Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Opera lui Lucian Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în perioada înterbelică,
aparținând modernismului prin intelectualizarea discursului liric, prin încrederea în funcția magică
alimbajului și în capacitatea sa de a sugera o realitate ascunsă. Blaga pornește de la o ipoteză filosofică și
anume că lumea este un rezervor uriaș de mistere, mistere pe care lumea încearcă să le distrugă prin
descifrare. Astfel intervine rolul său de poet și filosof, de a proteja aceste taine, de a le adânci („eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină”), el raportându-se la miracol, la această contemplație ascunsă,
discursulfiind intelectualizat prin introducerea celor două tipuri de cunoaștere prezentate în opoziție:
cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă.

Putem spune așadar că tema se construiește în jurul centrului sistemului filosofic și anume misterul prin
demonstrarea misiunii importante care i se atribuie, de a aprofunda tainele lumii, textul fiind astfel și o
artă poetică modernistă. Poezia reprezintă pentru el o cale de cunoaștere luciferică. Astfel, „lumina”
devine o metaforă revelatorie pentru cunoaștere, element central reprezentând imaginea poetică,
artistică, așezată în opoziție cu „lumina altora” ce distruge misterele, tainele, căci ființa sa reprezintă o
taină a lumii ce intră în rezonanță cu universul din care face parte, din „corola de minuni a lumii”. Acesta
alege o cale irațională, exprimată la formă negativă, extrem de expresivă: „nu strivesc”, „nu ucid”, din
care se poate deduce datoria acestuia de a proteja tumultul de mistere al lumii înconjurătoare, tocmai
prin această comparație a lui însuși cu ceilalți care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Pe de altă
parte, pronumele personal „eu” devine un mod de exprimare de factură expresionistă, exacerbarea
eului uriaș contemplativ pentru a adăpostii misterele în propria ființă, eu ce trăiește prin poezie, prin
creație ce devine astfel modalitate de cufundare a acestor taine întrucât acesta trăiește în orizontul
misterului ce preia forma unui miracol.

Așadar, poetul transpune acest miracol la nivelul textului, așezat într-o singură strofă unde se remarcă
folosirea versului alb și versului liber, în elemente de compoziție și limbaj întrucât întreaga poezie este
construită pe o opoziție. Se realizează comparații ample între abstract, lumina, cunoașterea luciferică și
rațional, concret, lumina lunii care nu lămurește peisajul nopții, ci îi oferă un farmec clar-obscur, metodă
la care recurge și Blaga, nu pentru a demonta „minunea”, ci pentru a o îmbogăți cu „largi fiori de sfânt
mister”, idee susținută și de simetria incipitului cu finalul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu
ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./.../căci euu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”, repetiția conjuncției „și”, folosită cu rol de adverb de întărire,
subliniind ideea prezentată la început. Astfel, „florile”, „ochii”, „buzele” și „mormintele” devin simboluri
semnificative pentru text ce reprezintă modalități de cunoaștere, punând expresiv în lumină constituția
„corolei” din care de asemenea fac parte și a căror sens se sporește prin contemplare.

Astfel, Blaga, prin poezia sa, abordează o teorie despre lume în care misterul este prezentat ca un
miracol, căci acesta nu poate fi descifrat de către om, ci omul este capabil doar să îl simtă, concepte
filozofice ce capătă un alt sens prin „lumina” amplificatoare de mister.