Durata medie de viata a unui individ, la inceputul Neoliticului, era de

20-21 de ani si existau foarte multe cazuri de moarte infantila (studii pe

scheletele descoperite). Medicina a aparut din necesitatea pastrarii fortei
de munca si a combaterii durerii.
Medicina in Mesopotamia antica
Prima civilizatie urbana cunoscuta este cea sumeriana, iar medicina este
una de tip religios: existau zeitati cu atribute medicale. Cel care se ocupa
de aceste procese era numit medic-preot. In acea perioada, anatomia se
studia pe organele prelevate de la animalele sacrificate in temple
(frecvent ficat de miel) si purta numele de organoscopie. Cel mai vechi
document medical dateaza din anul 2200 I.Hr si este reprezentat de o
tableta de lut, unde se fac referiri la medicina empirica (formele
medicamentoase erau mixturi/unguente, pentru uz intern/extern si sunt
mentionate efectele terapeutice ale unor alimente precum: ceapa, usturoi,
smochine, curmale, brad, piele de sarpe, ou, lapte, sare de mare, ulei de
peste).
Medicina in Egiptul Faraonic
Egiptenii considerau ca omul se naste perfect sanatos, iar boala apare din
cauza unor factori externi. Ficatul era socotit rezervorul de sange al
organismului, iar respiratia era considerata actul vital (suflul vietii
patrunde prin urechea dreapta, iar suflul mortii prin cea stanga). Chiar
daca se ocupau cu imbalsamarea si mumificarea cadavrelor, acestia nu
practicau disectii, iar cunostintele de anatomie erau minime. Reuseau
prin diferite metode si cu ajutorul unor carlige sa scoata creierul pe nas
si sa extraga organele interne din abdomen. Zeul vindecator era Amon
Ra, insa, in mitologia lor importanti mai erau si Isis (zeita
naturii), Osirir (zeul intineririi), Horus (fiul lor, zeul cerului)
si Imhotep – un personaj real, presupus arhitect al Piramidelor in trepte
si medic, care a fost deificat si a devenit principalul zeu al medicinei.In
papirusurile egiptene se gasesc mentionate aproximativ 900 de
medicamente si 40 de operatii chirurgicale. Printre cele mai importante
se numara Papirusul Schmit 1600 I.Hr (descrie procedurile chirurgicale
ale perioadei: 48 de cazuri de rani ale capului, gatului, umerilor,
pieptului, fracturi si diferite tipuri de leziuni produse in timpul
construirii piramidelor), Papirusul Ebers 3000 I Hr (cuprinde informatii
de medicina interna, maladii ale ochiului, pielii, cazuri de ginecologie,
chirurgie, retete si medicamente) , Papirusul Kahun 2200-2100
I.Hr (ginecologie, urologie, flebologie), Papirusul Brugsh (obstetrica si
pediatrie).
Medicina in India antica
Cuprinde 3 etape: vedica, brahmanica si mongolica/islamica. Prima
etapa reprezinta religia indiana primitiva, care era structurata in patru
scrieri: Rig Veda, Atava Veda (unde sunt descrise pentru prima data
malaria, ciuma, variola, holera, epilepsia, guta), Ayur Veda si Sama
Veda. In Ayur Veda sunt descrise tratementele cu muscaturi de sarpe si
este mentionata folosirea protezelor oculare si pentru membre.
Urmatoarea etapa, cea brahmanica, face referire la zeul medicinei,
Ateyor. Nu erau permise disectiile, insa studiau descompunerea corpului
uman asezand cadavrul pe un cos de nuiele, pe cursul unui rau.
Chirurgia era reprezentanta de plastia nazala, extragerea de calculi din
vezica urinara, operatia de cataracta. Sunt mentionate notiuni de
asepsie/antisepsie si de sutura a plagilor abdominale (cu ajutorul
furinicilor negre).
Medicina greco-romana:
 1. Medicina in Grecia Antica: este tot de tip religios, Asclepios fiind
considerat zeul vindecator. Aici apare primul set de observatii
medicale: sistemul hipocratic. Prima data apare medicul periodeut
sau calator, care se aseza intr- cetate pentru o anumita perioada de
timp, apoi se muta. De aici si ipoteza ca bolile erau produse de
factori de mediu (scoala din Kos priveste organismul ca o unitate
structural-functionala, in continua legatura cu mediul
extern. Hippocrates din Kos este cel mai vestit medic al Greciei
antice. Acesta a reusit separarea medicinei de misticism/superstitii
si in lucrarea sa despre “Boala Sfanta” (epilepsia) sustine ca
aceasta ar fi cauzata de incapacitatea arterelor de a transporta
oxigenul. Vorbeste despre medicina preventiva care presupune
influenta unor factori ca alimentatie, varsta, clima, mod de viata
asupra starii de sanatate.Eucrazia era starea de echilibru cantitativ
si calitativ al componentelor organismului si defineste 4 lichide-
umori cardinale: bila galbena (ficat), bila neagra (splina),
sange(inima), mucus/flegma(creier). Discrazia reprezenta starea de
boala sau dezechilibrul dintre cele 4 umori.
2. Medicina elenistica: in Alexandria au fost prima data permise
oficial disectiile pe cadavrele umane. Chirurgia s-a dezvoltat foarte
mult prin descoperirea ligaturilor vasclare. Reprezentanti au fost
Herofil si Erasistrat(sectioneaza maduva spinarii, cerceteaza
circulatia sangvina si descopera ligaturile vasculare, foloseste masa
chirurgicala si alte instrumente din domeniul chirurgical)
3. Medicina in Roma antica: apare teoria lui Galen, care sustinea ca
sangele se formeaza in ficat din substante alimentare provenite din
intestin si ca inima ar avea niste “pori” care sa permita separarea
sangelui.
Medicina in Evul Mediu:
 1. Medicina bizantina: Pavel din Egina (sec VII) a fost cel mai mare
chirurg al Bizantului, a folosit bisturiul si alte metode chirurgicale
noi si a studiat tumorile maligne si hemoroizii.
2. Medicina in califatele arabe: cel mai important reprezentat
este Avicena, care a scris “Canonul medicinei” si “Poemul
medicinei” ( probleme generale: anatomie si fiziologie, igiena si
organizarea activitatii medicale, etica si deontologie, istoria
medicinei, medicamente simple, medicina interna, chirurgie,
medicamente compuse)
3. Europa Occidentala: Scoala Medicala din Salermo a fost prima
scoala care a acceptat si femei (Trotula a fost medic ginecolog). In
aceasta perioada chirurgia a stagnat din cauza faptului ca nu erau
permise interventiile sangerande, medicii fiind si preoti. Primele
orase cu facultati de medicina au fost Montpellier, urmata de
Padova si Salermo.
4. Renasterea: odata cu aparitia facultatilor de medicina disectiile pe
cadavre umane erau permise in scop didactic. Era folosit un singur
cadavru in fiecare an universitar si se faceau intr-un amfiteatru
(putea sa asiste oricine). Profesorul citea din Galen, iar cel care se
ocupa de procesul in sine era “chirurg-barbier”. Andreas Vesalius
(Vesal) a studiat la Paris (universitate de tip galenic) si a fost
profesor de anatomie. A pus bazele stiintei disectiei, realizand
primul atlas anatomic.
Leonardo da Vinci a contribuit la dezvoltarea medicinei prin realizarea
unor planse anatomice (peste 30 de disectii umane). A facut diferentierea
intre structurile anatomie la diferite varste, sectiuni si aplica tehnici de
injectare vasculara.
Girolamo Fracastro a fost un poet neolatin care si-a lasat amprenta in
medicina prin descrierea detaliata a sifilisului si transpunerea
tratamentului in versuri, a diferentiat clinic variola si ciuma si considera
ca bolile infecto-contagioase nu sunt aduse de “miasme morbide”, ci de
la “semintele bolii”.
Ambroise Pare a fost cel mai mare chirurg al vremii respective. A
folosit pansamentul simplu in tratamentul plagilor si a fost intemeietorul
balisticii in medicina legala.
Medicina a evoluat foarte mult de-a lungul timpului, insa in contextul in
care nu existau foarte multe posibilitati de studiu, iar cunostintele despre
anatomia omului erau minime, aceste personalitati au construit bazele
medicinei.

Medicina Renasterii
Renasterea medicinei reprezinta acea parte dinistoria medicinei
cuprinsa între secolele al XIV-lea si alXVII-lea, repezentând tranzitia
dintreEvul Mediuîntunecat, dominat de dogme si superstitii, si
epocamoderna, în care medicina devine cu adevarat o disciplina
stiintifica. Ea s-a caracterizat printr’o surprinzatoare trezire si printr’o
dezvoltare accelerata a descoperirilor dupa ce mii de ani batuse pasul pe
loc.
În tarileEuropei apusene (începând cu Italia) se petrece un
fenomen complex, social si cultural-stiintific,a carui prima manifestare
consta în reconsiderarea mostenirii culturii clasice antice.Renasterea a
condus la transformarea omului medieval, subjugat religiei si traditiilor
în omul modern, laic, pozitiv, rational.
 Meritul principal si durabil al acestei epoci laminate a fost nasterea
anaomiei modern.Se poate spune ca Renasterea a pus primele baze ale
medicine stiintifice. Spiritul nou care anima medicina impunea faptul ca
este iluzoriu sa cauti sa intelegi sau sa refaci dereglarile organismului
inainte de a-I cunoaste bine structura sa. Cu toate acestea, tot timpul
evului mediu anatomistii s-au lovit de un obstacol major: interdictia de a
diseca corpuri umane. Dupa ce sau retras intro clandestinitate
periculoasa ei au obtinut in sfarsit posibiliatea unei activitati reduse in
cateva amfiteatre de disectie.In periioada Renasterii stiinta si arta au fost
mai apropiate ca oricand in istoria omeniri.

 Cel mai desavârait anatomist a fost Leonardo da Vinci, (1452-1519).

Maestrul sau,Andrea del Verrocchio insista asupra necesitatii studiului
anatomiei umane. Astfel, Leonardo devine creatorul iconografiei
anatomice moderne si al anatomiei topografice. Studiind si disecând
peste 30 de cadavre, efectueaza observatii amanuntite. Drept rezultat ne-
a lasat peste 750 de planse reprezentândoase, muschi,organe, pâna si
sectiuni prin creier.

O alta figura centrala a anatomiei renascentiste a fost Andreas Vesalius

(1514-1564). Vesalius descopera valvulele semilunare ale aortei si
întelege rolul acestora, în timp Galen si succesorii sai considerau
casângelear trece prin niste pori ai septului interventricular al inimii.

Bartolomeo Eustachio Bartolomeo Eustachio (1510-1574), n-a fost

numai un mare anatomist, ci si un înzestrat desenator.Plansele anatomice
create de el au o valoare exceptionala. Eustachio a semnalat trompa
dintre faringe si urechea medie (care astazi îi poarta numele),glandele
suprarenale, originea nervilor optici si a dat o buna descriere a dintilor.
In renastere se afirma si studiul anatomiei patologice. Florentinul
Antonio Bonvieni care descrie litiaza veziculara, perforatii intestinale si
alte modificari patologice ale organelor.
Renasterea, cu al ei progres al cunoasterii, transforma chirurgia dintr-o
"arta minora" (lasata pe seama mestesugarilor si considerata înjositoare
pentru savantii medici) într-o disciplina de sine-statatoare. Rolul cel mai
important l-a jucat contributia lui Ambroise Paré, parintele chirurgiei
moderne. Acesta a inventat, în1552, procedeul de ligatura a arterelor,
care a salvat de la moarte multi pacienti care au suferit amputari.

MEDICINA IN SECOLUL XVII

În sec. al XVII-lea medicina şi celelalte ştiinţe se bucură de acelaşi
interes ca în Renaştere, dar mai organizat, cu nevoia de sistematizare şi
modernizare. În Anglia, dominată de conservatorism, oamenii de ştiinţă
gândesc mai aplicativ.
 Medicii cercetează în profunzime, specializându-se nu numai pe
ansamblu ci şi pe componente. În acest secol cercetarea
multidisciplinară se generalizează, medicii fiind mai receptivi la
mişcarea de idei a contemporanilor filosofi şi savanţi. În 1601, regina
Elisabeta promulgă legea asistenţei medicale gratuite pentru săraci şi
persoanele cu dizabilităţi.

Numărul deceselor din acea vreme datorate războaielor este rapid

întrecut de bolile ce traversau Europa în acea perioadă: ciuma în Italia
(cu un maxim în 1930), în Anglia (1665), variola, tuberculoza, holera,
difteria sau febra tifoidă făceau ravagii printre locuitorii Europei.
Alimentaţia era precară, iar mortalitatea infantilă era foarte ridicată.
Instrumentarul medical era insuficient şi rudimentar, cu toate acestea
medicii făceau tot posibilul pentru a salva pacienţii.

Medicina şi filosofia

În căutare de idei şi noi metodologii, medicina este atentă şi receptivă la

eforturile depuse de filosofi. Printre aceştia se numără Francis Bacon
cu Novum Organum, în 1620, Blaise Pascal, Jhon Locke cu Eseu asupra
intelectului în 1690 sau Thomas Hobbes cu De cive în1642 şi Leviathan
în 1651.
Unul dintre marii filosofi, dar şi matematician, fizician şi
enciclopedist, Rene Descartes, a fost preocupat şi de medicină sau
biologie. El face disecţii pe animale şi descoperă actul reflex. Medicina
şi secolul luminilor

Medicina în sec. al XVII-lea se ramifică şi cercetează în adâncime. Încep

studiile de anatomie funcţională şi apar noi tratate în marile biblioteci.
Dezvoltarea economică şi burghezia productivă impulsionează medicina.
Se construiesc spitale noi, mai mari şi bazate pe structura spitalelor
bizantino-arabe, cu secţii separate în funcţie de sex şi pe afecţiuni, cu
farmacii, medici şi personal auxiliar. În această perioadă medicina
începe să înainteze spre Europa de Est.

Medicii încearcă tratamentul cu fier pentru combaterea anemiilor, cu

sulfat de cupru şi zinc pentru bolile de piele, se încearcă tratamentul cu
mercur pentru sifilis şi încep să se folosească ceaiuri şi extracte din
plante împotriva febrei şi a dizenteriei.
În 1610, Severino realizează prima traheotomie, iar în
1622 Aselli descoperă vasele limfatice şi descrie al doilea sistem
circulator (sistemul limfatic). William Harvey descrie mica şi marea
circulaţie, iar Malpighi descoperă vasele capilare şi globulele roşii.

În această perioadă apar primele specializări şi medicii

specialişti: Albertini din Bologna pentru afecţiuni cardiace, Giovanni
Mario Lancisi pentru endocardită, Giovanni Luci pentru malarie.
Aceste preocupări pentru diverse tipuri de afecţiuni reflectă dimensiunea
unui secol medical şi avântul medicinei impulsionat de Renaştere.

Celebrităţile medicale din sec. XVII

William Harvey este unul din cele mai importante nume ale secolului
XVII. Până la descoperirea sistemului circulator general, mai mulţi
medici observase mica circulaţie, printre care spaniolul Miguel
Servet care a fost ars pe rug de către calvini la Geneva, în 1953. William
Harvey descrie şi explică pe baza unor experimente atât mica circulaţie,
cât şi marea circulaţie, scăpându-i doar mici detalii.

În Anglia, John Mayow (1645 – 1679) studiază oxigenarea sângelui,

explicând culoarea roşie a acestuia prin amestecul ce aerul inspirat din
plămâni. El stabileşte primele legături între tulburările pulmonare şi
cardiace, studiind maladiile cardio-vasculare.

Olandezul Van Leeuwenhoeck (1632 – 1723) inventează un microscop

şi descrie globulele roşii din sânge ca pe nişte „corpusculi”,
indentificând şi anastomozele capilare, pe care Harvey le interpretase ca
porozităţi. Henri Power demonstrează în 1649, legătura dintre vene şi
artere realizată de capilare.
Un alt medic cu o contribuţie importantă în acea epocă a fost Thomas
Sydeman. După ce studiază la Oxford, Cambridge şi Montpellier,
ajunge profesor la Londra şi Montpellier, distingându-se ca teoretician şi
clinician. Acesta observă direct, analizează, compară,  foloseşte studiul
pentru a pune un diagnostic şi administrează leacuri. Bolilele de care se
ocupă sunt numeroase şi variate: pneumonia şi bolile infecţioase,
rujeola, guta sau litiza biliară şi renală. În acelaşi timp, face distincţia
între afecţiunile acute şi cronice.

Friederich Hoffman (1660 – 1742) un medic, fiziolog şi chimist,

studiază influxul nervos, tonusul ţesuturilor vii, contracţia, relaxarea şi
dinamica neuro-musculară. Pentru el viaţa nu este decât mişcare şi
susţine terapia cu fier.
SecÎn acest secol ţările române nu au fost izolate de Europa, este
perioada în care porumbul şi tutunul ajung la noi. Pe teritoriul
românesc apar tiparniţe, se dezvoltă oraşele, iar numărul meseriilor
creşte.

În Transilvania existau moaşe pregătite în Europa şi erau angajate

oficial. În popor, medicina se practica fără vreun temei ştiinţific,
bazându-se pe tradiţie. La curtea domnitorilor erau prezenţi medici
străini ce consultau familiile domnitorilor, a boierilor sau
comercianţii. Tot ei aduc şi primele medicamente din Europaolul
XVII în spaţiul românesc
Medicina în secolul al XVIII-lea
Chiar și în secolul al XVIII-lea a continuat căutarea unui mod
simplu de vindecare a bolnavilor. La Edinburgh scriitorul și
lectorulJohn Brown și-a expus opinia că există doar două boli,
stenice (puternice) și astenice (slabe) și două tratamente, stimulante
și sedative; principalele sale remedii erau alcoolul și opiul . Au avut
loc dezbateri aprinse și aprinse între urmașii săi, brunonienii și
cullenienii mai ortodocși (adepți aiWilliam Cullen , profesor de
medicină la Glasgow), și controversa s-a răspândit în centrele
medicale din Europa.
La capătul opus al scalei, cel puțin în ceea ce privește doza,
era Samuel Hahnemann , din Leipzig, inițiatorulhomeopatia , un
sistem de tratament care implică administrarea de doze mici de
medicamente ale căror efecte seamănă cu efectele bolii tratate. Ideile
sale au avut un efect salutar asupra gândirii medicale într-un
moment în care prescripțiile erau lungi și dozele erau mari, iar
sistemul său a avut mulți adepți.
Până în secolul al XVIII-lea școala de medicină din Leiden ajunsese
să rivalizeze cu cea din Padova și mulți studenți au fost atrași acolo
din străinătate. Printre ei se aflaJohn Monro, un chirurg al armatei,
care a decis că orașul său natal de Edinburgh ar trebui să aibă o
școală medicală similară. El și-a educat în mod special fiul
Alexandru în vederea numirii sale ca profesor de anatomie, iar
planul îndrăzneț a avut succes.Alexander Monro a studiat la Leiden
subHermann Boerhaave , figura centrală a medicinei europene și cel
mai mare profesor clinic al timpului său. Ulterior, trei generații
ale familiei Monro au predat anatomia la Edinburgh pe o perioadă
continuă de 126 de ani. Educația medicală a fost din ce în ce mai
încorporată în universitățile din Europa, iar Edinburgh a devenit
principalul centru academic pentru medicină din Marea Britanie. În
Londra secolului al XVIII-lea, medicii scoțieni erau liderii
în chirurgie șiobstetrică . Profesorul notatJohn Hunter a efectuat
cercetări ample în anatomia și fiziologia comparată , a fondat
patologia chirurgicală și a ridicat intervenția chirurgicală la nivelul
unei ramuri respectabile a științei . Fratele săuWilliam Hunter , un
eminent profesor de anatomie, a devenit celebru ca
obstetrician. Doctorii de sex masculin asistau acum femeile la
naștere, iar cel mai important obstetrician din Londra eraWilliam
Smellie . Cunoscutul luiTratatul despre teoria și practica moașei ,
publicat în trei volume în 1752–64, conținea prima discuție
sistematică cu privire la utilizarea în siguranță a penselor
obstetricale, care de atunci au salvat nenumărate vieți. Smellie
plasatmoașa pe o bază științifică solidă și a ajutat la stabilirea
obstetriciei ca disciplină medicală recunoscută . Știința
modernului patologia și-a avut și începuturile în acest
secol.Giovanni Battista Morgagni , din Padova, a publicat în 1761
opera sa masivă De Sedibus et Causis Morborum (Scaunele și cauzele
bolilor investigate de anatomie ), o descriere a aparițiilor constatate
prin examinarea postmortem a aproape 700 de cazuri, în care a
încercat să coreleze constatările după moarte cu tabloul clinic din
viață.
Pe baza lucrărilor începute în secolul al XVIII-lea, René Laënnec ,
originar din Bretania, care practica medicina la Paris, a inventat un
simplustetoscop sau cilindru , așa cum se numea inițial. În 1819 a
scris un tratat , De l'auscultation médiate („Despre
mediereAuscultație ”), descriind multe dintre sunetele curioase din
inimă și plămâni care sunt dezvăluite de instrument. Între timp, un
medic vienez,Leopold Auenbrugger , a descoperit o altă metodă de
investigare a bolilor pieptului, cea apercuție . Fiul unui cârciumar,
se spune că ar fi conceput ideea de a bate cu degetele când și-a
amintit că a folosit această metodă pentru a măsura nivelul
conținutului fluid al butoaielor tatălui său.
Muzeul Științei din Londra
Un avans medical semnificativ, la sfârșitul secolului, a
fost vaccinare .Variola , desfigurantă și adesea fatală, a fost
răspândită pe scară largă.Inocularea , care fusese practicată în est, a
fost popularizată în Anglia în 1721–22 de cătreLady Mary Wortley
Montagu , cea mai cunoscută pentru scrisorile sale. Ea a observat
practica din Turcia, unde a produs o formă ușoară a bolii,
asigurând astfel imunitatea, deși nu fără pericol. Următorul pas a
fost făcut deEdward Jenner , un practicant de țară care fusese elev
al lui John Hunter. În 1796, Jenner a început vaccinările cu material
provenit din variola de vacă (forma bovină a bolii). Când ulterior a
inoculat același subiect cu variolă, boala nu a apărut. Această
procedură - vaccinarea - a fost responsabilă de eradicarea bolii.
Sănătate publică și igiena a primit mai multă atenție în secolul al
XVIII-lea. Statisticile populației au început să fie păstrate și au
apărut sugestii cu privire la legislația în domeniul
sănătății. Spitalele au fost înființate pentru diverse scopuri. În
Paris,Philippe Pinel a inițiat reforme îndrăznețe în îngrijirea
bolnavilor mintali, eliberându-i de lanțurile lor și aruncând
noțiunea de lungă durată că nebunia este cauzată de posesia
demonului.
Condițiile s-au îmbunătățit și pentru marinari și soldați. James
Lind , chirurg naval britanic din Edinburgh, a recomandat fructe
proaspete și sucuri de citrice pentru a preveniscorbut , remediu
descoperit de olandezi în secolul al XVI-lea. Când marina britanică
a adoptat sfaturile lui Lind - decenii mai târziu - această boală de
deficit a fost eliminată. În 1752 un scoțian,John Pringle a publicat
clasicul său Observations on the Diseases of the Army , care conținea
numeroase recomandări pentru sănătatea și confortul
trupelor. Servind cu forțele britanice în timpul războiului de
succesiune austriac , el a sugerat în 1743 că spitalele militare de pe
ambele părți ar trebui considerate sanctuare; acest plan a dus în
cele din urmă la înființareaOrganizația Crucii Roșii în 1864.
Două doctrine pseud științifice legate de medicină au apărut din
Viena în ultima parte a secolului și au atins o notorietate
largă. Mesmerismul, o credință în „magnetismul animalului”
sponsorizat de Franz Anton Mesmer , datorează probabil orice
valoare terapeutică pe care o avea sugestiilor date în timp ce
pacientul era subhipnoza .Frenologia , propusă de Franz Joseph
Gall , a susținut că contururile craniului sunt un ghid pentru
facultățile mentale și trăsăturile de caracter ale unui individ; această
teorie a rămas populară pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
În același timp, gândirea științifică solidă făcea progrese constante,
iar progresele în fizică , chimie și științele biologice convergeau
pentru a forma o bază științifică rațională pentru fiecare ramură a
medicinei clinice. Noi cunoștințe diseminate în toată Europa și
călătorite peste mare, unde în America erau înființate centre de
excelență medicală.
Apariția medicinei științifice în secolul al XIX-lea
Portretizarea istoriei medicinei devine mai dificilă în secolul al XIX-
lea. Descoperirile se înmulțesc, iar numărul medicilor eminenți este
atât de mare încât istoria este aptă să devină o serie de biografii. Cu
toate acestea, este posibil să discernem tendințele principale ale
gândirii medicale moderne.
Fiziologie
La începutul secolului al XIX-lea, structura corpului uman era
aproape pe deplin cunoscută, datorită noilor metode de microscopie
și de injecții. Chiar și structura microscopică a corpului a fost
înțeleasă. Dar la fel de importantă precum cunoștințele anatomice a
fost înțelegerea proceselor fiziologice, care au fost rapid elucidate, în
special în Germania . Acolo, fiziologia s-a stabilit ca o știință
distinctă sub îndrumarea luiJohannes Müller , care a fost profesor
la Bonn și apoi la Universitatea din Berlin . Un muncitor energic și
un profesor inspirat, și-a descris descoperirile într-un faimos
manual, Handbuch der Physiologie des Menschen („Manualul de
fiziologie umană”), publicat în anii 1830.
Printre ilustrii elevi ai lui Müller s-au numărat Hermann von
Helmholtz , care a făcut descoperiri semnificative legate de vedere și
auz și care a inventat oftalmoscopul șiRudolf Virchow , unul dintre
cei mai mari oameni de știință ai secolului medical, a cărui realizare
remarcabilă a fost sa concepție a celulei ca centru al tuturor
modificărilor patologice. Lucrarea lui Virchow Die
Cellularpathologie , publicată în 1858, a dat lovitura morții viziunii
depășite că boala se datorează unui dezechilibru al celor patru
umori.
În Franța, cel mai strălucit fiziolog al vremii era Claude Bernard ,
ale cărui numeroase descoperiri importante au fost rezultatul
experimentelor atent planificate. Cercetările sale au clarificat
rolul pancreasului în digestie, au relevat prezența glicogenului în
ficat și au explicat modul în care contracția și expansiunea vaselor
de sânge sunt controlate de nervii vasomotori. El a propus conceptul
de mediu intern - echilibrul chimic în și în jurul celulelor - și
importanța stabilității acestuia. Lui Introducere à l'étude de la
médecine expérimentale (1865;O Introducere în Studiul Medicinii
Experimentale ) este încă demnă de studiu de către toți cei care
întreprind cercetări.