MONASTIREA ARGEŞULUI

Baladele populare nu sunt numai evocări de fapte eroice înveşmântate într-o aură
legendară, ci ele dezvăluie o concepţie specific românească despre viaţa terestră şi cea
cosmică, despre rostul şi destinul uman, despre artă.
Baladă populară publicată pentru prima dată în colecţia lui V. Alecsandri, Poezii
poporale. Balade(Cântece bătrâneşti), II, Iaşi,1853, Monastirea Argeşului este cântecul epic
despre jertfa zidirii. „Ritualul de construcţie, aprecia M. Eliade, este o consecinţă teoretică a
unui mit cosmogonic şi a unei întregi metafizici arhaice, care afirmă că nimic nu poate dura
dacă nu are „suflet” sau nu este „însufleţit”. Secvenţa se întinde astfel de la cosmogonie la
produsul literar popular”. În numeroase mitologii, la crearea lumii, demiurgul a săvârşit un act
sacrificial, iar acest mit cosmogonic devine modelul exemplar al tuturor creaţiilor.
Conţinutul baladei se structurează pe câteva motive fundamentale. Expoziţiunea se
construieşte pe motivul zidului părăsit. Vodă şi cei zece meşteri caută „Un zid părăsit/Şi
neisprăvit”. Motivul cuprinde prezentarea protagoniştilor şi călăuzirea lor de un cioban. Locul
este damnat, marcat prin zidul părăsit la care se reped „câinii cum îl văd”, „Şi latră-a pustiu/Şi
urlă-a morţiu”. Balada nu motivează de ce locul a devenit astfel, dar ne sugerează că el poate
fi absolvit de un asemenea marcaj prin rituri specifice. Al doilea motiv al baladei este cel al
surpării zidurilor, motiv ce reprezintă intriga operei. Tot ce zidesc meşterii ziua se surpă
noaptea. Efortul meşterilor este sugerat de poetul anonim prin intermediul chiasmului, şi se
desfăşoară în atmosfera tensionată de furia neputincioasă a voievodului: „Tremura
lucrând/Lucra tremurând”. Motivul visului aduce în potenţarea şi evoluţia conflictului,
remediul eşecului: Manole are un vis profetic care îi dezvăluie soluţia ritualică a posibilităţii
împlinirii visului său creator, aceasta impunând sacrificiul uman, prin zidirea unei fiinţe
omeneşti în temelii. Sacrificarea soţiei este actul ritualic fundamental, cheia de boltă a
baladei.
Motivul femeii destinate zidirii are profunde implicaţii estetice. Prin el sunt puse
faţă în faţă două personaje a căror evoluţie în baladă dinamizează întreaga mişcare sufletească
a cititorului: versurile se opresc îndelung asupra vieţii interioare a marelui meşter, rezistenţa
lui bărbătească fiind pusă la grea încercare--, faptele pun însă în relief două personaje puternic
conturate, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare. Procedeele artistice de mare
simplitate(două invocaţii patetice, două tablouri zugrăvind dezlănţuirea uşor hiperbolizată a
stihiilor, în care enumeraţia – ca procedeu compoziţional – ocupă locul central, o metaforă-
„floarea câmpului”, ici acolo câte un epitet), transmit în modul cel mai firesc toată această
bogăţie de fapte, de însuşiri, de sensuri. Zidirea treptată dezvăluie întregul zbucium sufletesc
al lui Manole şi suferinţele Anei. În timpul zidirii profilurile morale ale celor doi se
desăvârşesc: delicateţea sufletească a Anei, o oarecare naivitate izvorâtă din abnegaţia ei
pentru Manole şi pentru idealul artistic al acestuia, dar şi tăria de caracter şi stăpânirea de sine
ale lui Manole. Zidirea treptată urcă gradat suferinţa pe culmile tragismului, atingând, în
planul tensiunii emoţionale a cititorului, un punct maxim de intensitate. Sensibilitatea artistică
a poetului anonim, umanitarismul popular sunt susţinute în text de o versificaţie în care
diminutivul şi interjecţia cu încărcătură afectivă de compasiune au un rol precumpănitor.
Tragismul situaţiei e , de asemenea, transmis de invocaţia Anei către Manole, reluată de trei
ori în alternanţă cu pasajele care marchează dispariţia treptată sub zid a femeii.
Motivul conflictului feudal are, în structura baladei, două funcţii principale: una
compoziţională, pentru că leagă motivul zidului părăsit, care marchează începutul
construcţiei, cu finalul baladei, când opera e desăvârşită, alta etică, subliniind opoziţia dintre
idealul artistului de vocaţie şi egoismul îngust al conducătorului medieval. La nivel estetic,
motivul potenţează emoţia artistică în vederea încheierii baladei.
 Zborul de Icar al meşterului Manole şi moartea sa tragică au semnificaţii aparte.
Manole trece pe prim-plan fără a aduce vreo „scădere figurii atât de duioase şi de umane a
soţiei. Soarta amândurora este nedespărţită. Iar faptul că tot este privit din perspectiva sfâşierii
lăuntrice a meşterului dă baladei orizont şi înţeles adânc”(Caracostea). Rămas pe acoperiş
după luarea schelelor la porunca lui vodă, Manole îşi construieşte aripi din şindrilă, asemenea
celorlalţi meşteri. Când se pregătea să sară, aude glasul duios şi stins al soţiei: „Cum o auzea,/
Manea se pierdea,/ Ochii-i se-nvelea,/ Lumea se-ntorcea,/ Norii se-nvârtea/ Şi de pe grindiş,/
De pe coperiş,/ Mort bietul cădea!/ Iar unde cădea,/ Ce se mai făcea?/ O fântână lină,/ Cu apă
puţină,/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată!”. Transformarea lui Manole în fântână este o formă
de apoteozare a sa, „cu ajutorul mijloacelor mitice”(Bârlea). Iar fântânile au, în cultura
tradiţională, semnificaţii multiple, printre care perpetuarea amintirii cuiva. În corpurile lor noi,
mănăstirea şi izvorul, cei doi soţi se reîntâlnesc în postexistenţă, unde dragostea lor se
perpetuează. Dincolo de a fi un orgolios mânat de patima creaţiei, cum se afirmă adesea,
Manole este un sacerdot care înfăptuieşte un act ritualic cu adânci semnificaţii cultice. El îşi
jertfeşte soţia şi se jertfeşte pe sine pentru construirea unui locaş de cult, loc de rugă şi
reculegere, centru, imagine şi axă a lumii.
Subiectul baladei reprezintă mai mult decât o întâmplare, fiind pătruns de „forţele
tainice, devine mit”(Caracostea). Este greu de spus dacă balada redescoperă mitul(Călinescu)
sau dacă îl perpetuează; oricum, personajele principale au conservat până aproape de zilele
noastre jertfa zidirii, al cărei model exemplar este cosmogonia.

Prof. Marinela Pîrvulescu

Cosmogonie = naştere a lumii
Sacerdot = preot, părinte, ierarh