,,Tragedie în patru tablouri

PERSONAJE: IONA, pescar; PESCARUL I; PESCARUL II , fără vârstă, figuranţi

Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă,
tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale
interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe,
neostentativ. Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.
TABLOUL I: Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă
jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste
cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic
acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori. […]
- (Răguşit.) Iona!
- (Mai răguşit.) Iona!
- Nimic.
- Pustietate.
- Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul.
- (Băgând de seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul?
- (Mai strigă o dată, să verifice bănuiala.) Io...(Aşteaptă) ...na... (Aşteaptă)
- (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu... […]
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt.
- S-ar putea isca o furtună!
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi...
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată. […]
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
- Şi să tacă. (Pauză.)
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
- (Strigă.) Ionaaa!
- Nimic.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona! (Pauză.)
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace.
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte... (Râzând.) Cred că ar trebui să
pescuiască în altă mare. Poate acolo...
- Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?! […]
TABLOUL IV: - Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
- Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a gre-
şit-o. Trebuia s-o ia-n partea cealaltă.
- (Strigă.) Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu
mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
- (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.” (Marin Sorescu, Iona)

,,ACTUL IV (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva
orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în
casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină.) 
SCENA I: ZOE şi TIPĂTESCU
ZOE:Unde e? Unde poate să fie Caţavencu?
TIPĂTESCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ... (după o pauză, apropiindu-se de Zoe.) Ei? Şi pentru ce
voieşti să ştii? Pentru că să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije... Zoe, gândeşte-te: de
două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, – am ordine să-i fac o primire
strălucită... […]
SCENA II: ACEIAŞI - TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ DANDANACHE, venind din fund
TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache!
ZOE şi TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente.) […]
DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit) Sărut mâna... Şi domnul? Bărbatul dumneei?
TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand...
DANDANACHE Şi d-voastră?
TRAHANACHE: Şi eu?... Bărbatul dumneei... Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral şi... ai puţintică răbdare... (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui
Dandanache), sunt aicea toate comitetele...
DANDANACHE: Mersi!... Şi domnul?...
TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. […]
DANDANACHE: Da' de deranz... destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc,
zdronca-zdronca... Stii, m-a zdrunţinat!... Si clopoţeii... (gest) îmi ţiuie urechile... stii asa sunt de ameţit si de obosit...
nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi
o idee, d-le prezident puicusorule...” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

,,ACTUL III: Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ
mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta şi în stânga tronului, două
intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o uşă. Ferestre în dreapta. [...]
SCENA VIII: ŞTEFAN intră la braţul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint c-o mantie de postav roşu [...].
Galben la faţă şi cu cearcăne la ochi. Şchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN,
doftorul ŞMIL. Vin pe uşa din stânga.
ŞTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ş-asta... Amândouă m-au slujit cu credinţă... P-amândouă mi-am pus
nădejdea. (Schimburi de-nchinăciuni.) Vedeţi cum mă sprijin... Ş-amândouă mă ţin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aş
prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mănăstirea Putnei, în rândul strămoşilor... O! lasă, Şmil, n-ai grije... (Se uită
printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Şmil, da... Ai zis ceva?
DOFTORUL ŞMIL: Eu? Nu, măria-ta.
ŞTEFAN (se ridică din jeţ): Măria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după
ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit,
episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea
un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-
şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa
[...] ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...
HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta!
TOŢI: Aşa e! […]
ACTUL IV: O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o
piele de urs şi două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru
Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în
curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei
în planul întâi.
SCENA V: ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA [...]
DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta?
ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic.
DOAMNA MARIA: Ţi-e cald?
ŞTEFAN: Nu.
DOAMNA MARIA: Ţi-e frig?
ŞTEFAN: Nu.
DOAMNA MARIA: Cum te simţi?
ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după
cel mândru...” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apus de soare)