
la ocnă.
835
— Nu la ocnă, dar cu siguranţă pe câmp, replică tăticul, şi făcu semn
către puştii care se îmbrânceau pe terenul de dodgeball. Nu cred că a intrat
pe de-a-ntregul în capetele multora dintre noii tăi prieteni că atunci când
vom ateriza, or să fie puşi la treabă. E o colonie incipientă. E nevoie de
toate braţele.
— Bănuiesc că-i un lucru bun că am primit o educaţie decentă înainte să
plec de pe Huckleberry.
— O, o să mergi încă la şcoală. Crede-mă când îţi spun, Zoë. Doar că o
să şi munceşti. Şi la fel toţi prietenii tăi.
— Monstruos de nedrept! Muncă şi şcoală.
— Nu te aştepta la prea multă compasiune din partea noastră. În timp ce
tu o să stai pe scaun şi-o să citeşti, noi o să fim afară, asudând şi trudind.
— Care „noi”? Eşti conducătorul coloniei. Tu o să administrezi.
— Am lucrat la fermă când eram mediator în New Goa.
Am pufnit.
— Vrei să spui că ai plătit pentru sămânţă şi l-ai lăsat pe Chaudry
Shujaat să lucreze câmpul pentru o cotă-parte…
— Îţi scapă esenţa. Ceea ce vreau să spun este că odată ce ajungem pe
Roanoke, o să fim cu toţii ocupaţi. Ceea ce o să ne ajute să trecem prin
toate astea sunt prietenii. Ştiu că pentru mine aşa a mers în FCA. Tu ţi-ai
făcut prieteni noi în ultima săptămână, aşa-i?
— Da, am răspuns.
— Ai vrea să-ţi începi viaţa pe Roanoke fără ei?
M-am gândit la Gretchen, la Enzo şi chiar la Magdy.
— Cu siguranţă nu.
— Atunci săptămână asta a făcut ceea ce trebuia să facă. Am pornit pe
drumul de la a fi colonişti din lumi diferite la a fi o singură colonie, şi de la
a fi străini la a fi prieteni. Acum o să avem cu toţii nevoie unii de alţii. Ne
aflăm într-o situaţie mai bună pentru a lucra împreună. Şi acesta este
avantajul practic de a avea o săptămână de distracţie.
— Oho! Îmi dau seama cum ai ţesut o reţea subtilă de legături
interpersonale aici.
— Ei bine, ştii tu, zise tăticul cu acea privire în ochi care spunea că da, a
prins trimiterea sarcastică. De aceea eu conduc lucrurile.
— Asta e? am întrebat.
— E ceea ce îmi spun în sinea mea, oricum.
Dragonii avură ultimul cuvânt împotriva Mucegaiului Unsuros şi
începură să sărbătorească. Mulţimea de colonişti care priveau ovaţiona şi
836
ea, şi intra în dispoziţia potrivită pentru evenimentul cu adevărat important
al nopţii: saltul spre Roanoke, care urma să se întâmple în mai puţin de o
jumătate de oră.
Tăticul se ridică în picioare.
— E rândul meu. Trebuie să mă pregătesc să înmânez premiile
Dragonilor. Păcat. Ţineam cu Mucegaiul Unsuros. Îmi place la nebunie
numele ăsta.
— Încearcă să supravieţuieşti dezamăgirii.
— O să încerc. Rămâi prin preajmă pentru salt?
— Glumeşti? Cu toţii or să rămână prin preajmă pentru salt. Nu l-aş rata
pentru nimic în lume.
— Bine. E întotdeauna o idee bună să înfrunţi schimbarea cu ochii
deschişi.
— Crezi că o să fie chiar atât de diferit? am întrebat.
Tăticul mă sărută în creştetul capului şi mă îmbrăţişă.
— Scumpa mea, ştiu că o să fie chiar atât de diferit. Ceea ce nu ştiu este
cât de diferit o să fie după aceea.
— Bănuiesc că o să aflăm.
— Da, cam peste douăzeci şi cinci de minute, replică tăticul, şi apoi
arătă cu degetul. Uite, uite-le pe mămica şi pe Savitri. Hai să sărbătorim
împreună lumea nouă, bine?
PARTEA A II-A
DOISPREZECE
Se auzi un răpăit, apoi o bufnitură şi după aceea un vuiet când frânele şi
motoarele navetei se opriră. Asta era: aterizaserăm pe Roanoke. Eram
acasă, pentru cea dintâi oară.
— Ce-i mirosul ăsta? exclamă Gretchen, strâmbând din nas.
Am tras aer în piept şi-am strâmbat şi eu din nas.
— Cred că pilotul a aterizat într-o grămadă de şosete râncezite, am
comentat.
L-am potolit pe Babar, care era cu noi şi care părea aţâţat de ceva; poate
că lui îi plăcea mirosul.
837
— Asta-i planeta, vorbi Anna Faulks.
Făcea parte din echipajul lui Magellan şi coborâse pe planetă de câteva
ori, descărcând materiale. Tabăra principală era aproape gata pentru
colonişti; Gretchen şi cu mine, în calitate de copii ai conducătorilor
coloniei, am primit permisiunea să coborâm cu una dintre ultimele navete
de marfă, în loc să trebuiască să luăm o navetă pentru transportul vitelor,
precum toţi ceilalţi. Părinţii noştri se aflau deja pe planetă de zile întregi,
supraveghind descărcarea.
— Şi am noutăţi pentru voi, continuă Faulks. Ăsta-i cam cel mai plăcut
miros de pe-aici. Când prinzi o adiere dinspre pădure, atunci e rău de-a
binelea!
— De ce? am întrebat. A ce miroase atunci?
— E şi cum toţi cei pe care-i cunoşti tocmai au vomitat pe pantofii tăi,
răspunse Faulks.
— Minunat, comentă Gretchen.
Se auzi un zăngănit scrâşnit, când uşile masive ale navetei de marfă se
deschiseră. Urmă o adiere uşoară, în vreme ce aerul din cala de mărfuri
ieşea cu un şuierat către cerul lui Roanoke. Şi apoi mirosul ne izbi cu
adevărat.
Faulks ne zâmbi.
— Delectaţi-vă, domnişoarelor. O să simţiţi mirosul ăsta pentru tot
restul vieţii.
— La fel şi tu, îi replică Gretchen.
Faulks încetă să ne mai zâmbească.
— O să începem să mutăm containerele astea de materiale peste câteva
minute, spuse ea. Voi două trebuie să plecaţi de-aici, daţi-vă la o parte din
calea noastră. Ar fi păcat dacă preţioasele voastre persoane ar fi strivite sub
ele…
Ne întoarse spatele şi porni către restul echipei din cala navetei.
— Drăguţ, i-am atras atenţia lui Gretchen. Nu cred că acum era cel mai
bun moment să-i aduci aminte că e împotmolită aici.
Gretchen ridică din umeri.
— Merita, zise ea şi porni către uşile navetei.
Mi-am muşcat obrazul pe dinăuntru şi m-am hotărât să nu comentez.
Ultimele câteva zile ne împinseseră pe toţi la limită. Asta e ceea ce se
întâmplă atunci când ştii că eşti pierdut.
***
838
În ziua în care am făcut saltul spre Roanoke, aşa ne-a dat tăticul vestea
că eram pierduţi.
— Pentru că ştiu că circulă deja zvonuri, daţi-mi voie să vă spun mai
întâi asta: nu suntem în pericol, le spuse tăticul coloniştilor.
Stătea în picioare pe platforma unde, cu numai vreo două ore mai
devreme, scandaserăm numărătoarea inversă până la salt.
— Magellan e în siguranţă. Nu ne aflăm în niciun pericol în acest
moment.
În jurul nostru, mulţimea se relaxă vizibil. M-am întrebat câţi dintre ei
prinseseră partea cu „în acest moment”. Bănuiam că John o pusese acolo
cu un motiv.
Aşa era.
— Însă nu suntem acolo unde ni s-a spus că vom ajunge, continuă el.
Uniunea Colonială ne-a trimis pe o altă planetă decât ne aşteptaserăm să
mergem. A făcut acest lucru pentru că a aflat că o coaliţie de rase
extraterestre numită Conclavul plănuia să ne împiedice s-o colonizăm, cu
forţa dacă este necesar. Nu există nicio îndoială că ne-ar fi aşteptat în clipa
când am fi făcut saltul. Aşa că am fost trimişi altundeva: pe o cu totul altă
planetă. Ne aflăm acum deasupra adevăratului Roanoke.
— Nu suntem în primejdie deocamdată, continuă John. Dar Conclavul
ne caută. Dacă ne găseşte, o să încerce să ne ia de-aici, din nou, probabil
prin forţă. Dacă nu ne poate scoate, va distruge colonia. Suntem în
siguranţă acum, dar n-o să vă mint: suntem vânaţi!
— Du-ne înapoi! strigă cineva.
Se auziră murmure de încuviinţare.
— Nu ne putem întoarce, replică John. Căpitanul Zane a fost împiedicat
de la distanţă să ajungă la sistemele de control ale lui Magellan de către
Forţele Coloniale de Apărare. El şi echipajul lui se vor alătura coloniei
noastre. Magellan va fi distrus după ce vom fi aterizat noi şi toate
proviziile noastre pe Roanoke. Nu ne putem întoarce. Niciunul dintre noi.
Încăperea izbucni în strigăte furioase şi discuţii. Tăticul îi linişti până la
urmă.
— Niciunul dintre noi nu ştia despre asta. Eu n-am ştiut. Jane n-a ştiut.
Nici reprezentanţii coloniilor voastre. Şi cu siguranţă nici căpitanul Zane.
Ne-a fost ascuns tuturor în mod egal. Uniunea Colonială şi Forţele
Coloniale de Apărare au hotărât, pentru motive pe care le ştiu numai ei, că
e mai sigur să ne ţină aici decât să ne ducă înapoi pe Phoenix. Fie că
suntem de acord sau nu, cu asta trebuie să ne descurcăm.
839
— Ce-o să facem? se auzi încă o voce din mulţime.
Tăticul se uită în direcţia din care venise vocea.
— O să facem ce-am venit să facem de la început, răspunse el. O să
colonizăm. Înţelegeţi asta: când am ales cu toţii să devenim colonişti, ştiam
că există riscuri. Ştiţi cu toţii: coloniile incipiente sunt locuri primejdioase.
Chiar şi fără acest Conclav care ne caută, colonia noastră încă ar fi
întâmpinat riscul atacului, încă ar fi fost o ţintă pentru alte rase. Nimic din
toate astea nu s-a schimbat. Ceea ce s-a schimbat este că Uniunea
Colonială a ştiut dinainte cine ne caută şi de ce. Asta le-a permis să ne ţină
la adăpost pe termen scurt. Ne dă un avantaj pe termen lung. Pentru că
acum ştim ce să facem ca să nu fim găsiţi. Ştim cum să rămânem în
siguranţă.
Se înmulţiră murmurele din mulţime. Chiar în dreapta mea, o femeie
întrebă:
— Şi cum o să rămânem în siguranţă?
— Reprezentanţii coloniilor voastre or să vă explice. Verificaţi-vă PDA-
urile; fiecare dintre voi are un loc pe Magellan unde voi şi foştii voştri
concetăţeni de planetă vă veţi întâlni cu propriul reprezentant. Ei or să vă
explice ce trebuie să facem şi vor răspunde la întrebările pe care-o să le
aveţi mai departe. Dar există un lucru în legătură cu care vreau să fie totul
foarte limpede. O să am nevoie de cooperare din partea tuturor. O să am
nevoie de sacrificii din partea tuturor. Sarcina noastră de a coloniza lumea
asta n-ar fi fost niciodată uşoară; acum însă a devenit mult mai grea.
Dar o putem face, insistă tăticul, iar forţa cu care o spuse păru să-i
surprindă pe câţiva din mulţime. Ceea ce se cere de la noi e greu, dar nu
imposibil. O putem face dacă lucrăm împreună. O putem face dacă ştim că
ne putem baza unul pe altul. De oriunde-am veni, trebuie să fim cu toţii
acum locuitori ai planetei Roanoke. Nu aşa aş fi preferat să se întâmple.
Dar aşa o să trebuiască să facem lucrurile să meargă. Putem să facem asta.
Trebuie să facem asta. Trebuie s-o facem împreună.
***
Am coborât din navetă şi am pus picioarele pe solul lumii noi. Noroiul
de pe jos mi se prelinse peste gheată.
— Fermecător, am constatat.
Am început să merg. Noroiul îmi sugea picioarele. Am încercat să nu
mă gândesc la supt ca la o metaforă mai generală. Babar săltă jos din
navetă şi începu să adulmece împrejurimile. Măcar el era fericit.
840
În jurul meu, echipajul de pe Magellan trecuse la treabă. Navetele care
aterizaseră înainte îşi goleau încărcătura; o altă navetă se pregătea pentru
aterizare la o oarecare distanţă. Containerele cu materiale, de mărime
standard, erau împrăştiate pe sol. În mod normal, odată ce conţinutul lor
era scos, containerele erau trimise înapoi sus cu navetele, pentru a fi
refolosite; dacă nu iroseşti, nu duci lipsă. De data asta, nu exista niciun
motiv să le ducem înapoi pe Magellan. Nava nu se întorcea; aceste
containere nu aveau să fie reumplute vreodată. Şi după cum se
întâmplaseră lucrurile, unele dintre aceste containere nici măcar nu aveau
să fie vreodată despachetate; noua situaţie de aici de pe Roanoke făcea să
nu merite efortul.
Dar asta nu însemna că aceste containere nu aveau niciun scop; aveau.
Acest scop se afla în faţa mea, la câteva sute de metri depărtare, unde se
forma o îngrăditură, una formată din containere. Înăuntrul îngrăditurii
urma să fie noua noastră casă temporară: un sătuc deja botezat Croatoan, în
care toţi cei două mii cinci sute câţi eram – şi proaspeţii nemulţumiţi din
echipajul de pe Magellan – urmau să fie închişi în timp ce tăticul, mămica
şi ceilalţi conducători ai coloniei făceau o trecere în revistă a aceste planete
noi ca să vadă ce trebuia să facem ca să trăim pe ea.
În timp ce priveam, câţiva membri din echipaj mutau unul dintre
containere la locul lui în îngrăditură, folosind propulsoarele din partea de
sus ca să ducă la locul lui containerul şi apoi oprindu-le şi lăsând
containerul să cadă câţiva milimetri până pe pământ, cu o bufnitură. Chiar
şi de la distanţa asta, am simţit vibraţia în sol. Orice-ar fi fost în container,
era greu. Probabil utilaje agricole pe care nu ne mai era permis să le
folosim.
Gretchen ajunsese deja acolo cu mult înaintea mea. M-am gândit să
alerg ca s-o prind din urmă, apoi însă am observat-o pe Jane apărând din
spatele nou-aşezatului container şi vorbind cu unul dintre membrii
echipajului de pe Magellan. M-am dus în schimb spre ea.
***
Când tăticul vorbea despre sacrificiu, în sens direct vorbea despre două
lucruri. Mai întâi: niciun contact între Roanoke şi restul Uniunii Coloniale.
Tot ceea ce trimiteam în direcţia Uniunii Coloniale ne putea da de gol,
chiar şi o simplă sondă automată de salt plină cu date. În aceeaşi măsură,
tot ceea ce ni se trimitea ne putea da de gol. Asta însemna că eram cu
adevărat izolaţi: niciun ajutor, niciun fel de provizii, nici măcar
841
corespondenţă de la prieteni şi de la cei dragi rămaşi în urmă. Eram
singuri.
La început, nici n-a părut un lucru chiar atât de important. La urma
urmei, ne-am părăsit deja vechea viaţă, atunci când am devenit colonişti.
Ne-am luat rămas-bun de la oamenii pe care nu-i luam cu noi, şi cei mai
mulţi ştiam că ar fi trecut foarte multă vreme până să-i mai vedem, dacă
aveam să-i mai vedem vreodată. Dar chiar şi cu toate astea, legăturile nu
erau complet tăiate. O sondă de salt a fi trebuit să plece din colonie în
fiecare zi, ducând scrisori, ştiri şi informaţii înapoi în Uniunea Colonială.
Reciproc, o sondă automată ar fi trebuit să sosească zilnic, cu
corespondenţă, ştiri, cântece, poveşti şi alte lucruri, ca să simţim că suntem
încă parte a omenirii, în ciuda faptului de a fi împotmoliţi într-o colonie,
cultivând cereale.
Şi acum, nimic din toate astea. Se dusese totul. Ceea ce te izbea mai
întâi era lipsa poveştilor, a muzicii şi a spectacolelor noi – un lucru rău
dacă erai pasionat de un serial sau de o formaţie înainte de plecare şi sperai
să te ţii la curent cu ele – apoi însă îţi dădeai seama că ceea ce conta cu
adevărat era faptul că din acel moment n-aveai să mai ştii nimic despre
viaţa oamenilor rămaşi pe loc. Nu aveai să ştii dacă bunica ta a murit. Nu
aveai să vezi înregistrările pe care prietena ta cea mai bună şi le-a făcut la
nuntă, sau să citeşti povestirile pe care o altă prietenă le scria şi se chinuia
cu disperare să le publice, sau să vezi poze cu locurile care-ţi plăceau la
nebunie, cu oamenii pe care încă îi iubeai stând în prim-plan. Totul se
terminase, poate pentru totdeauna.
Când ne-a izbit înţelegerea acestui fapt, a făcut-o din plin – dar o
lovitură încă şi mai dură a fost când ne-am dat seama că toţi cei la care am
ţinut vreodată, oricare dintre noi, nu ştia nimic despre ce ni se întâmplase.
Dacă Uniunea Colonială nu avusese de gând să ne spună nouă unde
mergem, ca să ducă de nas chestia asta pe nume Conclav, cu siguranţă nu
avea de gând să le spună nici celorlalţi că îi păcălea în legătură cu locul
unde ne aflam. Toată lumea pe care-o cunoscuserăm vreodată credea că ne-
am pierdut. Unii dintre ei credeau probabil că fuseserăm ucişi. John, Jane
şi cu mine nu trebuia să ne facem prea multe griji la capitolul ăsta – fiecare
dintre noi însemna familia pentru ceilalţi, toată familia pe care o aveam –
dar restul coloniştilor aveau pe cineva care ţinea chiar acum doliu pentru
ei. Mama şi bunica lui Savitri trăiau încă; expresia apărută pe chipul femeii
când şi-a dat seama că ele credeau probabil că e moartă mă făcu să mă
reped s-o îmbrăţişez.
842
Nici măcar nu voiam să mă gândesc cum tratau obinii dispariţia noastră.
Speram doar ca ambasadorul Uniunii Coloniale pe lângă obini să fi avut
lenjerie curată atunci când obinii veniseră să-l ia la întrebări.
Al doilea sacrificiu era şi mai greu.
***
— Ai sosit, exclamă Jane în timp ce mă apropiam de ea.
Întinse mâna să-l mângâie pe Babar, care venise ţopăind spre ea.
— Aşa se pare, am replicat. Mereu e aşa?
— Aşa cum?
— Mocirlos. Ploios. Frig. Ca naiba.
— Am ajuns aici la începutul primăverii. O să tot fie aşa pentru o
vreme. Cred însă că lucrurile se vor îmbunătăţi.
— Aşa crezi? am întrebat.
— Aşa sper, răspunse Jane. Dar nu ştim. Informaţiile pe care le avem
despre planeta asta sunt reduse. Uniunea Colonială nu pare să fi făcut o
cercetare normală la faţa locului. Şi n-o să putem lansa un satelit ca să
urmărim vremea şi climatul. Aşa că trebuie doar să sperăm c-o să fie mai
bine. Desigur, ar fi mai bine dacă am şti. Dar speranţa e tot ce-avem. Unde-
i Gretchen?
Am făcut semn în direcţia în care-o văzusem plecând.
— Cred că-l caută pe tatăl ei, am spus.
— Totul e în ordine între voi două? întrebă Jane. Rareori o văd pe
vreuna fără cealaltă.
— E bine. Cu toţii sunt nervoşi în ultimele zile, mămico. La fel şi noi,
bănuiesc.
— Ce mai fac ceilalţi prieteni ai tăi?
Am ridicat din umeri.
— Nu l-am văzut prea mult pe Enzo în ultimele două zile. Cred că-i
pică destul de prost ideea că e captiv aici. Nici măcar Magdy n-a reuşit să-l
înveselească. M-am dus să-l vizitez de vreo două ori, dar nu vrea să spună
prea multe, şi nici nu pot spune că eu eram prea veselă. Totuşi încă îmi
trimite poezii. Pe hârtie. Îl pune pe Magdy să le aducă. Magdy nu suportă
asta, că veni vorba.
Jane zâmbi.
— Enzo e un băiat drăguţ.
— Ştiu. Cred că n-am ales totuşi un moment prea grozav ca să mă
hotărăsc să-l fac prietenul meu.
843
— Ei bine, ai spus-o chiar tu, cu toţii sunt nervoşi în ultimele zile. O să
fie mai bine.
— Aşa sper, am spus – şi chiar speram.
Mă descurcasem cu toanele şi cu deprimarea celor mai buni dintre ei,
dar chiar şi eu am limitele mele, şi acum mă apropiam de ele.
— Unde-i tăticul? Şi unde-s Hickory şi Dickory?
Cei doi coborâseră într-una dintre primele navete, împreună cu mămica
şi cu tăticul; între faptul că-i văzusem foarte puţin pe Magellan şi cel că
fuseseră plecaţi în ultimele câteva zile, începeam să le simt lipsa.
— Pe Hickory şi Dickory i-am trimis să facă o explorare a zonei
înconjurătoare, răspunse Jane. Ne ajută să facem o schiţă a terenului. Le dă
ceva folositor de făcut şi pe moment îi ţine deoparte din calea celor mai
mulţi dintre colonişti. Nu cred că vreunul dintre ei are sentimente prea
prietenoase faţă de nonumani în acest moment, şi preferăm să evităm ca
cineva să încerce să se ia la bătaie cu ei.
Am dat din cap la aceste cuvinte. Oricine ar încerca să se ia la bătaie cu
Hickory sau cu Dickory s-ar alege cel puţin cu ceva rupt. Ceea ce nu i-ar
face pe cei doi foarte populari, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) ar avea
dreptate. Mămica şi tăticul erau deştepţi că-i puneau să stea deoparte,
deocamdată.
— Tatăl tău e cu Manfred Trujillo, zise Jane, vorbind despre tatăl lui
Gretchen. Amenajează satul temporar. Îl organizează ca pe o tabără a unei
legiuni romane.
— Ne aşteptăm la un atac din partea vizigoţilor, am comentat.
— Nu ştim din partea cui să ne aşteptăm la un atac, zise Jane.
Felul imperturbabil în care vorbise nu mă înveseli cu absolut nimic.
— Mă aştept c-o s-o găseşti pe Gretchen împreună cu ei. Intră în tabără
şi-o să-i găseşti.
— Ar fi mai uşor dac-aş putea doar să dau un semnal pe PDA-ul lui
Gretchen şi s-o găsesc în felul ăsta.
— Ar fi, fu Jane de acord. Dar n-o să mai putem face aşa ceva. Încearcă
să-ţi foloseşti în schimb ochii.
Îmi dădu un pupic scurt la tâmplă, apoi se îndepărtă ca să stea de vorbă
cu echipajul de pe Magellan. Am oftat şi m-am îndreptat spre tabără ca să-l
găsesc pe tăticul.
***
844
Al doilea sacrificiu: chiar şi cel din urmă dispozitiv cu un computer
încorporat nu mai putea fi utilizat. Ceea ce însemna că nu puteam folosi
cea mai mare parte a lucrurilor pe care le aveam.
Motivul era dat de undele radio. Fiecare aparat electronic comunica cu
orice alt aparat electronic prin unde radio. Chiar şi undele radio minuscule
pe care le emiteau puteau fi însă descoperite dacă cineva căuta destul de
intens, aşa cum fuseserăm asiguraţi că o să caute. Dar nu era de-ajuns doar
să oprim capacitatea de conectare, din moment ce ni s-a spus că
echipamentul nostru folosea unde radio nu numai în exterior, ci şi intern,
pentru comunicarea între componentele aparatului.
Aparatele noastre electronice nu se puteau împiedica să transmită
dovezi că suntem aici, şi dacă cineva ştia ce frecvenţe foloseau ca să
funcţioneze, puteau fi detectate pur şi simplu prin transmiterea semnalului
care le pornea. Sau aşa ni s-a spus. Nu sunt inginer. Tot ce ştiu este că o
cantitate uriaşă dintre echipamentele noastre nu mai puteau fi folosite – nu
numai că acum erau inutilizabile, dar deveniseră şi un pericol pentru noi.
A trebuit să riscăm să folosim acest echipament ca să aterizăm pe
Roanoke şi să amenajăm colonia. Nu prea puteam să ajungem la sol cu
navetele fără să folosim electronica; coborârea n-ar fi fost o problemă, dar
aterizările ar fi fost destul de complicate (şi dezastruoase). Dar odată ce
totul a ajuns la locul stabilit, s-a terminat. Am rămas pe întuneric, şi tot ce
aveam în containerele cu aparatură electronică urma să rămână în acele
containere. Poate pentru totdeauna.
Asta includea servere de date, monitoare pentru divertisment, utilaje
agricole moderne, aparate ştiinţifice, ustensile de bucătărie, vehicule şi
jucării. Plus PDA-uri.
Acesta nu a fost un anunţ prea popular. Cu toţii aveau PDA-uri, şi cu
toţii îşi păstrau viaţa în ele. PDA-urile erau locul unde îţi stocai mesajele,
corespondenţa, filmele, muzica şi lecturile. Erau felul în care ţineai
legătura cu prietenii şi jucai jocuri cu ei. Felul în care făceai înregistrări
audio şi video. Felul în care împărţeai lucrurile pe care le îndrăgeai, cu
oamenii care-ţi plăceau. PDA-ul era creierul exterior al tuturor.
Şi, brusc, ne-am trezit fără ele; absolut toate PDA-urile răspândite
printre colonişti – ceva mai mult de unul de persoană – au fost adunate şi
inventariate. Unii au încercat să le ascundă; cel puţin un colonist a încercat
să-l ia la bătaie pe membrul echipajului care fusese însărcinat să le adune.
Acel colonist a petrecut noaptea în arestul de pe Magellan, prin
amabilitatea căpitanului Zane; potrivit zvonurilor, căpitanul a coborât
845
temperatura în arest şi colonistul a aşteptat ziua următoare neputând să
adoarmă din cauza tremuratului.
Îl înţelegeam pe colonist. Trecuseră deja trei zile fără PDA şi încă mă
surprindeam întinzându-mă după el, când voiam să vorbesc cu Gretchen,
sau să ascult nişte muzică, sau să verific dacă Enzo mi-a trimis ceva, sau
oricare dintre cele o sută de lucruri diferite pentru care îmi foloseam PDA-
ul în fiecare zi. Bănuiam că o parte din motivul pentru care oamenii erau
atât de irascibili era şi faptul că le fusese amputat creierul extern; nu-ţi dai
seama cât de mult îţi foloseşti PDA-ul până când idiotul de obiect nu
dispare…
Eram cu toţii furioşi că nu mai aveam PDA-uri, dar în adâncul minţii mă
urmărea senzaţia aceea sâcâitoare că unul dintre motivele pentru care
oamenii se dovedeau atât de nervoşi în legătură cu PDA-urile era acela că
îi împiedica să se gândească la faptul că atât de multe dintre utilajele de
care aveam nevoie ca să supravieţuim nu mai puteau fi folosite deloc. Nu
poţi să deconectezi pur şi simplu computerele de la utilajele agricole; nu
merg fără ele, fac prea mult parte din maşină. Ar fi ca şi cum ţi s-ar scoate
creierul şi te-ai aştepta ca trupul să se descurce fără el. Nu cred că exista
cineva care să vrea cu adevărat să se gândească la cât de adânc eram băgaţi
în bucluc.
De fapt, un singur lucru avea să ne ţină pe toţi în viaţă: cei două sute
cincizeci de menoniţi coloniali care făceau parte din colonia noastră.
Religia lor îi făcuse să continue să folosească tehnologie demodată şi
arhaică; niciunul dintre utilajele lor nu avea computere, şi numai Hiram
Yoder, reprezentantul coloniei lor, folosise cât de cât un PDA (şi numai
atunci, mi-a explicat tăticul, ca să rămână în contact cu alţi membri ai
consiliului colonial). Lucrul fără electronică nu însemna o pierdere pentru
ei; aşa trăiau ei. Acest lucru făcuse din ei nişte ciudaţi pe Magellan, în
special printre noi, adolescenţii. Dar acum urma să ne salveze.
Asta nu liniştea pe nimeni. Magdy şi câţiva dintre prietenii lui mai
puţini atrăgători arătau spre menoniţii coloniali ca spre o dovadă că
Uniunea Colonială plănuise tot timpul ăsta să ne izoleze şi păreau să-i
deteste pentru asta, ca şi cum ei ar fi ştiut tot timpul, mai degrabă decât să
fie la fel de surprinşi ca noi toţi. Astfel ni s-a confirmat faptul că metoda
lui Magdy de a reacţiona la stres era să se înfurie şi să caute încăierări
inexistente; bătaia aproape stârnită la începutul călătoriei nu era doar o
întâmplare.
846
Magdy se înfuria când era stresat. Enzo devenea retras. Gretchen
devenea irascibilă. În ceea ce mă priveşte, eu nu eram pe de-a-ntregul
sigură cum mă simţeam.
***
— Eşti zăpăcită, îmi spuse tăticul.
Stăteam lângă cortul care reprezenta noua noastră casă temporară.
— Prin urmare, aşa devin, am replicat.
L-am urmărit pe Babar hoinărind prin zonă, căutând locuri în care să-şi
marcheze teritoriul. Ce pot să spun… E câine.
— Nu pricep, comentă tăticul.
I-am explicat cum se comportau prietenii mei de când ne pierduserăm.
— O, bine. E de înţeles… Ei bine, dacă te consolează în vreun fel, dacă
aş avea timp să fac orice altceva decât să muncesc, cred că aş fi şi eu
zăpăcit.
— Sunt entuziasmată că e o trăsătură de familie.
— Nici măcar nu putem da vina pe genetică.
Se uită în jur. Peste tot în jurul nostru se aflau containere de marfă,
teancuri de corturi acoperite cu prelate şi sfoară topometrică, blocând locul
unde se vor afla străzile noului nostru orăşel. Apoi întoarse din nou ochii
spre mine.
— Ce crezi?
— Cred că aşa arată când Dumnezeu face caca.
— Păi, da, acum aşa arată. Dar cu multă muncă şi puţină dragoste, ne
putem croi drum către a fi o groapă împuţită. Şi ce zi va fi aceea!
Am izbucnit în râs.
— Nu mă face să râd, am protestat. Încerc să rezolv cu chestia cu
zăpăceala.
— Îmi pare rău.
De fapt nu-i părea rău câtuşi de puţin. Arătă către cortul de lângă al
nostru.
— Cel puţin, o să fii aproape de prietena ta. Ăsta-i cortul lui Trujillo. El
şi cu Gretchen or să locuiască aici.
— Bine.
Îi prinsesem din urmă pe tăticul, pe Gretchen şi pe tatăl ei; cei doi
plecaseră să se uite la pârâul care curgea pe lângă marginea a ceea ce în
curând avea să fie aşezarea noastră, ca să găsească cel mai bun loc în care
să pună colectorul şi purificatorul de reziduuri. Fără canalizare în interior,
cel puţin pentru primele câteva săptămâni, ni se spusese; urma să ne facem
847
nevoile în găleţi. Nici măcar nu pot exprima cât de entuziasmată eram să
aud asta. Gretchen îşi dăduse puţin ochii peste cap în faţa tatălui ei când o
trăsese după el să se uite la amplasamentele posibile; cred că regreta că
venise în primul val.
— Cât mai durează până când începem să aducem jos ceilalţi colonişti?
am întrebat.
Tăticul arătă cu degetul.
— Vrem să instalăm întâi perimetrul. Suntem aici de două zile şi nimic
primejdios n-a apărut din pădurile alea de-acolo, dar cred că e mai bine să
fim în siguranţă, decât să ne pară rău. Scoatem ultimele containere din cală
în noaptea asta. Până mâine, ar trebui să avem perimetrul complet îngrădit
şi interiorul izolat. Aşa că două zile, cred. În trei zile toată lumea va fi jos.
De ce? Te-ai plictisit deja?
— Poate, am răspuns.
Babar venise către mine şi rânjea, cu limba atârnând şi labele încleiate
de noroi. Îmi dădeam seama că încerca să se hotărască dacă să sară pe două
picioare şi să-mi umple bluza de noroi sau nu. I-am transmis telepatic cel
mai categoric nici să nu-ţi treacă prin cap şi am sperat că o să fie bine.
— Nu că ar fi cât de cât mai puţin plictisitor pe Magellan în momentul
ăsta. Tată, lumea e într-o dispoziţie proastă. Nu ştiu, nu mă aşteptam să fie
aşa colonizarea.
— Nu e, mă asigură tăticul. Suntem un soi de caz excepţional aici.
— Oh, atunci să fim la fel ca toţi ceilalţi!
— Prea târziu pentru asta, spuse tăticul, apoi făcu semn către cort. Jane
şi cu mine am aranjat cortul destul de bine. E mic şi înghesuit, dar e şi
aglomerat. Şi ştiu cât de mult îţi place asta.
Asta îmi provocă încă un zâmbet.
— Trebuie să mă întâlnesc cu Manfred şi apoi să vorbesc cu Jane, dar
după aceea putem să luăm cu toţii masa de prânz şi să încercăm să vedem
dacă nu ne putem distra puţin. Ce-ar fi să te duci înăuntru şi să te destinzi
până când ne întoarcem? Cel puţin în felul ăsta nu trebuie să fii zăpăcită şi
bătută de vânt.
— Bine.
I-am dat tăticului un pupic pe obraz, apoi el a plecat în direcţia pârâului.
Am intrat în cort, cu Babar chiar în urma mea.
— Drăguţ, i-am spus lui Babar în timp ce mă uitam în jur. Mobilat în
stilul plin de gust al Refugiatului Modern. Şi îmi place la nebunie ce-au
făcut cu paturile astea pliante.
848
Babar se uită în sus către mine cu rânjetul lui prostesc de câine, apoi sări
pe unul dintre paturi şi se tolăni.
— Idiotule, am exclamat. Ai fi putut cel puţin să te ştergi pe labe!
Babar, remarcabil de nepăsător la critică, căscă şi-apoi închise ochii.
M-am dus pe pat lângă el, am scuturat bucăţile mai mari de noroi şi apoi
l-am folosit ca pernă. Nu păru să aibă ceva împotrivă. Şi chiar era un lucru
bun, din moment ce ocupa jumătate din patul meu.
— Ei bine, iată-ne. Sper că-ţi place aici.
Babar scoase un soi de sforăit. Bine zis, m-am gândit.
***
Chiar şi după ce ni se explică totul, erau încă vreo câţiva care
întâmpinau greutăţi când era vorba să le intre în cap că eram izolaţi şi pe
cont propriu. În şedinţele de grup conduse de fiecare dintre reprezentanţii
coloniali, era întotdeauna câte unul (sau unii) care spuneau că lucrurile nu
puteau fi atât de rele pe cât pretindea tăticul că sunt, că trebuia să existe
vreo cale pentru noi să rămânem în legătură cu restul omenirii, sau cel
puţin să ne folosim PDA-urile.
Atunci au trimis reprezentanţii coloniilor fiecărui colonist ultimul fişier
pe care urmau să-l primească PDA-urile lor. Era un fişier video, filmat de
către Conclav şi trimis tuturor celorlalte rase din secţiunea noastră de
spaţiu. În el, conducătorul Conclavului, pe nume generalul Gau, stătea pe o
înălţime care domina o mică aşezare. Când am văzut pentru prima oară
filmul, am crezut că era o aşezare umană, dar ni s-a spus că era o aşezare
de colonişti whaizi, aceştia fiind o rasă despre care nu ştiam nimic. Ceea ce
ştiam era că locuinţele şi clădirile lor arătau ca ale noastre, sau destul de
asemănătoare ca să nu conteze.
Acest general Gau rămase pe înălţime destul de mult ca să te întrebi la
ce se uita într-acolo în jos, către aşezare, iar aşezarea dispăru, transformată
în cenuşă şi foc de către ceea ce păreau o mie de raze de lumină plonjând
în jos din ceea ce ni se spuse că erau sute de nave spaţiale plutind la mare
înălţime deasupra coloniei. În numai câteva secunde, nu mai rămase nimic
din colonie sau din cei care locuiau în ele, în afară de o coloană de fum
care se înălţa către cer.
Nimeni nu mai puse la îndoială după aceea înţelepciunea deciziei de a
ne ascunde.
Nu ştiu de câte ori am urmărit filmul cu atacul Conclavului; trebuie să fi
fost de câteva zeci de ori înainte ca tăticul să vină la mine şi să mă pună să-
mi predau PDA-ul – niciun privilegiu doar pentru că eram copilul
849
conducătorului coloniei. Dar nu mă uitam din cauza atacului. O, bine, ar
trebui să spun că nu vedeam chiar asta când mă uitam. Ceea ce priveam era
silueta care stătea pe înălţime. Creatura care ordonase atacul. Cea care avea
pe mâini sângele unei întregi colonii. Mă uitam la acest general Gau. Mă
întrebam ce gândea când a dat ordinul. A simţit regret? Satisfacţie?
Plăcere? Durere? Am încercat să-mi închipui ce-ar însemna să ordoni
moartea a mii de oameni nevinovaţi. Eram fericită că nu puteam să concep
aşa ceva. Eram îngrozită că acest general putea. Şi că era acolo, afară.
Vânându-ne.
TREISPREZECE
La două săptămâni după ce am aterizat pe Roanoke, Magdy, Enzo,
Gretchen şi cu mine ne-am dus la o plimbare.
— Aveţi grijă unde aterizaţi, ne avertiză Magdy. Sunt nişte bolovani
mari aici jos.
— Grozav, comentă Gretchen.
Îşi aprinse lanterna de buzunar – tehnologie acceptabilă, nicio
componentă computerizată în ea, doar un LED de modă veche – şi o
îndreptă spre pământ, căutând un loc unde să aterizeze, şi apoi sări de pe
marginea zidului de containere, ţintind spre locul preferat. Enzo şi cu mine
am auzit un uf când ajunse jos, apoi o mică înjurătură.
— Ţi-am spus să ai grijă unde aterizezi, zise Magdy, îndreptându-şi
lanterna spre ea.
— Taci din gură, Magdy, îl apostrofă Gretchen. Nici măcar n-ar trebui
să fim aici. O să ne bagi pe toţi în încurcătură.
— Mda, bine, replică Magdy. Cuvintele tale ar avea mai multă
autoritate morală dacă n-ai fi de fapt aici, cu mine.
Mută cu o smucitură lumina lanternei de la Gretchen către mine şi Enzo,
care stăteam încă sus, pe zidul de containere.
— Voi doi aveţi vreun plan să veniţi cu noi?
— Vrei să încetezi, te rog, cu lanterna? exclamă Enzo. Patrula o să ne
vadă.
— Patrula e pe partea cealaltă a zidului de containere, zise Magdy. Deşi,
dacă nu vă grăbiţi, asta n-o să mai dureze prea mult. Aşa că… mişcaţi-vă!
Aprinse şi stinse repede lanterna pe faţa lui Enzo, dând naştere unui
efect stroboscopic enervant. Enzo oftă şi alunecă de pe zidul de containere;
850
am auzit bufnitura înăbuşită o secundă mai târziu. Mai rămâneam eu; m-
am simţit brusc prea expusă în vârful containerelor care formau îngrăditura
defensivă din jurul sătucului nostru – şi în acelaşi timp frontiera dincolo de
care nu ne era permis să mergem în timpul nopţii.
— Haide, şopti Enzo în sus, spre mine.
El, cel puţin, îşi aducea aminte că n-ar fi trebuit să fim afară şi-şi
modulă vocea corespunzător.
— Sari jos. Te prind eu.
— Te-ai prostit? am întrebat, tot în şoaptă. O să sfârşeşti cu pantofii mei
în orbite.
— A fost o glumă, zise Enzo.
— Bine, am răspuns. Nu mă prinde.
— Doamne, Zoë, exclamă Magdy, clar fără să şoptească. Vrei să sari
odată?
Am sărit de pe zidul de containere, la vreo trei metri de vârf, şi m-am
rostogolit puţin când am ajuns jos. Enzo îndreptă lanterna spre mine şi-mi
întinse mâna să mă ridic. Am luat-o şi m-am uitat pieziş la el, iar el m-a
tras sus. Apoi mi-am îndreptat propria mea lanternă în direcţia unde era
Magdy.
— Nesuferitule, i-am zis.
Magdy ridică din umeri.
— Hai, replică el şi porni de-a lungul perimetrului zidului către
destinaţia noastră.
După câteva minute, ne aţinteam cu toţii fasciculele lanternelor într-o
gaură.
— Oho! exclamă Gretchen. Tocmai am încălcat regula stingerii şi am
riscat să fim împuşcaţi din greşeală pentru asta de către garda de noapte. O
gaură în pământ. Aleg următoarea excursie pe teren, Magdy.
Magdy pufni şi îngenunche în gaură.
— Dacă ai fi atentă vreodată la ceva, ai şti că această gaură a stârnit
panică în rândul consiliului. Ceva a săpat asta acum două nopţi, în timp ce
patrula nu se uita. Ceva a încercat să intre în colonie de aici, de afară.
Îşi luă lanterna şi o mută în susul celui mai apropiat container până când
zări ceva.
— Uite. Sunt zgârieturi pe container. Ceva a încercat să treacă pe sus şi,
când n-a reuşit, a încercat pe dedesubt.
— Aşadar, ceea ce spui este că ne aflăm aici, afară, acum, cu o ceată de
animale de pradă, am constatat.
851
— Nu trebuie să fie un animal de pradă, spuse Magdy. Poate e doar o
creatură căreia îi place să sape.
Am mutat lumina din nou sus, pe urmele de gheare.
— Da asta-i o teorie rezonabilă.
— N-am fi putut vedea asta în timpul zilei? întrebă Gretchen. Când am
putea vedea lucrurile care sar să ne mănânce?
Magdy puse lumina pe mine.
— Mama ei şi-a pus oamenii de la securitate să umble pe lângă ea toată
ziua. Nu lăsau pe nimeni să se apropie. În plus, indiferent cine a făcut
gaura asta, a plecat de mult.
— O să-ţi aduc aminte că ai zis asta, atunci când ceva o să-ţi sfâşie
gâtlejul, îl avertiză Gretchen.
— Linişteşte-te, răspunse Magdy. Sunt pregătit. Şi oricum, gaura asta e
doar primul act. Tatăl meu e prieten cu unii dintre tipii de la securitate.
Unul dintre ei i-a spus că, doar cu puţin înainte de a închide totul pentru
noapte, au văzut o turmă de fanţi din aceia în pădure. Eu zic să ne ducem
să ne uităm.
— Ar trebui să ne întoarcem, vorbi Enzo. Nici măcar n-ar trebui să fim
aici, Magdy. Dacă ne găsesc afară, o să ne aştepte iadul pe toţi. Putem
vedea fanţii mâine. Când soarele e sus pe cer şi chiar îi putem vedea.
— Mâine or să fie treji şi or să pască, spuse Magdy. Şi nici vorbă să
putem face altceva decât să ne uităm la ei cu binoclul.
Magdy arătă din nou spre mine.
— Daţi-mi voie să vă aduc aminte că părinţii ei ne ţin zăvorâţi de două
săptămâni, aşteptând să descopere dacă ceva ne-ar putea azvârli de pe
planeta asta.
— Sau dacă ne-ar putea omorî, am completat. Ceea ce ar fi o problemă.
Magdy alungă ideea cu un gest al mâinii.
— Ceea ce spun eu este că dacă vrem cu adevărat să vedem chestiile
astea – chiar să ajungem destul de aproape ca să ne putem uita bine la ele –
trebuie s-o facem acum. Dorm cu toţii, nimeni nu ştie că am plecat şi o să
ne întoarcem înainte ca cineva să ne simtă lipsa.
— Tot cred că ar trebui să ne întoarcem, insistă Enzo.
— Enzo, ştiu că asta îţi ia din timpul preţios petrecut cu prietena ta, zise
Magdy, dar credeam că s-ar putea să vrei să explorezi şi altceva decât
amigdalele lui Zoë, măcar de data asta.
Magdy era foarte norocos că nu se afla în raza de acţiune a braţului când
făcea acest comentariu. Fie a braţului meu, fie a braţului lui Enzo.
852
— Iar eşti un măgar, Magdy, exclamă Gretchen.
— Bine, spuse Magdy. Voi duceţi-vă înapoi. Ne vedem mai târziu. Eu
am de gând să văd nişte fanţi.
Porni către pădure, plimbând fasciculul lanternei prin iarbă (sau planta
asemănătoare cu iarba care acoperea pământul) în timp ce mergea. Eu am
îndreptat lanterna spre Gretchen. Ea îşi dădu ochii peste cap cu exasperare
şi porni după Magdy. După un minut, Enzo şi cu mine ne-am luat după ei.
***
Luaţi un elefant. Faceţi-l doar puţin mai mic. Scăpaţi de urechi. Faceţi-i
trompa mai scurtă şi cu tentacule la capăt. Întindeţi-i picioarele până când
aproape că pare imposibil să-i poată susţine greutatea. Daţi-i patru ochi. Şi
apoi faceţi tot felul de alte lucruri stranii corpului său încât nu rămâne
decât să spui că arată mai mult ca un elefant decât ca orice altceva la care
te-ai putea gândi.
Asta-i un fant.
În cele două săptămâni în care fuseserăm închişi în satul coloniei,
aşteptând semnalul verde ca să începem colonizarea propriu-zisă, fanţii
fuseseră zăriţi de câteva ori, fie în pădurea de lângă sat, fie, foarte rar, în
porţiunea neîmpădurită dintre sat şi pădure. Apariţia unor fanţi stârnea o
goană nebună a copiilor către poarta coloniei (o deschizătură în zidul de
containere, care se închidea noaptea), ca să se uite, să caşte gura şi să facă
semn cu mâna creaturilor. Mai stârnea şi un val care arăta o nonşalanţă
studiată, format din noi, adolescenţii, pentru că şi noi voiam să-i vedem,
numai că nu voiam să părem prea interesaţi, din moment ce asta ne-ar fi
afectat credibilitatea faţă de toţi prietenii noştri cei noi.
Cu siguranţă Magdy n-a dat niciodată niciun indiciu că i-ar fi păsat
câtuşi de puţin de fanţi. Se lăsa tras până la poartă de către Gretchen când
trecea o turmă, apoi însă petrecea cea mai mare parte a timpului vorbind cu
ceilalţi băieţi care erau şi ei bucuroşi să facă să pară că fuseseră traşi către
poartă. Totul se reduce la aparenţă, presupun. Chiar şi cei care se străduiau
să pară imperturbabili aveau în ei ceva copilăresc.
Exista o oarecare dispută în legătură cu faptul dacă fanţii pe care-i
vedeam erau un grup local care trăia în zonă, sau dacă văzuserăm mai
multe turme care migrau pe aici. N-aveam nici cea mai mică idee care
dintre teorii era corectă; eram pe planetă doar de vreo două săptămâni. Şi
de la depărtare, toţi fanţii arătau cam la fel.
Iar de aproape, aşa cum am descoperit destul de repede, miroseau oribil.
853
— Chiar totul pe planeta asta miroase ca rahatul? îmi şopti Gretchen în
timp ce ne uitam în sus la fanţi.
Se legănau înainte şi înapoi, foarte încet, ca şi cum ar fi dormit stând în
picioare. Cât despre răspunsul la întrebarea ei, unul dintre fanţii cei mai
apropiaţi de locul unde ne ascundeam lăsă să-i scape un vânt monumental.
Ne-am înecat şi am chicotit în aceeaşi măsură.
— Ssst, şopti Enzo.
El şi Magdy erau ghemuiţi în spatele altui tufiş înalt, la vreo doi metri
de noi, aproape de luminişul unde turma de fanţi se hotărâse să se
odihnească pe timpul nopţii. Erau vreo doisprezece, cu toţii dormind şi
trăgând vânturi sub stele. Lui Enzo vizita nu părea să-i placă prea mult;
cred că era îngrijorat că s-ar putea să trezim fanţii din greşeală. Şi nu era o
grijă lipsită de importanţă; picioarele fanţilor arătau ca nişte fuse de la
distanţă, dar de aproape era limpede că ar putea zdrobi pe oricare dintre noi
fără prea mare efort, iar aici erau doisprezece fanţi. Dacă i-am trezi şi ar
intra în panică, am putea sfârşi transformaţi în carne tocată.
Cred că era încă puţin îmbufnat pentru comentariul despre „explorarea
amigdalelor”. Magdy, în felul lui obişnuit, nu tocmai fermecător, îl
tachinase pe Enzo încă de când el şi cu mine începuserăm să ne întâlnim
oficial. Zeflemelele apăreau şi dispăreau în funcţie de cum mergea relaţia
lui Magdy cu Gretchen în momentul respectiv. Bănuiam că în acel moment
Gretchen îl ţinea la distanţă. Uneori cred că aş avea nevoie de un grafic sau
poate de o diagramă ca să pricep cum se înţeleg cei doi.
Încă unul dintre fanţi dădu drumul unei încărcături epice de flatulenţă.
— Dacă mai stăm aici, o să mă sufoc, i-am şoptit lui Gretchen.
Ea dădu din cap şi-mi făcu semn să mă duc după ea. Ne-am furişat către
locul unde stăteau Enzo şi Magdy.
— Putem pleca acum? îi şopti Gretchen lui Magdy. Ştiu că probabil te
încântă mirosul, dar noi, ceilalţi, suntem pe cale să pierdem cina. Şi am stat
aici destul de mult încât cineva să înceapă să se întrebe unde ne-am dus.
— Un minut, ceru Magdy. Vreau să ajung mai aproape de unul dintre ei.
— Glumeşti, exclamă Gretchen.
— Am ajuns până aici…, insistă Magdy.
— Chiar eşti un idiot uneori, ştii? comentă Gretchen. Nu te duci pur şi
simplu către o turmă de animale sălbatice ca să le saluţi. Or să te omoare.
— Sunt adormite, protestă Magdy.
— N-or să mai fie dacă te duci de-a dreptul în mijlocul lor.
854
— Nu sunt chiar atât de prost, replică Magdy, cu şoapta devenind cu
atât mai sonoră cu cât se enerva mai tare. N-o să fie nicio problemă.
Încetează cu grijile.
Înainte ca Gretchen să apuce să riposteze, Enzo ridică mâna să-i
liniştească pe amândoi.
— Uite, spuse el, şi arătă undeva spre mijlocul luminişului. Unul dintre
ei se trezeşte.
— O, minunat, exclamă Gretchen.
Fantul în discuţie îşi scutură capul şi apoi îl ridică, întinzându-şi larg
tentaculele de pe trompă. Le flutură dintr-o parte în alta.
— Ce face? l-am întrebat pe Enzo.
El ridică din umeri. Nu era expert în fanţi mai mult decât mine.
A mai mişcat un timp din tentacule, într-un arc mai larg, apoi mi-a
trecut prin minte ce făcea. Mirosea ceva. Ceva ce n-ar fi trebuit să fie
acolo.
Fantul mugi, nu din trompă, ca un elefant, ci din gură. Toţi ceilalţi fanţi
se treziră instantaneu şi începură să se mişte.
M-am uitat pieziş spre Gretchen. O, rahat, am mimat din buze. Ea
încuviinţă şi se uită înapoi peste umăr la fanţi. M-am întors spre Magdy,
care devenise brusc foarte mic. Nu cred că acum mai voia să se apropie
vreun pic.
Fantul cel mai apropiat de noi se întoarse brusc şi se frecă de tufişul în
spatele căruia ne ascundeam. I-am auzit bufnitura piciorului când animalul
se mută într-o nouă poziţie. Am hotărât că era timpul să mă mişc, dar
trupul îmi nesocoti hotărârea, din moment ce nu-mi lăsă controlul
picioarelor. Eram încremenită pe loc, ghemuită în spatele unui tufiş,
aşteptând să fiu călcată în picioare.
Ceea ce nu se întâmplă niciodată. O secundă mai târziu, fantul dispăru,
luând-o la fugă în aceeaşi direcţie ca şi restul turmei: cât mai departe de
noi. Magdy săltă din poziţia chircită şi ascultă turma tropăind în depărtare.
— În regulă, vorbi el. Ce-a fost ceea ce tocmai s-a întâmplat?
— Credeam că ne-au mirosit, cu siguranţă, am răspuns. Am crezut că
ne-au descoperit.
— Ţi-am zis că eşti un idiot, îi spuse Gretchen lui Magdy. Dacă ai fi
fost acolo când s-au trezit, am fi adunat cu lopata ce-ar mai fi rămas din
tine, într-o găleată.
855
Cei doi începură să se răstească unul la altul; m-am răsucit să mă uit la
Enzo, care se întorsese cu faţa în direcţia opusă celei în care fugiseră fanţii.
Avea ochii închişi, dar părea că se concentrează la ceva.
— Ce e? am întrebat.
Deschise ochii, se uită la mine şi apoi arătă în direcţia spre care se uita.
— Vântul vine din direcţia asta.
— Bine, am replicat.
Nu-i urmăream ideea.
— Ai fost vreodată la vânătoare? întrebă Enzo.
Am clătinat din cap.
— Noi eram contra vântului faţă de fanţi. Vântul sufla mirosul nostru
departe de ei.
Arătă către locul unde stătuse primul fant care se trezise.
— Nu cred că fantul acela ne-ar fi mirosit câtuşi de puţin.
Clic!
— Bine, am replicat. Acum am priceput.
Enzo se întoarse spre Magdy şi Gretchen.
— Hei, voi doi! exclamă el. E timpul să plecaţi. Acum!
Magdy îndreptă lanterna de buzunar către Enzo şi păru gata să spună
ceva sarcastic, apoi prinse expresia de pe chipul lui Enzo în cercul de
lumină.
— Ce e?
— Fanţii n-au fugit din cauza noastră, explică Enzo. Cred că e altceva
acolo. Ceva care vânează fanţi. Şi cred că vine încoace.
***
E un clişeu al divertismentelor de groază să pui adolescenţi pierduţi în
pădure şi să-ţi imaginezi că sunt hăituiţi de ceva oribil aflat chiar în urma
lor.
Iar acum ştiu de ce. Dacă vrei să te simţi vreodată la limita terorii totale,
abjecte, care te face să-ţi verşi maţele, încearcă să-ţi croieşti drum afară
dintr-o pădure vreun kilometru-doi, noaptea, cu certitudinea că eşti vânat.
Te face să te simţi viu, chiar te face, dar nu într-un fel în care vrei să te
simţi viu.
Magdy era în frunte, desigur, deşi e discutabil dacă asta se întâmpla
pentru că ştia drumul înapoi sau doar pentru că alerga destul de repede
pentru ca noi ceilalţi să trebuiască să fugim după el. Gretchen şi cu mine îl
urmam, iar Enzo forma ariergarda. O dată am încetinit ca să verific dacă
mai e acolo, iar el mi-a făcut semn să alerg mai departe.
856
— Rămâi cu Gretchen, zise el.
Apoi mi-am dat seama că rămânea intenţionat în urma noastră, astfel
încât, orice ne-ar fi urmărit, să trebuiască să treacă de el mai întâi. L-aş fi
sărutat chiar atunci, dacă n-aş fi fost doar un ghem fremătător de
adrenalină, fugind cu disperare ca să ajung acasă.
— Pe-aici! ne strigă Magdy.
Arătă spre o potecă naturală accidentată pe care am recunoscut-o ca
fiind cea pe care-o folosisem ca să intrăm în pădure prima dată. Mă
concentram să înaintez pe acea potecă, şi atunci ceva se strecură prin
spatele lui Gretchen şi mă apucă pe neaşteptate. Am ţipat.
Se auzi o bubuitură, urmată de o bufnitură înăbuşită.
Enzo se aruncă spre ceea ce mă înşfăcase. O secundă mai târziu, era
întins pe solul pădurii, cu pumnalul lui Dickory la gât. Am avut nevoie de
mai mult timp decât ar fi trebuit ca să recunosc cine ţinea cuţitul.
— Dickory! am ţipat. Opreşte!
Dickory se opri.
— Dă-i drumul! Nu e un pericol pentru mine!
Dickory scoase cuţitul şi se îndepărtă de Enzo. Enzo se depărtă în patru
labe de Dickory şi de mine.
— Hickory? am strigat. E totul în ordine?
De undeva din faţă, am auzit vocea lui Hickory.
— Prietenul tău avea un pistol! L-am dezarmat!
— Mă sugrumă! l-am auzit pe Magdy.
— Dacă Hickory ar fi vrut să te sugrume, n-ai fi putut să vorbeşti! am
răspuns. Dă-i drumul, Hickory!
— Păstrez pistolul, anunţă Hickory.
Se auzi un foşnet în întuneric când Magdy se ridică.
— Bine, am zis.
Acum, că ne opriserăm din alergat, era ca şi cum cineva trăsese o frână,
şi toată adrenalina din corp se scurgea pe la picioare. M-am ghemuit ca s-o
împiedic să se reverse.
— Nu, nu e bine, replică Magdy.
L-am văzut apărând din întuneric, păşind apăsat înspre mine. Dickory se
interpuse între mine şi Magdy. Mersul lui Magdy se opri brusc.
— E pistolul tatălui meu! Dacă descoperă că lipseşte, sunt ca şi mort!
— În primul rând, ce făceai cu pistolul? întrebă Gretchen.
Se întorsese în locul unde stăteam eu, cu Hickory urmând-o.
857
— Ţi-am zis că eram pregătit, răspunse Magdy şi apoi se întoarse spre
mine. Trebuie să le spui gărzilor tale de corp să fie mai atenţi.
Arătă spre Hickory.
— Aproape că l-am lăsat fără cap pe ăsta.
— Hickory? am întrebat.
— N-am fost în niciun pericol serios, replică Hickory cu blândeţe.
Atenţia lui părea să fie îndreptată în altă parte.
— Vreau pistolul înapoi, se răsti Magdy.
Cred că încerca să ameninţe; eşuă când vocea i se frânse.
— Hickory o să-i dea pistolul înapoi tatălui tău când o să ajungem
înapoi în sat, am zis.
Simţeam apropiindu-se o durere de cap provocată de oboseală.
— Acum, insistă Magdy.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Magdy, am răbufnit.
Eram dintr-odată foarte obosită şi furioasă.
— Vrei te rog să taci din gură cu afurisitul tău de pistol! Ai noroc că nu
l-ai omorât pe vreunul dintre noi cu el. Şi ai noroc că nu l-ai nimerit pe
vreunul dintre ei – am făcut semn către Dickory şi apoi către Hickory –
pentru că atunci tu ai fi mort, iar noi ceilalţi ar trebui să dăm explicaţii
despre cum s-a întâmplat. Aşa că taci din gură cu idiotul tău de pistol! Taci
şi hai să mergem acasă!
Magdy se uită ţintă la, mine, apoi porni tropăind în întuneric, către sat.
Enzo îmi aruncă o privire ciudată şi se luă după prietenul lui.
— Perfect, am comentat şi mi-am strâns tâmplele între palme.
Durerea monstruoasă de cap pe care o prevăzusem sosise, şi era un
specimen magnific.
— Ar trebui să te întorci în sat, îmi spuse Hickory.
— Aşa crezi? am întrebat şi apoi m-am ridicat în picioare şi am plecat
hotărâtă către sat, departe de el şi de Dickory.
Gretchen, rămasă brusc în compania celor două gărzi de corp ale mele,
nu era prea departe în urma mea.
***
— Nu vreau s-ajungă la John şi Jane niciun cuvânt despre ce s-a-
ntâmplat astă-noapte, i-am spus lui Hickory când el, Dickory şi cu mine am
ajuns în sectorul comun al satului.
La ora asta din noapte, doar vreo două alte persoane mai hoinăreau pe-
acolo, iar acestea dispărură rapid când Hickory şi Dickory îşi făcură
858
apariţia. Două săptămâni nu fuseseră suficiente ca oamenii să se
obişnuiască cu ei. Aveam spaţiul comun numai pentru noi.
— Cum spui tu, încuviinţă Hickory.
— Mulţumesc, am zis şi am pornit să mă îndepărtez de el, către cortul
pe care-l împărţeam cu părinţii mei.
— N-ar fi trebuit să te duci în pădure, vorbi Hickory.
Asta mă făcu să mă opresc. M-am întors cu faţa la Hickory.
— Poftim?
— N-ar fi trebuit să te duci în pădure, repetă Hickory. Nu fără protecţia
noastră.
— Aveam protecţie, am replicat, şi unei părţi a creierului meu nu-i
venea să creadă că aceste vorbe chiar mi-au ieşit din gură.
— Protecţia ta era un pistol mânuit de cineva care nu ştia să-l
folosească. Glonţul pe care l-a tras s-a dus în pământ, la mai puţin de
treizeci de centimetri de el. L-am dezarmat pentru că era o ameninţare
pentru el însuşi, nu pentru mine.
— O să am grijă să-i spun asta. Dar nu contează. N-am nevoie de
permisiunea ta, Hickory, ca să fac ce poftesc. Tu şi cu Dickory nu sunteţi
părinţii mei. Iar în tratatul vostru nu scrie că-mi puteţi impune ce să fac.
— Eşti liberă să faci ce doreşti. Dar ţi-ai luat riscuri inutile, atât
mergând în pădure cât şi pentru că nu ne-ai informat despre intenţia ta.
— Asta nu v-a împiedicat să veniţi după mine.
Replica mea a sunat ca o acuzaţie, pentru că eram într-o stare de spirit
acuzatoare.
— Nu, recunoscu Hickory.
— Aşa că v-aţi apucat din proprie iniţiativă să mă urmăriţi când eu nu v-
am dat permisiunea s-o faceţi.
— Da.
— Să nu mai faceţi niciodată aşa ceva. Ştiu că intimitatea este un
concept străin pentru voi, dar uneori nu vă vreau prin preajmă. Puteţi
pricepe asta? Tu – am arătat spre Dickory – aproape că i-ai tăiat gâtul
prietenului meu în noaptea asta. Ştiu că nu-l placi, dar asta-i puţin cam
mult.
— Dickory nu i-ar fi făcut niciun rău lui Enzo, protestă Hickory.
— Enzo nu ştie asta, am replicat şi m-am întors spre Dickory. Şi dacă ţi-
ar fi tras o lovitură bună? L-ai fi putut răni doar ca să-l opreşti. N-am
nevoie de felul ăsta de protecţie. Şi nici n-o vreau.
859
Hickory şi Dickory rămaseră pe loc tăcuţi, absorbindu-mi furia. După
câteva secunde, m-am săturat de asta.
— Ei bine, am întrebat.
— Fugeai afară din pădure când ai dat peste noi, îi aminti Hickory.
— Da? Şi? Credeam că s-ar fi putut să fim urmăriţi. Ceva a speriat fanţii
la care ne uitam, iar Enzo a crezut că putea fi un animal de pradă sau cam
aşa ceva. A fost alarmă falsă. Nu era nimic în spatele nostru, altfel ne-ar fi
prins din urmă când aţi apărut voi doi de nicăieri şi ne-aţi speriat ca naiba
pe toţi.
— Nu, vorbi Hickory.
— Nu? Nu ne-aţi speriat ca naiba? Dă-mi voie să fiu de altă părere.
— Nu, repetă Hickory. Eraţi urmăriţi.
— Ce tot vorbeşti acolo? Nu era nimic în urma noastră.
— Erau în copaci. Se ţineau după voi pe deasupra. Mergeau înaintea
voastră. I-am auzit pe ei, înainte să te auzim pe tine.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Ei? am întrebat.
— De aceea v-am luat cu noi imediat ce v-am auzit venind. Ca să vă
protejăm.
— Ce erau?
— Nu ştim. N-am avut timp să facem nicio observaţie adecvată. Şi
credem că împuşcătura prietenului vostru i-a pus pe fugă.
— Atunci nu era neapărat ceva care să ne vâneze pe noi. Ar fi putut fi
orice.
— Poate, acceptă Hickory, în acea manieră neutră căutată pe care o avea
când nu voia să mă contrazică. Orice-ar fi, se mişcau odată cu tine şi cu
grupul tău.
— Băieţi, sunt obosită, am zis, pentru că nu voiam să mă mai gândesc la
nimic din toate astea, şi dacă mă mai gândeam – la ideea că o haită de
creaturi ne urmărea din copaci – m-aş fi prăbuşit chiar acolo, în sectorul
comun. Putem lăsa discuţia asta pe mâine?
— Cum doreşti, Zoë.
— Mulţumesc, am răspuns şi am pornit către pat, târându-mi picioarele.
Şi adu-ţi aminte ce-am stabilit despre faptul de a nu le spune părinţilor.
— Nu le vom spune părinţilor.
— Şi adu-ţi aminte că am zis să nu mă urmăriţi!
Ei nu răspunseră nimic la asta şi am plecat să mă culc.
***
860
L-am găsit pe Enzo în dimineaţa următoare afară din cortul familiei lui,
citind o carte.
— Oho, o carte adevărată! am exclamat. Pe cine-ai omorât ca s-o obţii?
— Am împrumutat-o de la unul dintre copiii menoniţi, răspunse el.
Îmi arătă cotorul.
— Huckleberry Finn. Ai auzit de ea?
— Întrebi o fată de pe o planetă pe nume Huckleberry dacă a auzit de
Huckleberry Finn!
Speram ca tonul vocii mele, care arăta că nu-mi venea să cred, să
transmită şi amuzament.
După cât se părea, nu.
— Scuză-mă. N-am făcut legătura.
Deschise cartea în locul unde citea.
— Ascultă, am zis. Voiam să-ţi mulţumesc. Pentru ce-ai făcut astă-
noapte.
Enzo se uită pe deasupra cărţii.
— N-am făcut nimic astă-noapte.
— Ai rămas în urma lui Gretchen şi a mea. Te-ai aşezat între noi şi
orice-ar fi fost ceea ce ne urmărea. Voiam doar să ştii că am apreciat
gestul.
Enzo ridică din umeri.
— Nu că ne-ar fi urmărit ceva, până la urmă.
M-am gândit să-l pun la curent cu ceea ce-mi spusese Hickory, dar m-
am stăpânit.
— Şi când ceva a venit spre voi, era în faţa mea. Aşa că n-am fost de
prea mare folos de fapt.
— Mda, că veni vorba… Voiam să-mi cer scuze pentru asta. Pentru
chestia cu Dickory.
Nu ştiam prea bine cum să pun problema. Îmi închipuiam că n-ar fi
sunat prea bine Scuză-mă pentru când garda mea de corp extraterestră
aproape că ţi-a tăiat capul cu un cuţit.
— Nu-ţi face griji, spuse Enzo.
— Nu-mi fac, am replicat.
— Chiar nu. Garda ta de corp şi-a făcut treaba.
Vreme de o secundă, mi s-a părut că Enzo ar fi vrut să mai spună ceva,
apoi însă înclină capul şi se uită la mine de parcă aştepta să termin
indiferent ce făceam în acel moment, ca să se poată întoarce la cartea lui
foarte importantă.
861
Mi-a trecut brusc prin cap că Enzo nu-mi mai scrisese nicio poezie de
când coborâserăm pe Roanoke.
— Bine atunci, am spus, neconvingător. Bănuiesc că o să ne vedem
ceva mai târziu.
— Sună bine, răspunse Enzo, apoi îmi făcu un semn prietenos cu mâna
şi-şi băgă nasul în treaba lui cu Huck Finn.
Am plecat înapoi la cortul meu, l-am găsit pe Babar înăuntru, m-am dus
la el şi l-am luat în braţe.
— Felicită-mă, Babar. Cred că tocmai am avut prima ceartă cu prietenul
meu.
Babar mă linse pe faţă. Asta mai îmbunătăţi lucrurile un pic. Dar nu
prea mult.
PAISPREZECE
— Nu, cânţi încă prea jos, i-am spus lui Gretchen. Pari monotonă. Ai
nevoie să începi cu un ton mai sus, sau pe aproape. Uite-aşa…
Am reluat partea pe care voiam s-o cânte ea.
— Dar aşa cânt, replică Gretchen.
— Nu, cânţi mai jos de-atât.
— Atunci tu abordezi melodia greşit, protestă Gretchen. Pentru că eu
cânt melodia pe care-o cânţi şi tu. Dă-i drumul!
Mi-am dres glasul şi am interpretat melodia pe care voiam s-o cânte ea.
O imită perfect. M-am oprit din cântat şi am ascultat-o pe Gretchen. Era
monotonă.
— Ei, ce prostie, am comentat.
— Ţi-am spus eu.
— Dacă aş putea să te pun să auzi cântecul, ai auzi melodia şi ai cânta-
o.
— Dacă ai putea să mă pui să aud cântecul, n-am încerca să-l cântăm
deloc. L-am asculta doar, ca nişte fiinţe umane civilizate.
— Bine zis, am fost de acord.
— Nimic nu-i bine în legătură cu asta, ripostă Gretchen. Ţi-o jur, Zoë.
Ştiam că venirea într-o colonie nouă urma să fie dificilă. Eram gata pentru
asta. Dar dacă aş fi ştiut că or să-mi ia PDA-ul, era foarte posibil să rămân
pe Erie. Dă-i drumul, zi că sunt superficială.
— Eşti superficială.
862
— Acum zi că mă înşel. Dacă îndrăzneşti…
Nu i-am spus că se înşală. Ştiam cum se simte. Da, era superficial să
recunoşti că-ţi lipsea PDA-ul. Dar când îţi petrecuseşi întreaga viaţă fiind
capabil să faci să apară tot ce doreai pe un PDA, ca să te distrezi – muzică,
filme, cărţi şi prieteni –, atunci când trebuia să te desparţi de el te simţeai
mizerabil. Cu adevărat mizerabil. Mizerabil cam ca în „captiv pe o insulă
pustie cu nimic altceva în afară de nuci de cocos ca să le ciocneşti”. Pentru
că nu exista nimic cu care să le înlocuim. Da, menoniţii coloniali îşi
aduseseră mica lor bibliotecă de cărţi tipărite, dar cea mai mare parte a
acesteia consta din biblii, manuale agricole şi câteva „clasice”, dintre care
Huckleberry Finn era unul dintre cele mai recente volume. Cât despre
muzică şi divertismente populare, ei bine, nu aveau o legătură prea mare cu
asta.
Îţi dădeai seama că vreo câţiva dintre adolescenţii menoniţi coloniali
credeau că e amuzant să ne privească pe noi, ceilalţi, trecând prin privarea
de divertisment. Nu părea foarte creştinesc din partea lor, trebuie să spun.
Pe de altă parte, nu ei erau cei a căror viaţă fusese modificată drastic prin
aterizarea pe Roanoke. Dacă aş fi fost în locul lor şi aş fi văzut o ceată
întreagă de alţi indivizi plângându-se şi suspinând pentru cât de groaznic
era că le fuseseră luate jucăriile, m-aş fi simţit şi eu poate puţin cu nasul pe
sus.
Am făcut ceea ce fac cu toţii în situaţiile în care duc lipsă de ceva: ne-
am adaptat. Nu citisem nicio carte de când ajunseserăm pe Roanoke, dar
eram pe lista de aşteptare pentru un exemplar legat din Vrăjitorul din Oz.
Nu existau spectacole de divertisment înregistrate, dar Shakespeare nu dă
greş niciodată; era plănuită de sâmbătă într-o săptămână o lectură pe roluri
cu A douăsprezecea noapte. Promitea să fie destul de înspăimântătoare –
auzisem unele dintre lecturi – dar Enzo citea rolul lui Sebastian şi o făcea
destul de bine; şi, ca să spun drept, ar fi fost prima oară când intram în
contact cu o piesă a lui Shakespeare – sau orice altă piesă, în afară de
spectacolele de la şcoală – pe viu. Şi oricum n-aş fi avut altceva de făcut.
Cât despre muzică, ei bine, iată ce s-a întâmplat: nu mai târziu de două
zile după aterizare, câţiva dintre colonişti au scos chitare, acordeoane, tobe
de mână şi alte asemenea instrumente şi s-au apucat să încerce să cânte
împreună. Încercarea merse groaznic, pentru că nimeni nu cunoştea muzica
nimănui altcuiva. Semăna cu ceea ce se întâmplase pe Magellan. Aşa că s-
au apucat să se înveţe unii pe alţii cântecele fiecăruia, apoi unii sosiră să le
cânte, iar după aceea alţii apărură să le asculte. Şi aşa se întâmplă că, la
863
capătul spaţiului, fără să observe nimeni, colonia Roanoke reinventă
chefurile. Aşa le numea tăticul. I-am spus că era un nume stupid, iar el
răspunse că era de acord, dar că celălalt nume pentru asta – „chiolhan” –
era şi mai rău. Nu-l puteam contrazice.
Chefliii de pe Roanoke (aşa cum îşi spuneau acum) primeau cereri – dar
numai dacă persoana care făcea cererea cânta cântecul. Iar dacă muzicienii
nu cunoşteau cântecul, trebuia să-l cânţi cel puţin de două ori până când îşi
dădeau seama cum să-l imite. Asta duse la o evoluţie interesantă: cântăreţii
începură să facă versiuni a capella ale cântecelor lor favorite, mai întâi
singuri şi din ce în ce mai des în grupuri, care puteau fi acompaniate de
Cheflii sau nu. Devenea un motiv de mândrie pentru oameni să-şi prezinte
piesele favorite deja aranjate, astfel încât toţi ceilalţi din public să nu
trebuiască să suporte un şir de repetiţii, înainte ca totul să fie demn de
ascultat.
Se putea spune, cu siguranţă, că unele dintre aceste aranjamente erau
mai aranjate ca celelalte, ca să mă exprim politicos, iar unii cântau cu
acelaşi control al vocii precum o pisică în ploaie. Dar acum, la vreo două
luni după ce se lansaseră chefurile, oamenii începuseră să prindă şpilul. Şi
începuseră să vină la chefuri cu cântece noi, aranjate a capella. Unul dintre
cântecele cele mai populare la ultimele chefuri fusese „Lasă-mă să conduc
tractorul” – povestea unui colonist învăţat să conducă un tractor manual de
către un menonit, care, pentru că aceştia erau singurii care ştiau cum să
manevreze maşinile agricole necomputerizate, fusese însărcinat să se ocupe
de însămânţarea culturilor şi să ne înveţe pe noi, ceilalţi, cum să le folosim
utilajele. Cântecul se termina cu un tractor intrând într-un şanţ. Era bazat
pe o poveste adevărată. Menoniţii credeau că piesa era destul de hazlie,
deşi apăruse cu preţul unui tractor stricat.
Cântecele despre tractoare erau foarte departe de ceea ce ascultaserăm
înainte, dar, pe de altă parte, ne aflam foarte departe de locurile de unde
veneam fiecare dintre noi, în toate sensurile, aşa că poate că asta se
potrivea. Şi ca să mă exprim total sociologic, poate că ceea ce însemna
acest lucru era că, peste douăzeci sau cincizeci de ani standard, indiferent
când se hotăra Uniunea Colonială să ne lase să intrăm în contact cu restul
rasei umane, Roanoke urma să aibă propria ei formă muzicală distinctă.
Poate că or s-o numească Roanokapella. Sau chefanoke. Sau cumva.
Dar în acest moment precis, tot ce încercam să fac era să obţin melodia
corectă pe care s-o cânte Gretchen, astfel încât ea şi cu mine să putem
merge la următorul chef cu o versiune măcar pe jumătate decentă din
864
„Dimineaţă la Delhi”, ca să-l preia Chefliii. Şi sufeream un eşec mizerabil.
Aşa te simţi când îţi dai seama că, în ciuda faptului că un cântec a fost
poate favoritul tău dintotdeauna, nu ştii de fapt fiecare întorsătură şi fiecare
înfloritură a lui. Şi din moment ce exemplarul meu din cântec se găsea pe
PDA-ul pe care nu mai puteam să-l folosesc şi nici măcar să-l am, nu
exista niciun mijloc să corectez problema.
În afară de cazul…
— Am o idee, i-am zis lui Gretchen.
— Presupune să înveţi să nu mai cânţi fals? întrebă ea.
— Chiar mai bine, am răspuns.
Zece minute mai târziu ne aflam în partea cealaltă a Croatoanului, în
faţa centrului de informaţii al satului – singurul loc de pe întreaga planetă
unde puteai găsi încă un aparat electronic în stare de funcţionare, pentru că
interiorul era proiectat să blocheze complet orice semnale radio sau de alt
fel. Tehnologia pentru a face acest lucru era, din nefericire, destul de rară
pentru ca să fie suficientă doar pentru un container de marfă modificat.
Vestea bună era că mai făceau. Vestea proastă era că făceau destulă doar
pentru o infirmerie. Uneori viaţa e de rahat. Gretchen şi cu mine ne-am dus
în spaţiul de primire, unde era întuneric beznă din cauza materialului de
blocare a semnalelor; trebuia să închizi uşa exterioară către centrul de
informaţii înainte să poţi deschide uşa interioară. Aşa că, pentru
aproximativ o secundă şi jumătate, ne-am simţit de parcă am fi fost
înghiţite de moartea sumbră, neagră, fără formă. N-aş recomanda aşa ceva.
Apoi am deschis uşa interioară şi am găsit înăuntru un obsedat de
calculatoare. Se uită la amândouă, puţin surprins, după care îşi luă
înfăţişarea care spunea nu.
— Răspunsul e nu, vorbi el, confirmând expresia feţei.
— Hai, domnule Bennett, am exclamat. Nici măcar nu ştii ce-avem de
gând să cerem…
— Păi, să vedem, replică el. Două adolescente – care se nimereşte să fie
fiicele unor conducători ai coloniei – se întâmplă să intre în singurul loc
din colonie unde se pot juca cu un PDA. Hmm… Au venit oare să implore
să se joace cu un PDA? Sau au venit pentru că le face plăcere compania
unui bărbat rotofei, de vârstă mijlocie? Nu-i o întrebare grea, domnişoară
Perry.
— Voiam doar să ascultăm un singur cântec, am spus. O să scapi de noi
de pe cap în numai un minut.
Bennett oftă.
865
— Ştii, cel puţin de două ori pe zi cuiva exact la fel ca voi îi vine ideea
sclipitoare să vină aici şi să întrebe dacă n-aş putea să-l las să împrumute
un PDA ca să se uite la un film, să asculte nişte muzică sau să citească o
carte. Şi, ah, o să-i ia numai un minut. Nici măcar n-o să observ că e acolo.
Şi dacă spun da, atunci alţii or să vină să ceară acelaşi timp. Până la urmă o
să petrec atâta timp ajutând oamenii cu PDA-urile lor, încât n-o să mai am
timp să fac treaba cu care părinţii tăi, domnişoară Perry, m-au însărcinat.
Aşa că spune-mi tu: ce-ar trebui să decid?
— Să pui un lacăt? sugeră Gretchen.
Bennett se uită pieziş la Gretchen, morocănos.
— Foarte amuzant, comentă el.
— Ce faci pentru părinţii mei? am întrebat.
— Părinţii tăi m-au pus să descopăr şi să imprim, încet şi minuţios,
fiecare act diplomatic şi fiecare dosar al administraţiei Uniunii Coloniale,
astfel încât să poată apela la ele fără să trebuiască să vină aici şi să mă bată
la cap, răspunse Bennett. Într-un fel apreciez asta, dar într-altul mai direct
fac asta de trei zile şi probabil o s-o mai fac încă patru. Şi pentru că
imprimanta cu care trebuie să lucrez se blochează cu regularitate, chiar are
nevoie de cineva care să fie atent la ea. Iar ăsta-s eu. Aşa că asta e,
domnişoară Perry: patru ani de educaţie tehnică şi douăzeci de ani de
muncă profesională mi-au permis să ajung maimuţoiul unei imprimante în
fundul spaţiului. Cu adevărat, ţelul vieţii mele a fost atins!
Am ridicat din umeri.
— Atunci lasă-ne pe noi, am spus.
— Scuză-mă? se miră Bennett.
— Dacă nu faci nimic altceva decât să ai grijă să nu se blocheze
imprimanta, asta putem face noi în locul tău, am explicat. O să lucrăm
pentru tine două ore, şi în schimb ne laşi să folosim două PDA-uri câtă
vreme suntem aici. Pe urmă, poţi să faci orice altceva ai nevoie să faci.
— Sau să te duci să mănânci de prânz, adăugă Gretchen. Să-i faci o
surpriză soţiei.
Bennett rămase tăcut pentru un minut, cugetând.
— Să vă oferiţi să mă ajutaţi, de fapt. Nimeni n-a mai încercat tactica
asta până acum. Foarte abil.
— Încercăm şi noi, am replicat.
— Şi e ora prânzului, continuă Bennett. Şi nu-i decât de imprimat.
— Aşa e, am încuviinţat.
866
— Presupun că dacă încurcaţi îngrozitor lucrurile pe-aici, n-o să fie prea
rău pentru mine. Părinţii voştri n-or să mă pedepsească pentru
incompetenţa voastră.
— Nepotismul lucrează în favoarea ta, am remarcat.
— Nu că o să fie vreo problemă, zise Gretchen.
— Nu, am fost de acord cu ea. Suntem maimuţoi de imprimantă
excelenţi.
— În ordine, spuse Bennett, şi se întinse peste masa de lucru ca să apuce
PDA-ul. Puteţi folosi PDA-ul meu. Ştiţi cum să umblaţi cu ăsta?
I-am aruncat o privire.
— Scuză-mă. Bine.
Indică o listă de fişiere de pe ecran.
— Astea sunt fişierele care trebuie terminate azi. Imprimanta e acolo –
făcu semn către capătul celălalt al mesei de lucru – iar hârtia e în cutia
aceea. O puneţi în imprimantă, faceţi teanc lângă imprimantă documentele
terminate. Dacă se blochează, şi o s-o facă, de câteva ori, trageţi doar foaia
afară şi lăsaţi-o să-şi ia singură una nouă. O să retipărească automat ultima
pagină la care lucra. În timp ce faceţi asta, vă puteţi conecta la arhiva de
divertisment. Am descărcat toate acele fişiere într-un singur loc.
— Ai descărcat fişierele tuturor? am întrebat, şi mi-am simţit intimitatea
foarte uşor încălcată.
— Linişteşte-te, răspunse Bennett. Numai fişierele publice sunt
accesibile. Atâta vreme cât ţi-ai criptat fişierele private înainte să-ţi predai
PDA-ul, aşa cum ţi s-a spus, secretele tale sunt în siguranţă. Acum, îndată
ce accesezi un fişier de muzică, difuzoarele or să pornească. Nu le da prea
tare, sau n-o să auzi când se blochează imprimanta.
— Ai deja difuzoare instalate? întrebă Gretchen.
— Da, domnişoară Trujillo. Mă crezi sau nu, chiar şi bărbaţii rotofei de
vârstă mijlocie ascultă muzică.
— Ştiu, replică Gretchen. Tatăl meu e mort după muzica lui.
— Şi pe acest ton de dezumflare a egoului, o să plec, anunţă Bennett. O
să mă întorc peste vreo două ore. Vă rog să nu distrugeţi locul. Şi dacă vine
cineva şi întreabă dacă poate să împrumute un PDA, spune-le că răspunsul
este nu, fără excepţii.
Plecă.
— Sper că aici era ironic, am zis.
— Nu-mi pasă, replică Gretchen şi întinse mâna după PDA. Dă-mi ăsta.
— Hei, am exclamat, ţinându-l departe de ea. Să începem cu începutul!
867
Am pornit imprimanta, am pus fişierele în listă şi apoi am accesat
„Dimineaţă la Delhi”. Primele măsuri se revărsară din difuzoare, iar eu le-
am lăsat să mă pătrundă. Jur că aproape că am plâns.
— E uimitor cât de prost îţi aminteşti cântecul ăsta, zise Gretchen cam
pe la jumătate.
— Sssst! Aici e partea aceea!
Văzu expresia de pe chipul meu şi păstră tăcerea până se termină
cântecul.
***
Două ore nu e destul timp pentru un PDA dacă n-ai mai avut acces de
luni de zile la unul. Şi asta-i tot ce-o să spun despre situaţia respectivă. Dar
era destul timp pentru ca atât Gretchen cât şi eu să ieşim din centrul de
informare simţindu-ne ca şi cum abia petrecuserăm ore întregi la înmuiat
într-o plăcută baie fierbinte – ceea ce, dacă ne gândim bine, era încă ceva
ce nu mai făcuserăm de luni de zile.
— Ar trebui să păstrăm asta pentru noi, observă Gretchen.
— Da, am răspuns. Nu vrem ca lumea să-l sâcâie pe domnul Bennett.
— Nu-i asta, numai că îmi place să am ceva în plus faţă de ceilalţi,
recunoscu Gretchen.
— Nu există prea mulţi oameni care să poată duce meschinăria atât de
departe. Şi totuşi reuşeşti cumva.
Gretchen dădu din cap.
— Mulţumesc, doamnă. Şi acum trebuie să mă întorc acasă. I-am
promis lui tata că o să plivesc grădina de legume înainte să se întunece.
— Distracţie plăcută la scormonitul prin ţărână, i-am urat.
— Mulţumesc. Dacă te simţi binevoitoare, te poţi oferi oricând să mă
ajuţi.
— Lucrez la partea mea malefică.
— Aşa să fie.
— Dar hai să ne-ntâlnim deseară după cină să exersăm, am propus.
Acum, că ştim cum să cântăm partea aceea.
— Sună bine, răspunse Gretchen. Sau o să sune, să sperăm.
Îmi făcu semn cu mâna şi porni către casă. M-am uitat în jur şi am ajuns
la concluzia că astăzi ar fi o zi bună pentru plimbare.
Şi a fost. Soarele era sus, ziua luminoasă, în special după două ore în
centrul de informare care absorbea lumina, iar Roanoke intrase bine în
primăvară – care era de-a dreptul frumoasă, chiar dacă se dovedea că toate
florile locale miroseau a carne putredă înmuiată în sos de canal (această
868
descriere o am prin amabilitatea lui Magdy, care reuşea să lege laolaltă câte
o frază din când în când). Dar după vreo două luni, nu mai observi mirosul,
sau cel puţin accepţi că nu poţi face nimic în privinţa asta. Când toată
planeta pute, n-ai decât să te comporţi ca atare.
Dar ceea ce o făcea cu adevărat o zi bună de plimbare era felul în care
lumea noastră se schimbase în numai două luni. John şi cu Jane ne-au lăsat
pe toţi să ieşim din Croatoan nu cu multă vreme după ce Enzo, Gretchen,
Magdy şi cu mine am avut expediţia noastră nocturnă, iar coloniştii
începuseră să se mute în afara satului, construind case şi ferme, ajutându-i
şi învăţând de la menoniţi, responsabili pentru primele noastre culturi care
creşteau deja pe câmpuri. Erau modificate genetic ca să crească rapid;
urma să avem prima recoltă în viitorul nu prea îndepărtat. Se părea că
aveam să supravieţuim până la urmă. Am trecut pe lângă aceste case şi
câmpuri noi, făcându-le semn cu mâna, din mers, oamenilor întâlniţi în
cale.
Până la urmă, am depăşit ultima fermă şi am traversat o mică înălţime.
Pe partea cealaltă a ei, nimic altceva decât iarbă, tufişuri şi pădurea,
formând o linie într-o parte. Această înălţime era destinată să facă parte
dintr-o nouă fermă, iar alte ferme şi păşuni urmau să fragmenteze mica
vale încă şi mai mult. E nostim cum chiar şi două mii de fiinţe umane
puteau începe se schimbe un peisaj. Dar în acel moment nu exista o altă
persoană acolo, în afară de mine; era locul meu personal, atâta vreme cât
dura. Al meu şi numai al meu. Ei, şi din când în când, al meu şi al lui Enzo.
M-am întins pe spate, m-am uitat la norii de pe cer şi am zâmbit în sinea
mea. Poate că ne ascundeam la capătul cel mai îndepărtat al galaxiei, dar
chiar acum, în acest moment, lucrurile stăteau destul de bine. Poţi fi fericit
oriunde, dacă priveşti din punctul de vedere corect. Şi dacă ai capacitatea
de a nu băga în seamă mirosul unei planete întregi.
— Zoë, rosti o voce în spatele meu.
Am sărit ca arsă şi apoi i-am văzut pe Hickory şi Dickory. Tocmai
veniseră peste înălţime.
— Nu faceţi asta! am exclamat şi m-am ridicat.
— Dorim să vorbim cu tine, vorbi Hickory.
— Puteaţi să vorbiţi acasă, l-am apostrofat.
— Aici e mai bine. Ne facem griji.
— Griji pentru ce? am întrebat şi m-am sculat în picioare să mă uit la ei.
Ceva nu era în ordine cu ei amândoi, şi am avut nevoie de câteva clipe
ca să-mi dau seama ce anume.
869
— De ce nu purtaţi modulele de conştiinţă?
— Suntem îngrijoraţi din cauza riscurilor tot mai mari pe care ţi le iei în
privinţa siguranţei tale, răspunse Hickory la prima, dar nu şi la a doua
dintre întrebările mele. Şi pentru siguranţa ta, în sens general.
— Adică pentru că sunt aici? Linişteşte-te, Hickory. E plină zi, iar
ferma Hentosz e chiar peste deal. N-o să mi se întâmple nimic rău.
— Sunt animale de pradă aici.
— Sunt ioţi, am replicat, indicând carnivorele de mărimea unor câini pe
care-i descoperiserăm pândind în jurul Croatoanului. Pot să mă descurc cu
un iot.
— Se deplasează în haite.
— Nu în timpul zilei.
— Nu vii aici numai pe timp de zi. Şi nici nu vii întotdeauna singură.
M-am înroşit un pic auzind asta, şi m-am gândit să mă înfurii pe
Hickory. Dar nu-şi purta conştiinţa. Dacă m-aş fi înfuriat pe el, n-aş fi
rezolvat nimic.
— Credeam că v-am spus amândurora să nu mă urmăriţi când vreau să
am puţină intimitate, am spus, pe un ton atât de egal pe cât am putut.
— Nu te urmărim. Dar nici nu suntem proşti. Ştim unde te duci şi cu
cine. Lipsa ta de grijă te pune în pericol, şi nu ne mai permiţi întotdeauna
să te însoţim. Nu te putem proteja aşa cum am dori s-o facem, şi cum se
aşteaptă de la noi.
— Suntem aici de luni de zile, băieţi. N-a existat nici măcar un singur
atac asupra nimănui, de către nimic.
— Ai fi fost atacată în noaptea aceea în pădure dacă Dickory şi cu mine
n-am fi venit să te căutăm. Aceia nu erau ioţi, în copaci, în noaptea aceea.
Ioţii nu se pot urca în copaci.
— Şi o să observaţi că nu sunt câtuşi de puţin prin preajma pădurii, am
replicat şi am fluturat mâna în direcţia lizierei pădurii. Şi orice-ar fi fost
acolo, nu pare să iasă până aici, pentru că i-am fi văzut până acum, dac-ar
fi ieşit. Am mai fost până în locul ăsta, Hickory.
— Nu numai animalele de pradă de aici ne îngrijorează, insistă Hickory.
— Nu pricep.
— Colonia asta este căutată.
— Dacă ai văzut materialul video, o să-ţi aduci aminte că acest grup al
Conclavului a distrus colonia aceea din cer. Dacă ne găseşte Conclavul,
nici măcar voi nu cred că o să puteţi să faceţi prea multe ca să mă protejaţi.
— Nu Conclavul ne preocupă.
870
— Atunci sunteţi singurii, am comentat.
— Conclavul nu e singurul care o să caute această colonie. Alţii or s-o
caute ca să câştige favoarea Conclavului, sau ca să-i pună acestuia beţe-n
roate, sau ca să ia colonia pentru ei. Aceştia n-or să distrugă colonia din
cer. Or s-o ia prin metoda standard. Invazie şi măcel.
— Ce-i cu voi astăzi?
Încercam să le îmbunătăţesc starea de spirit.
N-am reuşit.
— Şi apoi, mai există problema a ceea ce eşti.
— Ce înseamnă asta?
— Ar trebui să ştii foarte bine. Nu eşti doar fiica şefilor coloniei. Eşti
importantă şi pentru noi. Pentru obini. Acest fapt nu este necunoscut, Zoë.
Ai fost folosită ca monedă de schimb toată viaţa. Noi, obinii, te-am folosit
ca să negociem cu tatăl tău să ne construiască o conştiinţă. Eşti o condiţie
de tratat dintre obini şi Uniunea Colonială. N-avem nicio îndoială că
oricine ar ataca această colonie, ar încerca să te ia ca să negocieze cu
obinii. Chiar şi Conclavul ar putea fi tentat să facă asta. Sau te-ar omorî ca
să ne facă nouă rău. Să ucidă un simbol al nostru…
— E o nebunie!
— S-a mai întâmplat.
— Ce?
— Când locuiai pe Huckleberry, au fost nu mai puţin de şase încercări
de a te captura sau de a te ucide. Ultima doar cu câteva zile înainte să pleci
de pe Huckleberry.
— Şi nu mi-ai spus niciodată?
— S-a hotărât, atât de către guvernul vostru cât şi de al nostru, că nici
tu, nici părinţii tăi nu era nevoie să ştiţi. Erai un copil, iar părinţii tăi voiau
să-ţi de o viaţă cât mai puţin ieşită din comun posibil. Obinii doreau să
reuşească să le ofere acest lucru. Niciuna dintre încercări nu s-a apropiat
câtuşi de puţin de succes. Am oprit-o pe fiecare dintre ele cu multă vreme
înainte ca tu să fii pusă în pericol. Şi, în fiecare caz, guvernul obinilor şi-a
exprimat neplăcerea faţă de rasele care au comis asemenea atentate la
bunăstarea ta.
M-am cutremurat auzind. Obinii nu erau o rasă pe care să ţi-o faci
duşmană!
— Nu ţi-am fi spus deloc – şi am încălcat ordinele în vigoare de a nu
face asta – dacă n-ar fi fost situaţia prezentă. Suntem separaţi de sistemele
871
instalate pentru a te ţine la adăpost. Iar tu devii din ce în ce mai
independentă în acţiunile tale şi iritată de prezenţa noastră în viaţa ta.
Aceste ultime cuvinte mă loviră ca o palmă.
— Nu sunt iritată! Vreau doar un timp pentru mine. Îmi pare rău dacă
asta vă răneşte.
— Nu ne simţim răniţi. Avem responsabilităţi. Felul în care ne
îndeplinim aceste responsabilităţi trebuie să se adapteze la împrejurări.
Acum facem o asemenea adaptare.
— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi…
— Este timpul să înveţi să te aperi singură, spuse Hickory. Vrei să fii
mai independentă faţă de noi, iar noi nu avem toate resursele pe care le
aveam cândva ca să-ţi asigurăm siguranţa. Am avut întotdeauna intenţia să
te învăţăm să lupţi. Acum, pentru ambele motive, este necesar să începem
acest antrenament.
— Ce vrei să spui, cum adică să mă înveţi să lupt?
— Te vom învăţa să te aperi fizic. Să dezarmezi un adversar. Să
foloseşti arme. Să-ţi imobilizezi duşmanul. Să-ţi ucizi duşmanul, dacă e
necesar.
— Vreţi să mă învăţaţi cum să omor alţi oameni?
— Este necesar.
— Nu sunt sigură că John şi Jane ar fi de acord cu asta.
— Maiorul Perry şi locotenentul Sagan ştiu amândoi să ucidă. În
decursul serviciului militar, i-au ucis pe alţii, atunci când s-a dovedit
necesar pentru supravieţuirea lor.
— Dar asta nu înseamnă că vor să ştiu şi eu. Pe deasupra, nu ştiu dacă
eu vreau să ştiu. Spui că trebuie să vă adaptaţi modul de a vă îndeplini
responsabilităţile. Foarte bine! Lămuriţi-vă cum să vă adaptaţi. Dar eu n-o
să învăţ cum să omor pe altcineva pentru ca voi să simţiţi că faceţi mai
bine o treabă pe care nici măcar nu sunt sigură că vreau s-o mai faceţi.
— Nu vrei să te apărăm. Sau să înveţi să te aperi singură…
— Nu ştiu! am ţipat exasperată. Bine? Detest să-mi fie aruncate în faţă
toate astea! Că sunt ceva special care are nevoie să fie apărat! Ei bine, ştii
ce? Cu toţii de aici au nevoie să fie apăraţi, Hickory! Toţi suntem în
primejdie! În orice clipă, sute de nave ar putea apărea deasupra capetelor
noastre să ne omoare pe toţi! M-am săturat de asta! Încerc să uit un pic, din
când în când. Asta-i ceea ce făceam aici, înainte ca voi doi să apăreţi şi să
stricaţi totul. Aşa că vă mulţumesc foarte mult pentru asta!
872
Hickory şi Dickory nu scoaseră niciun cuvânt. Dacă şi-ar fi purtat
conştiinţa, ar fi fost probabil complet nervoşi şi copleşiţi din cauza ultimei
izbucniri. Dar ei stăteau doar pe loc, impasibili.
Am numărat până la cinci şi am încercat să-mi recapăt controlul.
— Uite, am vorbit cu ceea ce speram că este un ton mai rezonabil al
vocii. Lăsaţi-mă câteva zile să mă gândesc la asta, bine? Mi-aţi trântit o
mulţime de lucruri surprinzătoare, toate deodată. Dă-mi voie să le lămuresc
în minte.
Încă nu scoteau nicio vorbă.
— Bine. Mă duc înapoi.
Am trecut în fugă pe lângă Hickory.
Şi m-am trezit pe jos.
M-am rostogolit şi m-am uitat în sus, la Hickory, nedumerită.
— Ce naiba…? am exclamat şi am încercat să mă scol în picioare.
Dickory, care se mutase în spatele meu, mă împinse la loc cu duritate
peste iarbă şi pământ.
M-am dat înapoi în patru labe, îndepărtându-mă de cei doi.
— Încetaţi! am zis.
Îşi scoaseră pumnalele de luptă şi veniră spre mine.
Am scos un ţipăt printre dinţi şi am ţâşnit în sus, alergând cu toată
viteza către vârful dealului, spre ferma Hentosz. Dar obinii pot alerga mai
repede decât oamenii. Dickory mă depăşi, ajunse în faţa mea şi-şi retrase
cuţitul. Am făcut un pas înapoi şi am căzut pe spate în timp ce păşeam.
Dickory fandă. Am ţipat, m-am rostogolit din nou şi am luat-o la fugă
înapoi, pe panta dealului pe care urcasem.
Hickory mă aştepta şi se deplasa ca să mă prindă. Am încercat să
simulez că o iau la stânga, dar el nu-mi permise şi mă apucă, strângându-
mă de antebraţul stâng. L-am lovit cu pumnul drept. Hickory îl respinse cu
uşurinţă, apoi, inversând rapid situaţia, mă plesni cu putere peste tâmplă şi-
mi dădu drumul. M-am clătinat spre spate, încremenită. Hickory îmi
înconjură un picior cu unul de-al lui şi smuci în sus, ridicându-mă complet
de pe pământ. Am căzut pe spate şi am aterizat în cap. O explozie albă de
durere mi-a inundat craniul şi tot ce-am mai putut să fac a fost să zac pe
spate, năucită.
Simţeam o apăsare grea pe piept. Hickory ţinea genunchii peste mine,
imobilizându-mă. M-am agăţat de el cu disperare, dar îşi ţinea capul
departe de mine, datorită gâtului lung, şi ignora orice altceva. Am strigat
873
după ajutor cât de tare am putut, ştiind că nu mă auzea nimeni, dar am ţipat
oricum.
M-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe Dickory stând deoparte.
— Te rog, l-am implorat.
Dickory nu spuse nimic. Şi nu putea simţi nimic. Acum ştiam de ce
veniseră amândoi să mă vadă fără gulerele de conştiinţă.
Am apucat piciorul lui Hickory de pe pieptul meu şi am încercat să-l
împing la o parte. El împinse şi mai tare, îmi dădu încă o palmă, care mă
dezorientă, ridică cealaltă mână, apoi o trimise spre capul meu într-o
mişcare teribilă şi fluidă. Am ţipat.
— Eşti nevătămată, zise Hickory la un moment dat. Te poţi ridica.
Am rămas pe pământ, fără să mă mişc, cu ochii întorşi către cuţitul lui
Hickory, îngropat în pământ atât de aproape de capul meu încât nici nu -mi
puteam focaliza ochii pe el. Apoi m-am sprijinit în coate, m-am întors cu
spatele la cuţit şi am vomitat.
Hickory aşteptă să termin.
— Nu ne cerem scuze pentru asta, spuse el. Şi vom accepta orice
consecinţe vei considera tu necesare. Să ştii numai atât: n-ai fost vătămată
din punct de vedere fizic. E puţin probabil chiar să faci vânătăi. Am avut
grijă de asta. Şi totuşi, ai fost la cheremul nostru încă din primele secunde.
Alţii care vor veni după tine n-or să arate o asemenea consideraţie. Nu se
vor stăpâni. Nu se vor opri. Nu le va păsa câtuşi de puţin de tine. Nu-ţi vor
arăta nicio milă. Vor căuta să te ucidă. Şi vor reuşi. Ştiam că n-o să ne
crezi, dacă nu făceam decât să-ţi vorbim. Trebuia să-ţi arătăm.
M-am ridicat de jos, abia în stare să mă ţin dreaptă, şi m-am îndepărtat
de ei cât de bine am putut, dar clătinându-mă.
— Să vă ia naiba, am spus. Să vă ia naiba pe amândoi. De acum înainte
să nu vă mai apropiaţi de mine!
M-am îndreptat înapoi spre Croatoan. De îndată ce picioarele mele au
fost în stare, am început să alerg.
***
— Hei, exclamă Gretchen, intrând în centrul de informare şi închizând
ermetic uşa interioară în urma ei. Domnul Bennett zicea că s-ar putea să te
găsesc aici.
— Mda, am răspuns. L-am întrebat dacă azi pot să mai fac puţin pe
maimuţoiul lui de imprimantă.
— Nu te poţi despărţi de muzică? încercă Gretchen să facă o mică
glumă.
874
Am clătinat din cap şi i-am arătat la ce mă uitam.
— Astea sunt fişiere secrete, Zoë. Rapoarte ale serviciului de informaţii
al FCA. O să ai necazuri dacă află vreodată cineva. Iar Bennett, cu
siguranţă, n-o să te mai lase aici…
— Nu-mi pasă, am replicat, iar vocea mi se schimbă destul pentru ca
Gretchen să se uite la mine neliniştită. Trebuie să aflu cât de rău este.
Trebuie să ştiu cine-i acolo, în spaţiu, şi ce vor de la noi. De la mine. Uite.
Am luat PDA-ul şi am deschis un fişier despre generalul Gau,
conducătorul Conclavului, cel care ordonase distrugerea coloniei de pe
fişierul video.
— Generalul o să ne omoare pe toţi dacă ne găseşte, şi nu ştim aproape
nimic despre el. Ce-l împinge pe cineva să facă aşa ceva? Să omoare fiinţe
nevinovate? Ce s-a petrecut în viaţa lui ca să-l ducă în punctul unde
nimicirea unor planete întregi pare o idee bună? Nu crezi că ar trebui să
ştim? Şi nu ştim. Avem statistici despre serviciul lui militar şi asta-i tot.
Am aruncat neglijent PDA-ul înapoi pe masă, speriind-o pe Gretchen.
— Vreau să ştiu de ce vrea generalul ăsta ca eu să mor. De ce vrea să
murim cu toţii. Tu nu?
Am dus mâna la frunte şi m-am sprijinit puţin de masa de lucru.
— Bine, vorbi Gretchen după câteva clipe. Cred că ai nevoie să-mi spui
ce ţi s-a întâmplat astăzi. Pentru că nu erai aşa când te-am lăsat singură, în
după-amiaza asta…
M-am uitat pieziş la Gretchen, mi-am înăbuşit un hohot de râs, apoi am
cedat nervos şi-am început să plâng. Gretchen se apropie să mă
îmbrăţişeze; după un timp destul de lung, i-am povestit totul. Şi vreau să
spun chiar totul.
Rămase tăcută, după ce-am reuşit să mă descarc.
— Spune-mi ce crezi, i-am cerut.
— Dacă-ţi spun, o să mă urăşti.
— Nu vorbi prostii. N-o să te urăsc.
— Cred că au dreptate… Hickory şi Dickory.
— Te urăsc.
— Încetează! spuse împingându-mă uşor. Nu vreau să spun că au avut
dreptate să te atace. Aici au întrecut măsura. Dar, şi nu mă înţelege greşit,
tu nu eşti o fată obişnuită.
— Nu-i adevărat! Mă vezi purtându-mă altfel decât oricine altcineva?
Vreodată? Pretind că sunt o persoană specială? M-ai văzut măcar o dată
vorbind cu ceilalţi despre ceva din toate astea?
875
— Ei ştiu oricum.
— Înţeleg asta. Dar nu vine de la mine. Eu mă străduiesc să fiu normală.
— Bine, eşti o fată perfect normală…
— Mulţumesc.
— O fată perfect normală împotriva căreia au avut loc şase atentate!
— Dar nu asta sunt eu, am insistat, împungându-mă cu degetul în piept.
Este ceea ce se spune despre mine. Despre ideea altcuiva cu privire la cine
sunt. Şi asta nu contează pentru mine.
— Ar conta dacă ai fi moartă, replică Gretchen, apoi ridică mâna înainte
să apuc să răspund. Şi ar conta pentru părinţii tăi. Ar conta pentru mine.
Sunt destul de sigură că ar conta pentru Enzo. Şi se pare că ar conta enorm
pentru vreo două miliarde de extratereştri. Gândeşte-te la asta. Dacă cineva
chiar se gândeşte să vină după tine, bombardează o planetă.
— Nu vreau să mă gândesc la asta.
— Ştiu. Dar nu cred că mai ai de-ales. Indiferent ce faci, eşti încă cine
eşti, fie că vrei sau nu. Nu poţi schimba acest lucru. Trebuie să te descurci
cu starea de fapt.
— Mulţumesc pentru mesajul înălţător.
— Încerc să dau o mână de ajutor.
Am oftat.
— Ştiu, Gretchen. Îmi pare rău. Nu vreau să-ţi sar la beregată. Am
început doar să obosesc ca viaţa mea să fie formată doar din alegerile altora
pentru mine.
— Cum anume te face asta diferită de noi toţi? întrebă Gretchen.
— Exact asta spuneam. Sunt o fată perfect normală. Mulţumesc pentru
că ai observat în sfârşit.
— Perfect normală, fu de acord Gretchen. În afară de faptul că eşti
regina obinilor.
— Te urăsc!
Gretchen rânji.
***
— Domnişoara Trujillo a spus că voiai să ne vezi, vorbi Hickory.
Dickory şi Gretchen, care-i adusese la mine pe cei doi obini, stăteau
lângă el. Ne aflam pe dealul unde gărzile mele de corp mă atacaseră în
urmă cu câteva zile.
— Înainte să spun orice altceva, ar trebui să ştiţi că sunt încă incredibil
de furioasă pe voi. Nu ştiu dacă vă voi ierta vreodată pentru că m-aţi atacat,
876
chiar dacă înţeleg de ce-aţi făcut-o şi de ce aţi crezut că trebuia. Vreau să
fiu sigură că ştiţi asta. Şi vreau să fiu sigură că o simţiţi.
Am arătat către gulerul aparatului de conştiinţă al lui Hickory, fixat în
jurul gâtului.
— O simţim, replică Hickory, cu vocea tremurând. Simţim destul ca să
fi discutat dacă să ne pornim sau nu conştiinţa din nou. Amintirea este
aproape prea dureroasă ca s-o putem îndura.
Am dat din cap. Voiam să spun bine, dar ştiam că era o greşeală şi că aş
regreta dacă aş spune-o. Nu însemna totuşi că nu puteam gândi astfel, cel
puţin deocamdată.
— N-o să vă cer să vă scuzaţi. Ştiu că n-o s-o faceţi. Dar vreau să-mi
daţi cuvântul vostru că n-o să mai faceţi niciodată aşa ceva.
— Ai cuvântul nostru, răspunse Hickory.
— Mulţumesc.
Nu mă aşteptam să mai încerce vreodată o chestie asemănătoare. Soiul
ăsta de lucruri merge din prima sau nu merge deloc. Dar nu asta era ideea.
Ceea ce voiam era să simt că puteam să am din nou încredere în ei doi. Nu
ajunsesem încă până acolo.
— O să te antrenezi? întrebă Hickory.
— Da. Dar am două condiţii.
Hickory aştepta.
— Prima este ca şi Gretchen să se antreneze odată cu mine.
— Nu ne-am pregătit să antrenăm pe nimeni altcineva în afară de tine.
— Nu-mi pasă. Gretchen e prietena mea cea mai bună. N-o să învăţ să
mă salvez şi să nu împart asta cu ea. În plus, nu ştiu dacă aţi observat, dar
voi doi nu aveţi o formă tocmai umană. Cred că o să mă ajute să exersez cu
o altă fiinţă umană, la fel cum o s-o fac împreună cu voi. Dar condiţia asta
nu este negociabilă.
Dacă n-o antrenaţi pe Gretchen, n-o să mă antrenez nici eu. Asta e
alegerea mea. Asta e condiţia mea!
Hickory se întoarse spre Gretchen.
— Te vei antrena?
— Numai dacă o face şi Zoë. E prietena mea cea mai bună, la urma
urmei.
Hickory se uită pieziş la mine.
— Are acelaşi simţ al umorului ca şi tine.
— Nu observasem, am comentat.
Hickory se întoarse din nou spre Gretchen.
877
— O să fie foarte dificil, o avertiză el.
— Ştiu, răspunse ea. Contează pe mine, oricum.
— Care e cealaltă condiţie? mă întrebă Hickory.
— Fac asta pentru voi doi. Faptul că învăţ să lupt. Nu vreau asta pentru
mine. Nu cred că am nevoie. Dar voi credeţi că am nevoie, şi nu mi-aţi
cerut niciodată să fac ceva ce nu ştiaţi că e important. Aşa că o să fac. Dar
acum trebuie să faceţi şi voi ceva pentru mine. Ceva ce vreau eu…
— Ce vrei? întrebă Hickory.
— Vreau să învăţaţi să cântaţi, am răspuns, şi am arătat spre Gretchen.
Voi ne învăţaţi să luptăm, noi vă învăţăm să cântaţi. Pentru chefuri.
— Să cântăm…
— Da, să cântaţi. Oamenii se tem încă de voi doi. Şi nu vreau să vă
jignesc, dar nu aveţi o personalitate prea debordantă. Dar dacă noi patru
putem să cântăm o piesă sau două la chefuri, ar însemna un pas mare
înainte pentru ca oamenii să se simtă în largul lor cu voi.
— N-am cântat niciodată, spuse Hickory.
— Ei bine, nici poveşti n-aţi scris vreodată. Şi totuşi, aţi scris acum una.
Este exact la fel. Numai că-i vorba de cântat. După asta, lumea n-o să se
mai întrebe de ce Gretchen şi cu mine am plecat cu voi doi. Hai, Hickory, o
să ne distrăm!
Hickory arăta plin de îndoieli, şi-atunci îmi veni în minte o idee
caraghioasă: poate că Hickory e timid. Ceea ce părea aproape ridicol:
cineva pe cale să înveţe o altă persoană şaisprezece moduri diferite de a
ucide, având trac atunci când trebuie să cânte…
— Mi-ar plăcea să cânt, vorbi Dickory.
Ne-am întors cu toţii spre Dickory, surprinşi.
— Vorbeşte! exclamă Gretchen.
Hickory păcăni ceva către Dickory în limba lor nativă; Dickory
răspunse la păcănit. Hickory replică, iar Dickory ripostă – puţin prea
energic, se părea. După care, Doamne-ajută, Hickory chiar oftă.
— O să cântăm, consimţi Hickory.
— Excelent, am exclamat.
— O să începem antrenamentul mâine.
— Bine. Dar hai să începem repetiţia pentru cântec azi. Acum.
— Acum?
— Sigur că da. Suntem cu toţii aici. Iar Gretchen şi cu mine avem exact
cântecul potrivit pentru voi.
878
CINCISPREZECE
Următoarele câteva luni fură extrem de obositoare.
Dimineaţa devreme: condiţie fizică.
— Sunteţi ieşite din formă, ne spuse Hickory – mie şi lui Gretchen – în
prima zi.
— Minciuni demne de dispreţ, am replicat.
— Foarte bine, rosti Hickory şi arătă către liziera de arbori a pădurii,
aflată la cel puţin un kilometru depărtare. Vă rog să alergaţi până la pădure
cât de repede puteţi. Apoi alergaţi înapoi. Nu vă opriţi până nu vă
întoarceţi!
Am alergat. Când m-am întors, simţeam că plămânii încearcă să-mi iasă
cu forţa în sus, pe trahee, ca să mă plesnească mai bine pentru că-i
maltratez. Atât Gretchen, cât şi eu ne-am prăbuşit în iarbă, gâfâind.
— Sunteţi ieşite din formă, repetă Hickory.
Nu l-am contrazis, şi nu numai pentru că în acel moment eram
incapabilă să vorbesc.
— Am terminat pentru astăzi. Mâine o să începem cu adevărat
exerciţiile pentru condiţie fizică. O să începem încet.
El şi cu Dickory plecară, lăsându-ne pe mine şi pe Gretchen să ne
închipuim metode de a-i omorî pe Hickory şi Dickory, odată ce aveam să
reuşim să forţăm oxigenul să ne intre din nou în corp.
Dimineaţa: şcoală, la fel ca toţi ceilalţi copii şi adolescenţi care nu
lucrau efectiv la câmp. Cărţi şi materiale în cantităţi limitate însemna că
trebuia să le împărţim cu alţii. Eu îmi împărţeam manualele cu Gretchen,
Enzo şi Magdy. Asta mergea bine când vorbeam cu toţii între noi, dar mai
puţin bine când unii dintre noi erau supăraţi.
— Voi două, vreţi vă rog să vă concentraţi? vorbi Magdy, fluturându-şi
mâinile în faţa ei şi-a mea.
Ar fi trebuit să facem exerciţii de analiză matematică.
— Încetează, se răsti Gretchen.
Stătea cu capul pe masă. În dimineaţa aceea, avuseserăm exerciţii grele.
— Doamne, mi-e dor de-o cafea, adăugă prietena mea, ridicând ochii
spre mine.
— Ar fi drăguţ să rezolvăm problema asta astăzi, insistă Magdy.
— O, ce-ţi pasă! comentă Gretchen. Oricum, nu cred că vreunul dintre
noi o să meargă la colegiu.
— Tot trebuie s-o facem, zise şi Enzo.
879
— Faceţi-o voi atunci, răspunse Gretchen.
Se aplecă şi împinse cartea către cei doi băieţi.
— Nu eu sau Zoë trebuie să învăţăm chestia asta. Noi ştim deja. Voi doi
aşteptaţi mereu să facem noi treaba, pe urmă daţi doar din cap ca şi cum
chiar aţi şti ce facem!
— Nu-i adevărat, protestă Magdy.
— Adevărat? Bine, încuviinţă Gretchen. Dovedeşte. Impresionează-mă.
— Cred că eforturile matinale ale cuiva o fac puţin cam morocănoasă,
observă Magdy sarcastic.
— Ce vrea să-nsemne asta? am întrebat.
— Înseamnă că de când voi două aţi început indiferent ce faceţi acum,
aţi fost destul de puţin folositoare, răspunse Magdy. În ciuda a tot ceea ce
sugerează Gretchen Morocănoasa, noi doi am fost cei care v-am tras după
noi în ultima vreme, şi ştiţi prea bine asta!
— Voi ne trageţi după voi la matematică? exclamă Gretchen. Nu prea
cred.
— Şi la toate celelalte, dulceaţă, zise Magdy. În afară de cazul în care
crezi că raportul acela despre primele zile ale Uniunii Coloniale pe care l-a
făcut Enzo săptămâna trecută nu se pune.
— Asta nu înseamnă „noi”, asta înseamnă Enzo, ripostă Gretchen. Şi
mulţumesc, Enzo. Eşti fericit, Magdy? Bine. Acum hai să tăcem cu toţii
din gură pe subiectul ăsta.
Gretchen puse capul înapoi pe masă. Enzo şi Magdy se uitară unul la
altul.
— Hei, dă-mi cartea, am zis, întinzând mâna după ea. O să fac problema
asta.
Enzo împinse cartea către mine, fără să mă privească în ochi.
După-amiaza: antrenament.
— Aşadar, cum merge antrenamentul? mă întrebă Enzo într-o seară
devreme, prinzându-mă din urmă pe când şchiopătam spre casă, după
exerciţiile zilei.
— Vrei să ştii dacă te pot ucide deja?
— Păi, nu… Deşi acum, că pomeneşti de asta, mă faci curios. Poţi?
— Depinde, am răspuns, cu ce îmi ceri să te omor.
După asta urmă o tăcere stânjenitoare.
— Asta a fost o glumă, am adăugat.
— Eşti sigură?
880
— Astăzi nici măcar n-a venit vorba despre cum să omorâm pe cineva,
am schimbat subiectul. Am petrecut ziua învăţând cum să ne mişcăm fără
zgomot. Ştii tu… Să evităm să fim prinse.
— Sau să te furişezi undeva.
Am oftat.
— Da, bine, Enzo. Să mă furişez în preajma a tot felul de creaturi. Să le
ucid. Pentru că îmi place să ucid. Să ucid şi iar să ucid, asta-s eu. Mica
Zoë-Înjunghie-Tot…
Am grăbit pasul.
Enzo mă ajunse din urmă.
— Iartă-mă. N-a fost frumos din partea mea.
— Chiar aşa.
— E doar un subiect de conversaţie, ştii… Despre ce faceţi tu şi cu
Gretchen.
M-am oprit din mers.
— Ce fel de conversaţie? am întrebat.
— Păi, gândeşte-te… Tu şi Gretchen vă petreceţi după-amiezile
pregătindu-vă pentru apocalipsă. Despre ce crezi că vorbesc oamenii?
— Lucrurile nu stau chiar aşa!
— Ştiu, răspunse Enzo, întinzând mâna şi atingându-mi braţul, ceea ce
îmi aduse aminte că în ultima vreme petreceam mai puţin timp atingându-
ne. Le-am spus asta şi celorlalţi. Nu-i opreşte totuşi pe oameni să
vorbească. Asta şi faptul că e vorba despre tine şi Gretchen.
— Şi?
— Tu eşti fiica şefilor coloniei, ea e fiica tipului despre care toată lumea
ştie că e următorul la rând în consiliul coloniei. Pare că vă bucuraţi de un
tratament special. Dacă ai fi fost doar tu, ceilalţi s-ar obişnui. Ştiu cu toţii
că ai legătura aceea ciudată cu obinii…
— Nu-i ciudată, am protestat.
Enzo îmi aruncă o privire inexpresivă.
— Mda, bine… Ştiu cu toţii că ai legătura aceea cu obinii, aşa că nu s-ar
gândi la asta dacă ai fi fost numai tu. Dar faptul că sunteţi amândouă îi face
nervoşi pe oameni. Se întreabă dacă voi ştiţi ceva ce noi nu ştim.
— E ridicol. Gretchen e prietena mea cea mai bună. De aceea am rugat-
o pe ea. Ar fi trebuit să rog pe altcineva?
— Ai fi putut.
— Cum ar fi…?
— Cum aş fi eu. Ştii, prietenul tău…
881
— Da, pentru că lumea n-ar vorbi despre asta!
— Poate că ar vorbi şi poate că nu. Dar cel puţin aş reuşi să te mai văd
din când în când.
N-aveam niciun răspuns potrivit la asta. Aşa că n-am făcut decât să-i
dau lui Enzo un sărut.
— Uite, nu încerc să te fac să te simţi prost sau vinovată sau orice
altceva, spuse Enzo când am terminat. Dar mi-ar plăcea să te văd mai mult.
— Afirmaţia ta poate fi interpretată în multe feluri diferite…
— Să începem cu cele nevinovate. Dar, de acolo, putem să trecem mai
departe, dacă vrei.
— Şi oricum, mă vezi în fiecare zi, am încercat eu să înviorez
conversaţia doar un pic. Şi petrecem întotdeauna timpul împreună la
chefuri.
— Nu pun la socoteală făcutul temelor ca timp petrecut împreună. Şi
oricât de distractiv ar fi să te admir cum îl instruieşti pe Hickory să imite
un sitar solo…
— Ăsta-i Dickory. Hickory imită sunetele tobei.
Enzo îmi puse încetişor un deget pe buze.
— Oricât de distractiv ar fi, repetă el, aş prefera să petrecem puţin timp
doar noi doi.
Mă sărută, ceea ce reprezenta o încheiere destul de eficace.
— Ce-ai zice s-o facem chiar acum? am întrebat după sărut.
— Nu pot. Sunt pe drum spre casă, să stau cu Maria şi Katherina, pentru
ca părinţii noştri să ia masa cu prietenii.
— Aaah! Mă săruţi, îmi spui că vrei să petreci mai mult timp cu mine,
după care mă laşi baltă. Frumos!
— Dar am după-amiaza de mâine liberă. Poate atunci… După ce eşti
gata cu antrenamentul la înjunghiat.
— Am făcut deja înjunghierea. Acum am trecut mai departe la
strangulare.
Tăcere.
— Glumă, am anunţat.
— N-am decât cuvântul tău pentru asta, replică Enzo.
— Drăguţ.
L-am sărutat din nou.
— Ne vedem mâine.
În ziua următoare, antrenamentul se prelungi. Am sărit peste cină ca să
mă îndrept către casa părinţilor lui Enzo. Mama lui îmi spuse că aşteptase
882
şi apoi se dusese la Magdy. Nu ne-am vorbit prea mult în ziua următoare,
în timpul şcolii.
Seara: studiu.
— Am ajuns la o înţelegere cu Jerry Bennett ca să vă dea voie să folosiţi
centrul de informare de două ori pe săptămână, seara.
Brusc, mi-a părut rău pentru Jerry Bennett, care, din câte auzisem, era
destul de îngrozit de Hickory şi Dickory, şi probabil că ar fi fost de acord
cu orice cereau ei atâta vreme cât îl lăsau în pace. Mi-am notat în minte să-
l invit pe Bennett la următorul chef. Nimic nu putea face un obin mai puţin
ameninţător decât să-l vezi în faţa unei mulţimi, legănându-şi capul înainte
şi înapoi şi să scoată sunete de tamburină.
Hickory continuă:
— Cât timp eşti aici, o să studiezi dosarele Uniunii Coloniale despre
alte specii conştiente de sine.
— De ce vrei să învăţăm despre ele? întrebă Gretchen.
— Ca să ştiţi cum să luptaţi cu ele, răspunse Hickory. Şi cum să le
ucideţi.
— Sunt sute de specii în Conclav, am comentat. Ar trebui să învăţăm
despre fiecare dintre ele? Asta o să ceară mai mult de două seri pe
săptămână.
— O să ne concentrăm asupra speciilor care nu sunt membre ale
Conclavului.
Gretchen şi cu mine ne-am uitat una la alta.
— Dar nu ei sunt cei care plănuiesc să ne omoare, zise Gretchen.
— Sunt mulţi care încearcă să vă omoare. Şi unii ar putea avea motive
mai puternice decât alţii. De exemplu, rraey. Au pierdut recent un război cu
eneshanii, care au preluat controlul celor mai multe dintre coloniile lor
înainte să fie înfrânţi, la rândul lor, de către obini. Rraey nu mai sunt o
ameninţare directă pentru nicio rasă sau colonie statornicită. Dar dacă v-ar
găsi aici, nu există nicio îndoială ce-ar face.
M-a trecut un fior. Gretchen observă.
— S-a-ntâmplat ceva? mă întrebă ea.
— Nu-i nimic, am răspuns, prea repede. I-am mai întâlnit pe rraey.
Gretchen îmi aruncă o privire stranie, dar nu spuse nimic după asta.
— Avem o listă pentru voi, continuă Hickory. Jerry Bennett a pregătit
deja fişierele la care aveţi acces pentru fiecare specie. Observaţi în mod
special fiziologia fiecărei rase. Asta va fi important în instruirea voastră.
— Ca să învăţăm cum să luptăm cu ele, am precizat.
883
— Da, răspunse Hickory. Şi să învăţaţi cum să le omorâţi.
La trei săptămâni după ce ne-am început studiile, m-am oprit la o rasă
care nu era pe lista noastră.
— Oho, arată înfiorător, exclamă Gretchen, uitându-se peste umărul
meu după ce observă că citeam de ceva vreme.
— Sunt consu, am spus. Sunt înfiorători, punct.
I-am întins PDA-ul meu lui Gretchen.
— Sunt cea mai avansată rasă despre care ştim. Ne fac să părem ca unii
care ciocnesc pietroaie. Şi ei sunt cei care i-au făcut pe obini ceea ce sunt
astăzi.
— I-au manipulat genetic? întrebă Gretchen.
Am dat din cap.
— Ei, poate data viitoare pot codifica şi o personalitate. De ce te uiţi la
ei?
— Doar din curiozitate. Hickory şi Dickory au mai vorbit cu mine
despre ei. Sunt lucrul cel mai apropiat de o putere superioară pe care-l au
obinii.
— Zeii lor, preciză Gretchen.
Am ridicat din umeri.
— Mai mult ca un copil cu un muşuroi de furnici, am comentat. Un
muşuroi de furnici şi o lupă.
— Sună încântător, replică Gretchen şi-mi dădu înapoi PDA-ul. Sper să
nu-i întâlnesc niciodată. În afară de cazul în care sunt de partea mea.
— Nu sunt de nicio parte, am spus. Sunt deasupra.
— Deasupra e o parte, zise Gretchen.
— Nu partea noastră, am replicat şi am mutat PDA-ul pe ceea ce ar fi
trebuit să citesc.
Seara târziu: orice altceva.
— Ei, asta-i o surpriză, i-am zis lui Enzo, aşezat în pragul uşii mele,
când abia veneam de la o altă noapte palpitantă la centrul de informare. Nu
te-am văzut prea des în ultima vreme.
— N-ai văzut prea des pe nimeni în ultima vreme, replică Enzo,
ridicându-se în picioare să mă salute. Sunteţi doar tu şi Gretchen. Şi mă
eviţi de când am despărţit grupul de studiu.
— Nu te evit.
— Dar nici nu te-ai dat peste cap să mă cauţi.
Ei, aici are dreptate.
884
— Nu dau vina pe tine pentru asta, am schimbat puţin subiectul. Nu-i
vina ta că Magdy a avut accesul ăla de furie.
După câteva săptămâni de atacuri crescânde, lucrurile dintre Magdy şi
Gretchen ajunseseră în cele din urmă la un nivel primejdios; cei doi
avuseseră o ceartă zgomotoasă în clasă şi Magdy sfârşise prin a spune câte
ceva destul de greu de iertat şi ieşise tropăind, cu Enzo după el. Şi acesta
fusese sfârşitul micii noastre echipe.
— Da, e numai vina lui Magdy, comentă Enzo. Faptul că Gretchen l-a
sâcâit până când el a răbufnit n-are nimic de-a face cu tot restul.
Deja conversaţia ajunsese de două ori la lucruri la care nu voiam să
ajungă, iar partea raţională a creierului meu tocmai îmi spunea s-o las baltă
şi să schimb subiectul. Dar era şi partea cea nu tocmai raţională, care
deveni brusc serios iritată.
— Aşadar, pierzi vremea la uşa mea doar ca să arunci cu rahat în
prietena mea cea mai bună, sau e şi alt motiv pentru care-ai trecut pe-aici?
Enzo deschise gura să spună ceva, apoi clătină doar din cap.
— Las-o baltă, rosti el şi porni să se îndepărteze.
I-am tăiat drumul.
— Nu, am zis. Ai venit aici pentru un motiv. Spune-mi ce e.
— De ce nu te mai văd?
— Asta ai venit să mă întrebi?
— Nu. Nu asta am venit să te întreb. Dar asta te întreb acum. Au trecut
două săptămâni de când Magdy şi Gretchen şi-au făcut numărul, Zoë. A
fost între ei doi, dar abia dacă te-am mai văzut de atunci. Iar nu mă eviţi de
fapt, te prefaci destul de bine.
— Dacă era între Gretchen şi Magdy, de ce ai plecat odată cu el? am
întrebat.
— E prietenul meu. Cineva trebuia să-l potolească. Ştii cum îl apucă.
Ştii că sunt cel în faţa căruia se descarcă. Ce fel de întrebare e asta?
— Spun că nu e doar între Magdy şi Gretchen. E între noi toţi. Tu şi cu
mine, şi Gretchen şi Magdy. Când ai făcut ultima oară ceva, fără Magdy?
— Nu-mi aduc aminte să fi fost de faţă când petreceam noi un timp
împreună.
— Ştii ce vreau să spun. Întotdeauna te ţii după el, împiedicându-l să fie
lovit de cineva, sau să-şi rupă gâtul, sau să facă vreo prostie.
— Nu sunt căţelul lui, protestă Enzo, şi în acea clipă chiar se înfurie
puţin.
Ceea ce era o noutate.
885
N-am băgat-o în seamă.
— Eşti prietenul lui, am spus. Prietenul lui cel mai bun. Iar Gretchen e
prietena mea. Şi, în momentul ăsta, prietenii noştri cei mai buni nu suportă
să se vadă unul pe altul. Iar asta are influenţă asupra noastră, Enzo. Dă-mi
voie să te întreb, chiar acum, ce simţi în legătură cu Gretchen? Nu-ţi place
prea mult, nu-i aşa?
— Am avut şi zile mai bune.
— Exact. Pentru că ea şi prietenul tău cel mai bun nu se înţeleg. Eu simt
acelaşi lucru în privinţa lui Magdy. Îţi garantez că şi el simte acelaşi lucru
în privinţa mea. Iar Gretchen nu e prea prietenoasă faţă de tine. Vreau să
stau mai mult cu tine, Enzo, dar cea mai mare parte a timpului amândoi
venim cu cineva după noi. Prietenii noştri sunt ataşaţi de noi. Şi nu vreau o
dramă în acest moment.
— Pentru că e mai uşor să nu-ţi baţi capul.
— Pentru c-am obosit, Enzo, am replicat, scuipând cuvintele. Bine? Am
obosit! Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi trebuie să alerg, să fac exerciţii
de forţă sau altceva care mă epuizează imediat după ce m-am sculat din
pat. Sunt obosită înainte ca voi ceilalţi să vă treziţi măcar. Apoi, şcoală.
Apoi, o după-amiază întreagă în care ajung dărâmată din punct de vedere
fizic pentru a învăţa cum să mă apăr, pentru cazul în care nişte extratereştri
vor să coboare aici şi să ne omoare pe toţi. Apoi, îmi petrec serile citind
despre fiecare rasă de-acolo, din spaţiu, nu pentru că e interesant, ci doar
pentru cazul în care, dacă am nevoie să omor pe vreunul dintre ei, să ştiu
care-i sunt punctele slabe. Abia dacă am timp să mă gândesc la orice
altceva, Enzo. Am obosit!
Crezi că pentru mine toate astea sunt distractive? am continuat. Crezi că
mă amuză să nu te văd? Să-mi petrec tot timpul învăţând să rănesc şi să
ucid? Crezi că e nostim ca în fiecare zi să mi se aducă aminte de faptul că
acolo, afară, e un întreg univers care abia aşteaptă să ne omoare? Când te-
ai gândit tu ultima oară la asta? Când s-a gândit Magdy ultima oară la asta?
Eu mă gândesc în fiecare zi, Enzo. Îmi petrec timpul nefăcând nimic
altceva. Aşa că nu-mi spune că e mai uşor pentru mine să nu-mi bat capul
cu drama. Nu ai nici cea mai mică idee. Îmi pare rău, dar n-ai.
Enzo se uită fix la mine, vreme de un minut, apoi întinse mâna să-mi
şteargă obrajii.
— Ai fi putut să-mi spui, ştii…
Am scos un râset uşor.
— N-am timp!
886
Asta îi stârni un zâmbet lui Enzo.
— Şi oricum, nu vreau să-ţi faci griji, am continuat.
— E puţin cam târziu pentru asta.
— Îmi pare rău.
— Nu-i nimic.
— Mi-e dor, ştii, am spus, ştergându-mă pe faţă. Mi-e dor de timpul
petrecut cu tine… Chiar şi când asta însemna să fie de faţă şi Magdy. Mi-e
dor să am vreme să stau cu-adevărat de vorbă cu tine. Mi-e dor să te văd
cum o zbârceşti la dodgeball. Mi-e dor să-mi trimiţi poezii. Mi-e dor de
toate astea. Îmi pare rău că ne-am înfuriat unul pe altul în ultima vreme şi
că n-am făcut nimic ca să îndreptăm asta. Îmi pare rău şi mi-e dor de tine,
Enzo.
— Mulţumesc.
— Pentru nimic.
Am stat pe loc câteva clipe, uitându-ne unul la celălalt.
— Ai venit aici să te desparţi de mine, nu-i aşa? am întrebat în cele din
urmă.
— Mda, răspunse Enzo. Da, de asta. Îmi pare rău.
— Să nu-ţi pară. N-am fost o prietenă prea bună.
— Ba da, ai fost. Când ai avut timp.
Încă un râset tremurat din partea mea.
— Ei, asta-i problema, nu-i aşa?
— Da, răspunse Enzo, şi ştiu că-i părea rău că fusese silit s-o spună.
Şi uite-aşa, într-o clipă, s-a încheiat prima mea relaţie, iar eu m-am dus
în pat şi n-am dormit. Apoi m-am trezit la răsăritul soarelui şi am plecat
către terenul de exerciţii şi am luat totul de la început. Exerciţii. Şcoală.
Antrenament. Studiu.
O perioadă foarte obositoare.
Aşa s-au scurs zilele mele, cele mai multe dintre ele, vreme de luni
întregi, până când a trecut aproape un an de când ne aflam pe Roanoke.
Şi-apoi au început să se întâmple tot felul de lucruri. Repede.
ŞAISPREZECE
— Îl căutăm pe Joe Loong, spuse Jane echipei de căutare adunate la
marginea pădurii, lângă casa lui Joe.
887
Tăticul, care stătea alături de ea şi de Savitri, o lăsa să conducă
spectacolul.
— Lipseşte de două zile. Therese Arlien, partenera lui, îmi spune că era
entuziasmat de întoarcerea fanţilor în zonă şi că i-a spus că se gândea să
încerce să se apropie de una dintre turme. Pornim de la presupunerea că
asta a făcut şi că fie s-a rătăcit, fie a fost rănit de unul dintre animale.
Jane făcu semn către lizieră.
— O să cercetăm zona în echipe de câte patru, răspândindu-ne într-un
şir, începând de aici. Fiecare din grup rămâne în contact prin intermediul
vocii cu membrii grupului din ambele părţi; fiecare dintre cei aflaţi la
stânga sau la dreapta unui grup rămâne în contact cu persoana
corespunzătoare din următorul grup. Strigaţi-vă între voi la fiecare câteva
minute. O să facem asta încet şi cu multă grijă; nu vreau pe niciunul dintre
noi adăugat la numărul celor pierduţi, ne-am înţeles? Dacă pierdeţi
contactul prin voce cu ceilalţi membri ai grupului vostru, opriţi-vă,
rămâneţi unde vă aflaţi şi lăsaţi-i pe membrii grupului vostru să
restabilească legătura. Dacă persoana de lângă voi nu răspunde când
strigaţi, opriţi-vă şi alertaţi-i pe cei cu care sunteţi în contact. Repet, hai să
nu mai pierdem pe nimeni altcineva, în special când încercăm să-l găsim
pe Joe. Acum, ştiţi cu toţii pe cine căutăm?
Toată lumea dădu din cap; cei mai mulţi dintre cei vreo sută cincizeci de
oameni care veniseră să-l caute pe Loong erau prieteni de-ai lui. Eu,
personal, aveam doar o idee foarte vagă despre cum arăta, dar mergeam pe
considerentul că, dacă cineva venea în fugă către noi dând din mâini şi
strigând „Slavă Domnului că m-aţi găsit”, era probabil să fie el. În plus,
intrarea în echipa de căutare mă scutea de o zi de şcoală. Nu te poţi opune
unei asemenea ocazii.
— În ordine atunci, vorbi mămica. Să ne organizăm în echipe!
Oamenii începură să formeze grupuri de câte patru; m-am întors spre
Gretchen şi mi-am închipuit că ea şi cu mine urma să facem o echipă cu
Hickory şi Dickory.
— Zoë, mă chemă mămica. Tu eşti cu mine. Adu-i pe Hickory şi
Dickory.
— Gretchen poate să vină cu noi? am întrebat.
— Nu, răspunse Jane. E prea mare echipa. Îmi pare rău, Gretchen.
— Nu-i nimic, îi zise Gretchen mămicii şi-apoi se întoarse spre mine:
încearcă să supravieţuieşti fără mine.
— Încetează, am ripostat. Nu-i ca şi cum am ieşi împreună.
888
Ea zâmbi sarcastic şi se îndepărtă ca să se alăture altui grup.
După câteva minute, treizeci şi ceva de grupuri de câte patru se
răspândiseră de-a lungul a mai mult de jumătate de kilometru de lizieră.
Jane dădu semnalul şi am pornit.
Urmă partea plictisitoare: trei ore de tropăială prin pădure, încet, cu
oamenii căutând semne că Joe Loong hoinărise în această direcţie şi
strigând unii la alţii, la fiecare câteva minute. N-am găsit nimic; mămica,
în stânga mea, nu găsi nimic, Hickory, în dreapta mea, nu găsi la rându-i
nimic, iar Dickory, la dreapta lui, nu găsi nici el nimic. Nu vreau să fiu
disperat de superficială, dar credeam că o să fie măcar un pic mai
interesant decât era.
— O să facem vreo pauză în viitorul apropiat? am întrebat-o pe Jane,
apropiindu-mă de ea când ajunse în raza mea vizuală.
— Ai obosit? Credeam că după tot antrenamentul pe care-l faci, o
plimbare prin pădure ar fi floare la ureche.
Am făcut o pauză la acest comentariu; nu făceam niciun secret din
antrenamentul pe care-l desfăşuram împreună cu Hickory şi Dickory – ar fi
fost şi greu de ascuns, având în vedere cât de mult timp îi acordam –, dar
nici nu vorbeam prea mult despre asta.
— Nu-i o problemă de rezistenţă, am răspuns. E o problemă de
plictiseală. Răscolim pădurea de trei ore. Încep să-mi cam ies din sărite.
Jane dădu din cap.
— O să ne odihnim în curând. Dacă nu găsim ceva în zona asta în
următoarea oră, o să adun la loc oamenii pe partea cealaltă a casei lui Joe şi
o să încerc acolo.
— N-ai nimic împotrivă că fac ceea ce fac cu Hickory şi Dickory, nu?
am întrebat. N-am vorbit prea mult cu voi despre asta. Nici cu tine, nici cu
tăticul.
— Am fost îngrijoraţi în primele vreo două săptămâni, când veneai
plină de vânătăi şi-apoi te duceai la culcare fără ca măcar să ne saluţi,
răspunse Jane.
Mergea mai departe şi cerceta locul, în timp ce vorbea.
— Şi-mi pare rău că a dus la ruperea prieteniei dintre tine şi Enzo. Dar
eşti destul de mare ca să alegi singură ce vrei să faci cu timpul tău, aşa că
ne-am hotărât amândoi să nu te sufocăm cu grijile noastre.
Eram pe cale să spun: Păi, n-a fost numai alegerea mea să fac asta, dar
Jane continua să vorbească.
889
— În plus de asta, credem că e o alegere inteligentă. Nu ştiu când vom
fi găsiţi, dar cred că vom fi. Eu pot avea grijă de mine; John poate avea
singur grijă de el. Am fost soldaţi. Ne bucurăm să vedem că înveţi şi tu să
ai grijă de tine. Când se ajunge la asta, s-ar putea să fie lucrul care să
conteze.
M-am oprit din mers.
— Ei bine, ăsta e un gând deprimant, am comentat.
Jane se opri şi ea şi veni spre mine.
— N-am vrut să sune aşa.
— Tocmai ai spus că s-ar putea să fiu singură la capătul a toate astea.
Că fiecare dintre noi o să trebuiască să aibă grijă de el însuşi. Asta nu -i
tocmai un gând fericit, ştii…
— N-am vrut să sune aşa, repetă Jane.
Întinse mâna şi atinse medalionul cu elegantul de jad pe care mi-l
dăduse cu ani în urmă.
— John şi cu mine n-o să te părăsim niciodată, Zoë. N-o să te
abandonăm niciodată. Trebuie să ştii asta. E o promisiune pe care ţi-am
făcut-o. Ceea ce vreau să spun este că o să avem nevoie unii de alţii. A şti
să avem grijă de noi înşine înseamnă că putem să ne ajutăm mai bine unii
pe alţii. Înseamnă că o să poţi să ne ajuţi pe noi. Gândeşte-te la asta, Zoë.
Totul s-ar putea să se reducă la ceea ce eşti în stare să faci. Pentru noi. Şi
pentru colonie. Asta vreau să spun.
— Mă îndoiesc că o să se ajungă la asta, am zis.
— Ei bine, mă îndoiesc şi eu. Sau cel puţin sper că n-o să se ajungă la
asta.
— Mulţumesc, am răspuns, crispată.
— Ştii ce vreau să spun.
— Ştiu. Cred că e nostim să vezi cât de direct pui problema.
În stânga noastră se auzi un ţipăt uşor. Jane se răsuci în direcţia lui, apoi
se întoarse cu faţa la mine; expresia ei lăsa foarte puţin loc de îndoială că
indiferent ce moment de intimitate între mamă şi fiică am fi avut, se
sfârşise foarte brusc.
— Rămâi aici, îmi ceru ea. Trimite de-a lungul liniei anunţul că trebuie
să se oprească. Hickory, vino cu mine.
Cei doi o luară la fugă fără zgomot în direcţia ţipătului, cu o viteză care
părea aproape imposibilă; mi-am adus aminte dintr-odată că da, de fapt,
mămica mea era o luptătoare veterană. Asta te pune pe gânduri. Abia acum
aveam mijloacele de a aprecia cu adevărat acest fapt.
890
Cu câteva minute mai târziu, Hickory se întoarse la noi, păcăni ceva
către Dickory în limba lor natală în timp ce trecea pe lângă el şi se uită la
mine.
— Locotenentul Sagan spune că trebuie să te întorci în colonie cu
Dickory, vorbi Hickory.
— De ce? am întrebat. L-au găsit pe Joe?
— L-au găsit, răspunse Hickory.
— E teafăr?
— E mort. Iar locotenentul Sagan crede că există motive să fim
îngrijoraţi şi că echipele de căutare s-ar putea afla în pericol dacă mai stau
mult aici, afară.
— De ce? am întrebat. Din cauza fanţilor? A fost călcat în picioare?
Hickory se uită la mine netulburat.
— Zoë, n-ai nevoie să-ţi aduc eu aminte de ultimul tău drum în pădure
şi de ceea ce v-a urmărit atunci.
Mi s-a făcut foarte frig.
— Nu, am răspuns.
— Orice-ar fi, par să urmeze turmele de fanţi în timp ce aceştia
migrează, continuă Hickory. Au urmărit aceste turme până aici. Şi se pare
că l-au găsit pe Joseph Loong în pădure.
— Dumnezeule! am exclamat. Trebuie să-i spun lui Jane!
— Te asigur, şi-a dat seama. Iar eu trebuie să-l găsesc acum pe maiorul
Perry, aşa că el va afla imediat. Am avut noi grijă de asta. Locotenentul îţi
cere să te întorci în Croatoan. La fel îţi cer şi eu. Dickory te va însoţi. Du -
te acum. Şi te sfătuiesc să păstrezi tăcerea până când părinţii tăi vorbesc
despre asta în mod public.
Hickory se îndepărtă. L-am privit plecând, după care m-am îndreptat
repede spre casă, cu Dickory potrivindu-şi paşii cu ai mei, amândoi
mişcându-ne fără zgomot, aşa cum exersaserăm de atâtea ori.
***
Vestea că Joe Loong era mort se răspândi repede în colonie. Zvonurile
despre cum murise se răspândiră încă şi mai repede. Gretchen şi cu mine
ne-am aşezat în faţa centrului comunitar din Croatoan şi am urmărit o
varietate de născocitori de zvonuri etalându-şi prin rotaţie părerile.
Jun Lee şi Evan Black erau primii care vorbiră; făcuseră parte din
grupul care găsise corpul lui Loong. Se bucurară de clipa lor de prezenţă în
lumina reflectoarelor când le povestiră tuturor celor dispuşi să asculte
despre cum îl găsiseră pe Loong, despre cum fusese atacat acesta şi despre
891
cum ceea ce-l atacase mâncase o parte din el. Unii speculară că o haită de
ioţi, carnivorele locale, îl încolţiseră pe Joe Loong şi-l doborâseră, dar Jun
şi Evan râseră auzind sugestia. Toţi văzuserăm ioţii; erau de mărimea unor
câini mici şi fugeau de colonişti de câte ori îi vedeau (şi din motive
serioase, din moment ce coloniştii se apucaseră să-i împuşte pentru că
sâcâiau vitele). Niciun iot, sau chiar o haită de ioţi, spuneau ei, n-ar fi putut
să-i facă lui Joe ceea ce văzuseră ei că i se întâmplase.
La scurtă vreme după ce apăruseră aceste zvonuri sângeroase, întregul
consiliu al coloniei se întâlni în infirmeria din Croatoan, unde fusese dus
trupul lui Loong. Faptul că guvernul era atras în asta îi făcu pe oameni să
bănuiască faptul că s-ar putea să fie de fapt o crimă (faptul că „guvernul”
în acest caz însemna doar doisprezece oameni care-şi petreceau cea mai
mare parte a timpului săpând brazdele, la fel ca toţi ceilalţi, nu conta).
Loong se întâlnea cu o femeie care-şi părăsise de curând soţul, aşa că acum
soţul era principalul suspect; poate că-l urmărise pe Loong în pădure, îl
ucisese şi apoi ioţii săriseră pe el.
Această teorie îi nemulţumi pe Jun şi Evan – versiunea lor cu un animal
de pradă misterios era mult mai sexy – dar tuturor celorlalţi părea să le
placă mai mult. Majorităţii părea să le scape inconvenientul că presupusul
asasin în acest caz se afla deja în arestul lui Jane, sub o acuzaţie diferită, şi
nu era posibil să fi comis el fapta.
Gretchen şi cu mine ştiam că zvonul de crimă nu avea nicio bază şi că
teoria lui Jun şi Evan era mai aproape de realitate, dar ne ţineam gura
închisă. Dacă am fi adăugat ceea ce ştiam, n-am fi făcut pe nimeni mai
puţin paranoic în acest moment.
— Eu ştiu ce este, le spuse Magdy unui grup de prieteni de sex
masculin.
Am înghiontit-o pe Gretchen cu cotul şi am făcut semn din cap către
Magdy. Ea îşi dădu ochii peste cap şi-l strigă foarte tare, înainte să apuce
să spună altceva.
— Da? răspunse el.
— Eşti prost? întrebă Gretchen.
— Vezi, asta-mi lipseşte de la tine, Gretchen. Farmecul tău.
— La fel cum ceea ce îmi lipseşte mie e creierul tău, replică Gretchen.
Mă întreb ce erai pe cale să povesteşti micului tău grup de prieteni.
— Voiam să le spun despre ce s-a întâmplat când am urmărit fanţii.
— Pentru că tu crezi că ar fi inteligent în momentul ăsta să le dai
oamenilor încă un motiv de panică.
892
— Nimeni nu intră-n panică, protestă Magdy.
— Nu încă, am zis eu. Dar dacă te apuci să spui povestea aceea, n-o să
ajuţi lucrurile, Magdy.
— Cred că oamenii ar trebui să ştie cu ce se confruntă, zise Magdy.
— Nu ştim cu ce ne confruntăm, am replicat. De fapt n-am văzut
niciodată nimic. N-o să faci altceva decât să multiplici zvonurile. Lasă-i pe
părinţii mei, pe tatăl lui Gretchen şi pe ceilalţi din consiliu să-şi facă treaba
acum şi să-şi dea seama ce se petrece de fapt şi ce să le spună oamenilor,
fără să le faci sarcina mai grea.
— O s-o iau ca pe un sfat, Zoë, spuse Magdy şi se întoarse ca să se ducă
înapoi la prietenii lui.
— Bine, spuse Gretchen. Ia şi asta ca pe un sfat: le povesteşti amicilor
tăi despre ce ne-a urmărit acolo în pădure, iar eu le povestesc partea în care
ai sfârşit prin a muşca ţărâna pentru că Hickory te-a doborât la pământ
după ce ai intrat în panică şi ai tras în el.
— O împuşcătură de-a dreptul jalnică, am spus. Una cu care aproape că
ţi-ai zburat degetul mare de la picior.
— Bine zis, comentă Gretchen. O să ne distrăm povestind partea asta.
Magdy se uită printre gene la amândouă şi porni cu paşi apăsaţi spre
prieteni, fără să mai scoată vreo vorbă.
— Crezi că o să meargă? am întrebat.
— Sigur că o să meargă, răspunse Gretchen. Orgoliul lui Magdy e de
mărimea unei planete. Cantitatea de timp şi de efort pe care o cheltuieşte
pentru a îndeplini lucruri care să-l facă să arate bine este uluitoare. N-o să
ne lase să-i creăm necazuri cu asta.
Ca la un semn, Magdy aruncă o privire spre Gretchen. Ea flutură din
mână şi zâmbi. Magdy îi făcu semn pe furiş să plece şi începu să stea de
vorbă cu prietenii lui.
— Vezi, observă Gretchen. Nu-i atât de greu de înţeles.
— Cândva îţi plăcea, i-am amintit.
— Încă îmi place, răspunse Gretchen. E foarte drăguţ, ştii. Şi amuzant.
Are nevoie doar să-şi scoată capul dintr-o anumită parte a anatomiei. Poate
peste încă un an o să fie suportabil.
— Sau în doi, am adăugat.
— Sunt optimistă. Oricum, deocamdată am înăbuşit un zvon.
— Nu-i chiar un zvon, am spus. Chiar am fost urmăriţi în noaptea aceea.
Aşa a zis Hickory.
893
— Ştiu. Şi o să iasă la iveală mai devreme sau mai târziu. Aş prefera
doar să nu ne implice pe noi. Tatăl meu încă nu ştie că m-am strecurat
afară, şi e genul de om care crede în pedepsele retroactive.
— Aşadar, nu-ţi faci griji de fapt pentru evitarea panicii, îţi acoperi doar
propriile urme.
— Vinovat, recunoscu Gretchen. Dar evitarea panicii este felul în care
explic raţional.
Dar, din întâmplare, n-am evitat panica pentru prea multă vreme.
***
Paulo Gutierrez era membru al consiliului colonial, şi acolo a aflat că
Joe Loong nu numai că fusese ucis, dar că fusese asasinat – şi nu de către o
fiinţă umană. Exista cu adevărat ceva afară. Ceva destul de deştept ca să
facă suliţe şi cuţite. Ceva destul de deştept ca să-l transforme pe bietul Joe
Loong în mâncare.
Membrii consiliului primiseră ordin de la părinţii mei să nu vorbească
încă despre acest fapt, ca să evite panica. Paulo Gutierrez nu-i băgă în
seamă. Sau, de fapt, îi sfidă.
— Mi-au spus că informaţia era acoperită de ceva numit Legea
Secretului de Stat, şi că nu vă puteam vorbi despre asta, spuse Gutierrez
unui grup care-l înconjura pe el şi pe alţi câţiva, cu toţii înarmaţi cu puşti.
Eu zic s-o ia naiba. Există ceva afară, chiar acum, şi ne omoară. Au arme.
Ei zic că urmăresc turmele de fanţi, dar eu cred că s-ar putea să fi fost în
pădure tot timpul, evaluându-ne, ca să ştie cum să ne vâneze. L-au vânat pe
Joe Loong. L-au vânat şi l-au omorât. Eu şi băieţii de aici plănuim să le
întoarcem favoarea.
După care Gutierrez şi ceata lui de vânători plecară în direcţia pădurii.
Declaraţia lui Gutierrez şi veştile despre partida lui de vânătoare
înconjurară imediat colonia. Am auzit despre asta când nişte copii au venit
în fugă la centrul comunitar, cu ultimele ştiri; până atunci însă, Gutierrez şi
trupa lui se aflau în pădure de ceva vreme. M-am dus să le spun părinţilor
mei, dar John şi Jane plecaseră deja să aducă înapoi grupul de vânători.
Amândoi erau foşti militari; nu credeam că ar fi avut vreo problemă să-i
aducă înapoi.
Dar mă înşelam. John şi Jane i-au găsit pe vânători, dar înainte de a
apuca să-i târască înapoi, creaturile din pădure i-au prins pe toţi în capcană.
Gutierrez şi oamenii lui au murit în atac. Jane a fost înjunghiată în
abdomen. John a alergat după creaturile care fugeau şi le-a prins din urmă
la lizieră, unde acestea au atacat un alt colonist aflat la ferma lui. Acel
894
colonist era Hiram Yoder, unul dintre menoniţii care ajutaseră la salvarea
coloniei, instruindu-ne pe toţi cum să semănăm şi să îngrijim recoltele fără
ajutorul utilajelor computerizate. Era pacifist şi n-a încercat să lupte
împotriva creaturilor. L-au omorât oricum.
În intervalul de vreo două ore, şase colonişti erau morţi, iar noi am aflat
că nu eram singuri pe Roanoke – şi că ceea ce se afla aici, împreună cu noi,
obişnuia să ne vâneze.
Dar eu eram mai îngrijorată pentru mămica.
— N-o poţi vedea încă, îmi spuse tăticul. Doctorul Tsao se ocupă de ea
chiar acum.
— O să se facă bine?
— O să se facă bine. Doctoriţa a spus că nu-i atât de rău pe cât arăta.
— Şi cât de rău arăta? l-am întrebat.
— Rău, răspunse tăticul, apoi îşi dădu seama că sinceritatea nu era exact
ceea ce căutam în acest moment. Dar, uite, a alergat după chestiile alea
după ce a fost lovită. Dac-ar fi fost cu adevărat rănită, n-ar fi putut să facă
aşa ceva, nu? Mama ta îşi cunoaşte propriul corp. Cred că o să se facă bine.
Şi oricum, doctoriţa se ocupă de ea chiar acum. N-aş fi deloc surprins dacă
până mâine, la vremea asta, Jane s-ar învârti pe-aici de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic.
— Nu trebuie să mă minţi, am spus, deşi, prin comentariul dinainte, îmi
spusese de fapt ceea ce voiam să aud.
— Nu mint. Doctor Tsao e foarte bună la ceea ce face. Iar mămica ta se
vindecă foarte repede.
— Tu te simţi bine? l-am întrebat.
— Am avut parte şi de vremuri mai bune, îmi răspunse, iar ceva sec şi
obosit din vocea lui mă determină să nu insist mai mult asupra problemei.
L-am îmbrăţişat şi i-am zis că o să mă duc în vizită la Gretchen şi că o să
rămân acolo o vreme, ca să nu-i stau pe cap.
Se lăsa noaptea când am ieşit din casă. M-am uitat către poarta
Croatoanului şi am văzut colonişti revărsându-se înăuntru dinspre ferme;
nimeni, după cât se părea, nu voia să petreacă noaptea în afara zidurilor
satului coloniei. Nu-i învinuiam câtuşi de puţin.
M-am răsucit ca s-o iau spre Gretchen şi am fost uşor surprinsă s-o văd
mergând pe drum cu toată viteza.
— Avem o problemă, îmi spuse.
— Care anume?
— Idiotul nostru prieten Magdy şi-a luat un grup de prieteni în pădure.
895
— O, Doamne! Spune-mi că Enzo nu-i cu el!
— Sigur că Enzo e cu el! Enzo e totdeauna cu el. Încercând să-i bage
minţile-n cap chiar şi când îl urmează de-a dreptul în prăpastie.
ŞAPTESPREZECE
Toţi patru am intrat cât de tăcut am putut în pădure, pornind din locul în
care Gretchen îi văzuse pe Magdy, Enzo şi cei doi prieteni ai lor trecând de
lizieră. Ascultam, căutând sunetele pe care le scoteau; niciunul dintre ei nu
fusese antrenat să se mişte fără zgomot. Nu era prea bine pentru ei, în
special în cazul în care creaturile se hotărau să-i vâneze. Era mai bine
pentru noi, pentru că voiam să le dăm de urmă. Am încercat să-i
descoperim pe prietenii noştri cu urechile lipite de pământ, am privit şi-am
ascultat căutând mişcare în copaci. Ştiam deja că, orice-ar fi fost fiinţele
acelea, ne puteau urmări. Speram să fim în stare să le urmărim şi noi.
În depărtare, am auzit foşnete, provenind parcă de la nişte mişcări
rapide, grăbite. Ne-am îndreptat în direcţia aceea, eu şi Gretchen în
avangardă, Hickory şi Dickory repede în urma noastră.
Gretchen şi cu mine ne antrenam de luni de zile, învăţând cum să ne
mişcăm, cum să ne apărăm, cum să luptăm şi cum să ucidem, dacă era
necesar. În noaptea asta, orice parte din ceea ce învăţaserăm putea fi
folosită. Se putea să fie nevoie să luptăm. Se putea să fie nevoie chiar să
ucidem.
Eram atât de speriată încât, dacă m-aş fi oprit din alergat, cred că m-aş fi
prăbuşit în forma unei mingi şi nu m-aş mai fi sculat niciodată.
Nu m-am oprit însă din alergat. Am mers mai departe. Încercând să-i
găsesc pe Enzo şi pe Magdy înainte s-o facă altcineva. Încercând să-i
găsesc şi să-i salvez.
***
— După ce-a plecat Gutierrez, Magdy a crezut că n-are niciun rost să
mai ţină povestea secretă, aşa că s-a apucat să trăncănească prietenilor săi,
îmi spusese Gretchen. Îi lăsa pe ceilalţi să creadă că el chiar înfruntase
creaturile alea şi că reuşise să le ţină la distanţă, în timp ce noi ceilalţi
fugeam.
— Idiotul, am exclamat.
— Când părinţii tăi s-au întors fără vânători, câţiva dintre prietenii lui
au venit la el ca să organizeze o căutare. Ceea ce era de fapt doar o scuză
896
pentru unii dintre ei să umble prin pădure cu arme. Tatăl meu a prins de
veste şi a încercat să-i potolească. Le-a adus aminte că cinci adulţi s-au dus
în pădure şi n-au mai ieşit vii de-acolo. Am crezut că asta însemna
sfârşitul, dar acum aud că Magdy a aşteptat doar până când tatăl meu s-a
dus în vizită la al tău, pentru ca pe urmă să adune nişte idioţi cu aceleaşi
idei ca şi ale lui şi să plece în pădure.
— I-a observat cineva plecând? am întrebat.
— Le-au spus celorlalţi că se duc să exerseze puţin trasul la ţintă la
ferma părinţilor lui Magdy. Nimeni n-avea să se plângă că făceau asta în
situaţia de faţă. Odată ce au ajuns acolo însă, şi-au luat zborul. Restul
familiei lui Magdy e aici, în sat, ca şi toţi ceilalţi. Nimeni nu ştie că lipsesc.
— Atunci tu cum ai aflat despre asta? am întrebat. Magdy nu ţi-ar fi
spus aşa ceva tocmai acum.
— Micul lui grup a lăsat ceva în urmă. Isaiah Miller trebuia să meargă
cu el, dar tatăl lui nu l-a lăsat să ia puşca pentru „exerciţii de tras la ţintă”.
L-am auzit plângându-se despre asta şi-apoi am scos restul de la el prin
intimidare.
— A mai spus şi altcuiva?
— Nu cred. Acum, că a avut timp să se gândească la cele întâmplate, nu
cred că vrea să intre în încurcătură. Dar noi ar trebui să spunem cuiva.
— Am provoca panică dacă am spune, am zis. Şase oameni au murit
deja. Dacă spunem oamenilor că încă patru oameni – patru băieţi – au
plecat în pădure, toţi or s-o ia razna. Şi o să avem şi mai mulţi oameni
înarmaţi plecând, şi mai mulţi oameni murind, fie din cauza acestor
creaturi, fie împuşcându-se între ei din greşeală pentru că sunt atât de
nervoşi.
— Atunci ce vrei să faci? întrebă Gretchen.
— Ne-am antrenat pentru asta, Gretchen.
Gretchen făcu ochii foarte mari.
— O, nu! exclamă. Zoë, te iubesc, dar asta-i o prostie! Cu niciun chip n-
o să mă duci acolo, să servesc din nou drept ţintă chestiilor ălora, şi cu
niciun chip n-o să te las pe tine să te duci.
— N-o să fim numai noi… Hickory şi Dickory…
— Hickory şi Dickory or să spună şi ei că eşti nebună. Tocmai au
petrecut luni de zile învăţându-te cum să te aperi, iar tu crezi c-or să fie
câtuşi de puţin bucuroşi că tu te duci acolo pentru ca vreo creatură să te
folosească drept ţintă pentru suliţe? Nu prea cred.
— Hai să-i întrebăm.
897
— Domnişoara Gretchen are dreptate, îmi spuse Hickory după ce i-am
chemat, pe el şi pe Dickory. E o idee foarte proastă. Maiorul Perry şi
locotenentul Sagan sunt cei care ar trebui să se ocupe de problema asta.
— Tăticul trebuie să-şi facă griji pentru toată colonia în momentul ăsta,
am replicat. Iar mămica e la infirmerie, vindecându-se după ce a avut de-a
face cu intruşii data trecută.
— Nu crezi că asta spune ceva? observă Gretchen.
M-am întors spre ea, puţin supărată. Ridică o mână.
— Îmi pare rău, Zoë. Asta n-a ieşit cum trebuie. Dar gândeşte-te: mama
ta a fost soldat al Forţelor Speciale. Era meseria ei să lupte cu tot felul de
chestii. Şi dacă ea a ieşit din confruntarea asta cu o rană destul de urâtă
încât să ajungă să-şi petreacă noaptea în infirmerie, înseamnă că orice-ar fi
acolo e o treabă serioasă.
— Da? Şi-atunci, cine să facă asta? am întrebat. Mămica şi tăticul au
plecat singuri după vânători cu un motiv – ei au fost antrenaţi să lupte şi să
se ocupe de asemenea întâmplări. Oricine altcineva ar fi fost ucis. Dar nu
se mai pot duce după Magdy şi Enzo – nu chiar acum. Iar dacă altcineva se
aventurează după ei, se va afla într-un pericol la fel de mare ca şi cei doi şi
prietenii lor. Suntem singurii care-o putem face.
— Nu te supăra pe mine pentru că spun asta, spuse Gretchen. Dar mi se
pare că eşti prea entuziasmată. Ca şi cum ai vrea să te duci acolo şi să te
baţi cu ceva.
— Vreau să-i găsesc pe Enzo şi pe Magdy, am insistat. Asta-i tot ce
vreau.
— Ar trebui să-l informăm pe tatăl tău, spuse Hickory.
— Dacă-l informăm pe tăticul, o să ne spună nu. Şi cu cât vorbim mai
mult despre asta, cu atât o să ne ia mai mult să ne găsim prietenii.
Hickory şi Dickory îşi apropiară capetele şi păcăniră încetişor vreme de
câteva minute.
— Nu-i o idee bună, zise Hickory în sfârşit. Dar vă vom ajuta.
— Gretchen? am întrebat.
— Încerc să mă hotărăsc dacă Magdy merită.
— Gretchen! am repetat.
— E o glumă. De genul pe care-l faci când eşti pe cale să faci în
pantaloni.
— Dacă o să facem asta, interveni Hickory, trebuie s-o facem pe baza
presupunerii că o să intrăm în luptă. Aţi fost antrenate cu arme de foc şi cu
arme albe. Trebuie să fiţi pregătite să le folosiţi, dacă este nevoie.
898
— Înţeleg, am răspuns.
Gretchen dădu din cap.
— Atunci să ne pregătim, vorbi Hickory. Şi hai s-o facem fără zgomot.
***
Orice urmă de încredere că aveam cea mai mică idee despre ce fac mă
părăsi în clipa în care am intrat în pădure – când alergarea printre copaci
mă purtă înapoi, către ultima oară când alergasem printre ei noaptea, cu
una sau mai multe creaturi necunoscute ţinând pasul cu noi, invizibile.
Diferenţa dintre atunci şi acum era că în ultima vreme mă antrenasem să
lupt. Şi credeam că asta va avea vreo importanţă în felul în care mă
simţeam.
Nu avea. Eram speriată. Şi nu doar un pic.
Sunetul foşnit, în rafale, pe care-l auziserăm, se apropia venind de-a
dreptul spre noi, pe sol, deplasându-se repede. Toţi patru ne-am oprit, ne-
am ascuns şi ne-am pregătit să ne ocupăm de orice-ar apărea în faţa
noastră.
Două siluete umane se năpustiră din tufişuri şi alergară în linie dreaptă
pe lângă locul unde ne ascundeam Gretchen şi cu mine. Hickory şi Dickory
îi înşfăcară în timp ce treceau pe lângă ei; băieţii ţipară îngroziţi când
Hickory şi Dickory îi doborâră la pământ. Puştile lor alunecară pe sol.
Gretchen şi cu mine ne-am repezit la ei şi am încercat să-i liniştim.
Prindea bine să fii uman.
Niciunul nu era Enzo sau Magdy.
— Hei, i-am spus, cât de liniştitor puteam, celui mai apropiat de mine.
Hei… Linişteşte-te… Eşti la adăpost… Linişteşte-te…
Gretchen făcea acelaşi lucru cu celălalt. În cele din urmă i-am
recunoscut cine erau: Albert Yoo şi Michel Gruber. Atât Albert cât şi
Michel făceau parte dintre cei pe care-i clasificasem de multă vreme în
categoria „cam neghiob”, aşa că n-am petrecut cu ei niciun pic de timp în
plus faţă de ceea ce trebuia. Ei îmi întoarseră favoarea.
— Albert, i-am vorbit celui mai apropiat de mine. Unde sunt Enzo şi
Magdy?
— Ia-ţi chestia de pe mine! exclamă Albert.
Dickory îl imobiliza încă.
— Dickory, am zis.
Îi dădu drumul lui Albert.
— Unde sunt Enzo şi Magdy? am repetat.
899
— Nu ştiu, răspunse Albert. Am fost separaţi. Chestiile alea din copaci
au început să psalmodieze către noi, iar Michel şi cu mine ne-am speriat şi
am fugit.
— Să psalmodieze? am întrebat.
— Sau să cânte, sau să păcănească sau ce-o fi, răspunse Albert.
Mergeam singuri, căutând creaturile, când toate zgomotele astea au început
să vină din copaci. Ca şi cum încercau să ne arate că se strecuraseră pe
lângă noi fără măcar să ne dăm seama.
Asta mă îngrijoră.
— Hickory? am întrebat.
— Nu-i nimic semnificativ în copaci, răspunse el.
M-am destins puţin.
— Ne-au înconjurat, continuă Albert. Şi Magdy a tras în ei. Apoi
lucrurile au devenit de-a dreptul zgomotoase. Michel şi cu mine am plecat
de-acolo. Am fugit pur şi simplu. N-am văzut unde s-au dus Magdy şi
Enzo.
— Cu câtă vreme în urmă s-a întâmplat asta? am întrebat.
— Nu ştiu. Zece minute, cincisprezece… Cam aşa ceva.
— Arată-ne de unde-aţi venit, i-am cerut.
Albert arătă cu degetul. Am dat din cap.
— Scoală-te, am spus. Dickory o să vă ducă pe tine şi pe Michel înapoi
la lizieră. Vă puteţi întoarce de acolo.
— Nu mă duc nicăieri cu lucrul acela, vorbi Michel, prima lui
contribuţie din seara aceea.
— În ordine, atunci aveţi două opţiuni, am explicat. Rămâneţi aici şi
speraţi că o să ne întoarcem după voi înainte ca fiinţele acelea să apară, sau
să speraţi că o să ajungeţi la lizieră înainte să vă ajungă din urmă. Sau îl
puteţi lăsa pe Dickory să vă ajute şi poate o să supravieţuiţi. Alegerea
voastră.
Am vorbit puţin mai energic decât trebuia, dar eram enervată că idiotul
ăsta nu voia ajutor ca să rămână în viaţă.
— De acord, consimţi el.
— Bine, am zis.
Le-am cules puştile de pe jos, i le-am dat lui Dickory şi am luat-o pe-a
lui.
— Du-i la lizieră lângă casa lui Magdy. Nu le da înapoi puştile până
când nu ajungeţi acolo. Întoarce-te şi găseşte-ne cât de repede poţi.
900
Dickory dădu din cap, îi făcu să se mişte pe Albert şi pe Michel,
intimidaţi, şi se îndepărtă.
— Nu mi-au plăcut niciodată, vorbi Gretchen în timp ce plecau.
— Îmi dau seama de ce, am comentat şi i-am dat lui Hickory puşca lui
Dickory.
— Hai. Să mergem mai departe.
***
I-am auzit înainte să-i vedem. De fapt, Hickory, al cărui auz se extinde
mai mult decât cel uman, i-a auzit – fredonând, ciripind şi psalmodiind.
— Chiar cântă, observă Hickory încetişor, şi ne conduse pe Gretchen şi
pe mine către ei.
Dickory sosi, fără zgomot, chiar înainte să-i găsim. Hickory îi întinse
puşca.
În micul luminiş se aflau şase siluete.
Enzo şi Magdy fură primii pe care i-am recunoscut. Îngenuncheau pe
jos, cu capetele plecate, aşteptând indiferenţi ce urma să li se întâmple.
Lumina nu era destul de bună ca să văd expresia de pe chipurile oricăruia
dintre ei, dar nu trebuia să le zăresc feţele ca să ştiu că erau speriaţi. Orice
li s-ar fi întâmplat celor doi, mersese rău, iar acum nu aşteptau decât să se
termine. Oricum s-ar fi terminat…
Am măsurat cu privirea silueta îngenuncheată a lui Enzo şi mi-am adus
aminte îndată de ce-l iubeam. Era acolo pentru că încerca să fie un bun
prieten pentru Magdy. Încerca să-l împiedice să intre în necazuri sau măcar
să-i împărtăşească necazurile. Era o fiinţă umană cumsecade, ceea ce este
destul de rar, dar e de-a dreptul un miracol când e vorba de un băiat
adolescent. Venisem aici pentru că îl iubeam încă. Trecuseră săptămâni de
când ne spuseserăm mai mult de un „bună” la şcoală – când te desparţi
într-o comunitate mică trebuie să păstrezi puţin distanţa – dar nu conta.
Încă eram legată de el. O parte din el rămânea în inima mea, şi-mi
închipuiam că avea să rămână pentru tot restul vieţii.
Da, era un loc şi un moment cu adevărat inoportun ca să-mi dau seama
de toate astea, dar asemenea lucruri se întâmplă când se întâmplă. Şi nu
făceau niciun zgomot, aşa că era în regulă.
M-am uitat la Magdy, şi acesta e gândul care mi-a venit în minte: Când
toate astea or să se termine, o să-i bătătoresc serios fundul.
Celelalte patru siluete…
Vârcolaci.
901
Era singurul mod de a-i descrie. Arătau sălbatici, puternici, carnivori şi
coborâţi dintr-un coşmar, şi la toate astea se adăugau mişcările şi sunetele
care arătau limpede că exista un creier înăuntru, care să meargă mână -n
mână cu tot restul. Aveau aceiaşi patru ochi ca ai tuturor animalelor de pe
Roanoke pe care le văzuserăm până atunci, dar în afară de asta ar fi putut
sosi direct din folclor. Erau, cum am spus, vârcolaci.
Trei dintre aceştia erau ocupaţi să-i sâcâie şi să-i împungă pe Magdy şi
pe Enzo, fiind limpede că se jucau cu ei şi-i ameninţau. Unul dintre ei ţinea
o puşcă pe care-o luase de la Magdy şi-l împingea cu ea. M-am întrebat
dacă mai era încărcată şi ce s-ar întâmplă cu Magdy sau cu vârcolacul dacă
s-ar descărca. Altul ţinea o suliţă şi-l înţepa din când în când pe Enzo cu
ea. Cei trei ciripeau şi păcăneau unii la alţii; nu mă îndoiesc că discutau ce
să facă cu Magdy şi Enzo şi cum s-o facă.
Cel de-al patrulea vârcolac stătea separat de ceilalţi trei şi se purta
diferit. Când vreunul din restul vârcolacilor se ducea să-l împungă pe Enzo
sau pe Magdy, se apropia şi încerca să-i împiedice s-o facă, stând între
oameni şi semenii lui. Din când în când, intervenea şi încerca să vorbească
cu unul dintre ceilalţi vârcolaci, făcând semn către Enzo şi Magdy pentru a
sublinia ce avea de spus. Încerca să-i convingă pe ceilalţi de ceva. Să-i lase
liberi pe oameni? Poate. Orice-ar fi fost, ceilalţi trei nu erau câtuşi de puţin
de acord. Cel de-al patrulea vârcolac insista oricum.
Asta îmi aduse aminte brusc de Enzo, prima oară când îl văzusem,
încercând să-l împiedice pe Magdy să intre fără niciun fel de motiv într-o
bătaie idioată. De data aceea, nu mersese; Gretchen şi cu mine fuseserăm
nevoite să intervenim şi să facem ceva. Nu mergea nici acum.
Am aruncat o privire şi am văzut că Hickory şi Dickory luaseră poziţii
acolo de unde puteau trage fără obstacole în vârcolaci. Gretchen se mutase
mai departe de mine şi-şi pregătea propria ei împuşcătură.
Între noi patru puteam nimeri toţi vârcolacii înainte măcar să-şi dea
seama ce li se întâmplase. Ar fi fost rapid, curat şi uşor, şi i-am fi luat de-
acolo pe Enzo şi pe Magdy şi i-am fi dus acasă înainte ca cineva să afle ce
s-a-ntâmplat.
Era lucrul cel mai inteligent de făcut. M-am mişcat îl linişte şi mi-am
pregătit arma. Am avut nevoie de un minut sau două să mă opresc din
tremurat şi să rămân nemişcată.
Ştiam că-i vom împuşca la rând, Hickory, cel mai din stânga, luându -l
pe primul din grupul de trei vârcolaci, Dickory pe-al doilea, Gretchen pe-al
902
treilea, iar eu pe ultimul, cel care stătea deoparte de ceilalţi. Ştiam că
ceilalţi mă aşteptau pe mine să trag.
Unul dintre vârcolaci se mişcă să-l înţepe din nou pe Enzo. Vârcolacul
meu se duse în grabă, prea târziu, ca să oprească atacul.
Şi am ştiut. Nu voiam. Pur şi simplu nu voiam. Nu voiam să-l omor.
Pentru că încerca să-mi salveze prietenii, nu să-i omoare. Nu merita să
moară doar pentru că ăsta era modul cel mai uşor de a-i lua înapoi pe Enzo
şi Magdy.
Dar nu ştiam ce altceva să fac.
Cei trei începură să ciripească din nou, mai întâi într-un fel care părea
aleator, apoi însă împreună, şi respectând un anumit ritm. Cel cu suliţă
începu să bată ritmat în pământ, cântând alături de vocile celorlalţi ceea ce
părea clar o incantaţie a victoriei de un fel sau altul. Cel de-al patrulea
vârcolac începu să gesticuleze tot mai frenetic. Mă temeam teribil că de
ceea ce avea să se întâmple la sfârşitul cântecului.
Ei cântau mai departe, apropiindu-se de sfârşit.
Aşa că am făcut ceea ce trebuia să fac.
Am cântat şi eu.
Am deschis gura şi pe ea a ieşit primul vers din „Dimineaţă la Delhi”.
Nu prea bine, şi complet fals. De fapt, era de-a dreptul prost – toate acele
luni de repetiţii şi de cântat la chefuri nu meritaseră osteneala. Nu conta.
Făceam ceea ce trebuia să fac. Vârcolacii tăcură imediat. Am cântat mai
departe.
M-am uitat spre Gretchen, care nu era atât de departe încât să nu pot
descifra expresia Ai înnebunit de tot? de pe faţa ei. I-am aruncat o privire
care spunea Ajută-mă, te rog. Chipul îi încremeni în ceva indescifrabil şi-şi
coborî puşca pentru a-l păstra pe unul dintre vârcolaci în vizor – şi începu
să cânte vocea a doua a cântecului, urcând şi coborând pe lângă partea
mea, aşa cum exersaserăm de atâtea ori. Cu ajutorul ei, am găsit tonul
potrivit şi am intrat în ritm.
Iar acum vârcolacii ştiau că suntem mai mulţi de unul.
În stânga lui Gretchen, Dickory intră ca un clopoţel, imitând sitarul din
cântec aşa cum făcea atât de bine. Era amuzant să priveşti, dar când
închideai ochii, era greu de spus diferenţa dintre el şi obiectul real. Am
absorbit zumzetul vocii lui şi am continuat să cânt. Iar în stânga lui
Dickory, intră în sfârşit Hickory, folosindu-şi gâtul lung ca să scoată sunete
ca de tobă, găsind ritmul şi păstrându-l de atunci înainte.
903
Iar acum vârcolacii ştiau că eram la fel de mulţi ca şi ei. Şi că i-am fi
putut omorî oricând. Dar nu i-am omorât.
Planul meu prostesc mergea… Acum tot ce aveam de făcut era să-mi
dau seama ce plănuisem să fac în continuare. Pentru că habar n-aveam ce
făceam acolo. Tot ce ştiam era că nu voiam să-mi împuşc vârcolacul. Cel
care, de fapt, se dăduse complet deoparte de restul haitei sale şi păşea către
locul de unde credea că vine vocea mea.
M-am hotărât să-l întâlnesc la jumătatea drumului. Am lăsat jos puşca şi
am intrat în luminiş, cântând încă.
Vârcolacul cu suliţă începu s-o ridice, şi brusc mi-am simţit gura foarte
uscată. Cred că vârcolacul meu a observat ceva pe faţă, pentru că s-a întors
şi a discutat violent cu purtătorul de suliţă. Suliţa coborî; vârcolacul meu
nu ştia, dar tocmai îşi salvase prietenul de un glonţ în cap din partea lui
Gretchen.
Vârcolacul se întoarse şi porni din nou spre mine. Am cântat mai
departe până când s-a terminat cântecul. Până atunci, vârcolacul ajunse
chiar lângă mine.
Cântecul nostru se terminase. Stăteam pe loc, aşteptând să văd ce avea
să facă mai departe vârcolacul meu.
Ceea ce făcu mai departe fu să arate la gâtul meu, spre medalionul-
elefant de jad pe care mi-l dăduse Jane.
L-am atins.
— Elefant, am rostit. Ca fanţii voştri.
Se uită din nou fix la el şi apoi se uită iarăşi la mine. În cele din urmă,
ciripi ceva.
— Bună, i-am răspuns.
Ce altceva era să spun?
Am petrecut încă vreo două minute, măsurându-ne din priviri. Apoi
unul dintre ceilalţi vârcolaci ciripi şi el ceva. Al meu răspunse cu un alt
ciripit şi apoi înclină capul spre mine, ca pentru a spune: Chiar m-ai ajuta
dacă ai face cu adevărat ceva aici.
Aşa că am arătat spre Enzo şi spre Magdy.
— Aceştia doi îmi aparţin mie, am spus, făcând ceea ce speram că sunt
semne potrivite din mână, astfel ca vârcolacul meu să priceapă ideea.
Vreau să-i iau înapoi cu mine.
Am făcut semn înapoi, în direcţia coloniei.
— Apoi o să vă lăsăm în pace.
904
Vârcolacul urmări toate semnalele mâinii mele; nu sunt sigură câte
dintre ele pricepu de fapt. Dar când am terminat, arătă către Enzo şi
Magdy, ca pentru a spune: Hai să fim siguri că am înţeles corect.
Am dat din cap, am zis „da” şi apoi am repetat toate semnele mâinii.
Chiar aveam o discuţie.
Sau poate că nu, pentru că ceea ce urmă fu o explozie de ciripit din
partea vârcolacului meu, împreună cu gesturi frenetice. Am încercat să -l
urmăresc, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce se petrecea. M-am uitat la
el neajutorată, încercând să înţeleg ce spunea. În cele din urmă, şi-a dat
seama că n-aveam niciun indiciu cu privire la ce făcea. Aşa că arătă spre
Magdy şi spre puşca pe care-o ţinea acum unul dintre ceilalţi vârcolaci.
Apoi arătă spre el, într-o parte, după care îmi făcu semn, ca pentru a mă
îndemna să mă uit mai îndeaproape. Împotriva oricărei raţiuni, m-am uitat
şi am observat ceva ce-mi scăpase: vârcolacul meu era rănit. O zgârietură
urâtă era încrustată în şoldul lui, înconjurată de urme sângerânde pe ambele
părţi.
Idiotul ăla de Magdy îmi împuşcase vârcolacul!
Nu prea grav, totuşi. Magdy avea noroc că precizia lui continua să fie
proastă, altfel probabil c-ar fi fost mort deja. Dar chiar şi o julitură era un
lucru destul de rău.
M-am dat înapoi şi l-am lăsat pe vârcolac să înţeleagă că văzusem
destul. El arătă către Enzo, spre mine şi înapoi către colonie. Apoi arătă
spre Magdy şi spre prietenii lui vârcolaci. Asta era destul de clar: spunea că
Enzo era liber să plece cu mine, dar că prietenii lui voiau să-l păstreze pe
Magdy. Nu mă îndoiam că atunci totul urma să se termine prost pentru
Magdy.
Am clătinat din cap şi am arătat limpede că aveam nevoie de amândoi.
Vârcolacul meu arătă la fel de clar că îl voiau pe Magdy. Negocierile
noastre tocmai intraseră într-un mare impas.
M-am uitat la vârcolacul meu de sus până jos. Era îndesat, abia cu puţin
mai înalt decât mine, şi acoperit doar cu un soi de fustă scurtă, prinsă cu o
centură. Un cuţit simplu de piatră îi atârna de cingătoare. Văzusem poze
ale unor asemenea cuţite în cărţile de istorie care descriau în amănunt zilele
oamenilor de Cro-Magnon de pe Pământ. Partea ciudată despre Cro-
Magnoni era aceea că, deşi abia dacă trecuseră de faza ciocnirii pietrelor,
creierul lor era de fapt mai mare decât este acum creierul nostru. Erau
troglodiţi, dar nu erau proşti. Aveau capacitatea de a se gândi la lucruri
serioase.
905
— Sper mult de tot că ai un creier ca de Cro-Magnon, i-am spus
vârcolacului. Altfel sunt pe cale să dau de necazuri.
El înclină iar capul, încercând să-şi dea seama ce încercam să-i spun.
Am făcut semn din nou, încercând să arăt clar că voiam să vorbesc cu
Magdy. Vârcolacul meu nu păru încântat de asta şi vorbi ceva cu prietenii
lui. Ei îi răspunseră şi deveniră destul de agitaţi. Dar până la urmă
vârcolacul întinse mâna spre mine. L-am lăsat să mă ia de încheietură şi să
mă tragă spre Magdy. Cei trei prieteni ai lui se aşezară în evantai în spatele
meu, pregătiţi pentru cazul în care aş încerca o prostie. Ştiam că, în afara
luminişului, cel puţin Hickory şi Dickory se mutau să aibă o linie de ochire
mai bună. Erau încă o mulţime de căi prin care lucrurile puteau merge
foarte, foarte prost.
Magdy era încă în genunchi, şi nu se uita la mine, nici la orice altceva în
afară de un loc de pe sol.
— Magdy, am spus.
— Omoară chestiile astea idioate şi scoate-ne mai repede de-aici, vorbi
el, în şoaptă şi repede, tot fără să se uite la mine. Ştiu că ştii cum s-o faci.
Ştiu că sunteţi destui acolo ca s-o faceţi.
— Magdy, am repetat. Ascultă-mă cu atenţie şi nu mă întrerupe.
Chestiile astea vor să te omoare. Sunt dornici să-l lase pe Enzo să plece,
dar vor să te păstreze pentru că l-ai împuşcat pe unul dintre ei. Înţelegi ce-ţi
spun?
— Omoară-i, insistă Magdy.
— Nu, am răspuns. Tu te-ai dus după indivizii ăştia, Magdy. Tu i-ai
vânat. Tu i-ai împuşcat. O să încerc să nu las să fii ucis. Dar n-o să-i omor
pe ei pentru că tu le-ai ieşit în cale. Nu, dacă n-o să fiu nevoită. Mă
înţelegi?
— Or să ne omoare, zise Magdy. Pe tine, pe mine şi pe Enzo.
— Nu cred. Dar dacă nu taci din gură şi nu asculţi cu adevărat ce încerc
să-ţi spun, o să faci mai probabil acest fapt.
— Împuşcă-i pur şi simplu!
— Pentru numele lui Dumnezeu, Magdy, vorbi brusc Enzo, de lângă
Magdy. O singură persoană de pe întreaga planetă îşi riscă pielea pentru
tine şi tot ce poţi să faci este să te cerţi cu ea. Chiar eşti un rahat
nerecunoscător. Acum vrei, te rog, să taci din gură şi s-o asculţi? Mi-ar
plăcea să scap de-aici în viaţă.
Nu ştiu cine-a fost mai surprins de această răbufnire, eu sau Magdy.
— Bine, încuviinţă Magdy după câteva clipe.
906
— Chestiile astea vor să te omoare pentru că ai împuşcat-o pe una dintre
ele, am spus. O să încerc să-i conving să te lase să pleci. Dar o să
trebuiască să ai încredere în mine, să nu mă contrazici şi să nu ripostezi.
Pentru ultima oară: mă înţelegi?
— Da, răspunse Magdy.
— Bine. Ei cred că sunt conducătorul tău. Aşa că trebuie să le dăm
ideea că sunt furios pe tine pentru ce-ai făcut. O să trebuiască să te
pedepsesc în faţa lor. Şi doar ca să ştii, o să doară. Tare.
— Dar…, începu Magdy.
— Magdy, am spus.
— Da, în ordine, cum vrei. Hai s-o facem.
— Bine, am replicat. Îmi pare rău pentru asta.
Apoi i-am dat un picior în coaste. Tare.
Se prăbuşi cu un şuierat şi rămase lat la pământ. La orice s-ar fi aşteptat,
nu se aştepta la asta.
După ce icni pe pământ vreme de un minut, l-am apucat de păr. Se agăţă
de mâna mea şi încercă să scape.
— Nu mi te împotrivi, am spus, şi i-am dat un pumn rapid în coaste ca
să accentuez ideea.
El pricepu şi se opri. I-am tras capul spre spate şi am ţipat la el pentru că
a împuşcat vârcolacul, arătând puşca lui şi apoi vârcolacul rănit, de mai
multe ori, ca să-l fac să înţeleagă. Vârcolacii părură să facă legătura şi
ciripiră între ei despre asta.
— Cere-ţi scuze, i-am cerut lui Magdy, încă ţinându-i capul.
Magdy întinse mâna către vârcolacul rănit.
— Îmi pare rău, spuse el. Dacă aş fi ştiut că să te împuşc însemna să
primesc de la Zoë o bătaie soră cu moartea, n-aş fi făcut-o niciodată.
— Mulţumesc, am răspuns şi apoi i-am dat drumul la păr şi l-am plesnit
tare peste faţă. Magdy se prăbuşi din nou. M-am uitat la vârcolac să văd
dacă era destul. Nu părea să fie complet satisfăcut.
M-am aplecat deasupra lui Magdy.
— Ce mai faci? l-am întrebat.
— Cred că o să vomit.
— Bine. Cred că asta ar merge. Ai nevoie de ajutor?
— M-am prins, zise, şi vărsă peste tot pe pământ.
Asta provocă ciripituri impresionate din partea vârcolacilor.
— În regulă. Ultima parte, Magdy. Chiar trebuie să ai încredere în mine
cu asta.
907
— Te rog, nu mă mai lovi acum, imploră Magdy.
— Aproape gata. Ridică-te în picioare, te rog.
— Nu cred că pot.
— Sigur că poţi, am spus, şi i-am sucit braţul ca să-i ofer un stimulent.
Magdy trase aer în piept şi se ridică. L-am făcut să meargă până la
vârcolacul meu, care se uită la noi doi, curios. Am arătat spre Magdy şi
apoi spre rana vârcolacului. Apoi am arătat către vârcolac şi am făcut un
gest de retezare la şoldul lui Magdy, apoi am arătat cuţitul vârcolacului.
Vârcolacul înclină din nou capul, ca pentru a spune: Vreau să fiu sigur
că ne înţelegem unul pe celălalt.
— Cei drept, e drept, am comentat.
— O să-l laşi să mă înjunghie? exclamă Magdy, cu vocea ridicându-i-se
dramatic la sfârşitul frazei.
— Tu l-ai împuşcat.
— Ar putea să mă omoare!
— Tu l-ai fi putut omorî.
— Te urăsc. Acum chiar te urăsc mult, mult, mult de tot.
— Taci din gură, am zis şi apoi am făcut semn din cap către vârcolac.
Ai încredere în mine, i-am spus lui Magdy.
Vârcolacul îşi scoase cuţitul şi apoi se uită din nou la însoţitorii lui, care
vorbeau cu toţii tare şi începeau să cânte ceea ce cântaseră mai devreme.
N-aveam nimic împotrivă. Diferenţa era acum că vârcolacul meu era cel
care urma să comită indiferent ce act de violenţă avea să aibă loc.
Vârcolacul meu stătu nemişcat câteva clipe, absorbind incantaţia
colegilor lui vârcolaci. Apoi, fără avertisment, îi făcu o tăietură lui Magdy
atât de repede încât nu l-am zărit decât când s-a dat înapoi, nu când s-a
mişcat în faţă. Magdy şuieră de durere. I-am dat drumul şi el a căzut la
pământ, ţinându-se de şold. M-am dus în faţa lui şi l-am apucat de mâini.
— Lasă-mă să văd.
Magdy îşi dădu mâinile la o parte şi clipi preventiv, aşteptându-se la un
şuvoi de sânge.
Pe şoldul lui era doar o linie roşie cât se poate de subţire. Vârcolacul îl
tăiase pe Magdy numai atât cât să-l facă să înţeleagă că l-ar fi putut tăia
mult mai rău.
— Ştiam eu, am comentat.
— Ce ştiai? întrebă Magdy.
— Că avem de-a face cu un Cro-Magnon.
— Chiar nu te înţeleg.
908
— Stai jos. Nu te ridica până nu-ţi spun eu.
— Nu mă mişc, spuse el. Serios.
M-am ridicat şi am stat cu faţa la vârcolac, care-şi pusese cuţitul înapoi
la centură. Arătă spre Magdy, apoi spre mine, apoi înapoi spre colonie.
— Mulţumesc, am spus, şi am plecat puţin capul spre vârcolac, ceea ce
speram că avea să transmită ideea.
Când am ridicat din nou ochii, l-am văzut uitându-se iar la elefantul
meu de jad. M-am întrebat dacă văzuse vreodată bijuterii sau era doar
pentru că un elefant arată ca un fant. Aceşti vârcolaci urmează turmele de
fanţi; ei trebuiau să fie o sursă principală de hrană pentru ei. Fanţii erau
viaţa lor. Mi-am scos colierul şi i l-am întins vârcolacului meu. L-a luat şi a
atins cu grijă medalionul, făcându-l să se învârtească şi să sclipească în
lumina slabă a nopţii. A gângurit la el apreciativ. Apoi mi l-a dat înapoi.
— Nu, am spus.
Am ridicat o mână şi am arătat către medalion şi către el.
— E pentru tine. Ţi-l dau ţie.
Vârcolacul rămase nemişcat pentru o clipă, apoi murmură un tril, ceea
ce-i făcu pe prietenii lui să se îngrămădească în jurul lui. El ridică
medalionul pentru ca ceilalţi să-l admire.
— Uite, am spus după un minut, şi i-am făcut semn să-mi dea colierul.
Mi l-a dat, iar eu – foarte încet, ca să nu-l surprind – i l-am pus în jurul
gâtului şi l-am încheiat. Medalionul îi atinse pieptul, îl atinse din nou.
— Poftim. Mie mi-a fost dat de către cineva foarte important, ca să-mi
amintesc de cei care mă iubesc. Ţi-l dau ţie, ca să-ţi aduci aminte că-ţi
mulţumesc pentru că mi-ai dat înapoi nişte oameni pe care-i iubesc.
Mulţumesc.
Vârcolacul înclină din nou capul.
— Ştiu că n-ai nici cea mai mică idee ce vorbesc. Mulţumesc oricum.
Vârcolacul duse mâna la şold, scoase cuţitul. Apoi îl puse culcat în
palmă şi mi-l oferi.
L-am luat.
— Oho, am exclamat şi l-am admirat.
Am fost atentă să nu ating lama propriu-zisă; văzusem deja cât era de
ascuţită. Am încercat să i-l înapoiez, dar ridică mâna, sau gheara, sau cum
vreţi s-o numiţi, într-o copie în oglindă a ceea ce făcusem eu pentru el. Mi-
l dădea mie.
— Mulţumesc, am repetat.
909
El ciripi şi cu asta se întoarse la prietenii lui. Cel care ţinea puşca lui
Magdy o lăsă din mână şi apoi, fără să se uite în urmă, se îndreptară către
cei mai apropiaţi copaci, îi escaladară cu viteză incredibilă şi dispărură
aproape instantaneu.
— La naiba, am exclamat după un minut. Nu-mi vine să cred că chiar a
mers.
— Ţie nu-ţi vine să crezi, vorbi Gretchen.
Ieşi din ascunzătoare şi păşi drept spre mine.
— Ce naiba te-a apucat? Venim tot drumul ăsta şi tu le cânţi. Cânţi. De
parcă ai fi la un chef. N-o să mai facem asta. Niciodată.
— Mulţumesc pentru că te-ai luat după mine. Şi pentru că ai avut
încredere în mine. Te iubesc.
— Şi eu te iubesc, răspunse Gretchen. Dar tot nu înseamnă că asta o să
se mai întâmple vreodată.
— De acord.
— Aproape că a meritat totuşi să te văd cum îl baţi măr pe Magdy.
— Doamne, mă simt îngrozitor pentru asta.
— Chiar aşa? N-a fost şi un pic distractiv?
— O, bine. Poate, un pic…
— Sunt chiar aici, vorbi Magdy de pe jos.
— Şi trebuie să-i mulţumeşti lui Zoë pentru că eşti, replică Gretchen şi
se aplecă să-l sărute. Persoană neghioabă, exasperantă. Sunt atât de fericită
că trăieşti încă. Şi dacă vreodată mai faci aşa ceva, o să te omor cu mâna
mea. Şi ştii că pot.
— Ştiu, răspunse el, şi arătă spre mine. Şi dacă tu nu poţi, ea o să poată.
Am priceput.
— Bine, spuse Gretchen.
Se ridică în picioare, apoi îi întinse mâna lui Magdy.
— Acum scoală-te. Avem un drum lung de făcut până acasă, şi cred că
ne-am consumat tot norocul chior pentru un an de zile.
***
— Ce-ai să le spui părinţilor tăi? mă întrebă Enzo în timp ce mergeam
spre casă.
— În noaptea asta? Nimic, am răspuns. Amândoi au destule pentru care
să-şi facă griji azi. N-au nevoie să vin eu şi să le spun că, în timp ce erau
plecaţi, am înfruntat patru vârcolaci care erau cât pe ce să mai omoare doi
colonişti, şi i-am înfrânt folosind doar puterea cântecului. Cred că aş putea
să aştept o zi-două să le strecor asta. Că veni vorba, asta-i o aluzie.
910
— Am priceput aluzia. Deşi o să le spui ceva.
— Da. Trebuie să le spunem. Dacă aceşti vârcolaci urmează turmele de
fanţi, atunci o să avem asemenea probleme în fiecare an şi de fiecare dată
când se întorc. Cred că trebuie să anunţăm oamenii că nu sunt chiar nişte
sălbatici ucigaşi, dar o să ne fie tuturor mai bine dacă îi lăsăm pur şi simplu
în pace.
— De unde-ai ştiut? mă întrebă Enzo după un minut.
— Ce să ştiu?
— Că vârcolacii aceia nu erau doar sălbatici ucigaşi. L-ai ţinut pe
Magdy şi l-ai lăsat pe vârcolacul ăla să-i dea o lovitură. Te-ai gândit că n-o
să-l înjunghie mortal pe Magdy. Te-am auzit, ştii. După ce-a făcut-o, ai zis
„ştiam eu”. Aşa că de unde ştiai?
— Nu ştiam. Dar speram… Tocmai îşi petrecuse Dumnezeu-ştie-cât
timp împiedicându-şi prietenii să vă omoare pe voi doi. Nu cred că o făcea
pentru că era un tip cumsecade.
— Vârcolac cumsecade.
— Orice-ar fi, cumsecade… Problema este că vârcolacii au omorât pe
câţiva dintre noi. Iar John şi Jane au ucis pe câţiva dintre ei încercând să ne
recupereze oamenii. Şi noi, şi ei – colonişti şi vârcolaci – am arătat că
suntem perfect capabili să ne omorâm unii pe alţii. Cred că trebuia să
demonstrăm că suntem capabili şi să nu ne omorâm unii pe alţii. I-am lăsat
să afle acest lucru când le-am cântat, în loc să-i împuşcăm. Cred că
vârcolacul meu a priceput asta. Aşa că atunci când i-am oferit o şansă să i-
o plătească lui Magdy, am bănuit că n-o să-l rănească de-a binelea. Pentru
că eu cred că voia ca noi să ştim că era destul de deştept încât să-şi dea
seama ce s-ar întâmplat dacă-l rănea.
— Dar tot ţi-ai asumat un mare risc…
— Mda, aşa e, am recunoscut. Dar cealaltă alternativă era să-l omor pe
el şi pe prietenii lui sau să-i las să ne omoare pe toţi. Sau să ne omorâm cu
toţii între noi. Bănuiesc că am sperat că pot face ceva mai bun. În plus, nu
cred că era un risc atât de mare. Ceea ce făcea când îi ţinea pe ceilalţi
departe de voi doi îmi amintea de cineva cunoscut.
— De cine?
— De tine.
— Da, bine. Cred că noaptea asta marchează oficial ultima oară când
merg pe urmele lui Magdy ca să-l ţin departe de necazuri. După asta, e pe
cont propriu.
— N-am nimic rău de comentat despre ideea asta.
911
— Nu credeam că ai avea. Ştiu că Magdy te calcă pe nervi câteodată.
— Aşa e, am răspuns. Chiar mă calcă pe nervi, serios. Dar ce pot să fac?
E prietenul meu.
— Îţi aparţine. Şi la fel şi eu.
M-am uitat pieziş la el.
— Ai auzit şi partea asta.
— Crede-mă, Zoë. După ce ai apărut, n-am mai încetat să te ascult. O să
fiu în stare să recit tot ce-ai spus pentru tot restul vieţii mele. Pe care acum
o am, datorită ţie.
— Şi lui Gretchen, lui Hickory şi lui Dickory.
— Şi o să le mulţumesc şi lor, tuturor. Dar în acest moment vreau să mă
concentrez asupra ta. Mulţumesc, Zoë Boutin-Perry. Mulţumesc pentru că
mi-ai salvat viaţa.
— Pentru nimic. Şi încetează. Mă faci să roşesc.
— Nu te cred. Şi acum e prea întuneric ca să văd.
— Atinge-mi obrajii, i-am cerut.
El mi i-a atins.
— Nu-i simt deosebit de înroşiţi.
— N-o faci cum trebuie.
— Mi-am pierdut exerciţiul.
— Ei bine, rezolvă asta.
— Bine, răspunse Enzo şi mă sărută.
— Asta trebuia să te facă să roşeşti, nu să plângi, zise el după ce ne-am
oprit.
— Scuză-mă, am replicat şi am încercat să mă adun. Doar că mi-a fost
chiar dor. De asta. De noi.
— E vina mea, începu Enzo.
I-am pus o mână pe buze.
— Nu-mi pasă de nimic din toate astea. Chiar nu-mi pasă, Enzo. Nimic
dintre astea nu contează pentru mine. Doar că nu mai vreau să-mi fie dor
de tine.
— Zoë…, spuse Enzo.
Îmi luă mâinile.
— Tu m-ai salvat. Sunt al tău. Sunt proprietatea ta. Îţi aparţin. Ai spus-o
chiar tu.
— Am spus, am recunoscut.
— Atunci e stabilit.
— Bine, am răspuns şi am zâmbit.
912
Ne-am mai sărutat un timp, în noapte, în afara porţii din faţă a lui Enzo.
OPTSPREZECE
Discuţia pe care-o purta Hickory cu tăticul despre Conclav şi despre
Uniunea Colonială era realmente interesantă, mai ales din momentul în
care Hickory spuse că el şi cu Dickory plănuiau să-i omoare pe părinţii
mei. După aceea, ei bine… am cam pierdut şirul.
Ca să fiu cinstită, fusese o zi foarte lungă.
I-am spus noapte bună lui Enzo, mi-am târât fundul până acasă şi abia
dac-am reuşit să gândesc destul de coerent cât să ascund cuţitul de piatră în
măsuţa de toaletă şi să resping atacul cu limba al lui Babar asupra feţei
mele, înainte să mă prăbuşesc pe pat şi să mă cufund în somn, fără măcar
să mă ostenesc să mă dezbrac de tot. La un anumit moment după ce m-am
culcat, Jane a venit acasă de la infirmerie, m-a sărutat pe frunte şi mi-a scos
încetişor ghetele, dar abia dacă îmi aduc aminte altceva decât că am
murmurat despre cât de bine-mi părea că se simţea mai bine. Cel puţin,
asta era ceea ce spuneam în minte; nu ştiu dacă şi gura mea a pronunţat
cuvintele propriu-zise. Cred că da. Eram foarte obosită în acel moment.
Nu cu multă vreme după asta, tăticul intră şi mă înghionti uşor, ca să mă
trezesc.
— Hai, draga mea. Am nevoie să faci ceva pentru mine.
— O să fac dimineaţă, am mormăit. Jur.
— Nu, iubito. Am nevoie s-o faci acum.
Tonul vocii lui, blând dar insistent, îmi spuse că avea cu adevărat mare
nevoie să mă scol. M-am sculat, dar cu destule bombăneli ca să-mi păstrez
onoarea. Ne-am dus în camera de zi a casei noastre; tăticul mă conduse
către canapea, pe care m-am aşezat şi am încercat să rămân într-o stare de
semitrezie care să-mi permită să mă întorc la somn când terminam cu ceea
ce făceam. Tăticul se aşeză la birou; mămica rămase în picioare lângă el. I-
am zâmbit somnoroasă, dar ea păru să nu observe, între mine şi părinţii
mei se aflau Hickory şi Dickory.
Tăticul îl întrebă pe Hickory:
— Voi puteţi minţi?
— Încă nu te-am minţit pe tine, răspunse Hickory.
Ceea ce, chiar şi în starea mea adormită, mi-am dat seama că nu era un
răspuns propriu-zis la întrebarea care fusese pusă. Tăticul şi Hickory îşi
913
aruncară de la unul la altul câteva replici înţepătoare despre ce însemna
pentru o conversaţie capacitatea de a minţi (după părerea mea, în cea mai
mare parte faptul că nu trebuie să te cerţi în legătură cu prostiile despre
care e mai bine să minţi, dar nimeni nu m-a întrebat pe mine), apoi tăticul
mi-a cerut să le spun lui Hickory şi Dickory să răspundă la toate întrebările
lui fără minciuni sau ocolişuri.
Asta mă trezi în sfârşit de-a binelea.
— De ce? am întrebat. Ce se petrece?
— Te rog, fă-o, insistă tăticul.
— În ordine, am răspuns, şi apoi m-am întors către Hickory. Hickory, te
rog să-i răspunzi tăticului meu fără să-l minţi sau să-i ocoleşti întrebările.
Bine?
— Cum doreşti, Zoë, vorbi Hickory.
— Şi Dickory, am adăugat.
— O să răspundem amândoi cu sinceritate, promise Hickory.
— Mulţumesc, spuse tăticul şi apoi se întoarse din nou spre mine.
— Te poţi întoarce în pat acum, iubito.
Asta mă enervă. Eram o fiinţă umană, nu un ser al adevărului.
— Vreau să ştiu ce se petrece, am cerut.
— Nu e ceva despre care să fie nevoie să-ţi faci griji.
— Îmi ordoni să-i pun pe ei doi să-ţi spună adevărul, şi vrei să cred că
nu-i ceva pentru care e nevoie să-mi fac griji?
Toxinele somnului nu se grăbeau să-mi părăsească sistemul, pentru că,
până şi în timp ce vorbeam, mi-am dat seama că arătam ceva mai multă
impertinenţă faţă de părinţii mei decât era cu totul îngăduit în acel moment.
Ca pentru a confirma acest lucru, Jane se îndreptă puţin.
— Zoë, vorbi ea.
Mi-am reconsiderat poziţia.
— În plus, dacă plec n-aveţi nicio garanţie că n-au să vă mintă, am
adăugat, încercând să vorbesc pe un ton ceva mai rezonabil. Sunt capabili
din punct de vedere emoţional să vă mintă, pentru că nu le pasă dacă vă
dezamăgesc pe voi. Dar nu vor să mă dezamăgească pe mine.
Nu ştiam dacă asta era, de fapt, adevărat sau nu. Dar bănuiam că era.
Tăticul se întoarse spre Hickory.
— E-adevărat?
— Te-am minţi dacă am simţi că e necesar, răspunse Hickory. N-am
minţi-o pe Zoë.
914
Aici se putea o întrebare de-a dreptul interesantă: dacă Hickory spunea
asta pentru era adevărat sau dacă o spunea ca să mă sprijine în ceea ce
susţineam, şi, în ultimul caz, care era de fapt valoarea de adevăr a
afirmaţiei. Dacă aş fi fost mai trează, cred că m-aş fi gândit mai mult la
asta în acel moment. Dar aşa cum stăteau lucrurile, am dat doar din cap şi
i-am zis tăticului:
— Dă-i drumul.
— Suflă un singur cuvânt oricui şi-ţi petreci tot anul următor în grajdul
de cai, mă avertiză tăticul.
— Gura mea e pecetluită, am promis şi aproape că am făcut un gest de
închidere a buzelor, dar m-am gândit mai bine şi am renunţat în ultima
clipă.
Bine am făcut, pentru că Jane se apropie şi se uită de sus la mine,
purtând pe chip expresia ei de sunt serioasă ca moartea.
— Nu, vorbi ea. Trebuie să înţelegi că ceea ce auzi aici nu poţi cu
niciun chip să spui nimănui altcuiva. Nici lui Gretchen, nici oricăruia
dintre ceilalţi prieteni ai tăi. Nimănui. Nu-i un joc şi nu-i un secret
amuzant. E o treabă extrem de serioasă, Zoë. Dacă nu eşti gata să accepţi
asta, trebuie să ieşi din cameră chiar acum. O să-mi asum riscul ca Hickory
şi Dickory să ne mintă pe noi, dar nu şi pe tine. Aşa că înţelegi că, atunci
când îţi spunem să nu vorbeşti cu nimeni despre asta, înseamnă să nu
vorbeşti cu nimeni? Da sau nu?
Câteva gânduri îmi trecură prin minte în acel moment.
Primul era că în momente precum acesta îmi făceam o idee vagă despre
cât de înspăimântătoare trebuie să fi fost Jane ca soldat. Era cea mai bună
mămică pe care o putea avea o fată, fără îndoială, dar când adopta o
asemenea atitudine devenea tot atât de dură, de rece şi de directă pe cât
putea fi oricine. Era, ca să folosesc un singur cuvânt, intimidantă. Şi era
vorba doar de cuvinte. Am încercat să mi-o închipui păşind pe un câmp de
bătălie, cu aceeaşi expresie pe faţă pe care o avea acum, şi cu o puşcă
standard a Forţelor de Apărare. Cred că am simţit cel puţin trei dintre
organele mele interne contractându-se la gândul ăsta.
Al doilea era că mă întrebam ce-ar crede despre capacitatea mea de a
păstra un secret dac-ar fi ştiut ce făcusem chiar în seara respectivă.
Al treilea era că poate ştia, şi că despre asta era vorba.
Mi-am simţit alte câteva dintre organele interne contractându-se la acest
gând.
Jane se uita încă la mine, rece ca piatra, aşteptând răspunsul meu.
915
— Da, am zis. Înţeleg, Jane. Nicio vorbă.
— Mulţumesc, Zoë.
Se aplecă şi mă sărută în creştet. Dintr-odată, era din nou mămica mea.
Ceea ce, în felul ei, o făcea încă şi mai înfricoşătoare, dacă mă întrebaţi pe
mine.
Asta fiind stabilit, tăticul începu să-l întrebe pe Hickory despre Conclav
şi despre ce ştiau el şi cu Dickory despre acel grup. De când făcuserăm
saltul spre Roanoke, aşteptaserăm să ne găsească Conclavul şi, când ne
găsea, să ne distrugă, aşa cum distruseseră colonia whaidă din filmul pe
care ni-l dăduse Uniunea Colonială. Tăticul voia să ştie dacă ceea ce ştia
Hickory despre Conclav era diferit de ceea ce ştiam noi.
Hickory spuse că da, în principiu. Ştiau destul de mult despre Conclav,
pe baza dosarelor guvernului obin asupra lor – şi propriile lor dosare,
contrar a ceea ce ni se spusese de către Uniunea Colonială, arătau că,
atunci când era vorba de colonii, Conclavul prefera de multe ori să
evacueze coloniile pe care le înfruntau, în loc să le distrugă.
Tăticul îl întrebă pe Hickory de ce, dacă aveau informaţii diferite, nu le
împărtăşiseră mai devreme. Hickory răspunse că li se ordonase astfel de
către guvernul lor; nici Hickory, nici Dickory n-ar fi minţit despre faptul că
aveau informaţii dacă tăticul i-ar fi întrebat, dar el nu-i întrebase niciodată
până atunci. Cred că asta îl izbi pe tăticul ca fiind un pic nesincer din
partea lui Hickory şi Dickory, dar lăsă de la el.
Tăticul îl întrebă pe Hickory dacă văzuse filmul pe care ni-l dăduse
Uniunea Colonială, despre Conclavul care distruge colonia whaidă.
Hickory răspunse că el şi Dickory aveau propria lor versiune. Tăticul îi
întrebă dacă versiunea lor era diferită; Hickory răspunse că era – era mai
lungă şi-l arăta pe generalul Gau, care ordonase distrugerea coloniei
whaide, încercând să-l convingă pe conducătorul coloniei whaide să lase
Conclavul să evacueze coloniştii, doar ca să primească refuzul whaizilor de
a pleca înainte de distrugerea coloniei lor. Hickory spuse că în alte dăţi, pe
alte planete colonizate, coloniştii ceruseră să fie evacuaţi, iar Conclavul îi
luase de pe planetă şi-i trimisese înapoi pe lumile lor de origine sau le
permisese să se alăture Conclavului în calitate de cetăţeni.
Jane întrebă despre cifre. Hickory răspunse că ei ştiau despre
şaptesprezece eliminări de colonii de către Conclav. În zece dintre ele,
Conclavul dusese coloniştii înapoi pe fostele lor planete. În patru cazuri,
coloniştii se alăturaseră Conclavului. Numai trei implicau distrugerea
coloniilor, după ce coloniştii refuzaseră să plece. Conclavul era teribil de
916
serios când venea vorba de a nu permite oricui altcuiva să înfiinţeze colonii
noi, dar – spre deosebire de ceea ce ni se spusese de către Uniunea
Colonială – nu insistase să omoare pe toată lumea din aceste colonii noi,
doar ca să-şi susţină punctul de vedere.
Erau lucruri fascinante – şi neliniştitoare. Pentru că, dacă ceea ce spunea
Hickory era adevărat – şi era, pentru că Hickory nu m-ar fi minţit pe mine
sau pe părinţii mei împotriva voinţei mele – atunci însemna că fie Uniunea
Colonială se înşelase complet în privinţa Conclavului şi a conducătorului
său, generalul Gau, fie că UC ne minţise când ne spusese ce s-ar putea
întâmplă dacă ne găsea Conclavul. Prima dintre variante era cu siguranţă
posibilă, presupun; Uniunea Colonială se afla într-o situaţie de ostilităţi
active cu aproape orice altă rasă despre care ştiam, ceea ce bănuiam că ar
face adunarea de informaţii mai dificilă decât dacă am fi avut mai mulţi
prieteni. Dar mult mai probabil părea ca a doua variantă să reprezinte
adevărul: guvernul nostru ne minţise.
Dar dacă Uniunea Colonială ne minţise, de ce-o făcuse? Ce obţinea din
faptul că ne minţea, azvârlindu-ne cine ştie unde în univers, făcându-ne să
trăim cu frica de a fi descoperiţi – şi punându-ne astfel pe toţi în primejdie?
Ce punea la cale guvernul nostru?
Şi ce ne-ar face de fapt Conclavul, dacă ne-ar găsi?
Era un lucru atât de interesant la care să te gândeşti, încât aproape că
mi-a scăpat partea unde Hickory explica motivul pentru care el şi Dickory
aveau de fapt dosare amănunţite despre celelalte eliminări de colonii de
către Conclav: ca să-i convingă, în cazul în care venea Conclavul să bată la
uşă, să predea colonia mai curând decât să lase să fie distrusă. Şi de ce-ar
vrea să-i convingă pe mămica şi pe tăticul de asta?
— Din cauza lui Zoë? îl întrebă tăticul pe Hickory.
— Da, răspunse Hickory.
— Oho! am exclamat.
Asta era o noutate.
— Linişte, iubito, spuse tăticul şi-apoi îşi îndreptă din nou atenţia către
Hickory. Ce s-ar întâmplă dacă Jane şi cu mine am alege să nu predăm
colonia?
— Am prefera să nu răspundem, zise Hickory.
— Nu ocoli întrebarea, îi ceru tăticul. Răspunde!
L-am surprins pe Hickory aruncându-mi o privire scurtă, înainte de a
răspunde:
917
— V-am ucide, pe tine şi pe locotenentul Sagan. Pe voi şi pe orice alt
conducător care ar autoriza distrugerea coloniei!
Tăticul comentă ceva auzind răspunsul, iar Hickory replică la rândul lui,
dar mi-a scăpat cea mai mare parte a discuţiei din cauză că mintea mea
încerca să prelucreze ceea ce tocmai auzisem, şi înregistra un eşec absolut
şi complet. Ştiam că eram importantă pentru obini. O ştiusem întotdeauna
în mod abstract, iar apoi Hickory şi Dickory îmi imprimaseră ideea în
minte cu forţa, cu luni în urmă, când mă atacaseră şi-mi arătaseră cum era
să fii hăituit şi de ce trebuia să învăţ să mă apăr singură. Dar în nicio
formulare a importanţei mele nu existase vreodată concepţia că eram atât
de importantă pentru obini încât, dacă s-ar fi ajuns la asta, i-ar fi ucis pe
părinţii mei ca să mă salveze pe mine.
Nici măcar nu ştiam ce să cred despre aşa ceva. Nu ştiam ce să simt în
legătură cu asta. Ideea tot încerca să-mi pătrundă în creier, dar pur şi
simplu nu mergea. Era ca şi cum aş fi avut o experienţă extracorporală.
Pluteam pe deasupra discuţiei şi o ascultam pe Jane intervenind cu
interjecţii, întrebându-l pe Hickory dacă, chiar şi după ce recunoscuseră că
acesta era planul lor, Hickory şi Dickory încă i-ar mai ucide pe ea şi pe
John. I-ar ucide pe mămica şi tăticul.
— Dacă alegi să predai colonia, da, răspunse Hickory.
Brusc, am simţit un declic în timp ce m-am retras înapoi în propriul meu
cap, şi mă bucur să spun că, pe neaşteptate, am ştiut exact cum să mă simt
în legătură cu toate astea: absolut furioasă.
— Să nu îndrăzniţi! am exclamat şi am azvârlit cuvintele cu violenţă. În
nicio împrejurare să nu faceţi aşa ceva!
Am fost surprinsă să descopăr că stăteam în picioare în timp ce
vorbeam; nu-mi aduc aminte să mă fi ridicat. Tremuram atât de tare de
furie, încât nu-mi dădeam seama cum de mai eram încă în picioare.
Hickory şi Dickory tresăriră amândoi văzându-mi mânia şi începură să
tremure.
— Acest singur lucru trebuie să ţi-l refuzăm, vorbi Hickory. Eşti prea
importantă. Pentru noi. Pentru toţi obinii.
Pentru toţi obinii.
Dacă aş fi putut scuipa, aş fi făcut-o.
Ne întorceam aici. Toată viaţa mea, îngrădită de obini. Îngrădită nu cu
privire la cine eram, ci la ce eram. Prin ceea ce însemnam pentru ei. Nu
exista nimic în propria mea viaţă care conta în povestea asta, cu excepţia
divertismentului pe care li-l puteam oferi, în timp ce miliarde de obini
918
rulau înregistrări ale vieţii mele ca şi cum ar fi fost un spectacol distractiv.
Dacă, în schimb, orice altă fată ar fi fost fiica lui Charles Boutin, ar fi
urmărit bucuroşi viaţa ei. Dacă părinţii adoptivi ai oricărei alte fete ar fi
stat în calea planurilor obinilor pentru ea, i-ar fi măcelărit şi pe ei. Cine
eram, nu însemna nimic. Singurul fapt important se dovedea acela că, din
întâmplare, eram fiica unui om. Un om despre care obinii crezuseră că le
putea da ceva. Un om cu care se târguiseră folosindu-se de viaţa fiicei sale
pentru a obţine acel lucru. Un om care sfârşise prin a muri din cauza
muncii pe care-o depusese pentru ei. Iar acum voiau şi mai multe
sacrificii…
Aşa că i-am lăsat pe Hickory şi Dickory să simtă cum mă simţeam.
— Am pierdut deja un părinte din cauza obinilor, am spus, şi am
încărcat tot ce puteam în acest ultim cuvânt. Toată mânia, dezgustul,
oroarea şi înverşunarea stârnite de ideea că ei ar trebui să decidă cu atâta
nepăsare să mi-i ia pe cei doi oameni care nu mi-au arătat niciodată altceva
decât dragoste, afecţiune şi respect, şi să-i dea la o parte ca şi cum n-ar fi
altceva decât o neplăcere.
I-am urât pe Hickory şi Dickory în acel moment. I-am urât în acel fel
care apare numai când cineva pe care-l iubeşti îţi ia acea iubire şi o
trădează, complet şi total. I-am urât pentru că m-ar fi trădat din cauză că ei
credeau că mă iubesc.
I-am urât.
— Toată lumea să se liniştească, vorbi John. Nimeni n-o să omoare pe
nimeni. Bine? Nici nu se pune problema. Zoë, Hickory şi Dickory n-or să
ne omoare pentru că noi n-o să lăsăm colonia să fie distrusă. Simplu ca
bună ziua. Şi cu niciun chip n-o să las să ţi se întâmple ceva, Zoë. Hickory,
Dickory şi cu mine suntem cu toţii de acord că eşti prea importantă pentru
asta.
Am deschis gura ca să răspund ceva, dar am început doar să suspin.
Simţeam că mi se înmuiaseră picioarele. Brusc, Jane apăru lângă mine,
ţinându-mă în braţe şi ducându-mă înapoi către canapea. Am suspinat în
braţele ei ca în urmă cu mulţi ani, la uşa acelui magazin de jucării,
încercând să pun în ordine tot ce gândeam.
L-am auzit pe tăticul punându-i pe Hickory şi Dickory să jure că mă vor
apăra, întotdeauna, în orice împrejurare. Ei au jurat. Simţeam că n-o să mai
vreau ajutorul sau protecţia lor niciodată. Ştiam că o să-mi treacă. Chiar şi
acum ştiam că simţeam astfel din cauza momentului. Asta nu schimba
919
faptul că simţeam aşa ceva. Trebuia să trăiesc cu sentimentul respectiv de-
acum înainte.
Tăticul mai vorbi cu Hickory despre Conclav şi ceru să vadă fişierele
obinilor despre alte eliminări de colonii. Hickory spuse că aveau nevoie să
se ducă la centrul de informare ca să le vadă. Chiar dacă era atât de târziu
încât se făcuse aproape dimineaţă, tăticul voia să meargă cu ei chiar atunci.
Îmi dădu un sărut şi ieşi pe uşă cu obinii; Jane se opri pentru o clipă.
— O să fie totul bine? mă întrebă.
— Am o zi extrem de intensă, mămico. Cred că vreau să se termine.
— Îmi pare rău că a trebuit să auzi ce-a zis Hickory, continuă Jane. Nu
cred că ar fi existat vreo cale mai bună de a rezolva asta.
Am scos cu greu un zâmbet uşor.
— Tu pari să fi suportat bine, am comentat. Dacă mi-ar fi spus mie că
are planuri să mă omoare, nu cred că aş fi ascultat nici pe departe cu atâta
calm.
— Hai să spunem doar că n-am fost complet surprinsă să-l aud pe
Hickory zicând asta.
M-am uitat la ea cu ochii mari.
— Eşti o condiţie a tratatului, adu-ţi aminte, continuă ea. Şi reprezinţi
principala experienţă a obinilor privind cum e să trăieşti.
— Trăiesc cu toţii!
— Nu. Există. Chiar şi cu implanturile lor de conştiinţă, nu prea ştiu
cum să se descurce cu propria lor persoană, Zoë. Totul e prea nou pentru
ei. Rasa lor n-are experienţă cu asta. Nu te privesc pentru că îi distrezi. Te
privesc pentru că-i înveţi cum să fie. Îi înveţi să trăiască.
— Nu m-am gândit în felul ăsta…
— Ştiu că nu te-ai gândit. Tu nu trebuie să gândeşti astfel. A trăi este
firesc pentru tine. Mai firesc decât pentru unii dintre noi ceilalţi…
— A trecut un an de când nu m-a văzut niciunul dintre ei. Niciunul, în
afară de Hickory şi Dickory. Dacă eu i-am învăţat să trăiască, mă întreb ce-
au făcut în ultimul an.
— Le-a fost dor de tine, răspunse mămica şi mă sărută din nou pe
creştet. Iar acum ştii de ce-ar face orice ca să te aibă înapoi. Şi să te ştie la
adăpost…
N-aveam un răspuns bun la asta. Mămica îmi dădu o ultimă îmbrăţişare
scurtă şi se îndreptă spre uşă, vrând să plece după tăticul şi după obini.
— Nu ştiu cât de mult o să ne ia, spuse. Încearcă să te duci înapoi, în
pat.
920
— Sunt prea surescitată ca să mă culc la loc.
— Dacă dormi puţin, o să fii probabil mai puţin surescitată când te
trezeşti.
— Crede-mă, mămico. O să fie nevoie de ceva destul de important ca să
mă facă să trec peste surescitarea provocată de toate astea.
NOUĂSPREZECE
Şi ce să vezi! S-a pus la cale ceva important.
A apărut Uniunea Colonială.
***
Naveta ateriză şi un omuleţ verde se ivi din ea. Şi m-am gândit: Pare
familiar. Era chiar acelaşi omuleţ verde: generalul Rybicki.
Existau însă şi diferenţe. Prima oară când îl văzusem pe general, se afla
în curtea mea din faţa casei de pe Huckleberry, şi eram doar noi doi. De
data asta, naveta lui ateriză în porţiunea cu iarbă aflată chiar în faţa porţii
Croatoanului, şi o mare parte a coloniei venise ca să-l vadă aterizând. Era
primul nostru vizitator de când ajunseserăm pe Roanoke, iar apariţia sa
părea să sugereze ideea că poate exilul nostru o să se termine, în sfârşit.
Generalul Rybicki rămase în faţa navetei şi se uită la oamenii din faţa
lui. Flutură mâna.
Oamenii ovaţionară cu entuziasm. Asta dură câteva minute. Era ca şi
cum nu mai văzuseră niciodată pe cineva dând din mână.
În cele din urmă, generalul vorbi:
— Colonişti de pe Roanoke, vă aduc veşti bune. Zilele de ascunzătoare
s-au încheiat.
Fu întrerupt de încă un val de aclamaţii. Când acesta se potoli, generalul
continuă:
— În timp ce vorbesc cu voi, nava mea de pe orbită vă instalează
satelitul de comunicaţii. În curând, o să puteţi trimite mesaje prietenilor şi
celor dragi de pe planetele voastre de baştină. De asemenea, începând din
acest moment, toată aparatura electronică şi de comunicaţii pe care vi s-a
ordonat să încetaţi s-o mai folosiţi vă va fi restituită.
Asta stârni strigăte asurzitoare din sectoarele de adolescenţi ale
mulţimii.
— Ştim că am cerut mult de la voi, continuă Rybicki. Sunt aici să vă
spun că sacrificiul vostru nu a fost irosit. Credem că, foarte curând,
921
inamicul care v-a ameninţat va fi pus la respect – şi nu doar pus la respect,
ci înfrânt. Aşa că, în numele întregii Uniuni Coloniale, vă mulţumesc!
Alte urale şi absurdităţi. În lumina soarelui, generalul părea să se
delecteze cu clipa lui de glorie.
— Acum trebuie să vorbesc cu şefii coloniei pentru a stabili cum să vă
reintegrăm în Uniunea Colonială. Unele lucruri s-ar putea să ceară oarece
timp, aşa că vă rog să aveţi puţină răbdare. Dar până atunci, daţi-mi voie să
vă spun doar atât: Bine-aţi venit înapoi la civilizaţie!
Acum mulţimea o luă razna de-a binelea. Am dat ochii peste cap şi m-
am uitat în jos, la Babar, care venise cu mine la locul aterizării.
— Asta se întâmplă când petreci un an în sălbăticie, am comentat. Orice
tâmpenie pare o distracţie.
Babar ridică ochii spre mine şi lăsă să-i atârne limba afară; îmi dădeam
seama că e de acord cu mine.
— Hai, atunci, i-am zis.
Şi am pornit prin mulţime către general, pe care trebuia să-l însoţesc la
tăticul.
Generalul Rybicki îl văzu pe Babar înainte de a mă vedea pe mine.
— Hei! exclamă el şi se aplecă pentru porţia lui de bale, pe care Babar i-
o aplică serios şi cu entuziasm.
Era un câine bun, dar nu se prea pricepea să judece caracterele.
— Îmi aduc aminte de tine, îi zise lui Babar, mângâindu-l.
Ridică privirea şi mă văzu.
— Îmi aduc aminte şi de tine.
— Bună, domnule general, am rostit politicos.
Mulţimea se învârtea încă în jurul nostru, dar se împrăştia repede, în
timp ce majoritatea dintre cei prezenţi alergau către toate colţurile coloniei
ca să anunţe mai departe ceea ce li se spusese.
— Arăţi mai înaltă, îmi spuse.
— A trecut un an, am zis eu. Şi sunt o fată în creştere. Asta în ciuda
faptului că am fost ţinută în întuneric în tot acest timp.
Generalul păru să nu se prindă.
— Mama ta a spus că o să mă însoţeşti până la ei. Sunt puţin surprins că
n-au ieşit chiar ei.
— Au avut două zile aglomerate. Cum am avut cu toţii, de altfel.
— Aşadar, viaţa în colonie e mai palpitantă decât credeai că o să fie,
observă generalul.
922
— Cam aşa ceva, am răspuns şi apoi i-am făcut semn. Ştiu că tăticul
meu e foarte interesat să stea de vorbă cu tine, generale. Hai să nu -l lăsăm
să aştepte.
***
Îmi ţineam PDA-ul în mână. Ceva nu era tocmai în ordine cu el.
Gretchen observă şi ea.
— Îl simt ciudat, spuse. A trecut atâta vreme de când aveam unul asupra
mea. Parcă aş fi uitat cum se face…
— Păreai să ştii destul de bine când le foloseam pe acelea de la centrul
de informaţii, i-am adus eu aminte despre cum petrecuserăm destul de mult
timp din ultimul an.
— E altceva, replică ea. N-am spus c-am uitat cum să-l folosesc. Spun
doar că am uitat cum e să am unul cu mine. Două lucruri diferite.
— Poţi oricând să-l dai înapoi.
— N-am zis asta, răspunse Gretchen repede.
Apoi zâmbi.
— Totuşi, trebuie să te întrebi… În ultimul an, oamenii de-aici chiar au
reuşit să se descurce foarte bine fără ele. Toate chefurile, şi piesele, şi
celelalte…
Se uită la PDA.
— Te face să te întrebi dacă toate astea or să dispară acum.
— Cred că fac parte din ceea ce suntem în clipa de faţă. Locuitori de pe
Roanoke, adică.
— Poate. E un gând frumos. O să trebuiască să vedem dacă e chiar
adevărat…
— Am putea exersa un cântec nou, am propus. Hickory spune că
Dickory doreşte de mult să încerce ceva nou.
— Asta-i nostim, comentă Gretchen. Unul dintre bodiguarzii tăi a
devenit amator de muzică!
— E şi el locuitor de pe Roanoke.
— Presupun că este. Şi asta e nostim.
PDA-ul meu clipi; se întâmplă ceva şi cu cel al lui Gretchen. Îl privi cu
ochii mari.
— E un mesaj de la Magdy, anunţă ea. Asta o să fie de rău.
Atinse PDA-ul ca să-l deschidă.
— Hopa, exclamă şi-mi arătă filmuleţul.
Magdy trimisese un scurt fişier video cu el visând la noi.
— Unii revin în vârtejul lucrurilor mai repede decât alţii, am remarcat.
923
— Din păcate, replică Gretchen.
Atinse PDA-ul cu degetul.
— Uite, spuse ea. Mi-am făcut o notiţă să-i tăbăcesc fundul data viitoare
când în văd.
Făcu semn către PDA.
— Ţi l-a trimis şi ţie?
— Da. Cred că o să mă abţin să-l deschid.
— Laşo, exclamă Gretchen. Ei bine, care o să fie prima ta acţiune
oficială pe PDA?
— O să trimit un mesaj anumitor două persoane, am răspuns, şi o să le
spun că vreau să-i văd singuri.
***
— Ne cerem scuze pentru întârziere, îmi spuse Hickory când el şi cu
Dickory intrară în dormitorul meu. Maiorul Perry şi generalul Rybicki ne-
au acordat statut de prioritate pentru un pachet de date ca să putem
comunica cu guvernul nostru. Ne-a luat un timp să pregătim datele.
— Ce-aţi trimis? am întrebat.
— Totul, răspunse Hickory.
— Totul… Fiecare lucruşor pe care voi doi şi cu mine l-am făcut în
ultimul an.
— Da. Un rezumat al evenimentelor, acum, şi un raport mai cuprinzător
de îndată ce putem. Poporul nostru o să fie disperat să ştie ce s-a întâmplat
cu tine de ultima oară când au auzit de noi. Au nevoie să afle că eşti teafără
şi nevătămată.
— Asta include şi ce s-a întâmplat astă-noapte. În întregime. Inclusiv
partea în care ai pomenit cu atâta uşurinţă de planurile voastre de a -mi
omorî părinţii…
— Da. Ne pare rău că te-am supărat, Zoë. N-am fi vrut să facem asta.
Dar nu ne-ai oferit nicio alternativă când ne-ai cerut să spunem adevărul
părinţilor tăi.
— Şi cum rămâne cu mine?
— Ţie ţi-am spus întotdeauna adevărul.
— Da, dar nu pe tot, nu-i aşa? I-ai spus tăticului că aveaţi informaţii
despre Conclav pe care nu i le-ai spus. Dar nu mi-ai spus nici mie. Ai
păstrat secrete faţă de mine, Hickory. Şi tu, şi Dickory.
— N-ai întrebat niciodată.
— O, nu-mi veni cu rahatul ăsta! Nu jucăm aici jocuri de cuvinte,
Hickory! Ne-aţi ţinut în întuneric. M-aţi ţinut pe mine în întuneric. Şi cu
924
cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult îmi dau seama de felul în
care aţi acţionat pe baza a ceea ce ştiaţi, fără să-mi spuneţi şi mie. Toate
rasele alea pe care ne-aţi pus să le studiem, pe mine şi pe Gretchen, la
centrul de informare… Toate rasele cu care ne-aţi antrenat să luptăm…
Aproape niciuna dintre ele nu făcea parte din Conclav. Pentru că ştiaţi că,
dacă ne găseşte Conclavul primul, vor încerca totul ca să nu lupte cu noi.
— Da.
— Nu crezi că ar fi trebuit să ştiu asta? Nu crezi că ar fi contat pentru
mine? Pentru noi toţi? Pentru întreaga colonie?
— Ne pare rău, Zoë, vorbi Hickory. Aveam ordine de la guvernul nostru
să nu dezvăluim părinţilor tăi informaţii pe care nu le ştiau deja, până când
devenea absolut necesar. Asta s-ar fi întâmplat numai dacă navele
Conclavului ar fi apărut pe cerul vostru. Până atunci, ni s-a cerut să dăm
dovadă de grijă. Dacă am fi vorbit cu tine despre asta, ţi-ai fi informat
părinţii, fireşte. Aşa că am hotărât că n-o să aducem în discuţie aceste
lucruri cu tine, în afară de cazul în care ne întrebi direct despre ele.
— Şi de ce-aş face asta?
— Adevărat. Regretăm necesitatea. Dar n-am văzut nicio altă
alternativă.
— Ascultaţi-mă, amândoi, am sus, apoi m-am oprit. Înregistrezi asta
acum, nu-i aşa?
— Da. Înregistrăm întotdeauna, în afară de cazul în care ne ceri tu să nu.
Ai dori să oprim înregistrarea?
— Nu, am răspuns. De fapt, vreau să ascultaţi asta cu toţii. Mai întâi, vă
interzic să-mi vătămaţi părinţii în orice fel. Niciodată.
— Maiorul Perry ne-a informat deja că o să predea colonia mai curând
decât s-o distrugă. Din moment ce este adevărat, nu există niciun motiv să-
i facem vreun rău nici lui, nici locotenentului Sagan.
— Nu contează. Cine ştie dacă n-o să fie vreo altă ocazie în care să
hotărâţi că o să fie necesar să încercaţi să scăpaţi de John şi Jane?
— Pare puţin probabil.
— Nu-mi pasă dacă e mai puţin probabil decât să-mi crească aripi! N-
am crezut să fie posibil vreodată să vă gândiţi să-mi ucideţi părinţii,
Hickory. M-am înşelat în privinţa asta. N-o să mă mai înşel niciodată. Aşa
că jură. Jură că n-o să faci niciodată niciun rău părinţilor mei.
Hickory vorbi rapid cu Dickory în limba lor.
— Jurăm, vorbi Hickory.
— Juraţi în numele tuturor obinilor, am insistat.
925
— Nu putem. Asta nu-i ceva ce putem promite. Nu ne stă în putere. Dar
nici Dickory, nici eu nu vom căuta să-i vătămăm pe părinţii tăi. Şi îi vom
apăra împotriva tuturor acelora care ar încerca să le facă vreun rău. Chiar
împotriva altor obini. Asta îţi jurăm, Zoë.
Ultima parte a declaraţiei mă făcu să-l cred pe Hickory. Nu-i cerusem
să-i apere pe John şi Jane, doar să nu le facă rău. Hickory adăugase asta.
Amândoi o făcuseră.
— Mulţumesc.
Mă simţeam ca şi cum m-aş fi destins brusc; până în secunda aceea, nu-
mi dădusem seama cât de nervoasă eram doar stând acolo şi vorbind despre
asta.
— Mulţumesc amândurora. Chiar aveam nevoie să aud asta.
— Cu plăcere, Zoë. Mai vrei să ne ceri ceva?
— Aveţi fişiere despre Conclav.
— Da. I le-am dat deja locotenentului Sagan pentru analiză.
Era perfect logic; Jane fusese ofiţer de informaţii pe vremea când făcuse
parte din Forţele Speciale.
— Vreau să le văd şi eu. Tot ce-aveţi.
— Ţi le vom pune la dispoziţie. Dar sunt o mulţime de informaţii, şi nu
toate sunt uşor de înţeles. Locotenentul Sagan e mult mai calificată să
lucreze cu această informaţie.
— Nu spun să mi le dai mie şi nu ei. Vreau doar să le văd şi eu.
— Dacă doreşti…
— Şi orice altceva ai mai putea primi de la guvernul tău despre
Conclav. Şi mă refer la tot, Hickory. Nimic din prostia asta cu „n-ai cerut
direct” de-acum înainte. Am terminat cu asta. Mă înţelegi?
— Da, răspunse Hickory. Înţelegi că informaţiile pe care le primim pot
fi incomplete prin natura lor. Nu ni se spune totul.
— Ştiu. Dar tot pari să ştii mai mult decât noi. Şi vreau să înţeleg cu ce
ne confruntăm. Sau ne confruntam, oricum.
— De ce spui „ne confruntam”?
— Generalul Rybicki a spus astăzi mulţimii că Conclavul e pe cale să
fie înfrânt. De ce? Tu ştii altceva?
— Nu ştim nimic altceva. Dar nu credem că, doar pentru că generalul
Rybicki spune ceva în public unei mulţimi numeroase, înseamnă că spune
adevărul. Nici nu înseamnă că Roanoke însăşi a scăpat complet de pericol.
— Dar n-are nicio noimă! am exclamat.
Am ridicat PDA-ul în faţa lui Hickory.
926
— Ni s-a spus că le putem folosi din nou. Că putem folosi din nou toată
aparatura electronică. Am încetat să le folosim pentru că ne-ar fi dat de gol.
Dacă ne e permis să le folosim din nou, înseamnă că nu mai trebuie să ne
facem griji că vom fi daţi de gol.
— Asta-i una dintre interpretările posibile ale datelor.
— Există şi o alta?
— Generalul n-a spus că Conclavul ar fi fost înfrânt, ci că el credea că
vor fi înfrânţi. E corect?
— Da, am încuviinţat.
— Atunci este posibil ca generalul să aibă intenţia ca Roanoke să joace
un rol în înfrângerea Conclavului. În care caz, nu e vorba că vi se permite
să folosiţi aparate electronice pentru că e sigur. Vi se permite să le folosiţi
pentru că acum sunteţi momeala.
— Crezi că Uniunea Colonială va aduce Conclavul aici, am spus după
un minut.
— Nu ne exprimăm nicio opinie într-un fel sau altul. Atragem doar
atenţia că este posibil. Şi se potriveşte cu datele pe care le avem.
— I-aţi spus tăticului despre asta?
— N-am…, începu Hickory, dar eu ieşeam deja pe uşă.
***
— Închide uşa după tine, spuse tăticul.
Am închis-o.
— Cu cine ai vorbit despre asta?
— Cu Hickory şi Dickory, evident. Nimeni altcineva.
— Nimeni? Nici măcar Gretchen?
— Nu.
Gretchen plecase să-l hărţuiască pe Magdy pentru că-i trimisese acel
fişier video. Începeam să-mi doresc să mă fi dus cu ea în loc să-i pun pe
Hickory şi Dickory să vină în camera mea.
— Bine. Atunci trebuie să păstrezi tăcerea, Zoë. Tu şi gemenii
extratereştri.
— Tu nu crezi că ceea ce spune Hickory o să se întâmple, nu-i aşa?
Tăticul se uită direct la mine, şi încă o dată mi-am amintit cât de bătrân
este, faţă de cât părea să fie.
— O să se întâmple, răspunse. Uniunea Colonială a întins o capcană
pentru Conclav. Am dispărut cu un an în urmă. Conclavul ne-a căutat în tot
acest timp, iar Uniunea Colonială a petrecut perioada pregătind capcana.
Acum e gata, aşa că suntem scoşi din nou la vedere. Când nava generalului
927
Rybicki pleacă înapoi, o să lase o urmă care să indice unde suntem. Vestea
va ajunge la Conclav. Conclavul o să-şi trimită flota încoace. Iar Uniunea
Colonială o va distruge. Oricum, ăsta-i planul.
— O să meargă?
— Nu ştiu.
— Ce se întâmplă dacă nu merge?
Tăticul scoase un râset abia auzit şi plin de amărăciune.
— Dacă nu merge, atunci nu cred că acest Conclav o să fie într-o
dispoziţie favorabilă pentru negocieri.
— O, Doamne! Trebuie să le spunem oamenilor, tăticule!
— Ştiu că trebuie. Am mai încercat şi înainte să ascundem unele lucruri
coloniştilor şi n-a mers prea bine.
Aici vorbea despre vârcolaci, şi mi-am adus aminte că, atunci când
aveau să se termine toate astea, trebuia să limpezesc cu el lucrurile în
legătură cu aventurile mele din pădure.
— Dar nici nu avem nevoie de încă un acces de panică. În ultimele două
zile, oamenii au fost destul de solicitaţi din toate părţile. Trebuie să
descopăr o cale de a le spune ce-a plănuit UC, fără să le provoc teamă
pentru propriile lor vieţi.
— În ciuda faptului că ar trebui să se teamă…
— Asta-i şmecheria, replică tăticul şi scoase încă un râset amar.
Apoi se uită la mine.
— Nu e drept, Zoë. Toată colonia asta e construită pe o minciună. N-a
existat niciodată intenţia ca Roanoke să fie o colonie reală, viabilă. Există
doar pentru că guvernul nostru are nevoie de o cale de a da cu tifla
Conclavului, de a sfida interdicţia de colonizare proclamată de acesta şi de
a trage de timp ca să construiască o capcană. Acum, că a avut timpul
necesar, singurul motiv pentru care mai există colonia noastră este acela că
serveşte drept momeală. Uniunii Coloniale nu-i pasă de noi pentru cine
suntem, Zoë. Îi pasă de noi numai pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce
reprezentăm pentru ei. Pentru modul în care ne pot folosi. Cine suntem n-
are de fapt importanţă.
— Cunosc senzaţia.
— Îmi pare rău. Devin atât abstract, cât şi deprimat…
— Nu e abstract, tăticule. Vorbeşti cu fata a cărei viaţă este un punct
dintr-un tratat. Ştiu ce înseamnă să fiu preţuită pentru ce sunt, în loc de
cine sunt.
Tăticul mă îmbrăţişă.
928
— Nu aici, Zoë. Noi te iubim pentru tine. Deşi, dacă vrei să le spui
prietenilor tăi obini să-şi mişte fundurile şi să ne ajute, n-aş avea nimic
împotrivă.
— Păi, i-am pus pe Hickory şi Dickory să jure că n-or să te omoare. Aşa
că e un progres, cel puţin.
— Da, bebeluşul merge în direcţia corectă. Ar fi plăcut să nu trebuiască
să-mi fac griji că aş putea fi înjunghiat de cineva din propria-mi casă.
— Mai rămâne, ca de obicei, mămica.
— Crede-mă, dac-aş enerva-o vreodată atât de tare, ea n-ar folosi ceva
atât de puţin dureros ca un cuţit, comentă tăticul.
Mă sărută pe obraz.
— Mulţumesc că ai venit să-mi povesteşti ce-a zis Hickory, Zoë. Şi
mulţumesc că păstrezi informaţia pentru tine deocamdată.
— Cu plăcere, am răspuns şi m-am îndreptat spre uşă.
M-am oprit înainte să apăs pe clanţă.
— Tăticule… Cât crezi că o să dureze până când ajunge Conclavul aici?
— Nu prea mult, Zoë. Deloc prea mult.
***
De fapt, a durat doar vreo două săptămâni.
În care interval de timp, ne-am pregătit. Tăticul a găsit o cale să
comunice tuturor adevărul fără ca ei să intre în panică: le-a spus că existau
şanse mari să ne găsească Conclavul şi că Uniunea Colonială plănuia să i
se împotrivească aici; că eram încă în pericol, dar că fuseserăm în pericol şi
mai înainte, iar că cea mai bună apărare era să fim ingenioşi şi bine
pregătiţi. Coloniştii au venit cu planuri de a construi adăposturi împotriva
bombelor dar şi alte mijloace de protecţie, şi au folosit utilajele de excavat
şi de construcţii pe care le păstraserăm până atunci împachetate. Oamenii
se ţineau de treabă, rămâneau optimişti şi se pregăteau cât de bine puteau,
gata pentru o viaţă aflată în pragul războiului.
Îmi petreceam timpul citind materialele pe care mi le dădeau Hickory şi
Dickory, urmărind filmele despre eliminările de colonii şi analizând datele
că să văd ce pot afla. Hickory şi Dickory aveau dreptate, erau prea multe, şi
o foarte mare parte dintre ele în formate pe care nu le înţelegeam. Nu ştiu
cum reuşea Jane să păstreze totul direct în minte. Dar ceea ce se afla acolo
era destul ca să reţin câteva lucruri diferite.
Mai întâi, Conclavul era uriaş: peste patru sute de rase îi aparţineau,
fiecare dintre ele angajându-se să lucreze împreună pentru a coloniza lumi
noi, în loc să concureze pentru ele. Asta era o idee nebunească; până acum,
929
sutele de rase din partea noastră de spaţiu luptau între ele ca să pună mâna
pe planete şi să le colonizeze, apoi, odată ce creau o colonie nouă, luptau
cu ghearele şi cu dinţii să şi le păstreze pe ale lor şi să le nimicească pe ale
tuturor celorlalţi. Dar în sistemul Conclavului, creaturile din tot felul de
rase urmau să trăiască pe aceeaşi planetă. Nu trebuia să concurezi. În
teorie, o idee grozavă – mai bună decât să trebuiască să încerci să-i omori
pe toţi ceilalţi din zonă – dar încă nu era prea clar dacă ea putea să meargă
cu adevărat.
Ceea ce aducea în discuţie al doilea punct: sistemul era încă incredibil
de nou. Generalul Gau, conducătorul Conclavului, lucrase vreme de mai
mult de douăzeci de ani ca să-l construiască, şi în cea mai mare parte a
acestor ani arătase ca şi cum era pe cale să se destrame. Nu ajuta nici faptul
că Uniunea Colonială – noi, oamenii – şi alţi câţiva cheltuiau o mulţime de
energie ca să-l distrugă înainte chiar de a se constitui. Dar Gau reuşise
cumva să-l creeze şi, în ultimii doi ani, trecuse chiar de la planuri la
practică.
Acesta nu era un lucru prea bun pentru cine nu făcea parte din Conclav,
în special când Conclavul începu să dea decrete, cum ar fi acela că nicio
specie din afara Conclavului nu putea coloniza lumi noi. Orice dispută cu
Conclavul era o dispută cu fiecare membru al Conclavului. Nu era o
confruntare unu la unu; era o confruntare patru sute la unu. Iar generalul
Gau avu grijă ca toţi să ştie asta. Când Conclavul începu să aducă flote ca
să înlăture acele colonii noi pe care alte rase le înfiinţau în semn de sfidare,
exista câte o navă în acea flotă pentru fiecare rasă din Conclav. Am
încercat să-mi imaginez patru sute de crucişătoare de luptă apărând brusc
deasupra planetei Roanoke, şi apoi mi-am adus aminte că, dacă planul
Uniunii Coloniale mergea, aveam să le vedem destul de curând. Am încetat
să mai încerc să-mi închipui.
Era firesc să te întrebi dacă Uniunea Colonială era nebună pentru că
încerca să se ia la bătaie cu Conclavul, dar, aşa mare cum era, noutatea lui
nu-i era favorabilă. Fiecare dintre cei patru sute de aliaţi fusese inamicul
altora nu cu multă vreme în urmă. Fiecare dintre ei venise în alianţă cu
propriile planuri şi proiecte, şi nu toţi, după cât se părea, erau convinşi că
treaba asta cu Conclavul avea să meargă; dacă te uitai mai atent, unii dintre
ei plănuiau să culeagă crema. Era încă destul de devreme ca totul să se
prăbuşească, dacă cineva aplica presiunea potrivită. Se părea că Uniunea
Colonială plănuia acest lucru, undeva pe orbită, deasupra lui Roanoke.
930
Un singur lucru ţinea totul laolaltă, şi acesta era al treilea lucru pe care
l-am aflat: că acest general Gau era în felul lui o persoană remarcabilă. Nu
ca unul dintre acei dictatori de mahala care aveau noroc, puneau mâna pe o
ţară şi-şi luau titlul de înălţimea Sa Marele Mahăr sau cam aşa ceva. Fusese
general adevărat pentru un popor numit vrenn şi câştigase nişte bătălii
importante pentru ei, până când ajunsese la concluzia că era o risipă să te
lupţi pentru nişte resurse pe care le puteau împărţi uşor şi productiv mai
multe rase; atunci când a început să-şi promoveze ideea, a fost aruncat în
închisoare. Nimănui nu-i place un zurbagiu.
Conducătorul care-l aruncase în închisoare a murit până la urmă (Gau
nu avusese nimic de-a face cu asta; se întâmplase din cauze naturale), iar
lui Gau i s-a oferit funcţia, dar a refuzat-o şi în schimb a încercat să
determine alte rase să subscrie la ideea de Conclav. Avea dezavantajul că
la început nu-i convinsese pe vrenn să fie de acord cu ideea; tot ce poseda
pe numele lui era o idee şi un mic crucişător de luptă numit Steaua Blândă,
pe care-l obţinuse de la vrenn după ce aceştia îl scoseseră din uz. Din ceea
ce citeam, se părea că vrenn se gândeau că-l mituiau cu nava, ceva în genul
„poftim, ia asta, mulţumim pentru servicii, pleacă, nu-i nevoie să trimiţi o
carte poştală, salut”.
Dar el n-a plecat şi, în ciuda faptului că ideea lui părea dementă,
nepractică, trăsnită, şi că n-ar putea niciodată să meargă din cauză că
fiecare rasă din universul nostru ura prea mult toate celelalte rase, a mers.
Pentru că generalul Gau a făcut-o să meargă, folosindu-şi propriile talente
şi propria-i personalitate ca să facă persoane din toate rasele diferite să
lucreze împreună. Cu cât citeam mai mult despre el, cu atât părea că tipul
era cu adevărat admirabil.
Şi totuşi era şi persoana care ordonase uciderea coloniştilor civili.
Da, se oferise să-i mute şi chiar să le acorde spaţiu în Conclav. Dar când
se ajungea la asta, dacă nu se mutau şi nu se alăturau, îi nimicea. Exact la
fel cum ne-ar fi nimicit pe toţi dacă, în ciuda a tot ceea ce le spusese tăticul
lui Hickory şi Dickory, n-am preda colonia – sau dacă, în cazul în care
atacul plănuit de Uniunea Colonială asupra Conclavului ar merge prost,
generalul ar hotărî că UC avea nevoie de o lecţie pentru că încercase să
sfideze Conclavul şi ne-ar distruge doar pentru principii generale.
Nu eram prea sigură cât de admirabil ar fi generalul Gau, dacă până la
urmă nu s-ar abţine să mă omoare pe mine şi pe fiecare persoană la care
ţineam.
931
Era o enigmă. El era o enigmă. Am petrecut aceste două săptămâni
încercând să-l descifrez. Gretchen devenise morocănoasă cu mine pentru
că mă izolam fără să-i spun ce puneam la cale; Hickory şi Dickory trebuiau
să-mi aducă aminte să ies şi să-mi fac antrenamentul. Chiar şi Jane se
întreba dacă n-aş avea nevoie să ies mai mult din casă. Singura persoană
care nu-mi dădea prea multă bătaie de cap era Enzo; de când eram din nou
împreună, devenise foarte adaptabil la programul meu. Apreciam asta. Am
avut grijă să afle. El păru să aprecieze, la rândul lui, acest lucru.
După care, pe neaşteptate, am intrat în criză de timp. Steaua Blândă,
nava generalului Gau, apăru într-o după-amiază deasupra coloniei noastre,
ne scoase din funcţiune satelitul de comunicaţii, astfel încât Gau să aibă
timp să stea de vorbă, şi apoi trimise un mesaj pe Roanoke, cerând să se
întâlnească cu şefii coloniei. John răspunse că se va întâlni cu el. În seara
aceea, în timp ce soarele apunea, se întâlniră pe creasta din afara coloniei,
cam la un kilometru depărtare.
— Dă-mi binoclul, te rog, i-am spus lui Hickory când ne-am urcat pe
acoperişul casei.
Îmi făcu plăcerea.
— Mulţumesc, am zis.
Dickory era dedesubtul nostru, pe pământ; obiceiurile vechi dispar greu.
Chiar şi cu binoclul, generalul Gau şi cu tăticul abia dacă erau ceva mai
mult decât nişte puncte. M-am uitat oricum. Nu eram singurul; în Croatoan
şi la ferme, alţi oameni stăteau pe acoperişuri cu binocluri şi telescoape,
privind la tăticul şi la general, sau scrutând cerul în amurg, căutând Steaua
Blândă. Când noaptea se lăsă în sfârşit, am zărit chiar eu nava; un
punctuleţ între două stele, strălucind fără să clipească acolo unde celelalte
stele licăreau.
— Cât crezi că mai e până când ajung şi celelalte nave? l-am întrebat pe
Hickory.
Steaua Blândă sosea întotdeauna prima, singură, apoi, la comanda lui
Gau, apăreau sutele de alte nave, un pic de spectacol nu tocmai subtil
pentru a face un conducător de colonie reticent să accepte să-şi convingă
oamenii că trebuie să-şi abandoneze casele. Văzusem filmele despre
eliminările anterioare de colonii. Urma să se întâmple şi aici.
— Nu mai durează mult, anunţă Hickory. Până acum, maiorul Perry a
refuzat deja să predea colonia.
Am luat binoclul de la ochi şi i-am aruncat o privire lui Hickory, în
semiîntuneric.
932
— Nu pari îngrijorat pentru asta, am remarcat. E o altă melodie decât
cea pe care o cântaţi înainte.
— Lucrurile s-au schimbat, replică Hickory.
— Aş vrea să am încrederea ta.
— Uite, zise Hickory. A început.
Am ridicat ochii. Pe cer începuseră să apară stele noi. Mai întâi una sau
două, apoi grupuri mici şi apoi constelaţii întregi. Apăreau atât de multe,
încât era imposibil să urmăreşti fiecare apariţie în parte. Ştiam că erau
patru sute. Dar păreau mii.
— Doamne Dumnezeule! am exclamat, şi mi s-a făcut frică; cu adevărat
frică. Uită-te la toate astea!
— Nu te teme de acest atac, Zoë. Credem că acest plan o să meargă.
— Cunoşti planul? am întrebat.
Nu-mi luam ochii de la cer.
— Am aflat despre el în după-amiaza asta. Maiorul Perry ne-a povestit
totul, în semn de politeţe faţă de guvernul nostru.
— Nu mi-ai spus!
— Am crezut că ştii. Spuneai că ai vorbit cu maiorul Perry despre asta.
— Am vorbit despre Uniunea Colonială care vrea să atace flota
Conclavului. Dar n-am vorbit despre cum o s-o facă.
— Scuzele mele, Zoë. Ţi-aş fi spus.
— Spune-mi acum, i-am cerut, dar imediat ceva se întâmplă pe cer.
Stelele cele noi începură să se transforme în nove.
Mai întâi una sau două, apoi grupuri mici şi apoi constelaţii întregi. Atât
de multe se dilatară şi se făcură mai luminoase, încât începură să se
contopească între ele, formând un braţ al unei galaxii mici şi violente. Era
frumos. Şi era cel mai rău lucru pe care-l văzusem vreodată.
— Bombe cu antimaterie, explică Hickory. Uniunea Colonială a aflat
identitatea navelor din flota Conclavului. A însărcinat membri ai Forţelor
voastre Speciale să le depisteze şi să planteze bombele chiar înainte de
saltul aici. Un alt membru al Forţelor Speciale de aici le-a declanşat.
— Bombe pe câte nave? am întrebat.
— Pe toate. Toate în afară de Steaua Blândă.
Am încercat să mă întorc ca să mă uit la Hickory, dar nu-mi puteam
muta ochii de la cer.
— E imposibil!
— Nu, răspunse Hickory. Nu imposibil. Extraordinar de dificil. Dar nu
imposibil.
933
De pe celelalte acoperişuri şi de pe străzile din Croatoan, aclamaţiile şi
strigătele se înălţară în aer. M-am întors în sfârşit cu spatele şi mi-am şters
lacrimile de pe faţă.
Hickory observă.
— Plângi pentru flota Conclavului.
— Da. Pentru oamenii de pe navele acelea.
— Navele acelea erau aici ca să distrugă colonia.
— Ştiu.
— Îţi pare rău că au fost distruse.
— Îmi pare rău că nu ne-am putut gândi la ceva mai bun, am spus. Îmi
pare rău că a trebuit să fie „noi sau ei”.
— Uniunea Colonială crede că asta va fi o mare victorie, zise Hickory.
Crede că distrugerea flotei Conclavului într-o singură confruntare va avea
ca rezultat colapsul Conclavului, punând capăt ameninţării. Asta este ceea
ce a spus guvernului meu.
— Oh…
— Să sperăm că au dreptate.
Am reuşit în sfârşit să mă întorc cu faţa spre Hickory. Imaginile
remanente ale exploziilor făceau să-i apară pete peste tot.
— Crezi că au dreptate? am întrebat. Guvernul tău o să creadă asta?
— Zoë, vorbi Hickory. O să-ţi aminteşti că, puţin înainte de plecarea pe
Roanoke, guvernul meu te-a invitat să vizitezi lumile noastre.
— Îmi aduc aminte.
— Te-am invitat pentru că poporul nostru tânjea să te vadă, şi să te vadă
printre noi. Te-am invitat şi pentru că noi credeam că guvernul vostru urma
să folosească Roanoke ca şiretlic pentru a porni o bătălie împotriva
Conclavului. Şi, câtă vreme nu ştiam dacă acest şiretlic avea să aibă
succes, credeam cu tărie că ai fi fost mai în siguranţă cu noi. Nu există
nicio îndoială că viaţa ta a fost în pericol aici, Zoë, în moduri pe care le-am
prevăzut şi în moduri pe care n-am reuşit să le prevedem. Te-am invitat,
Zoë, pentru că ne temeam pentru tine. Înţelegi ce-ţi spun?
— Da, am răspuns.
— M-ai întrebat dacă eu cred că Uniunea Colonială are dreptate că asta
e o mare victorie şi dacă guvernul meu o să creadă acelaşi lucru. Răspunsul
meu este acela că guvernul meu îşi reia invitaţia, Zoë, de a veni să vizitezi
lumile noastre şi să călătoreşti în siguranţă printre ele.
Am dat din cap şi m-am uitat din nou la cer, unde stelele încă se
transformau în nove.
934
— Şi când aţi vrea să înceapă această călătorie?
— Acum. Sau cât mai aproape de acum cu putinţă.
N-am răspuns nimic la asta. M-am uitat în sus, către cer, am închis ochii
şi pentru prima oară am început să mă rog. M-am rugat pentru echipajele
navelor de deasupra mea. M-am rugat pentru coloniştii de dedesubtul meu.
M-am rugat pentru John şi Jane. Pentru Gretchen şi tatăl ei. Pentru Magdy
şi pentru Enzo şi pentru familiile lor. Pentru Hickory şi Dickory. M-am
rugat pentru generalul Gau. M-am rugat pentru toţi.
M-am rugat.
— Zoë…, rosti Hickory.
Am deschis ochii.
— Mulţumesc pentru invitaţie, am zis. Regret că trebuie să refuz.
Hickory nu scotea nicio vorbă.
— Mulţumesc, Hickory. Serios, mulţumesc. Dar sunt exact acolo unde
mi-e locul.
PARTEA A III-A
DOUĂZECI
— Recunoaşte, vorbi Enzo prin PDA. Ai uitat.
— N-am uitat! am exclamat, cu ceea ce speram să fie exact cantitatea
corectă de indignare menită să sugereze că nu uitasem, când de fapt aşa
era.
— Aud falsa indignare, comentă el.
— Prostii. M-ai prins. În sfârşit.
— În sfârşit? Nu există în sfârşit. Te-am prins de când te-am cunoscut.
— Poate că da, am acceptat.
— Şi oricum, asta nu rezolvă problema prezentă. Suntem pe cale să ne
aşezăm la cină. Ar trebui să fii aici. Nu să te fac să te simţi vinovată sau
pe-aproape.
Asta era diferenţa dintre mine şi Enzo, din când în când. A fost o vreme
când Enzo ar fi spus aceste cuvinte şi ele ar fi sunat ca şi cum m-ar fi
acuzat de ceva (pe lângă faptul, desigur, că am întârziat). Dar în acest
moment erau amabile şi amuzante. Da, era exasperat, dar era exasperat
935
într-un fel care sugera că aş putea reuşi să-mi iau revanşa faţă de el. Ceea
ce probabil aş fi făcut, dacă el n-ar fi insistat.
— De fapt, sunt strivită sub povara vinei.
— Bine, pentru că ştii că am pus un întreg cartof suplimentar în tocană
pentru tine.
— Ce amabil! Un cartof întreg!
— Şi am promis gemenelor că pot arunca morcovii în tine, continuă,
referindu-se la surorile lui mai mici. Pentru că ştiu cât de mult adori
morcovii. În special când sunt aruncaţi de copii.
— Nu ştiu de ce i-ar mânca cineva în orice alt fel.
— Şi după cină voiam să-ţi citesc o poezie pe care-am scris-o pentru
tine.
Am făcut o pauză.
— Ei, asta nu-i cinstit, am spus. Să introduci ceva real în zeflemeaua
noastră spirituală.
— Îmi pare rău.
— Chiar îţi pare? am întrebat. Nu mi-ai mai scris un poem de-o
veşnicie.
— Ştiu, răspunse el. Am crezut că mi-aş putea reintra în formă. Îmi
aduc aminte că îţi cam plăcea.
— Ticălosule! Acum chiar mă simt vinovată pentru că am uitat de cină.
— Nu te simţi prea vinovată. Nu-i o poezie foarte bună. Nici măcar nu
rimează.
— Ei bine, sunt uşurată.
Încă mă simţeam descumpănită. E plăcut să primeşti poezii.
— O să ţi-o trimit, zise Enzo. O poţi citi în schimb. Şi apoi, poate, dacă
eşti drăguţă cu mine, o să ţi-o citesc eu. Dramatic.
— Şi dacă sunt rea cu tine?
— Atunci o s-o citesc melodramatic. O să flutur mâinile şi toate
celelalte.
— Aduci argumente pentru ca să fiu rea.
— Hei, deja ai lipsit de la masă. Asta merită o fluturare de mână sau
două.
— Ticălosule, am repetat. Aproape că-l auzeam zâmbind la PDA.
— Trebuie să plec. Mama zice să pun masa.
— Vrei să-ncerc să ajung? am întrebat.
Brusc, chiar voiam să fiu acolo.
— Pot încerca.
936
— O să traversezi toată colonia în fugă în cinci minute? întrebă el.
— Aş putea s-o fac, am răspuns.
— Poate că Babar ar putea. Dar el are două picioare în plus faţă de tine.
— Bine, am răspuns. O să-l trimit pe Babar să cineze cu tine.
Enzo izbucni în râs.
— Aşa să faci. Să-ţi spun eu ce-ar trebui, Zoë. Vino încoace în pas
rezonabil şi probabil că o să ajungi la timp pentru desert. Mama a făcut o
plăcintă.
— Oho, plăcintă! Ce fel?
— Cred că se cheamă plăcinta „Zoë-capătă-orice-fel-de-plăcintă-
găseşte-şi-i-place”.
— Mmmm, întotdeauna mi-a plăcut felul ăsta de plăcintă.
— Ei bine, da. E trecută chiar în denumire.
— Atunci întâlnirea e aranjată, am spus.
— Bine. Nu uita. Ştiu că ţinerea de minte e o problemă pentru tine.
— Ticălosule!
— Verifică-ţi lista de mesaje. S-ar putea să fie o poezie acolo.
— O să aştept fluturarea din mână.
— Ăsta-i probabil idealul. O să fie mai bine aşa. Iar acum, mama se uită
la mine cu laser în ochi. Trebuie să plec.
— Du-te, l-am îndemnat. Ne vedem curând.
— Bine, răspunse Enzo. Te iubesc.
Începuserăm să ne spunem asta unul altuia de curând. Părea potrivit.
— Şi eu te iubesc, am replicat şi m-am deconectat.
— Voi doi mă faceţi să vomit atât de tare, comentă Gretchen. Auzise
partea mea de conversaţie şi-şi rostogolise ochii în cap tot timpul. Stăteam
în dormitorul ei.
Am lăsat jos PDA-ul şi i-am tras una cu o pernă.
— Eşti doar geloasă că Magdy nu ţi-o spune niciodată.
— O, Dumnezeule! exclamă Gretchen. Lăsând deoparte faptul că nu
vreau câtuşi de puţin să aud asta din partea lui, dacă ar încerca vreodată să-
mi spună asta, capul i-ar exploda de-a dreptul înainte ca vorbele să-i iasă
măcar pe gură. Ceea ce, dacă mă gândesc acum la asta, ar putea fi un motiv
excelent să încerc să-l fac s-o spună.
— Voi doi sunteţi atât de drăguţi! Vă şi văd stând în faţa altarului şi
luându-vă la harţă chiar înainte să spuneţi „da”.
— Zoë, dacă ajung vreodată prin apropierea unui altar cu Magdy, te
autorizez să mă plachezi şi să mă târăşti afară.
937
— O, bine…
— Acum hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.
— Eşti într-o stare de negare totală.
— Cel puţin nu eu sunt cea care-a uitat întâlnirea pentru cină, comentă
Gretchen.
— E şi mai rău. Mi-a scris o poezie. Urma să mi-o citească.
— Ai pierdut cina şi un spectacol. Eşti cea mai rea prietenă care a
existat vreodată.
— Ştiu, am răspuns.
Am întins mâna după PDA.
— O să-i scriu un mesaj de scuze în care să spun asta.
— Pune nişte umilinţă în plus, mă sfătui Gretchen. Pentru că asta e
sexy.
— Comentariul ăsta explică multe despre tine, Gretchen.
Apoi, PDA-ul meu căpătă o viaţă proprie, emiţând un sunet de alarmă
din difuzor şi derulând un avertisment de atac aerian pe ecran. Pe biroul lui
Gretchen, PDA-ul ei scoase acelaşi sunet şi derulă acelaşi mesaj. Fiecare
PDA din colonie făcu acelaşi lucru. În depărtare, am auzit sirenele instalate
lângă fermele menoniţilor şi alertându-i, pentru că ei nu foloseau
tehnologie personală.
Pentru prima oară de la înfrângerea flotei Conclavului, Roanoke era
atacată. Rachetele erau pe drum.
M-am repezit la uşa camerei lui Gretchen.
— Unde te duci? întrebă ea, prinzându-mă din urmă. Trebuie să
ajungem la un adăpost.
— Uite, i-am arătat.
În depărtare, un ac strălucitor de lumină brăzda cerul, ţintind către ceva
ce nu vedeam prea bine. Apoi urmă un fulger de un alb orbitor. Exista un
satelit defensiv deasupra lui Roanoke; trăsese şi lovise una dintre rachetele
ce venea spre noi. Dar altele erau încă pe drum.
Pocnetul tăios al exploziei rachetei ajunse la noi, cu un decalaj nici pe
departe suficient între lumină şi sunet.
— Hai, Zoë, strigă Gretchen şi porni să tragă de mine. Trebuie să
plecăm!
Am renunţat să mă mai uit la cer şi am alergat împreună cu Gretchen
către unul dintre adăposturile comunităţii pe care le excavaserăm şi
construiserăm de curând; se umplea repede cu colonişti. În timp ce fugeam,
i-am văzut pe Hickory şi Dickory, care mă zăriseră şi ei; se apropiară şi se
938
aşezară de-o parte şi de alta a mea în timp ce intram în adăpost. Chiar şi
cuprinşi de panică, oamenii încă le făceau loc. Gretchen, Hickory, Dickory,
cam cincizeci de alţi colonişti şi cu mine ne-am ghemuit cu toţii în adăpost,
încordaţi să auzim ce se petrecea deasupra noastră, prin aproape patru
metri de pământ şi beton.
— Ce crezi că se pe…, vorbi cineva şi apoi se auzi un huruit
indescriptibil, ca şi cum cineva ar fi luat unul dintre containerele de marfă
care alcătuiau zidul coloniei şi l-ar fi dezmembrat chiar în timpanele
noastre. M-am rostogolit la pământ pentru că imediat avu loc un cutremur,
am ţipat şi pariez că toţi ceilalţi din adăpost au ţipat şi ei, dar n-am
perceput asta pentru că a urmat cel mai asurzitor sunet pe care-l auzisem
vreodată, atât de puternic încât creierul meu capitulă şi zgomotul deveni
absenţa zgomotului. Singurul mod în care ştiam că eu, cel puţin, ţipam încă
era faptul că-mi simţeam gâtul cum începe să mă usture. Hickory (sau
poate Dickory) mă apucă şi mă ţinu cât putea de strâns; o vedeam pe
Gretchen ţinută în acelaşi fel de către celălalt obin.
Luminile din adăpost pâlpâiră, dar rămaseră aprinse.
Până la urmă m-am oprit din ţipat, iar solul încetă să se scuture; ceva
asemănător auzului îmi reveni şi i-am auzit pe ceilalţi din adăpost plângând
şi rugându-se şi încercând să-i liniştească pe copii. M-am uitat spre
Gretchen, care arăta zguduită. M-am desprins de Dickory (se dovedi că el
era, până la urmă) şi m-am dus către ea.
— Eşti teafără? am întrebat-o.
Vocea mea sună de parcă era trecută prin vată de la o depărtare
oarecare. Gretchen dădu din cap, dar nu se uită la mine. Mi-am dat seama
că era prima oară când se afla în mijlocul unui atac.
M-am uitat în jur. Cei mai mulţi dintre oamenii din adăpost arătau la fel
ca şi Gretchen. Era pentru prima oară când oricare dintre ei participase la
un atac. Dintre toţi aceşti oameni, eu eram singura veterană a unui atac
ostil. Bănuiesc că asta mă punea la comandă.
Am văzut un PDA pe podea; cineva îl scăpase. L-am ridicat, l-am pornit
şi am citit ce era pe el. Apoi m-am ridicat în picioare, am fluturat mâinile
dintr-o parte într-alta şi am strigat: „Scuzaţi-mă!”, până când oamenii
începură să se uite la mine. Cred că destui mă recunoscură ca fiind fiica
şefilor coloniei, încât să ajungă la concluzia că s-ar putea să ştiu ceva în
plus.
— Informaţia de urgenţă de pe PDA spune că atacul pare să se fi
terminat, am strigat eu când mi s-a părut că se uitau la mine destui oameni.
939
Dar până când nu primim un semnal de „cale liberă”, trebuie să rămânem
în adăpost. Trebuie să stăm aici şi să ne păstrăm calmul. Este cineva rănit
sau bolnav?
— Nu aud prea bine, anunţă cineva.
— Nu cred că vreunul dintre noi aude prea bine în acest moment, am
observat. De aceea ţip.
Era o încercare de glumă. Nu cred că oamenii se lăsară atraşi de ea.
— Mai există răni pe-aici în afară de pierderea auzului?
Nimeni nu spuse nimic şi nu ridică mâna.
— Atunci haideţi să rămânem pe loc şi să aşteptăm semnalul de „cale
liberă”.
Am ridicat PDA-ul pe care-l foloseam.
— Al cui e ăsta?
Cineva ridică mâna; am întrebat dacă-l puteam împrumuta.
— Cineva a luat lecţii de „comandă” când nu mă uitam, comentă
Gretchen când m-am aşezat din nou lângă ea.
Cuvintele erau tipice pentru Gretchen, dar vocea era foarte, foarte
tremurată.
— Tocmai am fost atacaţi, am explicat. Dacă cineva nu se preface că
ştie ce face, oamenii or să înceapă s-o ia razna. Asta ar fi rău.
— Nu te contrazic. Sunt doar impresionată.
Arătă către PDA.
— Poţi să trimiţi mesaje? Putem afla ce se petrece?
— Nu cred, am răspuns. Cred că sistemul de urgenţă anulează mesajele
obişnuite.
Am ieşit din contul proprietarului PDA-ului şi am intrat în contul meu.
— Să vedem. Enzo a zis că mi-a trimis poemul acela, dar nu-i încă aici.
Probabil e în aşteptare şi o să fie trimis de îndată ce avem cale liberă.
— Aşadar, nu ştim dacă toţi ceilalţi sunt teferi.
— Sunt sigură că o să primim curând semnalul de cale liberă. Eşti
îngrijorată pentru tatăl tău?
— Da. Tu nu eşti îngrijorată pentru părinţii tăi?
— Au fost soldaţi. Au mai făcut asta şi înainte. Îmi fac griji pentru ei,
dar pariez că n-au nimic. Iar Jane este cea care rulează mesajele de urgenţă.
Atâta vreme cât se actualizează, înseamnă că e teafără.
PDA-ul trecu de la cutia mea poştală la o notă care se plimba pe ecran;
primiserăm „cale liberă”.
— Vezi, am spus.
940
I-am pus pe Hickory şi pe Dickory să verifice intrarea adăpostului, în
căutarea de resturi care cădeau; era liber. Am ieşit din cont de pe PDA şi i
l-am dat înapoi proprietarului, apoi lumea începu să se târască afară.
Gretchen şi cu mine am fost ultimele care să pornim spre suprafaţă.
— Ai grijă unde calci, mă avertiză Gretchen în timp ce urcam, şi arătă
pe jos.
Era sticlă peste tot. M-am uitat în jur. Toate casele şi clădirile erau în
picioare, dar aproape toate ferestrele erau sparte. Aveam să culegem sticlă
zile întregi, de peste tot.
— Măcar a fost vreme frumoasă, am comentat.
Nimeni nu păru să mă audă. Probabil că n-avea nicio importanţă.
I-am spus la revedere lui Gretchen şi m-am îndreptat spre casa mea,
împreună cu Hickory şi Dickory. Am găsit şi mai multă sticlă în locuri
surprinzătoare şi pe Babar ascuns în cabina de duş. Am reuşit să-l conving
să iasă şi l-am îmbrăţişat strâns. El mă linse pe faţă cu o frenezie
crescândă. După ce l-am mângâiat şi l-am liniştit, am întins mâna după
PDA să-i chem pe mămica şi pe tăticul, dar mi-am dat seama că-l lăsasem
la Gretchen. I-am pus pe Hickory şi Dickory să stea cu Babar – avea
nevoie de compania lor mai mult decât aveam eu în acel moment – şi am
plecat către Gretchen. În timp ce mergeam către casa ei, uşa din faţă se
deschise şi Gretchen se năpusti afară, mă văzu şi alergă spre mine, cu
PDA-ul ei într-o mână şi cu al meu în cealaltă.
— Zoë, exclamă ea, apoi chipul i se înăspri şi orice-ar fi avut de spus se
pierdu pentru câteva clipe.
— O, nu… Gretchen! Gretchen! Ce e? E tatăl tău? Tatăl tău e bine?
Gretchen clătină din cap şi se uită la mine.
— Nu e tatăl meu. El n-a păţit nimic. Nu e tata. Zoë, Magdy tocmai m-a
chemat. Zice că ceva a lovit ferma lui Enzo. Casa e încă în picioare, zice el,
dar că e ceva mare în curte. Crede că e o bucată de rachetă. Zice că a
încercat să-l sune pe Enzo, dar nu-i acolo. Nu-i nimeni acolo. Nu răspunde
nimeni. Zice că tocmai au construit un adăpost împotriva bombelor, în
afara casei. În curte, Zoë. Magdy zice că tot cheamă şi nu răspunde nimeni.
Tocmai l-am sunat şi eu pe Enzo. Nu prind nimic, Zoë. Nici măcar nu se
conectează. Tot încerc. O, Doamne, Zoë! Doamne, Zoë! Doamne!
***
Enzo Paulo Gugino era născut pe Zhong Guo, ca prim copil al lui Bruno
şi Natalie Gugino. Bruno şi Natalie se cunoşteau de când erau mici şi toată
lumea din anturajul lor a ştiut, din clipa în care puseseră ochii unul pe
941
celălalt, că aveau să fie împreună în fiecare moment al vieţii lor. Bruno şi
Natalie n-au contrazis această idee. Bruno şi Natalie, din câte se ştie, nu s-
au contrazis pentru nimic, şi cu siguranţă nu s-au contrazis între ei. S-au
căsătorit tineri, chiar şi pentru cultura profund religioasă în care trăiau pe
Zhong Guo, în care oamenii se căsătoreau deseori devreme. Dar nimeni nu
şi-i închipuia pe cei doi altfel decât împreună; părinţii lor şi-au dat
consimţământul şi tinerii s-au căsătorit într-una dintre nunţile cu cei mai
mulţi participanţi pe care şi le putea aminti oricine în orăşelul lor natal,
Pomona Falls. Nouă luni mai târziu, aproape la zi, a apărut Enzo.
Enzo a fost dulce din clipa în care s-a născut; era întotdeauna vesel şi
numai din când în când neastâmpărat, deşi (aşa cum se explica deseori, mai
târziu în mare parte spre umilinţa lui), avea o tendinţă pronunţată să-şi dea
jos scutecele şi să le întindă conţinutul pe cel mai apropiat perete. Acest
lucru a provocat o dată o problemă serioasă, într-o bancă. Din fericire, a
fost învăţat devreme la toaletă.
Enzo l-a cunoscut pe prietenul lui cel mai bun, Magdy Metwalli, la
grădiniţă. În prima zi de şcoală, un băiat din clasa a treia a încercat să se ia
de Enzo şi l-a împins cu putere la pământ; Magdy, pe care Enzo nu-l mai
văzuse niciodată în viaţă, s-a aruncat asupra băiatului din anul trei şi a
început să-i dea pumni în faţă. Magdy, care la vremea aceea era mic pentru
vârsta lui, n-a produs nicio pagubă serioasă, în afară de faptul că l-a făcut
pe băiatul din clasa a treia să facă pe el de frică (literalmente); Enzo a fost
cel care l-a tras în cele din urmă pe Magdy de pe băiatul din clasa a treia şi
l-a potolit înainte să fie trimişi cu toţii în biroul directorului şi apoi acasă,
pentru restul zilei.
Enzo a arătat devreme talent pentru vorbe şi când avea şapte ani şi-a
scris prima povestire, intitulată „Şoseta oribilă care mirosea urât şi care a
mâncat tot Pomona Falls în afară de casa mea”, în care o şosetă mare,
suferind mutaţii din cauza propriului ei miros oribil de nespălat, a început
să-şi croiască drum mâncând conţinutul unui întreg oraş şi a fost înfrântă
numai când eroii Enzo şi Magdy au bătut-o ca s-o supună şi apoi au
aruncat-o într-o piscină plină cu detergent de rufe. Prima pare a povestirii
(despre originea şosetei), avea trei fraze; scena bătăliei culminante avea trei
pagini. Zvonurile spuneau că Magdy (cel care citea povestea, nu cel din ea)
cerea tot mai mult din scena bătăliei.
Când Enzo avea zece ani, mama lui a rămas însărcinată pentru a doua
oară, cu gemenele Maria şi Katherina. Sarcina a fost dificilă şi complicată,
pentru că trupul lui Natalie avea dificultăţi în a păstra doi bebeluşi deodată;
942
naşterea a fost pe muchie de cuţit, iar Natalie a fost cât pe ce să sângereze
de moarte, nu numai o dată. Natalie a avut nevoie de mai mult de un an ca
să se refacă în întregime, şi în acest timp Enzo, în vârstă de zece, apoi de
unsprezece ani, şi-a ajutat tatăl şi mama să aibă grijă de surorile lui,
învăţând să schimbe scutece şi să hrănească fetele când mama avea nevoie
să se odihnească. Asta a fost ocazia pentru singura ceartă adevărată între
Magdy şi Enzo: Magdy i-a spus în glumă lui Enzo fătălău pentru că-şi
ajuta mama, iar Enzo l-a plesnit peste gură.
Când Enzo avea cincisprezece ani, familiile Gugino, Metwalli şi încă
două pe care le cunoşteau s-au înscris în grup ca să facă parte din prima
colonie formată din cetăţeni ai Uniunii Coloniale, în loc de cetăţeni ai
Pământului. În următoarele câteva luni, fiecare părticică a vieţii lui Enzo,
ca şi viaţa familiei lui au fost deschise cercetărilor, iar el a suportat totul cu
la fel de multă graţie pe cât ar fi avut oricine altcineva în vârstă de
cincisprezece ani şi care voia să fie lăsat în pace. Fiecărui membru al
fiecărei familii i s-a cerut să dea o declaraţie în care să explice de ce dorea
să facă parte din colonie. Bruno Gugino a explicat că era fan al epocii
colonizării americane şi al istoriei timpurii a Uniunii Coloniale; voia să
facă parte şi el din acest nou capitol al istoriei. Natalie Gugino a scris că
voia să-şi crească copiii pe o lume unde cu toţii să muncească împreună.
Maria şi Katherina au făcut desene cu ele, plutind în spaţiu, înconjurate de
luni zâmbăreţe.
Enzo, care iubea cuvintele din ce în ce mai mult, a scris o poezie,
imaginându-se pe el însuşi stând pe o lume nouă, şi o intitulă „Destinaţia
mea, stelele”. Mai târziu a recunoscut că luase titlul dintr-o carte obscură
de aventuri fantastice pe care n-o citise niciodată, dar al cărei titlu îi
rămăsese în minte. Poezia, menită doar pentru înscriere, s-a strecurat în
presa locală şi a devenit un soi de senzaţie. Până la urmă a devenit un fel
de imn neoficial oficial pentru efortul de colonizare de pe Zhong Guo. Şi
după toate astea, Enzo, familia lui şi colegii lor de înscriere chiar nu mai
putuseră să nu fie aleşi să plece.
Când Enzo abia împlinise şaisprezece ani, a cunoscut o fată, pe nume
Zoë şi, pentru un motiv care depăşeşte înţelegerea, s-a îndrăgostit de ea.
Zoë era o fată care părea că ştie ce face în cea mai mare parte a timpului şi
care era încântată să-ţi spună că acesta era cazul, de fapt, tot timpul – însă
în clipele petrecute în intimitate, Enzo a aflat că Zoë era la fel de nervoasă,
de nesigură şi de îngrozită că ar putea să spună sau să facă o prostie care
să-l sperie şi să-l alunge pe acest băiat pe care credea că l-ar putea iubi, pe
943
cât era şi el de nervos, de nesigur şi de îngrozit că ar putea face o prostie
similară. Ei au vorbit, s-au atins, s-au ţinut în braţe, s-au sărutat şi au
învăţat cum să nu fie nervoşi, nesiguri şi îngroziţi unul de celălalt. Au zis şi
au făcut prostii, şi s-au speriat unul pe celălalt şi s-au îndepărtat unul de
celălalt, pentru că nu ştiau cum să se poarte mai bine de-atât. Apoi însă au
trecut peste asta şi, când au fost împreună din nou, pentru a doua oară, nu
s-au întrebat dacă era posibil să se iubească unul pe altul. Pentru că ştiau că
se iubeau. Şi şi-o spuneau unul altuia.
În ziua în care Enzo a murit, a vorbit cu Zoë, a glumit cu ea despre
faptul că a lipsit de la cina pe care trebuia s-o ia cu familia lui şi i-a promis
să-i trimită o poezie pe care-o scrisese pentru ea. Apoi i-a spus că o iubea
şi a auzit-o zicându-i că îl iubea. I-a trimis poemul şi s-a aşezat la masă cu
familia lui. Când a venit alerta de pericol, familia Gugino, tatăl Bruno,
mama Natalie, fiicele Maria şi Katherina şi fiul Enzo s-au dus cu toţii în
adăpostul pe care Bruno şi Enzo îl făcuseră doar cu o săptămână în urmă şi
au stat împreună, unul lângă altul, ţinându-se în braţe şi aşteptând „calea
liberă”.
În ziua în care Enzo a murit, a ştiut că era iubit. A ştiut că era iubit de
mama şi de tatăl lui, care, aşa cum cunoştea toată lumea, nu încetaseră
niciodată să se iubească până în clipa în care au murit. Dragostea lor unul
pentru celălalt devenise dragostea lor pentru fiul şi pentru fiicele lor. Enzo
ştia că era iubit de surorile lui, de care avusese grijă când erau mici. Ştia că
era iubit de prietenul lui cel mai bun, pe care nu înceta niciodată să-l scoată
din încurcături, şi alături de care nu înceta niciodată să intre în încurcături.
Şi ştia că era iubit de Zoë – adică de mine –, Zoë pe care o numea
dragostea lui şi care îi întorcea întruna cuvintele.
Enzo a trăit o viaţă de iubire, din clipa în care s-a născut până în clipa în
care a murit. Atâţia oameni trec prin viaţă fără iubire. Dorind iubire.
Sperând să găsească iubire. Tânjind după mai multă decât aveau. Simţind
lipsa iubirii când aceasta dispărea. Enzo n-a trebuit niciodată să treacă prin
asta. N-ar fi trebuit niciodată să treacă.
Tot ceea ce a cunoscut, toată viaţa lui, a fost iubirea.
Trebuie să cred că a fost de-ajuns.
Ar fi trebuit să fie, acum.
***
Am petrecut ziua cu Gretchen, Magdy şi toţi prietenii lui Enzo, care
erau atât de mulţi, plângând, râzând şi amintindu-ne de el, apoi, la un
moment dat, n-am mai putut suporta pentru că toată lumea începuse să mă
944
trateze ca pe văduva lui Enzo şi, cu toate că într-un fel mă simţeam ca şi
cum aş fi fost, nu voiam să fiu nevoită să împart asta cu toată lumea.
Sentimentul era al meu şi voiam să fiu zgârcită cu el încă un pic. Gretchen
văzu că am ajuns la un soi de limită şi mă duse în camera ei, îmi spuse să
mă odihnesc puţin şi că o să vină mai târziu să vadă ce mai fac. Apoi îmi
dădu o îmbrăţişare aprigă, mă sărută pe tâmplă, îmi spuse că mă iubeşte şi
închise uşa după mine. M-am întins în patul lui Gretchen şi am încercat să
nu gândesc. Am reuşit destul de bine, până când mi-am adus aminte de
poezia lui Enzo, care mă aştepta în cutia poştală.
Gretchen îmi pusese PDA-ul pe biroul ei. M-am dus până la el, am luat
PDA-ul, m-am aşezat înapoi pe pat, am deschis lista de mesaje şi l-am
văzut pe cel de la Enzo. Am întins degetul ca să apăs pe ecran, pentru a -l
salva, apoi am deschis în schimb conţinutul PDA-ului. Am găsit directorul
intitulat „Enzo Dodgeball”, l-am deschis şi am început să rulez fişierele,
privind cum Enzo flutura din mâini pe terenul de dodgeball, încasând
lovituri în faţă şi rostogolindu-se pe jos cu o sincronizare incredibil de
comică. M-am uitat până când am început să râd atât de tare încât abia mai
vedeam, şi a trebuit să las din mână PDA-ul pentru un minut, ca să mă
concentrez asupra simplului act de a inspira şi de a expira.
Când m-am stăpânit din nou, am luat PDA-ul, am deschis lista de
mesaje şi l-am deschis pe cel de la Enzo.
Zoë:
Iată-te. O să trebuiască să-ţi imaginezi deocamdată braţul fluturând. Dar
spectacolul pe viu soseşte! Adică, după ce mâncăm plăcintă. Mmm…
plăcintă…
AL TĂU
945
Prietenilor şi admiratorilor.
N-aş fi al tău în acest fel
Şi ştiu că nu m-ai vrea aşa.
O să-ţi spun cum sunt al tău.
Sunt al tău ca un inel pe deget
Un simbol a ceva etern.
Sunt al tău ca o inimă într-un piept
Bătând în acelaşi ritm cu altă inimă.
Sunt al tău ca un cuvânt în aer
Ducându-ţi dragostea la ureche.
Sunt al tău ca un sărut pe buze
Pus acolo de mine, sperând la mai multe.
Şi cel mai mult sunt al tău
Pentru că înăuntru, unde-mi ţin speranţele
Păstrez speranţa că tu eşti a mea.
E o speranţă pe care o dezvălui acum ca pe un dar.
Fii a mea ca un inel
Şi ca o inimă
Şi ca un cuvânt
Şi ca un sărut
Şi ca o speranţă ţinută aproape.
Eu voi fi al tău ca toate acestea
Şi ceva mai mult
Ceva ce vom descoperi între noi
Şi va fi numai al nostru.
Ai zis că sunt al tău
Şi sunt de acord.
Spune-mi că eşti a mea şi tu.
Aştept cuvântul tău
Şi sper la sărutul tău.
Te iubesc.
Enzo.
946
DOUĂZECI ŞI UNU
În dimineaţa următoare am aflat că tăticul era sub arest.
— Nu-i tocmai arest, explică tăticul de la masa din bucătărie, unde îşi
lua cafeaua de dimineaţă. Am fost eliberat din postul de conducător al
coloniei şi trebuie să mă întorc pe staţia Phoenix pentru o anchetă. Aşa că e
mai mult un proces. Şi dacă ăsta merge prost, atunci o să fiu arestat.
— O să meargă prost? am întrebat.
— Probabil, răspunse tăticul. De obicei nu fac o anchetă dacă nu ştiu
cum o să iasă, şi dacă era să iasă bine, nu se mai osteneau s-o facă.
Sorbi din cafea.
— Ce-ai făcut? am întrebat.
Aveam propria cafea, plină ochi cu frişcă şi zahăr, care stătea nebăgată
în seamă în faţa mea. Eram încă în stare de şoc din cauza lui Enzo, şi asta
chiar nu mă ajuta.
— Am încercat să-l conving pe generalul Gau să nu intre în capcana pe
care am întins-o pentru el şi flota lui. Când ne-am întâlnit, i-am cerut să nu-
şi cheme navele. L-am implorat, la drept vorbind. Era împotriva ordinelor
pe care le primisem. Mi se ceruse să intru într-o „conversaţie neesenţială”
cu el. Ca şi cum ai putea avea o conversaţie neesenţială cu cineva care
plănuieşte să-ţi ocupe colonia şi a cărui întreagă flotă eşti pe cale s-o faci
să explodeze…
— De ce-ai făcut-o? De ce-ai încercat să-i acorzi generalului Gau o
ieşire?
— Nu ştiu. Probabil pentru că nu voiam pe mâinile mele sângele tuturor
echipajelor acelora.
— Nu tu ai fost cel care a declanşat bombele.
— Nu cred că asta are vreo importanţă, nu-i aşa?
Lăsă ceaşca din mână.
— Făceam totuşi parte din plan. Eram încă un participant activ. Port
deci o parte din responsabilitate. Voiam să ştiu că măcar am încercat, oricât
de puţin, să evit atâta vărsare de sânge. Bănuiesc că speram doar că ar
putea exista o cale să fac lucrurile altfel decât pe calea care sfârşeşte cu
toată lumea omorâtă.
M-am ridicat de pe scaun şi l-am strâns cu putere în braţe pe tăticul. Mă
îmbrăţişă şi el, apoi se uită la mine, puţin surprins, când m-am aşezat la
loc.
— Mulţumesc, zise el. Mi-ar plăcea să ştiu pentru ce a fost asta.
947
— Pentru că sunt fericită că gândim la fel. Îmi dau seama că suntem
înrudiţi, chiar dacă nu biologic.
— Nu cred că s-ar îndoi cineva că semănăm, draga mea. Deşi, având în
vedere că sunt pe cale să fiu luat la refec în stil mare de către Uniunea
Colonială, nu sunt sigur că e un lucru chiar atât de bun pentru tine.
— Eu cred că este.
— Şi, biologie sau nu, suntem amândoi destul de deştepţi ca să ne dăm
seama că lucrurile nu merg bine pentru nimeni. E o harababură mare de tot
şi să nu crezi că noi am scăpat de ea.
— Amin.
— Cum te mai simţi, iubito? O să-ţi revii?
Am deschis gura să spun ceva, dar am închis-o la loc.
— Cred că în momentul ăsta vreau să vorbesc despre orice altceva pe
lumea asta în afară de ce mai fac, am răspuns în cele din urmă.
— Bine, spuse tăticul.
Începu atunci să vorbească despre el însuşi, nu pentru că era preocupat
numai de propria lui persoană, ci pentru că ştia că dacă-l ascultam pe el, m-
ar fi ajutat să-mi abat mintea de la propriile mele griji. L-am ascultat
vorbind mai departe, fără să mă preocupe prea tare ce spunea.
***
Tăticul plecă pe nava de aprovizionare San Joaquin în ziua următoare,
împreună cu Manfred Trujillo şi cu alţi câţiva colonişti care mergeau pe
post de reprezentanţi ai coloniei Roanoke, având treburi politice şi
culturale. Asta era acoperirea lor, oricum. Ceea ce urmăreau de fapt, cel
puţin aşa îmi spusese Jane, era să încerce să afle ce se petrecea în universul
din care făcea parte Roanoke şi cine erau cei care ne atacaseră. Le lua o
săptămână tăticului şi celorlalţi să ajungă pe staţia Phoenix; urmau să stea
acolo o zi-două, după care le mai trebuia încă o săptămână să se întoarcă.
Mai bine zis ceilalţi, nu şi tăticul, aveau nevoie de încă o săptămână ca să
se întoarcă; dacă ancheta tăticului se întorcea împotriva sa însă, el nu s-ar
mai fi întors.
Am încercat să nu ne gândim la asta.
***
Trei zile mai târziu, cea mai mare parte a coloniei se întâlni la ferma
Gugino şi-şi luă rămas-bun de la Bruno şi Natalie, de la Maria, Katherina
şi Enzo. Erau îngropaţi acolo unde muriseră; Jane şi cu ceilalţi înlăturaseră
rămăşiţele rachetei care căzuse peste ei, remodelaseră locul cu pământ nou
şi sădiseră iarbă nouă deasupra. Fu amplasat un semn care să amintească de
948
familie. La un moment dat în viitor, ar putea fi pus un alt monument, mai
mare, dar deocamdată era unul mic şi simplu: numele familiei, numele
tuturor membrilor săi şi datele lor. Îmi amintea de piatra de mormânt a
propriei mele familii, unde se afla îngropată mama mea biologică. Pentru
un motiv neprecizat, am găsit asta oarecum reconfortant.
Tatăl lui Magdy, care fusese prietenul cel mai apropiat al lui Bruno
Gugino, vorbi cu căldură despre întreaga familie. Un grup de cântăreţi veni
şi cântă două dintre imnurile favorite ale lui Natalie de pe Zhong Guo.
Magdy vorbi, scurt şi cu greutate, despre prietenul lui cel mai bun. Când se
aşeză la loc, Gretchen era acolo să-l ia în braţe în timp ce suspina. În cele
din urmă ne-am sculat cu toţii, unii s-au rugat şi alţii au stat tăcuţi, cu
capetele plecate, gândindu-se la prietenii absenţi şi la cei dragi. Apoi
plecară, până când am rămas numai eu, Gretchen şi Magdy, stând tăcuţi
lângă semn.
— Te-a iubit, ştii, îmi spuse brusc Magdy.
— Ştiu.
— Nu, replică Magdy, şi am văzut cum încerca să mă facă să înţeleg că
nu rostea doar cuvinte de alinare. Nu e cum spunem noi că iubim ceva sau
că iubim oameni care doar ne plac. Chiar te-a iubit, Zoë, era gata să-ţi
petreacă toată viaţa cu tine. Aş vrea să te pot face să crezi asta.
Mi-am scos PDA-ul, l-am deschis la poezia lui Enzo şi i-am arătat-o lui
Magdy.
— Cred, i-am spus.
Magdy citi poezia, dădu din cap. Apoi îmi dădu înapoi PDA-ul.
— Mă bucur, vorbi el. Mă bucur că ţi-a trimis asta. Obişnuiam să fac
haz de el pentru că-ţi scria poeziile astea. Îi ziceam că era doar un nătărău.
I-am zâmbit.
— Dar acum mă bucur că nu m-a ascultat. Mă bucur că le-a trimis.
Pentru că acum ştii. Ştii cât de mult te-a iubit.
Magdy izbucni în lacrimi încercând să termine fraza. M-am dus la el, l-
am luat în braţe şi l-am lăsat să plângă.
— Te-a iubit şi pe tine, Magdy. La fel de mult ca şi pe mine. La fel de
mult ca pe oricine. Ai fost cel mai bun prieten al lui.
— Şi eu l-am iubit. A fost fratele meu. Adică, nu fratele meu adevărat…
Expresia i se schimbă; era enervat pe el însuşi că nu se exprima aşa cum
voia.
949
— Nu, Magdy, am spus. Ai fost fratele lui adevărat. Din toate punctele
de vedere care contează, ai fost fratele lui. Ştia că te gândeşti la el în felul
ăsta. Şi te iubea pentru asta.
— Îmi pare rău, Zoë, răspunse Magdy şi se uită în jos, la picioare. Îmi
pare rău că v-am făcut necazuri, ţie şi lui Enzo. Îmi pare rău.
— Hei, am replicat. Încetează. Trebuia să ne faci necazuri, Magdy. A
face oamenilor necazuri e ceea ce faci tu. Întreab-o pe Gretchen!
— E adevărat, răspunse Gretchen, nu fără bunăvoinţă. Chiar aşa e.
— Enzo se gândea la tine ca la fratele lui, am continuat. Eşti şi fratele
meu. Ai fost, în tot acest timp. Te iubesc, Magdy.
— Şi eu te iubesc, Zoë, vorbi Magdy în şoaptă, apoi se uită drept la
mine. Mulţumesc.
— Pentru nimic.
L-am îmbrăţişat din nou.
— Adu-ţi aminte doar că, în calitate de nou membru al familiei, am
dreptul acum să-ţi fac zilele amare în toate felurile.
— Abia aştept, răspunse Magdy şi apoi se întoarse spre Gretchen. Asta
înseamnă că şi tu eşti sora mea?
— Având în vedere istoria noastră, ai face mai bine să speri că nu.
Magdy izbucni în râs, ceea ce era un semn bun, apoi îmi dădu un pupic
pe obraz, o îmbrăţişă pe Gretchen şi plecă de la mormântul prietenului şi
fratelui său.
— Crezi că o să fie bine? am întrebat-o pe Gretchen în timp ce-l
urmăream îndepărtându-se.
— Nu, răspunse Gretchen. Nu pentru multă vreme. Ştiu că l-ai iubit pe
Enzo, Zoë, chiar ştiu, şi nu vreau par că încerc să subapreciez asta. Dar
Enzo şi Magdy erau ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg.
Făcu semn din cap către Magdy.
— Tu ai pierdut pe cineva pe care-l iubeşti. El a pierdut o parte din
fiinţa lui. Nu ştiu dacă o să treacă peste asta.
— Îl poţi ajuta.
— Poate. Dar gândeşte-te ce-mi ceri să fac.
Am râs. De aceea o iubeam pe Gretchen. Era cea mai deşteaptă fată pe
care-o cunoscusem vreodată şi destul de deşteaptă ca să ştie că faptul de a
fi deşteaptă avea repercusiuni. Îl putea ajuta pe Magdy, sigur că da,
devenind o parte din ceea ce-i lipsea lui. Dar asta însemna ca ea să fie aşa,
într-un fel sau altul, pentru tot restul vieţii lor. Urma s-o facă, pentru că,
950
dacă mergeai până la limită, chiar îl iubea pe Magdy. Dar avea dreptate să
se îngrijoreze în legătură cu ceea ce însemna asta pentru ea.
— Oricum, continuă Gretchen, n-am terminat cu ajutatul altcuiva.
M-am dezmeticit brusc din gândurile mele auzind asta.
— O, am exclamat. Bine. Ştii tu. N-am nimic.
— Ştiu, replică Gretchen. Şi mai ştiu şi că minţi îngrozitor.
— Nu te pot păcăli.
— Nu. Pentru că ceea ce era Enzo pentru Magdy sunt eu pentru tine.
Am îmbrăţişat-o.
— Ştiu, am zis.
— Bine. De câte ori o să uiţi, am să-ţi aduc aminte.
— În ordine.
Ne-am desprins din braţe şi Gretchen mă lăsă singură cu Enzo şi familia
lui. Am stat cu ei multă vreme.
***
Patru zile mai târziu, sosi o notiţă de la tăticul, cu o sondă de salt de pe
staţia Phoenix.
Un miracol, scria. N-am luat drumul închisorii. Ne întoarcem cu
următoarea navă de aprovizionare. Spune-le lui Hickory şi Dickory că o să
am nevoie să stau de vorbă cu ei când mă întorc. Vă iubesc.
Mai era şi o notiţă pentru Jane, dar nu mi-a spus ce scria în ea.
***
— De ce-ar vrea tăticul să stea de vorbă cu voi? l-am întrebat pe
Hickory.
— Nu ştim, răspunse Hickory. Ultima oară când el şi cu mine am vorbit
despre ceva cât de cât important a fost în ziua – iartă-mă – când a murit
prietenul tău, Enzo. Cu ceva vreme în urmă, înainte să plecăm de pe
Huckleberry, i-am pomenit maiorului Perry că guvernul obinilor şi poporul
obin sunt gata să te ajute pe tine şi familia ta aici, pe Roanoke, dacă ai avea
nevoie de ajutorul nostru. Maiorul Perry mi-a amintit de această discuţie şi
m-a întrebat dacă oferta mai stă în picioare. I-am zis că la vremea
respectivă credeam că da.
— Crezi că tăticul o să ceară ajutorul vostru?
— Nu ştiu. Şi de când am vorbit ultima oară cu maiorul Perry,
împrejurările s-au schimbat.
— Ce vrei să spui?
— Dickory şi cu mine am primit în sfârşit informaţii actualizate
detaliate de la guvernul nostru, până la şi incluzând analiza acestuia
951
referitoare la atacul Uniunii Coloniale împotriva flotei Conclavului. Ştirea
cea mai importantă este aceea că am fost informaţi că, la scurtă vreme după
dispariţia navei Magellan, Uniunea Colonială a venit la guvernul obinilor
şi le-a cerut să nu caute colonia Roanoke, nici să nu-i ofere ajutor, dacă
urma să fie descoperită de Conclav sau de către oricare altă rasă.
— Ştiau că o să veniţi să mă căutaţi.
— Da.
— Dar de ce v-ar cere să nu ne ajutaţi?
— Pentru că s-ar fi amestecat în planurile Uniunii Coloniale de a atrage
flota Conclavului pe Roanoke.
— Asta s-a întâmplat deja. S-a făcut. Obinii ne pot ajuta acum.
— Uniunea Colonială ne-a cerut să continuăm să nu acordăm ajutor sau
asistenţă coloniei Roanoke.
— Dar n-are niciun sens!
— Suntem înclinaţi să fim de acord.
— Asta înseamnă însă că nu mă puteţi ajuta nici pe mine!
— Există o diferenţă între tine şi colonia Roanoke, explică Hickory.
Uniunea Colonială nu ne poate cere să nu te protejăm sau să nu te ajutăm
pe tine. Ar încălca tratatul între popoarele noastre, iar Uniunea Colonială
n-ar vrea să facă aşa ceva, în special acum. Dar Uniunea Colonială ar putea
alege să dea o interpretare îngustă tratatului, şi aşa a făcut. Tratatul nostru
te priveşte pe tine, Zoë. Iar într-o măsură mult mai mică, priveşte şi familia
ta, însemnând maiorul Perry şi locotenentul Sagan. Nu priveşte însă
colonia Roanoke câtuşi de puţin.
— O priveşte când eu locuiesc aici! Colonia asta mă priveşte în foarte
mare măsură pe mine. Oamenii ei mă privesc în foarte mare măsură pe
mine. Toţi cei la care ţin, din tot universul, sunt aici. Roanoke e importantă
pentru mine. Ar trebui să fie importantă pentru voi!
— N-am spus că nu e importantă pentru noi, replică Hickory, şi în
vocea lui am auzit ceva ce nu mai auzisem niciodată: reproş. Nici nu
sugerăm că nu e importantă pentru tine, din multe motive. Îţi spunem cum
cere Uniunea Colonială guvernului obinilor să-şi privească drepturile,
conform prevederilor tratatului. Şi îţi spunem că guvernul nostru, pentru
propriile lui motive, a fost de acord.
— Aşadar, dacă tăticul vă cere ajutorul, o să-i spuneţi nu.
— O să-i spunem că, atâta vreme cât Roanoke este o lume a Uniunii
Coloniale, nu avem posibilitatea de a-i oferi ajutor.
— Aşadar, nu.
952
— Da. Ne pare rău, Zoë.
— Vreau informaţiile pe care vi le-a dat guvernul vostru.
— O să ţi le dăm. Dar sunt în limba şi în formatul de fişiere ale noastre,
şi o să ia o durată considerabilă de timp ca PDA-ul tău să le traducă.
— Nu-mi pasă.
— Cum doreşti.
Nu prea multă vreme după aceea, m-am uitat cu atenţie la ecranul PDA-
ului şi am scrâşnit din dinţi, în timp ce acesta se târa prin transformări de
fişiere şi prin traduceri. Mi-am dat seama că ar fi mai uşor să-i întreb pur şi
simplu pe Hickory şi Dickory despre ceea ce mă interesa, dar voiam să văd
totul cu propriii mei ochi. Oricât de mult ar fi durat.
Şi a durat îndeajuns de mult încât să nu apuc să citesc mare lucru până
când tăticul şi ceilalţi au ajuns acasă.
***
— Toate astea arată ca o păsărească, comentă Gretchen, uitându-se la
documentele pe care i le arătam pe PDA. Parc-ar fi fost tradusă de
maimuţe, sau cam aşa ceva.
— Uite, am zis.
Am deschis un alt document.
— Potrivit ăstuia, distrugerea flotei Conclavului a avut efecte contrare
celor aşteptate. Ar fi trebuit să provoace prăbuşirea Conclavului, şi toate
rasele să înceapă să tragă unele în altele. Ei bine, Conclavul începe să se
prăbuşească, dar rasele nu se prea bat între ele. În schimb, atacă lumile
Uniunii Coloniale. Au încurcat-o rău de tot.
— Dacă tu zici că asta înseamnă, o să te cred. Nu prea găsesc verbele
pe-aici.
Am deschis alt document.
— Aici, este vorba despre un conducător din Conclav pe nume Nerbros
Eser. Acum e principalul concurent al generalului Gau la conducerea
Conclavului. Gau încă nu vrea să atace direct Uniunea Colonială, chiar
dacă tocmai i-am distrus flota, încă mai crede că e destul de puternic
Conclavul pentru a face mai departe ceea ce făcea. Dar tipul ăsta, Eser,
crede că acum Conclavul ar trebui să ne nimicească pur şi simplu. Toată
Uniunea Colonială. Şi în special pe noi, cei de-aici, de pe Roanoke. Asta
doar ca să sublinieze ideea că nu trebuie să-i faci necazuri Conclavului.
— Bine, replică Gretchen. Dar tot nu ştiu ce înseamnă toate astea, Zoë.
Vorbeşte o limbă mai simplă cu mine. Mă pierzi.
953
M-am oprit şi am tras aer în piept. Gretchen avea dreptate. Petrecusem
cea mai mare parte a zilei trecute citind aceste documente şi bând cafea,
fără să dorm; nu eram chiar pe culmea talentelor mele în materie de
comunicare. Aşa că am încercat din nou.
— Tot rostul găsirii coloniei Roanoke a fost să înceapă un război, am
explicat.
— Se pare că a mers.
— Nu. Trebuia să înceapă un război în interiorul Conclavului.
Distrugerea flotei ar fi trebuit să destrame Conclavul din interior. Ar fi pus
capăt ameninţării acestei coaliţii uriaşe de rase extraterestre şi ar fi adus
lucrurile înapoi la situaţia dinainte, când fiecare rasă lupta cu toate
celelalte. Declanşăm un război civil, apoi ne strecurăm în timp ce se bat cu
toţii, punem mâna pe lumile pe care le vrem şi ieşim din toate astea mai
puternici decât înainte – poate prea puternici pentru ca orice rasă singură
sau chiar un grup mic de rase să îndrăznească să ne atace. Ăsta a fost
planul.
— Dar tu spui că n-a mers aşa…
— Exact. Am distrus flota şi i-am făcut pe membrii Conclavului să se
lupte, dar să lupte împotriva noastră. Motivul pentru care nu ne place
Conclavul este că erau patru sute contra unu, acel unu fiind noi. Ei bine,
acum încă sunt patru sute contra unu, cu excepţia faptului că nimeni nu -l
mai ascultă pe singurul tip care-i împiedica să pornească un război total
împotriva noastră.
— Împotriva noastră, aici, pe Roanoke.
— Împotriva noastră, pretutindeni. Uniunea Colonială. Fiinţele umane.
Noi… Asta se întâmplă acum. Lumile Uniunii Coloniale sunt luate cu
asalt. Nu numai coloniile noi, cele care sunt atacate de obicei. Dar chiar şi
coloniile statornicite – care n-au fost atacate de decenii – sunt lovite. Iar
dacă generalul Gau nu-i pune pe toţi la locul lor, atacurile astea or să se tot
întâmple. Or să devină din ce în ce mai rele.
— Cred că ai nevoie de un nou hobby, observă Gretchen, dându-mi
înapoi PDA-ul. Cel de-acum e de-a dreptul deprimant.
— Nu încerc să te sperii. M-am gândit că ai vrea să ştii despre toate
astea.
— Nu trebuie să-mi spui mie. Trebuie să le spui părinţilor tăi. Sau
tatălui meu. Cuiva care chiar ştie ce să facă în legătură cu toate astea.
— Ei ştiu deja. I-am auzit pe John şi Jane vorbind despre asta noaptea
trecută, după ce tăticul s-a întors de pe staţia Phoenix. Toţi cei de-acolo
954
ştiu că sunt atacate coloniile. Nimeni nu raportează – Uniunea Colonială
are o interdicţie asupra ştirilor – dar toată lumea vorbeşte pe ascuns.
— Şi ce înseamnă asta pentru Roanoke?
— Nu ştiu. Dar ştiu că nu avem prea multă protecţie în acest moment.
— Aşadar, o să murim cu toţii. E bine. Doamne! Mulţumesc, Zoë. Chiar
mă bucur să aflu.
— Încă nu-i chiar atât de rău. Părinţii noştri se ocupă de asta. Or să
găsească ei ceva. N-o să murim cu toţii.
— Ei bine, tu n-o să mori, măcar atât.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
— Dacă lucrurile o iau cu adevărat razna, obinii or să dea buzna şi or să
te ia de-aici. Deşi, dacă toată Uniunea Colonială este cu adevărat atacată,
nu sunt sigură unde-o să te duci până la urmă. Dar ideea este că ai o cale de
scăpare. Noi ceilalţi nu avem.
M-am uitat cu ochii mari la Gretchen.
— Asta-i incredibil de nedrept, am spus. Nu plec nicăieri, Gretchen.
— De ce? întrebă Gretchen. Nu sunt supărată pe tine că ai o ieşire, Zoë.
Sunt invidioasă. Am trecut printr-un atac. O singură rachetă a trecut şi nici
măcar n-a explodat cum trebuie, şi tot a făcut pagube incredibile şi a
omorât pe cineva la care ţineam şi pe toată familia lui. Dar când or să vină
după noi de-adevăratelea, n-o s-avem nicio şansă.
— Încă ai antrenamentul.
— N-o să fiu în stare să mă iau la luptă corp la corp cu o rachetă, Zoë,
ripostă Gretchen, iritată. Da, dacă cineva se hotărăşte să trimită soldaţi la
sol, s-ar putea să fiu în stare să-i resping pentru o vreme. Dar după ce i-am
făcut flotei aceleia a Conclavului, crezi c-o să-şi mai bată cineva capul? N-
or să facă altceva decât să ne nimicească din cer. Ai spus-o chiar tu. Vor să
scape de noi. Iar tu eşti singura care are şansa să scape de-aici.
— Am zis deja că nu plec nicăieri.
— Iisuse, Zoë, exclamă Gretchen. Te iubesc, serios, dar nu-mi vine să
cred că eşti de fapt chiar atât de bătută-n cap. Dacă ai şansa să pleci,
pleacă. Nu vreau să mori. Mama şi tatăl tău nu vor nici ei. Obinii vor tăia
cărare printre noi toţi ca să te împiedice să mori. Cred că ar trebui să
pricepi aluzia.
— Pricep aluzia. Dar nu înţelegi. Am fost singurul supravieţuitor,
Gretchen. Mi s-a mai întâmplat şi înainte. O dată e de-ajuns de-a lungul
vieţii oricui. Nu plec nicăieri.
***
955
— Hickory şi Dickory vor să pleci de pe Roanoke, îmi spuse tăticul,
după ce mă apelase pe PDA.
Hickory şi Dickory stăteau în camera de zi, împreună cu el. Era limpede
că sosisem în toiul unui soi de negocieri. Şi la fel de limpede era că se
refereau la mine. Tonul vocii tăticului era destul de lipsit de gravitate ca să -
mi dau seama că spera să le demonstreze ceva obinilor, iar eu eram destul
de sigură că ştiam ce anume.
— Tu şi cu mămica veniţi şi voi? am întrebat.
— Nu, răspunse tăticul.
Mă aşteptam la asta. Orice s-ar fi întâmplat cu colonia, atât John cât şi
Jane aveau să ia parte până la sfârşit, chiar dacă însemna că aveau să moară
odată cu ea. Era ceea ce se aştepta de la ei în calitate de conducători ai
coloniei, de foşti soldaţi şi de fiinţe umane.
— Atunci, la naiba cu plecarea!
M-am uitat la Hickory şi Dickory în timp ce vorbeam.
— Ţi-am spus eu, îi zise tăticul lui Hickory.
— Nu i-ai cerut să plece, remarcă Hickory.
— Pleacă, Zoë!
Cuvintele fură rostite pe un ton atât de sarcastic încât nici măcar lui
Hickory şi Dickory nu le putea scăpa.
Am dat un răspuns nu tocmai politicos la asta, apoi lui Hickory şi
Dickory şi apoi, ca să fiu sigură, întregii idei că reprezentam ceva special
pentru obini. Pentru că aveam un acces de impertinenţă şi pentru că mă
săturasem de toată povestea.
— Dacă vreţi să mă protejaţi, i-am zis lui Hickory, atunci protejaţi
colonia asta. Protejaţi oamenii la care ţin.
— Nu putem, răspunse Hickory. Ni se interzice s-o facem.
— Atunci aveţi o problemă, am continuat, pentru că eu nu plec nicăieri.
Şi nici voi, nici oricine altcineva, nu poate face nimic în privinţa asta.
Apoi am plecat, cu un aer dramatic, în parte pentru că asta cred că
aştepta tăticul de la mine, în parte pentru că terminasem ce-aveam de spus.
După aceea, m-am dus în camera mea şi am aşteptat să mă cheme tăticul
din nou. Pentru că, orice s-ar fi petrecut între el şi Hickory şi Dickory, nu
se terminase când m-am năpustit eu afară din cameră. Şi, aşa cum am spus,
orice-ar fi fost, era clar că era vorba despre mine.
Cam cu zece minute mai târziu, tăticul mă chemă iar. M-am întors în
camera de zi. Hickory şi Dickory plecaseră.
956
— Stai jos, Zoë, te rog, spuse tăticul. Am nevoie să faci ceva pentru
mine.
— Presupune să plec de pe Roanoke? am întrebat.
— Da.
— Nu.
— Zoë…
— Nu, am repetat. Şi nu te înţeleg. Cu zece minute în urmă erai încântat
să stau aici, în faţa lui Hickory şi Dickory, şi să le spun că nu plec nicăieri,
iar acum vrei să plec? Ce ţi-au zis ca să te facă să te răzgândeşti?
— Asta e ceea ce le-am spus şi lor. Şi nu m-am răzgândit. Am nevoie să
pleci, Zoë.
— De ce? Ca să rămân în viaţă, în timp ce toţi cei la care ţin mor? Tu,
mămica, Gretchen şi Magdy? Ca să fiu salvată când Roanoke va fi
distrusă?
— Am nevoie să pleci ca să pot salva Roanoke.
— Nu înţeleg.
— Asta se întâmplă probabil pentru că nu mă laşi să termin înainte de a
te lansa în discursuri pompoase.
— Nu mă lua peste picior!
Tăticul oftă.
— Nu încerc să te iau peste picior, Zoë. Dar ceea ce vreau eu de la tine
în momentul ăsta este să taci, ca să-ţi spun despre ce este vorba. Poţi să
faci asta, te rog? Aşa lucrurile ar merge mult mai repede. Apoi, dacă spui
nu, cel puţin o să spui nu pentru motive întemeiate. Bine?
— Bine.
— Mulţumesc. Uite… Chiar acum, toată Uniunea Colonială este atacată
pentru că am distrus flota Conclavului. A fost lovită fiecare lume a UC.
Forţele Coloniale de Apărare erau şi aşa suprasolicitate, şi o să fie şi mai
rău. Mult mai rău. Uniunea Colonială ia deja hotărâri privind ce colonii îşi
poate permite să piardă atunci când se va ajunge la asta.
— Iar Roanoke este una dintre ele.
— Da. Categoric. Dar e mai mult de-atât, Zoë. Exista o posibilitate ca
eu să pot cere obinilor să ne ajute aici, pe Roanoke. Pentru că te aflai aici.
Dar Uniunea Colonială a cerut obinilor să nu ne ajute deloc. Te pot lua de
aici, dar nu te pot ajuta pe tine, sau pe noi, să apărăm Roanoke. Uniunea
Colonială nu vrea ca ei să ne ajute.
— De ce? N-are niciun sens.
957
— N-are sens dacă presupui că Uniunea Colonială vrea ca Roanoke să
supravieţuiască. Dar priveşte lucrurile altfel, Zoë. Aceasta este prima
colonie în care oamenii vin din UC în loc să vină de pe Pământ. Coloniştii
de aici sunt din zece lumi ale Uniunii Coloniale, cele mai mari şi cele mai
populate. Dacă Roanoke este distrusă, toate aceste zece lumi or să fie greu
lovite de pierdere. Roanoke va deveni un strigăt de luptă pentru aceste
lumi. Şi pentru întreaga Uniune Colonială.
— Vrei să spui că pentru Uniunea Colonială valorăm acum mai mult
morţi decât vii?
— Valorăm mai mult ca simbol decât ca una dintre colonii. Ceea ce este
un inconvenient pentru aceia dintre noi care trăiesc aici şi vor să rămână în
viaţă. Dar, da. De aceea nu vor să-i lase pe obini să ne ajute. De aceea nu
ne calificăm pentru resurse.
— Eşti sigur de asta? Ţi-a spus cineva când te-ai întors pe staţia
Phoenix?
— Mi-a spus cineva. Un anume general Szilard. Este fostul comandant
al lui Jane. Neoficial, dar se potrivea cu propriile mele calcule interioare.
— Şi ai încredere în el? Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar Uniunea
Colonială n-a fost tocmai onestă cu noi în ultima vreme.
— Am problemele mele cu Szilard. La fel şi mama ta. Dar da. În
privinţa asta am încredere în el. Chiar şi-acum, este singurul din întreaga
Uniune Colonială în care am de fapt încredere.
— Ce legătură are asta cu plecarea mea de pe Roanoke?
— Generalul Szilard mi-a mai spus ceva când m-am întâlnit cu el. Tot
neoficial, dar din surse bune. Mi-a spus că generalul Gau, conducătorul
Conclavului…
— Ştiu cine e, tăticule. M-am ţinut la curent cu evenimentele curente.
— Scuză-mă. Szilard a spus că generalul Gau este vizat de un atentat de
către cineva din cercul lui apropiat de consilieri, şi că atentatul se va
petrece curând, probabil în următoarele câteva săptămâni.
— De ce ţi-a spus ţie aşa ceva?
— Ca să pot folosi informaţia. Chiar dacă Uniunea Colonială ar fi vrut
să-i spună generalului Gau despre atentat – ceea ce nu vrea, din moment ce
probabil i-ar plăcea să reuşească – nu există niciun motiv să socotim că
Gau ar fi dispus să creadă. UC tocmai i-a distrus flota. Dar Gau s-ar putea
să asculte informaţia dacă ar veni din partea mea, pentru că a avut deja de-a
face cu mine.
— Şi tu ai fost cel care l-a implorat să nu-şi aducă flota pe Roanoke.
958
— Exact. Din cauza asta am fost atacaţi atât de puţin până acum.
Generalul Gau mi-a spus că nici el, nici Conclavul n-or să treacă la
represalii împotriva coloniei Roanoke pentru ceea ce s-a întâmplat cu flota.
— Am fost totuşi atacaţi.
— Dar nu de către Conclavul propriu-zis. De către alţii, care ne testau
apărarea. Dacă Gau este asasinat, această garanţie moare odată cu el. Şi
atunci se deschide sezonul de vânătoare pentru Roanoke, pentru că aici a
avut Conclavul cea mai mare înfrângere. Suntem un simbol şi pentru noi, şi
pentru Conclav. Aşa că trebuie să-l anunţăm pe generalul Gau că e în
pericol. Pentru propriul nostru bine.
— Dacă-i spui asta, o să dai informaţii unui duşman al Uniunii
Coloniale. O să fii un trădător.
Tăticul zâmbi strâmb.
— Crede-mă, Zoë. Sunt deja în belea până la gât.
Zâmbetul îi dispăru.
— Şi da, generalul Gau este duşmanul Uniunii Coloniale. Dar cred că ar
putea fi un prieten pentru Roanoke. Chiar acum, Roanoke are nevoie de
toţi prietenii pe care-i poate găsi, oriunde-i poate găsi. Cei pe care-i aveam
ne întorc spatele. Ne ducem la acesta nou, cu pălăria în mână.
— Şi prin noi vrei să spui eu.
— Da. Am nevoie să transmiţi acest mesaj pentru mine.
— N-ai nevoie de mine ca s-o fac. Ai putea s-o faci tu. Ar putea s-o facă
mămica. Ar fi mai bine din partea oricăruia dintre voi.
Tăticul clătină din cap.
— Nici Jane, nici eu nu putem pleca de pe Roanoke, Zoë. Uniunea
Colonială stă cu ochii pe noi. N-au încredere în noi. Şi chiar dacă am
putea, nu putem pleca din cauză că locul nostru e aici, alături de colonişti.
Suntem conducătorii lor. Nu-i putem abandona. Orice li s-ar întâmpla lor,
ni se întâmplă şi nouă. Le-am făcut o promisiune şi o să rămânem să
apărăm colonia, indiferent ce se întâmplă. Înţelegi asta.
Am dat din cap.
— Aşa că noi nu putem pleca. Dar tu poţi, în secret. Obinii vor deja să
te ia de pe Roanoke. Uniunea Colonială va permite, pentru că face parte
din tratatul cu obinii şi, atâta vreme cât Jane şi cu mine rămânem aici, n-o
să stârnească nicio mirare. Obinii sunt neutri, tehnic vorbind, în lupta
dintre Conclav şi Uniunea Colonială; o navă obină ar putea să ajungă la
cartierul general al generalului Gau, pe când o navă a Uniunii Coloniale n-
ar putea.
959
— Atunci, trimite-i pe Hickory şi Dickory Sau pune-i doar pe obini să-i
trimită o sondă de salt generalului Gau.
— N-ar merge. Obinii n-or să-şi pună în primejdie relaţia cu Uniunea
Colonială pentru a transmite mesaje pentru mine. Singurul motiv pentru
care fac asta cât de cât este pentru că sunt de acord să-i las să te ia de pe
Roanoke. Folosesc singura pârghie pe care o am pentru obini, Zoë. Adică
tu.
Şi mai e ceva, continuă el. Generalul Gau trebuie să ştie că eu cred că
informaţia pe care i-o trimit este bună. Că nu sunt iarăşi doar un pion într-
un joc mai mare al Uniunii Coloniale. Trebuie să-i dau o dovadă a
sincerităţii mele, Zoë. Ceva care să dovedească faptul că eu risc la fel de
mult trimiţându-i această informaţie, ca şi el primind-o. Chiar dacă eu sau
Jane ne-am putea duce în persoană, generalul Gau n-ar avea niciun motiv
să aibă încredere în ceea ce-i spunem, pentru că ştie că atât Jane cât şi eu
am fost soldaţi şi suntem conducători. Ştie că am fi dispuşi să ne sacrificăm
pentru colonia noastră. Dar ştie şi că nu sunt dispus să-mi sacrific singura
fiică. Şi nici Jane.
Aşa că vezi tu, Zoë… Trebuie să fii tu. Nimeni altcineva n-o poate face.
Tu eşti singura care poate să ajungă la generalul Gau, să ducă mesajul şi să
fie crezută. Nu eu, nu Jane, nu Hickory şi Dickory. Nimeni altcineva.
Numai tu. Transmite mesajul şi s-ar putea să găsim totuşi o cale să salvăm
Roanoke. E o şansă slabă. Dar în clipa asta, e singura pe care-o avem.
Am stat nemişcată câteva minute, încercând să pricep ce anume îmi
ceruse tăticul să fac.
— Ştii că dacă Hickory şi Dickory mă iau de pe Roanoke, n-or să vrea
să mă mai aducă înapoi, am spus în cele din urmă. Ştii asta.
— Sunt destul de sigur.
— Îmi ceri să plec. Îmi ceri să accept că s-ar putea să nu vă mai văd
niciodată pe niciunul dintre voi. Pentru că, dacă generalul Gau n-o să mă
creadă, sau dacă e omorât înainte de a apuca să vorbesc cu el, sau chiar
dacă mă crede dar nu poate face nimic să ne ajute, călătoria asta nu va
însemna mare lucru. Tot ce va realiza va fi să mă ia pe mine de pe
Roanoke.
— Dacă asta-i tot ce-ar realiza, Zoë, tot nu m-aş plânge, spuse tăticul şi-
apoi ridică repede mâna, ca să mă împiedice să comentez. Dar dacă asta ar
fi tot ce-aş crede că o să realizeze, nu ţi-aş cere s-o faci. Ştiu că nu vrei să
pleci de pe Roanoke. Ştiu că nu vrei să ne părăseşti – pe noi sau pe
prietenii tăi. Nu vreau să ţi se întâmple nimic rău, Zoë. Dar eşti şi destul de
960
mare ca să iei singură decizii. Dacă, după ce se termină totul, o să vrei să
rămâi pe Roanoke ca să înfrunţi orice ţi-ar ieşi în cale, n-o să încerc să te
opresc. La fel şi Jane. O să fim cu tine până la sfârşit. Ştii asta.
— Ştiu.
— Există riscuri pentru toţi. Când Jane şi cu mine o să spunem
consiliului coloniei Roanoke despre asta – ceea ce vom face imediat după
ce vei pleca – sunt destul de sigur că or să ne dea afară din slujba de
conducători ai coloniei. Iar când veştile or să ajungă la Uniunea Colonială,
Jane şi cu mine o să fim aproape cu siguranţă arestaţi sub acuzaţia de
trădare. Chiar dacă totul merge perfect, Zoë, şi generalul Gau acceptă
mesajul tău, acţionează pe baza lui şi poate chiar are grijă ca Roanoke să
rămână nevătămată, tot va trebui să plătim pentru acţiunile noastre. Jane şi
cu mine acceptăm. Credem că merită, pentru o şansă de a ţine Roanoke la
adăpost. Riscul pentru tine, Zoë, este că, dacă faci asta, s-ar putea să nu-ţi
mai vezi prietenii pentru foarte multă vreme sau chiar deloc. E un mare
risc. E un risc real. Trebuie să hotărăşti dacă merită luat.
M-am gândit la asta încă puţin.
— Cât timp am ca să mă gândesc? am întrebat.
— Tot timpul de care ai nevoie. Dar asasinii aceia n-or să stea degeaba
fără să facă nimic.
Am aruncat o privire către locul unde se aflaseră Hickory şi Dickory.
— Cât timp crezi că o să le trebuiască pentru ca să aducă aici un mijloc
de transport? am întrebat.
— Glumeşti? Dacă nu trimit după unul în secunda în care termin de
vorbit cu ei, o să-mi mănânc pălăria.
— Nu porţi pălărie.
— Atunci o să cumpăr o pălărie şi-o s-o mănânc.
— Am să mă întorc. O să duc mesajul ăsta generalului Gau, apoi o să
mă întorc aici. Nu sunt sigură cum am să-i conving pe obini, dar am s-o
fac. Îţi promit, tăticule.
— Bine. Adu o armată cu tine. Şi arme. Şi crucişătoare de luptă.
— Arme, crucişătoare, armată, am înşirat pe listă. Altceva? Adică, atâta
vreme cât mă duc la cumpărături…
— Circulă zvonul că aş fi doritor să cumpăr o pălărie.
— Pălărie, bine.
— Ai grijă să fie o pălărie elegantă.
— Nu promit nimic.
961
— Bine. Dar dacă trebuie să alegi între pălărie şi armată, alege armata.
Şi ai grijă să fie una bună. O să avem nevoie.
***
— Unde-i Gretchen? mă întrebă Jane.
Stăteam lângă micul aparat de transport obin. Îmi luasem deja rămas-
bun de la tăticul. Hickory şi Dickory mă aşteptau înăuntrul aparatului.
— Nu i-am spus că plec.
— O să fie foarte supărată din cauza asta.
— N-am intenţia să fiu plecată destulă vreme ca să i se facă dor de
mine.
Mămica nu răspunse nimic la asta.
— I-am scris o notiţă, am adăugat în sfârşit. E programată să fie
transmisă mâine dimineaţă. I-am spus ce-am crezut că-i pot spune despre
motivul plecării. Am sfătuit-o să vorbească cu voi despre restul. Aşa că s-
ar putea să treacă să vă vadă.
— O să vorbesc cu ea. O să-ncerc s-o fac să înţeleagă.
— Mulţumesc.
— Tu cum te simţi?
— Sunt îngrozită. Sunt speriată că n-o să vă mai văd niciodată pe tine,
pe tăticul sau pe Gretchen. Sunt speriată că o să stric totul. Sunt speriată că,
şi dacă n-o să stric totul, n-o să conteze. Simt că o să leşin, şi am simţit aşa
de când a aterizat chestia asta.
Jane mă îmbrăţişă, apoi se uită la gâtul meu, nedumerită.
— Nu-ţi iei medalionul cu elefantul de jad?
— Oh… E o poveste lungă. Spune-i lui Gretchen că am zis să ţi-o
povestească. Trebuie oricum să afli despre ea.
— L-ai pierdut?
— Nu e pierdut. Numai că nu-l mai am.
— Oh, exclamă Jane.
— Nu mai am nevoie de el. Ştiu cine mă iubeşte în lumea asta şi cine
m-a iubit.
— Bine. Ceea ce voiam să-ţi spun eu este că, aşa cum îţi aduci aminte
cine te iubeşte, ar trebui să-ţi aduci aminte cine eşti. Şi totul despre cine
eşti. Şi totul despre ce eşti.
— Ce sunt, am zâmbit atotştiutor. Din cauza a ceea ce sunt plec acum.
Ce sunt a stârnit mai multe necazuri decât merită, dacă mă întrebi pe mine.
— Asta nu mă surprinde. Trebuie să-ţi spun, Zoë, că au existat momente
în care mi-a părut rău pentru tine. Atât de mult din viaţa ta a fost complet
962
în afara controlului tău… Ţi-ai trăit viaţa sub privirea unei rase întregi de
fiinţe, iar ei au avut pretenţii de la tine chiar de la început. Întotdeauna am
fost uimită că ai reuşit să rămâi întreagă la minte trecând prin toate astea.
— Ei, ştii tu. Părinţii buni ajută.
— Mulţumesc. Am încercat să-ţi facem viaţa cât mai normală posibil. Şi
cred că te-am crescut destul de bine ca să-ţi pot spune asta, iar tu să
înţelegi: ce eşti a avut pretenţii de la tine toată viaţa ta. Acum e momentul
să pretinzi ceva înapoi. Înţelegi?
— Nu sunt sigură.
— Cine eşti a trebuit întotdeauna să lase loc pentru ce eşti. Ştii asta.
Am dat din cap. Aşa era.
— Asta s-a întâmplat în parte pentru că eşti tânără, şi ce eşti este atât de
mare faţă de cine eşti. Nu te poţi aştepta ca un copil normal, de opt ani sau
chiar de paisprezece ani, să înţeleagă ce înseamnă să fii ceva asemănător cu
ceea ce eşti tu. Dar acum ai ajuns destul de mare ca să înţelegi. Să ai parte
de apreciere pentru asta. Să ştii cum să foloseşti acest lucru, pentru altceva
decât să stai târziu noaptea.
Am zâmbit, uluită că Jane îşi amintea cum încercam să folosesc tratatul
ca să stau mai târziu decât ora mea de culcare.
— Te-am urmărit în ultimul an. Am văzut cum interacţionezi cu
Hickory şi Dickory. Ţi-au impus multe din cauza a ceea ce eşti. Tot
antrenamentul şi toate exerciţiile acelea. Dar ai început şi să ceri mai mult
de la ei. Documentele pe care i-ai pus să ţi le dea…
— Nu ştiam că ai aflat despre asta.
— Am fost ofiţer de informaţii. Soiul ăsta de lucruri e meseria mea.
Esenţa este că ai devenit mai dispusă să foloseşti această putere. Preiei în
sfârşit controlul asupra vieţii tale. Ce eşti a început să facă loc pentru cine
eşti.
— E un început.
— Ţine-o tot aşa. Avem nevoie de cine eşti, Zoë. Avem nevoie să iei
ceea ce eşti – fiecare parte din ceea ce eşti – şi s-o foloseşti ca să ne salvezi
pe noi. Să salvezi Roanoke. Şi să te întorci la noi.
— Cum s-o fac? am întrebat.
Jane zâmbi.
— Cum am spus: pretinde ceva înapoi.
— E prea vag ca să mă ajute cu ceva.
— Poate, răspunse Jane, şi mă sărută pe obraz. Sau poate că am doar
încredere că eşti destul de deşteaptă ca să-ţi dai seama singură.
963
Mămica obţinu o îmbrăţişare pentru asta.
Zece minute mai târziu, mă aflam la cincisprezece kilometri deasupra
planetei Roanoke şi urcam în continuare, îndreptându-mă către o navă
obină, gândindu-mă la ce spusese Jane.
— Vei afla că navele noastre zboară mult mai repede decât navele
Uniunii Coloniale, mă informă Hickory.
— Chiar aşa! am exclamat.
M-am dus către locul unde Hickory şi Dickory îmi puseseră bagajul şi
am luat una dintre valize.
— Da, replică Hickory. Motoare mult mai eficiente şi o administrare
mai bună a gravitaţiei artificiale. Vom ajunge la distanţa de salt faţă de
Roanoke în ceva mai puţin de două zile. Uneia dintre navele voastre i-ar
trebui cinci sau şase zile să ajungă la aceeaşi distanţă.
— În regulă, am comentat. Cu cât ajungem mai repede la generalul Gau,
cu atât mai bine.
Am desfăcut fermoarul valizei.
— Este o clipă foarte emoţionantă pentru noi, vorbi Hickory. E prima
oară de când locuieşti cu maiorul Perry şi locotenent Sagan când vei întâlni
alţi obini în persoană.
— Dar ei ştiu totul despre mine…
— Da. Înregistrările din ultimul an au ajuns la toţi obinii, atât în formă
nemontată cât şi de rezumat. Versiunile nemontate vor lua timp să fie
prelucrate.
— Pariez. Asta era!
Găsisem ce căutam: cuţitul de piatră, dar de la vârcolacul meu. Îl
împachetasem în grabă, când nu se uita nimeni. Voiam să mă asigur că nu
mi-am închipuit doar că-l pusesem în bagaje.
— Ţi-ai adus cuţitul de piatră.
— L-am adus. Am planuri pentru el.
— Ce planuri? întrebă Hickory.
— O să-ţi zic mai târziu. Dar spune-mi, Hickory… Nava asta pe care
mergem… E cineva important pe ea?
— Da, răspunse Hickory. Pentru că e prima oară când te afli în prezenţa
altor obini de când era copil, unul dintre membrii consiliului de
guvernământ al obinilor va fi acolo să te salute. Vrea foarte mult să se
întâlnească cu tine.
— Bine, am zis şi am aruncat o privire către cuţit. Şi eu vreau foarte
mult să mă întâlnesc cu el.
964
Cred că în acel moment chiar l-am făcut nervos pe Hickory.
DOUĂZECI ŞI DOI
— Pretinde ceva înapoi, mi-am spus în timp ce aşteptam ca membrul
consiliului obinilor să mă salute în cabina mea de lux. Pretinde ceva înapoi.
Pretinde ceva înapoi.
Cu siguranţă că o să vomit, m-am gândit.
Nu poţi să vomiţi, mi-am răspuns singură. Încă nu ţi-ai dat seama cum e
cu toaleta. Nu ştii în ce să vomiţi.
Asta cel puţin era adevărat. Obinii nu excretă şi nu se ocupă de igiena
personală în acelaşi fel ca fiinţele umane, şi nu au – atunci când sunt cu
alţii din propria lor rasă – aceleaşi probleme privind pudoarea, pe care le
avem noi. În colţul cabinei se afla un sortiment interesant de găuri şi
robinete care arătau precum ceva ce ai folosi probabil pe post de baie. Dar
n-aveam nici cea mai mică idee ce era fiecare. Nu voiam să folosesc
obiectul despre care credeam că e o chiuvetă, doar ca să descopăr mai
târziu că ar fi trebuit să fie toaleta. Băutul din toaletă era în ordine pentru
Babar, dar îmi place să cred că eu am standarde mai înalte.
Urma, cu siguranţă, să devină o problemă într-o oră sau două. Ar trebui
să-i întreb pe Hickory şi Dickory despre asta.
Nu erau cu mine pentru că cerusem să fiu dusă direct în cabina mea
când am pornit şi apoi am cerut să rămân singură pentru o oră, în care
moment am vrut să-l văd pe membrul consiliului. Cred că făcând acest
lucru, am dat peste cap vreun soi de ceremonie de bun-venit din partea
transportorului obin (numit Transportor Obin 8532, cu eficienţa tipică şi
plictisitoare a obinilor), dar n-am lăsat ca asta să mă deranjeze. A avut
efectul pe care-l urmăream în clipa de faţă: luasem hotărârea că urma să fiu
un pic dificilă. Faptul de a fi un pic dificilă avea să facă mai uşor pentru
mine, speram eu, ceea ce aveam nevoie să întreprind în continuare. Şi
anume să încerc să salvez Roanoke.
Tăticul avea propriul lui plan să obţină asta, iar eu aveam să-l ajut. Dar
mă gândeam la un plan al meu propriu. Tot ce trebuia să fac eu era să
pretind ceva înapoi.
Ceva cu adevărat foarte, foarte mare.
965
O, bine, vorbi creierul meu. Dacă asta nu merge, cel puţin îl poţi întreba
pe tipul ăsta din consiliu unde-ar trebui să faci pipi. Da, bine, asta ar fi
ceva.
Se auzi un ciocănit la intrarea cabinei, iar uşa se deschise. Nu exista
încuietoare pentru că obinii între ei nu aveau cine ştie ce idee de intimitate
(nici vreun semn pe uşă, din acelaşi motiv). Trei obini intrară în cameră:
Hickory, Dickory şi un altul care era nou pentru mine.
— Bine-ai venit, Zoë, îmi spuse acesta. Te salutăm la începutul timpului
tău petrecut cu obinii.
— Mulţumesc, am răspuns. Tu eşti membru al consiliului?
— Da. Numele meu este Dock.
Am încercat foarte tare să-mi stăpânesc zâmbetul de pe faţă şi am eşuat
mizerabil.
— Ai spus că numele tău e Dock.
— Da, răspunse.
— Ca în Hickory, Dickory, Dock…
— E corect.
— Asta-i o coincidenţă uimitoare, am comentat, odată ce mi-am
recăpătat controlul asupra feţei.
— Nu-i o coincidenţă, spuse Dock. Când tu ai dat numele de Hickory şi
Dickory, am aflat despre versurile de copii din care ai luat numele. Când
eu şi mulţi alţi obini ne-am ales nume, am ales cuvinte din poezie.
— Ştiam că există alţi Hickory şi Dickory. Dar îmi spui că există şi alţi
obini pe nume Dock…
— Da, răspunse Dock.
— Şi „Şoarece” şi „Ceas”?
— Da.
— Cum rămâne cu „Fuge”, „Sus” şi „Un”?
— Fiecare cuvânt din poezioară e popular ca nume.
— Sper că unii dintre obini ştiu că şi-au luat nume după un articol
nehotărât.
— Suntem perfect conştienţi de semnificaţia cuvintelor. Ceea ce este
important este asocierea cu tine. Tu le-ai dat acestora doi numele de
Hickory şi Dickory. Totul a urmat de aici.
Fusesem dată peste cap de ideea că o întreagă rasă înfricoşătoare de
extratereştri îşi luase nume prosteşti din cauza numelor pe care le-am dat la
doi dintre ei, fără să mă gândesc cine ştie ce, cu mai mult de un deceniu în
urmă; acest comentariu al lui Dock îmi readuse brusc concentrarea. Îmi
966
reamintea că obinii, cu noua lor conştiinţă, se identificaseră atât de mult cu
mine, purtau o amprentă atât de adâncă a mea, chiar şi când eram copil,
încât chiar şi o poezioară de copii care-mi plăcea avea greutate.
Să cer ceva înapoi.
Stomacul mi se strânse. Nu l-am băgat în seamă.
— Hickory, am întrebat. Tu şi Dickory înregistraţi chiar acum?
— Da.
— Opriţi-vă, vă rog. Consilier Dock, înregistrezi în acest moment?
— Da, răspunse. Deşi numai pentru amintirea mea personală.
— Te rog, opreşte-te.
Toţi se opriră din înregistrat.
— Te-am jignit? întrebă Dock.
— Nu, am răspuns. Dar nu cred că o să vreţi asta ca parte a unei
înregistrări permanente.
Am tras adânc aer în piept.
— Am nevoie de ceva din partea obinilor, consilier.
— Spune-mi ce este. O să încerc să găsesc pentru tine.
— Am nevoie ca obinii să mă ajute să apăr Roanoke.
— Mă tem că nu suntem capabili să te ajutăm cu această cerere.
— Nu este o cerere.
— Nu înţeleg.
— Am spus că nu e o cerere. N-am cerut ajutorul obinilor, consiliere.
Am spus că am nevoie de el. E o diferenţă.
— Nu ne putem supune, vorbi Dock. Uniunea Colonială a cerut ca noi
să nu oferim niciun ajutor coloniei Roanoke.
— Nu-mi pasă, am replicat. Ce vrea Uniunea Colonială în acest moment
nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Uniunea Colonială plănuieşte să
lase să moară pe toţi cei la care ţin, pentru că s-a hotărât că Roanoke e mai
folositoare ca simbol decât în calitate de colonie. Nu dau nicio ceapă
degerată pe simbolism. Îmi pasă de oameni. De prietenii şi de familia mea.
Au nevoie de ajutor. Şi îl cer de la voi.
— Să te ajutăm pe tine înseamnă să rupem tratatul cu Uniunea
Colonială, explică Dock.
— Tratatul vostru… E vorba de cel care vă permite accesul la mine?
— Da, confirmă Dickory.
— Vă daţi seama că mă aveţi, am zis. Pe nava asta. Tehnic vorbind, pe
teritoriu obin. Nu mai aveţi nevoie de permisiunea Uniunii Coloniale ca să
mă vedeţi.
967
— Tratatul nostru cu Uniunea Colonială nu prevede numai accesul la
tine, replică Dock. Acoperă multe probleme, inclusiv accesul la aparatele
de conştiinţă pe care le purtăm. Nu putem să acţionăm împotriva tratatului,
nici măcar pentru tine.
— Atunci nu-l rupeţi, am spus, şi aici mi-am încrucişat degetele,
mental.
Ştiam că obinii aveau să spună că nu pot rupe tratatul cu Uniunea
Colonială; Hickory spusese asta mai înainte. Aici lucrurile erau pe cale să
devină de-a dreptul spinoase.
— Am nevoie ca obinii să mă ajute să apăr Roanoke, consilier. N-am
spus că obinii trebuie s-o facă chiar ei.
— Mă tem că nu te înţeleg, zise Dock.
— Faceţi ca altcineva să mă ajute. Sugeraţi-le că ajutorul ar fi apreciat.
Faceţi tot ce trebuie să faceţi.
— Nu vom fi capabili să ne ascundem influenţa. Uniunea Colonială nu
va fi convinsă de argumentul că forţarea de către noi a altei rase să
acţioneze în numele nostru nu reprezintă un amestec.
— Atunci cereţi cuiva despre care Uniunea Colonială ştie că nu-i puteţi
forţa.
— Pe cine sugerezi? întrebă Dock.
Există o veche expresie pentru atunci când faci ceva complet nebunesc.
„A da cu barda-n lună”, aşa se cheamă.
Asta eram eu, ridicând barda.
— Consu, am răspuns.
Trosc. Barda mea porni spre o lună foarte îndepărtată.
Dar era o aruncătură pe care trebuia s-o fac. Obinii erau obsedaţi de
consu, pentru motive cât se poate de bune: cum să nu fii obsedat de
creaturile care ţi-au dat inteligenţă şi apoi nu te-au mai băgat în seamă
pentru tot restul eternităţii? Consu vorbiseră cu obinii numai o dată de când
le dăduseră raţiunea, iar această conversaţie avusese loc cu preţul enorm a
jumătate dintre obinii de pretutindeni. Îmi aminteam de acel preţ. Plănuiam
să-l folosesc acum în avantajul meu.
— Consu nu vorbesc cu noi, zise Dock.
— Determinaţi-i s-o facă!
— Nu ştim cum.
— Găsiţi o cale. Ştiu cum se simt obinii faţă de consu, consiliere. I-am
studiat pe ei. V-am studiat pe voi. Hickory şi Dickory au făcut o poveste
despre ei. Primul mit al creaţiei pentru obini, numai că e adevărat. Ştiu cum
968
i-aţi făcut să vă vorbească. Şi ştiu că aţi încercat să-i faceţi să vă vorbească
din nou de atunci. Spune-mi că nu e adevărat.
— E adevărat.
— Sunt dispusă să ghicesc că lucraţi încă la asta, chiar şi acum.
— Aşa e. Am lucrat.
— Acum e timpul să realizaţi asta.
— Nu există nicio garanţie că ne-ar ajuta consu, chiar dacă îi
convingem să stea de vorbă cu noi şi să ne asculte pledoaria din partea
voastră. Consu sunt imposibil de cunoscut.
— Înţeleg, merită oricum o încercare.
— Chiar dacă ceea ce ne ceri ar fi posibil, ar avea un preţ mare. Dacă
ştii ce ne-a costat ultima oară când am vorbit cu consu…
— Ştiu exact cât de mult a costat. Hickory mi-a zis. Şi ştiu că obinii
sunt obişnuiţi să plătească pentru ceea ce capătă. Dă-mi voie să te întreb
ceva, consiliere. Ce-aţi căpătat de la tatăl meu biologic? Ce-aţi obţinut de
la Charles Boutin?
— El ne-a dat conştiinţă, după cum bine ştii. Dar a avut un preţ. Tatăl
tău a cerut un război.
— Pe care nu i l-aţi dat niciodată. Tatăl meu a murit înainte ca voi să
apucaţi să plătiţi. Aţi căpătat darul lui pe gratis.
— Uniunea Colonială a cerut un preţ ca să termine munca lui.
— Asta-i între voi şi Uniunea Colonială. Nu anulează nimic din ce-a
făcut tatăl meu sau faptul că n-aţi plătit niciodată. Eu sunt fiica lui.
Moştenitoarea lui. Faptul că vă aflaţi aici spune că obinii mi-au acordat
onoarea pe care i-ar acorda-o lui. V-aş putea spune că-mi datoraţi ceea ce-i
datoraţi lui: un război, cel puţin.
— Nu pot spune că-ţi datorăm ceea ce datoram tatălui tău.
— Atunci ce-mi datoraţi mie? Ce-mi datoraţi mie pentru ceea ce am
făcut eu pentru voi? Cum te cheamă?
— Numele meu e Dock.
— Un nume pe care-l porţi pentru că într-o zi le-am dat acestora doi
numele de Hickory şi Dickory, am zis, arătând spre cei doi prieteni ai mei.
Este numai exemplul cel mai evident pentru ceea ce aveţi prin intermediul
meu. Tatăl meu v-a dat o conştiinţă, dar voi nu ştiaţi ce să faceţi cu ea, nu-i
aşa? Niciunul dintre voi n-a ştiut. Toţi aţi învăţat ce să faceţi cu conştiinţa
urmărind-o crescând pe-a mea, de când eram copil şi până am ajuns ceea
ce sunt acum. Consiliere, câţi obini mi-au urmărit viaţa? Au văzut cum
făceam lucrurile? Au învăţat de la mine?
969
— Toţi. Am învăţat cu toţii de la tine, Zoë.
— Cât i-a costat pe obini? De când au venit Hickory şi Dickory să
locuiască împreună cu mine, până în clipa în care am păşit pe nava asta, cât
v-a costat? Ce-am cerut eu vreodată de la oricare dintre obini?
— N-ai cerut nimic.
Am dat din cap.
— Aşadar, să recapitulăm. Consu v-au dat inteligenţă şi v-a costat
jumătate din toţi obinii când aţi venit să-i întrebaţi de ce-au făcut-o. Tatăl
meu v-a dat conştiinţă, iar preţul pentru asta a fost un război, un preţ pe
care l-aţi fi plătit de bunăvoie dacă ar fi trăit. Eu v-am dat zece ani de lecţii
despre cum să fiţi conştienţi – despre cum să trăiţi. Nota de plată a ajuns la
scadenţă, consiliere. Ce preţ cer? Cer vieţile a jumătate dintre obinii din
univers? Nu. Cer ca obinii să se angajeze într-un război împotriva unei cu
totul alte rase? Nu. Cer numai ajutorul vostru ca să-mi salvez familia şi
prietenii. Nu cer nici măcar ca obinii s-o facă ei înşişi, doar ca ei să
găsească o cale de a pune pe altcineva s-o facă pentru ei. Consiliere, având
în vedere istoria obinilor în privinţa a ceea ce au primit şi cât a costat,
dorinţa mea de-acum de la obini vine chiar foarte ieftin!
Dock mă privi lung, în tăcere. I-am întors privirea, mai mult pentru că
uitasem să clipesc în tot acest răstimp şi mă temeam că dacă încercam s-o
fac în clipa de faţă aş putea să ţip. Cred că asta mă făcea să arăt enervant de
calmă. Puteam trăi cu ideea…
— Eram pe cale să trimitem o sondă de salt când ai sosit, vorbi Dock.
N-a fost încă trimisă. O să anunţ restul consiliului obinilor despre cererea
ta. Le voi spune că eu te sprijin.
— Mulţumesc, consilier Dock.
— S-ar putea să fie nevoie de un timp ca să se hotărască un curs al
acţiunii.
— Nu aveţi timp. O să-l văd pe generalul Gau şi o să-i transmit mesajul
tatălui meu. Consiliul obinilor are timp să acţioneze până când termin de
vorbit cu generalul Gau. Dacă n-a făcut-o sau n-o s-o facă, atunci îl veţi
părăsi pe generalul Gau fără mine.
— Nu vei fi în siguranţă în Conclav.
— Trăiţi cu impresia că voi tolera să mai stau printre obini dacă mă
refuzaţi? Vă tot repet asta: nu vă cer, am nevoie de asta. Dacă obinii n-au s-
o facă, mă vor pierde.
970
— Asta ar fi foarte greu de acceptat pentru unii dintre noi. Te-am
pierdut deja pentru un an, Zoë, când Uniunea Colonială a ascuns colonia
voastră.
— Atunci ce-o să faceţi? Să mă târâţi înapoi pe navă? Să mă ţineţi
prizonieră? Să mă înregistraţi împotriva voinţei mele? Nu-mi închipui că
va fi foarte distractiv. Ştiu ce sunt pentru obini, consiliere. Ştiu la ce m-aţi
folosit cu toţii. Nu cred că mă veţi găsi foarte folositoare după ce mă
refuzaţi.
— Te înţeleg. Zoë, a fost o onoare să te întâlnesc. Şi acum trebuie să
trimit acest mesaj… Te rog să mă scuzi!
Am dat din cap. Dock plecă.
— Te rog, închide uşa, i-am cerut lui Hickory, care era cel mai aproape
de ea. O închise.
— Mulţumesc, am spus, şi am vomitat peste pantofi. Dickory se repezi
la mine şi mă prinse înainte să cad de-a binelea.
— Eşti bolnavă, spuse Hickory.
— N-am nimic, am răspuns, şi apoi am vomitat peste Dickory de sus
până jos.
— O, Doamne, Dickory, îmi pare atât de rău!
Hickory se apropie, mă luă de lângă Dickory şi mă îndreptă către
instalaţiile stranii. Învârti un robinet şi apa ieşi bolborosind.
— Ce-i asta? am întrebat.
— E o chiuvetă, răspunse Hickory.
— Eşti sigur? am întrebat.
Hickory dădu din cap. M-am aplecat, m-am spălat pe faţă şi mi-am clătit
gura.
— Cum te simţi? întrebă Hickory după ce m-am curăţat cât de bine-am
putut.
— Nu cred că o să mai vomit, dacă asta vrei să spui. Chiar dacă aş vrea,
n-a mai rămas nimic.
— Ai vomitat pentru că eşti bolnavă, insistă Hickory.
— Am vomitat pentru că tocmai l-am tratat pe unul dintre conducătorii
voştri de parcă ar fi fost valetul meu. Asta-i ceva nou pentru mine,
Hickory. Chiar este!
M-am uitat la Dickory, aşa cum era acoperit de vărsătură.
— Şi sper să meargă. Pentru că eu cred că dacă trebuie să fac iarăşi aşa
ceva, stomacul meu s-ar putea să sară de-a dreptul pe masă.
971
Măruntaiele mele făcură o tumbă după ce-am spus asta. Notă pentru
mine: după ce vomiţi, atenţie la comentariile excesiv de colorate.
— Ai vorbit serios? întrebă Hickory. Ce i-ai spus lui Dock…
— Fiecare cuvinţel, am răspuns şi-am făcut semn către mine. Hai,
Hickory, uită-te la mine. Crezi că m-aş supune singură la toate astea dacă
n-aş fi serioasă?
— Voiam să fiu sigur.
— Poţi fi sigur.
— Zoë, o să fim cu tine. Eu şi Dickory. Indiferent ce decide consiliul.
Dacă alegi să rămâi pe loc după ce vorbeşti cu generalul Gau, vom sta cu
tine.
— Mulţumesc, Hickory. Dar nu trebuie să faceţi asta.
— O s-o facem. Am stat alături de tine în cea mai mare parte a vieţii
tale. Şi în toată viaţa pe care-am petrecut-o conştienţi. Alături de tine şi de
familia ta. Ne-ai spus că facem parte din familia ta. Acum eşti departe de
acea familie. S-ar putea să nu-i mai vezi niciodată. N-o să te lăsăm singură.
Locul nostru e lângă tine.
— Nu ştiu ce să spun…
— Spune că o să ne laşi să stăm cu tine.
— Da. Staţi. Şi mulţumesc. Mulţumesc amândurora.
— Cu plăcere.
— Iar acum, ca primă îndatorire oficială pentru voi, găsiţi-mi ceva nou
de îmbrăcat. Încep să put de-a binelea. Şi apoi spuneţi-mi care dintre
chestiile alea de-acolo este toaleta. Pentru că acum chiar am nevoie să ştiu.
DOUĂZECI ŞI TREI
Ceva mă înghiontea ca să mă trezesc. Am plesnit acel ceva.
— Mori, am mormăit.
— Zoë, vorbi Hickory. Ai un vizitator.
Am clipit către Hickory, a cărui siluetă era încadrată de lumina ce venea
de pe coridor.
— Despre ce tot vorbeşti?
— Generalul Gau. E aici. Acum. Şi doreşte să-ţi vorbească.
M-am ridicat în capul oaselor.
— Trebuie că glumeşti! am exclamat. Mi-am luat PDA-ul şi m-am uitat
la oră.
972
Sosiserăm în spaţiul Conclavului cu paisprezece ore în urmă, făcându-
ne apariţia în spaţiul real la o mie de kilometri de staţia spaţială pe care
generalul Gau o făcuse cartierul general administrativ al Conclavului.
Spusese că nu dorea să favorizeze o planetă mai presus de alta. Staţia
spaţială era înconjurată de sute de nave din tot spaţiul Conclavului şi de şi
mai multe navete şi vehicule de transport care circulau printre nave,
plecând şi sosind pe staţie. Staţia Phoenix, cea mai mare staţie spaţială
umană – atât de mare încât auzisem că afecta mareele de pe planeta
Phoenix (cu efecte măsurabile numai cu cele mai sensibile instrumente, dar
orişicum…) – ar fi încăput într-un colţ al cartierului general al
Conclavului.
Sosiserăm şi ne anunţaserăm trimiţând un mesaj codificat generalului
Gau, prin care ceream o audienţă. Ni se dăduseră coordonate de andocare,
apoi fuseserăm ignoraţi în mod deliberat. După zece ore, m-am dus în
sfârşit la culcare.
— Ştii că eu nu glumesc, spuse acum Hickory.
Se întoarse în cadrul uşii şi aprinse luminile în cabină. Am clipit.
— Acum, te rog, zise el, hai să-l întâmpinăm.
Cinci minute mai târziu eram îmbrăcată în ceva ce speram să fie
prezentabil şi păşeam oarecum nesigură de-a lungul coridorului. După un
minut de mers, am exclamat:
— Oh, rahat! şi am alergat înapoi în cabină, lăsându-l pe Hickory singur
pe coridor. Un minut mai târziu eram înapoi, purtând în mână o cămaşă cu
ceva înfăşurat în ea.
— Ce-i asta? întrebă Hickory.
— Un dar, am răspuns.
Ne-am continuat drumul pe coridor.
După încă un minut stăteam în camera de conferinţe amenajată în grabă,
împreună cu generalul Gau. Şedea pe o latură a unei mese înconjurate de
scaune în stilul obin, care nu erau prea bine proiectate nici pentru fiziologia
lui, nici pentru a mea. M-am aşezat pe partea cealaltă, cu cămaşa în mână.
— O să aştept afară, zise Hickory după ce mă lăsă acolo.
— Mulţumesc, Hickory, am răspuns.
El plecă. M-am întors cu faţa spre general.
— Bună, l-am salutat, cam neconvingător.
— Tu eşti Zoë, spuse generalul Gau. Fiinţa umană care îi face pe obini
să-i îndeplinească poruncile.
973
Vorbele lui erau într-o limbă pe care n-o înţelegeam; erau traduse printr-
un dispozitiv de comunicaţii care-i atârna de gât.
— Asta-s eu, am replicat.
Mi-am auzit vorbele traduse în limba lui.
— Mă interesează felul în care o fată umană este capabilă să
rechiziţioneze o navă de transport obină ca s-o aducă să mă vadă.
— E o poveste lungă.
— Spune-mi versiunea scurtă.
— Tatăl meu a creat aparate speciale care le conferă obinilor conştiinţă.
Obinii mă onorează ca fiind singura legătură în viaţă cu tatăl meu. Fac tot
ce le cer eu să facă.
— Trebuie să fie plăcut să ai o rasă întreagă la cheremul tău.
— Ar trebui să ştii cum e. Ai patru sute de rase la cheremul tău.
Domnule…
Generalul Gau făcu ceva cu capul care speram că era menit să fie un
zâmbet.
— Asta e o chestiune oarecum discutabilă în acest moment, mă tem.
Dar sunt nedumerit. Trăiam cu impresia că eşti fiica lui John Perry,
administrator al coloniei Roanoke.
— Sunt. El şi cu soţia lui, Jane Sagan, m-au adoptat după ce tatăl meu a
murit. Mama mea naturală murise cu ceva timp înainte. De dragul
părinţilor mei adoptivi sunt acum aici. Deşi îmi cer scuze – am arătat spre
mine şi spre aspectul meu dezordonat – nu mă aşteptam să vă întâlnesc aşa
repede. Credeam că o să venim la dumneavoastră şi că o să avem timp să
ne pregătim.
— Când am auzit că obinii transportau o fiinţă umană care venea să mă
vadă, şi încă una de pe Roanoke, am fost destul de curios ca să nu vreau să
aştept, explică Gau. De asemenea, găsesc important să fac opoziţia să se
întrebe ce pun la cale. Faptul că vin să vizitez o navă obină în loc să aştept
să le primesc delegaţia o să-i facă pe unii să se întrebe cine eşti şi ce ştiu
eu, iar ei nu.
— Sper că merit drumul.
— Dacă nu, tot or să fie nervoşi. Dar având în vedere cât de departe ai
venit, sper, de dragul nostru, al amândurora, că drumul a meritat. Eşti
complet îmbrăcată?
— Ce?
Dintre multele întrebări la care m-aş fi putut aştepta, asta nu era una
dintre ele.
974
Generalul arătă către mâna mea.
— Ai o cămaşă în mână.
— Ah, am exclamat, şi am pus cămaşa pe masă între noi. E un dar. Nu
cămaşa. E ceva înfăşurat în cămaşă. Ăsta-i darul. Speram să găsesc altceva
în care să-l pun înainte de a vi-l da, dar m-aţi luat oarecum prin
surprindere. O să tac din gură acum şi-o să vă las să-l luaţi pur şi simplu.
Generalul îmi aruncă ceea ce cred că era o privire stranie, apoi întinse
mâna şi desfăşură obiectul aflat în cămaşă. Era cuţitul de piatră pe care mi-
l dăduse vârcolacul. Îl ridică şi-l examină la lumină.
— E un dar foarte interesant, observă el şi începu să-l mişte în mână,
încercându-i, bănuiam, greutatea şi echilibrul.
— Şi un cuţit destul de frumos desenat.
— Mulţumesc.
— Nu tocmai o armă modernă.
— Nu, am răspuns.
— Ţi-ai închipuit că un general trebuie să fie interesat de arme arhaice?
întrebă Gau.
— La drept vorbind, e o poveste în spatele lui. Există o rasă băştinaşă de
fiinţe inteligente pe Roanoke. N-am ştiut despre ele, înainte de a ateriza.
Nu cu multă vreme în urmă, ne-am întâlnit cu ele pentru prima oară şi
lucrurile au mers prost. Unii dintre ei au murit, la fel şi unii dintre noi.
Apoi însă unul dintre ei şi unul dintre noi s-au întâlnit şi s-au hotărât să
încerce să nu se mai omoare unii pe alţii; în schimb, şi-au făcut daruri.
Cuţitul acela a fost unul dintre aceste daruri. E al tău acum.
— E o poveste interesantă. Şi cred că am dreptate să presupun că
această poveste are o oarecare implicaţie legată de motivul pentru care te
afli aici.
— Depinde de dumneavoastră, domnule. Puteţi să hotărâţi doar că e un
cuţit frumos de piatră.
— Nu prea cred. Administratorul Perry este un om care cochetează cu
subtextele. Nu mi-a scăpat ce înseamnă faptul că şi-a trimis fiica să
transmită un mesaj. Apoi însă a oferit acest dar anume, cu această poveste
anume. E un om de o oarecare subtilitate.
— Şi eu cred la fel. Dar cuţitul nu e de la tăticul meu. E de la mine.
— Aşa, exclamă Gau surprins. Asta-i încă şi mai interesant.
Administratorul Perry n-a sugerat asta?
— Nu ştie că aveam cuţitul. Şi nu ştie cum l-am căpătat.
975
— Dar ai avut intenţia să-mi transmiţi un mesaj cu ajutorul lui. Unul
care să-l completeze pe cel al tatălui tău adoptiv.
— Speram să vedeţi lucrurile astfel.
Gau lăsă cuţitul jos.
— Spune-mi ce are de zis administratorul Perry.
— O să fiţi asasinat, am răspuns. Oricum, cineva o să încerce. E cineva
apropiat de dumneavoastră. Cineva din cercul de consilieri de încredere.
Tăticul nu ştie când sau cum, dar ştie că e plănuit să se întâmple curând.
Voia să ştiţi, ca să vă puteţi apăra.
— De ce? Tatăl tău adoptiv este funcţionar al Uniunii Coloniale. A
făcut parte din planul care a distrus flota Conclavului şi a pus în primejdie
toate lucrurile pentru care am muncit, mai multă vreme decât ai trăit tu,
tânără fiinţă umană. De ce-ar trebui să am încredere în cuvântul unui
duşman?
— Uniunea Colonială este duşmanul dumneavoastră, nu tăticul meu.
— Tăticul tău a ajutat la uciderea a zeci de mii. Fiecare navă din flotă a
fost distrusă, în afară de a mea.
— V-a implorat să nu vă chemaţi navele la Roanoke.
— Aici a fost mult prea subtil. N-a explicat niciodată cum a fost întinsă
capcana. Mi-a cerut doar să nu-mi chem flota. Un pic mai multe informaţii
ar fi ţinut în viaţă mii de fiinţe.
— A făcut ce-a putut. Eraţi acolo să ne distrugeţi colonia. Nu-i era
permis să o predea. Ştiţi că n-avea prea multe opţiuni. Şi-aşa, a fost
rechemat de către Uniunea Colonială şi acuzat chiar şi pentru că v-a
sugerat că s-ar putea să se întâmple ceva. Ar fi putut fi trimis la închisoare
pentru simpla faptă de a fi vorbit cu dumneavoastră, generale. A făcut tot
ce-a putut.
— De unde ştiu că nu este folosit iarăşi?
— Aţi spus că ştiaţi ce înseamnă că m-a trimis pe mine să vă aduc un
mesaj. Eu sunt dovada că vă spune adevărul.
— Tu eşti dovada că el crede că-mi spune adevărul. Nu înseamnă că
este adevărul. Tatăl tău adoptiv a fost folosit o dată. De ce n-ar putea fi
folosit din nou?
Am luat foc auzind asta.
— Îmi cer scuze, generale. Dar ar trebui să ştiţi că, trimiţându-mă pe
mine să vă aduc acest avertisment, atât tăticul cât şi mămica mea sunt
absolut siguri că vor fi etichetaţi drept trădători de către Uniunea
Colonială. Amândoi or să meargă la închisoare. Ar trebui să ştiţi că nu mă
976
pot întoarce pe Roanoke, ca parte a înţelegerii datorită căreia obinii mă
aduc la dumneavoastră. Trebuie să rămân cu ei. Pentru că ei cred că e doar
o chestiune de timp până când Roanoke va fi distrusă, dacă nu de către
dumneavoastră, atunci de către vreo parte a Conclavului asupra căreia nu
mai aveţi niciun control. Părinţii mei şi cu mine am riscat totul ca să vă
dăm acest avertisment. Este posibil să nu-i mai văd niciodată nici pe ei,
nici pe oricine altcineva de pe Roanoke, pentru că vă dau acest
avertisment. Acum, generale, credeţi că oricare dintre noi ar fi făcut acest
lucru dacă n-am fi absolut siguri de ceea ce vă spunem? Credeţi?
Generalul Gau nu scoase niciun cuvânt pentru o clipă. Apoi vorbi:
— Îmi pare rău că a trebuit să riscaţi cu toţii atât de mult.
— Atunci faceţi-i tăticului meu onoarea de a-l crede. Sunteţi în pericol,
generale. Şi acel pericol e mai aproape decât credeţi.
— Spune-mi, Zoë, ce speră administratorul Perry să obţină spunându-mi
mie asta? Ce vrea de la mine?
— Vrea să rămâneţi în viaţă. I-aţi promis că atâta vreme cât o să
conduceţi Conclavul, n-o să mai atacaţi Roanoke. Cu cât rămâneţi mai
mult în viaţă, cu atât mai mult rămânem şi noi în viaţă.
— Dar aici e ironia. Mulţumită a ceea ce s-a întâmplat la Roanoke, nu
mai deţin controlul în aceeaşi măsură ca înainte. Acum îmi petrec timpul
ţinându-i pe alţii la locul lor. Şi sunt şi unii care privesc Roanoke ca pe o
cale de a-mi lua controlul. Sunt sigur că nu ştii despre Nerbros Eser…
— Sigur că ştiu. Principala dumneavoastră opoziţie în acest moment.
Încearcă să convingă oamenii să-l urmeze. Vrea să distrugă Uniunea
Colonială.
— Îmi cer scuze. Am uitat că nu eşti doar o aducătoare de mesaje…
— Nu-i nimic.
— Nerbros Eser plănuieşte să atace Roanoke. Am readus Conclavul sub
controlul meu – prea încet – dar pe Eser îl sprijină destule rase ca să fie
capabil să finanţeze o expediţie pentru a cuceri Roanoke. Ştie că Uniunea
Colonială e prea slabă ca să organizeze o apărare a coloniei, şi ştie că în
acest moment nu mă aflu în situaţia de a-l opri. Dacă poate cuceri Roanoke
atunci când eu n-am putut, s-ar putea ca mai multe rase să treacă de partea
lui. Destule ca să atace Uniunea Colonială în mod direct.
— Atunci, nu ne puteţi ajuta…
— Altfel decât spunându-ţi ceea tocmai ţi-am spus, nu. Eser o să atace
Roanoke. Dar, parţial din cauză că administratorul Perry a ajutat la
distrugerea flotei mele, cu niciun chip nu pot face prea mult să-l opresc
977
acum. Şi mă îndoiesc foarte mult că Uniunea voastră Colonială o să facă
prea multe să-l oprească.
— De ce spuneţi asta?
— Pentru că eşti aici. Nu înţelege greşit, Zoë, apreciez avertismentul
familiei tale. Dar administratorul Perry nu-i atât de amabil încât să mă fi
prevenit din simpla lui bunătate. Aşa cum ai observat, preţul e prea mare
pentru asta. Eşti aici pentru că nu aveţi încotro să vă mai duceţi.
— Dar îl credeţi pe tăticul…
— Da. Din nefericire. Cineva în situaţia mea e întotdeauna o ţintă. Dar
acum, în mod special, ştiu că până şi unii dintre cei în care am avut
încredere, cărora le-am încredinţat viaţa şi prietenia mea, calculează
costurile şi ajung la concluzia că valorez mai mult mort decât viu. Şi are
sens ca cineva să încerce să mă omoare înainte ca Eser să atace Roanoke.
Dacă sunt mort şi Eser se răzbună pe colonia voastră, nimeni altcineva n-o
să încerce măcar să concureze cu el pentru controlul Conclavului.
Administratorul Perry nu-mi spune nimic din ce nu ştiu. Confirmă doar ce
ştiu.
— Atunci nu v-am fost de niciun folos.
Şi nici tu nu mi-ai fost de niciun folos mie, am gândit, dar n-am rostit-o.
— N-aş spune asta. Unul dintre motivele pentru care sunt aici, acum,
este ca să aud ce ai să-mi spui fără să se mai amestece oricine altcineva. Să
aflu ce să fac cu informaţiile pe care s-ar putea să le ai. Să văd dacă îmi
sunt de folos. Să văd dacă tu îmi eşti de folos.
— Ştiaţi deja ce v-am spus eu.
— E adevărat. Totuşi, nimeni altcineva nu ştie cât de multe ştii. Nu aici,
în orice caz.
Întinse mâna, luă cuţitul de piatră şi se uită din nou la el.
— Iar adevărul în problema asta este că m-am săturat să nu ştiu cine,
dintre cei în care am încredere, plănuieşte să mă înjunghie în inimă.
Oricine intenţionează să mă asasineze, trebuie să fie mână-n mână cu
Nerbros Eser. Este probabil să ştie când plănuieşte acesta să atace Roanoke
şi cât de mare sunt forţele cu care o va face. Şi poate că lucrând împreună
am putea afla ambele lucruri.
— Cum?
Generalul Gau se uită din nou la mine şi schiţă din cap acea chestie
sper-că-e-un-zâmbet.
— Făcând un pic de teatru politic. Făcându-i să creadă că ştiu ceea ce
ştiu ei. Făcându-i să acţioneze din acest motiv.
978
I-am întors zâmbetul lui Gau.
— „Iar piesa mea-i capcana ce-n curând va prinde-n ea pe rege şi-al său
gând”.
— Exact. Deşi cel pe care-l prindem o să fie un trădător, nu un rege.
— În citatul acela era şi una şi alta.
— Interesant. Mă tem că nu cunosc referinţa.
— E dintr-o piesă numită Hamlet. Am avut un prieten căruia îi plăcea
autorul.
— Îmi place citatul. Şi prietenul tău.
— Mulţumesc. Şi mie.
***
— Unul dintre voi, din această cameră, e trădător, vorbi generalul Gau.
Şi ştiu care dintre voi.
Oho, m-am gândit. Generalul ştie cu siguranţă cum să înceapă o
întâlnire.
Ne aflam în camera consilierilor oficiali ai generalului, o încăpere
ornamentată, pe care, îmi spusese generalul înainte, n-o folosea niciodată
decât ca să primească demnitarii străini cu o oarecare aparenţă de pompă şi
ceremonial. Din moment ce, tehnic vorbind, mă primea pe mine pentru
această întâlnire de protocol, mă simţeam specială. Dar, revenind la
subiect, în cameră se afla o mică platformă supraînălţată, cu trepte, pe care
fusese aşezat un fotoliu mare. Demnitarii, consilierii şi personalul lor se
apropiau de el ca şi cum ar fi fost un tron. Asta urma să fie folositor pentru
ceea ce avea de gând generalul Gau astăzi.
În faţa platformei, camera se deschidea într-un semicerc, în jurul
perimetrului se afla un şir de bănci curbat, în general de înălţimea pe care o
au când stau în picioare cele mai multe specii conştiente de sine din
Conclav. Aici îşi aveau locul echipele consilierilor şi demnitarilor,
deschizând documente şi date când era nevoie şi şoptind (sau ce altceva
făceau ei) în microfoane micuţe care transmiteau la căşti de urechi (sau
orice altceva) purtate de şefii lor.
Şefii – consilieri sau demnitari – umpleau zona dintre bănci şi
platformă. De obicei, mi s-a spus, li se ofereau bănci sau scaune (sau ce se
potrivea cel mai bine cu forma lor), ca să se poată odihni în timp ce-şi
făceau treburile. Astăzi, erau ţinuţi cu toţii în picioare.
Cât despre mine, stăteam în stânga, chiar în faţa generalului aşezat în
fotoliul lui cel mare. În partea opusă a fotoliului, se afla o măsuţă, pe care
era aşezat cuţitul de piatră. Tocmai i-l prezentasem (pentru a doua oară)
979
generalului. De data asta, era oferit într-un ambalaj mai protocolar decât o
cămaşă. Generalul îl scosese din cutia pe care-o găsisem, îl admirase şi-l
pusese pe masă.
În spate, alături de personal, stăteau Hickory şi Dickory, nu tocmai
încântaţi de planul propus de general. Împreună cu ei erau trei membri ai
diviziei de securitate a generalului, care nu erau nici ei deloc mulţumiţi.
Ei bine, acum că-l puneam în aplicare, nici eu nu sunt prea sigură că
eram complet entuziasmată de plan.
— Credeam că suntem aici ca să auzim o cerere din partea acestei tinere
fiinţe umane, vorbi unul dintre consilieri, o lalană înaltă (adică, înaltă chiar
şi pentru o lalană!), pe nume Hafte Sorvalh. Vocea ei era tradusă de către
căsca pe care mi-o dăduseră obinii.
— A fost un pretext, replică generalul Gau. Fiinţa umană nu are nicio
cerere, ci informaţii legate despre care dintre voi are intenţia să mă
asasineze.
Asta stârni, fireşte, agitaţie în cameră.
— E o fiinţă umană! exclamă Wert Ninung, un dwaer. Nu vreau să fiu
lipsit de respect, generale, dar umanii au distrus recent întreaga flotă a
Conclavului. Orice informaţie pe care-ar împărtăşi-o cu tine ar trebui
privită ca extrem de suspectă, ca să nu spun decât atât.
— Sunt complet de acord, Ninung, răspunse Gau. Din acest motiv, când
mi-a fost furnizată, am făcut ceea ce-ar fi făcut orice persoană raţională şi
mi-am pus oamenii de la securitate să verifice amănunţit informaţia. Regret
să spun că informaţia a fost bună. Iar acum trebuie să mă ocup de faptul că
unul dintre consilierii mei – cineva care cunoaşte toate planurile mele
pentru Conclav – a conspirat împotriva mea.
— Nu înţeleg, vorbi un ghlagh al cărui nume, dacă mi-l aminteam
corect, era Lernin Il. Nu eram absolut sigură totuşi; oamenii lui Gau de la
securitate îmi dăduseră dosare despre cercul de consilieri ai lui Gau numai
cu câteva ore înainte de şedinţă şi, având în vedere toate celelalte pe care
trebuia să le pregătesc, abia avusesem timp să le frunzăresc.
— Ce nu înţelegi, Lernin? întrebă generalul Gau.
— Dacă ştii care dintre noi este trădătorul, de ce nu s-a ocupat deja de el
divizia ta de securitate? întrebă Il. Asta s-ar fi putut face fără să te expui
unui risc inutil. Având în vedere poziţia ta, n-ai nevoie să-ţi asumi mai
multe riscuri decât este absolut necesar.
— Nu vorbim despre un ucigaş întâmplător, Il. Uită-te în jurul tău. De
câtă vreme ne cunoaştem unii pe alţii? Cât de mult a muncit fiecare dintre
980
noi ca să creeze acest mare Conclav al raselor? Ne-am văzut mai mult între
noi de-a lungul timpului decât ne-am văzut soţii sau soţiile şi copiii. Ar fi
acceptat oricare dintre voi dacă l-aş fi făcut pe unul să dispară cu o acuzaţie
vagă de crimă? Nu i s-ar părea fiecăruia dintre voi că-mi pierd autoritatea
şi creez ţapi ispăşitori? Nu, Il. Am ajuns prea departe şi am făcut prea
multe pentru asta. Chiar şi acest viitor asasin merită mai multă politeţe.
— Atunci, ce intenţionezi să faci? întrebă Il.
— Îi voi cere trădătorului din această încăpere să iasă în faţă. Nu-i prea
târziu să îndrept acest rău.
— Îi oferi amnistie acestui asasin? întrebă o creatură al cărei nume chiar
nu mi-l aminteam (sau, având în vedere cum vorbea, bănuiesc că nu l-aş fi
putut pronunţa corect chiar dacă mi l-aş fi amintit).
— Nu, răspunse Gau. Această persoană nu acţionează singură. Face
parte dintr-o conspiraţie care ameninţă lucrurile pentru care am muncit cu
toţii.
Gau făcu semn spre mine.
— Prietena mea umană de aici mi-a dat câteva nume, dar asta nu e de-
ajuns. Pentru securitatea Conclavului, avem nevoie să ştim mai mult. Şi ca
să arătăm tuturor membrilor Conclavului că trădarea nu poate fi tolerată,
asasinul meu trebuie să răspundă pentru ceea ce a făcut până în acest punct.
Ceea ce ofer este acest lucru: că va fi tratat corect şi cu demnitate. Că îşi va
petrece perioada de pedeapsă într-o măsură oarecare în confort. Că familia
şi cei dragi nu vor fi pedepsiţi sau făcuţi răspunzători, în afară de cazul în
care sunt ei înşişi conspiratori. Iar crima lor nu va fi făcută publică. Toţi cei
din afara prezentei încăperi vor şti numai că acest conspirator s-a retras din
serviciu. Va exista o pedeapsă. Trebuie să existe o pedeapsă. Dar nu va
exista pedeapsa istoriei.
— Vreau să ştiu de unde şi-a căpătat informaţia această fiinţă umană,
pretinse Wert Ninung.
Gau îmi făcu semn din cap.
— Această informaţie provine, în ultimă instanţă, de la divizia Forţelor
Speciale ale Uniunii Coloniale, am răspuns.
— Acelaşi grup care a constituit vârful de lance al distrugerii flotei
Conclavului, comentă Wert. Nu tocmai demn de încredere.
— Consilier Wert, am spus, cum crezi că au reuşit Forţele Speciale să
descopere fiecare dintre navele flotei voastre? Singura dată când se adună
este atunci când elimină o colonie. Să descoperi patru sute de nave printre
zecile de mii pe care le are la dispoziţia sa fiecare rasă în parte a fost o
981
ispravă nemaiauzită a informaţiilor militare. După asta, crezi că Forţele
Speciale au avut dificultăţi să furnizeze un singur nume?
Wert mârâi de-a binelea la mine. M-am gândit că era nepoliticos.
— V-am spus deja că am pus să fie verificată informaţia, vorbi
generalul Gau. Nu există nicio îndoială că este exactă. Asta nu intră în
discuţie. Ceea ce intră în discuţie este felul în care asasinul va alege să fie
descoperit. Repet: asasinul este în această încăpere chiar acum, printre noi.
Dacă va ieşi în faţă acum şi ne va divulga informaţii despre ceilalţi
conspiratori, tratamentul lor va fi generos, uşor şi secret. Oferta e în faţa ta,
acum. Te implor, ca un vechi prieten, să o accepţi. Vino în faţă, acum!
Nimeni din încăpere nu se mişcă. Generalul Gau se uită fix la fiecare
dintre consilierii săi, direct şi în ochi, vreme de câteva secunde la fiecare.
Niciunul nu făcu nici măcar un pas în faţă.
— Foarte bine, continuă generalul Gau. Atunci vom face asta pe calea
cea mai grea.
— Ce-o să faci acum, generale? întrebă Sorvalh.
— Simplu, răspunse Gau. Vă voi chema pe fiecare dintre voi, pe rând.
Vă veţi înclina în faţa mea şi îmi veţi jura loialitate în calitate de
conducător al Conclavului. Acelora dintre voi despre care ştiu că sunt
sinceri, le voi oferi mulţumirile mele. Aceluia despre care ştiu că e
trădător, îi spun: te voi da în vileag în faţa celor alături de care ai lucrat
atâta vreme şi voi pune să fii arestat. Pedeapsa ta va fi severă. Şi va fi
categoric publică. Şi se va sfârşi cu moartea ta!
— Asta nu-ţi seamănă, generale, observă Sorvalh. Ai creat Conclavul cu
ideea să nu existe dictatori, nici cereri de loialitate personală. Există doar
loialitatea faţă de Conclav. Faţă de idealurile lui.
— Conclavul este aproape de prăbuşire, Hafte. Iar tu ştii la fel de bine
ca şi mine că Nerbros Eser şi cei de soiul lui vor conduce Conclavul ca pe
moşia personală. Unul dintre voi a hotărât deja că dictatura lui Eser este
preferabilă unui Conclav unde fiecare rasă are o voce. Este limpede pentru
mine că trebuie să cer loialitatea care era cândva de la sine înţeleasă. Îmi
pare rău că s-a ajuns la asta. Dar s-a ajuns.
— Dacă nu vom jura loialitate? întrebă Sorvalh.
— Atunci veţi fi arestaţi ca trădători. Împreună cu cel despre care ştiu că
este asasinul.
— N-ai dreptul să faci asta, insistă Sorvalh. Acţionezi împotriva
propriei tale viziuni pentru Conclav, dacă ceri această loialitate. Vreau să
ştii că eu cred asta din adâncul sufletului.
982
— Am notat.
— Foarte bine, zise Sorvalh, păşi în faţă pe platformă şi îngenunche.
General Tarsem Gau, îţi ofer loialitatea mea în calitate de conducător al
Conclavului.
Gau se uită la mine. Era rândul meu. Am clătinat din cap în direcţia lui,
destul de clar ca toată lumea din încăpere să vadă că aştepta verificarea
mea.
— Mulţumesc, Hafte. Te poţi duce înapoi. Wert Ninung, te rog
înaintează.
Ninung înaintă. La fel şi următorii şase consilieri. Mai rămâneau trei.
Începeam să devin foarte nervoasă. Gau şi cu mine căzuserăm deja de
acord că nu aveam să ducem jocul atât de departe încât să acuzăm pe
cineva care nu era de fapt vinovat. Dar dacă ajungeam la sfârşit fără un
trădător, atunci amândoi am fi avut multe pentru care să răspundem.
— Lernin Il, rosti generalul Gau. Te rog înaintează.
Il dădu din cap, se deplasă lin înainte şi, când ajunse lângă mine, mă
împinse cu brutalitate pe podea şi se aruncă după cuţitul de piatră pe care
Gau îl lăsase pe masa de lângă el. M-am lovit de podea atât de tare, încât
craniul mi-a săltat pe ea. Am auzit ţipete şi gâgâituri de alarmă din partea
celorlalţi consilieri. M-am rostogolit şi m-am uitat în sus, exact când Il
ridicase cuţitul şi se pregătea să-l înfigă în general.
Cuţitul fusese lăsat afară şi la îndemână pentru un motiv. Gau spusese
deja că avea intenţia să dea în vileag trădătorul; spusese că ştia fără nicio
îndoială cine era; spusese că pedeapsa pentru trădător avea să includă
moartea. Trădătorul ar fi fost deja convins că n-ar fi avut nimic de pierdut
încercând asasinatul atunci şi acolo. Dar consilierii lui Gau nu purtau de
obicei unelte ucigătoare asupra persoanei lor; erau nişte birocraţi care nu
aveau nimic mai periculos la ei decât un toc. Dar un cuţit de piatră frumos
şi ascuţit, lăsat neglijent prin preajmă, ar fi fost exact obiectul menit să
convingă viitorul asasin să-şi asume riscul. Acesta era, de asemenea,
motivul pentru care gărzile generalului (şi Hickory şi Dickory) erau postate
la marginea încăperii, în loc să fie în apropierea generalului; trebuia să dăm
asasinului iluzia că apucă să dea o lovitură sau două, înainte ca gărzile să
pună mâna pe el.
Generalul nu era prost, desigur; purta o armură corporală care-i
acoperea cea mai mare a părţilor corpului susceptibile la răni de cuţit. Dar
capul şi gâtul erau încă vulnerabile. Generalul credea că merita riscul, dar
acum, când îl vedeam încercând să se mişte ca să se apere, am ajuns la
983
concluzia că partea cea mai slabă a planului nostru era cea în care generalul
se presupune că evită să fie înjunghiat mortal.
Il cobora cuţitul. Niciuna dintre gărzile generalului sau Hickory şi
Dickory nu aveau să ajungă acolo la timp. Hickory şi Dickory mă
antrenaseră să dezarmez un adversar; problema era că mă aflam pe jos şi
nu într-o poziţie din care să blochez lovitura de cuţit. Şi oricum, ghlagh era
o rasă a Conclavului; nu petrecusem niciun pic de timp învăţând vreunul
dintre punctele lor slabe.
Apoi însă îmi trecu ceva prin cap, aşa cum stăteam pe spate, uitându-mă
în sus la Il.
Poate că nu ştiam prea multe despre ghlagh, dar cu siguranţă ştiam cum
arată un genunchi.
M-am proptit în podea, am împins şi am lovit tare cu călcâiul, dintr-o
parte, în genunchiul cel mai apropiat al lui Il. Acesta cedă cu o răsucire
nefirească şi am crezut că simt ceva din piciorul lui trosnind, ceea ce îmi
dădu o senzaţie de greaţă. Il ţipă de durere şi se apucă de picior, scăpând
cuţitul. M-am târât departe de el cât de repede am putut. Generalul Gau se
aruncă de pe scaun şi îl doborî pe Il la podea.
Hickory şi Dickory apărură brusc lângă mine, trăgându-mă de pe trepte.
Gau strigă ceva gărzilor care alergau spre general.
— Echipa lui! Opriţi-i echipa!
M-am uitat către bănci şi am văzut trei ghlagh năpustindu-se spre
aparatura lor. Oamenii lui Il erau clar la curent cu asasinatul şi încercau
acum să le semnaleze conspiratorilor că fuseseră descoperiţi. Gărzile lui
Gau se opriră brusc şi se întoarseră, sărind peste bănci ca să ajungă la
echipa lui Il. Le azvârliră aparatele dintr-o lovitură, dar nu înainte ca unul
dintre ei să fi trimis un mesaj. Am ştiut asta pentru că peste tot în cartierul
general al Conclavului alarmele se treziră la viaţă, cu un bolborosit.
Staţia spaţială era atacată.
***
Cam la un minut după ce Il îşi lansase atacul stângaci asupra generalului
Gau, un crucişător de luptă impo numit Farre lansă şase rachete în
porţiunea din staţia spaţială a Conclavului unde se aflau birourile lui Gau.
Farre era comandat de un impo numit Ealt Ruml. Ruml, se dovedi,
ajunsese la o înţelegere cu Nerbros Eser şi cu Lernin Il ca să preia comanda
unei noi flote a Conclavului după asasinarea lui Gau. Ruml urma să ducă
apoi toată flota la staţia Phoenix, s-o distrugă şi să înceapă să ia la rând
lista lumilor umane. În schimb, tot ce trebuia să facă Ruml era să fie
984
pregătit pentru un mic bombardament demonstrativ al birourilor şi al navei
amiral a lui Gau când primea semnalul, ca parte dintr-o tentativă mai mare
de lovitură de stat concertată, care urma să cuprindă asasinarea lui Gau ca
eveniment principal şi distrugerea navelor principale de luptă ale raselor
loiale lui Gau.
Când Gau le dezvălui consilierilor săi că ştia că unul dintre ei era
trădător, un membru al echipei lui Il trimise un mesaj codificat lui Ruml,
informându-l că totul era pe cale s-o ia razna. La rândul lui, Ruml trimise
mesaje codificate proprii către alte trei crucişătoare de luptă din apropierea
staţiei Conclavului, fiecare având drept căpitan pe cineva pe care Ruml îl
convertise la cauză. Toate cele patru nave începură să-şi încălzească
sistemele de armament şi să-şi aleagă ţintele: Ruml ţinti birourile lui Gau,
în timp ce restul trădătorilor ţinti nava amiral a lui Gau, Steaua Blândă şi
alte aparate.
Dacă totul ar fi mers aşa cum plănuiseră, Ruml şi conspiratorii săi ar fi
scos din funcţiune navele cele mai capabile să vină în ajutorul lui Gau – nu
că ar fi contat, pentru că Ruml ar fi deschis birourile lui Gau către spaţiu,
aspirând pe toţi cei dinăuntru (inclusiv, în acel moment, pe mine) în vidul
rece, fără aer. Câteva minute mai târziu, când echipa lui Il trimise o notă de
confirmare chiar înainte de a-şi vedea aparatura aruncată din labe, Ruml îşi
lansă rachetele şi pregăti încă o serie pentru lansare.
Şi fu, îmi închipui, extrem de surprins când Farre fu lovit din flanc
aproape simultan de trei rachete trase de pe Steaua Blândă. Steaua şi alte
şase nave de încredere fuseseră puse în stare de alertă de către Gau ca să
stea cu ochii pe orice navă care at fi început să-şi încălzească sistemele de
arme. Steaua depistase Farre încălzindu-şi bateriile de rachete, ţintise nava
în tăcere şi-şi pregătise propria apărare.
Gau interzisese orice acţiune până când rachetele altcuiva îşi luau
zborul, dar în clipa în care Farre lansă, Steaua făcu acelaşi lucru, apoi porni
apărarea antirachetă împotriva celor două rachete care o ţinteau, trimise de
către crucişătorul arrisian Vut-Roy.
Steaua distruse una dintre rachete şi suferi pagube uşoare din partea
celei de-a doua. Farre, care nu se aşteptase la un contraatac, suferi pagube
grele de la rachetele de pe Steaua şi încă şi mai multe pagube când motorul
i se rupse, distrugând jumătate de navă şi ucigând sute de persoane la bord,
inclusiv pe Ealt Ruml şi echipajul său de pe punte. Cinci din cele şase
rachete trase de Farre fură scoase din funcţiune de către sistemele
defensive ale staţiei spaţiale; a şasea lovi staţia, lăsând o gaură din
985
compartimentul staţiei aflat lângă birourile lui Gau. Sistemul de uşi etanşe
al staţiei izolă stricăciunile în câteva minute; fură ucişi patruzeci şi patru de
oameni.
Toate acestea se petrecură în intervalul de mai puţin de două minute,
pentru că lupta avusese loc la distanţe incredibil de mici. Spre deosebire de
bătăliile spaţiale din spectacolele de divertisment, bătăliile reale între nave
spaţiale au loc pe distanţe uriaşe. În această bătălie totuşi, toate navele se
aflau pe orbită în jurul staţiei. Unele dintre navele implicate erau doar la
câţiva kilometri unele de altele. Asta-i în mare parte echivalentul pentru
navele spaţiale al unei încăierări cu pumnalele.
Sau aşa mi se spuse. Mă iau după ce-mi spun alţii despre bătălie, pentru
că în acel moment ceea ce făceam eu era să fiu trasă afară din camera
consilierilor generalului Gau de către Hickory şi Dickory. Ultimul lucru pe
care l-am văzut a fost Gau ţintuindu-l la pământ pe Lernin Il, în timp ce
încerca din răsputeri să-i împiedice pe ceilalţi consilieri să-l bată măr pe
nemernic. Era prea mult zgomot pentru ca să mai meargă dispozitivul de
traducere, dar bănuiam că Gau încerca să le spună celorlalţi că avea nevoie
de Il în viaţă. Ce poţi să zici… Nimănui nu-i plac trădătorii.
***
Mi s-a spus, de asemenea, că bătălia din afara staţiei spaţiale ar fi durat
mai mult, numai că la scurtă vreme după prima salvă de rachete se
întâmplă ceva straniu: un crucişător obin făcu saltul neliniştitor de aproape
de staţia spaţială a Conclavului, declanşând o serie de alarme de
proximitate în acelaşi timp cu alarmele de bătălie deja pornite. Asta era
neobişnuit, dar ceea ce atrase cu adevărat atenţia tuturor fură celelalte nave
care apărură cam la treizeci de secunde după aceea. Staţia avu nevoie de
câteva minute ca să le identifice şi pe acestea.
Moment în care toţi cei ce se luptaseră între ei îşi dădură seama că
aveau acum ceva mult mai mare pentru care să-şi facă griji.
Nu ştiam, deocamdată, nimic din toate astea. Hickory şi Dickory mă
trăseseră către sala de conferinţe, la o oarecare distanţă de camera
consilierilor, şi o păzeau, când alarmele se opriră brusc.
— Ei bine, am folosit în sfârşit antrenamentul acela, i-am zis lui
Hickory.
Eram surescitată din cauza adrenalinei rămase după încercarea de
asasinat şi umblam de la un capăt al altul al încăperii. Hickory nu răspunse
nimic şi continuă să scruteze coridorul în căutarea ameninţărilor. Am oftat
şi am aşteptat până când mi-a făcut semn că ne puteam mişca în siguranţă.
986
Zece minute mai târziu, Hickory păcăni ceva către Dickory, care se duse
la uşă. Hickory porni pe coridor şi dispăru din vedere. După puţin timp, am
auzit ceea ce suna ca vocea lui Hickory discutând aprins cu cineva.
Hickory se întoarse, urmat de şase gărzi cu o înfăţişare foarte serioasă şi de
generalul Gau.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Sunteţi teafăr?
— Ce-ai de-a face cu consu? mă întrebă generalul Gau, ignorând
întrebarea mea.
— Consu? Nimic. Le-am cerut obinilor să încerce să-i contacteze în
numele meu, să vad dacă m-ar putea ajuta să salvez Roanoke. Asta s-a
întâmplat cu câteva zile în urmă. N-am auzit nimic despre asta de la obini,
de-atunci.
— Cred că ai un răspuns. Sunt aici. Şi cer să te vadă.
— E o navă consu aici, acum?
— De fapt, acel consu care întreabă de tine este pe o navă obină. Ceea
ce pentru mine n-are niciun sens, dar nu contează asta. Sunt nave consu
care urmează nava obină.
— Nave… Câte?
— Până acum? Vreo şase sute.
— Poftim? am exclamat.
Adrenalina atinse din nou un vârf.
— Şi încă mai vin, continuă generalul Gau. Te rog, nu înţelege greşit,
Zoë, dar dacă ai făcut ceva ca să-i înfurii pe consu, sper că aleg să te
pedepsească pe tine, nu pe noi!
M-am întors şi m-am uitat la Hickory, nevenindu-mi să cred.
— Ai spus că ai nevoie de ajutor, vorbi Hickory.
DOUĂZECI ŞI PATRU
Am intrat în cala celeilalte nave obine.
— Aşadar, aceasta este fiinţa umană care are o întreagă rasă să-i
îndeplinească poruncile, vorbi creatura consu care mă aştepta acolo.
Era singurul loc de pe nava obină unde ar fi încăput, am bănuit.
Am zâmbit împotriva voinţei mele.
— Râzi de mine, continuă consu.
987
Vorbea o engleză perfectă, şi cu o voce domoală, blândă, ceea ce era
ciudat, având în vedere cât de mult semăna cu o insectă mare şi cumplit de
furioasă.
— Îmi pare rău, am răspuns. Numai că e a doua oară pe ziua de azi când
cineva mi-a spus asta.
— Bine, spuse consu.
Se desfăşură într-un fel care mă făcu să vreau s-o iau la fugă ţipând în
cealaltă direcţie şi, de undeva din interiorul corpului, un braţ şi o mână
înfiorător de asemănătoare cu unele umane făcură semn spre mine.
— Vino şi lasă-mă să mă uit la tine…
Am făcut un pas în faţă, apoi am avut mari dificultăţi cu pasul următor.
— Ai cerut să vin, fiinţă umană, vorbi consu.
Mi-am adunat curajul şi m-am dus către consu. Acesta mă atinse şi mă
împunse cu braţele mai mici, în timp ce braţele gigantice, tăioase, cele pe
care consu le foloseau ca să decapiteze inamici în luptă, pluteau
ameninţător de-o parte şi de alta a mea, cam la nivelul capului. Am reuşit
să nu mă pierd de tot.
— Da, bine, zise consu, şi am auzit ceva care suna a dezamăgire în
vocea lui. Nu-i nimic deosebit de special la tine, nu-i aşa? Fizic. Ai ceva
special din punct de vedere mintal?
— Nu, am răspuns, sunt doar eu.
— Cu toţii suntem doar noi înşine, replică uriaşul consu şi se plie la loc
în corpul lui, spre marea mea uşurare. Asta-i axiomatic. Ce anume ai tu
care să facă sute de obini să accepte să moară ca să ajungă la mine, asta
întreb.
Mi s-a făcut rău din nou.
— Ai spus că sute de obini au murit ca să te aducă la mine?
— O, da. Favoriţii tăi mi-au înconjurat nava cu a lor şi au încercat să
urce la bord. Nava i-a ucis pe toţi cei care au încercat.
Au perseverat şi în cele din urmă am devenit curios. Am permis unuia
să urce la bordul navei şi mi-a spus că tu ai cerut obinilor să-i convingă pe
consu să te ajute. Voiam să văd cu ochii mei ce fel de creatură ar putea să
ceară aşa ceva cu atâta nonşalanţă şi ar putea să-i facă pe obini să
îndeplinească cererea cu un asemenea preţ pentru ei.
Se uită din nou la mine, curios.
— Pari supărată.
— Mă gândesc la obinii care au murit.
— Au făcut ce le-ai cerut, zise consu, pe un ton plictisit.
988
— Nu trebuia să omori atât de mulţi dintre ei.
— Favoriţii tăi nu trebuiau să ofere atât de mulţi pentru sacrificiu. Şi
totuşi au făcut-o. Pari proastă, aşa că o să-ţi explic. Favoriţii tăi, în măsura
în care pot gândi, au făcut acest lucru în mod inteligent. Consu nu vor
vorbi cu obinii pentru interesul acestora. Am răspuns la întrebările lor cu
multă vreme în urmă şi nu ne interesează să vorbim mai departe pe acest
subiect.
— Dar tu vorbeşti cu obinii, am remarcat.
— Sunt pe moarte. Am pornit în – şi aici consu scoase un zgomot care
suna ca un tractor căzând de pe un deal – călătoria morţii care le este
permisă acelor consu pregătiţi să meargă mai departe, dacă în această viaţă
s-au dovedit vrednici. Consu aflaţi în această călătorie pot face tot ce le
place, inclusiv să vorbească cu creaturi proscrise, şi pot, dacă li se cere în
mod corespunzător, să acorde o ultimă favoare. Favoriţii tăi i-au spionat pe
consu vreme de decenii – am fost conştienţi de asta, dar n-am făcut nimic –
ştiau traseul călătoriei morţii şi navele ceremoniale în care zboară cei aflaţi
în călătorie. Favoriţii tăi înţelegeau că era singurul mod în care puteau
vorbi cu noi. Şi mai ştiau de ce-ar fi nevoie ca să-mi trezească interesul,
mie sau oricărui alt consu, destul ca să-i ascult. Ar fi trebuit să ştii asta
când ţi-ai făcut cererea.
— N-am ştiut.
— Atunci eşti necugetată, fiinţă umană. Dacă aş fi înclinat să-mi pară
rău pentru obini, aş face acest lucru pentru că şi-au irosit efortul şi m-au
abătut din drum de dragul cuiva atât de ignorant în privinţa preţului. Dar
nu-mi pare rău pentru ei. Obinii măcar ştiau preţul şi l-au plătit de
bunăvoie. Acum… Fie îmi spui cum ceri să te ajut, fie o să plec şi moartea
favoriţilor tăi va fi fost cu adevărat în zadar.
— Am nevoie de ajutor ca să-mi salvez colonia, am răspuns, şi am făcut
un efort să mă concentrez. Prietenii şi familia mea sunt acolo şi sunt
ameninţaţi de un atac. E o colonie mică şi nu-i în stare să se apere singură.
Uniunea Colonială nu ne va ajuta. Obinilor nu le e permis să ne ajute.
Consu au tehnologia care ne-ar putea ajuta. Te rog să ne ajuţi!
— Ai spus „rog”, observă consu. Favoriţii tăi spun „cer”.
— Am cerut ajutor de la obini pentru că ştiam că pot. Pe tine te rog.
— Nu-mi pasă de colonia ta sau de tine.
— Tocmai ai spus că poţi acorda o favoare, ca parte a călătoriei morţii
tale. Ar putea fi aceasta.
989
— S-ar putea ca favoarea mea să fi fost acordată obinilor, prin faptul că
am vorbit cu tine.
Am clipit auzind asta.
— Cum ar putea fi o favoare pentru ei simplul fapt de a vorbi cu mine,
dacă nici măcar nu te gândeşti să mă ajuţi? Atunci ai fi tu cel care le-ar
irosi sacrificiul şi efortul.
— E alegerea mea. Obinii înţeleg că, făcând sacrificiul, răspunsul ar
putea fi „nu”. Acesta este un alt lucru pe care ei îl înţeleg, iar tu nu.
— Ştiu, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg aici. Îmi dau
seama de asta. Îmi pare rău. Dar tot am nevoie de ajutor pentru familia şi
prietenii mei.
— Cât de mulţi membri ai familiei şi prieteni ai?
— Colonia mea are două mii cinci sute de oameni.
— Un număr asemănător de obini au murit ca să mă aducă aici.
— N-am ştiut că o să se întâmple asta. N-aş fi cerut aşa ceva.
— Aşa să fie? întrebă consu.
Îşi mută volumul şi se trase spre mine. N-am dat înapoi.
— Nu te cred, fiinţă umană. Eşti necugetată şi ignorantă, atâta lucru e
limpede. Şi totuşi, nu-mi vine să cred că până şi tu n-ai înţeles ce pretindeai
de la obini, atunci când le-ai cerut să vină la noi de dragul tău. Ai cerut
ajutor de la obini pentru că puteai. Şi pentru că puteai, n-ai întrebat de preţ.
Dar trebuia să fi ştiut că preţul va fi mare.
Nu ştiam ce să răspund la asta.
Consu se trase înapoi şi păru să mă privească de parcă aş fi fost o
insectă amuzantă.
— Capriciile şi cruzimea ta faţă de obini mă interesează. La fel şi faptul
că obinii sunt dornici să-i dea pe unii dintre ei pentru capriciile tale, în
ciuda lipsei de afecţiune pentru ei.
Am spus ceva ce ştiam că o să regret, dar nu m-am putut împiedica.
Consu făcea o treabă realmente excelentă provocându-mă intenţionat.
— Asta e amuzant, venind din partea unui membru al rasei care a dat
obinilor inteligenţă, dar nu şi conştiinţă. Atâta vreme cât vorbim despre
capricii şi cruzime.
— A, da, aşa e. Obinii mi-au spus. Eşti copilul fiinţei umane care a făcut
aparatele cu care obinii se joacă de-a conştiinţa.
— Nu se joacă. O au!
— Şi e un lucru îngrozitor că o au. Conştiinţa e o tragedie, îndepărtează
întreaga rasă de perfecţiune, o face să-şi irosească eforturile în încercări
990
individuale şi extravagante. Vieţile noastre, în calitate de consu, sunt
petrecute învăţând să ne eliberăm rasa de tirania sinelui, să trecem dincolo
de noi înşine şi, făcând astfel, să ne împingem rasa înainte. De aceea
ajutăm rasele inferioare, ca să vă puteţi şi voi elibera cu timpul.
Mi-am muşcat obrazul auzind asta. Consu coborau uneori într-o colonie
umană, o rădeau de pe faţa planetei, apoi aşteptau ca Forţele Coloniale de
Apărare să vină să se lupte cu ei. Era un joc pentru consu, din câte îşi putea
da seama oricare dintre noi. A spune că o făceau în folosul nostru era
pervers, ca să nu zicem mai mult.
Dar eram aici ca să cer ajutor, nu să discut probleme de morală.
Înghiţisem o dată momeala. Nu îndrăzneam să las să se întâmple din nou.
Consu continuă, fără să bage în seamă luptele mele personale.
— Ceea ce aţi făcut voi, fiinţele umane, obinilor le batjocoreşte
potenţialul. I-am creat pe obini să fie cei mai buni dintre noi toţi, singura
rasă fără conştiinţă, singura rasă liberă să-şi urmeze destinul ca rasă de la
primii paşi. Obinii erau meniţi să fie ceea ce noi aspiram să devenim. A-i
vedea năzuind spre conştiinţă însemna să vedem o creatură care ar putea
zbura năzuind să se bălăcească în noroi. Tatăl tău n-a făcut obinilor nicio
favoare, fiinţă umană, înlănţuindu-i cu o conştiinţă!
Am rămas nemişcată vreme de un minut, uimită că acest consu mi-ar
spune mie, într-o discuţie aparent întâmplătoare, lucruri pentru care obinii
îşi sacrificaseră jumătate din numărul lor cu atât de mulţi ani în urmă dar
nu le fusese niciodată permis să le audă. Consu aşteptă, răbdător, răspunsul
meu.
— Obinii n-ar fi de acord. Şi nici eu.
— Sigur că nu. Dragostea lor pentru conştiinţă este motivul pentru care
sunt dornici să facă lucruri ridicole pentru tine. Asta, şi faptul că au ales să
te cinstească pentru ceva ce a făcut tatăl tău, deşi tu n-ai avut nicio
contribuţie. Orbirea şi cinstea asta îţi convin. Le foloseşti ca să-i determini
să facă ce vrei tu. Nu le preţuieşti conştiinţa pentru ceea ce le oferă lor. O
preţuieşti pentru ceea ce-ţi permite să le faci lor.
— Nu-i adevărat!
— Adevărat! comentă consu, şi am auzit tonul batjocoritor din vocea
lui.
Îşi deplasă din nou greutatea.
— Foarte bine, fiinţă umană. Mi-ai cerut să te ajut. Poate că o s-o fac. Îţi
pot acorda o favoare, una pe care consu n-o pot refuza. Dar această favoare
nu este gratuită. Vine cu un preţ ataşat.
991
— Ce preţ?
— Mai întâi vreau să mă distrez. Aşa că îţi ofer acest târg. Aveţi printre
voi câteva sute de obini. Alege o sută dintre ei în orice fel doreşti. O să cer
de la consu să trimită o sută dintre ai noştri – condamnaţi, păcătoşi şi alţii
care s-au abătut de la cale şi ar fi dispuşi să încerce să se răscumpere. Îi
vom arunca unii împotriva celorlalţi, până la moarte. În final, o singură
parte va obţine victoria. Dacă e a voastră, te voi ajuta. Dacă e a mea, nu. Şi
apoi, după ce mă voi fi distrat suficient, voi pleca la drum, să-mi termin
călătoria morţii. O să-i chem pe consu acum. Hai să zicem că în opt ore de-
ale voastre vom începe acest divertisment. Sunt convins că va fi destul
timp pentru ca tu să-ţi pregăteşti favoriţii.
***
— Nu vom avea nicio problemă să găsim o sută de voluntari printre
obini, îmi zise Dock.
El şi cu mine ne aflam în camera de conferinţe pe care mi-o
împrumutase generalul Gau. Hickory şi Dickory stăteau de partea cealaltă a
uşii ca să se asigure că nu eram deranjaţi.
— Voi pregăti voluntarii pentru tine într-o oră.
— De ce nu mi-ai spus cum plănuiau obinii să-i aducă pe consu la
mine? am întrebat. Acel consu de aici mi-a zis că sute de obini au murit ca
să-l aducă pe el aici. De ce nu m-ai avertizat că asta o să se-ntâmple?
— N-am ştiut cum vom alege să încercăm să atragem atenţia consu,
răspunse Dock. Am transmis mai departe cererea ta, împreună cu acordul
meu. N-am participat la luarea hotărârii.
— Dar ştiai că asta s-ar putea întâmpla.
— Ca membru al consiliului, ştiam că i-am ţinut pe consu sub
observaţie şi că au existat planuri de a găsi metode să vorbim din nou cu ei.
Ştiam că asta era una dintre ele.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ţi-am spus că încercarea de a vorbi cu consu cere un preţ mare.
Acesta a fost preţul. La vremea aceea, preţul n-a părut prea mare pentru
tine.
— N-am ştiut că asta ar însemna ca sute de obini să moară. Sau că s-ar
arunca încontinuu sub focul consu până când aceştia devin suficient de
curioşi ca să oprească. Dacă aş fi ştiut, v-aş fi cerut să încercaţi altceva.
— Având în vedere ce ne-ai cerut să facem şi timpul pe care-l aveam la
dispoziţie, nu exista altceva.
992
Dock veni spre mine şi desfăcu mâinile ca şi cum ar fi încercat să mă
facă să văd ceva important.
— Te rog, înţelege, Zoë. Plănuiserăm să apelăm la un consu în călătoria
morţii sale de multă vreme, şi pentru propriile noastre motive. A fost unul
dintre motivele pentru care ţi-am putut îndeplini cererea. Totul era deja
pregătit.
— Dar ordinul meu i-a omorât.
— Nu e vina ta că au pretins consu moartea lor… Obinii care au făcut
parte din misiune ştiau deja de ce era nevoie ca să atragă atenţia consu.
Erau deja dedicaţi acestei sarcini. Cererea ta a schimbat doar momentul şi
scopul misiunii. Dar cei care au participat au făcut-o de bunăvoie şi au
înţeles motivul pentru a o face. A fost alegerea lor.
— Dar tot au făcut-o pentru că eu nu m-am gândit la ce-am cerut…
— Au făcut-o pentru că ne-ai cerut ajutorul. Ei au crezut că e o onoare
să facă asta pentru tine. Exact la fel cum cei care vor lupta acum pentru
tine vor considera că e o onoare.
Mi-am privit mâinile, ruşinat să mă uit la Dock.
— Ai spus că plănuiaţi deja să apelaţi la un consu în călătoria morţii. Ce
voiaţi să cereţi?
— Înţelegere. Să ştim de ce consu ne-au refuzat conştiinţa. Să ştiu de ce
au ales să ne pedepsească cu lipsa ei.
Am ridicat ochii auzind asta.
— Ştiu răspunsul, am replicat, şi i-am spus lui Dock ce-mi spusese
consu despre conştiinţă şi despre motivul pentru care preferaseră să nu le-o
dea obinilor. Nu ştiu dacă ăsta era răspunsul pe care-l căutaţi. Dar asta mi-a
spus consu.
Dock nu scoase niciun cuvânt. M-am uitat la el cu mai multă atenţie şi
mi-am dat seama că tremura.
— Hei, am zis, şi m-am ridicat de pe scaun. N-am vrut să te supăr.
— Nu sunt supărat. Sunt fericit. Ne-ai dat răspunsuri la întrebări pe care
le-am pus de când există rasa noastră. Răspunsuri pe care consu nu ni le-ar
fi dat singuri. Răspunsuri pentru care mulţi dintre noi ne-am fi dat viaţa.
— Mulţi dintre voi v-aţi dat viaţa pentru ele.
— Nu. Şi-au dat viaţa să te ajute pe tine. Nu ne-am aşteptat la nicio
compensaţie pentru sacrificiu. Au făcut-o pentru că ai avut nevoie. Nu
trebuia să ne dai nimic în schimb. Dar ne-ai dat asta.
— Cu plăcere.
Începeam să mă simt stânjenită.
993
— Nu-i mare lucru. Consu tocmai mi-au spus. M-am gândit doar că ar
trebui să ştiţi.
— Gândeşte-te, Zoë, că acest lucru pe care tocmai ai crezut că ar trebui
să-l ştim şi noi este ceva pe care alţii l-ar fi privit ca pe o metodă de a ne
avea la mână. Că ei ne-ar fi vândut informaţia sau ne-ar fi refuzat-o. Tu ne-
ai dat-o pe gratis.
— După ce v-am zis că am nevoie de ajutor şi am trimis sute de obini la
moarte, am adăugat şi m-am aşezat la loc. Nu face din mine o eroină,
Dock. Nu aşa mă simt în momentul ăsta.
— Îmi pare rău, Zoë. Dar dacă nu vrei să fii eroină, să ştii măcar că nu
eşti nicio persoană rea. Eşti prietena noastră.
— Mulţumesc, Dock. Asta mă ajută un pic.
Dock dădu din cap.
— Acum trebuie să mă duc să găsesc cei o sută de voluntari pe care-i
cauţi. Nu-ţi face griji, Zoë. Nu te vom dezamăgi.
***
— Asta-i ce-am găsit pentru tine într-un termen atât de scurt, vorbi
generalul Gau.
Roti mâna prin imensa cală a staţiei spaţiale.
— Partea asta a staţiei abia a fost construită, n-am folosit-o încă pentru
mărfuri. Cred că o să se potrivească pentru scopurile tale.
Am privit imensitatea spaţiului.
— Aşa cred. Mulţumesc, generale.
— Măcar atât am putut face. Având în vedere cum m-ai ajutat în ultima
vreme.
— Mulţumesc că nu-mi purtaţi pică pentru invazia consu.
— Dimpotrivă, a fost un câştig. A oprit bătălia din jurul staţiei spaţiale
înainte să devină cu adevărat oribilă. Echipajele trădătoare au presupus că
eu am chemat navele acelea în ajutor. S-au predat înainte să apuc să le
corectez impresia. M-ai ajutat să înăbuş revolta înainte de a începe.
— Cu plăcere.
— Mulţumesc. Acum, desigur, aş vrea să plece. Dar înţeleg că se află
aici ca să se asigure că n-o să facem nimic nesăbuit cu oaspetele nostru
consu cât timp e aici. Navele sunt automate de luptă, nici măcar cu echipaj,
dar aceasta e tehnologie consu. Nu-mi închipui că dacă ar deschide focul
asupra noastră am avea prea multe şanse. Aşa că avem o pace forţată aici,
pe moment. De vreme ce e în favoarea mea şi nu împotriva mea, n-ar
trebui să mă plâng.
994
— Aţi mai aflat ceva despre Nerbros Eser şi ce planuri are? am întrebat.
Nu prea aveam chef să mă mai gândesc la consu.
— Da. Lernin a fost destul de îndatoritor acum, că încearcă să evite să
fie executat pentru trădare. Asta îi oferă o motivaţie excelentă. Îmi spune
că Eser plănuieşte să cucerească Roanoke cu o trupă mică de soldaţi. Ideea
este să arate că poate lua cu o sută de soldaţi ceea ce eu n-am putut lua cu
patru sute de crucişătoare de luptă. Dar mă tem că „a lua” este un cuvânt
nepotrivit. Eser plănuieşte să distrugă colonia şi pe toţi din ea.
— Ăsta era şi planul dumneavoastră, i-am adus aminte generalului.
Acesta legănă din cap în ceea ce am presupus că era un semn de
recunoaştere.
— Ai aflat până acum, sper, că aş fi preferat foarte mult să nu ucid
coloniştii. Eser n-are intenţia să ofere această opţiune.
Am sărit peste această informaţie în mintea mea.
— Când o să atace?
— Curând, cred. Lernin nu crede că Eser şi-a adunat trupele încă, dar
tentativa eşuată de asasinat o să-l forţeze să se pună în mişcase mai
devreme, nu mai târziu.
— Grozav, am exclamat.
— Mai e timp. Nu abandona speranţa, Zoë.
— N-am abandonat-o. Dar am încă o mulţime pe cap.
— Aţi găsit destui voluntari?
— Am găsit, am răspuns, şi chipul mi se crispă în timp ce vorbeam.
— Ce nu merge?
— Unul dintre voluntari…, am zis şi m-am oprit.
Am încercat din nou.
— Unul dintre voluntari e un obin pe nume Dickory. Prietenul şi garda
mea de corp. Când s-a oferit voluntar, i-am zis nu. I-am cerut să-şi retragă
oferta, dar a refuzat.
— Faptul că el s-a oferit voluntar ar putea fi un imbold puternic.
Probabil i-a încurajat şi pe alţii să iasă în faţă.
Am dat din cap.
— Dar Dickory încă e prietenul meu… încă face parte din familie.
Poate că n-ar trebui să aibă importanţă, dar are.
— Sigur că are importanţă. Motivul pentru care te afli aici este să
împiedici ca aceia pe care-i iubeşti să păţească vreun rău.
— Cer unor persoane pe care nu le cunosc să se sacrifice pentru unele
pe care le cunosc.
995
— De aceea le ceri să se ofere voluntari. Dar mie mi se pare că motivul
pentru care se oferă eşti tu.
Am dat din cap, m-am uitat la cală şi mi-am închipuit lupta care se
apropia.
***
— Am o propunere pentru tine, îmi spuse consu.
Stăteam amândoi în camera de comandă a calei, la zece metri deasupra
podelei. Pe podea erau două grupuri de fiinţe. În primul grup, se aflau cei o
sută de obini care se oferiseră voluntari să lupte pentru mine. În celălalt
grup, erau cei o sută de infractori consu, care urmau să fie forţaţi să lupte
cu obinii pentru şansa de a-şi recăpăta onoarea. Consu arătau înfricoşător
de mari pe lângă obini. Competiţia urma să fie luptă corp la corp
modificată: obinilor le era permis un pumnal de luptă, în timp ce consu, cu
braţele lor tăioase, urmau să lupte cu mâinile goale, dacă faptul că puteai
mânui două membre ascuţite ca un brici, ataşate la propriul tău corp, se
putea numi „cu mâinile goale”.
Deveneam din ce în ce mai nervoasă în legătură cu şansele obinilor.
— O propunere, repetă consu.
Am aruncat o privire piezişă către consu, care aproape că umplea singur
camera de comandă. Îl găsisem deja aici când urcasem; nu eram prea
sigură cum trecuse pe uşă. Noi doi ne aflam aici împreună cu Hickory,
Dock şi generalul Gau, care îşi asumase sarcina de a juca rolul de arbitru
oficial pentru competiţie.
Dickory era jos, pe podea. Pregătindu-se de luptă.
— Te interesează s-o auzi? întrebă consu.
— Suntem pe cale să începem, am replicat.
— E vorba de competiţie, insistă consu. Am o cale prin care poţi obţine
ceea ce vrei fără să avem nicio competiţie.
Am închis ochii.
— Spune-mi.
— Te voi ajuta să păstrezi colonia în siguranţă furnizându-ţi o mostră
din tehnologia noastră. O maşină care produce un câmp de energie menit
să absoarbă impulsul proiectilelor. Un câmp sugător. Face gloanţele să
cadă din aer şi absoarbe energia rachetelor înainte ca acestea să-şi lovească
ţintele. Dacă eşti deşteaptă, colonia ta o poate folosi ca să-i înfrângă pe cei
care o atacă. Asta este ceea ce îmi este îngăduit şi ceea ce sunt pregătit să-ţi
dau.
— Şi ce vrei în schimb?
996
— O demonstraţie simplă.
Consu se desfăşură şi arătă către obinii de pe podea.
— O cerere din partea ta a fost suficientă ca să facă sute de obini să se
sacrifice de bunăvoie pentru simplul scop de a-mi atrage atenţia. Această
putere pe care o ai mă interesează. Vreau s-o văd. Spune acestei sute de
obini să se sacrifice aici şi acum, şi-ţi voi da ceea ce ai nevoie pentru a-ţi
salva colonia.
— Nu pot face asta.
— Nu se pune problema dacă e posibil, spuse consu.
Îşi aplecă greutatea şi i se adresă lui Dock:
— Obinii de aici s-ar sinucide dacă această fiinţă umană ar cere-o?
— Fără îndoială, răspunse Dock.
— N-ar şovăi, continuă consu.
— Nu.
Consu se întoarse din nou spre mine.
— Atunci tot ce trebuie să faci este să dai ordinul.
— Nu, am răspuns.
— Nu fi proastă, fiinţă umană. Ai primit asigurări de la mine că te voi
ajuta. Ai primit asigurarea de la acest obin că favoriţii tăi de aici se vor
sacrifica bucuroşi în folosul tău, fără întârziere şi fără să se plângă. Vei fi
sigură că o să-ţi ajuţi familia şi prietenii să supravieţuiască unui atac
iminent. Ai mai făcut-o şi înainte. Nu ţi-ai făcut nicio problemă din a
trimite sute dintre ei la moarte ca să vorbeşti cu mine. N-ar trebui să fie o
hotărâre grea acum.
Făcu semn din nou către podea.
— Spune-mi sincer, fiinţă umană. Uită-te la favoriţii tăi şi apoi uită-te la
consu. Crezi că favoriţii tăi vor fi cei rămaşi în picioare când asta se va
termina? Vrei să rişti siguranţa prietenilor şi a familiei tale pe mâna lor?
Îţi ofer o alternativă, continuă consu. Nu prezintă niciun risc. Nu te
costă nimic decât acordul tău. Favoriţii tăi nu vor obiecta. Vor fi încântaţi
să facă asta pentru tine. Spune pur şi simplu că ceri asta de la ei. Şi dacă te
face să te simţi mai bine, le poţi cere să-şi închidă conştiinţele înainte să se
sinucidă. Atunci nu se vor teme de sacrificiul lor. O vor face pur şi simplu.
O vor face pentru tine. O vor face pentru ceea ce eşti pentru ei.
M-am gândit la ceea ce spusese consu.
M-am întors către Dock.
— N-ai nicio îndoială că acei obini ar face asta pentru mine?
997
— Nu există nicio îndoială, răspunse Dock. Sunt acolo ca să lupte la
cererea ta, Zoë. Ştiu că ar putea muri. Au acceptat deja această posibilitate,
la fel cum obinii care s-au sacrificat ca să-l aducă la tine pe acest consu
ştiau ce se cere de la ei.
— Şi cum rămâne cu tine? l-am întrebat pe Hickory. Prietenul şi
partenerul tău e acolo jos, Hickory. Vreme de zece ani, cel puţin, ţi-ai
petrecut viaţa cu Dickory. Tu ce spui?
Tremuratul lui Hickory era atât de slab încât aproape că mă îndoiam că
l-am văzut.
— Dickory va face cum ceri, Zoë. Ar trebui să ştii deja.
După asta se întoarse cu spatele.
M-am uitat la generalul Gau.
— N-am niciun sfat pentru tine, vorbi el. Dar mă interesează foarte mult
să aflu ce alegi.
Am închis ochii şi m-am gândit la familia mea. La John şi Jane. La
Savitri, care venise cu noi pe o lume nouă. M-am gândit la Gretchen şi
Magdy şi la viitorul pe care l-ar putea avea împreună. M-am gândit la Enzo
şi la familia lui şi la tot ceea ce le fusese luat. M-am gândit la Roanoke,
devenită acum casa mea.
Şi am ştiut ce aveam de făcut.
Am deschis ochii.
— Alegerea e evidentă, zise consu.
M-am uitat la consu şi am dat din cap.
— Cred că ai dreptate, am spus. Şi cred că trebuie să mă duc jos şi să le
spun.
M-am dus către uşa camerei de comandă. În timp ce treceam, generalul
Gau mă luă uşor de braţ.
— Gândeşte-te ce faci, Zoë. Alegerea ta de aici contează.
Am ridicat ochii spre general.
— Ştiu. Şi e alegerea mea.
Generalul îmi dădu drumul la braţ.
— Fă ceea ce trebuie să faci.
— Mulţumesc. Cred că aşa o să fac.
Am ieşit din cameră şi în minutul următor am încercat din răsputeri să
nu cad pe scări în timp ce le coboram. Mă bucur să spun că am reuşit. Dar
a fost cât pe ce.
Am păşit către grupul de obini, care se învârteau de colo până colo, unii
făcând exerciţii, unii vorbind încetişor între ei sau în grupuri mici. În timp
998
ce mă apropiam, am încercat să-l descopăr pe Dickory şi n-am reuşit. Erau
prea mulţi obini, iar Dickory nu era undeva unde să-l văd uşor.
Până la urmă obinii observară că mă îndreptam spre ei. Tăcură şi, la fel
de tăcuţi, formară şiruri.
Am stat pe loc în faţa lor vreme de câteva secunde, încercând să-l văd
pe fiecare obin în parte, doar ca pe unul din o sută. Am deschis gura să
vorbesc. Nu ieşi nimic. Aveam gura atât de uscată, încât nu puteam rosti
cuvinte. Am închis gura, am înghiţit în sec de câteva ori şi am încercat din
nou.
— Ştiţi cine sunt. Sunt destul de sigură de asta. Cunosc personal numai
unul dintre voi, şi îmi pare rău pentru asta. Aş dori să vă fi cunoscut pe
fiecare dintre voi, înainte de a vi se cere… înainte ca eu să cer…
M-am oprit. Spuneam prostii. Nu era ceea ce voiam să fac. Nu acum.
— Uite, am zis. O să vă spun unele lucruri şi nu pot promite că or să
aibă vreo noimă. Dar trebuie să vi le spun înainte…
Am făcut un semn către cală.
— Înainte de toate astea.
Obinii se uitară cu toţii la mine, fie politicoşi, fie răbdători, nu-mi dau
seama.
— Ştiţi de ce sunteţi aici. Sunteţi aici ca să luptaţi împotriva acelor
consu de acolo, pentru că eu încerc să-mi protejez familia şi prietenii de pe
Roanoke. Vi s-a spus că dacă i-aţi putea bate pe consu, aş căpăta ajutorul
de care am nevoie. Dar ceva s-a schimbat.
Am arătat în sus, către camera de observaţii.
— Acolo sus este un consu care-mi spune că o să-mi dea ceea ce am
nevoie pentru a salva Roanoke fără să trebuiască să luptaţi şi să riscaţi să
pierdeţi. Tot ce trebuie să fac este să vă spun să scoateţi pumnalele acelea
pe care trebuia să le folosiţi pe aceşti consu şi să le folosiţi chiar asupra
voastră. Tot ce trebuie să fac este să vă spun să vă sinucideţi. Toată lumea
îmi zice că o s-o faceţi, din cauza a ceea ce sunt pentru voi.
Şi au dreptate. Şi eu sunt destul de sigură de asta. Sunt sigură că dacă v-
aş cere tuturor să vă sinucideţi, aţi face-o. Pentru că sunt Zoë a voastră.
Pentru că m-aţi văzut toată viaţa în înregistrările pe care le-au făcut
Hickory şi Dickory. Pentru că stau acum aici, în faţa voastră, cerându-vă s-
o faceţi.
Ştiu că aţi face asta pentru mine. Aţi face-o…
M-am oprit pentru câteva clipe, încercând să mă concentrez.
Şi apoi am înfruntat ceva ce petrecusem multă vreme ca să evit.
999
Propriul meu trecut.
Am ridicat capul din nou şi m-am uitat direct la obini.
— Când aveam cinci ani, locuiam pe o staţie spaţială, Covell. Locuiam
acolo cu tatăl meu. Într-o zi, în timp ce era plecat de pe staţie pentru câteva
zile, cu treburi, staţia a fost atacată. Mai întâi de către rraey. Aceştia au
atacat, au venit pe staţie, au adunat toţi oamenii care locuiau acolo şi au
început să-i ucidă, îmi aduc aminte…
Am închis din nou ochii.
— Îmi aduc aminte de soţi luaţi de lângă soţiile lor şi apoi împuşcaţi în
holuri, unde toată lumea putea auzi. Îmi aduc aminte de părinţi
implorându-i pe rraey să le cruţe copiii. Îmi aduc aminte că am fost
împinsă în spatele unui străin când femeia care avea grijă de mine, mama
unei prietene, a fost luată. Ea a încercat s-o împingă şi pe fiica ei, dar
aceasta s-a ţinut de mama ei şi au fost luate amândouă. Dacă rraey ar mai fi
continuat mult, până la urmă m-ar fi găsit şi m-ar fi omorât şi pe mine.
Am deschis ochii.
— Apoi însă obinii au atacat staţia, ca s-o ia de la rraey, care nu erau
pregătiţi pentru încă o luptă. Şi când au curăţat staţia de rraey, i-au luat pe
aceia dintre noi, oamenii, care mai rămăseseră şi ne-au dus în sala comună.
Îmi aduc aminte că eram acolo, fără nimeni care să aibă grijă de mine.
Tatăl meu era plecat. Prietena mea şi mama ei erau moarte. Rămăsesem
singură…
Staţia spaţială era o staţie ştiinţifică, aşa că obinii au căutat printre
cercetări şi au dat peste munca tatălui meu. Munca lui despre conştiinţă. Şi
au vrut ca el să lucreze pentru ei. Aşa că s-au întors la noi, în sala comună,
şi au strigat numele tatălui meu. Dar el nu era pe staţie. I-au strigat iar
numele şi-atunci am răspuns eu. Am zis că eram fiica lui şi că avea să vină
după mine curând.
Îmi aduc aminte că obinii au vorbit între ei atunci şi-apoi mi-au spus să
vin cu ei. Şi îmi aduc aminte că am zis nu, pentru că nu voiam să-i părăsesc
pe ceilalţi oameni. Şi-mi mai aduc aminte ceva: ce mi-a spus atunci unul
dintre obini. A spus: „Tu trebuie să vii cu noi. Ai fost aleasă, şi o să fii în
siguranţă.”
Îmi aduc aminte, aşadar, de tot ce s-a întâmplat. Şi cred că, până şi la
cinci ani, o parte din mine ştia ce urma să se întâmple cu restul oamenilor
de pe Covell. Dar iată-i pe obini, spunându-mi că o să fiu în siguranţă.
Pentru că fusesem aleasă. Şi-mi aduc aminte că l-am luat pe obin de mână,
1000
am fost condusă afară şi de-acolo m-am uitat în urmă, la oamenii care
rămâneau. Apoi au dispărut. Nu i-am mai văzut niciodată.
Dar eu am trăit. Nu din cauza a cine eram; eram doar o fetiţă. Ci din
cauza a ce eram: fiica omului care le putea da o conştiinţă. Era prima oară
când asta conta mai mult decât cine eram. Dar nu era şi ultima…
M-am uitat în sus, către camera de comandă, încercând să văd dacă cei
de acolo mă ascultau şi întrebându-mă ce gândeau. Întrebându-mă ce
gândea Hickory. Şi generalul Gau. M-am întors iarăşi către obini.
— Ce sunt contează încă mai mult decât cine sunt. Contează şi mai mult
în clipa asta. Chiar în acest moment. Din cauza a ceea ce sunt, sute dintre
voi au murit ca să aducă un singur consu să mă vadă. Din cauza a ceea ce
sunt, dacă vă cer să scoateţi cuţitele acelea şi să vi le înfigeţi în corp, o veţi
face. Din cauza a ceea ce sunt. Din cauza a ceea ce am fost pentru voi.
Am clătinat din cap şi m-am uitat în jos.
— Toată viaţa am acceptat că ceea ce sunt contează. Că trebuie să mă
descurc cu asta. Să mă adaptez la asta. Uneori am crezut că aş putea
manipula acest lucru, deşi tocmai am aflat preţul pentru această
convingere. Uneori chiar am luptat împotriva lui. Dar nici măcar o dată nu
m-am gândit că aş putea lăsa în urmă ceea ce sunt. Pentru că îmi aduceam
aminte ce mi-a adus. Cum m-a salvat. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să
renunţ.
Am arătat în sus, către camera de comandă.
— În camera aceea de comandă e un consu care vrea să vă omor pe toţi,
doar ca să-i arăt că pot. Vrea s-o fac ca să-mi demonstreze ceva şi mie – că
atunci când se ajunge la asta, sunt dispusă să vă sacrific pe toţi ca să capăt
ceea ce vreau. Pentru că atunci când se ajunge la asta, voi nu contaţi.
Sunteţi doar ceva ce pot folosi, un mijloc către un ţel, o unealtă pentru un
alt scop. Vrea să vă omor ca să-mi arunce în faţă faptul că nu-mi pasă.
Şi are dreptate!
M-am uitat la feţele obinilor.
— Nu cunosc niciunul dintre voi, cu o singură excepţie. N-o să-mi aduc
aminte cum arată niciunul dintre voi peste câteva zile, indiferent ce-o să se
întâmple aici. Pe de altă parte, pe toţi oamenii pe care-i iubesc şi de care-
mi pasă îi pot vedea îndată ce închid ochii. Feţele lor îmi sunt limpezi. Ca
şi cum ar fi aici, cu mine. Pentru că sunt. Îi port înăuntrul meu. Aşa cum
voi îi purtaţi pe aceia de care vă pasă, înăuntrul vostru.
Consu are dreptate că ar fi uşor să vă cer să vă sacrificaţi pentru mine.
Să vă spun să faceţi aşa pentru ca eu să-mi pot salva familia şi prietenii.
1001
Are dreptate pentru că ştiu că aţi face-o fără să vă gândiţi de două ori. Aţi fi
bucuroşi s-o faceţi pentru că m-ar face fericită pe mine – pentru că ceea ce
sunt contează pentru voi. Ştie că faptul de a şti acest lucru mă va face să
mă simt mai puţin vinovată pentru că v-am întrebat.
Şi are din nou dreptate. Are dreptate în privinţa mea. Recunosc. Şi-mi
pare rău…
M-am oprit din nou şi am avut nevoie de încă o clipă ca să mă adun. M-
am şters pe faţă.
Asta urma să fie partea cea grea.
— Consu are dreptate. Dar nu ştie despre mine singurul lucru care
contează în clipa asta. Şi acesta este că m-am săturat să fiu ceea ce sunt. M-
am săturat să fi fost aleasă. Nu vreau să fiu cea pentru care vă sacrificaţi
din cauză că sunt fiica cuiva sau pentru că acceptaţi că pot avea pretenţii de
la voi. Nu vreau asta de la voi. Şi nu vreau să muriţi pentru mine.
Aşa că uitaţi. Uitaţi de toate astea. Vă eliberez de obligaţia voastră faţă
de mine. De orice obligaţie faţă de mine. Mulţumesc pentru că v-aţi oferit
voluntari, dar n-ar trebui să luptaţi pentru mine. N-ar fi trebuit să cer! Aţi
făcut deja atât de mult pentru mine… M-aţi adus aici ca să pot transmite un
mesaj generalului Gau. El mi-a vorbit despre planurile împotriva coloniei
Roanoke. Ar trebui să fie destul ca să ne apărăm. Nu pot să vă cer nimic
altceva. Cu siguranţă nu vă pot cere să luptaţi cu aceşti consu şi poate să
muriţi. Vreau în schimb să trăiţi.
M-am săturat să fiu ceea ce sunt. De acum înainte sunt doar cine sunt. Şi
cine sunt înseamnă Zoë. Doar Zoë. Cineva care n-are niciun drept asupra
voastră. Care nu cere sau nu pretinde nimic de la voi. Şi care vrea să fiţi
capabili să vă faceţi propriile voastre alegeri, nu să fie făcute pentru voi. În
special, nu de către mine.
Şi asta-i tot ce am de spus!
Obinii stăteau în faţa mea, tăcuţi, şi după un minut mi-am dat seama că
nu prea ştiam de ce aşteptam un răspuns. Apoi, pentru o clipă complet
nebunească, m-am întrebat dacă de fapt mă înţelegeau măcar. Hickory şi
Dickory vorbeau limba mea, iar eu presupusesem doar că toţi ceilalţi obini
ar vorbi-o şi ei. Era o presupunere destul de arogantă, mi-am dat seama.
Aşa că am dat din cap oarecum şi m-am întors să plec, înapoi în camera
de comandă, unde numai Dumnezeu ştia ce-o să-i spun acelui consu.
Şi apoi am auzit un cântec…
1002
O singură voce, de undeva din mijlocul cetei de obini. Începea primele
cuvinte din „Dimineaţă la Delhi”. Şi, cu toate că aceea era partea pe care-o
cântăm întotdeauna eu, n-am avut nicio dificultate să recunosc vocea.
Era Dickory.
M-am întors cu faţa la obini chiar când o a doua voce începu
contrapunctul, apoi o altă voce interveni, şi încă una, şi încă una, şi în
curând toţi cei o sută de obini cântau, creând o versiune a cântecului atât de
diferită de oricare alta auzită înainte, atât de magnifică, încât tot ce puteam
face era să stau acolo şi să mă scald în ea, s-o las să se reverse în jurul meu
şi s-o las să se mişte prin mine.
A fost unul dintre acele momente pe care pur şi simplu nu le poţi
descrie. Aşa că n-o să mai încerc.
Dar pot să spun că am fost impresionată. Aceşti obini ştiau de
„Dimineaţă la Delhi” de numai câteva săptămâni. Pentru ei, nu numai să
ştie cântecul, dar să-l şi interpreteze fără cusur era absolut uluitor.
Trebuia să-i iau pe tipii ăştia la următorul chef!
Când se termină, tot ce-am putut face a fost să-mi duc mâinile la faţă şi
să spun „mulţumesc” obinilor. Moment în care Dickory veni printre
rânduri, până în faţa mea.
— Hei, am exclamat.
— Zoë Boutin-Perry, vorbi Dickory, eu sunt Dickory.
Aproape că am spus ştiu asta, dar Dickory vorbi mai departe.
— Te-am cunoscut de când erai copil. Te-am urmărit crescând, învăţând
şi trecând prin viaţă, şi prin tine am învăţat să trec şi eu prin viaţă. Am ştiut
întotdeauna ce eşti. Dar îţi spun sincer că cine eşti contează pentru mine şi
a contat întotdeauna.
Ţie, Zoë Boutin-Perry, îţi fac oferta de a lupta pentru familia ta şi pentru
Roanoke. Fac acest lucru nu pentru că ai cerut tu sau ai pretins tu, ci pentru
că ţin la tine şi am ţinut întotdeauna. Mi-ai face o onoare dacă ai accepta
ajutorul meu!
Dickory se înclină, ceea ce era un lucru foarte interesant la un obin.
Aici era ironia: acestea erau cele mai multe vorbe pe care le auzisem
vreodată de la Dickory, şi nu-mi venea în minte nimic de răspuns.
Aşa că am zis:
— Mulţumesc, Dickory. Accept.
Dickory se înclină din nou şi se întoarse în rând.
Un alt obin făcu un pas în faţă şi se opri în faţa mea.
1003
— Eu sunt Strike, vorbi el. Nu ne-am mai întâlnit până acum. Te-am
privit crescând prin tot ceea ce Hickory şi Dickory au împărtăşit cu toţi
obinii. Şi eu am ştiut întotdeauna ce eşti. Ceea ce am învăţat de la tine
provine totuşi de la cine eşti. E o cinste să te fi cunoscut. Va fi o onoare să
lupt pentru tine, pentru familia ta şi pentru Roanoke. Îmi ofer ajutorul ţie,
Zoë Boutin-Perry, liber şi fără rezerve!
Strike se înclină.
— Mulţumesc, Strike, am răspuns. Accept.
Şi apoi, dintr-un impuls, l-am îmbrăţişat pe Strike. A chiţăit de-a
binelea, surprins. Ne-am desprins din îmbrăţişare. Strike se înclină din nou,
apoi se întoarse în rând chiar când un alt obin înaintă.
Şi altul. Şi altul.
Îmi luă mult timp să aud fiecare salut şi ofertă de ajutor, şi să accept
fiecare ofertă. Pot să spun cu sinceritate că n-am avut niciodată un timp
mai bine cheltuit. Când se încheie totul, stăteam din nou în faţa a o sută de
obini – de data asta, fiecare fiind un prieten. Şi mi-am plecat capul spre ei
şi le-am urat numai bine, şi le-am spus că o să ne vedem după.
Apoi m-am întors în camera de comandă. Generalul Gau era la baza
scărilor, aşteptându-mă.
— Am un post pentru tine în echipa mea, Zoë, dacă o să-l vrei vreodată,
zise el.
Am izbucnit în râs.
— Nu vreau decât să mă întorc acasă, generale. Mulţumesc oricum.
— Atunci, altă dată. Acum o să prezidez peste competiţia asta. O să fiu
imparţial cât timp o observ. Dar ar trebui să ştii că, în sinea mea, ţin cu
obinii. Şi asta-i ceva ce n-am crezut c-o să spun vreodată.
— Apreciez acest lucru, am replicat şi am urcat scările.
Hickory mă întâmpină la uşă.
— Ai făcut ceea ce speram că vei face. Regret că nu m-am oferit şi eu
voluntar.
— Eu nu, am răspuns şi l-am îmbrăţişat pe Hickory.
Dock se înclină: am răspuns dând din cap. Şi apoi m-am apropiat de
consu.
— Ai răspunsul meu, am spus.
— Aşa este. Şi mă surprinde, fiinţă umană.
— Bine. Şi mă numesc Zoë. Zoë Boutin-Perry.
— Adevărat.
Părea amuzat de impertinenţa mea.
1004
— Am să-mi amintesc de nume. Şi am şi alte lucruri pe care-o să mi le
amintesc. Deşi, dacă obinii tăi nu câştigă competiţia, nu-mi închipui că o să
trebuiască să ne amintim de numele tău prea multă vreme.
— O să ţi-l aminteşti multă vreme, am ripostat. Pentru că prietenii mei
de-acolo sunt pe cale să măture pe jos cu voi.
Aşa au şi făcut.
N-a fost nici măcar un scor strâns.
DOUĂZECI ŞI CINCI
Şi astfel am plecat acasă, cu darul consu la remorcă.
John şi cu Jane mă salutară când am sărit din naveta obină, toţi sfârşind
într-o grămadă când am alergat peste mămica cu toată viteza şi apoi l-am
tras pe tăticul după noi. După care le-am arătat jucăria mea cea nouă:
generatorul de câmp sugător, proiectat special de consu ca să ne dea un
avantaj tactic când Nerbros Eser şi prietenii săi veneau în vizită. Jane îl luă
imediat şi începu să se joace cu el; era ocupaţia ei, la urma urmei.
Hickory, Dickory şi cu mine am hotărât că, până la urmă, nici John, nici
Jane nu aveau nevoie să ştie de ce fusese nevoie ca să-l căpătăm. Cu cât
ştiau mai puţin, cu atât mai puţin îi putea acuza Uniunea Colonială la
procesul de trădare. Deşi se părea că s-ar putea să nu se petreacă aşa ceva –
consiliul de pe Roanoke îi înlăturase pe John şi pe Jane din posturile lor
după ce dezvăluisem unde mă trimiseseră şi pe cine trebuia să văd, şi-l
numiseră pe tatăl lui Gretchen în locul lor. Dar îi dăduseră lui mămica şi
tăticul zece zile ca să primească veşti de la mine înainte să informeze
Uniunea Colonială despre ceea ce făcuseră. Am ajuns înapoi chiar înainte
de limită şi, odată ce au văzut ce-am adus, n-au mai fost înclinaţi să-i ofere
pe părinţii mei afecţiunii tandre a sistemului judiciar al Uniunii Coloniale.
N-aveam de gând să mă plâng pentru asta.
După ce le-am făcut cunoştinţă mămicii şi tăticului cu generatorul de
câmp sugător, m-am dus la plimbare şi am găsit-o pe Gretchen, citind o
carte pe verandă.
— M-am întors! am anunţat.
— Oh, replică ea, întorcând cu nonşalanţă o pagină. Ai fost plecată?
Am zâmbit larg; ea zvârli cartea după mine şi-mi spuse că dacă-i mai
fac vreodată aşa ceva, o să mă strângă de gât, şi că putea s-o facă, pentru că
fusese întotdeauna mai bună decât mine la cursurile de apărare. Ei bine, era
1005
adevărat. Era mai bună. Apoi ne-am îmbrăţişat, ne-am împăcat şi am plecat
să-l găsim pe Magdy, ca să-l putem sâcâi în stereo.
Zece zile mai târziu, Roanoke a fost atacată de Nerbros Eser şi cam de o
sută de soldaţi arrisieni, asta fiind rasa lui Eser. Eser şi soldaţii lui au
mărşăluit de-a dreptul în Croatoan şi au cerut să stea de vorbă cu şefii. S-au
ales în schimb cu Savitri, asistenta administrativă; ea le-a sugerat să se
întoarcă la navele lor şi să pretindă că invazia n-a avut loc niciodată. Eser a
ordonat unui soldat de-al său s-o împuşte pe Savitri, şi-atunci au aflat cum
un câmp sugător le poate da de-a binelea peste cap armele. Jane a reglat
câmpul astfel încât să încetinească gloanţele, dar nu şi proiectilele mai
lente. De aceea puştile soldaţilor arrisieni n-au mers, dar aruncătorul de
flăcări al lui Jane, da. Ca şi arcul de vânătoare al tăticului. Şi cuţitele lui
Hickory şi Dickory. Şi vagonetul lui Manfred Trujillo. Şi aşa mai departe.
La sfârşit, Nerbros Eser nu mai avea niciunul dintre soldaţii cu care
aterizase, şi a fost de asemenea surprins să afle că nava de luptă pe care-o
parcase pe orbită nu mai era nici ea la locul ştiut. Ca să fim cinstiţi, câmpul
sugător nu se întindea în spaţiu; acolo am avut puţin ajutor de la un
binefăcător care a dorit să rămână anonim. Dar oricum ai lua-o, jocul lui
Nerbros Eser pentru conducerea Conclavului a ajuns la un sfârşit foarte
trist şi jenant.
Unde eram eu în toate astea? Păi, ascunsă în siguranţă într-un adăpost
împotriva bombelor, împreună cu Gretchen, Magdy şi o ceată de alţi
adolescenţi, acolo eram. În ciuda tuturor evenimentelor din luna
precedentă, sau poate din cauza lor, s-a luat decizia executivă potrivit
căreia am avut parte de destulă emoţie pentru moment. N-aş putea spune că
n-am fost de acord cu hotărârea. Ca să fiu sinceră, abia aşteptam să mă
întorc la viaţa mea de pe Roanoke, cu prietenii, fără nimic pentru care să -
mi fac griji în afară de şcoală şi de repetiţiile pentru următorul chef. Asta
era ceea ce-mi doream acum.
Apoi sosi în vizită generalul Gau.
Venise să-l aresteze pe Nerbros Eser, ceea ce şi făcu, spre marea lui
satisfacţie personală. Dar era acolo şi pentru alte două motive.
Primul era să-i informeze pe cetăţenii de pe Roanoke că dăduse un ordin
permanent ca niciun membru al Conclavului să nu atace vreodată colonia
noastră, şi că lăsase rasele din acea parte de spaţiu care nu aparţineau
Conclavului să înţeleagă limpede că, dacă oricăreia dintre ele i-ar fi intrat
în cap să-şi facă planuri în legătură cu mica noastră planetă, el personal ar
1006
fi foarte dezamăgit. Lăsase nerostit ce nivel de represalii garanta
„dezamăgirea personală”. Era mai eficace astfel.
Locuitorii de pe Roanoke aveau păreri împărţite în privinţa asta. Pe de o
parte, Roanoke era acum practic imună la atac. Pe de altă parte, declaraţia
generalului Gau îi făcu pe toţi să vadă că Uniunea Colonială însăşi nu
făcuse prea multe pentru Roanoke, nu doar în ultima vreme, ci
dintotdeauna. Sentimentul general era că Uniunea Colonială era
răspunzătoare pentru multe, şi până când nu răspundea pentru aceste
lucruri, locuitorii de pe Roanoke se simţeau perfect îndreptăţiţi să nu
acorde prea multă atenţie dictatelor Uniunii Coloniale. Cum ar fi, de
exemplu, cel în care Manfred Trujillo trebuia să-i aresteze pe părinţii mei
şi să-i închidă sub acuzaţia de trădare. După cât se părea, Trujillo avea mari
dificultăţi să-i găsească, atât pe John cât şi pe Jane, după sosirea ordinului.
O şmecherie abilă, având în vedere cât de des vorbeau.
Dar asta ducea la celălalt motiv pentru care venise Gau.
— Generalul Gau ne oferă adăpost, îmi spuse tăticul. Ştie că mămica ta
şi cu mine vom fi acuzaţi de trădare – câteva capete de acuzare par
probabile – şi nu e complet în afara tărâmului posibilului ca să fii acuzată
şi tu.
— Păi, am comis o trădare, am comentat. Ce zici de asocierea cu
conducătorul Conclavului şi toate celelalte?
Tăticul nu mă băgă în seamă.
— Problema este următoarea: chiar dacă cei de aici nu se grăbesc să ne
predea, e doar o chestiune de timp până când UC va trimite o autoritate
reală să ne preia. Nu le putem cere oamenilor de-aici să intre în şi mai
multe încurcături din cauza noastră. Trebuie să plecăm, Zoë.
— Când?
— În ziua următoare. Nava lui Gau e aici acum, dar nu cred că UC o s-o
ignore prea multă vreme.
— Aşadar, o să devenim cetăţeni ai Conclavului.
— Nu cred. O să stăm printre ei pentru o vreme, da. Dar am un plan
care o să ne ducă într-un loc cu care cred că s-ar putea să fii încântată.
— Şi unde-i asta?
— Păi, ai auzit vreodată de locşorul acela numit Pământ?
Tăticul şi cu mine am mai vorbit vreme de câteva minute, apoi m-am
dus la Gretchen, căreia chiar am reuşit să-i spun „bună”, înainte să
izbucnesc în suspine. Mă îmbrăţişă şi mă strânse lângă ea, apoi mă anunţă
că totul era în ordine.
1007
— Ştiam c-o să urmeze aşa ceva, îmi spuse. Nu faci ceea ce-ai făcut tu
şi apoi te întorci şi te prefaci că nu s-a-ntâmplat nimic.
— Am crezut că ar merita să-ncerc.
— Asta pentru că eşti o idioată!
Am început să râd.
— Eşti o idioată, şi sora mea, şi te iubesc, Zoë!
Ne-am mai ţinut în braţe un pic. După aceea veni la mine acasă şi ne
ajută, pe mine şi pe familia mea, să ne împachetăm viaţa pentru o plecare
grăbită.
Veştile se împrăştie, aşa cum se întâmplă într-o colonie mică. Trecură
pe la noi prietenii, ai mei şi ai părinţilor, singuri, câte doi, câte trei. Ne-am
îmbrăţişat, am râs, am plâns, ne-am luat rămas-bun şi am încercat să ne
despărţim frumos. Când soarele se apropie de apus, sosi Magdy şi
împreună cu Gretchen şi cu mine am făcut o plimbare la ferma Gugino,
unde am îngenuncheat şi am sărutat piatra de mormânt a lui Enzo; mi-am
luat rămas-bun de la el pentru ultima oară, chiar dacă îl purtam încă în
inimă. Ne-am întors acasă şi Magdy şi-a luat rămas-bun atunci,
îmbrăţişându-mă atât de înverşunat încât am crezut că o să-mi frângă
coastele. Şi apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: mi-a dat un sărut
pe obraz.
— La revedere, Zoë, spuse el.
— La revedere, Magdy. Ai grijă de Gretchen pentru mine.
— O să încerc. Dar ştii cum e ea…
Am zâmbit la replica asta. Apoi se duse la Gretchen, o îmbrăţişă şi o
sărută. Plecă.
Am rămas numai Gretchen şi cu mine, împachetând, vorbind şi
tachinându-ne una pe cealaltă tot restul nopţii. Până la urmă, mămica şi
tăticul se duseră la culcare, dar nu părură să aibă ceva împotrivă ca
Gretchen şi cu mine să stăm mai departe toată noaptea, până dimineaţă.
Un grup de prieteni sosi într-o căruţă menonită trasă de cai ca să ne ducă
lucrurile (şi pe noi) până la naveta Conclavului. Am început scurta
călătorie râzând, dar am tăcut pe măsură ce ne apropiam de navetă. Nu era
o tăcere tristă; era o tăcere care apare atunci când ai spus tot ce trebuia să
spui unei alte persoane.
Prietenii noştri urcară în navetă tot ce luam cu noi; erau o mulţime de
lucruri pe care le lăsam în urmă, prea voluminoase ca să le cărăm şi pe care
le dăduserăm coloniştilor. Unul câte unul, toţi prietenii mă îmbrăţişară, îşi
1008
luară rămas-bun şi coborâră. Din nou, am rămas împreună numai Gretchen
şi cu mine.
— Vrei să vii cu noi? am întrebat.
Gretchen râse.
— Cineva trebuie să aibă grijă de Magdy, zise ea. Şi de tata. Şi de
Roanoke.
— Întotdeauna ai fost cea organizată, am remarcat.
— Iar tu ai fost întotdeauna tu.
— Cineva trebuia să fie. Şi oricine altcineva ar fi stricat totul.
Gretchen mă îmbrăţişă iar. Apoi se dădu înapoi.
— Fără rămas-bun, spuse ea. Eşti în inima mea. Ceea ce înseamnă că nu
pleci.
— Bine. Fără rămas-bun. Te iubesc, Gretchen.
— Şi eu te iubesc.
Se întoarse şi se îndepărtă, şi nu se uită nicio clipă înapoi, deşi se opri
să-i dea lui Babar o îmbrăţişare. El o umplu toată de salivă. Apoi Babar
veni la mine, iar eu l-am dus în compartimentul pasagerilor din navetă. Cu
timpul, veniră înăuntru toţi ceilalţi. John. Jane. Savitri. Hickory. Dickory.
Familia mea.
M-am uitat afară pe fereastra navetei la Roanoke, lumea mea, casa mea.
Dar nu mai era casa noastră. M-am uitat la ea şi la oamenii de pe ea, dintre
care pe unii îi iubeam iar pe alţii îi pierdusem. Încercând să absorb totul, s-
o fac parte din mine. S-o fac parte din istoria mea. Din povestea mea. Să
mi-o aduc aminte, astfel încât să pot spune povestea timpului petrecut de
mine aici, nu în ordine, dar adevărată, aşa că oricine mă întreabă să poată
simţi ce-am simţit eu despre timpul meu, pe lumea mea.
M-am aşezat, m-am uitat şi mi-am adus aminte aşa cum era în
momentul prezent.
Şi când am fost sigur că a fost de-ajuns, am sărutat fereastra şi am tras
perdelele.
Motoarele navetei se treziră la viaţă.
— Pornim! exclamă tăticul.
Am zâmbit şi am închis ochii şi am numărat invers secundele până la
decolare.
Cinci. Patru. Trei. Doi.
Unu.
1009
MULŢUMIRI
La sfârşitul cărţii mele Ultima colonie, am pomenit că era probabil să
mă îndepărtez de universul din „Războiul bătrânilor” pentru o vreme, şi în
special că o să las să se odihnească personajele John Perry şi Jane Sagan,
să le las să aibă parte de acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Aşadar, se poate întreba oricine, în mod rezonabil, ce caută aici Povestea
lui Zoë?
Există un număr de motive, dar două mai importante au de-a face cu
reacţia publicului. Primul a fost că am primit o mulţime de mesaje care
sunau cam aşa: „Hei, Ultima colonie a fost grozavă. Acum mai scrie o
carte. Şi fă-o despre Zoë. A, şi aş vrea şi un ponei.” Ei bine, n-am putut
face nimic în privinţa poneiului (îmi pare rău), dar cu cât m-am gândit mai
mult, cu atât mi-am dat seama că şi eu eram interesat să ştiu mai multe
despre Zoë. Zoë a jucat roluri secundare esenţiale în Brigăzile fantomă şi
în Ultima colonie, şi i s-au întâmplat destule lucruri de-a lungul cărţilor
încât să cred că acestea vor fi de-ajuns ca să-i relatez povestea şi s-o fac
interesantă. E la latitudinea voastră să-mi spuneţi dacă am avut dreptate sau
nu, dar vă spun că eu sunt destul de încântat.
Cealaltă reacţie a publicului a implicat două critici la adresa cărţii
Ultima colonie. În cartea aceea, „vârcolacii”, specia inteligentă indigenă de
pe Roanoke, au jucat un rol într-un punct critic al intrigii şi, după ce au
făcut asta, au dispărut din restul cărţii. Am crezut că explicasem suficient
de bine dispariţia lor, dar destul de mulţi cititori au fost fie nemulţumiţi de
explicaţie, fie că le-a scăpat din vedere în întregime, prin urmare am primit
o mulţime de mesaje care întrebau: „Unde s-au dus vârcolacii?” Asta m-a
enervat, nu pentru că cititorii se plângeau, ci pentru că era limpede că nu
fusesem atât de deştept, explicându-le ieşirea din poveste, aşa cum mi-ar fi
plăcut.
Pe lângă asta, au existat câteva critici (absolut corecte) cu privire la
Ultima colonie, referitoare la faptul că plecarea lui Zoë în spaţiu şi
întoarcerea ei cu un „câmp sugător”, care era exact ceea ce aveau nevoie
apărătorii de pe Roanoke ca să-şi înfrângă atacatorii, a reprezentat o
manevră complet deus ex machina din partea unui scriitor leneş. Da, bine.
Asta e problema de a şti mai mult decât cititorii tăi; ca autor, ştiam toată
povestea din fundal, dar cu niciun chip n-o puteam introduce în carte fără
să bag cu forţa în ea o digresiune de 30.000 de cuvinte. Aşa că am fluturat
1010
puţin din mână şi am sperat că n-o să fiu prins. Surpriză! Se pare că am
cititori deştepţi!
Aşa că în ambele cazuri de nemulţumire a cititorilor, scrierea Poveştii
lui Zoë mi-a permis o a doua vizită în aceeaşi poveste şi în cursul
procesului ea m-a ajutat să dau evenimentelor care au loc în universul
„Războiului bătrânilor” mai multă coerenţă interioară şi mai multă
inteligibilitate. Ce-am învăţat de aici? Mai ales să ascult reacţiile din partea
cititorilor, atât pe cele pozitive („scrie mai mult!”) cât şi pe cele negative
(„rezolvă asta!”). Mulţumesc pentru ambele tipuri de mesaj.
Din cauză că am vrut să mă ocup de întrebările cititorilor şi pentru că
am crezut că ar fi distractiv şi interesant de făcut aşa ceva, am scris
Povestea lui Zoë astfel încât să aibă loc în paralel cu evenimentele din
Ultima colonie, spusă dintr-un punct de vedere complet diferit. Fireşte, nu
sunt prima persoană care să se gândească la acest truc ingenios (şi aici
trebuie să-mi scot pălăria în faţa celor care m-au inspirat în mod special,
Orson Scott Card cu Umbra lui Ender şi Tom Stoppard cu Rosencrantz şi
Guildenstern sunt morţi), dar, prostul de mine, am crezut că o să fie uşor!
Într-adevăr, îmi aduc aminte că i-am spus chiar eu lui Patrick Nielsen
Hayden, redactorul meu: „Ştiu deja intriga şi personajele; cât de greu poate
să fie?” Patrick n-a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, adică să mă apuce de
umeri, să mă scuture ca pe o maracás şi să spună: „Doamne Dumnezeule,
omule, eşti nebun?!?” Pentru că iată un mic secret: să scrii un roman cu
acţiune paralelă care să repovestească de fapt, în mod leneş, povestea dintr-
o carte anterioară este greu. Adică, cel mai greu lucru pe care l-am făcut ca
scriitor până în acest moment. Şi, la naiba, slujba lui Patrick în calitate de
redactor este să facă totul uşor pentru mine. Aşa că simt că el poartă o parte
din responsabilitate pentru lunile de eşec complet şi de pierdere de vreme.
Aşa că, da: dau vina pe Patrick. Pentru tot. Asta-i, mă simt mai bine acum.
(Notă: Paragraful de deasupra este o minciună totală; răbdarea,
înţelegerea şi sfaturile lui Patrick în timpul procesului de scriere au fost
nepreţuite. Dar nu-i spuneţi asta. Sst! E micul nostru secret.)
Celălalt lucru foarte greu în ceea ce priveşte Povestea lui Zoë este faptul
că o scriu din punctul de vedere al unei fete adolescente, ceva ce eu
personal n-am fost niciodată şi care e o specie de creatură pe care n-aş
putea spune că am înţeles-o nici pe vremea când eram un băiat adolescent
(asta n-o să fie nicio noutate pentru contemporanele mele de sex feminin
din liceu).
1011
Pentru o perioadă mult prea lungă, am ajuns la disperare cu privire la
felul în care o să găsesc un stil de scris care să-l aproximeze pe acela al
unei adevărate adolescente, şi nici n-am căpătat sfaturi deosebit de bune de
la prietenii mei de sex masculin. „Păi, petrece şi tu timpul cu adolescente”
este un citat real, vă jur pe ce vreţi voi, din discursul unui prieten de-al meu
ce uitase, în aparenţă, de implicaţiile sociale şi legale ale unei situaţii în
care un bărbat de treizeci şi opt de ani, deloc semănând cu Brad Pitt, ar
pândi fete de clasa a zecea.
Aşadar, am făcut ceva ce cred că a fost mai inteligent şi mai puţin
susceptibil de a-mi obţine un ordin de restricţie: am arătat o parte din
lucrarea mea neterminată unor femei în care am încredere – şi dintre care
toate, aşa mi s-a spus, au fost adolescente la un anumit moment din viaţa
lor. Aceste femei – Karen Meisner, Regan Avery, Mary Robinette Kowal
şi în special soţia mea, Kristine Blauser Scalzi – mi-au fost de folos,
ajutându-mă să găsesc o voce care să i se potrivească lui Zoë, şi în aceeaşi
măsură necruţătoare când mă lăsam prea captivat de propria mea
deşteptăciune imaginară în relaţia cu personajul. În măsura în care Zoë stă
în picioare ca personaj, puteţi atribui meritul influenţei lor; în măsura în
care nu, puteţi da vina pe mine.
L-am pomenit deja pe Patrick Nielsen Hayden ca redactor, dar există şi
alţii la Tor Books care au lucrat şi ei la carte, şi mi-ar plăcea să le ofer
mulţumiri publice pentru munca lor. Printre ei sunt incluşi John Harris,
care i-a dat cărţii o copertă excelentă; Irene Gallor, cel mai bun
tehnoredactor din lume; corectorul Nancy Wiesenfeld, pe care o
compătimesc pentru că a trebuit să vâneze multele mele gafe; şi agentului
de publicitate de la Tor, Dot Lin. Mulţumesc de asemenea, ca întotdeauna,
agentului meu, Ethan Ellenberg, şi de asemenea lui Tom Doherty.
Prieteni! Îi am, nu trebuie nici măcar să-i plătesc, şi m-au ajutat să mă
adun când mă simţeam pe cale să mă prăbuşesc complet. Mulţumirile merg
în special la Anne KG Murphy, Bill Schafer, Yanni Kuznia şi Justine
Larbalestier; cu fiecare am petrecut mai mult timp stând de vorbă pe
mesageria instant decât ar fi trebuit probabil, dar, ei bine… Devin Desai m-
a sunat cu regularitate, ceea ce m-a ajutat să nu mă ciocnesc de pereţii
proverbiali. Mulţumesc şi lui Scott Westerfeld, Doselle Young, Kevin
Stampfl, Shara Zoll, Daniel Mainz, Mykal Burns, Wil Wheaton, Tobias
Buckell, Jay Lake, Elizabeth Bear, Sarah Monette, Nick Sagan, Charlie
Stross, Teresa Nielsen Hayden, Liz Gorinsky, Karl Schroeder, Cory
Doctorow, Joe Hill, surorii mele Heather Doan, şi foarte multor altor
1012
oameni ale căror nume îmi scapă în acest moment pentru că întotdeauna
mintea mi se goleşte când încep să fac liste de nume.
De asemenea, un set suplimentar special de mulţumiri se cuvine
cititorilor blogului meu, Whatever, care au trebuit să se împace cu o
mulţime de întreruperi anul acesta, în timp ce încercam să termin cartea de
faţă. Din fericire, se pricep să se distreze singuri, în timp ce eu bat pe
tastatură ca o maimuţă. Şi un rămas-bun afectuos cititorilor lui By the Way
şi Ficlets.
Anumite nume din carte sunt împrumutate de la oameni pe care-i
cunosc, pentru că nu sunt deloc bun la născocit nume. Aşa că îmi scot
pălăria în faţa prietenilor mei Gretchen Schafer, Magdy Tawadrous, Joe
Rybicki, Jeff Hentosz şi Joe Loong, care are distincţia specială de a fi fost
omorât în două dintre cărţile mele până acum. Nu-i o tendinţă, Joe. Îţi jur.
Un ultim motiv pentru care am vrut să scriu Povestea lui Zoë este acela
că am şi eu o fiică, Athena, şi am vrut ca ea să aibă un personaj de-al meu
cu care să se simtă înrudită. În timp ce scriu asta, fiica mea are nouă ani,
ceea ce înseamnă că e simţitor mai mică decât este Zoë în această carte, aşa
că nu este corect să spun că personajul se bazează pe Athena. Cu toate
acestea, multe dintre calităţile lui Athena sunt vizibile la Zoë, inclusiv ceva
din simţul umorului şi conştiinţa a cine este ea în această lume. Aşa că
mulţumirile mele şi dragostea merg la Athena, o inspiraţie pentru această
carte şi pentru viaţa mea în general. Aceasta este cartea ei.
1013