UNIVERSITATEA SPIRU HARET – FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI -PIPP an I

Student - Soprovici Cristina Andreia

– Evaluarea nr. 1

Unitatea și diferența dintre etică şi deontologie

Una dintre cele mai vechi discipline umaniste, ale cărei contururi coboară cu peste 2000 de ani în
urmă, Etica, în sensul clasic, este ştiinţa ethosului - ştiinţa axată pe cercetarea unui fenomen deosebit de
complex şi înalt semnificativ pentru existenţa umană: Morala. De altfel, Aristotel se pare că a fost
primul gânditor care a folosit termenul etică în înţelesul de ştiinţă a moralei. Lucrarea sa Etica
Nicomahică este un adevărat manual de etică, acesta fiind considerat de către Stagirit a fi domeniu al
cunoaşterii practice, iar morala, înţelepciune şi deprindere practică manifestate în comportament.
Limba română a consacrat termenii amintiţi, etica fiind o ştiinţă şi ramură a filozofiei, iar morala
constituind obiectul ei de studiu.
Morala reprezintă teoria etică. Corpusul ei integrează valori şi prescripţii admise într-un cadru
social-istoric determinat.
Până la cristalizarea ei în teorie etică, deci până la morală - acceptată prin raţiune - schimbarea la
nivel de individ şi societate poartă însemnele: modei, dreptului şi ale moravurilor, suportând
sancţionarea prin ridicol, corecţia prin instituţionalizare şi controlul opiniei publice.
Morala este teorie ştiinţifică şi artă, totodată, de îndrumare a conduitei. Ea înseamnă şi efort de
conformare la norme, dar şi îndemn de a le urma. Morala este concepţia, care, ca aplicare practică
constituie moralitatea. Derivată din latinul moralitas, moralitatea semnifică morala în act. Ea se leagă,
predilect, de idea de bine, într-o vreme (sec. IV e.n) moralitatea identificându-se cu “ bunele moravuri“.
Deci este valoare morală, conformitatea la idealul moral. În accepţie extinsă, moralitatea exprimă
caracterul, valoarea din punctul de vedere al binelui şi răului, de identificat la nivelul persoanelor,
judecăţilor, actelor.
Deontologia este teoria îndatorărilor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în
temeiul cărora omul se poate manifesta. Cuvântul deontologie desemnează reguli, datorii, obligaţii, ceea
ce trebuie făcut. Etimologic, este un termen foarte apropiat celor de morală, etică.
Deontologia reprezintă o ştiinţă a moralei, una dintre diviziunile eticii, care studiază drepturile,
îndatoririle şi etaloanele de acţiune, de apreciere, şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. În
evoluţia istorică a eticii, preocupările deontologice cu reflexia centrală pe conştientizare şi
responsabilizare s-au impus mai ales, odată cu societatea modernă. Aceasta a însemnat şi o agresare a
principiilor universaliste ale eticii referitoare la reprezentarea unei lumi stabile, ordonate şi armonioase.
Asemenea schimbării reliefate de către Max Weber au determinat o mai mare atenţie în privinţa
adaptării omului la realitatea modernă cu pluralismul sistemelor de evaluări şi de imagini asupra lumii,
cu paradoxurile precum cel al emancipării: tehnologia care pe de o parte eliberează prin
instrumentalizarea lucrurilor, pe de altă parte este obstacol în faţa eliberării prin alienarea ce o provoacă
la nivelul umanului, respectiv aducerea sentimentului confuz al atingerii integrităţii, libertăţii persoanei.
De-ar fi să ne gândim, de exemplu la efectele informatizării societăţii, pe lângă multe binefaceri
prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage şi riscul limitării în dezvoltarea
inteligenţei naturale, riscul unei deprofesionalizări - omul este în mare măsură un manipulator, un
operator, cu calculatorul care devine el expert. De unde, manifestarea unei sensibilităţi sporite în planul
vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia. În fapt, şi alte evenimente au marcat semantica
termenului etică, orientând către dimensiunea deontologică. Cu prisosinţă, deontologia se dezvoltă în
prezent şi ca rezultat al necesităţii de a reglementa mai ales conduita profesională în temeiul unor
exigenţe morale în perspectivă umanistă; expresie a sesizării conflictelor de valori a problemelor ridicate
de rezultatele cercetării ştiinţifice, de amploare şi sofisticarea tehnicii şi a tehnologiilor, cu efecte asupra
vieţii şi sănătăţii, asupra mediului natural; expresie a înţelegerii problemelor etice apărute prin contacul
dintre anumite valori şi constrângerile realităţii economice, juridice, tehnice, a noilor probleme privind
raporturile omului cu natura.
Etica şi deontologia - ca disciplină de studiu - prezintă o importantă funcţie formativă. Asigură un
minimum de cunoştinţe fundamentale, absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea
personalităţii, pentru realizarea de sine în termenii libertăţii şi ai integrării armonioase în mediul natural
şi social, ajutând esenţial la luminarea asupra propriului destin prin interiorizarea unor valori şi principii,
ale idealului de muncă şi de viaţă, respectiv, la asumarea acestora şi la acţiunea în temeiul lor - factor
substantial de progress individual şi social.
Educaţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor,valorilor morale specifice
unei societăţi istoric determinate în vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri,
comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor morale de personalitate. Este o activitate
sistematic organizată de diferite instituţii sociale, între care şcoala ocupă poziţia cea mai importantă.
În perspectivă pedagogică, educaţia morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a
conştiinţei morale a personalităţii umane, proiectată şi realizată la nivel teoretic şi nivel practic.
Formarea - dezvoltarea conştiinţei morale la nivel “ideologic” angajează “teoria morală”, bazată
pe norme proiectate şi realizate în toate ciclurile vieţii, în mod special în plan cognitiv, dar şi în plan
afectiv şi volitiv. Formarea - dezvoltarea conştiiţei morale la nivel “psiho-social” angajează “practica
morală”, bazată pe acţiuni proiectate şi realizate în toate ciclurile vieţii, integrate în mod special în plan
atitudinal.
Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale. Toate
aceste component constituie structura sistemului moral. Considerăm că este important ca moralitatea
individuală să coincidă cu moralitatea colectivă pentru o bună integrare în societate. Acest lucru fiind
important și în reușita noastră în viață.
Conform celor scrise mai sus, educația morală influențează în mod cert judecata individului în
comportamentul său profesional, dar și in respectarea comandamentelor etice pe care le prevede meseria
sa. Morala individuală la rândul ei aderă la cerințele societății în care se află.
Considerăm că societatea are un mare impact asupra moralei populației, deoarece aceasta
promovează valori morale și exemple de conduită. Însă omul este liber să aleagă dacă vrea sau nu să
respecte aceste lucruri. Aceste valori sunt într-o continuă schimbare, ele diferă de la o perioadă istorică
la alta, dar și de la o țară la alta. Însă există valori morale care au fost promovate în toate societăţile, de
la cele antice, până la cele contemporane (valori morale perene): sinceritatea, cinstea, buna-cuviinţă,
demnitatea, omenia, cumpătarea etc., înţelesul lor însă a fost diferit de la o perioadă la alta.
În concluzie, spunem despre o persoană că este o fiinţă morală atunci când îşi întemeiază viaţa pe
sentimente de dragoste, generozitate, altruism; când pune morala deasupra intereselor sale egoiste, când
este capabilă să preţuiască şi să respecte fiinţa umană.
Nu putem vorbi de moralitate dacă nu avem capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, de ai trata ca
oameni, adică „ ca scop şi niciodată ca mijloc " , ca instrumente pentru satisfacerea plăcerilor şi
intereselor noastre.
Morala nu se bazează pe constrângerea exterioară, ci pe îndeplinirea de bunăvoie a datoriei. Ea
cere să preferi cinstea nu de teamă, nici din interes, ci pentru că necinstea este un rău, este sub
demnitatea umană.