ȘCOALA ENGLEZĂ

Pe tot parcursul dezvoltării teoriei, denumire de ,,școala engleză” a devenit larg acceptat,
nu în ultimul rând pentru că a fost dezvoltat aproape exclusiv la London School of Economics,
Cambridge și Oxford University.
Teoria școlii engleze a relațiilor internaționale (denumită uneori și realism liberal , școala
Societății Internaționale sau instituționaliștii britanici ) susține că există o „societate a statelor” la
nivel internațional, în ciuda condiției anarhiei (adică lipsa unui conducător global sau a unui stat
mondial).
Școala engleză reprezintă convingerea că ideile, mai degrabă decât simplele capacități materiale,
modelează conduita politicii internaționale și, prin urmare, merită analize și critici.
În acest sens, este similar cu constructivismul , deși Școala engleză își are rădăcinile mai mult în
istoria lumii, dreptul internațional și teoria politică și este mai deschisă abordărilor normative
decât este în general cazul constructivismului.
Apare ca nevoie a unei abordări distincte și sistematice, diferite față de viziunea savanților
americani cu privire la relațiile internaționale și este luată în considerare tot mai mult în zilele
noastre. Cei care se identifică cu această abordare aleg Școala engleză datorită sintezei de teorii
și concepte diferite pe care le oferă.
 Școala engleză intenționează să ofere o viziune asupra relațiilor internaționale care
combină teoria și istoria, moralitatea și puterea, agenția și structura. Noi astfel de idei
au apărut după anii ‘50 în Marea Britanie;
 Școala engleză s-a concentrat pe tipul de întrebări de natură culturală și contestații
normative, care atingeau vârful agendei internaționale din anii ‘90.
În viziunea lor, societatea există de trei feluri: internațională, sistematică și mondială; viziunea
Școlii engleze ne arată că fiecare au o importanță diferită (nu sunt egale).
Societatea internațională este compusă dintr-un grup de state, care și-au stabilit relații, reguli și
recunoașterea interesului comun pentru respectarea acestor înțelegeri. Recunoașterea este
primul pas în construirea unei astfel de societăți. Ex. China nu a fost recunoscută ca stat suveran
de către statele vestice până în 1942. Așadar, nu avea aceleași drepturi și egalități cu acele state
(nu era un membru al societății internaționale).
Societatea sistematică apare atunci când există interacțiune între comunități, de așa intensitate
încât fiecare ia în considerare comportamentul celuilalt. Existența unei societăți presupune
existența unui sistem.
Societatea mondială este asemănătoare cu cea internațională, diferența fiind referirea la
interesele și valorile comune care unesc toate părțile ale comunității umane. Urmăresc
valori/interese precum drepturile omului, dreptul persoanelor indigene la autonomie, nevoia de
companii transnaționale neîngrădite de statele suverane sau nevoia de justiție în retrospectiva
venită din partea fostelor puteri colonizate.
Conform autorilor Școlii engleze, în ultimele trei secole avem de-a face cu o societate
internaționalã, ale cãrei limite geografice s-au extins treptat, pornind de la spațiul european și
ajungând sã cuprindã, actualmente, întreaga planetă. Societatea internaționalã a ultimelor trei
secole poate fi descrisã prin trei vectori definitorii, cãrora le corespund trei tradiții de abordare în
Relațiile Internaționale, caracterizatã fiecare de anumite procese specific.
  primã tradiție este cea hobbesianã, centratã pe conflict și rãzboi;
 a doua tradiție este cea lockeanã, care accentueazã relațiile contractuale, de schimb, din
relațiile internaționale (cum sunt relațiile de cooperare economicã);
 A treia tradiție este cea kantianã, a societãții globale, care se concentreazã asupra
proceselor de solidarizare transnaționalã și asupra a ceea ce astãzi includem în ideea de
guvernare globalã (global governance).
 Așadar societatea de state a ultimelor secole se structureazã în jurul a trei procese
esențiale: rãzboiul (conflictul), schimbul (cooperarea) și solidarizarea (comuniunea).

Așadar societatea de state a ultimelor secole se structureazã în jurul a trei procese

esențiale: rãzboiul (conflictul), schimbul (cooperarea) și solidarizarea (comuniunea).

 Celor trei fenomene le corespund, potrivit lui Wight, trei școli de gândire în Relațiile
Internaționale: realismul, raționalismul și revoluționismul. În privința identificãrii celor
trei linii de abordare, este interesant faptul cã, în viziunea lui Wight, dar și a lui Bull, de
pildã, la orice moment în timp al existenței unei societãți internaționale întâlnim reunite
procesele specifice fiecãreia dintre cele trei tradiții, coexistând în condițiile prevalenței
temporare a unuia sau altuia dintre ele.

 Cea mai semnificativã contribuție pe care raționalismul o aduce în studierea relațiilor

internaționale este teoretizarea ordinii, a elementelor care fac posibilã stabilitatea și
reducerea incertitudinii în interacțiunile internaționale.

 Ordinea este definitã de Hedley Bull ca un aranjament menit sã asigure urmãrirea unor
scopuri comune, care constituie tocmai factorii de menținere a coeziunii, de structurare a
societãții internaționale. Societatea internaționalã de astãzi și, prin urmare, ordinea
existentã în cadrul ei vizeazã menținerea urmãtoarelor scopuri (în ordinea descrescãtoare
a importanței):
 1. pãstrarea sistemului în sine;
 2. pãstrarea independenței statelor (suveranitate externã);
 3. pacea (definitã ca absențã a rãzboiului, o condiție fireascã a relațiilor interstatale);
 4. limitarea violenței;
 5. respectarea promisiunilor (pacta sunt servanda, în sens de acorduri, înțelegeri, tratate)
 6. stabilitatea posesiunilor

Tocmai de aceea, aceste scopuri stau la temelia valorilor și regulilor societãții

internaționale. Pentru realizarea lor, de-a lungul timpului au apãrut câteva categorii importante
de instituții internaționale (înțelese în sens larg), identificate de diverși autori ai Școlii engleze ca
fiind: balanța de putere, dreptul internațional, diplomația, rãzboiul, marile puteri și, mai recent,
organizațiile internaționale și drepturile omului.

Etica Școlii engleze: activiștii acestei ideologii, prin prejudecățile scoase la iveală au avut ca
scop, în opinia lor, responsabilitatea bunei funcționări a societății internaționale.
Etica realistă este privită ca un avertisment împotriva aplicării necorespunzătoare a standardelor
morale. De aici, Școala engleză a elaborat faptul că etica realistă permite intereselor de
supraviețuire ale statelor să se suprapună și oficialii de stat să acționeze asupra acestor
suprapuneri, generând un grad de cooperare și responsabilitate între state. Atât Școala engleză,
cât și alte curente care au dezbătut aceste idei, trebuie să accepte și să lucreze în orizonturile
limitate de ambițiile etice atunci când examinează necesitatea justiției în societatea de state
bazate pe interese.
Ca orice tradiție de gândire în Relațiile Internaționale, Școala englezã nu a rãmas neatinsã de
critici. Încercarea de a le rezuma pe cele mai importante trebuie sã-i cuprindã, în primul rând, pe
cei care considerã cã încercarea raționalismului de a oferi o „a treia cale”, o via media între
tradiția realistã și cea idealistã, creeazã confuzie și exclude literatura raționalistã din toate
curentele teoretice importante, marginalized-o.

Unii critici au vãzut în raționalism o profeție care se autoîmplinește (self-fulfilling prophecy), în

sensul în care, pornind dintru început cu întrebarea dacã existã ordine în relațiile internaționale,
dacã normele au importanțã, el tinde automat sã o gãseascã, sã se concentreze preferențial pe
acele aspect care se pot constitui ca argumente ale existenței ordinii și importanței normelor,
minimalizând alte aspecte ale interacțiunilor internaționale. Chiar dacã autorii considerã, explicit
sau implicit, cã se vor lãsa conduși de argument „oriunde îi va duce acesta”, argumentul este
totuși gândit și scris de autor, și nu invers, rãspunsurile preexistând adesea în convingerile și
înțelegerea autorului referitoare la fenomenul studiat.

O ultimã criticã pe care o menționãm aici se referã la metoda Școlii engleze, strict argumentativã
și filosoficã. Date fiind aspirațiile și tendințele unei pãrți importante a autorilor din domeniu de a
fundamenta metode de cercetare empiricã prin care sã se permitã verificarea ipotezelor emise,
metoda de investigare și reflecție istoricã specificã Școlii a fost consideratã tradiționalistã
(eseisticã) și, prin urmare, neștiințificã (nefundamentatã empiric).