Sunteți pe pagina 1din 131

comori.

org

Ce ne spun Psalmii?

Paul Grobety
Ce ne spun Psalmii?

Psalmii 1-6 ................................................................................................................................................................ 1


Psalmii 7-15 .............................................................................................................................................................. 4
Psalmii 16-17 ............................................................................................................................................................ 7
Psalmul 18 ................................................................................................................................................................ 9
Psalmii 19-21 .......................................................................................................................................................... 11
Psalmul 22 .............................................................................................................................................................. 13
Psalmul 23 .............................................................................................................................................................. 16
Psalmul 24 .............................................................................................................................................................. 18
Psalmii 25-27 .......................................................................................................................................................... 19
Psalmii 28-31 .......................................................................................................................................................... 23
Psalmii 32-33 .......................................................................................................................................................... 26
Psalmii 35-36 .......................................................................................................................................................... 29
Psalmul 37 .............................................................................................................................................................. 31
Psalmii 38-39 .......................................................................................................................................................... 34
Psalmii 40-41 .......................................................................................................................................................... 35
Psalmii 42-44 .......................................................................................................................................................... 38
Psalmul 45 .............................................................................................................................................................. 41
Psalmii 46-48 .......................................................................................................................................................... 44
Psalmii 49-50 .......................................................................................................................................................... 46
Psalmul 51 .............................................................................................................................................................. 48
Psalmii 52-56 .......................................................................................................................................................... 50
Psalm 57 .................................................................................................................................................................. 52
Psalmii 58-59 .......................................................................................................................................................... 53
Psalmii 60-61 .......................................................................................................................................................... 55
Psalmii 62-64 .......................................................................................................................................................... 56
Psalmul 65 .............................................................................................................................................................. 59
Psalmii 66-68 .......................................................................................................................................................... 61
Psalmii 69-71 .......................................................................................................................................................... 64
Psalmul 72 .............................................................................................................................................................. 67
Psalmii 73-76 .......................................................................................................................................................... 68
Psalmii 77-79 .......................................................................................................................................................... 71
Psalmii 80-81 .......................................................................................................................................................... 74
Psalmii 82-86 .......................................................................................................................................................... 76
Psalmii 87-89 .......................................................................................................................................................... 81
Psalmii 90-92 .......................................................................................................................................................... 84
Psalmii 101-104 ...................................................................................................................................................... 87
Psalmii 105-106 ...................................................................................................................................................... 91
Psalmii 107-109 ...................................................................................................................................................... 95
Psalmii 110-113 ...................................................................................................................................................... 99
Psalmii 115-117 .................................................................................................................................................... 102
Psalmul 118 .......................................................................................................................................................... 105
Psalmul 119 .......................................................................................................................................................... 107
Psalmii 120-131 .................................................................................................................................................... 115
Psalmii 132-139 .................................................................................................................................................... 120
Psalmii 140-144 .................................................................................................................................................... 126

© www.comori.org 2
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 1-6

Psalmii 1-6
Psalmul 1

Omul, care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor
batjocoritori, savurează suveranitatea lui Dumnezeu pe pământ, deoarece Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei
care umblă pe căile Sale. Ce frumoasă şi măreaţă este binecuvântarea divină din versetul 3! Credinciosul,
care se îndepărtează de rău şi ia Cuvântul lui Dumnezeu ca îndreptar, este comparat cu un pom care
este tot timpul verde şi căruia nu-i lipseşte roada. Dumnezeu aşteaptă ca ai Săi să aducă roadă şi El îi
îmbărbătează la aceasta (a se vedea Ieremia 17:7-8; Psalm 92:12-14), iar pentru a vorbi în limbajul Noului
Testament: ei aduc roadă, în timp ce rămân în Domnul Isus şi în dragostea Sa (Ioan 15:5).

Psalmul 2

Versetele 1-3
Psalmul 2 vorbeşte despre un timp viitor şi vesteşte triumful lui Hristos asupra duşmanilor Săi. Aici jos,
Hristos a fost Cel dispreţuit, Cel lepădat; El S-a lăsat chiar pironit pe cruce. Duşmanii Săi au avut
impresia că au scăpat definitiv de El. Dar El a înviat şi a intrat în slava Sa cerească. Ştefan L-a văzut pe
Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 7:56), de unde va veni pentru a-i judeca
pe cei care n-au vrut să ştie nimic de El. Între timp, Dumnezeu îi atenţionează pe împăraţii pământului
tocmai prin cuvintele acestui psalm şi le cere să se supună atât timp cât răbdarea Lui mai dăinuie. În
Faptele Apostolilor 4:25-28 găsim o scurtă ilustrare a versetului 2. Pilat, Irod, naţiunile şi poporul iudeu
s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său spunând: „Să Le rupem legăturile
şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!“

Versetele 4-12
Ce sunt ameninţările împăraţilor şi ale domnitorilor acestui pământ pentru Acela care tronează în cer? El
„râde, Domnul îşi bate joc de ei.“ Necredincioşii trec cu vederea în mod conştient puterea şi
suveranitatea lui Dumnezeu. „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte
împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui“ (Apocalipsa 19:19). Înşelaţi de diavolul, ei
îndrăznesc să-i declare război Aceluia care Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ. Acest lucru se
va întâmpla scurt timp înainte de întemeierea Împărăţiei de o mie de ani; dar Dumnezeu „le va vorbi în
mânia Sa şi-i va îngrozi în furia Sa.“

Astăzi, El lasă să se audă atenţionarea Sa: „Împăraţilor, fiţi înţelepţi, primiţi învăţătură... Slujiţi
Domnului cu teamă...“ Timpul de har dăinuie încă; o, de-ar auzi mulţi chemarea lui Dumnezeu şi de s-ar
întoarce de pe căile lor rele!

Astfel, cu acest psalm ne aflăm pe tărâmul hotărârilor lui Dumnezeu în legătură cu pământul. Aici nu
este vorba de căile Sale de har în lumina Evangheliei, căi care ne vor conduce până sus, în slava casei
Tatălui. În cercetarea pasajului nostru, aceste două adevăruri trebuie să le separăm, altfel ajungem în
pericolul de a pierde claritatea acestor cuvinte. Domnul Isus nu este numai Mântuitor şi Salvator:
Dumnezeu L-a uns şi ca Împărat, El este Împăratul lui Israel, promis de Dumnezeu. Şi încă ceva: ca
urmare a lucrării de ispăşire la cruce, El este ca Fiu al Omului Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor
(Apocalipsa 19:16). Sfera domniei Sale în timpul Împărăţiei de o mie de ani se va întinde peste tot

© www.comori.org 1
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 1-6

pământul (versetul 8). El nu va domni atunci în har, ci numai în dreptate. În Psalmul 101, versetul 8
citim: „În fiecare dimineaţă îi voi nimici pe toţi cei răi din ţară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe
toţi lucrătorii nelegiuirii.“

Psalmul 3

Aşa cum arată titlul, acest psalm vorbeşte despre încercările sufleteşti ale lui David când a trebuit să
fugă dinaintea lui Absalom, fiul său (a se vedea 2 Samuel, capitolele 15-17). Pericolul a fost foarte mare,
deoarece Absalom nu s-ar fi dat înapoi ca să-l înlăture cu putere pe tatăl său pentru a deveni împărat în
locul lui. De asemenea, cea mai mare parte a poporului era de partea răsculatului; numai un număr mic
de oameni fideli l-au însoţit pe David în fuga lui. Ce a făcut David în astfel de împrejurări? El s-a
îndreptat spre Domnul. David ştia că ajutorul poate să vină numai de la El. David a fost un om al
credinţei; în mulţimea de pericole care l-au înconjurat adesea, Domnul a fost adăpostul său. El putea
spune: „Dar, Tu, Doamne, eşti un scut în jurul meu.“ Încrederea sa în Dumnezeu nu a fost niciodată
dezamăgită. Ce preţioasă este o astfel de siguranţă! În ciuda necazului şi a pericolului, David a putut să
se culce şi să adoarmă.

Cum ne merge nouă, atunci când vine câte o încercare peste noi? Rămâne inima noastră liniştită,
încrezându-se în Domnul?

Cum a fost posibil ca David să poată spune în mijlocul celui mai mare pericol: „Nu mă voi teme de zecile
de mii ale poporului“? El nu a aşteptat până în clipa pericolului pentru a-şi pune încrederea în Domnul.
Această încredere a fost o parte componentă a vieţii sale zilnice. David nu a crezut numai în Dumnezeu,
ci a întreţinut părtăşia cu El şi a savurat liniştea şi siguranţa prezenţei Sale. Cum stau lucrurile cu noi în
această privinţă? Încercăm să ne punem încrederea în Domnul abia când ajungem în situaţii dificile sau
este această încredere deja o parte din viaţa noastră de creştini? În primul caz stăm nepregătiţi şi fără
tărie în faţa încercării; în al doilea caz însă putem spune cu David: „Eu m-am culcat şi am adormit; m-am
trezit, pentru că Domnul mă susţine.“ Împăratul greu încercat L-a pus pe Dumnezeu între el şi necazul
său. Aceasta este încredere. El nu ştia cum va vrea Dumnezeu să conducă lucrurile, dar s-a încrezut în
puterea şi în bunătatea Sa, fiind conştient că va veni salvarea.

Psalmul 4

Versetul 1
Acest psalm a fost, probabil, scris în acelaşi timp ca cel anterior. David era în strâmtorare; el s-a rugat lui
Dumnezeu şi a putut afla ascultarea rugăciunii sale: „M-ai scos la loc larg din strâmtorare.“ La citirea
acestui verset avem impresia că aici vorbeşte un om care Îl cunoaşte de aproape pe Dumnezeu şi are
părtăşie cu El. Această părtăşie a fost posibilă, deoarece nu era nici o piedică între sufletul său şi
Dumnezeu. Această legătură strânsă cu Dumnezeu este vizibilă în aproape toţi psalmii lui David. Unii
copii ai lui Dumnezeu duc o viaţă de rugăciune sărăcăcioasă, cu toate că ştiu că au viaţa veşnică. Este
ceva între ei şi Domnul; de cele mai multe ori sunt lucruri nejudecate, care împiedică legătura cu
Domnul. În cazul lui David, calea era liberă, de aceea putea să comunice deschis cu Dumnezeul său.

Versetele 2-5
„Dar să ştiţi că Domnul Şi-a ales pe cel evlavios.“ Ce realitate preţioasă! Dumnezeu Şi-a pus sigiliul Său
pe noi, cei care credem în Domnul Isus (a se compara Ioan 10:28-30; 17:6). Aici nu este vorba de valoarea
credinţei noastre, dacă aceasta este mare sau mică. Psalmistul exprimă în repetate rânduri un gând care
este de mare însemnătate: Noi suntem consideraţi de Dumnezeu atât de preţioşi şi de valoroşi, încât El
ne-a pus deoparte pentru Sine (a se vedea Efeseni 1:5). Dacă suntem conştienţi de aceasta, putem spune,

© www.comori.org 2
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 1-6

ca David, plini de încredere: „Domnul va auzi când voi striga către El.“ El nu ne aude întotdeauna aşa
cum am vrea noi, dar totdeauna conform dragostei şi înţelepciunii Sale. El ştie ce este bun şi folositor
pentru noi.

Versetele 6-8
În versetul 6 citim: „Mulţi spun: Cine ne va arăta binele?“ Ce este binele? Unii sunt de părere că ar fi
ceva vizibil, pipăibil cu mâinile. Dar David cere: „Înalţă peste noi lumina feţei Tale, Doamne!“ Acesta
este singurul şi adevăratul bine.

Lui David nu-i era indiferent dacă faţa lui Dumnezeu lumina sau nu peste el (a se vedea Psalm 13:1;
27:9). El dorea foarte mult, indiferent cât ar fi costat, o părtăşie netulburată cu Dumnezeul său. Este şi
pentru noi această părtăşie mai preţioasă decât orice? Pentru el însemna mai multă bucurie „decât în
timpul când grâul lor şi mustul lor erau din belşug“, adică mai mult decât bunurile pământeşti. Acestea
sunt trecătoare şi nu pot înlocui în nici o privinţă ce este Dumnezeu pentru suflet. Lumina feţei Sale în
timpuri de mâhnire! – Cine poate măsura acest privilegiu? Faţa Sa, savurarea părtăşiei Sale, aceasta este
ceea ce aduce sufletului câştig şi îi dă pace, în timp ce bunurile acestui pământ nu oferă mângâiere,
sprijin în zilele de necaz. Cât de preţios este rezultatul părtăşiei cu Domnul, ne arată versetul 8: „Mă voi
culca şi voi dormi în pace, pentru că numai Tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă.“

Psalmul 5

Acest psalm are un alt caracter decât cei dinainte. Acolo l-am văzut pe psalmist în savurarea părtăşiei
preţioase cu Domnul; aici însă el înalţă rugăciunea sa spre Dumnezeu cu privire la cei răi, care Îl urăsc
pe Domnul. Observăm totuşi de la început o diferenţă importantă faţă de învăţătura Noului Testament.
În timp ce noi suntem chemaţi să căutăm binele duşmanilor noştri şi să ne rugăm pentru ei, David era în
concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu în Lege când spunea: „Să fie vinovaţi, Dumnezeule, să cadă
prin propriile lor planuri“. Acest psalm deschide seria aşa-numiţilor psalmi de răzbunare, pe care îi vom
întâlni adesea în decursul studiului nostru. Dacă astăzi, ca urmaşi ai Domnului Isus, suntem îndemnaţi
să-i iubim pe duşmanii noştri, rămâne totuşi adevărat că orice nedreptate şi nelegiuire va fi judecată.
Dumnezeu este sfânt şi drept şi El va pedepsi la timpul Său pe cei răi. În timpul de acum, El manifestă
faţă de păcătos îndelunga Sa răbdare şi vrea să-l mântuiască; dar El urăşte păcatul.

Psalmul 6

Găsim aici rugăciunea unui suflet credincios, care se afla în teascul încercărilor. El a recunoscut de unde
vine mâhnirea şi şi-a adus plângerea înaintea lui Dumnezeu. Cât ne priveşte pe noi, ştim că Dumnezeu
nu ne va pedepsi în mânie. Noi Îl cunoaştem ca Tatăl nostru care ne disciplinează, pentru că suntem
copiii Săi (Evrei 12:5-11); această disciplinare se face întotdeauna în har şi în dragoste. Încercarea, pe care
Tatăl ne-o dă, poate servi la diverse scopuri, şi anume mai ales ca mijloc de educare în relaţiile spirituale.
Tatăl doreşte ca noi să ne comportăm în această lume în aşa fel, încât să fim o mărturie pentru El şi să-L
slăvim pe Domnul Isus; în acest scop ne educă El. Dar se poate întâmpla, ca din cauza neascultării şi a
păcatului, să avem nevoie de o pedeapsă, iar atunci disciplinarea poartă acest caracter. Dumnezeu însă
foloseşte încercarea şi într-un sens preventiv, pentru a ne ocroti de ceva mai rău.

© www.comori.org 3
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 7-15

Psalmii 7-15
Psalmul 7

Nu ştim cine a fost Cuş beniamitul, care este numit în titlul acestui psalm, dar din versetele 3 şi 4 putem
deduce că acel om răspândise minciuni despre David. Având în vedere aceste suspiciuni, David a putut
striga: „Doamne, Dumnezeul meu, dacă am făcut aceasta, dacă este nelegiuire în mâinile mele..., să-mi
urmărească vrăjmaşul sufletul şi să-l ajungă...“ El avea o conştiinţă curată; el stătea înaintea feţei lui
Dumnezeu, care avea cunoştinţă de tot ce făcea David. În Psalmul 139, versetul 23 îl auzim pe David
rugându-se: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“
Unui asemenea om nu trebuia să-i fie teamă de acuzările mincinoase ale duşmanilor săi; el ştia că
Dumnezeu stătea de partea sa, pentru că el se străduia să umble în dreptate şi în integritate. „Scutul meu
este de la Dumnezeu, care îi salvează pe cei drepţi cu inima.“ Lăsând la o parte strigătul după
răzbunare, care corespunde punctului de vedere israelitic, putem să imităm comportamentul lui David
din acest psalm.

Psalmul 8

Aici, Hristos este pus înaintea noastră ca cel mai grandios subiect. El este Fiul Omului (versetele 4 şi 5).
El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o“ (Evrei 2:9), dar
tocmai ca urmare a acestei smeriri va fi înălţat, iar Numele Său va fi slăvit pe întreg pământul. Dar cine Îl
va lăuda în zilele stăpânirii Sale vaste? Nu mai-marii pământului acestuia vor fi cei de care se va folosi
pentru a fi proslăvit, ci cei mici care sunt dispreţuiţi în ochii oamenilor: „Din gura pruncilor şi a
sugarilor Ţi-ai întemeiat laudă“ (a se vedea şi Matei 21:16). Astfel, aici Îl avem înaintea noastră pe
Hristos în timpul domniei Sale în Împărăţia de o mie de ani. Toată creaţia Îi va fi atunci supusă. El este
Omul după sfatul lui Dumnezeu, al doilea Adam, şi pentru că a devenit Om, ca urmare a lucrării Sale de
la cruce şi a învierii Sale, El poate să-i ducă pe oameni în slava Sa.

Psalmul 9

În cercetarea psalmilor trebuie să rămânem conştienţi că majoritatea au ca obiect poporul Israel. Aici, de
exemplu, suntem transferaţi într-un timp viitor, în care rămăşiţa lui Israel va fi asuprită de duşmanii săi;
dar Dumnezeu îi va veni în ajutor. În „cel rău“ aici, ca şi în 2. Tesaloniceni 2:8 îl recunoaştem pe
Anticristul Apocalipsei (a se compara Apocalipsa 13:11-18). Acesta va fi judecat definitiv şi cei ce se tem
de Dumnezeu vor spune atunci triumfători: „O, vrăjmaşule! Distrugerile s-au sfârşit pentru totdeauna.“

Mai departe găsim în acest psalm încercările sufleteşti ale celor asupriţi (a se vedea versetele 9, 10, 13).
Asemenea încercări şi altele asemănătoare sunt dintotdeauna mai mult sau mai puţin partea acelora care
s-au pus deoparte pentru Dumnezeu. Aceşti oameni sunt străini în lume şi de aceea sunt obiectul
repulsiei pentru cei care nu se interesează de Dumnezeu. Ce preţios este acum să-i auzi în mijlocul
împrejurărilor uneori potrivnice spunând: „Şi cei care cunosc Numele Tău se vor încrede în Tine, pentru
că Tu nu-i părăseşti pe cei care Te caută, Doamne.“

Psalmul 10

Ca şi cel anterior, şi acest psalm are ca obiect timpul de la sfârşit. Rămăşiţa suspină adânc sub apăsarea

© www.comori.org 4
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 7-15

Anticristului; nu vede nici o scăpare şi întreabă: „De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în timpuri de
necaz?“ Cei care se tem de Dumnezeu ştiu că ajutorul poate veni numai de la Dumnezeu şi îşi pun toată
nădejdea în El. Cum se simt însă cei apăsaţi când încercările, în loc să scadă, se tot înmulţesc? Zile şi luni
trec, şi scăparea tot nu se arată (a se vedea Matei 24:15-22). Pe lângă aceasta, puterea Anticristului va fi
foarte mare şi îi va reuşi totul. Prin el se vor face semne şi minuni, pentru ca, dacă este posibil, să înşele
chiar şi pe cei aleşi. Ne este greu să ne imaginăm încercările credinţei, la care va fi expusă rămăşiţa
timpului de la sfârşit. Cu toate că cel rău spune în mândria lui: „El nu cercetează!“ şi „Nu este
Dumnezeu!“, totuşi judecata îl va ajunge şi îl va aştepta un sfârşit îngrozitor în iazul de foc (a se vedea
Apocalipsa 19:20).

Psalmul 11

La fel ca în psalmii 9 şi 10, şi aici avem în faţa noastră expresia gândurilor rămăşiţei în necazul ei de
nemăsurat. Acesta a atins un asemenea grad, încât apare gândul la o fugă. Dar credinciosul spune: „M-
am încrezut în Domnul“; doar de la El aşteaptă scăparea.

Versetul 3 ne arată starea care se va arăta înainte de instaurarea Împărăţiei de o mie de ani. Stâlpii de
bază vor fi smulşi: legile de stat pentru protejarea oamenilor nu vor mai exista; tot ce a fost zidit pe
dreptate şi morală va dispărea – fiara groaznică va domni în puterea sa şi după bunul său plac
(Apocalipsa 13:11-17). Dacă pe pământ va domni atunci numai revolta şi dezordinea, ce va face cel
drept? El îşi va îndrepta privirea în sus şi va spune în credinţă: „Domnul este în templul sfinţeniei Sale.“
Înşelăciunea, nedreptatea şi răutatea vor lua amploare, dar cel ce se teme de Dumnezeu ştie că
Dumnezeu va pune capăt, la timpul Său, la toate acestea.

Chiar dacă psalmii au un caracter israelitic, ei oferă totuşi unele îndemnuri şi îmbărbătări pentru
credincioşii de acum. În legătură cu aceasta ar fi de povestit o mică întâmplare. Un slujitor al Domnului
îi făcu unei femei credincioase o vizită. Pe masă se afla Biblia deschisă. La întrebarea, ce citeşte în ea,
femeia răspunse: Psalmii. Fratele a vrut să o pună la încercare şi de aceea i-a spus: Vechiul Testament nu
este scris pentru dumneavoastră, este scris pentru iudei. Atunci sora răspunse cu fermitate: Ba da, este şi
pentru mine! La aceasta, fratele spuse: Aveţi dreptate, este şi pentru dumneavoastră. Dumnezeu parcă ar
spune: Copilul meu, tu iei aceste cuvinte pentru tine! Bine, tu vei afla că sunt valabile şi pentru tine.

Într-adevăr, câtă mângâiere şi îmbărbătare au luat credincioşii tuturor timpurilor din Psalmi! Potrivit
împrejurărilor lor, s-au prins cu putere de dreptatea, atotputernicia şi ajutorul lui Dumnezeu şi au fost
întăriţi în zilele de necaz.

Psalmul 12

Psalmii sunt adesea expresia experienţei personale, în funcţie de împrejurările în care s-a aflat persoana
respectivă. David, care a scris aceste cuvinte, a suferit mult sub nedreptatea lui Saul, înainte ca să poată
să se aşeze pe tronul lui Israel. Ceea ce exprimă în versetul 2, el a experimentat literalmente (a se vedea
1. Samuel 18:20-29, mai ales versetul 25). El a fost atras cu viclenie într-o cursă, dar Domnul i-a venit în
ajutor şi l-a eliberat. Dumnezeu i-a auzit suspinul şi el a fost pus în siguranţă. El s-a sprijinit în credinţă
pe cuvintele Domnului şi n-a rămas de ruşine. Aceste cuvinte sunt curate – „argint curăţit în cuptor de
pământ, purificat de şapte ori.“ Duhul Sfânt vorbeşte aici prin gura lui David; prin aceasta, El ne arată că
trebuie să avem tot timpul o încredere necondiţionată în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă
tărie pentru credinţă. Ştim: Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini în toate împrejurările; de asemenea el
este expresia gândurilor şi a voii lui Dumnezeu.

© www.comori.org 5
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 7-15

Psalmul 13

„Până când, Doamne?“ este strigătul unui credincios care se încrede în Dumnezeu. El se află într-o grea
încercare şi nu vede nici o cale de ieşire. Oamenii care nu posedă nici o credinţă cad într-o astfel de stare
de deznădejde. Ei nu-L cunosc pe Dumnezeu ca Tatăl lor şi nu ştiu de unde le-ar putea veni ajutorul.

Cu totul altfel este în cazul credinciosului. Chiar dacă i se pare că se află într-un tunel întunecat şi nu
poate vedea mica rază de lumină de la capătul tunelului, totuşi el ştie plin de siguranţă că ajutorul, chiar
dacă este încă departe, va veni. Probabil, înainte s-a sfătuit în inima lui ce ar fi de făcut, dar totul a fost
fără rost. Încercările şi greutăţile ţin de disciplinarea Tatălui în scopul educării noastre. Scopul Său cu noi
trebuie atins, de aceea ne lasă în ele atât timp cât este necesar. Şi chiar dacă inima întreabă temătoare:
„Până când, Doamne?“, totuşi ea speră plină de încredere în bunătatea şi scăparea Sa.

Psalmul 14

Un nebun este orice om care spune: „Nu este Dumnezeu!“ Tocmai de aceea este un nebun, pentru că
respinge prin poziţia sa orice posibilitate de a fi mântuit prin Dumnezeu Mântuitorul. Un astfel de om
este într-adevăr un nebun; el îşi pune în joc sufletul, dispreţuieşte fericirea din cer şi merge în pierzare.
Se ridică întrebarea: Există oameni care nu cred deloc în existenţa lui Dumnezeu? Un ateist, un
defăimător al lui Dumnezeu, care a venit ulterior la credinţa în Domnul Isus, a recunoscut că totuşi
niciodată nu s-a îndoit de existenţa unui Dumnezeu. Un altul, care vorbea dispreţuitor faţă de Biblie, a
fost întrebat de ce nu lasă Biblia în pace. Răspunsul său a fost: „Pentru că Biblia nu mă lasă pe mine în
pace.“ Într-adevăr, „Cel rău, în trufia feţei lui, spune: ...Nu este Dumnezeu!“ (Psalmul 10:4). Faţă în faţă
cu acesta stă aici credinciosul care face din Domnul încrederea sa şi aşteaptă din Sion mântuirea lui
Israel.

Psalmul 15

Acest psalm ne face cunoscut trăsăturile de caracter care îi vor caracteriza pe iudeii temători de
Dumnezeu în zilele de la sfârşit, şi anume dreptatea şi sfinţenia practică. Se referă principiile numite aici
numai la Israel în acel timp viitor? Din contră: domnia lui Dumnezeu există deja astăzi şi pretinde
susţinerea aceloraşi principii; ele trebuie respectate de asemenea de către toţi care doresc să rămână în
prezenţa Domnului (a se vedea 1. Petru 3:10-12). Fie că este vorba de dispensaţia israelitică sau de
credincioşii din timpul de acum – cine vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie totdeauna să se
gândească, că El este sfânt şi nimic greşit nu poate găsi loc în prezenţa Sa. Nu este de la sine înţeles că, în
măsura în care ne este preţioasă savurarea părtăşiei cu Domnul, ne vom însuşi şi principiile acestui
psalm? Totuşi, există o diferenţă între acei iudei şi noi: trebuie să arătăm în noi aceste trăsături ca o roadă
a harului.

© www.comori.org 6
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 16-17

Psalmii 16-17

Psalmul 16

Versetele 1-2 Acest psalm Îl are ca subiect special pe Hristos, şi anume în starea Sa de Om aici jos, unde
a trăit în dependenţă desăvârşită de Dumnezeu. El spune: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine
mă încred“ – rugăciunea dependenţei şi a încrederii. Întregul drum care se afla în faţa Sa era extrem de
greu şi întunecos, dar El nu S-a dat înapoi. Ţelul Lui a fost proslăvirea Tatălui Său, chiar până la moarte.
Ce minunat străluceşte slava Sa ca Fiu al Omului în cuvintele: „Tu eşti Domnul meu! Bunătatea mea nu
se înalţă până la Tine!“ El a luat locul unui om care era dependent de bunătatea lui Dumnezeu, pentru a
rămâne ocrotit. El Însuşi s-ar fi putut ocroti, dar cum ar fi stat atunci lucrurile referitoare la dependenţa
Sa ca Om şi Slujitor? Vedem aici opoziţia clară faţă de Adam, care s-a înălţat şi care a dorit să fie egal cu
Dumnezeu. În timp ce Isus S-a alăturat acelora care s-au lăsat botezaţi de Ioan Botezătorul şi şi-au
recunoscut păcatele, plăcerea lui Dumnezeu s-a odihnit peste El (Matei 3:13-17).

Versetul 3 Cine sunt sfinţii, cei aleşi, în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea? Nu sunt cei care se apleacă
în faţa Lui, îşi recunosc păcatele şi suferă din cauza lor? Acestea le-au făcut în primul rând oamenii
amintiţi mai înainte, care au fost botezaţi în Iordan de către Ioan, „mărturisindu-şi păcatele.“ Domnul
Isus a coborât împreună cu ei în Iordan pentru a se lăsa botezat de Ioan. Cu ce plăcere a privit Tatăl la El,
Fiul iubit! Când a ieşit din apă, cerurile s-au deschis deasupra Lui şi un glas din ceruri a spus: „Acesta
este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“ Vedem în aceste prime trei versete ale acestui
psalm două atribute ale lui Hristos ca Om desăvârşit: încrederea Sa deplină în Dumnezeu şi identificarea
cu aceia care de bunăvoie au făcut primul pas pe calea credinţei.

Versetele 4-5 Versetul 4 ne arată pe Hristos ca Cel pus deoparte; El nu vrea să pună pe buze nici măcar
numele acelora care aleargă după un alt dumnezeu. În acest „alt dumnezeu“ presupunem pe drept că
este vorba de antihristul Apocalipsei, care va atrage pe mulţi la sine prin arta ispitei. Hristos îşi întoarce
privirea cu dezgust de la acest om al păcatului. Acest verset este ca o pată în acest tablou minunat, pe
care acest psalm îl prezintă.

Ce frumos şi strălucitor luminează iarăşi lumina în versetul următor! Pentru Hristos, Domnul a fost
partea moştenirii Sale şi a paharului Său. Ce exemplu demn de urmat avem în faţa noastră! Ce ne mai
poate oferi lumea, când Însuşi Domnul este partea noastră? În El şi cu El posedăm totul: prezentul şi
viitorul ne aparţin. Avem încercări şi greutăţi? – Ele sunt doar un mijloc în mâna Tatălui pentru a ne
trage mai aproape de Sine; chiar dacă trebuie să trecem prin moarte, ştim că aceasta este intrarea în
starea slăvită, veşnică.

Versetele 6-11 Dacă Îl privim pe Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, atunci vedem o măsură plină
de durere şi suferinţe, pe deasupra opoziţia păcătoşilor, batjocură şi dispreţ, iar la sfârşit moartea pe
cruce. Şi totuşi Îl auzim zicând: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute.“ Indiferent că S-a
aflat pe marea învolburată sau a fost înconjurat de duşmani, care L-au pândit şi la sfârşit au pus mâna pe
El, nimic nu a putut tulbura pacea şi liniştea sufletului Său. Chiar şi pe drumul spre Golgota, a avut o
încredere de nezguduit în Dumnezeul Său: „Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor,
nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ – În cercetarea acestui psalm trebuie să fim

© www.comori.org 7
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 16-17

permanent conştienţi că Hristos este prezentat aici ca Om, ca slujitor desăvârşit. Acest gând ne va ajuta
să-L privim ca exemplul nostru, pe care, prin harul lui Dumnezeu, Îl putem imita într-o oarecare
măsură. Fericit este credinciosul care poate să spună din experienţă: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la
dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna.“

Psalmul 17

Versetele 1-3 Şi aici, Hristos stă înaintea noastră, totuşi văzut dintr-un alt punct de vedere decât în
psalmul anterior. El Se afla în mijlocul celor răi, a duşmanilor de moarte. Văzut din acest punct de
vedere, percepem în acest psalm mai multe gânduri, care le putem aplica cu folos la noi. Nu vorbim de
versetul 3, căci cine dintre noi ar putea spune: „Gândul meu nu este altfel decât cuvântul meu“? Doar la
Hristos, gândurile şi cuvintele au fost într-o deplină concordanţă. Totuşi, nu vrem să uităm că El ca Om
este exemplul nostru; noi trebuie să-L imităm. Chiar dacă nu vom ajunge niciodată să fim ce a fost El,
exemplul nostru desăvârşit, totuşi putem să veghem ca gândirea şi vorbirea noastră să fie sincere.
Înaintea oamenilor ne putem ascunde gândurile, dar nu înaintea lui Dumnezeu; El ne cercetează inima.
David, care a scris şi Psalmul 139, a putut spune: „Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti.“ Aceasta este o
realitate preţioasă pentru credincioşii care doresc să umble în sinceritate înaintea lui Dumnezeu.

Versetele 4-6 „În ce priveşte faptele oamenilor...“ – nu suntem permanent înconjuraţi de aceste „fapte“ şi
astfel expuşi influenţei oamenilor din jurul nostru? Nivelul moralităţii a scăzut într-un mod îngrozitor:
nedreptatea, minciuna şi înşelăciunea cresc continuu, iar credinciosul stă fără putere în faţa acestui val.
El însă nu trebuie să se lase luat de acesta; împreună cu psalmistul poate spune: „După cuvântul buzelor
Tale, eu m-am păzit de căile celui violent.“ În mijlocul acestui întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu ne
luminează cărarea, iar minciuna diavolului nu ne poate birui, pentru că posedăm adevărul şi ne
sprijinim pe el. Ce siguranţă este exprimată în versetul 5! Aşa cum ştim, aceste cuvinte se referă în
primul rând la Hristos. Dar atât timp cât stăm în apropierea Lui şi mergem pe urmele Lui, putem
experimenta la fel ca El, iar „faptele“ oamenilor nu ne vor încurca. În versetul 6 găsim o altă certitudine
în inima psalmistului: „îmi vei răspunde, Dumnezeule.“ Şi noi posedăm o astfel de certitudine (a se
vedea Ioan 14:13; 15:7).

Versetele 7-15 În aceste versete vedem o latură preţioasă a credinţei. Oameni răi şi duşmani de moarte îl
înconjoară pe credincios, dar el este liniştit, căci se încrede în Dumnezeu. Oamenii din jurul lui pot să se
înmulţească, să-şi adune bunuri, dar în inima lui nu se ridică nici o invidie. El posedă alte bogăţii, mult
mai preţioase. Ca şi Asaf, el intră în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, unde poate percepe realitatea cu
privire la calea celor răi şi la sfârşitul lor. Credinţa nu se opreşte în faţa împrejurărilor; ea contează pe
Dumnezeu care o poate elibera de cei răi şi „de oamenii lumii acesteia“. Aceşti oameni nu se află la
întâmplare pe calea noastră. Cineva a scris cu privire la aceasta: „Ei servesc pentru a cerceta inima şi
pentru a ne menţine, pe noi care suntem mereu în pericol de a ne amesteca cu lumea, ca străini.“
Adevărata noastră patrie nu este aici jos, iar Domnul vrea ca noi să avem înaintea ochilor ţinta,
moştenirea care nu se veştejeşte, păstrată sus pentru noi (1. Petru 1:4), unde vom fi satisfăcuţi privindu-
L.

© www.comori.org 8
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 18

Psalmul 18

Versetele 1-2 Aşa cum ne spune titlul, David a scris acest psalm în ziua când Domnul l-a scăpat din
mâna tuturor vrăjmaşilor săi. Împotrivitorii săi au fost mulţi; cel mai periculos dintre toţi a fost Saul; dar
Domnul a vegheat asupra robului său şi l-a scăpat din toate pericolele. Pentru David, această salvare a
fost o dovadă a bunătăţii lui Dumnezeu, iar mulţi psalmi de-ai săi mărturisesc despre mulţumirea sa
interioară faţă de Dumnezeu. Nu am trăit şi noi o salvare mult mai mare decât David şi nu ar trebui să
învăţăm de la el? Cât de uşor înclinăm să ne obişnuim cu mântuirea care ne-a fost câştigată prin
Mântuitorul nostru! De asemenea suntem în pericol să trecem cu vederea multele dovezi ale bunătăţii lui
Dumnezeu. David însă cugeta la ceea ce îi făcuse Domnul, iar dacă cugetăm la numeroasele bunătăţi ale
Domnului, şi noi vom găsi multe motive să mulţumim. Versetul 2 al psalmului nostru ne dă în acelaşi
timp cheia spre intrarea în teritoriul măreţ al bunătăţii şi al dragostei lui Dumnezeu.

Versetele 3-19 Istoria lui David dovedeşte că el a fost un bărbat al rugăciunii (versetele 3 şi 6, a se vedea
şi de ex. 2. Samuel 5:19, 23 ş.a.). Rugăciunile sale au fost ascultate, pentru că se încredea în Dumnezeu.
Mai departe, Duhul lui Dumnezeu se serveşte aici de împăratul David şi de experienţele sale pentru a ne
schiţa salvările de care va avea parte rămăşiţa credincioasă de la sfârşit. Acei iudei credincioşi se vor
încrede în Dumnezeu; ei vor striga în necazul lor greu, asemenea lui David, şi El le va răspunde.

În versetele 7-16, David face o descriere poetică a faptelor măreţe ale lui Dumnezeu spre binele lui, cu
rezultatul: „Şi m-a scos la loc larg, m-a scăpat.“ Poziţia noastră ca credincioşi se aseamănă mult cu cea a
lui David aici. Domnul a făcut totul pentru noi, iar aceasta ne determină să ne unim glasurile cu glasul
lui David, cântând mulţumitori cuvintele versetului 19.

Versetele 20-24 Cum trebuie să înţelegem cuvintele lui David din aceste versete? Punctul de comparare,
după care îşi măsura faptele, era Legea. Poate se gândea şi la cele două întâmplări din 1. Samuel
24:12-14; 26:18, 22-24. În teama sa de Dumnezeu şi în curăţia inimii sale, i-a cruţat viaţa duşmanului său.
De fapt, ce sentiment de dreptate vedem la el din ziua când a fost uns de către Samuel ca împărat până a
stat pe tronul lui Israel! Căderea adâncă, pentru care a trebuit să se smerească mult (Psalmul 51), s-a
întâmplat mai târziu. Neluând în considerare aceasta, Dumnezeu a spus despre el: „Am găsit pe David,
fiul lui Iese, om după inima Mea, care va face toată voia Mea“ (Faptele Apostolilor 13:22). David a fost
un bărbat sincer; dacă greşea, nu ezita să-şi recunoască greşeala. Această gândire a fost plăcută lui
Dumnezeu, şi ea i-a fost răsplătită de către Dumnezeu după dreptatea sa şi după curăţia mâinilor sale.

Versetele 25-30 În versetele 25-27 recunoaştem ceva despre căile de cârmuire ale lui Dumnezeu cu
oamenii (a se vedea şi Psalmul 101:5-8). În ultimul psalm amintit este vorba de căile de cârmuire în
timpul Împărăţiei de o mie de ani; ştim totuşi că Dumnezeu nu Se va abate niciodată de la acest
principiu. El îl lasă pe om să culeagă ce a semănat (Galateni 6:7); „Cu cel îndurător Te arăţi îndurător...
cu cel viclean Te porţi după viclenia lui“ (versetele 25-26).

Prin versetele următoare, credinciosul este întărit în încrederea lui faţă de Dumnezeu. Este drumul
întunecos? – „Domnul Dumnezeul meu luminează întunericul meu“; apar piedici pe cărare? – „cu Tine
alerg împotriva unei cete înarmate.“ Cât de preţios este să ştii că drumul Său, de asemenea drumul Său
cu noi, este desăvârşit! Noi nu putem înţelege totdeauna ce are El de gând cu noi, dar Cuvântul Său ne

© www.comori.org 9
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 18

spune „că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu“ (Romani
8:28). În timp ce ne sprijinim pe Cuvântul Său, putem exclama împreună cu psalmistul: „El este un scut
pentru toţi cei care se încred în El.“

Versetele 31-34 Numele „stâncă“ apare adesea în Sfânta Scriptură, mai ales în limbajul poetic al
psalmilor. Acest nume exprimă statornicia lui Dumnezeu, dar şi siguranţa care este partea acelora care
se încred în El (a se vedea şi versetul 2 din acest psalm).

Dumnezeu este şi Acela care l-a încins pe David cu putere. Cingătoarea era o parte necesară a
îmbrăcămintei în Orient; cu aceasta, hainele erau ţinute strâns în jurul coapselor, pentru ca ele să nu
împiedice la mers (a se vedea 1. Împăraţi 18:46). În Noul Testament găsim de mai multe ori o indicaţie cu
privire la aceasta (Luca 12:35; Efeseni 6:14; 1. Petru 1:13) şi de fiecare dată este vorba de umblarea şi
mărturia credincioşilor. David scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu a fost cel care l-a încins cu putere
şi i-a făcut calea desăvârşită. Mulţumiri fie aduse Domnului! Acelaşi drept ne stă şi nouă la dispoziţie.
Dacă stăm în apropierea Sa, suntem tari în El şi în tăria puterii Lui (Efeseni 6:10).

Versetele 35-50 La citirea acestui psalm observăm că David primea din mâna lui Dumnezeu tot binele
de care avea parte. El era un conducător de oaste mare şi iscusit, dar biruinţa asupra duşmanilor săi nu o
atribuia iscusinţei sale, ci lui Dumnezeu. Inimii îi face bine să privească la viaţa unui astfel de om, fiind
conştientă că ceea ce i-a stat lui la dispoziţie este şi partea noastră. „Şi Tu mi-ai dat scutul mântuirii Tale
şi dreapta Ta m-a susţinut... Tu mi-ai pus în loc larg paşii sub mine...“ Pentru David era vorba de bătălii
câştigate, de eliberarea de duşmanii săi. Chiar dacă noi nu avem de-a face cu aceleaşi împotriviri ca
David, iar lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, totuşi avem de luptat o luptă, şi anume
împotriva puterilor spirituale (Efeseni 6:10-20). Pentru realizarea acestei lupte ne stă la dispoziţie aceeaşi
putere, pe care David a solicitat-o, iar, împreună cu Domnul, biruinţa va fi şi a noastră.

© www.comori.org 10
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 19-21

Psalmii 19-21

Psalmul 19

Versetele 1-6 În acest psalm, Duhul Sfânt ne dă prin gura lui David două mărturii despre slava lui
Dumnezeu: versetele 1-6 mărturisesc despre creaţie şi întinderea ei, în timp ce versetele 7-14 au ca obiect
legea dată de Dumnezeu.

Prin creaţie, Dumnezeu a vorbit oamenilor, înainte ca El să stabilească relaţiile Sale cu Israel şi să-i dea
legea ca etalon. Oameni ca Iov, cei trei prieteni ai săi şi Elihu, care, aşa cum se poate presupune, au trăit
înainte de Avraam, au citit în cartea creaţiei şi au învăţat de acolo teama de Dumnezeu. Într-adevăr:
„Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale. ...nu este nici o vorbire
şi nu sunt cuvinte, glasul lor nu se aude.“ Având în vedere o asemenea comunicare despre existenţa lui
Dumnezeu, despre puterea şi slava Sa, înţelegem fără greutate expresia Sfintei Scripturi din Romani
1:20-21: „ ...încât ei să fie fără scuză. Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca
Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit.“

Versetele 7-14 În versetele 1-6 percepem ceva din gloria lui Dumnezeu; aici, David vorbeşte, condus de
Duhul Sfânt, despre legea Domnului. Schimbarea numelui lui Dumnezeu în aceste două fragmente ale
psalmului nu trebuie trecută cu vederea de către cititorul atent. Nu vedem în aceasta o dovadă a
inspiraţiei Sfintei Scripturi? Scriitorul a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu; el avea voie să scrie numai
ceea ce i se dădea.

Pe lângă acest fapt incontestabil, vedem clar că David se bucura de legea Domnului. El putea să spună
din inimă: „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.“ În umblarea sa de până aici, el a cunoscut
şi valoarea mărturiei Domnului; ea este „sigură, făcând înţelept pe cel simplu.“ Ce i-a dat lui David
înţelepciune, care s-a văzut limpede în multe întâmplări din viaţa sa? Respectarea rânduielilor
Domnului! Este vorba aici de un principiu, care are valabilitate oricând. Să aplicăm aceste versete în
practica vieţii noastre, şi atunci vom putea spune şi noi că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este mai preţios
decât aurul şi mai dulce decât picurul din faguri.

Cuvintele lui David din versetele 7-11 reprezintă o îmbărbătare importantă şi preţioasă pentru noi
credincioşii. În funcţie de împrejurări, în mod special când ne merge extrem de bine sau când avem mult
de lucru, tindem uşor să neglijăm citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Vedem aici o căpenie a statului cu
ocupaţiile sale diverse, care îşi găsea plăcerea în rânduielile Domnului. David spune: „este o mare
răsplată în păzirea lor“. De fapt, observarea învăţăturilor din Cuvântul lui Dumnezeu ascunde
înţelepciune în sine şi multe comori şi bogăţii (a se vedea de exemplu Proverbe 3:13-18). Versetele 7-11
ne arată ce este legea, însă versetul 12, ce face ea. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu ne conduce să ne
verificăm pe noi înşine. Putem să ne bucurăm de acest lucru, însă, pe de altă parte, descoperă în noi
unele lucruri care până atunci au fost ascunse; de aceea rugămintea lui David: „Curăţeşte-mă de cele
ascunse ale mele!“ El merge însă mai departe (să facem şi noi ca el) şi cere: „Fie cuvintele gurii mele şi
cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta...“

Psalmul 20

© www.comori.org 11
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 19-21

Versetele 1-3 Ca mulţi alţii, acest psalm are ca obiect, în formă concisă, istoria rămăşiţei lui Israel în
necazul ei şi scăparea din acesta. Ne aflăm aici pe tărâm iudaic prin faptul că sunt amintiţi Sionul şi
Locaşul Sfânt; de asemenea sunt aduse daruri de mâncare şi arderi-de-tot.

Totuşi putem descoperi în acest psalm câte ceva pentru întărirea credinţei noastre. Deja denumirea
„Dumnezeul lui Iacov“ ni se adresează şi nouă. De ce ne aduce aminte numele Iacov? De acel om care i-a
dat mult de lucru lui Dumnezeu, care a vrut să-şi dirijeze singur viaţa şi care a mers pe unele căi rătăcite.
În legătură cu acesta, întâlnim un Dumnezeu al bunătăţii, al răbdării şi al harului, un Dumnezeu care nu
l-a părăsit niciodată pe Iacov şi care nu S-a odihnit până nu a făcut din acest om îndărătnic un adorator.

Acest Dumnezeu este Tatăl nostru, şi acelaşi har şi aceeaşi bunătate care l-au însoţit pe Iacov, ne
înconjoară şi pe noi. Face bine inimilor noastre să numere de câte ori Se numeşte Dumnezeu în Cuvântul
Său „Dumnezeul lui Iacov“. Cu aceasta, El vrea să ne spună: „Şi pe tine te voi conduce la ţintă, ca pe
Iacov.“

Versetele 4-9 Am arătat deja că psalmii au de multe ori ca subiect rămăşiţa lui Israel. Această rămăşiţă a
timpului de la sfârşit va fi constituită din credincioşi, din cei care se tem de Dumnezeu dintre iudei.

Dacă privim înapoi la timpul când Hristos a fost pe pământ, recunoaştem în El adevărata rămăşiţă în
mijlocul poporului Său. Dumnezeu a putut să privească la El cu plăcere şi deasupra Lui s-a deschis
cerul, în timp ce un glas a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei
3:17). Despre El, Mesia promis al lui Israel, vorbeşte psalmul nostru. „Acum ştiu că Domnul mântuieşte
pe unsul Său.“

Ca Om aici jos, Hristos a fost supus multor încercări şi suferinţe (Evrei 2:18); citim că El „aducând cereri
şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte
(şi fiind ascultat, datorită temerii Lui evlavioase), deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit“
(Evrei 5:7). Această ascultare este amintită în versetul 6. Câtă îmbărbătare ne aduc şi versetele
următoare! Credinciosul aşteaptă ajutorul nu prin puterea şi tăria oamenilor, ci el se sprijină pe
Dumnezeul său: „Aceştia se încred în care şi aceia în cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului
Dumnezeului nostru.“

Psalmul 21

Când a scris acest psalm, David s-a gândit la ceea ce a experimentat şi a primit din partea Domnului;
poate gândurile sale s-au dus şi la Solomon, fiul pe care Dumnezeu i l-a promis ca moştenitor pe tron.
Conţinutul versetelor 4 şi 6 ne conduce în duhul însă şi mai departe, căci expresia „eternitate“ ar putea
să se refere atât la David, cât şi la Solomon. Psalmistul, condus de Duhul Sfânt, vorbeşte despre un Altul,
şi anume despre viitorul Împărat-Mesia al lui Israel. Este pentru învăţătura noastră şi interesant, să
cercetăm psalmii şi din această privinţă. Vedem în aceasta intenţia lui Dumnezeu: Lui Îi place să ne
vorbească despre Fiul Său. Noi Îl cunoaştem mai ales din evanghelii; Matei Îl arată ca Împărat, Marcu, ca
Slujitor, Luca, ca Fiu al Omului, Ioan, ca Fiul lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să recunoaştem că, în ciuda
acestei relatări din patru unghiuri, Îl cunoaştem totuşi foarte puţin? Şi astfel, Dumnezeu a găsit că este
bine ca în întreaga Sfântă Scriptură şi mai ales în psalmi să dezvăluie înaintea ochilor noştri gloriile
minunate ale Fiului Său.

© www.comori.org 12
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 22

Psalmul 22

Versetul 1 În acest psalm Îl vedem pe Hristos în suferinţele pe care le-a suportat la cruce, şi anume în
suferinţele din partea Dumnezeului Său. Şi alţi psalmi au ca subiect suferinţele şi durerile Sale, dar ele
sunt mai ales din partea oamenilor (a se vedea, de exemplu, Psalm 69; 102 ş.a.).

Cu privire la conţinutul acestui psalm, trebuie să ne gândim de la început că aici ne aflăm pe pământ
sfânt (a se compara Exod 3:5). Hristos, Mântuitorul nostru, stă aici înaintea noastră.

Mâini păcătoase L-au ţintuit pe cruce; apoi a fost crucificat între cer şi pământ – singur, pentru că
Dumnezeu L-a părăsit, Şi-a întors faţa de la El. Nici o rază de lumină din cer nu a ajuns până la El (Matei
27:45-46), deoarece Dumnezeul cel sfânt a executat asupra Lui, Locţiitorul nostru, judecata din cauza
păcatelor noastre nenumărate. La sfârşitul acelor trei ore de întuneric auzim strigătul Său: „Dumnezeul
meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?“ Cine ar putea înţelege ce au însemnat aceste cuvinte
pentru El? Să ne plecăm înaintea Lui adorându-L cu respect.

Versetele 2-3 Ce teamă a sufletului exprimă cuvintele: „Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-mi răspunzi; şi
noaptea, şi nu am odihnă“! Legătura cu Dumnezeul Său era întreruptă; pentru prima dată, Fiul lui
Dumnezeu devenit Om a trebuit să afle ce înseamnă să nu primeşti nici un răspuns. Ce durere adâncă L-
a cuprins! Cât de mult a suferit sufletul Său sfânt în acele ore, când a fost părăsit de Dumnezeu din
cauza noastră! Cine ar putea să-şi facă o imagine despre adevărul adânc al acestei plângeri? El îi învăţase
pe ai Săi: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face“ (Ioan
15:7) - o promisiune foarte preţioasă! Dar acum El era Cel care cerea, iar Dumnezeu nu i-a dat nici un
răspuns. Şi totuşi, El a făcut numai ceea ce i-a făcut plăcere Tatălui. O astfel de poziţie a lui Dumnezeu
faţă de Fiul Său iubit ne arată ceva din grozăvia judecăţii, care L-a atins pe Locţiitorul nostru.

Versetele 4-8 În versetele 4-8, Domnul Isus face o comparaţie între El şi părinţii lui Israel. Ei s-au
încrezut în Domnul şi au fost scăpaţi; credinţa lor în Dumnezeu nu a rămas de ruşine. „Dar eu“, S-a
plâns El, „sunt vierme, şi nu om.“ Oriunde S-a uitat, a văzut numai duşmănie, ocară şi dispreţ, iar dacă
S-a uitat în sus, cerul a fost închis; Dumnezeul Său, în care S-a încrezut pe deplin, Şi-a întors faţa de la El.

Şi totuşi, chiar dacă împrejurările au fost aşa de rele pentru El, a putut spune: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt,
Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.“ El Şi-a plecat capul şi a avut numai un scop înaintea Sa:
să-L glorifice pe Dumnezeul Său pe calea ascultării desăvârşite. Cât de greu a fost acest drum, vedem şi
în versetele 7-8. Ca împunsăturile de spadă au rănit aceste cuvinte interiorul Său. Mereu Şi-a pus
încrederea în Domnul, şi acum părea că Dumnezeul lui Israel nu Se mai interesa de El şi nu-Şi mai găsea
plăcerea în El.

Versetele 9-15 Sufletele noastre se înviorează când auzim cuvintele din versete-le 9-10 din gura
Mântuitorului. Faptul că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la El nu i-a clintit încrederea. El Se roagă mai
departe: „Nu Te depărta de mine, pentru că necazul este aproape, pentru că nu este nimeni să ajute.“ Cât
de groaznic a fost acest necaz, arată expresiile folosite în următoarele versete. Oamenii care L-au
înconjurat, mai ales mai marii poporului, s-au comportat ca taurii din Basan, asemenea leilor care
răcnesc. Dar Hristos nu a văzut numai faptele lor rele, El nu a auzit numai cuvintele lor batjocoritoare, ci

© www.comori.org 13
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 22

El a perceput şi adâncimile urii satanice din inimile lor împotriva Lui şi pe însuşi diavolul care stătea în
spatele lor.

În versetele 14 şi 15 vedem ceva din suferinţele fizice ale Mântuitorului nostru. Şi aici cuvintele sunt
deosebit de expresive; ele ne arată dureri pe care nu ni le putem imagina. Sub greutatea corpului atârnat
în cuie, oasele i s-au desfăcut şi plaga groaznică a setei s-a exprimat în cuvintele: „mi se lipeşte limba de
cerul gurii“.

Versetele 16-18 Acest pasaj ne oferă o altă imagine despre suferinţele Mântuitorului nostru la cruce. În
legătură cu acesta dorim să redăm cuvintele unui comentator al acestui psalm: „L-au înconjurat câini –
creaturi fără inimă şi conştiinţă, fără ruşine şi sentiment, a căror plăcere era să înjosească pe un altul; ei
L-au ocărât şi L-au batjocorit pe Cel drept, care nu li S-a împotrivit. Ei au fost şi răi, şi puternici, iar cu
priviri obraznice s-au uitat uimiţi la El. Cum a simţit Mântuitorul batjocurile lor lipsite de ruşine şi
compasiune, când a fost răstignit înaintea ochilor acelora care îşi găseau plăcerea în răutatea şi batjocura
lor! Soldaţii şi-au împărţit hainele Lui între ei şi pentru cămaşa Sa au tras la sorţi. Nu exista nici o privire
plină de milă; nimeni nu era acolo ca să-L ajute. Ce necaz! Dar El privea la Dumnezeul Său şi Se ruga
fierbinte ca să nu Se depărteze, ci cu puterea Lui să stea aproape“.

Versetele 19-21a La rugăciunile repetate ale Mântuitorului răstignit (versetele 1, 11, 19-21 a), nu am auzit
până aici nici un răspuns. Cerul de deasupra Lui era ca de bronz; Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la El.
De ce această tăcere din partea lui Dumnezeu? Suntem în stare să dăm explicaţia corectă: din cauza
noastră a fost El părăsit; din cauza noastră nu i-a venit Dumnezeu în ajutor, nu L-a eliberat din necazul
Lui. Înainte de a putea veni înălţarea, Salvatorul nostru a trebuit să fie aşezat „în ţărâna morţii“. Pentru
ca lucrarea mântuirii să fie împlinită, Isus a trebuit să meargă în moarte; sângele Său, care ispăşeşte păcat
şi vină, a trebuit să curgă. Noi suntem răspunsul la strigătul sfâşietor al Mântuitorului: „Dumnezeul
meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului
meu?“

Ultimele trei rugăciuni ale versetelor citate exprimă o extrem de mare slăbiciune omenească, acea
slăbiciune în care Isus a ajuns de bunăvoie pentru noi, în care El însă a dobândit biruinţa deplină asupra
duşmanului şi a morţii.

Versetele 21b-22 „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor.“ După întunericul cel mai dens străluceşte
iarăşi lumina; după despărţirea extrem de dureroasă a părtăşiei dintre purtătorul păcatelor noastre şi
Dumnezeu, urmează legătura mult dorită într-un mod netulburat. Din cuvintele versetului 22 înţelegem
cât de puţin S-a gândit El la Sine: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei“. Acesta a fost primul Său gând
după ascultarea rugăciunii. Pentru aceia care El îi numeşte în har minunat şi bunăvoinţă fraţii Săi, El a
suferit şi a îndurat ceea ce a venit asupra Lui. El, „care ... n-a considerat de apucat să fie egal cu
Dumnezeu...“, a mers din cauza lor pe drumul înjosirii adânci. Din dragoste pentru ei a acceptat să fie
făcut păcat şi părăsit de Dumnezeu. Pentru ei a devenit blestem, pentru că stă scris: „Blestemat este
oricine este atârnat pe lemn“ (Galateni 3:13). O asemenea dragoste este de neînţeles pentru noi; putem
însă să o admirăm şi să-L adorăm pe El, Urzitorul unei mântuiri veşnice. Până atunci Isus a fost singur;
acum are o familie. În acest context, El spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu“ (Evrei
2:13), iar aici citim: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“. Obiectul
laudei şi al adorării este Tatăl, care începând de acum nu este numai Tatăl Său, ci şi Tatăl acelora pentru
care a suferit Isus. El îi introduce pe aceia pe care îi numeşte fraţii Săi în aceeaşi legătură în care El Însuşi
se află, şi anume în domeniul dragostei Tatălui. Ce minune a harului Său! În legătură cu această
dragoste, El le spune alor Săi: „...pentru că Tatăl Însuşi vă iubeşte“ (Ioan 16:27).

© www.comori.org 14
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 22

Ce preţios este acum pentru inimile noastre să ştim că Însuşi Isus intonează lauda în adunare! El Se află
în mijlocul alor Săi care se adună în Numele Său (Matei 18:20) şi le îndreaptă privirile spre Tatăl, al cărui
Nume li l-a descoperit (Ioan 17:6).

Versetele 23-24 Aşa cum am văzut, Isus ca Cel înviat este Conducătorul alor Săi în cântarea de laudă. El
spune: „Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L“. Într-adevăr, câte motive au ei să cânte cântarea de
laudă împreună cu alţii, după ce Domnul lor le-a adus o mântuire aşa de mare!

În aceste versete este vorba în primul rând de credincioşii dintre iudei, pentru că aici ne aflăm pe tărâm
vechi-testamental. Dar mereu percepem lumina Noului Testament, lumină pe care acei credincioşi o
cunoşteau şi la care se făcuse deja aluzie. Adunarea (versetul 22) a fost constituită la începutul ei din
iudei, şi anume din aceia pe care Domnul înviat îi numeşte fraţii Săi (Ioan 20:17). Un comentator
cunoscut spune cu privire la aceasta: „Acest început iudaic al Adunării ocupă aici un loc unic în Vechiul
Testament, un loc care nu va mai fi amintit niciunde. Această amintire a fost totuşi necesară, pentru ca
rezultatele lucrării de la cruce să fie prezentate în nişte proporţii care sunt vrednice de jertfa adusă.“

Versetele 25-31 Cu ultimele versete ale acestui psalm se lărgeşte perspectiva asupra rezultatelor lucrării
lui Hristos la cruce.

Versetul 22 ne arată credincioşii adunaţi în ziua de Rusalii, care formau începutul Adunării conform
Matei 18:20, de care aparţin toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. În versetul 25 însă avem înaintea
noastră „adunarea cea mare“, iar în versetul 27 se spune: „Toate marginile pământului îşi vor aminti şi
se vor întoarce la Domnul şi toate familiile naţiunilor se vor închina înaintea Ta“. Aici este vorba în
primul rând de poporul Israel, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va locui iarăşi în ţara sa; dar şi
„toate familiile naţiunilor“ sunt incluse aici. Slava lui Hristos, acea slavă, pe care Şi-a dobândit-o prin
moartea Sa, străluceşte în toată splendoarea peste tot pământul. Şi aceasta aparţine de hotărârile lui
Dumnezeu cu privire la Israel şi naţiuni. Mulţi credincioşi mărginesc în gândurile lor lucrarea
Mântuitorului la salvarea păcătosului pentru viaţa veşnică. Să recunoaştem însă în lumina Sfintei
Scripturi cât de felurită şi minunată este această lucrare!

© www.comori.org 15
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 23

Psalmul 23

Versetul 1 În Psalmul 22 L-am văzut pe Păstor cum Şi-a dat viaţa pentru oi (Ioan 10:15). El le-a căutat, s-
a dus după ele şi le-a găsit acolo unde se aflau, şi anume moarte în greşelile şi în păcatele lor (Efeseni
2:1).

Acum, aici, El merge înaintea lor şi le conduce spre casa Tatălui. Pe calea într-acolo, credinciosul poate
spune: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.“ Cine ar putea exprima tot ce cuprind
aceste cuvinte? Acest Păstor este Domnul cel atotputernic; El dispune de tot ceea ce serveşte spre binele
alor Săi; El îi iubeşte şi îi conduce cu mână sigură. Cum ar putea El, după ce Şi-a dat viaţa pentru ei, să-i
lase să sufere de lipsuri? El cunoaşte greutăţile căii, pe care o au de parcurs ai Săi. El Însuşi a mers pe
această cale; El cunoaşte duşmănia lumii, încercările pe care le foloseşte duşmanul, ca să-i aducă la
cădere, dacă este cu putinţă, pe cei temători de Dumnezeu (a se vedea Luca 4:1-12). Ce bine că El îi poate
scăpa din toate aceste pericole!

Versetele 2-3 Pe calea spre casa Tatălui, credincioşii au nevoie de hrană şi băutură; bunul Păstor S-a
îngrijit şi de acestea. Fiecare poate spune din experienţă: „El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la
ape liniştite.“ El ştie toate nevoile alor Săi. Cum pot fi hrănite altfel sufletele lor, dacă nu prin Cuvântul
Său? Dar tot El este Acela care tre-zeşte în ei interesul pentru hrana cerească. În acest scop, El îi lasă să
treacă prin încercări. Cum râvneşte atunci sufletul înfometat, probabil din proprie vină, după Cuvântul
lui Dumnezeu! El se lasă dus de Păstor pe păşuni verzi şi la ape liniştite.

Înviorarea şi restabilirea sufletului se realizează în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu (a se compara


Psalm 19:7). Păstorul foloseşte Cuvântul, ca prin Duhul Sfânt să ni se facă tot mai mult cunoscut –
singura înviorare adevărată a sufletului! El cunoaşte şi cărările dreptăţii, cărări care se află departe de
păcat, pe care El Însuşi a mers; pe aceleaşi cărări vrea să-i conducă pe ai Săi datorită Numelui Său.

Versetul 4 Calea credinciosului duce aici jos prin valea umbrei morţii. Moartea este împăratul groazei;
nimeni nu-i poate scăpa. Pentru oile bunului Păstor însă ea şi-a pierdut groaza, căci Păstorul Însuşi a
trecut biruitor prin ea. Plini de bucurie, ei pot spune acum: „Moartea a fost înghiţită de victorie“ (1.
Corinteni 15:54b). Ea nu mai are putere asu-pra acelora care Îi aparţin Mântuitorului; ea este cel mult un
mesager pentru a-i elibera de o viaţă grea şi pentru a le deschide porţile spre locul unde este mult mai
bine (Filipeni 1:23).

Versetul nostru nu vorbeşte despre moarte, ci mai degrabă despre valea umbrei morţii. Este valea peste
care moartea îşi aruncă umbrele sale întunecate, valea plângerii (Psalm 84:6). Dar Păstorul a fost şi în
acest loc al lacrimilor şi El Însuşi a plâns (Ioan 11:35). Da, El a plâns văzând urmările păcatului (Romani
5:12) – Lazăr, prietenul său, a murit. Ce durere pentru El! Cu ce dragoste şi compătimire a simţit El
durerea şi întristarea surorilor celui care murise!

În această vale a umbrei morţii nu există nimic care să poată da sufletului credinciosului atâta
mângâiere, îmbărbătare şi înviorare cât conştienţa apropierii bunului Păstor. Groaza şi pericolele se află
pe cale. Poate nu le-ai văzut încă, dar te simţi nesigur pe o cale pe care nu o cunoşti. Ce va aduce cu sine
ziua de mâine? Încotro mă va conduce pasul următor? Se spune: Este bine că nu ştim ce ne aşteaptă. Da,

© www.comori.org 16
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 23

desigur, aşa este! Dar mult mai bună este încrederea pe care putem să o avem în bunul nostru Păstor!
Putem spune din inimi cuvintele: „Nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine.“ Poate veni
orice, nu trebuie să-mi fie teamă, căci El va fi cu mine în toate încercările şi necazurile mele. „În toată
strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat şi Îngerul dinaintea feţei Lui i-a salvat“ (Isaia 63:9).

Versetul 5 Pe calea credinciosului nu există numai încercări şi pericole, ci şi duşmani. Aceasta nu este
ceva ieşit din comun, pentru că dintotdeauna au fost din aceia care s-au împotrivit acelora care au vrut
să umble cu Dumnezeu; ei sunt agenţii diavolului, care L-au răstignit pe cruce pe Domnul Isus. Nu este
de mirare că ei duşmănesc oile bunului Păstor, după ce L-au omorât pe El Însuşi. Şi cu cât este mai
dependent credinciosul de Domnul său, cu atât mai mult simte această duşmănie.

Ce preţios şi plin de îmbărbătare este însă să citim aici: „Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei.“
Neluând în seamă aceşti duşmani, oile bunului Păstor pot sta în siguranţă la această masă şi să se bucure
de darurile pe care El li le-a pregătit. Aceste daruri constau din toate rezultatele minunate ale lucrării
Sale de mântuire. Să ne aşezăm adesea la această masă, ca să putem striga şi noi din toată inima de
bucurie: „mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra.“

Masa din versetul 5, pe care am putea-o numi masa bunului Păstor, nu trebuie să o confundăm cu masa
Domnului din 1. Corinteni 10:21. Ultima este în legătură cu sărbătoarea cinei, ceea ce reiese din versetele
16 şi 17 ale capitolului amintit (a se vedea şi 1. Corinteni 11:23-26); este vorba de masa Domnului, de
cina Domnului. În psalmul nostru însă Îl vedem pe Păstor în grija Sa fidelă faţă de oile Sale în timpul
călătoriei lor pe pământ. Dacă avem în vedere aceste două aspecte, nu este posibil să le confundăm.

„Mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra.“ Aşa cum ştim, uleiul este o
imagine a Duhului Sfânt, care este partea fiecărui om mântuit, iar paharul vorbeşte despre bucuria
desăvârşită în savurarea rezultatelor morţii şi ale învierii Domnului nostru. Acest pahar dă pe deasupra;
nu i se poate adăuga nimic bucuriei oilor bunului Păstor, pentru că ea este desăvârşită prin şi în El.

Versetul 6 Ajunşi la sfârşitul cercetării acestui psalm, nu vrem să uităm că credinciosul care spune aici:
„Domnul este Păstorul meu“, îşi exprimă gândurile în lumina Vechiului Testament. Binecuvântările
credinciosului israelit erau în legătură cu pământul; ele se rezumă în cuvintele: „Da, bunătatea şi
îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele.“

Templul Domnului în Ierusalim stătea în centrul interesului fiecărui israelit evlavios (a se vedea Psalm
122); de aceea psalmul nostru se încheie cu cuvintele: „şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.“
Chiar dacă nu aparţinem de acel popor, putem, conduşi de Duhul Sfânt, să ne însuşim adevărurile de
preţ care sunt conţinute în acest psalm. Binecuvântările noastre sunt însă de natură cerească şi ştim că, în
lumina Noului Testament, casa Domnului în care va locui totdeauna credinciosul, reprezintă casa
Tatălui, unde Domnul a mers înaintea noastră. Inima noastră tânjeşte să-L vadă acolo şi să fie pentru
veşnicie la El.

Păstorul meu, în a Ta bunătate, Îţi cânt mereu, căci Tu îmi dai de toate şi nu duc lipsă de nimic. Tu mă
conduci la verzi păşuni mănoase. Aici primesc prin Duhul bucurie şi sufletu-mi se satură. Îmi dai să
beau, când setea mă slăbeşte, din viu izvor, şi el mă întăreşte, şi-oricât aş bea, nu va seca. Când
porunceşti, furtuna încetează. Tu mă conduci pe căile dreptăţii din cauza Numelui Tău sfânt. Cu Tine
merg prin valea-ntunecoasă. Eu nu mă tem, iubirea-Ţi nu mă lasă, toiagul Tău mă mângâie. Tu eşti al
meu şi-al Tău sunt pe vecie. Tu capu-mi ungi cu mir de bucurie şi-mi umpli-al meu pahar mereu. Cât
timp voi fi pe-acest pământ, pe cale, Te voi slăvi, iar a Ta îndurare pân' la sfârşit mă va-nsoţi.

© www.comori.org 17
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 24

Psalmul 24
În ceea ce priveşte ordinea cronologică, acest psalm aparţine celor două anterioare lui; cu alte cuvinte:
fără întâmplările, despre care relatează Psalmul 22, conţinutul următoarelor două ar fi de neînchipuit.
Hristos poate să fie Păstorul cel bun numai datorită faptului că El a suferit şi Şi-a dat viaţa pentru oi. Şi
împărăţia de o mie de ani, despre care vorbeşte Psalmul 24, poate ieşi în evidenţă numai ca urmare a
morţii şi a învierii Domnului.

Avem aici un exemplu despre faptul că toate planurile lui Dumnezeu în legătură cu oamenii, pământul
şi cerul se întemeiază pe Hristos şi lucrarea Sa de pe Golgota. Ce măreaţă şi minunată este această
Persoană! Cât de cuprinzătoare şi mai presus de orice gân-dire este lucrarea mântuirii pe care a săvârşit-
o El! El a fost Mielul lui Dumnezeu, şi în cea mai mare slăbiciune El a suferit şi a biruit. Dar El este şi leul
din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5:5), şi aici Îl vedem ca Împărat al gloriei, "tare şi puternic", care intră
prin porţile eternităţii.

Am văzut deja la cercetarea Psalmului 22 că Hristos, după ce a săvârşit lucrarea Sa pe Golgota, nu a mai
fost singur; El are acum o familie. El Îşi găseşte bucuria să stea în mijlocul alor Săi pe care îi numeşte fraţi
(Ioan 20: 17, 19).

Psalmul 24 conţine un gând asemănător. În versetele 3, 4 şi 6 este vorba despre omul pe care Domnul
vrea să-L aibă în Împărăţia Sa. El doreşte să-Şi împartă slava cu aceia pe care i-a câştigat ca plată a
multor dureri. Trebuie totuşi să luăm în considerare că scena descrisă aici se desfăşoară pe pământ.
Domnul domneşte peste poporul Israel iarăşi unificat, dar şi peste întreg pământul.

"Cine se va sui pe muntele Domnului?" Acela care trăieşte în dreptate practică. Vedem aici că în
dispensaţiile anterioare, şi anume înainte de lege, sub lege şi în timpul harului trebuia împlinită o
precondiţie: cine doreşte să se apropie de Dumnezeu, trebuie să caute sfinţenia.

© www.comori.org 18
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 25-27

Psalmii 25-27
Psalmul 25

Versetele 1-3
Psalmii 16-24 au ca subiect principal pe Mesia; aici, dimpotrivă, este vorba de rămăşiţa din poporul
Israel la scurt timp înainte de ve-nirea Împăratului pentru ridicarea împărăţiei Sale.

Totuşi, este o îmbărbătare pentru noi că în unele privinţe putem aplica la noi cuvintele psalmilor. „La
Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.“ La cine să ne ducem dacă nu la Dumnezeu, pe care Îl cunoaştem ca
Tatăl nostru? În El ne punem încrederea. Oamenii, împrejurările şi vremurile se pot schimba, dar nu
dragostea, bunătatea şi harul Dumnezeului nostru; de aceea „nici unul din cei care Te aşteaptă pe Tine
nu va fi dat de ruşine“. Încrederea este de mare importanţă în viaţa credinciosului. Domnul nu ne-a
promis că va asculta imediat, în toate împrejurările, rugăciunile noastre. El ne lasă uneori să aşteptăm -
El încearcă credinţa noastră. Fericiţi suntem numai atunci când nădăjduim în El fiind conştienţi că El, în
înţelepciunea Sa, conduce lucrurile aşa cum este bine pentru noi.

Versetele 4-5
Versetele 4-5 dau expresie dependenţei, acelei dependenţe care ar trebui să-l caracterizeze tot timpul pe
credincios. Domnul Isus a fost tot timpul Omul dependent; El aştepta indicaţia Tatălui Său atât în
cuvânt, cât şi în faptă, iar noi trebuie să-L imităm.

Opusul dependenţei este voinţa proprie, despre care Cuvântul spune: „ ...încăpăţânarea este ca
nelegiuirea şi ca închinarea la idoli“ (1. Samuel 15:23). Voinţa proprie îi caracterizează pe oamenii din
lume, dar nici noi cei credincioşi nu suntem eliberaţi de ea. Câtă durere ne-am cauzat prin faptul că nu
ne-am rugat ca psalmistul: „Fă-mi cunoscut căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale!“ Pe aceste
cărări, carnea nu găseşte nici o satisfacţie, dar sufletul este binecuvântat din plin. Aceasta este calea pe
care Însuşi Păstorul cel bun a mers şi pe care doreşte să conducă oile Sale; El le conduce pe cărări ale
dreptăţii datorită Numelui Său. Aceasta înseamnă siguranţă şi fericire deplină în părtăşia cu Domnul. De
aceea să ne rugăm împreună cu David: „Condu-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă...“

Versetele 6-11
În acest psalm vedem ca într-o oglindă gândurile şi încercările unui israelit evlavios. El se ruga
corespunzător luminii pe care o avea. El nu cunoştea iertarea aşa cum o cunoaştem noi, dar nădăjduia în
bunătatea lui Dumnezeu.

În ceea ce ne priveşte, noi ştim, bazându-ne pe lucrarea Domnului Isus, că toate păcatele noastre sunt
iertate. Ştim de asemenea că, dacă am păcătuit şi ne mărturisim păcatele, El ni le iartă (1. Ioan 1:9). Astfel,
noi ne aflăm în această privinţă pe un alt teren decât David, care a scris acest psalm.

Din versetul 8 cunoaştem gândirea lui Dumnezeu faţă de păcătos; El îl iubeşte şi vrea să-i arate calea pe
care trebuie să meargă. Nu este aceasta ceea ce a făcut El şi cu noi? Pe când eram încă departe, El ne-a
căutat şi ne-a condus pe calea credinţei. Odată ajunşi aici, El ne învaţă cum trebuie să umblăm pe această
cale.

Versetele 12-13

© www.comori.org 19
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 25-27

În versetele 8-12 observăm că mai întâi li se arată păcătoşilor calea, apoi cei smeriţi sunt învăţaţi de
Dumnezeu calea Sa; mai departe citim că toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei care
păzesc legământul Său şi mărturiile Sale. La sfârşit vedem că omul care se teme de Domnul este învăţat
ce cale să aleagă. Cine ar putea măsura ce cuprinde în sine acest verset 12? Teama de Dumnezeu stă aici
în prim-plan. Ea este baza pe care Dumnezeu poate zidi lucrarea Sa.

Dacă umblăm în frica Sa, în teamă de El, Îi dăm ocazia şi posibilitatea de a ne îndruma. El vrea să ne
sfătuiască (a se compara Psalm 32:8); depinde de noi, dacă Îi dăm posibilitatea să facă aceasta stând în
apropierea Sa. Probabil, am apucat câteodată pe un drum greşit şi astfel am ajuns în greutăţi şi necazuri.
De toate acestea n-am fi avut parte, dacă ne-am fi lăsat conduşi de teama de Dumnezeu.

Versetele 14-22
Aici avem un alt rezultat preţios al unei vieţi trăite în teamă de Dumnezeu. Cel care trăieşte în teamă de
Dumnezeu nu este numai îndrumat cu privire la calea pe care trebuie să o aleagă; el nu numai că trăieşte
în bunătate, ci ce este mai important: Domnul Se destăinuie celor care se tem de El. În nota de la subsol
citim o completare preţioasă la cuvântul a se destăinui, şi anume: „comunică intim, confidenţial“. Ce
rezultate binecuvântate are o umblare în teamă de Dumnezeu! Ce poate fi mai frumos decât ca Domnul
să-l facă pe credincios un confident al Său? Avem un exemplu la Avraam (a se vedea Geneza 18:17). Nu
este măreţ şi minunat că Dumnezeu Creatorul vrea să fie în legătură cu omul? El Însuşi pune însă
condiţia pentru a putea avea loc această legătură, şi anume sfinţenia (a se vedea 1. Petru 1:15-16).
„Domnul Se destăinuie celor care se tem de El“ înseamnă deci că El vorbeşte cu aceia care evită răul sub
orice formă şi trăiesc în judecată de sine, sau cu alte cuvinte: rămân în Isus (Ioan 15:4).

„Taina Domnului“ cuprinde un domeniu larg. Pentru noi poate fi vorba de o mai bună cunoaştere a
Domnului Isus, ca la Maria din Betania; ea stătea la picioarele Sale şi savura o părtăşie cu El, cum nici un
ucenic nu cunoscuse (Ioan 12:1-8).

Comunicarea intimă cu Domnul cuprinde în ea şi încrederea în El, o încredere care lasă totul în seama
iubirii şi a bunătăţii Sale. Vedem această încredere şi în versetele 15-22. În zile bune, ca şi în zile rele,
sufletul care se încrede în El este liniştit. Chiar dacă duşmanul reuşeşte să cauzeze răul, cel care se
încrede în Domnul spune: „pentru că El (Domnul) îmi scoate picioarele din cursă.“ Câţi nu rostesc din
inimă, în singurătatea lor, cuvintele din versetul 16! Ei ştiu că există Unul care a fost singur ca nici un om
pe pământ (a se vedea Psalm 102:6-7). Şi noi ne putem ruga: „Întoarce-Te spre mine şi îndură-Te de
mine, pentru că sunt singur şi întristat.“

Psalmul 26

Cuvântul: „Judecă-mă“, care înseamnă: „Rosteşte sentinţa asupra mea“, a putut fi exprimat numai de un
bărbat care a avut o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu vrea să însemne că David a fost
fără vină; dar când păcătuia, recunoştea şi îi părea rău de greşelile sale. El spune mai departe:
„Cercetează-mă, Doamne, şi încearcă-mă.“ Vedem aici legătura frumoasă a unui suflet cu Dumnezeu, în
faţa căruia nu vrea să ascundă nimic. Dumnezeu ia cunoştinţă de tot ce se întâmplă în viaţa noastră;
acţiunile noastre, ba chiar şi gândurile noastre ascunse Îi sunt cunoscute; dar El vrea ca noi să
recunoaştem înaintea Lui când păcătuim.

Versetele 6-7 ne dau un indiciu cu privire la adorare şi cum trebuie să aibă loc aceasta. Altarul vorbeşte
despre lucrarea Mântuitorului pe Golgota, unde El Şi-a dat viaţa pentru noi şi în acelaşi timp L-a
preamărit pe Dumnezeu. Adoratorul se apropie cu mâini curate (judecată de sine); el înconjoară altarul,
sau altfel spus: el admiră lucrarea Domnului în aspectele şi în dimensiunile ei diferite, iar rezultatul este

© www.comori.org 20
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 25-27

întotdeauna laudă şi adorare.

Psalmul 27

Versetele 1-2
În acest psalm vedem încrederea lui David faţă de Dumnezeu. El era înconjurat de duşmani, dar în
prezenţa lui Dumnezeu se simţea în siguranţă. În jurul lui putea să domnească întunericul, dar el se
bucura de lumină, căci Domnul era lumina sa şi mântuirea sa, adică scăparea sa în mijlocul multor
pericole care îl înconjurau. Noi cunoaştem puţin despre toate mijloacele pe care le foloseşte duşmanul
nostru, diavolul, pentru a ne face rău. Dar fiecare credincios care stă în apropierea Domnului, poate
spune: „De cine să mă tem?“ El se află sub ocrotirea Aceluia care este mai puternic decât duşmanul.

Cuvintele versetului 2 s-au împlinit când Domnul Isus a mers înaintea duşmanilor săi în grădina
Ghetsimani. Ei veneau pentru a-L prinde. Dar când El a rostit Numele Său: „Eu sunt“ (a se vedea Exod
3:14), ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Chiar dacă cuvintele acestui verset nu se împlinesc cu
privire la noi cuvânt cu cuvânt, putem totuşi să ştim că duşmanul şi cei care îl ajută pe el trebuie să fugă,
când ne adăpostim în Isus.

Versetele 3-4
David a trăit de mai multe ori ceea ce descrie el în versetul 3 al acestui psalm. Oştiri adverse puternice
veneau împotriva lui, dar ele nu puteau să-l îngrozească; el se încredea în Domnul şi ştia că nu i se va
întâmpla nici un rău.

În versetul 4 face cunoscută taina siguranţei şi a puterii sale: locuirea în Casa Domnului. Dar mai înainte
spune: „Un lucru l-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.“ Să rămânem o clipă la această expresie.
Cuvintele „un lucru“ subliniază importanţa pe care o avea respectiva cerere pentru David. Între multele
lucruri care îl interesau, exista unul care întrecea toate celelalte în valoare: apropierea Domnului în casa
Sa. Găsim aceste cuvinte „un lucru“ şi în Luca 10:41-42 şi Filipeni 3:13, de asemenea în legătură cu
Persoana Domnului. Pe baza acestor trei locuri din Scriptură, Duhul Sfânt ne face atenţi asupra unui
lucru care este necesar, şi anume şederea la picioarele Domnului Isus şi admirarea frumuseţilor Sale.

„Un lucru i-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.“ David ne dă aici o lecţie importantă în legătură
cu rugăciunea. El nu s-a mulţumit să exprime rugăciunea înaintea lui Dumnezeu, ci a căutat să facă ceea
ce a cerut. Nu ne-am surprins pe noi înşine deseori că ne-am rugat pentru ceva şi am acţionat ca şi cum
rugăciunea noastră nu ar fi importantă?

Aici, o mică ilustrare din viaţa de fiecare zi: în rugăciunea de dimineaţă, tatăl unei familii exprimă
dorinţa ca el şi cei prezenţi să-L preamărească pe Domnul printr-o umblare în teamă de Dumnezeu, prin
blândeţe şi aşa mai departe. După aceea plecă la treabă însoţit de un oaspete. Dar curând se observă la el
o proastă dispoziţie, iar oaspetele spuse mirat: „N-aţi luat în serios rugăciunea de la începutul acestei
zile?“ Acel frate se rugase într-adevăr pentru ceva, dar nu căutase să facă ceea ce ceruse de la Domnul. Să
învăţăm şi în această privinţă de la David!

Versetul 5
Credinciosul care realizează în viaţa sa cuvintele versetului 4, poate să se bucure de o siguranţă
desăvârşită. În ziua cea rea este în siguranţă în coliba Domnului. O colibă oferă puţină protecţie pentru
cel care este în pericol; dar aici este coliba Sa, cortul Său. El reprezintă adăpostul. Cine ar putea să se
atingă de acela care este adăpostit la El şi în El?

Pentru noi, adăpostirea în coliba Sa include preocuparea cu Persoana Domnului Isus. În apropierea Sa

© www.comori.org 21
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 25-27

putem să avem parte de experienţe preţioase, şi anume că lucrurile lumii, cu care duşmanul vrea să ne
încerce, şi-au pierdut valoarea şi farmecul. Ce sunt aşa-numitele bucurii care îi ţin pe oameni în vraja lor,
pentru acela care a văzut şi a savurat ceva din frumuseţile Domnului Isus? Înălţat pe o stâncă,
ademenirile acestei lumi nu pot să-i facă nimic; partea sa este linişte şi siguranţă, bucurie în părtăşia cu
Domnul.

Versetul 6
Acest verset reprezintă rezultatul final al experienţelor lui David din versetele anterioare. El L-a
cunoscut pe Domnul în diverse relaţii. El era lumina sa şi mântuirea sa; El era tăria vieţii lui şi în El a
găsit un adăpost desăvârşit. După ce a privit frumuseţea Domnului, cum să nu Îl laude şi să nu-L adore?
Cuvintele acestui verset vorbesc despre adorare, despre ţinta la care doreşte să-i conducă Domnul pe ai
Săi. Din nefericire, doar puţini înţeleg intenţia Sa în această privinţă, şi totuşi multe exemple din Sfânta
Scriptură indică spre aceasta. Viaţa lui Iacov ilustrează clar acest gând: la sfârşitul alergării sale a devenit
un adorator. Un alt exemplu găsim în Ioan 4, unde Domnul îi vorbeşte despre adorare unei femei abia
trezită din viaţa în păcat.

Jertfele în strigăte de bucurie se aduc în „cortul Său“, adică în apropierea Sa. Atunci lăsăm să treacă prin
faţa ochilor noştri dragostea, lucrarea şi suferinţele Mântuitorului nostru şi admirând harul lui
Dumnezeu faţă de noi, cântăm cântări de laudă şi de adorare spre mărirea Lui.

Versetele 7-9
Acum trebuie să percepem o schimbare în gândurile lui David. El trece prin încercări sufleteşti şi strigă
către Domnul: „Îndură-Te de mine şi răspunde-mi.“ Cât de uşor poate să aibă loc o astfel de schimbare
în viaţa unui credincios! Din nefericire, nu stăm mereu pe înălţimea credinţei şi în savurarea apropierii
Domnulului, aşa cum reiese acest lucru din versetele 1-6. Lipsa de veghere, împrejurările nefericite
înăbuşe strigătul de bucurie. Totuşi, aici vedem un suflet care caută ajutorul numai la Domnul; acest
lucru este foarte important. Tindem foarte uşor să privim cu teamă în jur şi să ne încredem în oameni.
Aici însă privirea este îndreptată numai spre Domnul. „Inima mea spune din partea Ta: căutaţi faţa Mea.
Voi căuta faţa Ta, Doamne!“ David se gândea poate că există ceva între el şi Dumnezeu şi că Dumnezeu
Şi-a ascuns acum faţa de la el; de aceea rosteşte rugăciunea din versetul 9. Ştim totuşi că El nu-Şi întoarce
faţa de la noi, chiar dacă merităm o pedeapsă. Iubirea Sa este neschimbată, iar harul Său este totdeauna
acelaşi faţă de noi. Ce certitudine preţioasă!

Versetele 10-14
Oricât de grele au fost împrejurările, încrederea lui David în Dumnezeu nu a slăbit: „Dacă m-ar părăsi
tatăl meu şi mama mea, Domnul mă va primi.“ Ce siguranţă preţioasă! O asemenea încredere ne
impulsionează şi pe noi; ne lăsăm aşa de uşor influenţaţi de împrejurări şi acţionăm câteodată ca şi când
nu am avea un Tată în cer. David a trăit fiind conştient de apropierea Domnului; versetele anterioare
dovedesc acest lucru. Cine se află în legătură strânsă cu Dumnezeu, doreşte mereu să meargă calea care
Îi este plăcută Lui: „Doamne, învaţă-mă calea Ta şi condu-mă pe cărarea cea dreaptă“, şi David adaugă:
„din cauza vrăjmaşilor mei“. Cei care pândeau, aşa cum citim în nota de la subsol, aşteptau clipa
eşecului său. Acum, aceşti oameni răi trebuiau să vadă că acela care se încrede în Domnul este condus şi
ocrotit de El.

În versetul 13, care este neterminat, David exprimă un gând care pare să se întindă peste timpul vieţii
sale pământeşti. El s-a încrezut în Domnul şi pentru lumea cealaltă.

© www.comori.org 22
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 28-31

Psalmii 28-31

Psalmul 28

În acest psalm găsim două lucruri, care aveau o mare însemnătate în viaţa lui David, şi anume strigătul
cu ardoare în timpuri de strâmtorare, apoi răspunsul din partea Domnului. Şi aici îl vedem încrezându-
se în Dumnezeu. Există însă o deosebire între ceea ce cunoşteau credincioşii vechi-testamentali şi
învăţătura Noului Testament. David spune: „Nu Te întoarce de la mine tăcând, ca nu cumva, dacă
păstrezi tăcere faţă de mine, să ajung asemenea celor care coboară în groapă.“ Prin harul care l-am aflat
în Hristos Isus, ştim că Dumnezeu nu Se va întoarce de la noi niciodată, nici atunci când am păcătuit.
Dumnezeu ne vede în Fiul Său, şi dacă ne-am îndepărtat de El, putem să găsim calea de întoarcere la El
în judecată de sine.

În versetele 7-9 vedem răspunsul lui Dumnezeu la rugăminţile lui David. Ascultarea rugăciunii sale
produce în inima sa laudă faţă de Dumnezeu. Să nu uităm nici noi să mulţumim, când Tatăl ceresc
răspunde la rugăciunile noastre!

Psalmul 29

Ultimul verset al acestui psalm ne arată Israelul sub sceptrul îm-păratului său în Împărăţia de o mie de
ani, unde va fi binecuvântat cu pace. „Fiii celor puternici“ sunt invitaţi să-i dea împăratului glorie şi tărie
(versetele 1-2). El le vorbeşte prin minunile din creaţia Sa, dar şi prin glasul Său pe ape. Acest glas este
puternic şi măreţ, de exemplu în furtună şi în fulger, o limbă a lui Dumnezeu înţeleasă de toţi oamenii.
Ştim că apele mari în limbajul Sfintei Scripturi reprezintă simbolic naţiunile şi popoarele (a se vedea
Apocalipsa 17:15). De asemenea, cedrii Libanului sunt o imagine despre ceva măreţ şi grandios (Isaia
2:12-13). Vedem prin aceasta în acest psalm, invitaţia persistentă către toţi oamenii să se supună
Domnului. Îndemnul din versetul 2 se referă şi la ei. Văzând măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu,
locuitorii pământului trebuie să-L adore în splendoare sfântă.

Psalmul 30

Versetele 1-5 Aici este vorba de două feluri de bunăstare. În primele versete este vorba de partea
credinciosului care se bucură de mântuirea sa în Domnul, în timp ce următoarele versete vorbesc de o
prosperitate exterioară. Bucuria celui care se odihneşte în Domnul, Mântuitorul său este adâncă şi
întemeiată pe stâncă. Ea nu depinde de împrejurările exterioare şi durează chiar şi atunci când apele
încercării se înalţă. Apostolul Pavel în închisoarea din Roma este un exemplu în acest sens. Din cuvintele
lui David din versetele 2 şi 3 deducem că s-a aflat în mare necaz, dar a strigat către Dumnezeu care l-a
vindecat şi i-a scos „sufletul din Locuinţa morţilor“, din groaza unei morţi apropiate. Această salvare i-a
dat motiv de mulţumire şi de laudă. Versetul 5 exprimă felul de a fi al lui Dumnezeu. El este dragoste. El
arată cu plăcere alor Săi favoarea Sa. Judecata este însă o lucrare neobişnuită pentru El (a se compara
Isaia 54:7-8).

Versetele 6-7 „Şi eu, când îmi mergea bine, spuneam: «Niciodată nu mă voi clătina.»“ Aceste cuvinte fac
aluzie la faptul că bunăstarea exterioară poate deveni o cursă pentru credincios. Cuvântul „bunăstare“
este tradus şi cu: fără griji. Dacă totul merge după dorinţă, o asemenea stare se poate uşor instala. Se
© www.comori.org 23
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 28-31

simte mai puţin necesitatea de a sta în apropierea Domnului şi de a cere totul de la El, ca în timpurile de
necaz şi lipsă. Cât de uşor se strecoară de asemenea aroganţa şi orgoliul: „Niciodată nu mă voi clătina.“
Bunăstarea exterioară poate fi atât rezultatul unei căi proprii, cât şi un semn al favorii lui Dumnezeu. La
David, era o favoare din partea lui Dumnezeu, dar s-a dovedit ca fiind o cursă pentru el. De aceea
Dumnezeu a trebuit să-l lase în voia sa pentru un timp. Dar David a simţit aceasta ca o încercare
dureroasă, de aceea se plângea: „Ţi-ai ascuns faţa, am fost tulburat.“ Este bine când credinciosul nu trece
neglijent cu vederea, când ceva nu este în ordine între el şi Domnul.

Versetele 8-12 Versetul 9 trezeşte impresia, aşa cum am văzut deja în versetul 3, că David era aproape de
moarte din cauza unei boli sau a unui mare pericol. Cât de diferit vorbeşte el acum faţă de înainte, când
spunea: „Niciodată nu mă voi clătina“! El a regăsit legătura cu Dumnezeu şi acum putea exclama: „Tu
mi-ai schimbat jalea în veselie ... m-ai încins cu bucurie.“

Vedem în acest exemplu ceva despre binecuvântarea care este în legătură cu pedeapsa. La David, cauza
pentru aceasta a fost o îndepărtare momentană de Dumnezeu, o anumită nepăsare. Dumnezeu nu poate
să-Şi găsească plăcerea într-o asemenea stare, şi de aceea foloseşte adesea încercări pentru a ne reabilita.
El are în vedere bunăstarea noastră duhovnicească. El vrea să ne vadă într-ade-văr fericiţi, şi pentru a
atinge acest scop, trebuie să ne ia pentru un timp acel „ceva“ care ocupă un loc prea mare în viaţa
noastră.

Psalmul 31

Versetele 1-4 David descrie aici experienţele sale din timpurile de mare tristeţe. El a trecut prin multe
încercări. Cuvintele sale sunt pentru noi importante, căci toţi întâlnim încercări pe cale. La David vedem
în primul rând supunere faţă de căile de conducere ale lui Dumnezeu. Duşmanii săi i-au pus pe ascuns o
cursă, prin care vroiau să-l ducă la cădere (a se compara 1. Samuel 18:21), dar el nu s-a oprit la răuta-tea
lor, ci a încredinţat totul în mâna Dumnezeului său.

Găsim aici un principiu de mare însemnătate. Nu rareori se întâmplă să avem şi noi de suferit din cauza
nedreptăţii celor ce ne înconjoară. Cum ne comportăm noi într-un astfel de caz? Cât de uşor se ridică
amărăciunea în inimile noastre! Dar dacă încercăm să vedem în aceasta mâna Domnului, atunci învăţăm
să biruim sentimentele noastre. Asemenea mijloace sunt uneori necesare pentru educarea noastră. Dacă
am recunoscut aceasta, atunci suntem în stare să-i mulţumim Domnului pentru conducerea Sa.

Versetele 5-8 Versetul 5 ne aminteşte de cuvintele Domnului Isus la cruce. După ce a aflat măsura cea
mai mare de duşmănie şi răutate din partea oamenilor, Şi-a predat duhul în mâinile Tatălui Său (Luca
23:46). El este exemplul nostru desăvârşit în legătură cu comportamentul nostru faţă de cei care ne
doresc răul. Cât de mult a suferit El din partea duşmanilor Săi, şi totuşi nu vedem la El nici o urmă de
amă-răciune sau de răzbunare!

David descoperă în acest psalm, chiar dacă într-un mod nedesăvârşit, o gândire asemănătoare cu a
Domnului nostru. El s-a arătat faţă de Saul, duşmanul său cel mai mare, totdeauna ca având gânduri
bune şi a lăsat în seama lui Dumnezeu judecata asupra acestuia (1. Samuel 26:9-11). El spune în versetul
6: „Urăsc pe cei care se alipesc de idoli deşerţi.“ Cu aceasta era în concordanţă cu gândurile lui
Dumnezeu.

Apoi în versetul 7 îl auzim cântând de bucurie despre bunătatea lui Dumnezeu în mijlocul nenorocirii
sale. Sufletul său a fost năpăstuit, dar s-a încrezut în Domnul şi a putut să-L laude: „ ...mi-ai pus
picioarele la loc larg.“

© www.comori.org 24
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 28-31

Versetele 9-14 Caracterul de bază al acestui psalm câştigă mereu superioritatea, şi anume încrederea în
Dumnezeu. Această încredere s-a adeverit în toate necazurile şi durerile, pe care le descrie aici
psalmistul. Duhul Sfânt se serveşte de el pentru a ne îndrepta privirile spre Acela care era „Om al
durerilor şi obişnuit cu suferinţa“ (Isaia 53:3). La tot pasul Îl întâlnim pe El în psalmi. Dacă evangheliile
ne aduc înaintea ochilor viaţa Sa de aici, de jos şi minunile şi semnele Sale, psalmii ne oferă o privelişte a
încercărilor sufletului Său, iar David este, aşa cum deja am accentuat adesea, un exemplu al Său în multe
privinţe.

După un timp de necaz şi groază, pe care David îl descrie în versetele 9-13, îl auzim spunând: „Dar eu
mă încred în Tine, Doamne; eu spun: Tu eşti Dumnezeul meu!“ Este frumos să vedem că încrederea sa
faţă de Dumnezeu nu a scăzut în nici un fel. Cum stau lucrurile cu noi, când se apropie încercări şi
duşmănie din partea celor ce ne înconjoară?

Versetele 15-18 Ca David, şi noi putem spune: „Zilele mele sunt în mâna Ta...“ Noi nu suntem lăsaţi în
voia proprie; Unul veghează asupra noastră, dar nu numai în clipa prezentă, ci şi cu privire la viitor.
Trăim într-o lume plină de pericole. Cât de mângâietor este faptul să ştim că Domnul are în mâna Sa
soarta noastră! El o va schimba întotdeauna spre binele nostru. El poate face acest lucru, căci El este Cel
Atotputernic, Cel Atotştiutor, care cunoaşte dinainte tot ce se va întâmpla în viitor. El vrea să facă acest
lucru, pentru că ne iubeşte; de asemenea, El ne trimite dinainte harul Său, ca să nu ni se întâmple nici o
nenorocire. Da, siguranţa că zilele noastre sunt în mâna Sa, este preţioasă pentru fiecare copil al lui
Dumnezeu care este gata să accepte ca mersul vieţii sale să-L hotărască Tatăl său. În savurarea acestei
realităţi, sufletul se simte adăpostit; el ia din mâna Sa indife-rent ce va veni şi se bucură în lumina Feţei
Sale.

Versetele 19-24 Versetul 19 ne arată ceva despre bogăţiile care sunt legate de teama de Dumnezeu.
Dumnezeu este bun faţă de toţi oamenii (Romani 2:4); aceasta este bunătatea în sensul general. Dar în
acest verset se spune: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei care se tem de Tine.“
Există deci o măsură deosebită de bunătate pentru cei care înaintează în teamă de Dumnezeu. Să ne
gândim mai mult la ea!

În versetul 20 găsim o altă latură preţioasă, care este în legătură cu teama de Dumnezeu. Chiar dacă
stăm departe de rău, se poate întâmpla ca oamenii să vorbească rău despre noi; dar ce bine ne face să
citim aici: „îi ocroteşti într-o colibă de limbile puse pe ceartă“. Astfel putem să lăsăm liniştiţi în seama
Domnului situaţia noastră; la timpul Său, El ne va dezvinovăţi. Este important ca nu noi să ne apărăm;
dacă ne batem cu pumnul în piept cu privire la dreptul nostru, obţinem mai degrabă opusul la ceea ce
am dorit. Psalmul se încheie cu îndemnul de a nădăjdui în Domnul şi de a prinde curaj.

© www.comori.org 25
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 32-33

Psalmii 32-33

Psalmul 32

Versetele 1-4
Acest psalm este înrudit cu psalmul 51. David a scris ambii psalmi după păcatul său grav cu Bat-Şeba, şi
în amândoi psalmii găsim expresia unei adevărate păreri de rău şi smeriri.

El începe psalmul cu cuvintele: „Ferice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este
acoperit!“ El se bucură că nedreptatea sa este iertată şi se odihneşte acum în bunătatea lui Dumnezeu,
care nu-i socoteşte păcatul. Dar el a trebuit să treacă înainte prin încercări adânci ale sufletului, căci nu
există odihnă pentru un credincios care vrea să-şi ascundă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor
fărădelegile. Acest lucru l-a făcut David până când Natan, trimis de Dumnezeu, i-a pus înaintea ochilor
păcatul său îngrozitor şi i-a trezit conştiinţa (2 Samuel 12).

Această întâmplare este pentru noi de mare învăţătură. Nu ni s-a întâmplat uneori să ascundem o
greşeală împotriva fraţilor sau împotriva altcuiva ruşinându-ne să o recunoaştem? Care a fost atunci
rezultatul? Nu am fost liberi nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. David descrie aici ce s-a
întâmplat în sufletul său, înainte de a-şi recunoaşte păcatul. Într-adevăr, o stare de plâns! El nu avea
odihnă nici ziua, nici noaptea; conştiinţa îl acuza de adulter şi omor, şi simţea dezaprobarea lui
Dumnezeu apăsând asupra sa.

Avem aici un exemplu despre păcat şi urmările lui. Diavolul este un stăpân aspru; el îi ispiteşte pe
oameni prin plăcere, iar după ce aceasta a fost împlinită, lasă prada în voia proprie. Vai de credinciosul
care se lasă prins în mrejele lui! Unii au căzut în plasa lui, au savurat pentru o clipă bucuria sa sumbră şi
au ajuns în nenorocire. Păcatul, indiferent că este mare sau mic, are ca urmare întotdeauna pierderea
părtăşiei cu Domnul. David a simţit această pierdere ca insuportabilă. Dacă spune: „mi s-a schimbat
vigoarea în seceta verii“, atunci se gândea la faptul dureros că legătura cu Dumnezeul său era întreruptă.
De am fi la fel de sensibili ca David!

Versetul 5
Ferice de credinciosul care este conştient de întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu şi care din această
cauză nu poate să reziste mult timp în această stare. Întreruperea părtăşiei este observată numai de aceia
care au cunoscut cât de preţioasă este această părtăşie. David aparţinea de aceştia; mulţi dintre psalmii
săi mărturisesc despre bucuria pe care o savura înaintea feţei Domnului.

Cum stau lucrurile la noi cu privire la întreţinerea părtăşiei cu El? Mă tem că unii credincioşi s-au ocupat
rareori cu acest subiect. Mulţi dintre ei se mulţumesc cu mântuirea, pe care au primit-o prin credinţa în
Domnul Isus, însă rareori se opresc înaintea Persoanei Sale pentru a-L cunoaşte mai bine pe El şi pentru a
avea un schimb de gânduri cu El. Pentru a putea savura din nou o asemenea legătură cu Dumnezeu,
David şi-a recunoscut păcatul; el nu şi-a acoperit prea mult timp greşelile. Rezultatul binecuvântat nu s-a
lăsat aşteptat, căci el adaugă: „Şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu.“

Versetele 6-7
David a regăsit părtăşia cu Dumnezeul său; rugăciunea sa nu mai era stingherită. El nu a vrut doar să

© www.comori.org 26
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 32-33

rostească cuvinte înaintea lui Dumnezeu, ci şi să aibă siguranţa că rugăciunea sa este ascultată de
Domnul. El dorea mult să poată purta imediat un dialog cu El. Acest lucru este însă posibil numai când
nu există nici o piedică între suflet şi Dumnezeu. Restabilirea părtăşiei cu El în legătură cu rugăciunea
este foarte importantă. La David nu era vorba numai de rugăciunea din obişnuinţă, cum din păcate aşa
de uşor se poate întâmpla la noi. Aşa cum arată aceste versete, el se afla într-o legătură strânsă cu
Dumnezeu. Cuvintele lui lasă să se recunoască o libertate deplină faţă de Dumnezeu, după ce şi-a
recunoscut păcatul (a se compara Psalm 51:4). O astfel de libertate este posibilă numai atunci când tot ce
stă în calea părtăşiei cu Domnul este pus în ordine. Cât de importantă este recunoaşterea păcatului şi ce
lucrează aceasta, vedem în cuvintele lui David din versetul 7: „Tu mă înconjori cu cântări de mântuire“ –
aceasta înseamnă o relaţie nestingherită cu Dumnezeu.

Versetele 8-11
În versetul 8 nu mai este David cel care vorbeşte, ci Dumnezeu. El ne vorbeşte şi nouă aici; ar fi bine
dacă am pune la inimă cuvinte-le Sale; ele sunt de cea mai mare însemnătate pentru fiecare credincios.

Am mers întotdeauna pe calea pe care ar fi trebuit să mergem? Ah, cu câte dureri s-au străpuns unii
credincioşi, în timp ce au mers pe o cale aleasă de ei înşişi! Domnul spune: „Eu te voi instrui şi te voi
învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta.“ El vrea să ne
conducă, dar important este ca noi să privim la El şi în acelaşi timp să observăm privirea Sa care ne
indică direcţia. Aceasta este posibil numai atunci când părtăşia cu El este netulburată. Când părtăşia
lipseşte, atunci suntem „ca un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere“. Chiar şi într-un astfel de caz,
Domnul vrea să ne arate calea, dar atunci trebuie să aplice severitatea, trebuie să ne pună frâul şi zăbala.
După cum vedem, psalmul acesta conţine învăţături preţioase pentru noi toţi. Să facem cum ne învaţă el!

Psalmul 33

Versetele 1-9
Aici stă înaintea noastră rămăşiţa lui Israel în împărăţia de o mie de ani. Ca şi David, aceasta va putea
privi înapoi la iertarea din par-tea lui Dumnezeu. Locuind în ţara părinţilor, rămăşiţa va intona o cântare
nouă, cântarea deplinei salvări şi eliberări de duşmanii săi.

Vedem aici o anumită asemănare cu ceea ce ne aşteaptă pe noi. Ţara cerească dorită stă înaintea noastră,
şi, în curând, eliberaţi de o lume duşmănoasă, vom cânta sus cântarea cea nouă (Apocalipsa 5:9).

În versetele 6, 7 şi 9, psalmistul vorbeşte despre lucrările creaţiei. Pentru credincios, apariţia acestora nu
reprezintă o greutate; el se bazează pe Sfânta Scriptură şi astfel înţelege că „cerurile au fost făcute prin
Cuvântul Domnului“. Nu tot aşa cei necredincioşi; gândurile lor cu privire la aceasta sunt doar ipoteze şi
o cercetare după lucruri pe care ei nu le pot înţelege, pentru că Îl dau deoparte pe Dumne-zeu şi puterea
Sa. Dar ce preţios şi simplu este să poţi să spui cu psalmistul: „Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit
şi aceea a luat fiinţă.“

Versetele 10-12
Sfatul naţiunilor nu se va împlini, pentru că în tot ce fac, Îl dau deoparte pe Dumnezeu. Dar „sfatul
Domnului rămâne pentru totdeauna“. Ce preţios pentru noi să ştim acest lucru! Nu zidim pe cu-vântul
oamenilor, ci pe Acela care nu poate minţi.

Este important să accentuăm că împlinirea sfatului Domnului aici ca şi în general este un rezultat al
lucrării lui Hristos la cruce. El a fost trimis în această lume „după planul hotărât şi preştiinţa lui
Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 2:23), ca să se împlinească tot ce Şi-a propus. Domnul Însuşi le-a
prezentat acest adevăr ucenicilor Săi (a se vedea Luca 24:7, 26, 44-46). Întemeierea Bisericii, viitorul

© www.comori.org 27
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 32-33

Israelului în împărăţia de o mie de ani, cerul nou şi pământul nou – toate se bazează pe învierea Sa. Cât
de minunat este Domnul nostru, pentru că a venit pe pământ şi a împlinit voia lui Dumnezeu!

Versetele 13-22
Versetele 13 şi 14 exprimă un adevăr mare: Dumnezeu priveşte la toţi locuitorii pământului. Dar nu
numai că El îi vede pe toţi, ci El şi cunoaşte gândurile lor (a se vedea Ioan 6:61; Luca 7:39-40). Isus ştia ce
se petrecea în inima acelora ce Îl înconjurau. El cunoaşte faptele, cuvintele şi gândurile noastre. Acest
fapt ar trebui să ne dea mai mult de gândit.

Versetul 18 conţine o constatare asemănătoare, totuşi înţelesul din el este un altul. Aici este vorba de o
consecinţă a temerii de Dumnezeu. Plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte peste cei care se tem de El;
ochiul Său este îndreptat spre ei, pentru că ei nădăjduiesc în bunătatea Sa. Adevărul că Dumnezeu
priveşte la noi nu are în sine nimic neplăcut pentru acela care umblă înaintea Lui; din contră, el spune:
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ (Psalm
139:23). Sufletul se simte bine şi ocrotit la El; Domnul este scăparea celor ce se încred în El. „Sufletul
nostru aşteaptă pe Domnul. El este ajutorul nostru şi scutul nostru.“ Pe ceea ce se sprijină însă oamenii
în general este un ajutor înşelător.

© www.comori.org 28
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 35-36

Psalmii 35-36
Psalmul 35

Versetele 1-10
Aşa cum vedem de la început, acest psalm are un caracter diferit de cel anterior. David trăieşte ceva
asemănător, chiar dacă într-o măsură slabă, ca rămăşiţa iudaică înainte de întemeierea împărăţiei de o
mie de ani. Acei iudei vor găsi în acest psalm cuvinte pe care le vor rosti ei înşişi. Atunci vor putea
spune: „Ceartă-te Tu, Doamne, cu cei care se ceartă cu mine; luptă-Te Tu cu cei care se luptă cu mine!“ Ei
nu se vor putea împotrivi unui duşman, care va fi mult mai puternic decât ei. De aceea Îi vor preda lui
Dumnezeu cauza lor.

Poate şi noi avem de suferit din când în când pe nedrept. Să învăţăm de la David să punem liniştiţi totul
în mâinile Domnului! „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra“ (Psalmul 37:5).
Ce linişte oferă aceste cuvinte inimilor noastre! „Şi sufletul meu se va veseli în Domnul, se va bucura de
mântuirea lui.“

Versetele 11-28
În versetele 13 şi 14 avem iarăşi un exemplu de gândire nobilă a lui David faţă de împotrivitorul său.
Aşa cum ştim din istoria sa, Saul a fost duşmanul său cel mai mare, dar în loc să se bucure de moartea
sa, îl vedem plângând şi cântând o cântare de jale (2. Samuel 1:11-12,17-24). Aici, David este un exemplu
pentru noi. Deseori ne vine greu să înăbuşim anumite sentimente, când le merge rău acelora care sunt
rău-intenţionaţi faţă de noi.

Versetul 21 ne aminteşte de Domnul Isus în suferinţele Sale mari în mijlocul duşmanilor înverşunaţi (a
se vedea Psalmul 22:13). Ei se bucurau, că în sfârşit este în mâinile lor. Răutatea lor satanică a ieşit la
lumină în cuvintele: „Ha, ha! Ochiul nostru a văzut!“ Domnul Isus a suferit mult în timpul pribegiei Sale
pe pământ, iar David a experimentat ceva asemănător. Dar aşa cum Isus a pus totul în mâinile Tatălui
Său, tot aşa a aşteptat şi David ziua, când Dumnezeu îl va elibera şi îl va îndreptăţi.

Psalmul 36

Versetele 1-6
Faptele celui fărădelege, a omului care nu se interesează de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, arată că nu
există teamă de Dumnezeu înaintea ochilor săi. El acţionează după gândirea sa, ca şi când nu ar trebui să
dea socoteală de faptele sale.

Acest lucru ne pune pe gânduri în mod deosebit în timpul nostru cu privire la aceia care aparţin
creştinătăţii. Nenumăraţi oameni din ţările creştine trăiesc în contact cu alţi creştini, posedă chiar o
Biblie, totuşi îşi găsesc plăcerea în păcat; nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lor, spune
Cuvântul lui Dumnezeu.

Credinciosul trebuie uneori să trăiască împreună cu astfel de oa-meni şi suferă văzând răutatea şi
nedreptatea lor. Posibilitatea de a înlătura acestea nu stă în puterea lui; dar el are dreptul preţios să
privească în sus şi să spună: „Doamne, bunătatea Ta este în ceruri; credincioşia Ta, până la nori.“
Privirea sa găseşte un loc de odihnă acolo, unde răutatea şi duşmănia oamenilor nu pot ajunge. El poate

© www.comori.org 29
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 35-36

să se încreadă prin credinţă într-o dreptate, care este asemenea munţilor lui Dumnezeu.

Versetele 7-8
David a suferit adesea din cauza nedreptăţii celor fărădelege, a nelegiuirii şi a înşelăciunii lor. Dar cu cât
mai mare era nedreptatea lor, cu atât mai mult preţuia dreptatea lui Dumnezeu; şi cu cât se extindea mai
mult răutatea lor, cu atât mai mult se gândea la bunătatea lui Dumnezeu.

Probabil, unii credincioşi au trăit experienţe asemănătoare cu ale lui David. Nu este preţios gândul că
avem în cer un Tată, care în opoziţie cu oamenii este desăvârşit de drept şi Se gândeşte în bunătatea Sa
tot timpul la noi? „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! Astfel, fiii oamenilor se adăpostesc la
umbra aripilor Tale.“ Dacă acest cuvânt are valabilitate pentru oameni în general, cu cât mai mult pentru
noi, copiii Săi!

Versetul 8 ne conduce un pas mai departe şi ne pune înaintea ochilor o desfătare, şi anume „grăsimea
casei Tale“ şi „râul desfătărilor Tale“. Credincioşii care cunosc ceva din părtăşia cu Domnul, au învăţat
să preţuiască aceste lucruri; ei au voie să intre şi să se bucure în duhul, să se sature şi să se învioreze în
aceste locuri binecuvântate.

Versetele 9-12
Versetul 9 cuprinde două adevăruri foarte importante: „la Tine este izvorul vieţii” şi „în lumina Ta vom
vedea lumina“.

Ce poate fi mai preţios decât viaţa? Fără aceasta, domneşte moartea şi pieirea veşnică, cu „viaţa“ însă, o
veşnicie de fericire. Credincioşii Vechiului Testament au avut desigur doar o imagine slabă despre ceea
ce însemna pentru ei „viaţa“. Sigur, au ştiut că în Dumnezeu se află izvorul vieţii, dar o descriere mai
amănunţită a acesteia nu au avut, pentru că Isus, care este viaţa, nu fusese încă descoperit. Noi însă, care
Îl cunoaştem, avem dreptul să privim prin lumina Noului Testament în comorile acestei vieţi.

„În lumina Ta vom vedea lumina.“ Înainte aparţineam de împărăţia întunericului; acum însă, prin
credinţa în Domnul Isus, care este de asemenea şi lumina, am devenit copiii luminii. Acum avem nevoie
de lumină pe calea noastră pentru a şti cum să umblăm. Să ne ocupăm mult cu Domnul Isus, şi atunci
această lumină va fi partea noastră!

Ne dăm suficient seama de importanţa acestui fapt în viaţa noastră zilnică? Totdeauna avem nevoie de
lumină. Nu este suficient să ştim că Domnul este lumina. Fiecare are nevoie pentru sine de lumină în
umblarea sa aici jos. Cum pot poseda această lumină, dacă nu stau în sfera luminii? Nu ne indică aceasta
spre faptul că în Domnul Isus posedăm totul şi că fără El nu suntem în stare de nimic? De câte ori nu ni
s-a întâmplat că am fost surprinşi în semiîntuneric, pentru că am acordat prea puţină însemnătate
acestui verset! De aceea să dorim să-L cunoaştem tot mai bine pe Domnul Isus şi să ne menţinem în
apropierea Sa! El este adevărata lumină! Apoi vom afla pentru noi înşine adevărul acestor cuvinte:
„Lumina este semănată pentru cel drept şi bucuria pentru cei drepţi cu inima“ (Psalmul 97:11).

© www.comori.org 30
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 37

Psalmul 37
Versetele 1-4
Acest psalm conţine câteva îndemnuri foarte importante pentru noi cu privire la gândirea care trebuie să
ne caracterizeze.

Primul este: „Nu te mânia din cauza celor care fac răul.“ Se poate uşor în-tâmpla să ne mâniem la
vederea faptelor unor astfel de oameni, dar „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov
1:20). Putem să fim trişti cu privire la tot răul din jurul nostru, dar să-l lăsăm în seama lui Dumnezeu,
care va judeca nedreptatea. Cei care fac nedreptatea au probabil parte de un timp de propăşire; dar care
este sfârşitul lor? „Vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.“

Apoi găsim un contrast mare, şi anume încrederea în Dumnezeu şi urmările ei binecuvântate. Ca şi copii
ai lui Dumnezeu ne putem mişca în teritoriul măreţ al credinţei, care este exprimat prin cuvintele:
„locuieşte în ţară“. Îndată urmează îmbărbătarea: „desfătează-te în Domnul“ - cu alte cuvinte:
„Rămâneţi în Mine... Rămâneţi în dragostea Mea“ (Ioan 15:4,10).

Versetele 5-6
„Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El; şi El va lucra.“ Cine ar putea aprecia ce se cuprinde
în aceste puţine cuvinte? În mijlocul strâmtorărilor şi grijilor noastre auzim glasul Domnului care ne
spune: Dă-mi Mie ceea ce te frământă, este prea greu pentru tine. Tu nu ştii desigur ce aduce viitorul cu
sine. În Matei 6, versetul 34 citim: „Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, pentru că ziua de mâine
se va îngrijora de ea însăşi.“ Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că putem să-I predăm Lui viitorul;
indiferent că este vorba de lucruri mari sau mici, El vrea să ia totul în mâna Sa şi „va face totul bine“; El
are putere pentru aceasta. Şi ce bine să ştim că înţelepciunea, dragostea şi harul Său stau în slujba alor
Săi! Ceea ce aşteaptă Domnul totuşi de la noi este încrederea; El doreşte ca noi să-I predăm Lui calea
noastră şi să aşteptăm ajutorul Său, la timpul Său. Care este poziţia noastră în această privinţă?

Versetele 7-9
În versetul 3 am citit: „Încrede-te în Domnul“; aici se spune: „Rămâi liniştit în Domnul şi aşteaptă-L cu
răbdare.“ Domnul vrea să ne spună cu aceasta: Stai liniştit, nădăjduieşte, aşteaptă liniştit până vine
ajutorul Meu! Un asemenea îndemn din partea Sa este adesea necesar, căci aşteptarea ne dă câteodată de
lucru. Uităm cât suntem de neputincioşi şi vrem să luăm în mână „hăţurile“ împrejurărilor noastre şi să
dirijăm lucrurile după aprecierea noastră.

Iacov este un exemplu foarte bun în această privinţă. Dumnezeu dorea să-l binecuvinteze; El i-a dat
patriarhului promisiuni mari. Iacov însă nu a putut să aştepte liniştit; a început să acţioneze el însuşi, şi
Dumnezeu a trebuit să se lupte cu el în Peniel şi să-i scrântească încheietura şoldului (Geneza 32).
Probabil, ne-a mers şi nouă asemănător. Dumnezeu avea pregătită pentru noi o binecuvântare; dar calea
spre această binecuvântare ducea prin împrejurări deosebite, poate prin necazuri. Deoarece nu am putut
să aşteptăm liniştiţi, am intervenit şi am deranjat intenţia lui Dumnezeu, astfel încât binecuvântarea
gândită pentru noi nu a putut să se realizeze.

Cuvintele de început ale acestui psalm sună aşa: „Nu te mânia...“ şi găsim acest îndemn încă de două ori
în versetele 7-9: „Lasă mânia şi părăseşte furia.“ Desigur, Domnul vrea să ne spună ceva cu aceasta; cât

© www.comori.org 31
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 37

de uşor ne pierdem cumpătul când cineva ne face rău! După cum vedem aici, mânia poate avea diverse
cauze. Dacă este vorba de răufăcători sau de omul care dă lovituri rele şi îi reuşeşte calea, citim: „Nu te
mânia, aceasta duce numai la rău.“ Cine se mânie, îi face loc diavolului în inimă.

Există numai o cauză a mâniei, care este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu, şi anume
indignarea interioară când Numele Său este necinstit (a se vedea Exod 32:19). Dar în caz că ajungem într-
o asemenea situaţie, mânia nu trebuie să dureze mai mult decât până la apusul soarelui (Efeseni 4:26-27),
ca duşmanul să nu poată găsi o uşă deschisă pentru a ne conduce la fapte rele. Să predăm liniştiţi lui
Dumnezeu ceea ce aprinde mânia noastră.

Versetele 10-13
„Şi cei blânzi vor moşteni ţara şi se vor desfăta într-un belşug de pace.“ Ce contrast faţă de ceea ce îi va
aştepta pe cei fărădelege! „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul“, citim în Matei 5:4.
Binecuvântările, care sunt cuprinse în aceste două versete, ne îndeamnă să năzuim să fim socotiţi printre
cei blânzi. Pentru israeliţi era vorba de Canaan, ţara promisă, pentru noi însă, sunt locurile cereşti. Ce
minunat şi în acelaşi timp preţios este că avem posibilitatea să stăm în mod duhovnicesc acolo! Acolo
este dreptul celor blânzi, al celor care vor să înveţe de la Domnul Isus (Matei 11:29).

Să ne punem acum întrebarea: Obişnuiesc toţi copiii lui Dumnezeu să stea în acest loc al fericirii?
Desigur, pentru fiecare este deschisă calea; mă tem totuşi că unii credincioşi aproape nu-şi dau seama ce
plinătate de bucurie se găseşte acolo. Ca pentru orice binecuvântare duhovnicească, şi aici calea duce
prin Isus. În apropierea Sa învăţăm blândeţea, căci El a fost blând şi smerit cu inima.

Versetele 14-22
În acest psalm sunt puşi mereu faţă în faţă cei fărădelege şi cei drepţi. Aşa cum spune şi numele, cel
fărădelege era un om care desconsidera cu voia le-gea lui Dumnezeu; astăzi sunt toţi aceia care nu se
interesează de Cuvântul lui Dumnezeu. Ce mare este numărul lor în creştinătatea de astăzi!

De partea cealaltă stau cei drepţi. Aceştia sunt credincioşii care se apleacă în veneraţie şi puritate
sufletească înaintea Cuvântului lui Dumnezeu şi îl iau ca îndreptar al vieţii lor.

Dumnezeu face aici o diferenţiere în privinţa materială între cei fărădelege şi cei drepţi; El spune: „Mai
mult face puţinul celui drept, decât belşugul multor răi.“ Cel drept trăieşte poate timpuri în care venitul
său este modest, dar el Îl are pe Domnul de partea sa; el posedă bunuri pe care nimeni nu i le poate fura.
De foarte mare preţ este promisiunea care se referă la cel drept, din versetele 18 şi 19. „Moştenirea lor va
fi pentru totdeauna“, în timp ce belşugul celor fărădelege trece repede. Cât de mult ne îmbărbătează
astfel de cuvinte, ca să înaintăm pe calea dreptăţii practice!

Versetele 23-24
„De Domnul sunt întăriţi paşii omului şi El Îşi găseşte plăcerea în calea lui.“ Este foarte bine de ştiut că
Domnul întăreşte paşii noştri în mijlocul unei lumi viclene, care este marcată de dezorganizare şi de
întuneric. Ce uşor ne putem abate de la calea care duce la viaţă! Atâtea lumini eronate, ademenitoare
încearcă să-şi arate cât mai bine scânteierea lor şi atâtea învăţături de origine îndoielnică invită să fie
urmate! Unii creştini n-au recunoscut pericolul şi au ajuns în mreaja lor. Dar „de Domnul sunt întăriţi
paşii omului“, el păşeşte cu pas sigur prin încurcătură mai departe.

În tinereţe, când se are în general destul de multă încredere în sine, nu se apreciază aproape deloc
conţinutul acestor cuvinte. La bătrâneţe însă, când credinciosul poate privi în urmă la o bucată lungă de
drum, admiră harul Domnului care i-a întărit paşii şi care lasă să lumineze lumina divină, astfel încât să
poată alerga fără pierderi spre ţinta măreaţă.
© www.comori.org 32
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 37

Versetele 25-26
Odinioară, Dumnezeu a binecuvântat poporul Său Israel cu bunuri pământeşti; israelitul drept, temător
de Dumnezeu avea promisiunea că nu va suferi de foame. Cum stau lucrurile în timpul harului?
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că binecuvântările noastre sunt duhovniceşti (Efeseni 1:3), şi aceste
binecuvântări sunt mult mai preţioase decât cele ale lui Israel.

În ceea ce priveşte viaţa materială, putem să luăm pentru noi cuvintele Domnului din Matei 6:25-34.
Tatăl nostru din cer nu ne-a promis belşug, dar ne-a promis ceea ce avem nevoie pentru menţinerea
trupului. Uneori, unii credincioşi chiar au trebuit să sufere de foame mai ales în anii războiului. Nu
trebuie să verificăm ce scop a urmărit Dumnezeu cu aceasta, dar ştim că El nu face nicio greşeală. La
scaunul de judecată al lui Hristos ni se vor arăta intenţia Sa şi scopul pe care L-a urmărit. Ştim însă de
acum deja că El Îşi creşte şi Îşi educă copiii Săi ca un tată înţelept; atât zilele de belşug, cât şi timpul de
foame ţin de mijloacele Sale de educare.

Versetele 27-40
În aceste versete găsim câteva principii generale, care se referă atât la căile de conducere ale lui
Dumnezeu, cât şi la umblarea credinciosului aici jos: el trebuie să se îndepărteze de rău şi să facă binele.

Citim mai departe: „Gura celui drept rosteşte înţelepciune şi limba lui vorbeşte dreptate ... paşii lui nu se
vor clătina.“ Astfel de trăsături de caracter ar trebui să se observe la fiecare copil al lui Dumnezeu; noi
suntem apţi să facem acest lucru, deoarece posedăm natura nouă, a cărei bucurie este să facă ce Îi place
lui Dumnezeu. Cum stau lucrurile la noi în această privinţă? În orice caz, este o binecuvântare pentru o
adunare când se găsesc în mijlocul ei astfel de fraţi care au aceste trăsături. Vedem de asemenea că
Domnul răsplăteşte pe cei care păzesc calea Sa, care sunt „integri“ şi caută pacea (a se vedea versetele 34
şi 37). Domnul nu le rămâne dator celor care din dragoste pentru El ocolesc răul, exercită dreptatea şi
caută pacea. Pe de altă parte, aceste versete ne arată că cel rău va avea parte mai devreme sau mai târziu
de pedeapsă.

© www.comori.org 33
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 38-39

Psalmii 38-39
Psalmul 38

Nu ştim când a scris David acest psalm şi care a fost motivul pentru expresia atât de amară a durerii pe
care o întâlnim aici. Dar ştim totuşi că el a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a exprima în
mod profetic gândurile cu privire la calea de durere a rămăşiţei iudaice în timpul necazului, care va
premerge ridicării împărăţiei de o mie de ani.

Cu toate acestea, aici avem înaintea noastră un suflet pe care Domnul îl pedepseşte, un suflet care simte
cu amărăciune apăsarea acestei pedepse şi oftează sub ea. El enumeră durerile lui, dar totuşi fără a
murmura în vreun fel. Mai degrabă, el se apleacă sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte şi spune:
„Doamne, toată dorinţa mea este înaintea Ta şi geamătul meu nu-Ţi este ascuns.“ Rudele şi prietenii stau
departe; duşmanii îi caută răul, ei „vorbesc răutăţi şi gândesc înşelăciuni toată ziua“. Dar acela care îşi
pune încrederea în Domnul este „ca un om care aude şi în gura căruia nu sunt răspunsuri“. Şi acest
psalm conţine o învăţătură pentru noi. Să o punem la inimă!

Psalmul 39

Versetele 1-5Deja primul verset al acestui psalm este plin de învăţătură pentru noi. Nu ne dăm suficient
seama cât de mult ar trebui să veghem asupra cuvintelor noastre! David spunea: „Voi pune frâu gurii
mele cât timp este cel rău înaintea mea.“ În psalmul dinainte spunea: „Şi eu, ca un surd, nu aud; şi, ca un
mut, nu deschid gura.“ Această repetare a indicaţiilor cu privire la tăcere în aceşti doi psalmi trebuie să
fie un semn de alarmă pentru noi. Cât de necesar este să veghem tot timpul asupra limbii noastre (a se
compara Proverbe 15:1,2,4,7)! Cine umblă în adevărată teamă de Dumnezeu, îşi cântăreşte cuvintele
înainte să le rostească.

Tot teama de Dumnezeu este aceea care îi pune în gura psalmistului rugămintea: „Doamne, fă-mi
cunoscut sfârşitul meu şi cât este măsura zilelor mele; fă-mă să ştiu cât de trecător sunt.“ Noi suntem
doar pentru un timp scurt pe acest pământ; de aceea depinde cum şi în ce scop ne folosim puţinele
noastre zile.

Versetele 6-13Văzut în lumina veşniciei, omul se aseamănă unei umbre; şi totuşi, cât de important este el
în ochii săi! El este plin de nelinişte, dar degeaba se osteneşte; „îngrămădeşte bunuri şi nu ştie cine le va
strânge“.

Cât de diferit este cel care se încrede în Domnul! El spune împreună cu David: „Speranţa mea este în
Tine.“ Dumnezeu nu-l dezamăgeşte pe cel care nădăjduieşte în El. Unele dorinţe nu se împlinesc, dar
credinciosul se ştie ocrotit în El, iar speranţa vie pe care o poartă în inimă nu-l va înşela. Pe calea spre
slavă va întâmpina poate unele încercări, vor veni tristeţe şi nefericire în casa sa. Dar cu încredere
neclintită că Domnul nu face nicio greşeală, poate spune: „Am rămas mut, nu mi-am deschis gura,
pentru că Tu ai făcut aceasta.“ Uneori, încercarea poate să atingă un asemenea nivel, încât nu se mai
găsesc cuvinte pentru a exprima durerea simţită. Dar conştienţa că Domnul stă deasupra tuturor
lucrurilor, aduce alinare pentru sufletul încercat.

© www.comori.org 34
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 40-41

Psalmii 40-41
Psalmul 40

Versetele 1-3
Acest psalm Îl are ca subiect pe Hristos pe calea Sa de suferinţă aici jos. Dumnezeu S-a servit de
slujitorul Său David pentru a ne schiţa pe scurt suferinţele, pe care Fiul Său a trebuit să le guste din plin
pe acest pământ. Pentru aceasta, unealta adecvată în mâna lui Dumnezeu putea să fie doar un bărbat,
care el însuşi a trecut prin mult necaz şi multe dureri. David putea spune din propria lui experienţă: „L-
am aşteptat cu răbdare pe Domnul; şi El S-a plecat spre mine şi mi-a auzit strigătul“; dar observăm
curând, mai ales de la versetul 7, că Duhul Sfânt vorbeşte aici despre altcineva.

Hristos a fost, cu excepţia păcatului, un Om adevărat aici jos, un Om care în conştienţa dependenţei Sale
de Dumnezeu L-a aşteptat cu răbdare pe Domnul. Cu toate că Domnul Isus, ca Fiul lui Dumnezeu, este
şi Cel atotputernic, nu S-a folosit niciodată de puterea Sa pentru a Se ajuta. El a aşteptat până a venit
ajutorul din partea lui Dumnezeu. În El găsim exemplul desăvârşit al aşteptării cu răbdare în durere.

Versetul 2 ne duce cu gândul la dimineaţa învierii. Îl auzim pe Domnul Isus spunând: „M-a scos din
groapa pieirii.“ Ce a însemnat pentru El, Cel Sfânt, Cel fără păcat, să guste moartea, această moarte, care
este plata păcatului! El a simţit adevărul cuvintelor din Psalmul 69:2: „Mă afund în noroi adânc şi nu
este loc de pus piciorul; am intrat în adâncimile apelor şi şuvoiul m-a acoperit!“ Dar El n-a fost lăsat
acolo; El Însuşi mărturiseşte: „şi mi-a pus picioarele pe stâncă...“

Domnul Isus a aşteptat ajutorul doar de la Dumnezeul Său şi nu a fost dat de ruşine. El ar fi putut să Se
elibereze, căci avea putere; dar ca Om dependent a aşteptat perseverent ajutorul Dumnezeului Său.
Domnul ne este şi în acest sens marele exemplu. Nu suntem adesea neliniştiţi în împrejurări mult mai
puţin grele şi nu ducem uneori lipsă de răbdare? Să învăţăm de la El aşteptarea!

În versetul 3, Domnul înviat intonează o cântare nouă; El nu mai este singur, căci citim: „ ...lauda
Dumnezeului nostru.“ El a înviat victorios din mormânt, iar ai Săi, pe care El îi numeşte acum fraţii Săi,
au parte de victoria Sa.

Versetele 4-7
Cuvintele: „Ferice de omul care şi-a pus încrederea în Domnul“ îşi găsesc aplicarea în primul rând la
Domnul. El S-a încrezut în Dumnezeul Său până la moarte, iar acum glorifică lucrările Sale minunate.
Inima Sa Se bucură să nu fie singur, ci în cercul alor Săi şi să mărească lucrările Dumnezeului Său. Cine
ar putea să enumere lucrările Sale minunate - rezultatele lucrării de răscumpărare de la cruce?

Versetele 6 şi 7 indică spre venirea Domnului Isus în această lume. Hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu
trebuiau împlinite, şi, în acest scop, Fiul, despre care stă scris în sulul cărţii, a trebuit să vină jos pe
pământ.

Versetele 8-10
Aceste versete ni-L arată pe Isus ca Omul desăvârşit. Ce contrast faţă de Adam, primul om! Creat după
chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27) şi aşezat în grădina Eden în cele mai bune condiţii, Adam a căzut
curând în păcat. Mâncarea Domnului Isus a fost să împlinească voia Celui ce L-a trimis (Ioan 4:34). A

© www.comori.org 35
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 40-41

fost desfătarea Sa să facă plăcerea Dumnezeului Său. Ce exemplu avem! El iubea dreptatea, dar n-a
ţinut-o ascunsă înăuntrul inimii Sale, ci vorbea despre ea poporului Său. Aceasta a iritat duşmănia
fariseilor împotriva Lui. În acest capitol Îl vedem în desăvârşirea slujbei Sale. Oricât de mare a fost
duşmănia, El nu Şi-a oprit buzele în apărarea dreptăţii şi L-a chemat pe Dumnezeu ca martor. El a vestit
credincioşia şi mântuirea lui Dumne-zeu, bunătatea şi adevărul Său, astfel că poporul a fost deplin
răspunzător faţă de această veste.

Versetele 11-17
Am văzut în versetele anterioare cu câtă credincioşie a împlinit Domnul slujba, pe care o primise de la
Dumnezeul Său. Însă cu cât vestea mai fidel dreptatea, cu atât mai mare devenea înverşunarea
duşmanilor Săi, căci lor le plăcea nedreptatea. Cât de mult a simţit El toate acestea, se observă din
plângerea Sa: „Pentru că m-au înconjurat rele fără număr.“ El a purtat nelegiuirile poporului Său, care
erau mai multe decât perii capului Său. Dar ce a suferit deducem din cuvintele Sale: „ ...inima mea m-a
părăsit. Să-Ţi placă, Doamne, să mă scapi. Doamne, grăbeşte-Te să mă ajuţi.“ Nu vrem să uităm că Isus a
fost Om; El simţea orice durere ce I se adăuga; şi cu câte a fost copleşit!

Versetul 17 ne oferă un rezumat a ceea ce Domnul a trăit aici pe pământ. Cu toate că El era Domnul
slavei, a simţit cel mai profund ce înseamnă să fii în mizerie şi sărăcie şi să te sprijini doar pe ajutorul lui
Dumnezeu.

Psalmul 41

Versetele 1-3
Ultimul verset din Psalmul 40 ni-L arată pe Domnul Isus ca întristat şi sărac. El a fost într-adevăr sărac
aici jos; nu avea unde să-Şi aşeze capul. Acum, omul credincios poate să-L însoţească în duh pe calea Sa
aici jos. Dacă facem aceasta, putem să luăm pentru noi cuvintele versetului de început din Psalmul 41. Se
află aici mai mult decât gândim probabil. Duhul Sfânt vrea să ne îndemne să ne preocupăm mult cu
Persoana Domnului Isus. Nu în zadar suntem îndemnaţi să privim spre Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul
credinţei (Evrei 12:2). Apostolul Pavel a înţeles că cea mai mare binecuvântare pentru credincios constă
în „a-L câştiga“ şi „a-L cunoaşte“ pe Domnul Isus (Filipeni 3:8-10).

În versetele 2 şi 3 ale acestui capitol găsim alte binecuvântări şi drepturi, care vor fi partea acelora care îl
ajută pe „sărac“. Nu trebuie să trecem cu vederea că Dumnezeu ia cunoştinţă de tot ce se face pentru
săracii acestui timp (Proverbe 19:17; 28:27).

Suntem suficient de conştienţi ce loc Îi oferă Sfânta Scriptură Domnului Isus, care a umblat pe acest
pământ ca Om „sărac“? Cei patru evanghelişti vorbesc despre El; pe lângă aceasta, profeţii au profeţit
despre El şi unii psalmi se referă la calea Sa de durere, precum şi la slava Sa. Într-un cuvânt: subiectul
mare şi sublim al Sfintei Scripturi este Hristos, Mesia cel promis al lui Israel, care însă a început şi a
continuat lucrarea Sa pe pământ în sărăcie. Şi apostolii vorbesc despre El; epistolele lor, precum şi
Apocalipsa sunt un indiciu constant spre Domnul Isus. Dacă avem toate acestea înaintea ochilor noştri,
înţelegem că este ferice de acela care va avea grijă de El, de „sărac“.

Dar pe de altă parte, ce grijă va avea Tatăl de acela care I-a dat Fiului Său locul central în viaţa sa! „În
ziua răului, Domnul îl va scăpa.“ Dacă va trece prin suferinţă, va afla apropierea Domnului şi va savura
pacea Sa.

Versetele 4-13
Începând cu versetul 4, David vorbeşte despre întâmplările sale proprii. La citirea atentă observăm însă
că împrejurările lui David, aşa cum le descrie el aici, se referă şi la un altul. Versetul 9 are o împlinire

© www.comori.org 36
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 40-41

exactă în Iuda Iscarioteanul, pe care Domnul îl numeşte „prieten“ (Matei 26:50). Isus l-a întâmpinat cu
multă încredere şi dragoste: Iuda administra banii; de asemenea Domnul i-a dat lui la cină bucăţica după
ce a înmuiat-o, un act prin care stăpânul casei arăta unui oaspete bunăvoinţa Sa deosebită (Ioan
13:26-29).

În ce priveşte conţinutul versetelor 5-9, putem admite că David a trăit el însuşi aceste lucruri dureroase.
Dar recunoaştem aici câte ceva din ce purtau duşmanii Domnului Isus în inimile lor. Ei tânjeau după
ziua morţii Sale, şi cât de des au vorbit cu El în făţărnicie şi falsitate, în timp ce au vrut să-L prindă într-o
cursă! Astfel, acest psalm este un indiciu clar spre Cel „sărac“, spre Domnul Isus, pe care Dumnezeu ni-
L pune înaintea ochilor ca subiect al cercetării şi al contemplării.

© www.comori.org 37
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 42-44

Psalmii 42-44
Psalmul 42

Versetele 1-3
Psalmii sunt împărţiţi în cinci subdiviziuni sau cărţi. Cu Psalmul 41 am ajuns la sfârşitul cercetării cărţii
întâi şi începem acum a doua. Prima parte a psalmilor are ca subiect rămăşiţa iudaică în timpul şederii
sale în Ierusalim. Acei iudei credincioşi trec prin unele încercări; ei stau însă în strânsă legătură cu
templul. În cartea a doua, în schimb, rămăşiţa nu mai este în Ierusalim. Această cetate este văzută aici ca
fiind ocupată de duşmani sub anticrist, iar iudeii temători de Dumnezeu stau deoparte. Ei însetează
după Dumnezeu şi doresc să se arate înaintea feţei Sale.

Necazul rămăşiţei iudaice departe de Ierusalim se exprimă deja în primele trei versete ale acestui psalm.
Aceşti iudei credincioşi trebuie să treacă prin necazul cel mare, care a fost prezis de Domnul Isus (a se
vedea Matei 24:15-22). Ei simt în mod dureros lipsa apropierii de templul din Ierusalim, unde locuieşte
Numele lui Dumnezeu, de aceea întrebarea lor plină de teamă: „Când voi veni şi mă voi arăta înaintea
lui Dumnezeu?“ Duşmanii care îi înconjoară şi văd necazul lor amar, îi batjocoresc cu cuvintele: „Unde
este Dumnezeul tău?“ Această întrebare plină de batjocură ne aminteşte de observaţia duşmanilor
Domnului la cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea! Pentru că a spus: «Sunt
Fiu al lui Dumnezeu»“ (Matei 27:43).

Citind acest psalm înţelegem ce pot face încercările. Acei iudei sunt o parte din poporul Israel, din acel
popor care i-a dat dintotdeauna atât de mult de lucru lui Dumnezeu. Acum însă vedem la ei o întoarcere
deplină - o roadă a pedepsei prin care trec.

Versetele 4-6
În versetul 4 găsim confirmarea a ceea ce am amintit deja, şi anume că rămăşiţa iudaică nu se mai află
acolo unde locuieşte Numele lui Dumnezeu. „Îmi aminteam de acestea... cum mergeam cu mulţumire,
cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu...“ Israelitul
credincios vorbeşte aici în trecut, şi anume de lucruri pe care le-a trăit mai demult, despre lucruri care i-
au fost de preţ şi de care acum trebuie să se lipsească. Cât de mult simte această pierdere, ne arată a
doua jumătate a versetului 5.

Asemenea cuvinte vorbesc către inimile noastre. Vrem să ne întrebăm, dacă pierderea părtăşiei cu
Domnul ne nelinişteşte într-o asemenea măsură cum a fost cazul acelui suflet. Savurarea acestei părtăşii
corespunde stării normale a credinciosului. O asemenea legătură strânsă cu Domnul este cel mai de preţ
ce putem savura pe pământ. Cine a experimentat aceasta, nu va fi liniştit până va fi în posesia ei, în caz
că a pierdut-o.

Versetele 7-11
În timpul necazului, rămăşiţa iudaică va trăi adeverirea cuvintelor din versetul 7. Despre aceasta
relatează şi profetul Ieremia în capitolul 30 al cărţii sale: „Vai, pentru că mare este ziua aceea! Niciuna nu
este asemenea ei; şi este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el.“ Iudeii, adică cele două
seminţii, Iuda şi Beniamin, vor trebui să treacă printr-o judecată groaznică, atunci când se vor întoarce
iarăşi în ţara lor, pentru că L-au răstignit pe Mesia (a se vedea Luca 23:28-30). Doar puţini oameni

© www.comori.org 38
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 42-44

temători de Dumnezeu dintre ei se vor supune mâinii lui Dumnezeu care pedepseşte. Sunt aceia, ale
căror cuvinte le percepem în acest psalm. Indiferent ce înălţime va atinge necazul, ei nu-şi vor lepăda
încrederea lor (a se vedea versetul 11). Această supunere sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte, este
de mare însemnătate. Şi cu noi Domnul urmăreşte totdeauna un scop, dacă ne pedepseşte; acest scop
poate fi însă doar atunci atins, când luăm supuşi pedeapsa din mâna Sa.

Psalmul 43

Aici, la fel ca în psalmul precedent, întâlnim aceiaşi oameni în aceleaşi împrejurări. Totuşi trebuie să
subliniem o deosebire: „adversarii“ sub care suferă rămăşiţa, sunt duşmanii de care fuge (Apocalipsa
12:6,14). În primul verset al psalmului care este în faţa noastră, dimpotrivă, este vorba despre o „naţiune
fără evlavie“, adică despre iudeii necredincioşi care l-au recunoscut pe anticrist ca împărat al lor. El este
„omul înşelător şi nelegiuit“, de care acei credincioşi doresc să fie scăpaţi. Ei se află într-un necaz aşa de
greu, încât au impresia că Dumnezeu i-a lepădat; şi totuşi se îndreaptă plini de încredere spre El cu
cuvintele: „Pentru că Tu eşti Dumnezeul tăriei mele.“

Este spre slăvirea lui Dumnezeu, dacă un suflet încercat nu renunţă la încrederea în El, ci mai mult, îşi
caută la El adăpostul. Scriitorul acestui psalm doreşte însă nu numai eliberarea din încercarea sa, ci
doreşte să meargă la locuinţele şi la altarul lui Dumnezeu, adică la locul adorării.

Psalmul 44

Versetele 1-4
Pentru a înţelege corect acest psalm, trebuie să ne transpunem în împrejurările care au determinat
scrierea acestuia în sens profetic. Şi aici avem înaintea noastră iudeii credincioşi ai rămăşiţei. Aşa cum
am văzut în Psalmul 42, ei se află în exil, departe de ţara lor şi înconjuraţi de naţiuni duşmane. Ei par să
fie în aşa măsură părăsiţi de Dumnezeu, încât duşmanii lor întreabă ironic: „Unde este Dumnezeul tău?“
- O întrebare dureroasă pentru aceia care şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Dar în mijlocul încercărilor
adânci se îndreaptă către Dumnezeul lor şi Îi amintesc de lucrările Sale în favoarea părinţilor lor. Ei au
auzit despre ele; El a alungat naţiunile care locuiau în ţara Canaan şi El a dat această ţară părinţilor.
Salvarea lor din Egipt, trecerea prin Marea Roşie şi pustia au fost lucrarea Sa. Ce face El acum pentru ei,
cei apăsaţi? Aceasta pare să fie întrebarea care, chiar dacă neexprimată, mişcă inimile lor. Totuşi, ei nu se
leapădă de încredere, ci spun: „Tu eşti Împăratul meu, Dumnezeule.“

Versetele 5-8
Încrederea în Dumnezeu, pe care acei credincioşi se pare că au uitat-o, este de o frumuseţe sublimă.
Chiar dacă duşmanii îi asupresc şi împrejurările sunt apăsătoare, ei cred plini de încredere că Dumnezeu
îi va scăpa şi îi va duce înapoi în ţara lor. Ei nu îşi pun încrederea în arme sau propria putere, ci
Dumnezeu va lucra pentru ei.

O astfel de încredere este plină de îmbărbătare mai ales pentru cei care tre-buie să treacă prin încercări
grele. Există copii ai lui Dumnezeu care de ani de zile se află într-o încercare foarte grea; se pare că Tatăl
lor ceresc nu Se mai interesează de ei sau că braţul Său a devenit prea scurt ca să-i ajute. Văzând o
asemenea situaţie, lumea poate întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?“ Dar credinciosul ţine cu tărie:
Tatăl meu nu face nicio greşeală; ce nu înţeleg acum, voi înţelege cândva. Pedeapsa pe care o aplică Tatăl
în educarea noas-tră are un scop sublim: el ne disciplinează „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la
sfinţenia Lui“ (Evrei 12:10).

Versetele 9-26
În versetele anterioare am văzut pe acei iudei credincioşi privind plini de încredere la Dumnezeu; ei

© www.comori.org 39
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 42-44

spun: „ci Tu ne-ai salvat de vrăjmaşii noştri şi i-ai făcut de ruşine pe cei care ne urăsc“. Aici însă
gândurile lor iau iarăşi o altă direcţie; ei se uită la trecut şi îl leagă de împrejurările prin care trec acum.
Acestea sunt în realitate foarte dureroase, ceea ce reiese din cuvintele: „ne-ai dat ca pe nişte oi de mâncat
şi ne-ai împrăştiat printre naţiuni“ şi „pântecele nostru este lipit de pământ“.

Chiar dacă noi nu trecem prin asemenea suferinţe, este totuşi foarte posibil să se ridice în noi gânduri
asemănătoare. Noi nu stăm totdeauna pe aceeaşi înălţime a credinţei. Odată putem spune: „Cu
Dumnezeu ne lăudăm toată ziua şi vom lăuda pentru totdeauna Numele Tău“, şi imediat după aceea
suntem la pământ. De ce astfel de diferenţe în viaţa credinciosului? Pentru că privim la împrejurări în loc
să privim la Dumnezeu care are în mâna Sa aceste împrejurări şi le foloseşte spre disciplinarea noastră!

© www.comori.org 40
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 45

Psalmul 45
Psalmul 45

Versetul 1
Acest psalm are ca subiect pe Hristos ca Împărat. Adoratorul stă înaintea Lui în admiraţie şi îşi exprimă
sentimentele în cuvinte mişcătoare. „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre
Împăratul.“ Să urmăm exemplul fiilor lui Core, care au scris acest psalm! Ei s-au străduit să stea în duhul
înaintea împăra-tului lor şi să admire slăvile şi frumuseţile Sale. Hristos nu este Împăratul nostru; El
poartă acest titlu în legătură cu poporul Israel; totuşi, inima noastră se bucură de poziţia pe care o va
ocupa El în Împărăţia de o mie de ani. Atunci, El va domni peste poporul Său Israel; da, mai mult, chiar
peste întreg pământul, căci El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19:16). El, care
a fost dispreţuit de poporul Său, care a fost batjocorit şi pus pe cruce, va fi văzut de toţi, şi de cei care L-
au străpuns, şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui (Filipeni 2:10).

Versetul 2
Când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ, a ocupat poziţia Fiului Omului. El a fost un om ca noi, cu
excepţia păcatului. Acum, adoratorul face aici o comparaţie: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor;
harul este turnat pe buzele Tale: de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna.“ Harul care
locuia în inima Domnului Isus, dădea expresie despre ceea ce era El Însuşi. Frumuseţea Sa consta mai
ales în har, care inunda fiinţa Sa.

Dar cine vede şi preţuieşte această frumuseţe? Cei care doresc să umble în lumina lui Dumnezeu şi care
percep însă în această lumină, şi răul, şi nedreptatea oamenilor în general. Într-adevăr, când avem
înaintea ochilor pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, cum a umblat aici jos ca Fiul Omului smerit şi
blând, atunci trebuie să exclamăm cu fiii lui Core: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este
turnat pe buzele Tale.“

Versetele 3-4
În aceste versete găsim o altă descriere a frumuseţii şi a gloriei Domnului. Pe lângă har, aici sunt privite
la El adevărul, blândeţea şi dreptatea. Sunt desăvârşirile acestui viteaz care stă singur între mulţi, pe care
oamenii îi numesc ca eroi. Cei mai mulţi dintre aceşti eroi au obţinut onoare prin forţă, nedreptate şi
puterea armelor lor. Domnul însă, care l-a biruit pe diavolul în cea mai adâncă slăbiciune la cruce,
păşeşte în marşul Său triumfal în blândeţea care a fost văzută la El când a fost aici jos.

Trăsăturile numite în versetul 4 sunt puţin apreciate de lume; ochiul credinţei îşi găseşte însă plăcerea
să-L admire pe Hristos; el percepe frumuseţi pe care numai acela le poate vedea care îşi găseşte plăcerea
în El. Ce poate fi mai mult preţuit ca adevărul şi dreptatea într-o lume de minciună, înşelăciuni,
nedreptăţi şi răutate? Să ne exersăm simţurile duhovniceşti, ca să putem vedea şi admira frumuseţile
Domnului nostru!

Versetele 5-6
Versetul 5 indică spre Apocalipsa 19:11-16. Împăratul, al cărui nume este: „Cuvântul lui Dumnezeu“, îi
învinge pe vrăjmaşii Săi cu ajutorul săbiei, care iese din gura Sa. „Sub Tine vor cădea popoare“, citim
aici. Apoi auzim ce spune Însuşi Dumnezeu despre El: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor.“

© www.comori.org 41
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 45

Astfel de cuvinte bucură inima noastră. În evanghelii, Isus Se numeşte adesea „Fiul Omului“, iar noi
trecem uşor cu vederea că El a fost în realitate Dumnezeu şi în înfăţişarea Sa de Om. În ce priveşte iudeii,
ei s-au împotrivit să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu veghează asupra onoarei
Fiului Său şi explică: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului“ (Evrei 1:8). Acest cuvânt din
gura lui Dumnezeu ne arată fără echivoc că Fiul lui Dumnezeu este ca Tatăl. Acest fapt este preţios
pentru credinţă; dar Dumnezeu va purta de grijă ca într-o zi să fie văzut şi recunoscut de toţi (a se
compara Filipeni 2:9-11).

Versetul 7
Pe tot pământul a existat doar un Om care a iubit dreptatea într-un mod desăvârşit şi a urât nelegiuirea:
Hristos Isus, Fiul Omului. Această desăvârşire i-a dat dreptul să fie uns de Dumnezeu cu untdelemn de
bucurie, mai presus de tovarăşii Săi. El a fost încoronat ca împărat; când a venit împlinirea vremii, a
venit pe acest pământ pentru a lua în posesie imperiul, dar poporul Său L-a lepădat - un fapt care iese la
iveală mai ales în evanghelia după Matei. Această lepădare, care în inimile iudeilor încă mai persistă, se
va sfârşi însă în curând. Împăratul va prelua domnia Sa şi toţi vor recunoaşte că sceptrul Său este un
sceptru de dreptate. În sfârşit va urca pe tron un împărat, singurul care va domni în desăvârşire, care
iubeşte dreptatea şi urăşte nelegiuirea.

În ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii timpului de har, ne aşteaptă un viitor şi mai slăvit (Ioan 14:3;
7:24); totuşi, inima noastră se bucură la gândul slavei de care va avea odată parte Împăratul lepădat al
lui Israel.

Versetul 8
Smirna, aloea şi casia vorbesc în mod simbolic despre mireasma persoanei Împăratului. Smirna este
sucul unui arbust din Orient, care curge de pe scoarţa acestuia sub formă de picături. Acest suc are un
gust amar, dar are un miros plăcut mirositor. Vedem aici o imagine a suferinţelor Domnului, dar şi a
plăcerii pe care Dumnezeu a găsit-o în El tocmai din cauza suferinţelor Sale până la moarte. Smirna este
unită cu aloea cu ocazia aşezării în mormânt a Domnului (Ioan 19:39).

Dacă smirna vorbeşte într-un mod distins despre suferinţele Sale, aloea indică de asemenea spre
mireasma morţii Sale. Într-adevăr, cine ar putea exprima ce a rezultat şi ce va mai rezulta din moartea
Fiului Omului? Împlinirea tuturor hotărârilor lui Dumnezeu cu oamenii, cerul şi pământul, este legată
strâns de moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Casia este o plantă bine mirositoare (Exod 30:23), de o frumuseţe deosebită (a se compara Iov 42:14-15,
unde una din fiicele lui Iov este numită Casia sau Cheţia). Da, veşmintele Împăratului slavei miros a
smirnă, aloe şi casie!

Versetele 9-11
Totul în acest psalm, şi anume veşmintele Împăratului, palatele de fildeş, instrumentele cu coarde, fiicele
de împărat şi mai presus de toate împărăteasa în aur de Ofir vorbesc despre glorie şi bucurie. Dar
recunoaştem că împărăteasa de aici nu poate fi Mireasa Domnului. Aşa cum am amintit mai înainte,
Hristos nu este Împăratul nostru; ca urmare, Biserica nu poate fi împărăteasă. Chiar dacă putem face
aplicaţii importante şi frumoase din anumite versete ale acestui psalm, totuşi trebuie să rămânem la
însemnătatea divină a imaginilor pe care Duhul Sfânt ni le prezintă.

Una din aceste aplicaţii este posibilă, dacă transpunem versetele 10 şi 11 la Biserică. Ea trebuie să uite
poporul şi casa tatălui său; ea va face aceasta în măsura în care Persoana Mântuitorului va deveni tot
mai scumpă şi mai preţioasă pentru inima ei. Adunarea ar trebui să realizeze că ea nu mai este din lume,

© www.comori.org 42
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 45

aşa cum Domnul ei nu a fost din lume (Ioan 17:14).

Versetele 12-17
„Şi cu un dar, fiica Tirului, cei mai bogaţi din popor (sau popoarele) vor căuta bunăvoinţa ta.“ Acest
verset ne arată că aici avem înaintea noastră nu doar pe Israel şi Împăratul său, ci şi pe celelalte popoare
ale pământului. Hristos va domni peste întreg pământul (a se vedea Psalmul 72:8-11; Isaia 60:5-7). Acele
popoare îşi vor aduce darurile la Ierusalim, şi astfel vor mărturisi, chiar dacă cu linguşire (Psalmul 66:3),
că recunosc domnia Împăratului.

„Fiica Împăratului“ este cu toată probabilitatea Ierusalimul, şi „fecioarele care o urmează, însoţitoarele
ei“ sunt cetăţile Iudeii; o armonie desăvârşită va domni în toată ţara, da, chiar pe întreg pământul.
Faptul că toate popoarele pământului vor fi supuse Împăratului, ne arată o latură a lucrării lui Hristos pe
cruce, la care nu putem cugeta îndeajuns. Când El, ca Fiul Omului, a mers în moarte, l-a dezarmat pe
principele acestei lumi şi i-a luat averile. Atunci însă, El va domni ca şi Cap legal peste tot ce acela şi-a
însuşit prin viclenie.

© www.comori.org 43
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 46-48

Psalmii 46-48
Psalmul 46

Versetul 1-3
Aceste versete conţin multă mângâiere şi îmbărbătare pentru zile-le încercării. Când pericolul se apropie,
avem nevoie de un loc de refugiu. Unde am putea găsi un astfel de loc dacă nu la Dumnezeu? David,
bărbatul care a avut de-a face într-un mod deosebit cu duşmanii, a găsit mereu în Dumnezeu protecţie
desăvârşită, atât pentru sine, cât şi pentru oastea sa.

Duşmanii noştri pot să fie altfel decât duşmanii lui David; dar ei nu sunt mai puţin răi şi periculoşi. Unii
credincioşi au căzut, pentru că nu L-au cunoscut suficient pe Domnul Isus ca adăpostul lor. Puterile
duşmane vor exista întotdeauna şi încercările nu vor înceta, dar cel credincios poate şti că Domnul este
„un ajutor în necazuri, întotdeauna uşor de găsit“.

Fiii lui Core, care au scris acest psalm, aveau o încredere de nezguduit în El, o încredere pe care noi ar
trebui să o imităm; ei spuneau: „De aceea nu ne vom teme, chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar
clătina munţii în inima mărilor.“ Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, cu atât mai mult vom
înţelege că El este adăpostul nostru.

Versetele 4-11
În Sfânta Scriptură, râurile sunt folosite adesea ca o imagine a binecuvântării şi a favorii din partea lui
Dumnezeu (a se vedea Psalmul 36:8; Apocalipsa 22:1). Aici, râul este în legătură cu Sion, cetatea lui
Dumnezeu. De acolo vine binecuvântarea şi ea se răspândeşte prin pâraiele care curg din el. Putem să
transpunem versetul 4 şi la Adunare, în mijlocul căreia Domnul Isus a promis prezenţa Sa (Matei 18:20).
De acolo se revarsă pâraiele harului Său şi dau binecuvântare, înviorare şi bucurie.

„Dumnezeu este în mijlocul ei, ea nu se va clătina.“ Acest verset se referă la Ierusalim în timpul
Împărăţiei de o mie de ani. Dacă aceasta se poate spune despre acea cetate, cu cât mai mult despre
Adunare sau Biserică, a cărei origine şi chemare sunt cereşti! Versetele următoare vorbesc în mod
profetic despre judecăţile care se vor împlini înainte de începutul acelei împărăţii a păcii lui Hristos (a se
vedea Apocalipsa 19). Apoi uneltele războiului vor fi nimicite şi „nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia
2:4).

Psalmul 47

Ca şi psalmul anterior, şi acesta descrie împrejurările din timpul Împărăţiei de o mie de ani. Cercetând
psalmii trebuie să avem mereu în vedere că această împărăţie joacă un rol principal în căile lui
Dumnezeu cu poporul Său Israel. De aceea, în această carte găsim numeroase aluzii la scopul final al lui
Dumnezeu cu privire la poporul Său. Nu este vorba însă doar despre Israel, ci despre tot pământul:
„Bateţi din palme, toate popoarele! Strigaţi către Dumnezeu cu cântec de bucurie! Pentru că Domnul...
este... un Împărat mare peste tot pământul.“

În versetele 3 şi 4 găsim un alt adevăr important în legătură cu Israel şi cu celelalte naţiuni (a se compara
Deuteronom 32:8). Tot pă-mântul va înţelege cândva că acest popor a stat totdeauna în centrul
gândurilor lui Dumnezeu. Chiar dacă astăzi pare că Dumnezeu a uitat Israelul şi nu Se mai îngrijeşte de

© www.comori.org 44
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 46-48

el, totuşi evenimentele despre care relatează acest psalm se vor împlini în curând.

Psalmul 48

Dacă urmărim linia Duhului Sfânt în acest psalm, suntem trans-puşi şi aici în timpul sfârşitului.

Versetele 4-7 relatează în scurte cuvinte despre evenimentele ca-re se vor întâmpla în Palestina. Profeţii
au profeţit despre acestea (a se vedea Zaharia 14:6-15; Ezechiel 39:1-8). Iudeii credincioşi, care vor intra
în Împărăţia de o mie de ani, îşi vor aminti de profeţii şi vor înţelege cu admiraţie că tot ce a profeţit
Dumnezeu prin slujitorii Săi, profeţii, s-a împlinit. „Cum am auzit, aşa am văzut în cetatea Dumnezeului
oştirilor.“

Şi pentru noi este preţios să ştim că nu numai Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la Israel se va împlini
deplin, ci şi cel pentru răscumpăraţii Domnului, căci toate promisiunile Sale sunt Da şi Amin în Hristos
(2. Corinteni 1:20).

Cugetarea la bunătatea lui Dumnezeu este legată de rămânerea în interiorul templului Său (versetul 9).
Dacă stăm în apropierea Sa, atunci ochii noştri vor fi deschişi şi vom admira cu inimi mulţumitoare
bunătatea Sa.

© www.comori.org 45
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 49-50

Psalmii 49-50
Psalmul 49

Versetele 1-11
Psalmii 45-48 ne-au oferit o privire într-un viitor minunat. Împăratul va veni în slavă şi putere şi îi va
învinge pe duşmanii Săi. Popoarele se vor supune sceptrului Său, iar Sion, cetatea marelui Împărat, va fi
punctul de atracţie pentru tot pământul.

Psalmul 49 reprezintă o concluzie a psalmilor precedenţi. Oamenii trebuie să ştie care sunt căile de
domnie ale lui Dumnezeu cu Israel şi naţiunile şi prin aceasta să se lase învăţaţi. Dar şi noi avem ceva de
învăţat de aici. „Pentru ce m-aş teme în ziua cea rea?“ Aceasta este vorbirea credinţei, a omului care se
încrede în Dumnezeu. Necredinţa dimpotrivă se sprijină pe averea ei, pe mărimea bogăţiei ei. Poate însă
cineva să-l răscumpere pe fratele său cu bani, cu o garanţie sau printr-o ispăşire, ca el să trăiască pentru
totdeauna? Mântuirea nu se află în puterea bogăţiei: Dumnezeu a trebuit să plătească pentru aceasta un
preţ, cu mult mai mare (vezi 1. Petru 1:18-19). Lui să-I fie adusă veşnic mulţumirea, pentru că a făcut
acest lucru!

Versetele 12-20
În aceste versete găsim adevărul sigur cu privire la viitorul omului care moare fără Dumnezeu. Bogăţiile
sale poate i-au creat un anumit prestigiu în ochii celor care îl cunosc; dar cum va fi sfârşitul său? „El este
asemenea fiarelor care pier... Zac în locuinţa morţilor ca oile; moartea se va hrăni cu ele.“ La citirea unor
astfel de cuvinte trebuie să ne reamintim că acest psalm, chiar dacă a fost dat de Dumnezeu, corespunde
luminii pe care o aveau credincioşii Vechiului Testament. După ce Domnul Isus a înfăptuit lucrarea Sa
de la cruce, ştim care este soarta celor ce mor în necredinţă.

În ce priveşte credinciosul, acesta putea spune dintotdeauna: „Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul
meu din mâna Locuinţei morţilor, pentru că mă va primi“ (a se compara Iov 19:25). Poate dispune de
multe bogăţii, totuşi nu-şi pune încrederea în ele, ci în Dumnezeu care singur îl poate mântui.
Necredincioşii însă să citească versetele 17-20 şi să cugete la ele!

Psalmul 50

Versetele 1-13
Primele versete ale acestui psalm vorbesc despre măreţia şi omniprezenţa lui Dumnezeu. Dar El nu este
doar mare în maiestatea Sa şi în puterea Sa, ci şi în bunăvoinţa Sa. El Se preocupă de locuitorii
pământului şi spune: „Strângeţi-Mi pe sfinţii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă.“ Dar nu
vedem doar har şi îndurare faţă de creaturile Sale, ci El este şi drept. „Şi cerurile vor vesti dreptatea Sa,
pentru că Dumnezeu Însuşi este Judecător.“ Dar chiar prin dreptatea şi prin judecata Sa vedem
strălucind dragostea. Este afecţiunea Sa pentru Israel, care Îl face să spună: „Ascultă, poporul Meu, şi voi
vorbi; Israele, şi voi mărturisi în mijlocul tău. Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.“ El Se apleacă şi
vorbeşte frumos cu această naţiune îndărătnică, pentru a o readuce la Sine. După mare-le necaz, despre
care vorbesc unii psalmi, Israel va locui iarăşi în ţara sa şi se va pleca în ascultare înaintea Dumnezeului
său.

© www.comori.org 46
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 49-50

Versetul 14
Cuvintele „Adu jertfă lui Dumnezeu lauda“ şi „Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică“ ne fac atenţi
la ceva ce-i este plăcut lui Dumnezeu. Psalmiştii din vremuri străvechi au avut o deosebită înţelegere
pentru aceasta, de aceea avem în această carte pe care o cercetăm numeroase îndemnuri de a lăuda.
Lauda şi mulţumirea ţin una de alta. Dar cine trebuie să laude şi să mulţumească într-un mod deosebit,
dacă nu cel care a trăit lucrarea mântuirii şi se poate bucura de salvarea în Hristos? Versetele din
Coloseni 1:12-14 ne în-dreaptă în acest sens. Citim: „împlineşte-ţi jurămintele faţă de Cel Preaînalt.“ Aici
poate unii credincioşi se întreabă cum stau lucrurile astăzi cu jurămintele. Jurămintele ţin de perioada
legii (a se vedea de exemplu Numeri 30:3; Deuteronom 23:21-23). Cine făcea un jurământ, se obliga să
facă ceva pentru Dumnezeu sau să-i dea ceva. Jurământul poartă astfel caracter de lege. Noi, credincioşii
timpului de har, dimpotrivă, nu avem nevoie să ne punem sub astfel de obligaţii, dar putem să aducem
rod pentru Dumnezeu în timp ce rămânem în Isus (a se vedea Ioan 15).

Versetul 15
Ce preţioase sunt cuvintele acestui verset! Chiar dacă nu aparţinem de poporul Israel, căruia îi sunt
adresate, ştim totuşi că le putem lua şi pentru noi. Un Tată bun vorbeşte aici către noi, un Tată care ştie
din ce suntem făcuţi; El ştie toate greutăţile şi necazurile noastre. Câţi credincioşi, în decursul timpului,
au găsit refugiu în acest verset! Da, putem să-L luăm pe cuvânt pe Dumnezeul nostru, putem să-i
spunem: Tu ai spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva.“ Această salvare este poate altfel
decât ne-am închipuit-o noi; dar putem avea convingerea neclintită că El vrea să răspundă. Citim în
Psalm 37:5: „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra.“ Să aşteptăm cu răbdare
ajutorul Său, care va veni la timpul Său. Privind la acţiunea Sa plină de bunătate, Îl vom proslăvi
aducându-i laudă şi mulţumire.

Versetele 16-23
Ce contradicţie între cele două versete anterioare şi conţinutul acestui pasaj! Aici este vorba despre cei
care cunosc rânduielile lui Dumnezeu şi care iau în gura lor legământul Său, promisiunile Sale, şi totuşi
ei sunt numiţi cei răi. Acest verset cuprinde o mustrare către toţi oamenii care se numesc creştini, poartă
discuţii creştine, pot chiar cita versete din Biblie, fără însă să posede viaţa din Dumnezeu - un amestec
trist de creştinism şi fărădelege.

„Ai făcut acestea şi am tăcut“, spune Dumnezeu. Răbdarea Sa durează mult, dar El adaugă: „Dar te voi
mustra şi ţi le voi pune sub ochi.“ Dumnezeu poate să tacă mult timp atât cu privire la cei necredincioşi,
cât şi cu privire la ai Săi care merg pe o cale greşită. De nu ar lua niciun creştin, a cărui viaţă nu este în
concordanţă cu cuvintele lui Dumnezeu, această tăcere a lui Dumnezeu faţă de el într-un mod indiferent!
Sfârşitul acestui psalm conţine încă un îndemn spre laudă şi o promisiune pentru acela care îşi îndreaptă
calea după gândurile lui Dumnezeu. „Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică şi celui care-şi
rânduieşte calea îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.“

© www.comori.org 47
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 51

Psalmul 51
Psalmul 51

Versetele 1-5
În acest psalm privim la stările sufleteşti prin care a trecut David după căderea sa. Înainte a fost o
perioadă de tăcere; David a încercat să acopere păcatul său şi în acest scop s-a folosit de un mijloc
condamnabil (2. Samuel 11:4-25). „Dar lucrul pe care-l făcuse David a fost rău în ochii Domnului. Şi
Domnul l-a trimis pe Natan la David“ (2. Samuel 11:27; 12:1). Vestea lui Natan a trezit conştiinţa lui
David; în lumina lui Dumnezeu, David a văzut grozăvia păcatului său. În această perioadă a scris acest
psalm.

Având în vedere astfel de greşeli groaznice, cineva se poate întreba: cum a fost posibil ca acest bărbat
binecuvântat de Dumnezeu, să cadă atât de adânc? În această istorie este o învăţătură serioasă pentru
noi. Dumnezeu a considerat că este bine să ne prezinte această întâmplare tristă, pentru a ne arăta de ce
este capabilă inima noastră. Dacă şi un bărbat ca David, căruia Dumnezeu i-a arătat în mod deosebit
favoarea Sa, a putut să greşească în acest mod, cât de mult trebuie să veghem noi asupra noastră!

Un comentator al Sfintei Scripturi scria: „Cred că nu există în Cuvântul lui Dumnezeu o oroare mai
adâncă faţă de păcat, o pocăinţă mai temeinică decât aceasta care ne este prezentată aici.“ David a
condamnat nu numai păcatul său, ci şi rădăcinile, din care a rezultat acest păcat. Acest punct este foarte
important pentru credincioşi. Unii probabil îşi recunosc greşelile şi le judecă, dar fără să ajungă la
cunoştinţa că în ei înşişi nu locuieşte nimic bun. Dar cine recunoaşte acest lucru, se va ruga ca şi David:
„Ai milă de mine, Dumnezeule...“

Păcatul săvârşit era mereu înaintea ochilor săi. Ceea ce nu vroia să vadă înainte, stătea acum în faţa lui în
toată urâciunea sa. Dumnezeu l-a făcut să recunoască în lumina Sa ce a făcut; acolo, în faţa Lui, David a
recunoscut că vina sa era păcat împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Devenise un călcător al legii, al acelei
legi sfinte, care interzice şi pedepseşte adulterul şi omorul; dar în primul rând păcătuise împotriva Celui
care dăduse legea.

Versetele 6-7
David nu s-a mulţumit doar cu recunoaşterea cu gura a păcatului său; în lumina divină a recunoscut că
şi interiorul său trebuie să ajungă în concordanţă cu această lumină. O astfel de recunoaştere este foarte
importantă pentru credincios. Deseori uităm că Domnul vede lucrările noastre şi aude cuvintele noastre;
dar chiar şi inima noastră cu toate gândurile şi simţirile ei stă ca o carte deschisă înaintea Sa. „Încă nu-mi
ajunge cuvântul pe limbă şi, iată, Doamne, Tu îl cunoşti în totul“ (Psalmul 139:4). Cui îi lipseşte o astfel
de recunoaştere, va duce lipsă de o adevărată părtăşie cu Domnul. Judecata de sine nu trebuie realizată
numai în cadrul a ceea ce se vede şi aude, ci şi în interiorul inimii.

În versetul 7, David aminteşte o curăţire dublă. Isopul, o mică plantă, era utilizat în legătură cu sângele
(a se vedea Levitic 14:1-7; Evrei 9:19), ceea ce corespunde ispăşirii prin sângele lui Hristos; în schimb, apa
– „spală-mă“ – este o imagine a curăţirii (a se vedea 1. Ioan 5:6-10).

În timpul actual de har, când păcătuieşte, credinciosul nu se va ruga în acelaşi mod ca David în versetul

© www.comori.org 48
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 51

7. Ştim că sângele Domnului Isus, al Salvatorului nostru, ne-a curăţat de toate păcatele (1. Ioan 1:7;
Apocalipsa 1:5). Această curăţire s-a făcut o dată pentru totdeauna; ea nu trebuie refăcută. Ea
corespunde poziţiei în care se găseşte credinciosul pe baza jertfei de ispăşire a Domnului Isus.

Pe lângă aceasta mai există o latură practică, peste care nu putem trece cu vederea, şi anume spălarea
picioarelor (a se vedea Ioan 13). În umblarea prin această lume, picioarele noastre se murdăresc mereu,
iar această murdărire solicită o spălare zilnică, imediată. Acest lucru se face prin Cuvântul lui
Dumnezeu, despre care apa este o imagine. În lumina Cuvântului recunoaştem greşelile noastre. Apoi i
le recunoaştem Domnului şi putem afla că El ne iartă păcatele şi ne curăţă de orice nedreptate (1. Ioan
1:9).

Versetele 8-10
Credinciosul sincer, care a savurat părtăşia cu Dumnezeu şi de care duce lipsă pentru un timp din cauza
unui păcat săvârşit, tânjeşte după reabilitare. David a cunoscut mai demult această părtăşie şi acum
simţea cu adâncă durere că ea era întreruptă. Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Mă tem că
unii copii ai lui Dumnezeu nu cunosc simţămintele gingaşe în relaţia unui copil cu tatăl său. David dorea
să audă veselie şi bucurie, aceste lucruri preţioase care pot fi trăite şi savurate cu adevărat numai în
părtăşie cu Dumnezeu.

În continuare îl auzim rugându-se: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi înnoieşte înăuntrul
meu un duh statornic.“ Avem nevoie de un duh statornic sau de o gândire stabilă, dacă dorim să facem
paşi siguri şi să savurăm pacea lui Dumnezeu. „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe
Tine, pentru că se încrede în Tine“ (Isaia 26:3).

Versetele 11-12
Din cuvintele lui David din versetul 11 recunoaştem ce prăpastie a cauzat păcatul între sufletul său şi
Dumnezeu. Relaţia cu El era întreruptă, iar cel care păcătuise simţea că Dumnezeu îl lepădase. Dar noi
ştim că El nu leapădă pe niciunul din copiii Săi şi nu va lua niciodată de la ei Duhul sfinţeniei Sale.
Tocmai la David vedem acţiunea Duhului lui Dumnezeu în stările de suflet prin care a trecut. Domnul
nu lasă pe niciunul din ai Săi, care a ajuns în păcat; avem o dovadă clară în Petru, pe care Isus l-a urmărit
cu credincioşie, până acesta a fost reabilitat complet. În decursul timpului, unii credincioşi au căzut, dar
putem fi siguri că Domnul a mers şi pe urma lor. Unii s-au lăsat mustraţi ca David şi Petru, dar alţii şi-au
închis urechea la atenţionările Duhului Sfânt şi au fost nevoiţi să ducă lipsă de părtăşia cu Domnul.
David însă dorea mult această părtăşie şi bucurie: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi susţine-mă cu
un duh binevoitor.“

Versetele 13-19
„Pe cei care încalcă legea îi voi învăţa căile Tale.“ Aceste cuvine ne aduc aminte de ceea ce i-a spus Isus
lui Petru: „...şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi“ (Luca 22:32). Credinciosul care L-a
necinstit pe Domnul prin infidelitate şi păcat, dar care a fost reabilitat complet, poate fi folosit de El
pentru a reabilita pe alţii. Prin propria sa greşeală a trebuit să facă experienţa amară, cât de rea şi stricată
este inima omenească şi de aceea poate fi pentru fraţii săi în credinţă un ajutor.

În versetele 15-17 ni se atrage, din nou, atenţia asupra a ceea ce Îl proslăveşte pe Dumnezeu. Nu sunt în
primul rând jertfele materiale, pe care le aduce credinciosul, ci mai degrabă ceea ce rezultă din
simţămintele inimii. David a venit la Dumnezeu cu un duh zdrobit şi cu o inimă zdrobită şi smerită;
aceasta corespundea poziţiei potrivite în faţa sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu. Acum, fiind sigur de
iertarea păcatelor sale, putea aduce din nou jertfa de laudă şi arderea-de-tot.

© www.comori.org 49
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 52-56

Psalmii 52-56
Psalmul 52

Acest psalm are ca temă întâmplarea relatată în 1. Samuel 21; 22. Doeg, edomitul, s-a arătat a fi un
duşman al lui David şi al lui Ahimelec, preotul (1. Samuel 22:9-10). Dar şi mai mult – acesta, la porunca
lui Saul, a omorât 85 de preoţi şi a distrus toată populaţia cetăţii Nob. El este o imagine a antihristului
din timpul necazului, care va veni peste iudei înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie de ani. David
vorbeşte aici în mod profetic despre judecata care îi va ajunge pe aceşti oameni.

În versetul 1 găsim totuşi o realitate preţioasă. Chiar dacă răul câştigă supremaţia şi cel puternic se
mândreşte cu puterea sa, totuşi rămân adevărate cuvintele: „Bunătatea lui Dumnezeu ţine toată ziua.“
Nu există nicio clipă în viaţa noastră în care am putea gândi, că această bunătate s-ar diminua (Psalmul
103:11, 17). Să ne încredem în această bunătate şi vom fi ca David „un măslin verde în casa lui
Dumnezeu“.

Psalmul 53

Dacă privim puţin în jurul nostru, ajungem la concluzia că mulţi oameni trăiesc de parcă nu ar fi
Dumnezeu. Teama de Dumnezeu a dispărut în cea mai mare parte; gândul cu privire la un Dumnezeu
drept le este neplăcut oamenilor, de aceea mulţi spun: „Nu este Dumnezeu!“ Ei gândesc că astfel sunt
liberi să-şi clădească viaţa după propria lor plăcere. Ce nebunie! Chiar dacă pot să-L ţină departe pe
Dumnezeu de inima lor, totuşi adevărul de nezguduit rămâne că El este şi că El îi va trage pe acei
oameni la răspundere, dacă nu se vor întoarece la El. Dar de ce spune nebunul în inima sa: Nu este
Dumnezeu? Oare nu din cauză că nu-i dă linişte şi pace conştiinţa sa şi îi spune mereu că totuşi există
Dumnezeu? Chiar şi creaţia dovedeşte că există Dumnezeu (Romani 1:19-20).

Cât de mare este responsabilitatea fiecăruia care vede lucrările lui Dumnezeu în creaţie! Şi cu cât mai
mare este responsabilitatea celor care au Cuvântul lui Dumnezeu sau care au auzit vestea bună a
Evangheliei!

Psalmul 54

Şi acest psalm are ca subiect o întâmplare din 1. Samuel 23:19-28. David trăia în teamă permanentă de a
fi prins de Saul. Între timp, nu numai împăratul îi era duşman, ci şi zifiţii, care aparţineau de Israel, s-au
pus de partea lui Saul şi i-au spus acestuia unde se ascundea David. Prin trădarea lor, David a ajuns într-
o cursă, din care el însuşi nu s-ar fi putut elibera. Dar în acest pericol grav s-a adresat Dumnezeului său
cu cuvintele: „Dumnezeule, salvează-mă prin Numele Tău... Dumnezeule, ascultă-mi rugăciunea.“
David a avut parte de o salvare minunată: Saul a trebuit să renunţe la urmărire. De aceea, David l-a
putut lăuda pe Dumnezeu şi să adauge: „pentru că El m-a scăpat din orice necaz“.

Şi aici, David ne este un indicator pe calea credinţei, o cale presărată adesea cu diverse încercări.
Indiferent de pericole şi de unde apăreau ele, Dumnezeu a fost mereu locul său de refugiu şi singurul
său ajutor.

Psalmul 55

© www.comori.org 50
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 52-56

Aici putem arunca o altă privire în viaţa lui David. Expresiile folosite de el indică spre un timp de mare
necaz şi teamă. Dar este frumos şi încurajator să vedem că el şi-a căutat mereu refugiul la Dumnezeul
său. Oricare ar fi fost duşmanii săi, fie Saul, fie Absalom, David ştia că există Unul spre care se poate
îndrepta, care era scutul şi turnul său (Psalmul 18:2). Împrejurările erau cu atât mai dureroase pentru el,
cu cât situaţia deznădăjduită în care se găsea fusese cauzată nu de duşmani din exterior, ci de cei care
fuseseră sfătuitorii săi.

Chiar dacă acest psalm nu are ca subiect pe Domnul Isus, recunoaştem totuşi aici ceva din ceea ce a trăit
El cu ucenicul Său Iuda Iscarioteanul. În momentul în care acesta L-a vândut cu o sărutare, Isus i-a spus:
„Prietene, pentru ce ai venit?“ David, după ce îşi încheie plângerea, spune plin de încredere: „Aruncă
asupra Domnului povara ta şi El te va susţine. El nu va îngădui niciodată să se clatine cel drept.“

Psalmul 56

Există o deosebire între acest psalm şi cel precedent. Acolo David se plângea de infidelitate şi trădare din
partea prietenilor săi; aici însă sunt filistenii cei care îi dau de furcă, iar viaţa sa este din nou în pericol.
Fie că este vorba despre mâhnirea duhului din cauza infidelităţii tovarăşilor săi, fie că este vorba despre
pericole din partea duşmanilor, numai Dumnezeu l-a putut ajuta şi încuraja: „În ziua în care mă voi
teme, mă voi încrede în Tine.“

Credinciosul poate ajunge în situaţii dificile, dar nu există nicio situaţie în care să nu poată ajuta
Domnul. David a aflat deseori acest ajutor: încrederea sa nu a fost dată de ruşine. Cât de mişcătoare sunt
cuvintele sale din versetul 8: „Tu numeri rătăcirile mele; pune lacrimile mele în burduful Tău: nu sunt
ele în cartea Ta?“ Inima se bucură când găseşte un astfel de adevăr în Sfânta Scriptură. Poate au curs
multe lacrimi în ascuns. Sufletul încercat sau necăjit se ascunde de oameni; dar Domnul îl vede şi oferă
mângâierea necesară.

© www.comori.org 51
Ce ne spun Psalmii? Psalm 57

Psalm 57
Psalmul 57

Versetele 1-3
Dacă judecăm după titlu, acest psalm redă sentimentele lui David când se găsea în peştera Adulam (a se
compara 1. Samuel 22:1-2). Într-o clipă de slabă credinţă, de teamă de Saul, David a fugit la Achiş,
împăratul Gatului, dar nu pentru mult timp, pentru că şi acolo viaţa lui era în pericol. Întors din ţara
filistenilor, a căutat adăpost în acea peşteră şi a devenit căpetenia tuturor celor apăsaţi care se alăturau
lui. Acea întâmplare a constituit începutul unui lung lanţ de necazuri în viaţa lui David, în care se pot
recunoaşte clar intenţiile de educare ale lui Dumnezeu: El dorea să-l facă pe slujitorul Său vrednic de
lucrările măreţe şi foarte importante, care îi stăteau înainte.

Observăm aici din cuvintele lui David, de la început, o mare încredere în Dumnezeul său. Pieirea pe care
Saul a ordonat-o asupra lui, era în pregătire; David o vedea venind şi s-a adăpostit la Acela care este mai
puternic decât orice duşman: „Voi striga către Dumnezeul cel Preaînalt, către Dumnezeu, care
împlineşte toate pentru mine.“ Nu vedem nicio îndoială, ci numai afirmaţii. David era convins că
Dumnezeu va lua asupra Lui tot ce i-a provocat teama şi grija.

Nu am stat şi noi uneori în faţa greutăţilor sau a încercărilor? A fost încrederea noastră faţă de
Dumnezeu aşa de mare, ca să putem spune ca David: El va acţiona pentru mine? O astfel de încredere Îl
onorează pe Dumnezeu, iar pacea se întoarce în inimile noastre, dacă Îi predăm liniştiţi Lui totul. Nu
vrem însă să uităm, că El „va împlini pentru noi“ mai bine decât ar sta în puterea noastră. Ce luăm noi în
mână, poartă totdeauna amprenta slăbiciunii, a nedesăvârşirii şi a vederii limitate. Dar Domnul cunoaşte
sfârşitul unui lucru ca şi începutul lui, şi El conduce totul cu dragoste şi bunătate desăvârşită. El dispune
de puterea şi înţelepciunea necesară pentru a întoarce împrejurările spre binele nostru. Să ne punem mai
mult încrederea în acest Dumnezeu şi Tată „care împlineşte pentru noi“!

Versetele 4-11
Găsim în acest psalm şi alte învăţături în legătură cu încrederea în Dumnezeu. Prima jumătate
mărturiseşte despre un pericol ameninţător: „Sufletul meu este în mijlocul leilor; stau culcat printre cei
care suflă flăcări – fiii oamenilor, ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită“
(a se vedea şi versetul 6). Într-adevăr, o situaţie foarte dificilă! Cum se face că David a putut adăuga în
mijlocul acestor împrejurări grele, cuvintele pline de încredere: „Inima mea este tare, Dumnezeule... voi
cânta, da, voi cânta psalmi!“? Încrederea lui David în Dumnezeu era de o aşa măsură, încât era sigur de
ascultarea rugăciunii sale; el putea chiar să mulţumească dinainte pentru ascultarea rugăciunii; cuvintele
de încheiere dau mărturie despre marea sa încredere.

Această luare de poziţie este un indicator pentru noi; ea este şi în concordanţă cu ceea ce Domnul Isus
spunea ucenicilor: „Cereţi şi vi se va da“ (Matei 7:7; a se vedea şi Marcu 11:24). Şi Asaf, sub cârmuirea
Duhului lui Dumnezeu, a scris: „Şi cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!“
(Psalmul 50:15).

© www.comori.org 52
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 58-59

Psalmii 58-59
Psalmul 58

Ca cel precedent, şi acest psalm pare să fi apărut în timpul acelui timp de urmărire din partea lui Saul.
David a înţeles că acest împărat, care ar fi trebuit să judece în dreptate, tace văzând nedreptatea.
Asemenea lui erau sfătuitorii săi, care îl susţineau în gândirea sa duşmănoasă faţă de David.

Aici este vorba şi despre o stare generală printre oameni. Unde se găseşte adevărata dreptate pe pământ?
Omul care nu umblă în legătură cu Dumnezeu, nu înţelege acest lucru: „Dimpotrivă, în inimă comiteţi
nedreptăţi, cumpăniţi violenţa mâinilor voastre în ţară.“

David a suferit la vederea unor astfel de nelegiuiri ale celor fărădelege. Dacă el, un om păcătos, a fost
apăsat de acestea, cu cât mai mult a fost Domnul Isus, Cel desăvârşit şi fără păcat, în mijlocul unui neam
păcătos şi rău! În ce ne priveşte, suntem îndureraţi de răul şi nedreptatea oamenilor în măsura în care
stăm în apropierea Domnului. Dar în timp ce ocupăm acest loc binecuvântat, auzim cuvintele
încurajatoare: „Sigur, este un rod pentru cel drept.“

Psalmul 59

Versetele 1-9
Întâmplarea care se află la baza gândurilor şi cererilor exprimate aici, o găsim în 1. Samuel 19. Saul a
devenit pe parcursul timpului un duşman tot mai înverşunat al lui David; acum căuta să-l omoare, şi în
acest scop a dat ordin ca să fie supravegheat David şi casa sa. Dar Mical, soţia lui David, a auzit despre
acest lucru şi l-a lăsat pe soţul ei să scape prin fereastră. Acea intenţie criminală a lui Saul a fost
începutul urmăririlor, sub care David a avut mult timp de suferit. Chiar dacă era superior peste miile
din oştirea lui Israel, a fost nevoit să fugă pentru a-şi scăpa viaţa. De ce a trebuit să sufere acest om
temător de Dumnezeu, care fusese uns ca împărat peste Israel (1. Samuel 16:13), ani dea rândul din
cauza defavorii şi urmăririi împotrivitorului său? Dumnezeu îl pregătea astfel pentru slujba importantă
a unui judecător şi împărat în Israel. Iar ca o imagine a lui Hristos cel lepădat, Unsul lui Dumnezeu, el a
trebuit să treacă prin suferinţe. Dar în ciuda situaţiei sale periculoase, a ieşit la lumină şi aici încrederea
sa în Dumnezeu: „Puterea mea! Voi lua seama la Tine; pentru că Dumnezeu este turnul meu înalt.“

Versetele 10-17
În David vedem un credincios care a trecut prin unele greutăţi, dar care s-a adăpostit întotdeauna la
Dumnezeu. Aproape nu a recunoscut pericolul, şi deja auzim rugăciunea lui: „Scapă-mă de vrăjmaşii
mei, Dumnezeul meu! Pune-mă la adăpost de cei care se ridică împotriva mea.“ Avem aici o indicaţie
cum trebuie să ne comportăm şi noi. De unde poate veni ajutorul când suntem în pericol? Desigur, nu de
la oameni; şi chiar dacă unii ne pot ajuta în vreun fel, ei sunt doar unelte în mâna Aceluia care singur
este marele Ajutor. Dumnezeu doreşte să ne punem mereu încrederea în El; Dumnezeu ne
spune:„Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul...“(Ieremia 17:7-8).

David era un astfel de om binecuvântat; psalmii săi mărturisesc despre binecuvântarea ce era pe calea
sa. Cu toate că această cale a fost plină de spini uneori, putea spune: „Dar eu voi cânta puterea Ta şi,
dimineaţa, voi lăuda bunătatea Ta; pentru că mi-ai fost un turn înalt şi un loc de scăpare în ziua

© www.comori.org 53
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 58-59

necazului meu.“

© www.comori.org 54
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 60-61

Psalmii 60-61
Psalmul 60

În 2. Samuel 8 şi 1. Cronici 18 găsim întâmplările care formează titlul acestui psalm. Acele capitole
relatează despre biruinţele lui David, dar nu spun nimic cu privire la încercările prin care Israel a trecut
în acel timp, încercări a căror apăsare o găsim în cuvintele lui David. Din ele cunoaştem câteva din
împrejurările care au însoţit biruinţele sale: „Ai cutremurat pământul, l-ai despicat; repară-i spărturile,
pentru că se clatină.“ Vedem de asemenea că Dumnezeu a avut mâna Sa în lucrurile dureroase, pe care
David le aminteşte în versetele 1, 2, 3 şi 10. Nu iubea Dumnezeu poporul Său, încât l-a lăsat „să vadă
greul“? Dimpotrivă, Dumnezeu îl iubea (a se vedea Osea 11:4), şi tocmai dragostea Sa a fost aceea care L-
a determinat să lase oştirile lui Israel să treacă prin încercări grele. Acest fapt mărturiseşte despre căile
de educare ale lui Dumnezeu. El ne educă şi pe noi, în timp ce ne face parte de pedepse (a se vedea Evrei
12:6).

Pe lângă întâmplările istorice despre care relatează acest psalm, ştim că aceste cuvinte ale lui David trec
peste evenimentele acelui timp. Călăuzit de Duhul Sfânt, el vorbea despre judecăţile prin care Israel va
trece în timpul sfârşitului.

Psalmul 61

Chiar dacă acest psalm relatează despre împrejurările prin care va trece rămăşiţa iudaică în timpul
sfârşitului, totuşi găsim câte ceva aici care ne serveşte spre mângâiere şi îmbărbătare. Credinciosul strigă
către Dumnezeu, care i-a fost „un adăpost, un turn tare înaintea vrăjmaşului“. Încrederea în Domnul îl
face să spună: „Mă vei conduce pe o stâncă prea înaltă pentru mine.“ David foloseşte această denumire
adesea şi exprimă astfel ce a găsit în Dumnezeul său (a se vedea de exemplu Psalmul 3:2-3).

În 1. Corinteni 10:4 citim: „Şi stânca era Hristosul“. El ne este şi nouă cunoscut ca o cetăţuie înaltă, dar şi
ca temelie pe care s-a întemeiat Adunarea Sa. Cine crede în El, şi-a construit casa pe stâncă (Matei
7:24-25). Întâlnim această stâncă peste tot pe calea credinţei – ne este adăpost în zile rele (Psalmul 27:5) şi
un loc sigur de locuit (Psalmul 71:3). Acestea toate şi mult mai mult este Hristos pentru noi. Ferice de cel
care Îl cunoaşte! Versetele 6 şi 7 vorbesc despre El ca Fiul lui David, împăratul, a cărui domnie nu va
trece.

© www.comori.org 55
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 62-64

Psalmii 62-64
Psalmul 62

Versetele 1-4
Istoria lui David conţine unele întâmplări în care viaţa sa era în pericol. Chiar dacă aceste pericole erau
foarte mari, nu-l vedem niciodată căzut pradă disperării. Se pare că a compus acest psalm când a fugit
din faţa fiului său Absalom. Acolo s-a adeverit la David cuvântul: „Ei se sfătuiesc numai să-l doboare
din înălţimea lui.“ David a fost nevoit să părăsească Ierusalimul şi tronul împărătesc, şi după cum se
părea, Absalom era pe punctul de a prelua conducerea ca şi căpetenie a statului. Ţadoc, preotul, şi leviţii,
care erau cu David, îşi puneau încrederea în chivotul pe care îl luaseră cu ei (2. Samuel 15:24-25); David
însă i-a trimis înapoi în cetate şi îl auzim spunând: „Numai în Dumnezeu rămâne liniştit sufletul meu;
de la El vine mântuirea mea. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt.“ Această
încredere este o trăsătură deosebită în viaţa lui David. El a îndepărtat de la sine orice mijloc care ar fi
putut să-l ajute şi s-a încrezut numai în Dumnezeul său.

Versetele 5-6
O altă caracteristică în viaţa lui David este recunoaşterea pedepsei care şi-a atras-o asupra lui prin
greşelile sale. El n-a încercat niciodată să îmblânzească efectul acestei pedepse; acest lucru îl vedem
prezentat într-un mod frumos când Şimei l-a blestemat. Abişai a vrut să salveze onoarea împăratului şi
acelui om „să-i ia capul“; David însă a spus: „Da, să blesteme, pentru că Domnul i-a zis: Blestemă pe
David! Şi cine va zice: De ce faci aşa?“ (2. Samuel 16:5-14). O asemenea poziţie supusă sub mâna lui
Dumnezeu care pedepseşte, este de o frumuseţe sublimă. David nu se încredea doar în ajutorul lui
Dumnezeu, ci şi în dreptatea şi în harul Său. Ştia că datorită păcatului său cu privire la Urie merita o
pedeapsă şi nu auzim niciun murmur din gura lui; el ştia de asemenea că Dumnezeul său nu-l va
pedepsi peste măsură de mult: „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi
clătina.“ Un astfel de comportament în timpuri de încercare şi de pedeapsă este bine de a fi imitat.

Versetele 7-12
Am citit în versetul 6: „...nu mă voi clătina“. Asemenea cuvinte, spuse cu încredere în sine ar fi o
aroganţă. David însă nu se încredea în sine; Dumnezeu era tăria lui, de aceea ştia că nu se va clătina.

Şi apostolul Pavel se exprimă în mod asemănător: „...când sunt slab, atunci sunt puternic“ (2. Corinteni
12:10) şi „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13). Şi nouă ne spune: „Încolo,
fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui“ (Efeseni 6:10). Fie că este vorba despre cei drepţi din
Vechiul Testament sau despre credincioşii din timpul prezent – în Domnul nu ne vom clătina.

Ce înjositoare este însă, în comparaţie cu aceste adevăruri, imaginea prezentată în versetele 9 şi 10!
Bogăţia, fie că este dobândită pe o cale dreaptă sau prin mijloace nedrepte, nu este demnă de încredere;
„când creşte bogaţia, nu vă lipiţi inima de ea“.

David ne dă prin acest psalm, sub călăuzirea Duhului Sfânt, o învăţătură de preţ. Să ne-o însuşim!

Psalmul 63

Versetele 1-4

© www.comori.org 56
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 62-64

Acest psalm ne oferă din nou posibilitatea să privim la încercările lui David, când era urmărit de Saul.
Aici se afla în pustiul lui Iuda. Este remarcabil, cum găseşte totuşi într-un astfel de loc motive de a-L
lăuda pe Dumnezeul său. Pustiul nu oferea nimic care să-l învioreze; dar în Dumnezeul său, sufletul său
era săturat ca de măduvă şi de grăsime.

Pustiul este o imagine a ceea ce este lumea pentru cel credincios. În domeniul diavolului nu creşte nimic
care ar putea astâmpăra foamea celui care tânjeşte după Isus; setea sa nu este potolită, pentru că
fântânile lumii sunt crăpate şi nu ţin apa (Ieremia 2:13). Sufletul înnoit prin credinţa în Domnul Isus
găseşte numai în sfântul locaş ceea ce serveşte la creşterea sa. David îşi aducea aminte de puterea şi
gloria Domnului pe care le-a privit în sfântul locaş, iar aceasta a fost hrana şi băutura sa într-un pământ
sec şi uscat, fără apă. Prin harul Domnului, şi noi putem avem parte de ceva asemănător din punct de
vedere spiritual.

„Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut.“ Din psalmii lui David ştim că el a dorit
întotdeauna părtăşia cu Dumnezeul său; dar aici citim că deja în zorii zilei o căuta.

Aici avem o învăţătură importantă pentru noi. Putem citi Cuvântul lui Dumnezeu în orice timp al zilei şi
să ne preocupăm cu el în măsura în care lucrul nostru permite; dar există pentru această activitate un
moment foarte potrivit, şi anume începutul zilei. Duhul este încă neîmpovărat de ceea ce vede şi aude în
decursul zilei, iar părtăşia cu Domnul poate fi întreţinută mai bine, decât atunci când ziua cu obligaţiile
ei multiple ne inundă.

David era în pustiul lui Iuda; totuşi, nu simţea nicio lipsă. Bunătatea lui Dumnezeu era mai bună decât
viaţa. Ce pace şi ce linişte umple inima, când stăm în apropierea Domnului, privind şi savurând
bunătatea şi dragostea Sa! Căutarea lui Dumnezeu în zorii zilei ne deschide ochii şi mintea pentru
savurarea acestei bunătăţi.

Versetele 5-11
„La umbra aripilor Tale voi cânta de veselie.“ Această expresie a lui David ne dovedeşte că poţi fi fericit
chiar şi într-un „pământ sec şi uscat, fără apă“. David era fericit cunoscând siguranţa şi odihna în
apropierea lui Dumnezeu. Pustiul era gol, dar în sfântul locaş al lui Dumnezeu totul mărturisea despre
dragoste şi bunătate.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Şi noi putem privi şi trăi această dragoste şi bunătate. Suntem într-o
lume care se aseamănă unui pustiu. În locul Paradisului, în care Dumnezeu îl aşezase pe om, pământul a
devenit prin căderea în păcat, un loc al necazului şi al plânsului; în acest loc nu se găseşte nici fericire
statornică, nici bucurie curată. Fiind orbiţi de diavolul, oamenii caută satisfacţii pentru simţurile lor; dar
totul este înşelător şi de scurtă durată. Oare nu tocmai cei care au gustat ceva din lucrurile plăcute ale
prezenţei Domnului, simt cel mai bine ceea ce este această lume în realitate? Probabil, lumea oferă unele
lucruri aparent de dorit – dar credinciosul posedă şi savurează bunuri mult mai bune şi mai statornice.

Psalmul 64

Între acest psalm şi cel precedent este o deosebire mare. În Psalmul 63, David era singur în pustiu; chiar
dacă a trebuit să fugă acolo de Saul, nu era cel puţin în mijlocul unor oameni răi. Aici însă avea parte de
răutatea acelor oameni. El suferea văzând faptele lor rele.

În aceste suferinţe, David a fost un model al Domnului Isus. El, Cel drept şi fără păcat, a simţit în mod
dureros ce înseamnă să trăieşti în mijlocul unor astfel de oameni care „şi-au ascuţit limba ca o sabie“.
David a fost ocrotit de „uneltirea celor răi“; la sfârşit a putut afla salvarea din partea Dumnezeului său.

© www.comori.org 57
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 62-64

Dar Domnul şi Mântuitorul nostru a trebuit să rabde până la sfârşitul căii Sale de suferinţă în mijlocul
duşmanilor. Nu auzim niciun cuvânt de plângere din gura Sa. El a fost şi în această privinţă desăvârşit.
Cei răi, în schimb, sunt duşi la cădere. Pentru un timp s-ar putea să aibă prosperitate, dar ea nu este
stabilă.

© www.comori.org 58
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 65

Psalmul 65
Psalmul 65

Versetele 1-3
Acest psalm ne îndreaptă din nou gândurile spre perioada împărăţiei de o mie de ani. Până atunci, lauda
„aşteaptă în tăcere“, laudă care va răsuna cândva în Sion. Desigur, astăzi cântăm cântări de mulţumire
spre onoarea lui Dumnezeu, spre lauda Mântuitorului nostru, dar atunci se va înălţa din Sion, cetatea
marelui Împărat, o cântare de laudă din gura tuturor.

Dumnezeu este numit aici „Tu, care asculţi rugăciunea“. Ce nume frumos, plin de conţinut! Este un
nume care vorbeşte şi inimilor noastre. Pentru noi, Dumnezeu nu este numai Cel care ascultă
rugăciunea, ci şi Tatăl care dă un răspuns la rugăciunile noastre. Rămăşiţa credincioasă va înălţa multe
rugăciuni în timpul marelui necaz. Ei Îl vor chema pe Dumnezeu, pentru că ştiu că El ascultă
rugăciunea; strigătul lor, pe care îl auzim în unii psalmi, va fi în sfârşit auzit. Scăpaţi pentru totdeauna
de duşmanii lor, ei vor intra în împărăţia promisă pentru a savura de atunci înainte binecuvântările
acestei împărăţii. Dumnezeu Îşi va aduce aminte de toate rugăciunile lor înălţate spre El, şi la timpul Său
cei drepţi vor afla că nicio rugăciune nu este uitată de El. Pe inima lor va fi proslăvirea Împăratului; ei
vor dori ca toţi oamenii să vină la El, pentru ca toţi să-L onoreze. Nu este şi dorinţa noastră, ca mulţi
oameni să-L accepte şi ca Numele Său să fie astfel proslăvit de cât mai mulţi oameni răscumpăraţi?

„Nelegiuirile m-au copleşit“. Aici auzim vocea Mântuitorului la cruce. Ce povară mare a luat acolo
asupra Sa! El, care nu cunoştea păcat, a devenit locţiitorul nostru. Lucrarea Sa a avut un efect imediat:
tâlharul a fost salvat imediat în acel loc. Cu privire la cei drepţi din timpul sfârşitului, citim aici: „vei
ierta fărădelegile noastre“. Iertarea acelor fărădelegi, printre care în primul rând păcatul lepădării lui
Mesia, ţine încă de viitor.

Versetul 4
Fericirea şi savurarea, despre care se vorbeşte în acest verset, ţin încă de viitor cu privire la Israel.
Cu privire la noi, găsim aici o aplicaţie. Prin credinţă ni s-a dăruit bucuria cu privire la alegerea noastră.
Ne putem apropia şi putem sta în locurile cereşti, unde suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare
duhovnicească. Dar acest lucru se face, cum am spus, în credinţă; realitatea ţine de viitor. Sufletul nostru
este însă săturat deja acum; noi considerăm bunurile acestei lumi gunoi în comparaţie cu slava cerului,
care ne aşteaptă. Dacă speranţa slavei acţionează această stare în noi, ce va fi Casa Tatălui? A locui acolo
unde este Însuşi Domnul Isus va fi cea mai mare fericire. Nu avem deja acum motive suficiente pentru a
ne bucura foarte mult? Iudeii timpului din urmă vor citi acest psalm şi se vor bucura anticipat de slava
viitoare.

Versetele 5-13
Cel care ascultă rugăciunea va răspunde alor Săi. El va curăţa ţara în dreptate prin lucruri înfricoşătoare,
judecând pe toţi cei care i S-au împotrivit. Înainte de judecata finală, marea popoarelor va urla sub
conducerea lui Satan, dar Dumnezeu va porunci valurilor şi marea se va linişti. Ca urmare a faptelor
Sale mari în favoarea poporului Său, pământul va fi binecuvântat din belşug. Creaţia va fi eliberată de
robia stricăciunii (Romani 8:21), de sub această robie sub care a stat de la căderea în păcat.

© www.comori.org 59
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 65

Versetele 9-13 vorbesc despre bogăţii nemărginite. Blestemul va fi înlăturat de pe pământ; nicio
calamitate nu va prejudicia recolta. Dumnezeu Însuşi va înmuia cu ploaie bulgării, va pregăti pământul
pentru semănat. „Râul lui Dumnezeu este plin de apă“. Astăzi, râurile sunt când mari, când mici, ele
slujesc câteodată la pedepsirea omenirii prin inundaţiilor lor; dar râul lui Dumnezeu poartă peste tot
binecuvântare şi rod.

© www.comori.org 60
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 66-68

Psalmii 66-68
Psalmul 66

Versetele 1-3

„Strigaţi de bucurie către Dumnezeu, tot pământul!“ De la căderea în păcat nu a mai existat niciun timp
în care tot pământul să fi strigat de bucurie către Dumnezeu; din contră, urmându-l pe Cain, oamenii s-
au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Dar va veni clipa - poate nu este prea departe - când nu numai
cei drepţi Îi vor aduce laudă şi mulţumire, ci tot pământul va cânta gloria Numelui Său.

Numele Său a fost întotdeauna minunat, dar cât de puţini au descoperit ce conţine acest Nume! În ceea
ce ne priveşte pe noi, vedem această glorie numai în măsura în care ne preocupăm cu Persoana care
poartă acest Nume (a se compara Isaia 9:6; Judecători 13:18).

În versetul 3 vedem că vrăjmaşii Domnului i se vor supune cu linguşire. Cuprinşi de frică la vederea
puterii şi a judecăţilor Sale, se vor face că Îl ascultă. Dar Domnul va nimici în fiecare dimineaţă pe cei răi,
„ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toţi lucrătorii nelegiuirii“ (Psalm 101:8).

Versetele 4-7

Poporul Israel condus în ţara sa - seminţiile lui Iuda şi Beniamin împreună cu celelalte zece seminţii - se
va gândi la lucrările mari ale lui Dumnezeu. El nu-L va lăuda numai pentru salvarea minunată de
duşmanii săi, ci îşi va aduce aminte şi de căile lui Dumnezeu în favoarea sa pornind din Egipt. „El a
prefăcut marea în uscat; au trecut fluviul cu piciorul.“ Deşi au trecut secole de atunci, Israel nu a uitat că
atunci a avut loc salvarea şi eliberarea sa din Egipt.

Cu privire la salvare există o anumită asemănare între noi şi poporul Israel. Mântuirea noastră a fost
făcută înainte cu 2000 de ani pe dealul Golgota şi avem dreptul să ne gândim cu mulţumire la această
lucrare minunată a dragostei lui Dumnezeu. Aşa cum Israel Îl va lăuda în viitor pe Dumnezeu pentru
salvarea sa, noi ne vom aduce mereu aminte în veşnicie, prin semnele cuielor din mâinile Mântuitorului
nostru, de preţul pe care El l-a plătit pentru salvarea noastră şi Îi vom mulţumi.

Versetele 8-11

În împărăţia de o mie de ani, Israel nu-şi va aminti numai de lucrările mari ale lui Dumnezeu, ci şi de
încercările prin care a fost condus. „Pentru că Tu, Dumnezeule, ne-ai încercat; ne-ai încercat cum se
încearcă argintul.“

Încercările reprezintă intenţii de dragoste ale lui Dumnezeu cu ai Săi. Toţi bărbaţii lui Dumnezeu, cât şi
cei pe care El a dorit să-i folosească în via Sa, au fost încercaţi; să privim la Avraam, Iosif, Moise, Daniel
şi cei trei prieteni ai lui şi mulţi alţii. Dacă ne gândim la apostolul Pavel, ştim prin câte încercări şi
necazuri a trecut el (2. Corinteni 4:7-12; 12:7-10).

Dar în cazul tuturor acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu putem constata ceva: cu cât încercarea era mai
mare, cu atât mai mult era proslăvit prin aceasta Dumnezeu. Reabilitarea totală a rămăşiţei lui Israel va

© www.comori.org 61
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 66-68

fi un rezultat al unei încercări grele, prin care aceşti iudei credincioşi vor fi nevoiţi să treacă în timpul
necazului cel mare. Domnul ştie că încercarea este necesară. „Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l
iubeşte“ (Evrei 12:6).

Versetele 12-20

În versetul 12 recunoaştem că totul vine de la Dumnezeu: duşmanii, focul şi apa, dar şi înviorarea din
belşug. Vedem aici din nou dragostea lui Dumnezeu, atât în încercarea pe care El a permis-o, cât şi în
rezultatul acestei încercări. Plinătatea acestui rezultat nu va fi descoperită pe deplin aici, jos; dar în faţa
tronului de judecată al lui Hristos vom remarca cu admiraţie ce a putut obţine Domnul cu disciplinarea
Sa. Atunci vom recunoaşte ca acea soră, încercată greu multe decenii: zilele încercării au fost cele mai
binecuvântate. O astfel de gândire Îi face onoare Domnului şi îl conduce pe credinciosul care trece prin
astfel de zile, la laudă şi adorare. Vedem acest lucru ilustrat foarte frumos în versetele finale ale acestui
psalm.

Să ne oprim puţin la versetul 18; el conţine o învăţătură importantă. Credinciosul vede aici că Dumnezeu
nu ar fi putut auzi rugăciunea sa, dacă ar fi văzut nelegiuire în inima lui. Dumnezeu doreşte curăţire de
inimă, când ne apropiem de El în rugăciune.

Psalmul 67

„Acest psalm explică textul din Romani 11:15“, scria J.N.Darby. În acel text citim: „Pentru că, dacă
lepădarea lor (adică a iudeilor) este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?“
După cum ştim din Sfânta Scriptură, Dumnezeu Şi-a ales Israelul ca poporul Său dintre toate naţiunile.
Tot ceea ce nu aparţinea de poporul lui Dumnezeu şi nu avea nicio legătură cu el, era ca mort. Dar
Israelul s-a dovedit nevrednic de binecuvântările divine; el s-a îndreptat spre închinarea la idoli şi a
pierdut un timp promisiunile preţioase, pe care Dumnezeu dorea să i le dea. Israelul a fost lepădat şi,
după ce L-a lepădat pe Mesia al său, Dumnezeu S-a îndreptat spre naţiuni, cărora li se putea vesti
Evanghelia mântuirii (Efeseni 2:11-13). Desigur, în acest psalm nu găsim în primul rând binecuvântările
Evangheliei harului, ci mai degrabă rezultatele Evangheliei împărăţiei, care trebuie să fie vestită tuturor
naţiunilor. Dar şi această Evanghelie se bazează pe lucrarea lui Hristos la cruce.

Psalmul 68

Versetele 1-4

Acest psalm face referire la timpul în care Israel va locui din nou în ţara sa. Atunci, poporul va privi
înapoi la calea pe care a fost condus şi va exclama: „Binecuvântat să fie Dumnezeu“ (versetul 35).

Cea care vorbeşte aici este rămăşiţa. Ea trece cu privirea peste evenimentele care s-au petrecut de când
Dumnezeu a adus din nou în ţară cele două seminţii. Istoria lor se aseamănă în oarecare măsură cu cea a
întregului popor, o istorie cu multe încercări.

În Exod 15:17 citim: „Tu îi vei aduce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut
locuinţa Ta, Doamne.“ Acest scop al lui Dumnezeu cu poporul său a fost împlinit parţial când Solomon,
prinţul păcii, a stat pe tronul lui Israel şi a fost zidit templul Domnului (1 Împăraţi 8). Din versetul citat
mai sus se deduce, însă, încă o nădejde cu privire la o împlinire deplină, când va domni adevăratul Prinţ
al păcii, iar psalmul acesta vorbeşte despre această împlinire.

Versetele 5-6

© www.comori.org 62
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 66-68

Pe lângă cele câteva caracteristici numite deja, acest psalm conţine asigurări preţioase, pe care le putem
lua şi pentru noi. „În sfântul Său locaş, Dumnezeu este tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor.“ Mai
demult soarta văduvelor şi a orfanilor era adeseori foarte grea; ei sufereau datorită nedreptăţii şi a
durităţilor semenilor lor. Dar Dumnezeu a privit la ei cu îndurare şi citim despre două întâmplări în care
văduvele au fost ajutate în mod minunat (1. Împăraţi 17; 2. Împăraţi 4:1-7). De câte ori nu s-au împlinit
de-a lungul timpului cuvintele versetului citat!

Şi versetul 6 conţine un gând important. Oamenii care nu-L cunosc pe Hristos ca Mântuitorul lor sunt
singuri; dar cine a venit la El în credinţă şi Îl urmează, primeşte „case şi fraţi şi surori...“ (Marcu 10:30).
El devine un membru al marii familii a lui Dumnezeu. Cine sunt cei încătuşaţi? Nu sunt tocmai cei pe
care diavolul îi ţine sub puterea sa? Domnul Isus îi conduce afară la fericirea şi la libertatea copiilor lui
Dumnezeu.

Versetele 7-23

Versetele 7-8 vorbesc despre călătoria prin pustiu a poporului Israel. Ploaia este o imagine a
binecuvântării, pe care Dumnezeu o lasă să cadă pe pământ. Această binecuvântare i-a fost mereu pusă
la dispoziţie, dar poporul nu a fost întotdeauna vrednic de această binecuvântare. Şi totuşi, ce har! Când
era obosit, Dumnezeu îl ridica mereu!

Nu am trăit şi noi astfel de momente? Poate câteodată am fost fără putere şi la pământ, dar El S-a îndurat
de noi şi, prin Cuvântul Său, ne-a dat îmbărbătare şi putere pentru o altă bucată de drum. „Tu ai
pregătit, în bunătatea Ta, bunuri pentru cel întristat.“ Ajutorul vine întotdeauna de la El.

Versetul 18 îl găsim parţial în Noul Testament (Efeseni 4:8), unde se vorbeşte despre darurile pe care le-a
dat Hristos oamenilor. Aici avem deci o profeţie care Îl are pe Hristos ca subiect. Când l-a învins pe
diavolul la cruce, „a robit robia“; cu alte cuvinte: El a dezarmat pe acela care ţine oamenii în lanţurile
sale.

Versetele 24-35

În versetele 24-27, psalmistul descrie o procesiune festivă în oraşul împăratului, probabil la începutul
împărăţiei de o mie de ani. În continuare găsim o explicaţie a versetului 3 din Psalmul 66: „Din cauza
mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc.“ Cuprinşi de teamă, vor aduce cadouri Împăratului:
„fiecare se va supune oferind bucăţi de argint“. Mai departe citim: „Cei mari vor veni din Egipt.“ Atunci
se va împlini profeţia din Isaia 19:23-25. Împărăţiile pământului nu vor mai urzi şi duce la îndeplinire
planurile lor egoiste, aşa cum se petrece, din nefericire, astăzi în lume. Toate privirile vor fi îndreptate
spre Ierusalim, pentru că această cetate va fi în împărăţia lui Hristos sediul conducerii centrale asupra
întregului pământ.

Dar vedem aici nu numai supunere, ci şi o bucurie generală. „Cântaţi lui Dumnezeu, împărăţii ale
pământului, cântaţi psalmi Domnului.“ În încheiere auzim ceva despre mărimea şi puterea Sa şi toţi vor
intona cântarea de laudă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu!“

© www.comori.org 63
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 69-71

Psalmii 69-71
Psalmul 69

Versetele 1-4

În acest psalm este prezentat Hristos pe calea Sa de suferinţă, în mod deosebit în orele de la Ghetsimani
până la cruce. Pentru a descrie aceste suferinţe, Duhul Sfânt a folosit un bărbat, care el însuşi a trecut
deseori prin apele durerilor. David a suferit mult. Dar citind acest psalm vom remarca imediat că
suferinţele numite aici au trecut cu mult peste ceea ce a suferit David.

Trebuie să remarcăm de la început că între acest psalm şi Psalmul 22 există o deosebire importantă, chiar
dacă amândoi psalmii vorbesc despre suferinţele Domnului. În Psalmul 22 este vorba despre suferinţele
din partea lui Dumnezeu, adică este vorba despre suferinţele Sale de ispăşire; aici însă este vorba despre
ceea ce a suferit din partea oamenilor. Şi evangheliştii relatează despre aceste suferinţe, dar nu vorbesc
despre simţămintele pe care le-a avut când a fost prins şi condamnat de duşmanii Săi, pentru că sosise
ceasul Său. Ce a însemnat pentru inima Sa plină de dragoste faptul că unul dintre ucenicii Săi L-a
vândut? Cât de amar a fost totul!

Isus a fost Cel curat, Cel desăvârşit; El n-a cunoscut păcat (2. Corinteni 5:21). Dar în Ghetsimani a văzut
adâncul apei, prin care trebuia să treacă. În faţa Lui era paharul pe care I l-a dat Tatăl să-l bea; atunci a
început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc (Matei 26:37-39). Bănuim că acele cuvinte pline de durere
din primele două versete ale acestui psalm exprimă tulburarea sufletului Său în grădina Ghetsimani.
Crucea, cu toate chinurile ei şi cu toată ruşinea ei, era în faţa Lui; El, Cel sfânt şi drept, trebuia să fie pus
în numărul celor fărădelege. El a privit în abisul stricăciunii inimii omeneşti a celor care erau pe punctul
de a pune mâna pe El. Ceasul Său sosise, de aceea nimic nu-i mai reţinea de la împlinirea planurilor lor
rele. Satan, cu toată puterea sa, stătea în spatele acelor oameni şi Isus a putut să le spună: „ ...acesta este
ceasul vostru şi puterea întunericului“ (Luca 22:53). Ei erau uneltele în mâna marelui împotrivitor al
Domnului – o coaliţie a celor care Îl urau fără temei.

Versetele 5-9

Aşa cum am spus deja, în acest psalm este vorba despre suferinţele Domnului Isus care i-au fost cauzate
de oameni. Cum să înţelegem versetul 5? Hristos ocupă aici locul marelui preot, care mărturiseşte
păcatele poporului Său (a se vedea Levitic 16:21). El Însuşi era fără păcat, dar El a făcut păcatele
poporului (dar şi ale noastre) ca fiind ale Sale, pentru a le putea purta.

În versetul 6, El Se gândeşte la cei care nădăjduiesc în salvarea Domnului. Care sunt oare sentimentele
lor având în vedere această mare ocară adusă Domnului? Nu ar fi dată de ruşine credinţa lor privind
această privelişte? Şi aici, Domnul nu S-a gândit în primul rând la Sine, ci la cei pe care îi iubea. În
grădina Ghetsimani, la prinderea Sa, El le-a spus persecutorilor: „ ...dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe
aceştia să se ducă“ (Ioan 18:8).

Din conţinutul versetelor 7-9 recunoaştem ce L-a costat pe Isus să împlinească voia Dumnezeului Său.
Tocmai această ascultare a dus la o prăpastie adâncă între El şi popor.

© www.comori.org 64
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 69-71

Versetele 10-12

Versetul 10 se referă la lacrimile vărsate de Isus, când a umblat aici jos. În Evanghelii găsim numai două
situaţii în care El a plâns (Luca 19:41; Ioan 11:35). Dar dacă deschidem la Psalmul 102, care vorbeşte tot
despre Hristos, vom citi: „Pentru că am mâncat cenuşă ca pâine şi mi-am amestecat băutura cu lacrimi.“
Pâinea şi apa fac parte din nevoile zilnice ale omului. Dacă permitem limbajului simbolic al acestui
verset să ne vorbească, atunci putem deduce de aici că Domnul nostru a plâns deseori. Tot ce era în jurul
Său trezea în inima Sa întristare: suspinul creaţiei (Romani 8:20-22), nedreptatea şi răutatea oamenilor
din jurul Său, atât ura şi împietrirea inimilor lor, cât şi necredinţa lor cu privire la trimiterea Sa ca Mesia.
El umbla trist, dar durerea inimii Sale şi postul Său au fost interpretate greşit de împotrivitorii Săi.
Astfel, aceste versete ne oferă o privire în suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului nostru.

Versetele 13-15

Isus a fost un om ca noi, dar fără păcat. El a simţit durerea şi necazul cum le simţim noi, totuşi cu
deosebirea că simţurile noastre sunt atenuate prin păcat, în timp ce El, datorită fiinţei Sale sfinte, simţea
şi recepta totul mult mai puternic decât noi. În acest psalm stă în faţa noastră Omul desăvârşit. În
necazul Său, a simţit nevoia să Se îndrepte în rugăciune spre Dumnezeul Său. „Scoate-mă din noroi, şi să
nu mă mai afund! Să fiu scăpat de cei care mă urăsc şi din adâncimile apelor!“

Din Evanghelii ştim că Isus a fost urât de oameni (a se vedea Ioan 7:7; 15:18, 24, 25); dar aici recunoaştem
cât de mult a simţit inima Sa iubitoare această ură. Vrem să subliniem că ceea ce a simţit Domnul nostru
nu a fost numai ceva trecător; El a suferit întotdeauna datorită urii oamenilor, iar ei nu s-au odihnit până
nu L-au condamnat la moarte pe cruce.

Versetele 16-21

Orele de la Ghetsimani până la cruce au adus măsura cea mai mare de ură, dispreţ şi ruşine asupra
Mântuitorului nostru. De la Irod şi mai marii poporului până jos la slujitorii şi răufăcătorii răstigniţi
împreună cu El, toţi L-au acoperit cu ocară şi dispreţ. Nimeni nu i-a acordat milă. Ce a simţit El atunci,
ne spune Duhul Sfânt prin cuvintele: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt copleşit.“

Aici Îl vedem la cruce, dar cu excepţia celor trei ore de întuneric, în timpul cărora El a fost Locţiitorul
nostru sub judecata lui Dumnezeu. În necazul Său şi în suferinţa Sa a aşteptat mângâietori, dar nu s-a
găsit niciunul care să-L înţeleagă. Când le-a vorbit ucenicilor Săi despre calea suferinţei Sale spre
Ierusalim, ei nu au înţeles ceea ce-L mişca, ci s-au preocupat cu problema care era cel mai mare între ei.
Nu după mult timp, a fost vândut de unul dintre ei, iar un altul s-a lepădat de El. Şi acestea le-a simţit
amar Domnul şi Mântuitorul nostru.

Versetele 22-36

Chiar dacă găsim în acest psalm expresia simţămintelor lui Hristos pe drumul suferinţei Sale aici jos,
trebuie totuşi să fim atenţi la versetele 22-28. În aceste versete Hristos Se face una cu suferinţele rămăşiţei
în timpul necazului înainte de ridicarea împărăţiei de o mie de ani. Acei iudei greu încercaţi se vor
îndrepta spre Dumnezeu, conform duhului legii, după cum rezultă din versetele amintite. Dar ca
Salvator al nostru, Isus S-a rugat: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34). După ce S-a
rugat: „mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ridice pe înălţime!“, auzim lauda Sa după ascultarea
rugăciunii.

Cuvintele de încheiere ale acestui psalm au o anumită asemănare cu cele ale Psalmului 22. Calea

© www.comori.org 65
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 69-71

suferinţei Mântuitorului s-a sfârşit, iar „cei blânzi“, adică ai Săi, intră în bucuria Celui care a suferit atât
de mult din cauza lor.

Psalmul 70

În acest psalm (cu excepţia versetelor 2 şi 3) recunoaştem simţămintele unui suflet care trece printr-o
încercare. Cât de numeroşi sunt credincioşii care pot spune ca psalmistul: „Dar eu sunt întristat şi sărac“!
Unul este orb şi pe deasupra surd; un altul este paralizat, depinde complet de ajutorul altcuiva; alţii
suferă de boli incurabile etc. Ferice de sufletul care în mijlocul unei astfel de mâhniri nu priveşte la sine
şi la stare sa, ci se ridică peste împrejurări şi caută refugiul la Dumnezeu.

Autorul încercat al acestui psalm are o stare de inimă neobişnuită. El se gândeşte la alţii şi spune: „Toţi
cei care Te caută să se veselească şi să se bucure în Tine.“ Este un câştig pentru suflet când, în mijlocul
încercărilor, poate să nu privească la sine, ci chiar să aibă în vedere bunul mers al altora. În acest sens,
Domnul Isus este un exemplu pentru noi. În loc să Se gândească la Sine şi la suferinţele Sale, El S-a
îngrijit mereu de ceilalţi.

Psalmul 71

Versetele 1-16

La fel ca psalmistul, suntem înconjuraţi de diverse pericole. Dacă privim în jurul nostru, vedem
duşmanii creştinismului, oameni folosiţi de satan ca unelte pentru a ne îndepărta dacă este posibil de pe
calea cea dreaptă. Observăm în noi înşine că inima noastră înclină spre pofta cărnii, spre pofta ochilor şi
spre trufia vieţii (1. Ioan 2:16), lucruri care devin uşor o cursă pentru noi, dacă nu veghem.

Având în vedere astfel de duşmani, atât din exterior, cât şi din interior, cărora nu le putem face faţă,
avem nevoie de un refugiu, unde ne putem ascunde. Psalmistul spune: „Fii pentru mine stânca de locuit,
la care să alerg întotdeauna.“ Avem nevoie de această protecţie în fiecare clipă a zilei, pentru că satan
este mereu la pândă şi încearcă să ne facă rău. Dar refugiul nostru este Domnul, iar noi avem dreptul să
căutăm mereu apropierea Sa; acolo suntem în siguranţă. Autorul acestui psalm avea o încredere
neclintită în Dumnezeul său, ceea ce exprimă în versetul 14: „Dar eu voi spera întotdeauna şi Îţi voi
aduce neîncetat toate laudele Tale.“

Versetele 17-24

„Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea.“ Aici vorbeşte un om temător de Dumnezeu, care nu
trece nepăsător pe lângă străduinţele lui Dumnezeu pentru el. Din contră, el pare să se bucure că
Dumnezeu l-a luat în şcoala Sa.

Da, mulţumiri să-i fie aduse Domnului: El ne educă şi pe noi! Ce s-ar alege de noi, dacă ne-ar lăsa în voia
noastră? Iacov şi David sunt două exemple ale educaţiei lui Dumnezeu cu privire la copiii Săi.

Primul, fără să-L întrebe pe Dumnezeu, a mers propriul său drum; dar Dumnezeu nu l-a pierdut din
vedere şi până la urmă a trebuit să-i luxeze articulaţia şoldului. „Şi răsărea soarele peste el când trecea
de Peniel; şi şchiopăta din şoldul său“ (Geneza 32:25, 31). Acest eveniment a adus o cotitură
binecuvântată în viaţa lui Iacov; el a învăţat depedenţa de Dumnezeu şi a devenit un adevărat
închinător. În această poziţie doreşte Domnul să-i aducă pe toţi ai Săi. În David avem un credincios care
de asemenea a fost învăţat de Dumnezeu; ca urmare a temerii sale de Dumnezeu, educaţia a adus unele
roade preţioase spre slava lui Dumnezeu.

© www.comori.org 66
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 72

Psalmul 72
Versetele 1-5

În legătură cu acest psalm dorim să prezentăm cititorilor o scurtă observaţie a unui comentator deosebit:
„Perioada de necaz a rămăşiţei, care ne-a preocupat până acum, atinge aici un rezultat minunat, şi
anume domnia lui Hristos asupra poporului Său şi asupra naţiunilor. Această domnie este prezentată
imaginar prin împărăţia lui Solomon. Acest psalm este unul dintre puţinii psalmi care vorbesc despre
Domnul în arătarea Sa ca Împărat al dreptăţii şi al slavei, pentru că de obicei psalmii ne conduc de altfel
numai până la intrarea în Împărăţia de o mie de ani.“

Gloria descrisă în acest psalm se referă atât la împărat, cât şi la împărăţie. Atunci se vor împlini toate
promisiunile cu privire la Israel, iar acest popor va şti că nicio iotă din ceea ce au profeţit profeţii nu a
fost uitată de Dumnezeu. Suntem îmbărbătaţi şi învioraţi văzând că tot ce a promis Dumnezeu se
împlineşte negreşit. Şi ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii din timpul de acum, se va împlini în totul.

Versetele 6-15

Versetul 6 prezintă într-un limbaj simbolic cât de binecuvântată va fi domnia lui Mesia. Inima se bucură
când citeşte: „În zilele lui, cel drept va înflori... până nu va mai fi luna.“ Astăzi ni se pare că cei care
înfloresc şi au succes, sunt copiii acestei lumi (a se vedea Psalmul 73:3-9). În schimb, partea celor
credincioşi, în acest timp, sunt dureri de tot felul, aşa cum ni se arată foarte clar în prima epistolă a lui
Petru, unde apar aproape de douăzeci de ori expresii cu referire la aceasta. Dar noi ştim că
binecuvântările noastre sunt de natură cerească; noi suntem „binecuvântaţi cu orice binecuvântare
spirituală în locurile cereşti, în Hristos“ (Efeseni 1:3).

Ce binefacere pentru suflet să vadă ceea ce Îl caracterizează pe împăratul gloriei: „Pentru că el va scăpa
pe săracul care strigă şi pe întristatul care n-are ajutor“ (a se vedea şi versetele 13 şi 14). Această îndurare
faţă de cel apăsat reprezintă onoarea şi cinstea Sa. Ce deosebire faţă de ceea ce se petrece astăzi pe
pământ!

Versetele 16-20

Sub conducerea Împăratului dreptăţii şi a păcii, pământul va fi binecuvântat cu bunătăţi, de care n-au
avut niciodată parte oamenii. Satan, care a distrus creaţia lui Dumnezeu, va fi legat pentru o mie de ani
şi nu va mai fi niciun blestem (Apocalipsa 20:1-3). Atunci, cerul va fi într-o legătură strânsă cu pământul
(Osea 2:21-22); de aceea va fi „belşug de grâne pe pământ, pe vârful munţilor; rodul lui se va legăna ca
Libanul“ (a se vedea şi Amos 9:13; Ioel 2:21-27 şi altele). În acel timp, „lupul va locui cu mielul şi
leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna
un copilaş“ (Isaia 11:6). Suspinul creaţiei (Romani 8:19-22), care este perceptibil de la căderea în păcat, va
înceta pentru totdeauna. Acea binecuvântare nu va fi însă numai în ţara Canaan, ci „tot pământul să fie
plin de gloria Lui! Amin, da, amin!“

© www.comori.org 67
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 73-76

Psalmii 73-76
Psalmul 73

Versetele 1-3

Acest psalm face parte din cea de-a treia carte a psalmilor. Marele subiect al acestei cărţi nu mai este
rămăşiţa lui Iuda, aşa cum am văzut până acum în cele două cărţi tratate, ci poporul Israel format din
cele douăsprezece seminţii. Primul verset este introductiv pentru înţelegerea întregii cărţi: „În adevăr,
Dumnezeu este bun faţă de Israel.“ Dar psalmistul adaugă: „faţă de cei cu inima curată“. Aşa cum exista
în Iuda o rămăşiţă, ea exista şi în Israel, fiind formată din oameni temători de Dumnezeu. Asaf, care a
scris acest psalm, prezintă această rămăşiţă; în acelaşi timp, el vorbeşte ca reprezentant al acesteia.

Pe lângă această privire de ansamblu, aici găsim o învăţătură utilă pentru noi. Asaf a fost un om
credincios; dar el a făcut o greşeală, care apare deseori şi la noi: a început să-i invidieze pe cei aroganţi,
pe oamenii cărora le mergea bine din punct de vedere material. Care a fost starea interioară a lui Asaf,
când a comparat poziţia sa cu bunăstarea acestor oameni? El însuşi ne dă răspunsul în versetele 21 şi 22.

Versetele 4-14

Aici vedem încercările unui om drept, a cărui credinţă a scăzut foarte mult. El s-a lăsat atras în
observarea bunăstării celor fărădelege - o pierdere mare de timp şi o lucrare inutilă. Astfel, duşmanul l-a
condus la o concluzie periculoasă: „În adevăr, în zadar mi-am curăţit inima şi mi-am spălat mâinile în
nevinovăţie.“ Atât de departe poate ajunge un credincios, dacă nu se lasă învăţat de Dumnezeu. Ne
gândim acum în mod deosebit la tinerii credincioşi. Cât de mare este pentru ei pericolul de a imita sau
de a face la fel ca lumea multe lucruri, pentru a atinge un anumit scop, stabilit de ei înşişi!

Rămâne Dumnezeu indiferent faţă de o astfel de gândire? El ne iubeşte prea mult, ca să ne lase în voia
noastră proprie. În acest psalm, El ne dă un exemplu despre educaţia Sa în favoarea unuia dintre ai Săi.
Străduinţele Sale Se îndreaptă spre conducerea copilului Său în locaşul sfânt; numai acolo, copilul Său
va învăţa să judece bine lucrurile, atât cu privire la sine, cât şi cu privire la cei răi.

Versetele 15-20

Versetele 14 şi 26 indică spre o încercare dureroasă. De ce l-a condus Dumnezeu pe acest om credincios,
care „şi-a spălat mâinile în nevinovăţie“, pe un astfel de drum? Asaf a evitat răul şi a exercitat dreptatea;
dar Dumnezeu a văzut în inima sa o rădăcină rea, care trebuia distrusă, şi anume invidia faţă de cei care
aveau succes şi se îmbogăţeau.

Nu este suficient ca un credincios să fie în exterior pe un nivel moral înalt; Domnul doreşte ca şi inima
noastră, viaţa noastră interioară să fie în concordanţă cu gândurile Sale. Pe acest teren, în viaţa lui Asaf
era o lacună, iar Dumnezeu dorea să-l facă să cugete la acest lucru. Nu vedem aici dragostea, răbdarea şi
harul lui Dumnezeu? El S-a străduit să alunge nemulţumirea din viaţa acestui om drept şi să-i dea în
schimb adevărata fericire în inimă. Acest scop a putut fi atins numai când Asaf a intrat în locaşul sfânt al
lui Dumnezeu. În acel loc sfânt, trebuia să i se deschidă ochii săi interiori.

© www.comori.org 68
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 73-76

Versetele 21-24

În gândurile lui Asaf a avut loc o schimbare decisivă. Invidia cu privire la cei aroganţi şi la cei răi a
dispărut, pentru că în locaşul sfânt al lui Dumnezeu a primit lumină cu privire la viitorul acestor
oameni.

Nu simţim deseori o lipsă cu privire la o judecare sănătoasă a lucrurilor şi a oamenilor? De unde vine
această lipsă? Nu stăm în locaşul sfânt al lui Dumnezeu; cu alte cuvinte: nu ne preocupăm suficient cu
Cuvântul Său şi neglijăm părtăşia cu Domnul - două lucruri care ne pot da lumină şi învăţătură divină.

Asaf a putut face o astfel de experienţă binecuvântată. Înainte, inima sa era amărâtă: „eram prost şi nu
ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta“. Aceste expresii dure descoperă o stare foarte nefericită. Dar după ce a
fost în acel loc binecuvântat, a avut o privire clară asupra lucrurilor din jurul său. Să punem la inimă
învăţătura aceasta!

Versetele 25-28

Transformarea pe care o găsim aici, ne îndreptăţeşte să întrebăm ce a putut produce o astfel de


schimbare. Înainte, Asaf era nefericit şi nemulţumit, îi invidia pe cei aroganţi şi răi, iar acum toată
indignarea dispăruse de la el. Mai mult decât atât, el spune: „Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut
plăcere pe pământ decât în Tine.“ Încercarea sa nu a încetat, pentru că el spune: „Carnea mea şi inima
mea se topesc...“

Împrejurările sale exterioare nu s-au schimbat, dar el a descoperit ce este Dumnezeu pentru el, iar
aceasta era ceea ce îi dădea pace, odihnă şi mulţumire. Ne amintim de textul din 1. Timotei 6:6: „Dar
evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din
ea.“ De când a intrat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, bunurile acestei lumi şi-au pierdut forţa de
atracţie pentru Asaf. Acest om drept ne indică drumul spre mulţumire, şi ceea ce este mai important,
spre adevărata bucurie în Domnul.

Dacă am compara acest psalm al lui Asaf cu Psamul 23 al lui David, găsim ca punct central un subiect
comun, şi anume locaşul sfânt. Aceşti doi bărbaţi au cunoscut şi au apreciat acest loc, dar au venit pe căi
diferite acolo. David a stat deja la începutul vieţii sale în locaşul sfânt al lui Dumnezeu. Înainte de a fi
nevoit să se refugieze în pustiu, a cunoscut acest loc sfânt. În schimb, Asaf a trebuit să fie condus într-
acolo, ceea ce rezultă clar din versetul 16. După ce a stat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, îl vedem pe
Asaf la fel de fericit ca David; dar cât timp preţios a pierdut, când i-a invidiat pe cei aroganţi!

Nu este calea lui Asaf adeseori calea noastră? Domnul vede nemulţumirea noastră, iar pentru a ne
elibera de aceasta, face să vină asupra noastră o încercare, pentru a-L cunoaşte mai bine pe El şi
dragostea Sa. El doreşte să ne aducă acolo, încât să spunem: „Dar pentru mine este bine să mă apropii de
Dumnezeu.“

Psalmul 74

Versetele 1-11

Aici, Asaf este unealta în mâna lui Dumnezeu, pentru a exprima în cuvinte plângerea rămăşiţei lui Israel
în timpul sfârşitului. Aici este vorba despre toţi oamenii fideli din întregul popor format din cele
douăsprezece seminţii. Cu ocazia întoarcerii în ţara părinţilor înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie de
ani, Dumnezeu va face o deosebire între Iuda şi Beniamin (iudeii) şi cele zece seminţii. Primii doi sunt

© www.comori.org 69
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 73-76

cei care s-au lepădat de Mesia; cele zece seminţii, care erau atunci în prizonierat, sunt nevinovate cu
privire la această faptă groaznică. Dar ele nu vor scăpa de judecăţi, pentru că şi ele au nevoie de curăţire,
înainte de a avea parte de binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. Necazul lor va fi însă diferit de cel
al iudeilor, care L-au răstignit pe Mesia al lor. Conform cuvintelor lui Asaf din acest psalm, pedeapsa va
consta în parte din faptul că templul, locul închinării, va fi distrus şi că Dumnezeu nu va mai putea locui
ca odinioară în mijlocul poporului Său. Din punct de vedere istoric, distrugerea templului a avut loc deja
sub Nebucadneţar (a se vedea 2. Cronici 36:17-21).

Versetele 12-23

Ierusalimul cu templul şi altarul erau pentru Israel imaginea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul său.
Cât de dureros trebuie să fie acum pentru cei fideli din popor, când văd că oraşul este călcat în picioare
de duşmani, iar templul este numai o ruină! Nu mai există nici profeţi, care, ca odinioară, comunicau
poporului Cuvântul lui Dumnezeu şi puteau da un răspuns la întrebarea: „Până când?“

Este uimitor să privim credinţa acestei rămăşiţe. În ciuda apăsării duşmanului şi deşi legătura cu cerul
va fi întreruptă, aceşti oameni drepţi nu vor renunţa la încrederea lor. Ei vor ţine cu tărie la adevărul că
Israel este un popor salvat din Egipt şi Îi vor aduce aminte lui Dumnezeu de minunile pe care le-a făcut
El pentru ei. Ei vor ţine tare la promisiunile Sale şi vor trăi cu convingerea că El Se gândeşte la ei şi îi va
conduce afară din întristarea lor. Interesul pentru locaşul sfânt şi încrederea în Dumnezeu, pe care o
vestesc aceşti credincioşi aici, trebuie să ne impresioneze foarte mult.

Psalmul 75

Primul verset din acest psalm ne oferă un rezumat al gândurilor autorului psalmului, după ce a văzut
căile lui Dumnezeu cu cei mândri. Chiar dacă aceşti oameni au succes în lume şi se înalţă, el vede în
locaşul sfânt al lui Dumnezeu sfârşitul acestor oameni. Pentru el este important să poată savura părtăşia
cu Dumnezeul său. În următoarele versete vedem pe de o parte pe Dumnezeul înălţat, Judecătorul
pământului, iar pe de altă parte pe fiii oamenilor. Va veni timpul când El îi va judeca cu dreptate. În
sfârşit va şedea pe scaunul de judecată un Judecător incoruptibil, iar niciunul nu va rezista, dacă nu L-a
primit pe Isus ca Mântuitorul său personal. Înainte de a avea loc această judecată, tuturor oamenilor li se
adresează atenţionarea Sa: „Am zis celor mândri: Nu vă îngâmfaţi! Şi celor răi: Nu ridicaţi cornul!“ În
îndurarea Sa, Dumnezeu atenţionează până în ultima clipă, pentru că El doreşte „ca toţi oamenii să fie
mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“ (1. Timotei 2:4). Cât de mult dorim, ca toţi să recunoască
acum cu cine au de-a face şi să se lase salvaţi cât timp mai este ziua harului!

Psalmul 76

Am amintit deja că a treia carte a Psalmilor nu mai are ca subiect exclusiv cele două seminţii Iuda şi
Beniamin, ci întregul Israel: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, Numele Său este mare în Israel.“ Aici
vedem în chip profetic poporul, unit în ţara sa, format din cele douăsprezece seminţii. Judecata asupra
naţiunilor a fost executată (Apocalipsa 19:11-21) şi toţi cei întristaţi de pe pământ au fost salvaţi.
Dumnezeu va locui din nou în mijlocul poporului Său: „cortul Său este în Salem, şi locuinţa Lui în Sion“.

Versetele 3-9 exprimă gândurile acelor întristaţi salvaţi; ei vor privi cu admiraţie la judecăţile lui
Dumnezeu şi vor putea savura roada suferinţelor şi lipsurilor lor. În perioada în care marea masă a
poporului îl va urma pe anticrist, ei vor fi dispreţuiţi de toţi şi nevoiţi să sufere necazuri mari. Dar vor
putea să vadă că nu au ţinut în zadar în credincioşie la Mesia al lor. Putem face aici o comparaţie cu cei
care trebuie să sufere astăzi datorită credinţei lor. În curând va veni clipa, în care vor vedea şi ei salvarea
lui Dumnezeu.
© www.comori.org 70
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 77-79

Psalmii 77-79
Psalmul 77

Aici recunoaştem gânduri asemănătoare cu cele din Psalmul 73, care a fost scris tot de Asaf. În ambii
psalmi, în prima jumătate a psalmului, autorul prezintă comparaţii, dar care de cele mai multe ori nu
sunt spre promovarea credinciosului. Fie că se gândeşte în Psalmul 73 la prosperitatea oamenilor
îngâmfaţi şi se compară cu ei, fie, cum este în cazul acestui psalm, constată cu dor, că zilele de odinioară
erau mai bune decât cele prezente – totul este o lucrare neroditoare. Aici, Asaf ne este un exemplu de
avertizare. După ce şi-a continuat un timp gândurile sale triste, recunoaşte: „aceasta este slăbiciunea
mea“.

Apoi dă gândurilor sale o altă direcţie: el vrea să privească la lucrarea lui Dumnezeu şi să cugete la
faptele Sale. Din acest moment intervine o schimbare fericită. Aici, ca şi în Psalmul 73, această schimbare
a fost posibilă numai după ce s-a gândit la Dumnezeu în locaşul Său cel sfânt. În acest loc sfânt se
găseşte piatra divină de încercare, unde pot fi măsurate căile de altădată şi căile actuale ale lui
Dumnezeu.

Acest psalm este împărţit în două părţi: în prima jumătate, versetele 1-9, îl vedem pe Asaf trist; nu se
vede nicio rază de lumină, nicio rază de speranţă. Dar din versetul 10 străluceşte din nou lumina. Este
acelaşi Asaf care îl auzim aici vorbind, dar el este schimbat. Înainte a văzut totul din latura negativă,
acum însă lucrurile îi apar în razele de soare ale puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu.

Nu ne asemănăm deseori cu Asaf, aşa cum ne este prezentat aici? Cât de uşor tindem, când vine o
încercare asupra noastră, să deznădăjduim şi uităm că Tatăl nostru ne iubeşte tot atât de mult acum, ca
în zilele când din exterior ne mergea bine. Când ajungem în acest pericol, să intrăm în locaşul cel sfânt al
lui Dumnezeu. Acolo vom recunoaşte că El ne educă şi ne disciplinează din dragoste, iar ceea ce ne
părea a fi întunecos înainte, va fi luminat de razele harului Său şi ale îndurării Sale.

Psalmul 78

Versetele 1-8

Acest psalm este un rezumat al istoriei poporului Israel de la naşterea sa până la ridicarea domniei lui
David. Acest rezumat se aseamănă unui tablou, pe care Israel poate vedea schiţat trecutul său; totodată
trebuie să accepte dovezile măreţe ale bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu.

Deja din primul verset se observă intenţia pentru care Dumnezeu a permis să fie scris acest psalm:
„Ascultă, poporul meu, legea mea; pleacă-ţi urechea la cuvintele gurii mele.“ Aici observăm limbajul
plin de dragoste al Domnului, care dorea să facă din poporul Israel cel mai fericit popor de pe pământ.
Cuvintele adresate lui Israel, minunile pe care Domnul le-a făcut pentru el, promisiunile, totul
mărturiseşte despre bunătatea Sa, despre această bunătate cu care doreşte să-i atragă spre Sine pe toţi
oamenii (a se compara cu Romani 2:4). Dumnezeu a folosit faţă de Israel judecata numai atunci când
poporul nu a recunoscut bunătatea Sa, a fost neascultător şi s-a dedat închinării la idoli. Din aceste
versete recunoaştem străduinţele lui Dumnezeu, pentru a-Şi conduce poporul pe calea cea dreaptă.

© www.comori.org 71
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 77-79

Versetele 9-20

Aşa cum am amintit, subiectul acestui psalm este poporul Israel; chiar dacă în versetul 9 sunt numiţi „fiii
lui Efraim“, trebuie să reţinem că în Vechiul Testament, acest nume era adeseori folosit în locul lui
„Israel“; a se vedea de exemplu Osea 5:3-5. Dumnezeu mustră acest popor, pentru că în ziua luptei au
întors spatele duşmanilor. Prin aceasta, El a fost necinstit, pentru că Israel ar fi ieşit întotdeauna biruitor
asupra duşmanilor săi, dacă ar fi rămas pe calea ascultării.

În versetele 12-16 observăm ceva din minunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Cât de puternic
şi fidel S-a dovedit El faţă de popor! Începând cu Egipt până în Canaan, Israel a văzut dovezi foarte clare
ale bunătăţii uriaşe a lui Dumnezeu, o bunătate care ne determină să o admirăm, dacă vom încerca să ne
oprim în faţa ei. Dar Israel s-a dovedit a fi nerecunoscător; el nu a recunoscut această bunătate şi s-a
răzvrătit contra lui Dumnezeu. După ce poporul în mare număr fusese aprovizionat din belşug cu hrană
an de an şi zi de zi în pustiu, a pus sub semnul întrebării puterea lui Dumnezeu.

Versetele 21-31

Evenimentele descrise aici le găsim în Numeri capitolul 11. Sunt evenimente triste; dar chiar şi în acestea
s-a descoperit bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. Chiar dacă a fost nevoit să aplice judecata, din
cauza încăpăţânării poporului, totuşi Dumnezeu nu l-a nimicit, aşa cum ar fi meritat Israel de multe ori.
De câte alte minuni n-a avut par-te, şi totuşi a trecut pe lângă ele mereu fără să se gândească la ele!

Rămânem uimiţi de un astfel de comportament; nu putem înţelege o astfel de orbire şi cruzime. Dar cum
stau lucrurile cu noi? Nu suntem înconjuraţi zilnic de bunătatea lui Dumnezeu? Desigur, nu este vorba
de minuni şi semne asemănătoare celor pe care le-a văzut Israel. Dar totuşi putem recunoaşte
amabilitatea şi bunătatea Tatălui nostru ceresc în multe, dar zilnice amănunte nebătătoare la ochi. Să nu
ţinem seama de ele, pentru că este vorba de aşa-numite lucruri mărunte, de parcă puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu nu ar fi în acţiune în acestea? Să avem ochii deschişi şi să privim cu atenţie
lucrarea Sa faţă de noi! Dumnezeu este mare şi puternic, dar mai presus de toate este bun, chiar şi în cele
mai neînsemnate lucruri care apar zilnic în viaţa noastră.

Versetele 32-35

„Când îi ucidea, atunci se interesau de El şi se întorceau şi-L căutau pe Dumnezeu de dimineaţă.“ În


versetele 34 şi 35 găsim o realitate care s-a repetat de multe ori în istoria poporului lui Dumnezeu şi care
se repetă şi în istoria fiecărui credincios.

În zilele de bunăstare exterioară înclinăm să-L pierdem pe Dumnezeu din vedere şi credem că putem
face anumite lucruri fără El. Stăruinţa în rugăciune scade şi, încetul cu încetul, fără să observăm, cădem
într-o stare asemănătoare somnului (a se compara cu Efeseni 5:14). Dar Domnul ne iubeşte prea mult,
încât nu ne lasă pradă unei asemenea siguranţe înşelătoare; în harul Său, El ne zguduie printr-o
disciplinare, pentru a ne trezi din somnul nostru. Atunci apare ceea ce citim despre Israel în versetul 35:
„Îşi aminteau iar că Dumnezeu este stânca lor, iar Dumnezeul cel Preaînalt, Răscumpărătorul lor.“
Nenumăraţi copii ai lui Dumnezeu au trecut prin această experienţă, iar apoi L-au lăudat pentru
intervenţia Sa plină de har.

Versetele 36-53

Versetul 36, ca o continuare a versetului anterior, ne întristează. Un astfel de urcuş şi coborâş vedem în
istoria poporului Israel descri-să în cartea Judecători. Ca urmare a neascultării poporului, Dumnezeu a

© www.comori.org 72
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 77-79

fost nevoit să-l lase deseori în mâna duşmanilor săi. Apoi, când necazul atingea punctul culminant,
striga către Domnul, care elibera poporul printr-un judecător şi îi oferea un timp de odihnă. Dar acest
timp de bunăstare era de fiecare dată întrerupt prin faptul că făceau iarăşi ce era rău în ochii lui
Dumnezeu, iar judecata trebuia din nou să fie aplicată asupra lor. Dar îndurarea lui Dumnezeu se arăta
mereu, le ierta nedreptatea şi nu-i distrugea. Domnul Se gândea că „erau carne, o suflare care trece şi nu
se mai întoarce“. Cât de mult se descoperă aici îndurările lui Dumnezeu faţă de oameni! (a se compara
cu Psalmul 103:13-14).

Aceste îndurări sunt şi în favoarea noastră, a copiilor Săi. Fie că este vorba despre dovezile binefacerilor
Sale pentru noi, fie că este vorba despre încercări pe care El ni le trimite – în toate vedem îndurarea Sa,
cu care ne poartă şi ne înconjoară.

Versetele 54-72

„Şi i-a adus în hotarul Lui cel sfânt, acest munte pe care dreapta Sa l-a câştigat.“ Aici, ca şi în Exod 15:17,
vedem scopul pe care Şi l-a stabilit Dumnezeu cu poporul Său Israel. Chiar dacă poporul a ajuns la
această ţintă în vremea sa, ştim totuşi că gândurile lui Dumnezeu nu au fost epuizate cu aceasta. Abia
sub domnia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani se vor împlini deplin cuvintele acestor două versete.
Dumnezeu împlineşte ceea ce a promis, şi chiar dacă Israel pare să fi dispărut în marea de popoare,
totuşi El îl va strânge din nou şi îl va „planta pe muntele moştenirii Lui“. Fragmentul acesta ne conduce
numai până la domnia lui David, iar aici sunt amintite păcatele poporului înainte ca acesta să ia puterea.

Versetele 60-61 fac, desigur, referire la întâmplarea din 1 Samuel 4 şi 5. De câte greşeli s-a făcut vinovat
Israel, acest popor, căruia singurul Dumnezeu i s-a făcut cunoscut prin atâtea semne şi minuni, dar pe
care Dumnezeu l-a suportat totuşi cu răbdare!

Psalmul 79

Cu acest psalm suntem conduşi cu gândul în perioada sfârşitului, şi anume chiar înainte de ridicarea
Împărăţiei de o mie de ani. Dumnezeu strânge pe Israel, adică întregul Său popor, în Palestina, şi auzim
rămăşiţa înălţând plângerea sa către Dumnezeu. „Dumnezeule, naţiunile au năvălit în moştenirea Ta, au
profanat templul Tău cel sfânt, au transformat Ierusalimul în dărâmături.“ Conform textului din Zaharia
12, ştim că Palestina va fi lovită de naţiuni. „Toate naţiunile pământului se vor aduna împotriva lui“
(versetul 3); a se vedea şi Ezechiel 38 şi altele. Aici este vorba despre marea confruntare a lui Dumnezeu
cu naţiunile, duşmanii poporului Său Israel. În momentul în care îşi vor atinge scopul şi vor pustii
Ierusalimul, va veni judecata lui Dumnezeu; a se vedea Isaia 29:5-8; Apocalipsa 16:12-16.

Rămăşiţa, aceşti oameni evlavioşi, deşi necazul va atinge punctul culminant, vor ţine totuşi cu tărie la
încrederea lor în Dumnezeu: „Şi noi, poporul Tău şi turma păşunii Tale, Îţi vom mulţumi pentru
totdeauna; din generaţie în generaţie vom vesti lauda Ta.“

© www.comori.org 73
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 80-81

Psalmii 80-81
Psalmul 80

„Dumnezeule, întoarce-ne! Şi fă să strălucească faţa Ta şi vom fi salvaţi.“ De câte ori n-au strigat astfel
israeliţii credincioşi către Dumnezeu! Deja de secole, întreaga naţiune se află, datorită neascultării, sub
judecata lui Dumnezeu, dar numai cei temători de Dumnezeu din această naţiune se îndreaptă spre
Dumnezeu pentru salvare. Numai ei pot pătrunde gândurile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Ei
sunt rămăşiţa care suferă, care menţin legătura cu Dumnezeu şi cu Cuvântul Său.

Versetele 8-11 ne prezintă în puţine cuvinte istoria lui Israel de la ieşirea din Egipt până la perioada lui
David şi Solomon. Viţa îşi „întindea lăstarii până la mare şi mlădiţele ei până la râu“. Domnia lui
Solomon s-a extins de la Marea Mediterană până la Eufrat, iar Israel s-a bucurat de binecuvântarea lui
Dumnezeu. Dar curând, poporul s-a îndreptat spre idoli, iar Dumnezeu i-a dărâmat gardurile. Dar în
versetul 17 citim despre „fiul omului“, despre Hristos, care va restabili poporul.

Psalmul 81

Versetele 1-7

Primele versete ale acestui psalm sunt un îndemn, ca Dumnezeu să fie lăudat. Şi noi avem motiv să-L
lăudăm pe Dumnezeu şi să-i mulţumim, dacă ne gândim unde eram şi ce a făcut El din noi.

Pe când era încă în Egipt, Dumnezeu S-a preocupat de Israel în bunătatea şi în îndurarea Sa. „Am
îndepărtat povara de pe umărul său, mâinile sale au fost eliberate de coş.“ El a văzut necazul poporului
Său şi a observat nedreptatea cu care era apăsat, şi l-a scos în chip minunat din acea ţară.

Mai departe citim: „te-am încercat la apele Meriba“. Aceste cuvinte ne amintesc de un principiu, pe care
îl găsim deseori în Scriptură: Dumnezeu încearcă credinţa alor Săi. El l-a încercat pe Avraam (a se vedea
Geneza 22), şi acelaşi lucru l-a făcut cu poporul Său la apele Meriba. Este uşor să credem, când totul
merge bine; dar cu totul altfel este când ajutorul pe care ne bazăm, întârzie să vină. Atunci se va vedea,
dacă ne încredem în ajutor omenesc sau dacă aşteptăm calea de ieşire numai de la Dumnezeu.

Versetele 8-16

Din cuvintele: „Israele, dacă M-ai asculta!“ recunoaştem simţămintele din inima lui Dumnezeu faţă de
poporul Său. Cât de mult ar fi dorit Dumnezeu să-l binecuvânteze, să reverse asupra lui bunătăţi! El
Însuşi spune: „deschide-ţi gura larg şi o voi umple“. Citind acestea ne amintim de Deuteronom 8:7-9. Ce
bogăţie de binecuvântări este numită acolo! Toate acestea, Dumnezeu dorea să le dăruiască poporului
Său nu numai pentru o perioadă scurtă de timp, ci, dacă era ascultător, pentru totdeauna. Dar Israel a
fost neascultător, iar Dumnezeu a trebuit să oprească revărsarea comorilor bunătăţii Sale. În versetul 13
citim despre durerea pe care a simţit-o El atunci.

Acest fragment ne dă posibilitatea să privim la inima lui Dumnezeu pentru ai Săi; El doreşte să-i
binecuvânteze. Dar dacă nu o poate face aşa cum doreşte El, atunci piedica este întotdeauna la noi. De
câtă binecuvântare am avea parte, dacă am lua tot mai mult Cuvântul lui Dumnezeu ca singurul nostru

© www.comori.org 74
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 80-81

etalon şi am acţiona conform lui! De aceea, să învăţăm ascultarea!

© www.comori.org 75
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 82-86

Psalmii 82-86
Psalmul 82

Subiectul acestui psalm sunt judecătorii lui Israel. Ei sunt numiţi aici dumnezei (a se vedea Exod 21:6 cu
observaţia din subsol). Aceşti bărbaţi ar fi trebuit să rostească o sentinţă dreaptă; dar deoarece căzuseră
împreună cu poporul în neascultare, au devenit incapabili pentru slujba lor. „Până când veţi judeca
nedrept şi veţi accepta pe cei răi?“ Ce rău este de poporul, ai cărui judecători privesc la om!

Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Chiar dacă nu avem de judecat şi nici nu trebuie să
judecăm (Matei 7:1-5), de multe ori se întâmplă că suntem nevoiţi să rostim o sentinţă (a se compara cu
Fapte 16:15; 1. Corinteni 5:3; 11:13). Acest lucru poate să apară în cazul unor probleme ale Adunării, de
exemplu cu ocazia unei acceptări la Masa Domnului sau cu ocazia unei acţiuni de disciplinare sau chiar
şi în cazul păstrării ordinii în sânul Adunării. Cât de uşor putem să ne lăsăm influenţaţi de o persoană!
Să încercăm să acţionăm şi în aceste lucruri aşa cum face Dumnezeu: „care, fără a privi la înfăţişare,
judecă după lucrarea fiecăruia“ (1. Petru 1:17).

Psalmul 83

La fel ca alţi psalmi, şi acesta vorbeşte despre timpul sfârşitului, despre evenimentele care vor avea loc
înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie de ani. Aici avem în faţa ochilor noştri o uniune a popoarelor,
toate însufleţite de o singură dorinţă, şi anume de a şterge numele Israel de pe faţa pământului. Acestea
sunt naţiunile, care dintotdeauna au duşmănit poporul lui Dumnezeu, dar care, pe de altă parte, au fost
şi instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru a exercita judecată asupra Israelului, atunci când poporul
se îndepărta de Dumnezeu. Între aceste popoare, Asiria ocupă un loc predominant. Aceasta reprezintă
împăratul înfricoşător de la nord, despre care vorbeşte prorocul Daniel (a se vedea în mod deosebit
capitolul 11:40-45). Aceste versete sunt în strânsă legătură cu Psalmul 83, adică fac referire la ultimul atac
asupra Ierusalimului, în care oştirea asirianului şi a popoarelor care sunt cu el va fi definitiv înlăturată.

Este interesant că în acest psalm de răzbunare găsim încă un îndemn la întoarcere (versetele 16 şi 18).
Aceasta ne aminteşte de faptul că Evanghelia Împărăţiei va fi vestită tuturor naţiunilor, fiind incluse şi
popoarele numite aici.

Psalmul 84

Versetele 1-2

Dumnezeu S-a folosit de fiii lui Core pentru a ne prezenta Casa Lui. El doreşte să cunoaştem această
Casă şi să ne simţim bine în ea. „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!“ Cum putem
înţelege noi aceste cuvinte, negăsindu-ne pe teren israelit? În Ioan 15:4 şi 10, Domnul Isus spune:
„Rămâneţi în Mine“ şi „Rămâneţi în dragostea Mea“; cu alte cuvinte: locuiţi în Mine, bucuraţi-vă
savurând dragostea Mea. Credinciosul care înţelege acest îndemn şi îl împlineşte, poate exclama:
Doamne Isuse, ce plăcut este să rămân în Tine şi să mă bucur în dragostea Ta!

Fiii lui Core cunoşteau pe Dumnezeu şi dragostea Sa, dar nu în aceeaşi măsură ca noi, celor cărora El S-a
descoperit în Fiul Său; dar totuşi ei spun: „Sufletul meu doreşte şi chiar tânjeşte după curţile Domnului.“

© www.comori.org 76
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 82-86

Vedem aici dorinţa unei inimi care îşi găseşte toată satisfacţia în Dumnezeu.

Nu este măreţ şi minunat că Dumnezeu le oferă oamenilor posibilitatea să locuiască în apropierea Sa? El
Însuşi dorea o locuinţă în mijlocul poporului Său (Exod 29:45-46), o locuinţă în care putea fi găsit de
poporul Său. Fiii lui Core au înţeles gândurile lui Dumnezeu în această privinţă, ceea ce rezultă clar din
cuvintele lor.

Cum stau lucrurile astăzi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Noi putem savura mai mult decât acei
psalmişti apropierea Sa preţioasă. Prin Domnul Isus, Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru,
savurăm dragostea Sa şi ne putem odihni acolo unde Se odihneşte El, şi anume în lucrarea împlinită de
Fiul Său. Noi suntem „ai casei“ lui Dumnezeu şi în acelaşi timp „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh“
(Efeseni 2:19-22). Mai departe, în 2. Corinteni 6:16 citim: „Pentru că voi sunteţi un templu al
Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.“ Privind aceste realităţi, putem spune şi noi: „Cât de plăcute
sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!“

Versetele 3-4

În aceste versete găsim una din acele ilustraţii plăcute, pe care Dumnezeul nostru le aplică deseori,
pentru a ne face mai inteligibile gândurile Sale: vrabia, o imagine a lipsei de valoare (Luca 12:6), şi
rândunica, o imagine a instabilităţii şi a neliniştii. Aşa cum aceste păsări, care prezintă starea omului, şi-
au găsit un loc de odihnă, tot aşa Dumnezeu S-a îngrijit să putem fi aduşi la odihnă. Această odihnă stă
în legătură cu altarele Sale. La altarul de aramă, care indică spre crucea de la Golgota, păcătosul găseşte,
prin credinţă, iertarea păcatelor sale şi odihnă pentru conştiinţa sa încărcată.

Dumnezeul nostru doreşte să savurăm şi o altă odihnă, şi anume odihna inimii; aceasta o găsim la
altarul de aur, altarul adorării. În timp ce odihna conştiinţei este partea fiecărui păcătos mântuit, odihna
inimii poate fi savurată numai în Locaşul cel sfânt, în părtăşie intimă cu Domnul. Ferice de cel care
locuieşte în acest loc!

Versetele 5-7

Ambele fericiri din versetele 4 şi 5 sunt în strânsă legătură. Credinciosul care rămâne din punct de
vedere spiritual în Casa Domnului, este puternic în El (Efeseni 6:10). În noi înşine nu avem putere; dar ce
bine că o putem găsi în El şi putem spune ca apostolul: „când sunt slab, atunci sunt puternic“ (2.
Corinteni 12:10). În timp ce savura părtăşia cu Domnul, apostolul locuia în Casa Lui, şi astfel tăria sa era
în Hristos. Şi „drumurile drepte“ fac referire la Casa Domnului, spre care de fapt şi duc. Cu cât călcăm
mai mult pe ele, cu atât mai netede vor deveni. Aceste căi duc câteodată prin „valea plângerii“; pe
alocuri sunt pietroase şi spinoase, dar ele duc spre acea Casă, unde inima se poate odihni în apropierea
Domnului. Valea plângerii este adesea un loc al binecuvântării; acolo Îl cunoaştem pe Domnul într-un
mod deosebit, iar această vale a întristării va deveni un izvor.

Niciodată, nimeni nu ar dori să treacă prin întristări, greutăţi şi necazuri, dar Tatăl nostru ştie că astfel de
situaţii sunt necesare pentru educarea noastră. „El (ne disciplinează), pentru folosul nostru, ca să luăm
parte la sfinţenia Lui“ (Evrei 12:10).

Observând această intenţie a Sa, facem din valea plângerii un loc plin cu izvoare. Cine ar putea măsura
binecuvântarea care rezultă din încercări? „Ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.“ În valea
plângerii cunoaştem adeseori mai bine ajutorul şi apropierea Domnului decât în aşa-numitele zile bune
(Isaia 57:15).

© www.comori.org 77
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 82-86

„Ei merg din putere în putere.“ Ca pelerini pe calea spre slavă experimentăm faptul că mergem din
punct de vedere spiritual de la o etapă la alta. Apoi, dacă privim înapoi la calea parcursă, vom observa
anumite cotituri ale căii. Ne-a adus fiecare parte de drum mai aproape de Domnul? Ferice de
credinciosul care înaintează din putere în putere, cunoscându-L tot mai bine pe Domnul!

Versetele 8-12

Psalmul emană o părtăşie intimă a sufletului cu Dumnezeu. Sufletul se îndreaptă cu libertate spre El:
„Doamne, Dumnezeul oştirilor, ascultă rugăciunea mea!“ Ce realitate minunată, de care, din nefericire,
ţinem adesea prea puţin seama, şi anume că omul, care locuieşte pe pământ, se poate apropia cu deplină
încredere de Dumnezeu pe baza faptului că Unsul Său, Isus Hristos, este sus în cer! El este Salvatorul
nostru, dar în acelaşi timp şi Locţiitorul nostru la Tatăl. El este în acelaşi timp garanţia pentru legătura
noastră cu Dumnezeu.

Cât de preţios este să ştim că El este scutul nostru, un scut care ne protejează de atacurile unui duşman
viclean! Sub această protecţie vom ajunge cu siguranţă la ţintă.

Ce frumos este şi gândul exprimat în versetul 10: „Aş vrea mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului
meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii“! Cu alte cuvinte: o clipă în savurarea părtăşiei cu Domnul
este mai bună, decât toate bunurile pe care le poate oferi lumea. Într-adevăr, ferice de omul care se
încrede în El!

Psalmul 85

Versetele 1-3

La fel ca psalmul precedent, şi acesta ne îndreaptă atenţia spre restabilirea viitoare a lui Israel sub
sceptrul lui Hristos. Sub conducerea Duhului Sfânt, psalmistul pune în gura poporului aceste cuvinte.

Apoi în versetul 2 vedem o altă realitate importantă: „Ai iertat nelegiuirea poporului Tău, le-ai acoperit
toate păcatele.“ Până atunci, Dumnezeu nu putea acoperi păcatele poporului, deoarece jertfa lui Hristos
nu fusese încă adusă; „fără vărsare de sânge nu este iertare“ (Evrei 9:22).

Aici avem o latură a lucrării lui Hristos la cruce, la care probabil ne gândim prea puţin. Mulţi credincioşi
privesc această lucrare mai mult în strânsă legătură cu problema salvării lor. Dar este necesar să privim
dincolo de orizontul nostru îngust şi să încercăm să ne dăm seama de valoarea infinit de mare a lucrării
de pe Golgota. Chiar şi ridicarea Împărăţiei de o mie de ani este un rezultat al morţii lui Hristos.

Versetele 4-13

Versetele 4-6 reprezintă o paranteză în gândurile profetice ale psalmistului. Binecuvântările din
Împărăţia de o mie de ani sunt încă realităţi neîmplinite, iar psalmistul se gândeşte la judecata care va
veni asupra poporului din cauza păcatului său.

Să privim mai îndeaproape versetul 10. Aici, crucea stă în faţa noastră; pe Golgota s-au întâlnit bunătatea
şi adevărul, acolo s-au sărutat dreptatea şi pacea. Dacă omul ar avea a face numai cu adevărul şi
dreptatea lui Dumnezeu, atunci pentru el n-ar fi nicio posibilitate să stea înaintea lui Dumnezeu. Dar pe
de altă parte, Dumnezeu nu ne-ar fi putut acorda bunătatea şi dragostea Sa numai pe baza dreptăţii Sale.
El ne-a dat pe Fiul Său, pe care L-a pedepsit pentru noi. Fiind judecat Locţiitorul nostru, Dumnezeu nu
ne va judeca încă o dată. Astfel putem să ne odihnim în dragostea Sa, încrezându-ne în dreptatea Sa şi

© www.comori.org 78
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 82-86

savurând pacea Sa.

Psalmul 86

Versetele 1-5

Subiectul acestui psalm este credinciosul în postura de pelerin care păşeşte spre patrie. El simte nevoia
să strige la Dumnezeu; această nevoie o simte orice copil al lui Dumnezeu cu o gândire serioasă. Nici nu
ar putea fi altfel, pentru că ne găsim într-o lume în care totul ne stă împotrivă. Omul nou nu găseşte aici
niciun loc în care să se odihnească; el este aici jos un străin.

Stând în singurătate, care este de fapt urmarea faptului că s-a despărţit de orice rău, credinciosul se
roagă astfel: „Doamne, pleacă-ţi urechea, răspunde-mi, pentru că sunt întristat şi sărac.“ Această sărăcie
este aceeaşi despre care vorbeşte Domnul Isus în Matei 5:3: „Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor
este Împărăţia cerurilor.“ Expresia „întristat şi sărac“ o găsim şi în Psalmul 40, unde Domnul nostru este
prezentat ca om. Săracul stă aici în opoziţie cu oamenii mândri care, după părerea lor, n-au nevoie de
niciun ajutor de sus. Dar cel care este conştient de slăbiciunea şi de sărăcia sa, exclamă: „Tu, Dumnezeul
meu, salvează pe slujitorul Tău care se încrede în Tine.“

Versetele 6-10

„În ziua necazului meu Te voi chema, pentru că îmi vei răspunde.“ Aceste cuvinte mărturisesc despre
dependenţa de Dumnezeu. Unde s-ar putea îndrepta credinciosul când vin necazuri şi tot felul de
greutăţi? Ajutorul oamenilor este înşelător, de aceea Îl roagă pe Dumnezeu să-l susţină (a se vedea
Ieremia 17:5-9).

În versetul citat nu observăm numai dependenţă, ci şi încredere: „ ...pentru că îmi vei răspunde.“ Ce
mult vorbesc aceste cuvinte inimilor noastre! Acel israelit, care nu-L cunoştea atât de bine pe Dumnezeu
ca noi astăzi, care Îl putem numi Tatăl nostru, ştia că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Este o mare
diferenţă între un credincios care ţine cu tărie la adevărul că Tatăl său ceresc îi va răspunde şi unul care
nu se bazează neapărat pe ascultarea rugăciunii sale (a se vedea Iacov 1:6-8). Să reţinem: chiar dacă
Dumnezeu nu răspunde imediat aşa cum dorim noi, El totuşi ascultă rugăciunea, iar această ascultare
corespunde întotdeauna dragostei, bunătăţii şi harului Său faţă de noi.

Versetul 11

O astfel de rugăciune a fost întotdeauna importantă, dar cu atât mai mult în timpul nostru. Satan a găsit
diverse metode, printre care şi multele învăţături rătăcite din lumea creştină, pe care le-a răspândit prin
agenţii săi; din nefericire, unii copii ai lui Dumnezeu s-au lăsat duşi în rătăcire de aceştia. Ei au trecut cu
vederea peste rugăciunea din acest verset: „Doamne, învaţă-mă calea Ta. Voi umbla în adevărul Tău: fă-
mi inima neîmpărţită, ca să se teamă de Numele Tău.“ Când un credincios are această dorinţă în inima
sa, Domnul îi va da cu siguranţă lumina necesară pentru a recunoaşte calea pe care trebuie să umble.

Dar această rugăciune continuă şi merge mai adânc decât deosebirea învăţăturilor rătăcite. Cuvintele:
„voi umbla în adevărul Tău“ înseamnă pentru noi ascultare de voia lui Dumnezeu, aşa cum o găsim
prezentată în Sfânta Scriptură. Anumite versete scoase din contextul lor nu reprezintă adevărul conform
cuvintelor Domnului Isus: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17).

Versetele 12-17

© www.comori.org 79
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 82-86

Acest psalm conţine unele învăţături practice, utile şi pentru credinciosul din zilele noastre.

Versetul 12 ne învaţă că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu când Îl glorificăm sau Îi mulţumim. Poate am
acordat puţină atenţie acestor lucruri. Ce păcat, dacă trecem nepăsători pe lângă bunătăţile şi
binefacerile Tatălui nostru ceresc! Dacă le privim ca pe un lucru de la sine înţeles, atunci nu-L glorificăm.
Dar cât de mult Se bucură inima Sa, când privim cu ochii deschişi la ceea ce face El pentru noi!

În versetul 15 găsim un alt gând preţios. Dumnezeu este îndurător şi milos faţă de noi; El este „bogat în
îndurare, pentru dragostea Lui mare“ (Efeseni 2:4) şi, când vom ajunge la ţintă, fără să fi căzut în păcat,
atunci aceasta se datorează numai îndurării şi harului Său (a se vedea Evrei 4:16). El nu ne-a făcut după
cum meritam, ci ne-a purtat conform harului şi dragostei Sale.

© www.comori.org 80
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 87-89

Psalmii 87-89

Psalmul 87
Citind acest psalm ne amintim de un verset deja amintit: „Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele
moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile
Tale l-au întemeiat“ (Exod 15:17). Această promisiune, rostită cu secole înainte, a devenit aici realitate,
iar cei fideli se desfătează privind obiectul dragostei şi al puterii lui Dumnezeu. Întemeierea acestei cetăţi
este lucrarea lui Dumnezeu. Oamenii au zidit de-a lungul istoriei oraşe frumoase şi renumite; toate vor
dispărea, dar Sion vă rămâne, pentru că este întemeiat de Dumnezeu. Ce onoare să fi numărat printre
locuitorii acestei cetăţi şi să te naşti în ea! Dacă această cetate pământească va fi atât de mult lăudată în
Împărăţia de o mie de ani, ce va fi partea celor care aparţin de Ierusalimul ceresc! - Ultimul verset răsună
în noi: „Toate izvoarele mele sunt în Tine!“ Cât de preţioase sunt aceste cuvinte, dacă le aplicăm la
Domnul Isus!

Psalmul 88
Versetele 1-7

Aici stă din nou înaintea privirilor noastre Hristos în suferinţă. Adeseori am atras atenţia cu privire la
deosebirea care există între evanghelii şi psalmi. În timp ce primele relatează mai mult despre viaţa şi
activitatea Domnului Isus, în psalmi găsim ceea ce a simţit sufletul Său în mijlocul oamenilor păcătoşi,
care L-au urât, L-au batjocorit şi L-au dispreţuit.

Tocmai în acest psalm auzim strigătul sufletului Său: „Doamne, Dumnzeul mântuirii mele, zi şi noapte
am strigat înaintea Ta“. Cunoaştem această latură a suferinţelor Sale? Ne este cunoscută plângerea Sa:
„Pentru că sufletul meu este sătul de suferinţe“? Poate ne gândim mai mult la durerile fizice, pe care i le-
au cauzat soldaţii, când a fost condamnat de Pilat şi apoi răstignit pe cruce. Este bine şi de folos să ne
adâncim privirea în aceste suferinţe; dar aici ca şi în alţi psalmi, în mod deosebit psalmii 69 şi 102, putem
să privim la simţămintele sufleului Său sfânt. Ce viaţă plină de suferinţe se descoperă acolo!

Versetele 8-9

Aceste două versete ne permite să pătrundem mai mult în suferinţele Domnului. Despre acest subiect, J.
N. Darby scria: „Cu privire la păcat nu ne ruşinăm prin nimic mai mult, decât atunci când privim la
suferinţele Domnului. Dumnezeu foloseşte acest mijloc, în cazul în care răul şi-a făcut cuib în inimile
noastre. Trebuie să ne oprim în mod deosebit la suferinţele Sale interioare.... La noi există deseori o
anumită indiferenţă, o lipsă de simţământ care îşi are cauza în faptul că trecem indiferenţi pe lângă
suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului.“ Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne dă posibilitatea prin
Cuvântul Său să pătrundem într-o zonă care de altfel ar fi închisă. Să nu ne fie indiferent faptul că
apropiaţii Domnului s-au îndepărtat de El, că nu mai putea avea o relaţie plină de încredere cu ei – ceva
ce pentru noi este întotdeauna plăcut şi preţios. Mai departe citim: „Mi se topeşte ochiul de întristare“,
iar în alt psalm, El spune: „Eu însă sunt întristat şi sărac... Dumnezeul meu, nu întârzia“ (Psalm 40:17).

Versetele 10-18

© www.comori.org 81
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 87-89

În versetele 10-12, psalmistul vorbeşte despre moarte ca fiind ţara uitării. Moartea este regele spaimelor;
omul nu se teme de nimic atât de mult ca de moarte. Cât de mult a suferit Isus în gândurile Sale că şi El
trebuie să moară şi să fie pus în mormânt! În grădina Ghetsimani, sufletul Său era îndreptat spre faptul
că trebuie să treacă prin moarte, iar din cuvintele Sale recunoaştem adâncimea durerii Sale; a se vedea
Evrei 5:7: „În zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi,
către Acela care putea să-L mântuiască din moarte....“ Moartea stătea în faţa lui în toată ...; putem
adăuga că niciun om nu a simţit şi nu a aflat vreodată ca Mântuitorul nostru ce înseamnă într-adevăr
moartea. Din tinereţe a văzut în faţa Sa umbrele întunecoase ale morţii, iar sufletul Său a fost conştient
de mânia aprinsă a lui Dumnezeu faţă de păcat. În ce adâncimi de suferinţă a coborât Isus, Locţiitorul
nostru! Într-adevăr, El merită veşnic toată adorarea!

Psalmul 89
Versetele 1-2

În psalmul precedent L-am privit pe Hristos în suferinţă; aici însă atenţia noastră este îndreptată spre
bunătăţile lui Dumnezeu, pentru că până la versetul 37, psalmistul vorbeşte numai despre bunătatea,
credincioşia şi mărimea lui Dumnezeu. Observăm că el se bucură să-L înalţe şi să-L preamărească pe
Dumnezeu. Etan, ezrahitul, scriitorul acestui psalm, este un bun exemplu în acest sens; să păşim pe
urmele paşilor săi! El începe psalmul cu cuvintele: „Voi cânta întotdeauna bunătăţile Domnului; din
generaţie în generaţie voi face cunoscut credincioşia Ta cu gura mea“. Etan cunoscuse bunătatea lui
Dumnezeu; ea era măreaţă înaintea ochilor săi. De aceea el era convins că această bunătate va fi cântată
nu numai pe pământ, ci şi în veşnicie.

În Vechiul Testament, expresia „bunătate“ cu privire la Dumnezeu are în multe cazuri acelaşi înţeles cu
dragoste. Dar Dumnezeu ca şi dragoste (1. Ioan 4:8-9) a fost descoperit doar prin venirea Fiului Său pe
pământ. Noi vom preamări veşnic această dragoste şi în acelaşi timp ne vom gândi la toate bunătăţile lui
Dumnezeu.

Versetele 3-8

În versetele 3 şi 4 Îl auzim pe Dumnezeu vorbind despre unsul Său. El îl încoronase pe David ca împărat
peste tot poporul Său Israel. Expresia „Îţi voi întări sămânţa pentru totdeauna şi îţi voi zidi tronul din
generaţie în generaţie“ indică spre textul din 2. Samuel 7:16. Noi ştim că această promisiune se va
împlini în Isus Hristos, care a venit din sămânţa lui David, după carne (Romani 1:3). El este ca urmare
Fiul lui David şi este numit deseori astfel (a se vedea Matei 1:1 şi altele; a se compara cu Apocalipsa
22:16).

În acest psalm, pe lângă bunătatea lui Dumnezeu găsim şi credincioşia Sa; ea este numită de şapte ori.
Cât de bine este să ştim că Dumnezeu este credinicios (a se vedea 1. Corinteni 1:9; 10:13). Şi despre
Marele nostru Preot scrie acelaşi lucru în Evrei 2:17. Putem conta pe această credincioşie, ne putem baza
pe ea: este credincioşia lui Dumnezeu. Ea stă în contrast direct cu ceea ce este acum pe pământ la
ordinea zilei: infidelitate, minciună, neîncredere. Mulţumiri fie aduse Domnului, că avem un Tată, pe
care ne putem baza, care nu ne dezamăgeşte niciodată, şi un Mare Preot care nu va înceta să ne
reprezinte înaintea lui Dumnezeu.

Versetele 9-14

Versetul 9 ne aduce aminte de o întâmplare din viaţa Domnului Isus când a fost pe pământ (a se vedea

© www.comori.org 82
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 87-89

Matei 8:23-27): „Apoi, ridicându-Se, a mustrat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare“. Isus era om
adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat – Acelaşi care este înălţat în acest psalm. Rahab este Egiptul, ţara
faraonilor puternici. Dar ce este naţiunea cea mai mare în ochii Celui atotputernic? „Ca o picătură din
vadră şi ca praful fin de pe cântar“ (Isaia 40:15). Dumnezeu nu este numai puternic, ci în versetul 14
citim: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; bunătatea şi adevărul merg înaintea feţei Tale“.
În aceste cuvinte este ascuns un gând frumos şi binefăcător. Acest tron reprezintă de fapt dreptatea şi
judecata – ceva ce inspiră oamenilor groaza, dar dacă păşeşte Dumnezeu în faţă, atunci înaintea Sa merg
bunătatea şi adevărul. În Fiul Său El S-a făcut cunoscut ca un Dumnezeu bun, care iubeşte şi vrea să
salveze păcătosul.

Versetele 15-18

Citind psalmul înţelegem că promisiunile şi binecuvântările israelite sunt altfel decât cele ale noastre.
Aici găsim expresii care ne aduc aminte de drepturi care sunt acum şi partea noastră: de ex. „Ferice de
poporul care cunoaşte strigătul de bucurie! ... Ei se bucură toată ziua în Numele Tău“. Acest gând este
înrudit cu cuvintele pe care le citim în 1. Petru 1:8: „ ...deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu
bucurie de nespus şi glorioasă....“ Faptul că această bucurie nu îşi are sursa în bunăstarea materială,
observăm foarte bine în cazul apostolului Pavel. El le scrie corintenilor: „ ...sunt copleşit de bucurie, cu
tot necazul nostru“ (2. Corinteni 7:4); în mijlocul suferinţelor din temniţa din Roma, el exclamă: „Şi chiar
dacă sunt turnat ca jertfă dde băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur cu voi
toţi“ (Filipeni 2:17). Suferinţa şi adevărata bucurie merg adesea mână în mână.

Versetele 19-37

Ceea ce priveşte împărăţia asupra lui Israel, David a fost dintotdeauna omul după gândurile lui
Dumnezeu. Cu mult timp înainte să se nască, patriarhul Iacob l-a amintit în prorocia sa: „Toiagul de
domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo şi a Lui
va fi ascultarea popoarelor“ (Geneza 49:10). Mulţi oameni drepţi din Vechiul Testament au cugetat
desigur asupra acestor cuvinte, dar fără să ştie despre cine este vorba. Dar gândurile lui Dumnezeu
mergeau mai departe decât până la David, fiul lui Isai. Hristos este adevăratul David; despre El şi despre
împărăţia Sa citim: „ ...tronul lui ca soarele înaintea Mea; ca luna va fi întărit pentru totdeauna“.

Versetele 38-52

Privind acest psalm, observăm că Dumnezeu face o deosebire între David şi fiii săi. Despre David citim:
„Îi voi păstra bunătatea Mea pentru totdeauna şi legământul Meu îi va fi asigurat“. Această promisiune
se extinde asupra lui Hristos. Dar când este vorba despre fiii lui David, citim: „Dacă fiii săi vor părăsi
legea Mea şi nu vor umbla în judecăţile Mele... voi cerceta fărădelegea lor cu nuiaua şi nelegiuirea lor cu
lovituri“. Aşa cum ştim din istoria lui Iuda, cei mai mulţi au părăsit legea; chiar şi Solomon, urmaşul lui
David, a cărui împărăţie s-a întins peste tot Israelul şi până la mare până la râul Eufrat, a încălcat la
bătrâneţe poruncile Domnului.

Versetele 38-45 fac referire la încercările care i-au lovit pe urmaşii lui David, ca urmare a neascultării lor.
Având în vedere suferinţa poporului Său, cum ar fi putut psalmistul să nu se tânguie? Dar totuşi el
încheie cu cuvintele măreţe: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!“

© www.comori.org 83
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 90-92

Psalmii 90-92

Psalmul 90
Versetele 1-4

Şi cea de-a patra carte a Psalmilor are un caracter special, la fel ca primele trei cărţi. H. Rossier scria: „În
această carte vedem ca într-un tablou venirea lui Hristos în această lume pentru a lua locul lui Israel
înaintea lui Dumnezeu, precum şi rezultatul final al acestei realităţi.“

În acest psalm apare încă un aspect, şi anume plângerea lui Israel pentru îndurare şi restabilire. Prin
rugăciunea sa, Moise a pus aceste cuvinte în gura poporului. Moise i-a adus aminte lui Dumnezeu, că El
a fost locuinţa lor din generaţie în generaţie.

În versetul 2 a mers un pas mai departe: în faţa unui Dumnezeu care este din eternitate, omul este aşezat
în locul care i se cuvine. Chiar dacă este mare în ochii săi şi îşi închipuie că este înţelept – în mândria sa
poate chiar îndrăzneşte să se aşeze peste Dumnezeu –, totuşi el nu este nimic altceva decât ţărână, în care
Dumnezeu îl va întoarce! Viaţa noastră, care câteodată ni se pare lungă, este ca o strajă în noapte în
comparaţie cu veşnicia.

Versetele 5-17

Scurtimea vieţii noastre ne este prezentată foarte clar în versetele 3-12. Având în vedere puţinii ani pe
care îi petrecem aici jos, este important să ne rugăm ca psalmistul: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel
zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!“ Mereu înclinăm, mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, să ne
facem cât mai comod aici pe pământ şi trecem cu vederea faptul că totul este de scurtă durată. Dar
Domnul ne vine în ajutor prin Cuvântul Său. El ne aminteşte că tocmai datorită scurtimii vieţii noastre
trebuie să fim atenţi şi să folosim în mod util şi corect aceste puţine zile. „Vedeţi deci cu grijă cum
umblaţi, nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele“ (Efeseni
5:15-16; a se vedea şi Coloseni 4:5). După cum se observă, acest psalm conţine îndemnuri preţioase
pentru noi. Să le punem în practică! Ele vor avea efecte binecuvântate în viaţa noastră.

Psalmul 91
Versetele 1-8

Dacă ar trebui să dăm un titlu acestui psalm, cu siguranţă am scrie: Încredere în Dumnezeu. Într-adevăr,
aici găsim cuvinte care exprimă o încredere puternică. Oricât de mare ar fi pericolul, sufletul ştie că este
ocrotit în mod desăvârşit, pentru că Cel, căruia îi aparţine, este mai puternic decât duşmanul şi oştirea
care stă la dispoziţia lui. „O mie vor cădea alături de tine şi zeci mii la dreapta ta; dar de tine nu se va
apropia.“ Chiar dacă nu trebuie să trecem cu toţii prin aceleaşi pericole, ştim totuşi că suntem înconjuraţi
de lucruri care ne pot duce la cădere. Cel care pune curse (satan) îşi aruncă laţul său cu intenţia clară să-i
facă rău celui care stă de partea Domnului. Cine ne poate face atenţi cu privire la acest laţ? Cine ne poate
elibera, atunci când plasa duşmanului ne-a înconjurat deja picioarele? În noi nu este deloc putere şi nici
putinţă, dar Cel în care ne încredem, ne va acoperi cu penele Sale şi vom găsi adăpost sub aripile Sale.

© www.comori.org 84
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 90-92

Încrederea în Dumnezeu, despre care vorbeşte acest psalm, reprezintă unul dintre cele mai preţioase
comori ale credinciosului în timpul vieţii sale aici pe pământ. Încrederea şi credinţa merg împreună. Noi
ne încredem în Domnul în măsura credinţei noastre; sau cu alte cuvinte: în măsura în care Domnul este
realitate pentru noi. Toţi cei salvaţi cred în Domnul Isus, dar nu toţi Îi acordă locul central în viaţa lor.
De aceea, cât de diferită este măsura încrederii printre copiii lui Dumnezeu! Unii trăiesc într-o continuă
nelinişte, îşi pierd uşor cumpătul, atunci când apare ceva neobişnuit; alţii, în schimb, pot spune cu
psalmistul: „Adăpostul meu şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred.“ Domnul este mai mare
şi mai puternic decât orice duşman, de aceea ne putem culca liniştiţi şi nu trebuie să ne temem de groaza
nopţii. Chiar dacă ar veni o încercare, ştim că Tatăl nostru ceresc are situaţia sub control, şi această
încercare va fi spre binele nostru.

Versetele 9-16

În epistola către evrei citim despre îngeri: „Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor
care vor moşteni mântuirea?“ (Evrei 1:14). În versetul 11 avem o confirmare (a se vedea şi Matei 4:5-7,
unde diavolul aplică versetele 11-12 din acest psalm la Domnul Isus).

De câte ori, fără să ne dăm seama, am avut parte de o astfel de ocrotire! Nu doar că putem fi siguri că
Domnul ne iubeşte şi este plin de îndurare faţă de noi, ci aici vedem că El ordonă cetelor de îngeri,
pentru a-i ocroti pe ai Săi în călătoria lor. Să ne gândim la aceasta şi să ne încredem mai mult în El!

În versetele 14-16 se schimbă vorbitorul; aici vorbeşte Dumnezeu şi El acordă aprecierea Sa celui care îşi
găseşte plăcerea în Dumnezeu, sau cum citim în nota de subsol: care ţine la El. Nu avem oare privilegiul
de a ţine din toată inima la Domnul? O astfel de poziţie a inimii va fi răsplătită din belşug, aşa cum citim
în versetele de încheiere ale acestui psalm. De fapt, aici ne găsim pe teren israelit, dar ştim că Domnul va
acorda întâietate credinţei şi încrederii.

Psalmul 92
Versetele 1-4

Din punctul de vedere al poporului Israel, acest psalm exprimă bucuria, de care va avea parte poporul la
începutul Împărăţiei de o mie de ani. „Pentru că Tu, Doamne, m-ai bucurat prin fapta Ta, voi cânta de
bucurie datorită lucrărilor mâinilor Tale.“ Acei oameni drepţi privesc înapoi la judecăţile executate
asupra duşmanilor lor; acum ei se pot bucura de bunătatea lui Dumnezeu fără teamă de vreun pericol
din exterior. În sfârşit au ajuns la ţintă. Pentru prima dată de la împărăţia glorioasă a lui Solomon,
poporul poate să se bucure într-o linişte netulburată.

Putem privi acest psalm şi din altă latură. Şi noi avem motive să-L lăudăm pe Domnul şi să înălţăm
Numele Lui. Noi am aflat ceva mult mai măreţ decât poporul Israel: locurile cereşti, în care am fost puşi
(Efeseni 2:6), sunt mult mai minunate decât viitorul acestui popor

Inima psalmistului era plină de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea de pe buzele sale se revarsă lauda şi
cântarea de bucurie.

Versetele 5-8

Scriitorul acestui psalm a fost un om care s-a străduit să cugete la bunătatea şi credincioşia lui
Dumnezeu. Cuvintele Sale acţionează asupra noastră ca o îmbărbătare, pentru a-i urma exemplul. Nu
trebuie să recunoaştem oare că suntem delăsători în a privi la ceea ce a făcut Tatăl ceresc pentru noi şi

© www.comori.org 85
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 90-92

face încă, şi că gândim atât de puţin la cel mai mare dar: Fiul Său?

Să privim, de exemplu, la versetul 8: „Dar Tu, Doamne, eşti înălţat pentru totdeauna!“ Sfânta Scriptură
ne învaţă că Dumnezeu este mare şi înălţat; dar există o deosebire între cunoştinţa teoretică şi experienţa
interioară a ceea ce este El. Experienţa interioară poate fi obţinută pas cu pas. Avem dreptul să admirăm
puterea Sa creatoare şi înţelepciunea Sa până în cele mai mici detalii în lucrările Sale, dar şi să ne oprim
în faţa harului Său şi a iubirii Sale de oameni şi să cugetăm la acestea. Cu cât vom pune mai mult în
practică aceste lucruri, cu atât mai mult vom putea exclama cu psalmistul: „Cât de mari sunt lucrările
Tale, Doamne! Gândurile Tale sunt foarte adânci.“

Versetele 9-15

Să zăbovim puţin la versetele 12-15. În nenumărate locuri din Scriptură, oamenii drepţi sunt amintiţi cu
caracteristicile favorului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, expresia „om drept“ desemna un bărbat
care recunoştea legea lui Dumnezeu şi acţiona conform acesteia, în contrast cu oamenii nelegiuiţi.
Plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte peste cel drept, şi el se poate bucura de binecuvântarea Sa. Cât de
frumoase sunt cuvintele din aceste versete! Ele ne îmbărbătează să dorim să fim număraţi printre cei
drepţi. Ca poziţie, suntem oameni drepţi; dar suntem şi în practică? Omul drept din Vechiul Testament
era un om temător de Dumnezeu; despre un astfel de om citim că va înverzi ca palmierul şi se va înălţa
ca cedrul din Liban. Locul său de şedere este Casa Domnului – pentru noi aceasta înseamnă întreţinerea
părtăşiei cu Domnul (a se compara cu Ioan 15:4-5). Dacă rămânem ca mlădiţe în vie, atunci se va spune
şi despre noi: „ ...vor fi plini de sevă şi verzi“.

© www.comori.org 86
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 101-104

Psalmii 101-104
Psalmul 101

În ultimii psalmi am văzut arătarea Împăratului şi ridicarea Împărăţiei Sale. În acest psalm găsim
principiile după care Împăratul va conduce poporul Său: înţelepciune desăvărşită, onestitate şi dreptate.
Această conducere va dura 1000 de ani; în acest timp, satan va fi legat şi astfel va fi incapabil să-i
ispitească pe oameni ca să facă răul (a se vedea Apocalipsa 20:1-3).

Dar cum se mai poate păcătui totuşi în aceste condiţii favorabile? Din exemplele enumerate în versetele
3-5 şi 7-8 vedem că oamenii păcătuiesc nu numai când sunt ispitiţi de satan. Începând de la Adam, omul
a preluat o natură rea, iar dacă omul nu veghează asupra lui însuşi, ajunge în păcat, chiar dacă satan nu
îl ispiteşte în acest sens. Această realitate este foarte umilitoare pentru noi. Deoarece pentru omul care
păcătuieşte în aceste condiţii nu mai există nicio scuză, este nimicit imediat ca un nelegiuit. Dar Domnul
va privi cu îndurare spre oricine umblă în dreptate.

Psalmul 102

Versetele 1-2

În acest psalm, Hristos este pus din nou înaintea ochilor noştri pe calea Sa de suferinţe (versetele 1-11).
Chiar şi titlul ne îndreaptă gândurile şi simţămintele pentru a putea privi acest subiect înălţător: „o
rugăciune a celui întristat, când este copleşit şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului“. Să nu uităm că
suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului au început cu mult înainte de orele petrecute în Ghetsimani şi la
Golgota. Bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu putem spune că viaţa Sa a fost un lanţ neîntrerupt de
suferinţe.

Chiar şi cele relatate în Evanghelia după Luca 2:48-49 mărturisesc despre astfel de suferinţe. Isus era
atunci un băiat în vârstă de 12 ani, dar încă de atunci L-a durut faptul că părinţii Lui nu-L înţelegeau. Ne
vine greu să ne imaginăm simţămintele Sale, deoarece noi, datorită naturii noastre păcătoase, suntem
obişnuiţi cu astfel de lucruri. Dar El era Emanuel (Dumnezeu cu noi) (a se vedea Matei 1:23); El a venit
din cer, unde întotdeauna domneşte o armonie deplină cu privire la voia lui Dumnezeu; cu atât mai
mult a simţit tot ceea ce era contrar ca fiind foarte dureros.

Versetele 3-7

La cercetarea acestui psalm trebuie să ne gândim mereu că Isus a fost Om adevărat, un om ca şi noi, dar
fără păcat. Desigur, El nu a încetat niciodată să fie Fiul lui Dumnezeu, dar aici nu avem în faţa noastră
această latură a Persoanei Sale. Ca Om a simţit din plin toată împotrivirea din partea păcătoşilor (Evrei
12:3), repulsia, dispreţul şi ura lor (a se compara cu Isaia 52:14; 53:3 etc.). Versetele acestui fragment de
psalm ne lasă să privim la durerile sufletului Său.

Duhul Sfânt foloseşte expresii puternice aici: „Pentru că zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un
tăciune.“ Să nu trecem indiferenţi pe lângă aceste relatări ale suferinţelor sufleteşti ale Domnului nostru!
El a fost Cel singur; această singurătate este prezentată în versetele 6 şi 7. Poate până astăzi nu ne-am
gândit atât de mult la aceste suferinţe ale Sale; dar merită să cugetăm la ele. Cu cât ne vom îndrepta mai

© www.comori.org 87
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 101-104

mult atenţia spre ele, cu atât mai aproape va fi de noi Persoana preţioasă a Mântuitorului nostru.

Aşa cum am amintit deja, din versetele 6 şi 7 putem deduce cât de mult a suferit Domnul nostru datorită
singurătăţii. Nouă ne vine greu să înţelegem aceste suferinţe ale Sale, deoarece noi trăim cu oameni
asemenea nouă. Dar El, deşi era Om, a fost Cel sfânt şi Cel drept; în această postură, El era singur în
mijlocul unui neam păcătos. El a simţit singurătatea în mijlocul familiei Sale şi a ucenicilor Săi, pentru că
nimeni nu-L înţelegea. Chiar şi în mijlocul poporului, El era ca „un pelican din pustiu şi ca o cucuvea din
dărâmături“; El ştia că acei oameni vor striga curând sub conducerea mai-marilor lor: „Să fie răstignit“
(Matei 27:20-22).

Versetul 7 ne aminteşte de acea întâmplare, când Domnul a stăruit toată noaptea în rugăciune (Luca
6:12). În oraşe şi în sate, oamenii dormeau; şi ucenicii Săi s-au retras să se odihnească, dar El veghea. El
era ca o „păsăre singuratică pe un acoperiş“. Să nu uităm că această stare de singurătate a însemnat o
durere continuă pentru El.

Versetele 8-11

„Vrăjmaşii mei mă batjocoresc toată ziua.“ Deşi în Evanghelii nu citim des despre batjocorirea Sa de
către duşmanii Săi, profetul Isaia ne spune detaliat despre această latură a suferinţelor Domnului. El era
„ca Unul de la care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit“ (Isaia 53:3). Pe lângă această
dispreţuire pe faţă, Domnul a simţit batjocura din inimile duşmanilor Săi: „Vrăjmaşii mei mă batjocoresc
toată ziua.“

Ce să spunem când citim cuvintele din versetul 9? Pâinea şi băutura sunt nevoile noastre zilnice; pentru
Domnul însemnau tristeţea sufletului şi lacrimi. Cât de puţin ne gândim la aceasta, când citim
Evangheliile! Suntem înclinaţi să gândim că El a plâns numai de două ori: de exemplu, în Ioan 11:35 şi
Luca 9:41; dar acest verset ne permite să privim mai adânc în zona suferinţelor sufleteşti ale Domnului.
Cât de preţios va deveni El pentru noi, dacă L-am însoţi cu atenţie pe calea suferinţelor Sale!

Am văzut că acest psalm are ca subiect pe Hristos. Cum să înţelegem versetul 10? „ ...pentru că Tu m-ai
ridicat şi m-ai aruncat jos.“ Să ne gândim mai întâi la Adam. Dumnezeu l-a ridicat, i-a dat primul loc în
creaţie. Dar după ce a păcătuit, a fost alungat din poziţia sa. În Hristos vedem al doilea Adam. El a venit
în lume, pentru a ocupa locul primului om şi apoi să fie înălţat ca Fiul Omului. Dar ca urmare a
păcatului, pe care El l-a luat asupra Sa ca Locţiitorul nostru, El a trebuit să simtă această realitate: „m-ai
aruncat jos“.

Inimile noastre sunt mişcate când citim despre furia şi mânia lui Dumnezeu, care au venit asupra Sa. Ca
Om a gustat tot ceea ce este descris în versetele 1 la 11. Cu gândul la ceea ce avea să vină asupra Lui
datorită păcatelor noastre, El spune: „Zilele mele sunt ca o umbră care se lungeşte şi mă usuc ca iarba.“
Să nu uităm că Cel care vorbeşte aici a venit din slava cerului, pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

Versetele 12-28

Hristos, Locţiitorul nostru care a suferit, nu rămâne la suferinţele Sale; subiectul din versetele 12-22 este
ceea ce Îl preocupă mai degrabă pe El. În loc să Se gândească la Sine, El priveşte la Cel care L-a aruncat
jos, a Cărui amintire este din generaţie în generaţie. Este înălţător să vedem cât de mult este El aici Om
adevărat; şi totuşi, El este Acela care a întemeiat pământul la început.

Domnul stă aici în faţa noastră şi merită toată adorarea: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ca Om, El
S-a rugat: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele!“ El a simţit, desigur într-un mod

© www.comori.org 88
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 101-104

desăvărşit, ceea ce ar simţi oricare dintre noi, dacă ar fi luat de pe pământ în floarea vârstei. La
rugăciunea Sa, vine răspunsul divin: „anii Tăi sunt din generaţie în generaţie... Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi
nu se vor sfârşi.“ Aici se aduce prin Duhul Sfânt dovada că Cel care Se roagă este Fiul lui Dumnezeu (a
se compara cu Evrei 1, în mod deosebit versetele 8-12). Să facă Domnul ca acest psalm să devină mereu
subiectul cugetării noastre!

Psalmul 103

Versetele 1-2

Acest psalm este probabil cel mai des citit; este un psalm de laudă, de mulţumire şi de admirare a căilor
lui Dumnezeu în bunătate şi în îndurare. Fiecare copil al lui Dumnezeu poate spune cuvintele:
„Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Său cel
sfânt!“

Cât de important este şi îndemnul: „Nu uita niciuna din binefacerile Lui!“ Binefacerile Tatălui nostru
ceresc sunt infinit de multe; cine le-ar putea număra? Nu suntem oare în pericol să trecem cu vederea
peste ele, fără să mulţumim pentru ele? Pe de altă parte, am putea face o constatare plăcută, şi anume:
dacă am începe să numărăm binefacerile Domnului, am rămâne uimiţi cât de multe sunt. Nu sunt
întotdeauna lucruri care bat la ochi, ci mai degrabă lucruri mărunte, pe care oamenii nu le bagă în
seamă. Dar cel care are un ochi atent, le vede şi se bucură de ele. Aceste bunătăţi sunt adevărate daruri
preţioase ale Tatălui nostru ceresc, daruri pentru care putem să-i mulţumim. Cât de mult Se bucură
inima Sa, când vede că nu trecem neatenţi pe lângă bunătăţile Lui!

Versetele 3-5

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertător; El iartă pe orice păcătos, care vine cu căinţă la El. Cu
privire la credincioşi citim în 1. Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să
ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.“

Promisiunea: „El... care-ţi vindecă toate bolile tale“ se referă la Israel. Dumnezeu a spus poporului Israel
prin Moise: „Dacă vei asculta cu tot dinadinsul de cuvântul Domnului Dumnezeului tău.... nu voi pune
peste tine niciuna din plăgile (bolile) pe care le-am pus peste Egipt; pentru că Eu sunt Domnul care te
vindecă“ (Exod 15:26). În Împărăţia de o mie de ani, acest cuvânt se va împlini deplin. Lăsând să treacă
prin faţa ochilor noştri interiori bunătatea, îndurarea şi răscumpărarea din groapă, nu vrem să trecem cu
vederea faptul că totul se bazează pe lucrarea lui Hristos la Golgota. Dumnezeu a văzut dinainte
rezultatele acestei lucrări şi de aceea a putut să-i inspire lui David, autorul acestui psalm, cuvintele:
„care-ţi răscumpără viaţa din groapă“.

Versetele 6-12

„Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi.“ Ce mângâiere să ştim aceasta! Lumea în care
trăim este caracterizată de nedreptate şi asuprire: chiar dacă aceasta din urmă este deseori acoperită,
totuşi este larg răspândită. Dar există Unul care judecă totul drept, şi la timpul potrivit va lăsa să
strălucească dreptul alor Săi, care a fost poate călcat în picioare.

„El nu ne-a făcut după păcatele noastre, nici nu ne-a răsplătit după nelegiuirile noastre.“ Citind aceste
cuvinte ne gândim implicit la ceea ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă ar fi trebuit să suportăm pedeapsa
pentru păcatele noastre. Aceasta ar fi însemnat o pedeapsă veşnică. Dar, mulţumiri să-i fie aduse lui
Dumnezeu! Păcatele noastre au fost ispăşite şi vina a fost plătită, pentru că Locţiitorul nostru a suferit

© www.comori.org 89
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 101-104

pentru noi la cruce. Pentru a ne aduce o siguranţă în această privinţă, ne este dat aici exemplul cu
depărtarea dintre răsărit şi apus, care, după cum ştim, nu se pot atinge niciodată – realitate care este şi
mai mult subliniată în Noul Testament.

Versetele 13-22

În versetele 11, 13 şi 17 citim despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu în legătură cu temerea de
Dumnezeu. Sfânta Scriptură mărturiseşte de multe ori, că Dumnezeu este bun. El este bun faţă de toţi
oamenii (Romani 2:4), pentru că bunătatea Sa este aceea care doreşte să-i determine să se pocăiască. În
aceasta vedem bunătatea Sa în general. Pe lângă aceasta, este o anumită măsură de bunătate a Sa şi de
îndurare faţă de cei care se tem de El. Să nu fim indiferenţi, mai ales că profităm de ea; de aceea, să
umblăm în teamă de Dumnezeu şi să evităm tot ceea ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu!

Versetele 13 şi 14 mărturisesc de asemenea despre îndurarea Sa; cât de îndurătoare şi de blândă este
sentinţa Sa pentru cei care se tem de El! Dar cine consideră că se poate baza pe aceasta într-un mod
uşuratic şi spune că Dumnezeu ştie că suntem slabi, acela se înşală. Având în vedere scurtimea vieţii
noastre, să dorim să stăm de partea temerii de Dumnezeu! Versetele de încheiere se referă la timpul în
care Domnul va domni în Împărăţia Sa şi totul va înălţa cântarea de laudă la adresa Lui.

Psalmul 104

Versetele 1-12

Aici suntem introduşi în vistieria înţelepciunii, mărimii şi puterii lui Dumnezeu. Psalmistul exclamă plin
de uimire: „Doamne, Dumnezeul meu, Tu eşti foarte mare, Tu eşti îmbrăcat în măreţie şi splendoare!“
Versetele 2-9 ne conduc cu gândul la începuturile creaţiei. Relatarea biblică despre acele evenimente este
de o frumuseţe şi de o măreţie deosebită. În faţa unui astfel de tablou, credinţa se înclină cu admiraţie
înaintea Dumnezeului-Creator. Lumea poate se întreabă cum au fost create toate acestea, iar ştiinţa poate
să ridice ipotezele ei; dar noi „prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui
Dumnezeu“ (Evrei 11:3). Cât de mare şi cât de preţioasă este o astfel de credinţă, care ne transpune în
starea de a înţelege lucrurile minunate ale creaţiei! La fel ca scriitorul acestui psalm, privim cu admiraţie
şi cu uimire în acest teritoriu uriaş, iar pe de altă parte ne simţim aici ca acasă, pentru că Dumnezeul
atotputernic, izvorul tuturor lucrurilor create, a devenit Tatăl nostru prin Isus Hristos.

Versetele 13-35

Cu cât citim cu mai multă credinţă Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai bine înţelegem cum au devenit
toate. În acest psalm, minunile se înşiră una după alta, dar credinţa le înţelege pe toate. Aici stăm ca în
faţa unei mari expoziţii, în care putem privi obiecte, unele după altele. Să facă Domnul să învăţăm să
stăm liniştiţi sub conducerea Duhului Sfânt şi să admirăm adorând! Desigur, adesea este vorba despre
lucruri, la care nu vedem imediat ceva neobişnuit, dar care totuşi sunt pline de dovezi ale slavei lui
Dumnezeu. „Gloria Domnului va fi pentru totdeauna: Domnul Se va bucura de lucrările Sale.“

După ce autorul acestui psalm a privit câteva din lucrările din creaţia Dumnezeului nostru, el exclamă:
„Voi cânta Domnului toată viaţa mea, voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.“ El a fost un om
credincios, şi ca atare L-a lăudat pe Dumnezeu pentru mântuirea pe care a aflat-o; dar pe lângă aceasta
avea un ochi deschis la minunile Sale. Să ne asemănăm tot mai mult cu el!

© www.comori.org 90
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 105-106

Psalmii 105-106
Psalmul 105

Versetele 1-15

Acest psalm descrie credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. El Şi-a adus aminte de legământul
Său cu Avraam, şi pe baza harului a adus pe Israel în ţara promisă. Acum psalmistul priveşte sub
călăuzirea Duhului Sfânt până la începutul istoriei lui Israel. Această istorie începe cu patriarhii şi se
încheie în acest psalm cu ocuparea ţării Canaan. Observăm că încăpăţânarea şi neascultarea poporului
sunt trecute sub deplină tăcere. Aici nu este vorba despre ceea ce a fost şi a făcut Israel, ci doar despre
bunătatea şi harul lui Dumnezeu. Conform legământului Său, El a vrut să aducă poporul în Canaan şi de
aceea totul a trebuit să servească realizării planului Său. Versetul 15 ne arată foarte clar, cât de preţios
era acest popor în ochii Săi: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi niciun rău profeţilor Mei!“ Când
citim asemenea cuvinte, trebuie să admirăm răbdarea, harul, bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, cu
care El l-a purtat şi l-a condus pe poporul Său.

Versetele 16-22

Succesiunea din versetele 16 şi 17 este remarcabilă şi plină de învăţătură. Dumnezeu a hotărât o foamete,
care a izbucnit abia când Iosif a fost în Egipt. Acest fapt, aşa cum ne este arătat aici, ne permite să
înţelegem mai bine lucrurile care sunt istorisite în capitolele 37-41 din Geneza. Nu se spune de ce a
hotărât Dumnezeu foametea; citim doar că El a trimis înaintea lor un om, chiar înainte de a izbucni
foametea. Cât de uşor de înţeles devine istoria lui Iosif, dacă o privim în lumina acestui pasaj! Unii
cititori ai Sfintei Scripturi văd în evenimentele din viaţa fiului preferat al lui Iacov o istorie pentru sine,
încheiată. Această istorie ne dă învăţături preţioase, pentru care Îi suntem mulţumitori Domnului; aici
însă atenţia noastră este îndreptată spre succesiunea evenimentelor. Ce catastrofă ar fi fost pentru Egipt
şi Iacov cu familia sa numeroasă, dacă foametea ar fi izbucnit deodată, fără să se poată lua măsuri
înainte!

Ştim că Tatăl nostru ceresc Se îngrijeşte întotdeauna de noi, iar noi ne încredem în El, că va conduce totul
spre binele nostru. Nu avem impresia din când în când că lucrurile ar fi trebuit să meargă altfel? Să ne
încredem pe deplin în El! Ce a gândit Iacov când a primit haina pătată cu sânge a fiului său? Prin ce
încercări a trecut Iosif, când a fost vândut de fraţii săi şi dus în Egipt? Înaintea ochilor tatălui, dar şi ai
fiului era întuneric deplin. Şi totuşi, cât de luminos a strălucit soarele bunătăţii şi al credincioşiei lui
Dumnezeu în spatele acestei scene întunecate! El a vrut să ţină teafăr pe tot neamul lui Israel, să-l
conducă prin foamete şi să-l menţină în viaţă. Dar El a trebuit să trimită un om înaintea lor, iar diferitele
etape din viaţa lui Iosif: casa lui Potifar, închisoarea, apoi uitarea mai-marelui paharnicilor (Geneza
40:23), au trebuit să se petreacă înainte ca el să preia poziţia sa înaltă. Abia atunci s-a risipit întunericul.

Versetele 23-36

Versetul 25 ne atrage atenţia. Poate unii cititori ai Sfintei Scripturi s-au gândit că motivul planului
viclean al lui faraon împotriva copiilor lui Israel ar fi de căutat în Exod 1:8-14. Dar în acest psalm citim:
„Le-a schimbat inima ca să urască pe poporul Său, ca să uneltească împotriva slujitorilor Săi.“

© www.comori.org 91
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 105-106

Dumnezeu a intenţionat două lucruri, în timp ce a făcut ca egiptenii să-i urască pe israeliţi: 1. Numele
Său trebuia să fie preamărit pe întreg pământul (Exod 9:13-16); 2. Israel trebuia să înveţe prin minunile la
care a fost martor, să se teamă de Dumnezeu şi în acelaşi timp să recunoască ce mare şi puternic este El
(Psalm 106:7,21-22).

Dacă comparăm aceste locuri, precum şi versetele 16 şi 17 cu capitolele corespunzătoare din Geneza şi
Exod, înţelegem că Cuvântul lui Dumnezeu formează un întreg. Acest fapt nu este recunoscut peste tot
în creştinătate; de aceea, unii îşi permit să scoată anumite părţi din contextul lor şi să le explice arbitrar.
O asemenea desconsiderare a cuvintelor Domnului: „Cuvântul Tău este adevărul“ poate să producă
doar mare confuzie.

Versetele 37-45

Dumnezeu este drept. El a văzut cum egiptenii îi foloseau pe israeliţi, dar El a acţionat ca să nu
părăsească ţara sclaviei lor ca un popor sărac. Pe lângă aceasta aveau nevoie de argint şi de aur pentru
construirea cortului întâlnirii şi amenajarea lui: „ceruseră de la egipteni obiecte de argint şi obiecte de
aur şi haine... şi ei le-au împlinit cererea...“ (Exod 12:35-36).

Dar Dumnezeu este nu numai drept, El este şi minunat în faptele Lui. El Şi-a propus să scoată pe Israel
împreună cu orice bogăţie din Egipt – o minune pe care de altfel nimeni şi nicio putere nu ar fi putut să o
împlinească. Astfel, poporul, care număra aproximativ două milioane de suflete, a părăsit ţara necazului
său cu multe bunuri şi multă avere. Într-adevăr, un Dumnezeu puternic şi minunat! Puterea Sa trebuia
să aibă un alt câmp de acţiune; acest popor nu trebuia doar îngrijit cu mâncare şi băutură timp de
patruzeci de ani în pustiu, ci şi protejat de naţiunile duşmănoase din jur. Această manifestare a puterii
lui Dumnezeu în favoarea poporului Său a fost în strânsă legătură cu jurământul pe care Dumnezeu i l-a
făcut lui Avraam.

Psalmul 106

Versetele 1-12

Acest psalm este perechea psalmului precedent. În Psalmul 105 sunt preamărite de la început până la
sfârşit bunătatea, credincioşia şi puterea lui Dumnezeu – un prilej pentru popor să-L laude pe
Dumnezeu. Totuşi, aici, tonul predominant este corespunzător mărturisirii din versetul 6: „Noi am
păcătuit împreună cu părinţii noştri, am săvârşit nelegiuirea, am lucrat cu răutate.“ Psalmistul nu se
mulţumeşte să spună: „am păcătuit“, ci el mărturiseşte în amănunţime păcatele poporului. O asemenea
mărturisire Îi este plăcută lui Dumnezeu. Şi alţii au spus „am păcătuit“, de exemplu împăratul Saul (1.
Samuel 15:24) şi Iuda Iscarioteanul (Matei 27:4), dar cuvintele lor nu au corespuns unei pocăinţe
adevărate. Dumnezeu vrea sinceritatea şi integritatea inimii. Acolo unde acestea există, vina nu este
ascunsă; din contră, ea este mărturisită pe deplin. Atunci sufletul îşi poate însuşi cuvintele preţioase:
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de
orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9).

Versetele 13-15

„Şi au fost plini de poftă în pustiu şi L-au ispitit pe Dumnezeu în pustietate.“ Aşa s-a întâmplat cu
israeliţii când erau pe drum spre Canaan. Să ne întrebăm: Care este situaţia noastră, care, vorbind în
imagini, ne aflăm de asemenea în „pustiu“? Cât de uşor poftim după ceea ce oferă această lume! Care
este rezultatul? „Şi El le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscăciune în sufletele lor.“ Dumnezeu cunoaşte ce
doresc inimile noastre. Dar dacă El ne acordă ceea ce căutăm în lume, atunci acel lucru poate însemna

© www.comori.org 92
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 105-106

doar o piedică pentru omul nostru interior. Ştim că niciodată nu este după gândurile lui Dumnezeu, ca
creştinul să se oprească în viaţa de credinţă; dar în conducerea Sa înţeleaptă, Dumnezeu permite uneori
credinciosului, care preferă lumea în locul părtăşiei cu Domnul, să meargă pe propriul său drum. Prin
uscăciunea, care intră în sufletul său, acesta trebuie să înveţe să-şi vadă rătăcirea. Efraim s-a alipit de
idoli, şi Dumnezeu a spus: „lăsaţi-l!“ (Osea 4:17).

Versetele 16-22

„Şi au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă. L-au uitat pe Dumnezeu,
Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt.“ Israel a văzut faptele de putere şi minunile lui
Dumnezeu într-un mod cum niciun popor nu le-a trăit vreodată. Cu adevărat, un popor privilegiat! Cum
au ajuns până acolo, încât nu au menţinut permanent înaintea ochilor lor „gloria lor“ (Dumnezeu era
gloria lor)? Ne mirăm de acest lucru şi cu atât mai mult când ne gândim că au făcut viţelul din aur,
imediat după ce Dumnezeu i-a scos din ţara robiei lor.

Acest exemplu ne dezvăluie inima omenească. Ea este receptivă la şoaptele lui satan, care ştie să
împodobească lucrurile cele mai lipsite de valoare, ca să-l atragă pe om de la darurile minunate ale lui
Dumnezeu. Unei asemenea arte de ispitire nu cad victimă doar copiii lumii. Unii credincioşi s-au lăsat
orbiţi de aceasta. Cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu, întruparea Fiului Său, sacrificiul Său la cruce şi
învierea Sa stau la mulţi în plan secund, pentru că au dat întâietate „viţelului de aur“ şi altor lucruri.

Versetele 23-27

Israeliţii sunt învinuiţi în mod deosebit de două lucruri: 1. Lipsa credinţei în legătură cu ţara promisă
(Numeri 13:32); 2. Închinarea la idoli, care a însoţit neascultarea lor. „N-au crezut Cuvântul Său.“
Oamenii aproape că nu-şi dau seama ce este necredinţa în ochii lui Dumnezeu. „Cine nu-L crede pe
Dumnezeu, L-a făcut mincinos...“ (1. Ioan 5:10). Poate să existe ceva mai rău, decât să-L acuzi pe
Dumnezeu de minciună? Necredinţa îl va conduce pe păcătos la condamnare; căci celui ce crede îi este
asigurată iertarea păcatelor. Lipsa credinţei la israeliţi ar fi avut urmări fatale, dacă Moise nu ar fi
intervenit pentru ei.

Vedem din exemplul din versetul 23 ce este un mijlocitor şi cum apreciază Dumnezeu slujba sa. Moise a
fost aici o imagine a Domnului Isus, adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1. Timotei 2:5-6). Dar
Isus nu a mijlocit doar pentru cei nelegiuiţi, ci a intrat cu propria Sa Persoană în spărtură şi a ispăşit
păcatele lor.

Versetele 28-31

Ceea ce s-a întâmplat la Baal-Peor a fost deosebit de grav în ochii lui Dumnezeu (Numeri 25:1-9). Israel
s-a unit cu madianiţii şi s-a închinat înaintea dumnezeilor lor; atunci Dumnezeu a adus o plagă grea
peste popor.

„Atunci s-a ridicat Fineas şi a făcut judecată şi plaga a fost oprită.“ Şi aici avem un exemplu despre
valoarea mijlocirii unui credincios. Dumnezeu a apreciat ceea ce a făcut Fineas şi i-a promis: „Iată, îi dau
legământul Meu de pace. Şi legământul unei preoţii pentru totdeauna va fi pentru el şi pentru sămânţa
lui după el, pentru că a fost gelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel“ (Numeri
25:12-13). În împrejurările existente în Baal-Peor ar fi fost greşit să se ceară harul lui Dumnezeu peste
popor. Doar judecata necruţătoare putea să pună capăt plăgii. Fineas a recunoscut şi a simţit ruşinea ce i
s-a făcut sfinţeniei lui Dumnezeu. Adevărata teamă de Dumnezeu conduce întotdeauna la a vedea şi a
aprecia lucrurile în lumina sfinţeniei Sale.

© www.comori.org 93
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 105-106

Versetele 32-33

Am amintit deja că în acest psalm găsim o mărturisire a păcatelor poporului Israel. Aici se aminteşte o
greşeală, care a atras consecinţe grave pentru Moise, omul lui Dumnezeu (Numeri 20:3-13). Supărat din
cauza murmurului poporului, „el a vorbit nechibzuit cu buzele lui“ şi în loc să vorbească stâncii, aşa
cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de două ori cu toiagul său. Această faptă nu corespundea
gândurilor lui Dumnezeu, căci stânca fusese deja o dată lovită (Exod 17:6). Aşa cum ştim, stânca este o
imagine a lui Hristos. Ea a fost lovită sub judecata lui Dumnezeu, şi această judecată s-a făcut numai o
dată, ea nu trebuia să se mai repete (Evrei 9:28). Astfel, Moise a făcut o greşeală, în timp ce a lovit stânca
pentru a doua oară. „A fost rău pentru Moise din cauza lor.“ După cum putem vedea din locul amintit
mai sus, el nu a avut voie să introducă poporul în ţara Canaan datorită greşelii sale.

Versetele 34-48

Ceea ce am citit în versetele 37-38 este unul dintre cele mai grave păcate ale lui Israel. Acest popor, pe
care Dumnezeu l-a pus deoparte dintre celelalte naţiuni, pentru a locui în mijlocul lui (Exod 29:45-46), s-
a făcut imediat cel mai mare idolatru. Cum a putut Dumnezeu să-l mai recunoască pe Israel ca poporul
Său după tot ce a făcut? Poporul a făcut totul, ca să-L alunge pe Dumnezeu din mijlocul lui. Dar El i-a
arătat o răbdare, pe care trebuie să o admirăm întotdeauna. „De multe ori El i-a scăpat... Dar El a privit
la necazul lor, când a auzit strigătul lor. Şi şi-a amintit, în favoarea lor, de legământul Său.“ Dumnezeu a
făcut acest legământ cu Avraam şi El nu Se va odihni până nu va împlini tot ce i-a promis. Israel s-a
arătat în orice privinţă nevrednic, dar „chemarea lui Dumnezeu este fără părere de rău“ (Romani 11:29).

Ce bine este să ştim că acest Dumnezeu este şi Dumnezeul nostru. El va împlini atât ceea ce şi-a propus
în legătură cu poporul Său pământesc, cât şi cu privire la noi, spre onoarea şi slava Sa.

© www.comori.org 94
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 107-109

Psalmii 107-109
Psalmul 107

Versetele 1-9

Cu acest psalm începe cartea a cincea a Psalmilor. Un bun cunoscător al istoriei lui Israel şi al Psalmilor
scria despre această carte: „Din punct de vedere profetic, cartea a cincea este continuarea cărţii a doua.
Rămăşiţa lui Iuda, care în cartea a doua a fost văzută pe fugă, este unită aici cu cele zece seminţii şi astfel
îşi regăseşte unitatea sa naţională.“

Pe lângă amănuntele care se referă în primul rând la Israel, în acest psalm există unele expresii, pe care le
putem aplica la noi, spre folosul nostru. Deja în primul verset găsim acest caz. Noi spunem cu bucurie
împreună cu psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul, pentru că este bun, pentru că bunătatea Lui rămâne
pentru totdeauna!“ Cine ar putea simţi şi savura bunătatea Sa, dacă nu credinciosul care Îl cunoaşte pe
Dumnezeu ca Tatăl Său? Oamenii din lume vorbesc despre „bunul Dumnezeu“ şi consideră că El nu va
fi chiar aşa de drept cu ei. În schimb, răscumpăraţii Îl cunosc ca pe un Dumnezeu sfânt, dar care le iartă
păcatele şi îi conduce cu bunătate şi grijă.

În acest psalm găsim patru imagini diferite despre stări, în care se poate găsi un suflet înainte de a
cunoaşte mântuirea (a se vedea versetele 4-9, 10-16, 17-22, 23-32), şi anume pustiul, întunericul, boala şi
la final pericolele de pe mare. Dacă un suflet a început să-şi dea seama de starea sa pierdută înaintea lui
Dumnezeu, atunci el nu găseşte nimic în pustiu (în imagine: lumea), care poate să-l mulţumească.
Înainte îşi găsea bucuria în bunurile acestei lumi şi în anturajul care îl înconjura. Dar acum începe să-şi
dea seama că aceste lucruri nu au statornicie. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai mult se simte
incomod în locul unde mai demult se considera în siguranţă. Duhul lui Dumnezeu a început lucrarea Sa
în el, iar el tânjeşte după pâinea şi apa vieţii. Fiind conştient că nu se poate ajuta singur, sufletul strigă la
Dumnezeu în strâmtorarea lui, iar „El i-a scăpat din necazurile lor“. „El a săturat sufletul însetat şi a
umplut de bunătăţi sufletul flămând.“

Versetele 10-16

„Cei care locuiau în întuneric şi în umbra morţii erau încătuşaţi în apăsare şi în fiare...“ Ce bine
caracterizează aceste cuvinte starea celor ce se află sub puterea lui satan! Omul, care nu Îl cunoaşte pe
Domnul Isus ca Mântuitorul său personal, este în realitate încătuşat în apăsare şi în fiare. Ca un sclav
sărman, el nu cunoaşte libertatea. Desigur, el poate să-şi imagineze că este liber şi că face ce îi place, dar
în realitate trebuie să împlinească voia stăpânului său dur. Sufletului nu poate să-i meargă bine, cu atât
mai puţin când ştie că este în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu. „Şi El le-a smerit inima prin
suferinţă, s-au poticnit şi nu era nimeni care să-i ajute.“

Acum a venit clipa când sufletul nu mai vede nicio cale de ieşire decât să strige după ajutor. Dumnezeu
aşteaptă acest strigăt, şi niciunul care vine la El în necazul păcatelor sale, nu va fi dat de ruşine. „I-a scos
din întuneric şi din umbra morţii şi le-a rupt lanţurile.“ Sufletul se bucură acum de lumina binefăcătoare
a prezenţei lui Dumnezeu şi Îl laudă pentru bunătatea şi pentru lucrările Lui minunate.

Versetele 17-22
© www.comori.org 95
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 107-109

„Nebunii, pentru calea fărădelegii lor şi din cauza nelegiuirilor lor, sunt chinuiţi.“ Într-adevăr, un nebun
este orice om, care consideră că reuşeşte fără Dumnezeu şi chiar încearcă să-şi dobândească cerul în felul
său.

Dar Dumnezeu, în harul Său, Se împotriveşte unui astfel de om. El are suficiente mijloace în mâna Sa, ca
să-l convingă pe păcătos cât de greşită este calea sa. Aici foloseşte boala şi frica de moarte. Multor
oameni, care nu au vrut să ştie nimic de Mântuitorul în zilele când au fost sănătoşi, li s-a înmuiat inima
pe patul lor de boală. Având în vedere starea lor fără perspectivă, au văzut că nu mai este nicio cale de
ieşire decât să alerge în braţele Mântuitorului.

Şi în aceste versete auzim strigătul după scăpare, iar apoi urmează salvarea. Cuvântul lui Dumnezeu a
făcut această minune. „A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat şi i-a scos din gropile lor.“ Urmarea logică
sunt jertfele de laudă. Cel mântuit îşi găseşte acum bucuria în a înălţa harul lui Dumnezeu şi în a-i aduce
Lui mulţumire şi adorare.

Versetele 23-32

Imaginea, pe care o avem aici înaintea noastră, vorbeşte despre mărimea lui Dumnezeu şi despre
nimicnicia omului. Ce este omul în comparaţie cu elementele dezlănţuite? „Se întorc şi se clatină ca un
om beat şi toată înţelepciunea lor ajunge zadarnică.“ Ei pot să se îmbarce în semeţia lor îndrăzneaţă şi să
fie convinşi în gândurile lor de puterea şi iscusinţa lor, că vor ajunge la ţintă.

Dar iată, Dumnezeu „a vorbit şi a stârnit vânt furtunos, care a ridicat valurile mării“. Cine poate vorbi ca
El? Iov, care de altfel totdeauna avea ceva de comentat, a fost adus la tăcere de puterea şi mărimea Lui în
lucrările creaţiei (a se vedea Iov 38 la 41). Aici, acei oameni au recunoscut neputinţa lor şi au strigat la
Dumnezeu. El a răspuns din nou şi „i-a scos din necazurile lor“. Dar nu numai atât, El i-a adus şi la
portul mult dorit. Acest loc vorbeşte despre siguranţă şi linişte, iar cel răscumpărat va savura atât
siguranţa, cât şi liniştea în mijlocul acelora care se adună în Numele lui Isus.

Versetele 33-41

În acest psalm am observat diferite faze, prin care poate trece un suflet, înainte de a fi adus la
cunoaşterea stării sale înaintea lui Dumnezeu şi la mântuire. Versetele 33 până la 41 ne dau o altă
imagine impresionantă. După ce Domnul atrage la Sine pe un păcătos, nu îl lasă în voia sa. Desigur, el
are pace cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus, dar el nu s-a cunoscut încă pe sine însuşi. Şi
această cunoaştere este o parte necesară din educaţia lui Dumnezeu pentru copiii Săi. El vrea ca ei să
recunoască ce este în inima lor (a se compara cu 2. Cronici 32:31). În zilele de bunăstare este uşor să
mergi pe calea credinţei; dar cum este când „El schimbă râurile în pustiu şi izvoarele de apă în pământ
uscat“ – cu alte cuvinte, când vin încercări asupra cuiva şi strigătul după eliberare nu este auzit imediat?
Ce bine este atunci să ştii că Dumnezeu este acolo atât când este prosperitate, dar şi când este slăbiciune,
şi totdeauna spre binele nostru!

Versetele 42-43

„Cine este înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului.“ Oamenii acestui
veac nu pot înţelege gândurile acestui psalm; ele sunt pentru ei închise, pentru că ei sunt străini de
limbajul divin. Ei nu înţeleg căile lui Dumnezeu în disciplină şi judecătă; mai mult, ei spun: Dacă ar
exista un Dumnezeu, atunci nu ar permite ca lucrurile să meargă astfel.

Dar credinţa se apleacă cu respect înaintea Lui şi spune, aşa cum este scris în Cuvântul Său: „Ferice de

© www.comori.org 96
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 107-109

omul pe care-l disciplinezi Tu, Doamne, şi-l înveţi din legea Ta“ (Psalm 94:12). Şi aceasta ţine de
„îndurările Domnului“. El îi educă pe ai Săi, având în vedere ce este cel mai bine pentru ei. „Cei drepţi
vor vedea şi se vor bucura şi orice nelegiuire îşi va închide gura.“ Aceasta înseamnă: dacă privim cu
inima integră şi sinceră la căile lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt prezentate în acest psalm, atunci vom fi
păziţi de nedreptate. Rezultatul este părtăşie cu gândurile lui Dumnezeu şi bucurie pentru inimă, chiar
şi în disciplinarea Sa.

Psalmul 108

„Inima mea este tare, Dumnezeule! Voi cânta, da, voi cânta psalmi chiar cu sufletul meu.“ Acestea sunt
cuvintele rostite de David, un israelit, care a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu, atât el personal, cât şi
poporul său. El s-a gândit la căile lui Dumnezeu cu Israel; el şi-a luat timp să cugete la căile lui
Dumnezeu, iar zorii zilei l-au găsit preocupându-se cu acestea.

Ce exemplu demn de urmat avem înaintea noastră! Dis-de-dimineaţă era momentul când trebuia strânsă
mana în pustiu. „Şi au strâns în fiecare dimineaţă... Şi la căldura soarelui se topea.“ Domnul foloseşte
aceste exemple, ca să ne înveţe cu privire la timpul potrivit pentru citirea Cuvântului Său.

În versetele 7-9, David vorbeşte ca erou, care a avut victorie după victorie. Totuşi, el este deplin convins,
că fiecare triumf asupra duşmanului a depins de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu (versetele 10-13). Nu
este tot aşa şi cu noi pe teren duhovnicesc?

Psalmul 109

Versetele 1-20

Vom înţelege bine acest psalm, dacă ne vom îndrepta atenţia pe de o parte asupra lui Iuda Iscarioteanul
şi a lui antihrist, iar pe de altă parte asupra lui Hristos şi a rămăşiţei iudaice. Faptul că Duhul Sfânt are
aici în vedere pe acest ucenic al Domnului, aflăm din Fapte 1:20, unde se spune că slujba lui va fi
preluată de un altul; Petru s-a bazat pe versetul 8 al acestui psalm. David, scriitorul acestui psalm, a fost
o unealtă a Duhului Sfânt, pentru a crea o imagine a acelui bărbat nefericit şi a caracterului său. Această
prezentare este în concordanţă cu cuvintele Domnului: „dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul
Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut“ (Marcu 14:21). Iuda Iscarioteanul este un
precursor al lui antihrist, duşmanul cel mai rău al iudeilor. Amândoi provin din poporul Israel şi
amândoi sunt martorii bunătăţilor şi îndurărilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Unul L-a dat prins
pe Domnul Isus cu o sărutare, celălalt îşi va ridica mâna împotriva poporului iubit al lui Dumnezeu.

Versetele 21-31

În versetul 22 Îl vedem pe Domnul Isus în umanitatea Sa aici jos. El a fost într-adevăr „întristat şi sărac“;
a se vedea şi Psalm 40:17; iar inima Lui era rănită înăuntrul Său. Iuda Iscarioteanul ar fi trebuit să aibă
milă de El, fiind zi de zi în apropierea Sa. Dar el nu s-a gândit „să se îndure, ci a persecutat pe cel
întristat şi sărac şi pe cel cu inima zdrobită, ca să-l ucidă“.

Şi în versetul 25 se vorbeşte despre suferinţele sufletului Mântuitorului nostru: „Şi eu am ajuns de


batjocura lor; când mă văd, ei dau din cap“; a se vedea şi Psalm 69:20; Matei 27:39.

Încă un cuvânt despre antihrist, despre care avem o imagine în Iuda Iscarioteanul. În prima parte a
acestui psalm, aceşti doi bărbaţi formează doar o persoană; aşa cum am văzut deja, ei sunt duşmanii
evidenţi atât ai Domnului Isus, cât şi ai poporului Său. Aşa cum Iuda Iscarioteanul a umblat cu Domnul

© www.comori.org 97
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 107-109

timp de trei ani de zile în făţărnicie, tot aşa antihrist îşi va descoperi adevărata gândire abia după ce se
va arăta un timp în imaginea unui miel (Apocalipsa 13:11).

© www.comori.org 98
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 110-113

Psalmii 110-113
Psalmul 110

Versetul 1

„Acest psalm“, scrie Henri Rossier, „reprezintă totodată punctul central al acestei părţi a Sfintei
Scripturi.“ O astfel de observaţie este uşor de înţeles, pentru că aici este vorba, la fel ca în Psalmii 2, 8, 16,
22 şi alţii, exclusiv despre Persoana lui Hristos. Noi Îl găsim pe Hristos peste tot în psalmi, totuşi de cele
mai multe ori în legătură cu rămăşiţa, în suferinţele şi necazurile sale. Dar aici, în fiecare verset, El este
singurul subiect, pe care ni-l pune înaintea ochilor Duhul lui Dumnezeu.

Evenimentele descrise aici reprezintă de fapt o urmare naturală a psalmului precedent, unde Domnul
este prezentat ca „întristat şi sărac“. După ce a suferit nespus de mult din partea duşmanilor Săi şi după
ce a mers pe calea celei mai adânci înjosiri, poate să primească chemarea: „Şezi la dreapta Mea, până îi
voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale!“ Noi Îl vedem acum acolo, aşteptând clipa când
va putea începe Împărăţia Sa. Atunci se va descoperi ce le-a spus El ucenicilor Săi: „Toată puterea Mi-a
fost dată în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18).

Versetele 2-3

Cât de plăcut este să citeşti cuvintele acestui psalm! Domnul nostru credincios, despre care este vorba
aici, care a pelegrinat pe acest pământ, care a fost batjocorit, dispreţuit, scuipat, bătut şi la sfârşit atârnat
pe lemnul de ocară, primeşte aici cinste, onoare şi slavă. Aici jos a fost încoronat de către ostaşi ca
împărat al iudeilor cu o coroană de spini, iar în batjocură i-au pus o trestie în mâna dreaptă. Dar aici Îl
auzim pe Dumnezeu spunând: „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!“ Toată lumea va trebui să
recunoască, că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.

În ce ne priveşte, nu trebuie să aşteptăm până în acel moment, ca să ne bucurăm de înălţarea Lui; noi Îl
vedem deja acum în credinţă acolo, încoronat cu slavă şi cu cinste, şi El poartă un Nume care este mai
presus de orice nume. Dumnezeu i-a dat acest Nume, „ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi,
al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria
lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn“ (Filipeni 2:10-11).

Versetele 4-7

„Tu eşti preot pentru totdeauna, după rânduiala lui Melhisedec.“ Regăsim aceste cuvinte de două ori în
epistola către Evrei (capitolul 5:6; 7:17). Ca împărat, Domnul Isus nu domneşte încă în mijlocul
duşmanilor Săi; Împărăţia Sa este încă viitoare şi se va vedea când El va prelua domnia. Dar slujba Sa ca
Mare Preot în sensul slujbei lui Aaron o exercită deja acum, şi – El să fie lăudat! – noi suntem beneficiarii
acesteia; a se vedea Evrei 2:17-18; 4:14-16.

Psalmul acesta se încheie cu cuvintele: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.“ Pârâul
i-a oferit înviorare, dar cât de rar a existat ocazia să bea din el! El a băut din pârâu, când o sărmană
femeie samariteancă s-a lăsat învăţată de El şi L-a recunoscut ca fiind Hristosul. Şi Maria din Betania a
înviorat sufletul Său, când ea a arătat o înţelegere ce nu a găsit-o la niciunul dintre ucenicii Lui (Ioan

© www.comori.org 99
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 110-113

12:3). Şi cât de mult S-a înviorat inima Sa, când Maria din Magdala, pe care a eliberat-o de şapte demoni,
s-a aflat printre cei care Îl urmau!

Psalmul 111

Versetele1-2

Psalmii 111 până la 118 formează o grupă aparte; aceştia sunt aşa-numiţii psalmi de laudă. Ei sunt
urmarea firească a Psalmului 110, unde Hristos va păşi în Împărăţia Sa de o mie de ani. Atunci fiecare va
putea exclama: „Voi lăuda pe Domnul cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare.“

Cu privire la celelalte versete, nu este oare dreptul nostru să ne însuşim gândurile pe care le conţin?
„Mari sunt lucrările Domnului.“ Da, este peste măsură de mare şi de minunat ceea ce a făcut Dumnezeul
nostru Mântuitor prin Fiul Său. Dacă priveşte la trecutul său, poporul Israel poate intona al doilea
verset; cu cât mai mult noi, care am fost aduşi de la întuneric la lumină şi avem acum asigurat un loc în
slavă! Să punem la inimă cuvintele: „ ...cercetate de toţi cei care îşi găsesc plăcerea în ele.“ Domnului Îi
place dacă noi cugetăm cu bucurie la dragostea şi bunătatea Sa şi le cercetăm.

Versetele 3-6

Cuvintele: „El a lăsat o aducere-aminte a lucrărilor Sale minunate“ ne îndreaptă nemijlocit atenţia spre
însemnătatea cuvintelor Domnului: „ ...faceţi aceasta în amintirea Mea“ (Luca 22:19). Domnul doreşte ca
ai Săi, fie că aparţin Israelului, fie Adunării Sale, să nu treacă nepăsători pe lângă vestirea harului,
bunătăţii şi dragostei Sale. Noi înclinăm mai mult sau mai puţin, după ce am admirat şi savurat un timp
dragostea Sa, să luăm aceasta ca pe ceva de la sine înţeles. Copiii lui Israel au privit cu deplină admiraţie
şi laudă minunile şi semnele Domnului, care s-au petrecut pentru ei în Egipt şi la Marea Roşie; cu ce
sentimente de mulţumire şi adorare am stat în faţa Lui, când am primit siguranţa că păcatele noastre
sunt iertate! Au trecut luni, ani şi privind în urmă, unii s-au întrebat probabil ce s-a ales de prima
dragoste. Domnul a ştiut de acest risc şi El a făcut o aducere aminte atât pentru Israel, cât şi pentru noi.

Versetele 7-10

„Lucrările mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată.“ Chiar dacă ştim că Dumnezeul nostru nu face
niciodată greşeli şi toate căile Sale sunt desăvârşite, totuşi citim cu plăcere această confirmare în
Cuvântul Său. El cunoaşte dorinţa noastră; El ştie cât de uşor se strecoară în inimile noastre o îndoială,
iar El, în harul Său, ne vine în întâmpinare. Acest lucru îl putem constata de nenumărate ori în Sfânta
Scriptură. Într-adevăr, un Tată bun şi îndurător! El vrea ca noi să avem deplină încredere în El atât cu
privire la ceea ce El a făcut, cât şi cu privire la Cuvintele Sale.

Cu privire la aceasta citim în versetul 10: „ ...toţi cei care împlinesc rânduielile vor avea o bună
înţelegere.“ Teama de Domnul, înţelepciunea şi o bună înţelegere sunt unite una cu alta. Baza este
formată de teama de Domnul. Ne dăm suficient seama de valoarea pe care o are teama de Domnul? Ce
interese avem să umblăm în aceasta? Priceperea şi înţelepciunea sunt bunuri preţioase; ele sunt utile pe
teren spiritual şi în viaţa zilnică. Calea spre acestea este teama de Dumnezeu.

Psalmul 112

Versetele 1-3

La fel ca în psalmul precedent, şi în acest psalm este subliniată binecuvântarea care se bazează pe teama

© www.comori.org 100
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 110-113

de Dumnezeu. „Ferice de omul, care se teme de Domnul!“ Aici este vorba despre Israel, dar fericirea
împreună cu teama de Dumnezeu se întind asupra timpului harului, în care trăim.

Să privim şi la a doua parte a acestui verset: „care găseşte mare plăcere în poruncile Lui“. Chiar dacă noi
nu suntem sub Lege, totuşi există şi pentru noi legi pe care vrem să le ţinem; a se vedea Ioan 14:15, 21;
15:10 şi 1. Ioan 2:3, 5. Credinciosul temător de Dumnezeu ştie foarte bine despre ce este vorba. Lui nu
trebuie să i se prescrie: nu atinge, nu gusta; dragostea faţă de Domnul său îl învaţă cum trebuie să se
comporte faţă de lume. De aceea el evită tot ce ar putea tulbura părtăşia sa cu Domnul şi tinde spre
lucruri care bucură inima Sa, lui îi plac poruncile Sale.

Versetele 4-10

„Lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi.“ Lecţia pe care o deducem din acest verset este preţioasă.
Întunericul pare să-l învăluie pe cel drept, dar chiar şi atunci îi străluceşte lumina. Dumnezeu este
lumină, iar El o dăruieşte celui care umblă în curăţie de inimă. Un astfel de om nu este dominat de
egoism; el se gândeşte la binele semenilor săi şi îi ajută: „Nu se teme de vestea rea; inima lui este tare,
încrezându-se în Domnul.“ Aici este subliniată valoarea încrederii. Cel drept se bazează pe Dumnezeu.
Împrejurările, care l-ar putea scoate din sărite pe un om, nu zguduie încrederea sa în Dumnezeu, pentru
că el ştie că Tatăl Său ceresc nu permite nimic care să-i dăuneze. Încrederea în Dumnezeu – cine ar putea
să măsoare folosul şi câştigul care reies de aici? Duhul lui Dumnezeu este activ în noi, pentru ca să ne
încredem în el. În Isaia 26:3 citim: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care... se încrede în Tine“, iar
în capitolul 30:15: „ ...în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.“

Psalmul 113

În Sfânta Scriptură găsim unele îndemnuri de a-L lăuda pe Domnul. Aici sunt slujitorii Domnului, care
sunt invitaţi să facă acest lucru; cu alte cuvinte: toţi cei care Îi aparţin. Este preţios să ştim că suntem
printre aceştia, noi cei care odinioară am fost slujitorii lui satan. Stând pe terenul mântuirii, vedem
motive clare de mulţumire şi laudă. Noi am fost în ţărână, chiar în gunoi, dar El S-a plecat spre noi şi ne-
a văzut în starea noastră nenorocită. El S-a îndurat de noi, ne-a ridicat, pentru a sta cu cei mari.

Găsim un gând asemănător în cântarea de laudă a Mariei (Luca 1:47-55); a se vedea şi Psalm 107:41. Cine
sunt aceşti cei mari, dacă nu cei pe care Domnul i-a scos din praful acestui pământ şi din noroiul
pierzării şi i-a înălţat atât de mult? De aceşti oameni aparţinem şi noi. Să nu uităm că Salvatorul nostru a
trebuit să coboare în ţărâna morţii pentru a ne putea da un astfel de loc. Mulţumire şi adorare să-i fie
aduse veşnic!

© www.comori.org 101
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 115-117

Psalmii 115-117
Psalmul 115

Versetele 1-8

O caracteristică a credinciosului este dorinţa acestuia ca Numele Domnului să fie proslăvit. Psalmistul
exprimă această dorinţă prin cuvintele: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru
bunătatea Ta, pentru adevărul Tău.“ El doreşte ca naţiunile să observe faptele măreţe ale Domnului faţă
de poporul Său şi să nu mai întrebe, aşa cum era de multe ori cazul odinioară: „Unde este dar
Dumnezeul lor?“ Această preamărire a lui Dumnezeu va fi văzută deplin în Împărăţia de o mie de ani.

În versetele 3-8 sunt puşi faţă în faţă idolii naţiunilor cu adevăratul Dumnezeu. Un contrast mai mare nu
există; pe de o parte, Dumnezeul cel veşnic, atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului şi
Susţinătorul tuturor lucrurilor, iar pe de altă parte, materialul mort, pe care oamenii l-au prelucrat în
idoli. Cum se face că astfel de lucruri de nimic servesc ca obiecte de adorare? Apostolul Pavel dă răspuns
în Romani 1:18-23. Omul care i-a întors spatele lui Dumnezeu este orb; el îşi găseşte bucuria şi satisfacţia
sa în întuneric. Numai harul lui Dumnezeu îl poate conduce la lumină.

Versetele 9-11

În aceste versete găsim trei îndemnuri de a ne încrede în Domnul. Dacă primele două se adresează lui
Israel şi Casei lui Aaron, al treilea îl putem considera ca adresându-se nouă, pentru că noi năzuim să
umblăm în teamă de Domnul.

În Vechiul Testament, mai ales în Cartea Psalmilor, Duhul Sfânt dă încrederii în Dumnezeu un loc
deosebit. Domnul doreşte ca noi să-L onorăm printr-o încredere deplină. Nu este aceasta ceea ce aşteaptă
părinţii de la copiii lor? Deşi părinţii pot greşi şi nu pot conduce întotdeauna lucrurile în aşa fel cum ar
dori ei, găsim în Tatăl nostru ceresc dragoste, putere şi călăuzire deplină, dar şi atotştiinţă cu privire la
viitor. El are totul în mâna Sa: oamenii, împrejurările, timpul etc. El face ca totul să lucreze spre binele
celor ce-L iubesc (Romani 8:28). Concluzia celor trei versete este: „El este ajutorul lor şi scutul lor.“ Ce
îmbărbătare de a ne încrede în orice situaţie în Domnul!

Versetele 12-18

„El va binecuvânta pe cei care se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari.“ Aceasta este tot o
îmbărbătare pentru cei temători de Dumnezeu: ei pot conta pe binecuvântarea Domnului. În
repartizarea binecuvântărilor, Dumnezeu nu face nicio deosebire între mare şi mic, pentru că „nu este
părtinire“ (Coloseni 3:25). Decisiv pentru El este teama de Dumnezeu. În această situaţie vedem ce
valoare are aceasta în ochii Lui: „ ...dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl
ascultă“ (Ioan 9:31).

Binecuvântarea Domnului cu privire la temerea de Dumnezeu o putem observa în următoarele versete:


„lungeşte zilele“, ea este: „un izvor de viaţă“, ea este „îndrumarea înţelepciunii“ (Proverbe 10:27; 14:27;
15:33 etc.).

© www.comori.org 102
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 115-117

În versetul 12 citim: „Domnul Şi-a amintit de noi: El va binecuvânta.“ Ştim că El Se gândeşte la noi; dar
dacă această cunoştinţă este doar în cap, inima nu este atinsă de această realitate. Cât de diferit arată
lucrurile, dacă ne aducem aminte că Cel atotputernic, care dispune peste tot şi care ne iubeşte, Se
gândeşte la noi!

Psalmul 116

Versetele 1-2

La fel ca alţi psalmi, şi acesta face referire la rămăşiţa din Împărăţia de o mie de ani. Ea aduce cu
mulţumire o jertfă de laudă şi cheamă Numele Domnului. Dar se gândeşte şi la experienţele prin care a
trecut. Deşi gândurile exprimate aici fac referire la acel timp viitor, totuşi putem deduce de aici unele
lucruri care ne servesc spre învăţătură şi îmbărbătare.

Unele cuvinte se adresează direct inimilor noastre: „Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea Îl voi chema
în tot timpul zilelor mele.“ Faptul că Tatăl nostru ceresc Îşi pleacă urechea, pentru a ne asculta
rugăciunile, este foarte preţios. Da, El „a auzit glasul meu, cererile mele“. Aceasta nu vrea să spună că El
ne ascultă imediat fiecare rugăciune a noastră; numai El cunoaşte când este momentul potrivit. Să lăsăm
în mâna Sa timpul şi modul în care va răspunde; pentru noi ar trebui să fie suficient că El aude cererea
noastră. Încrederea noastră faţă de El şi faţă de dragostea Sa ne va ajuta să aşteptăm în linişte răspunsul
Lui.

Versetele 3-11

Al treilea verset se referă la marele necaz, prin care va trece rămăşiţa credincioasă. De câte ori vor
exclama aceşti iudei credincioşi în frica lor: „Te rog, Doamne, scapă-mi sufletul“! Dumnezeu va asculta
cererea lor, iar sufletul întristat se va putea întoarce la odihna sa.

Această odihnă este preţioasă pentru inimă; ea există dacă privim încercările ca venind de la Dumnezeu
şi primim ascultarea din mâna Sa; versetul 8 ilustrează acest gând. Domnul a făcut totul: El a salvat
sufletul de la moarte, ochii de lacrimi, picioarele de cădere. Ferice de credinciosul care are o astfel de
încredere în El! Noi suntem mereu în pericol; duşmanul vrea să ne facă rău şi prin căderea noastră să
aducă ruşine asupra Numelui Domnului. Dacă nu cădem, atunci aceasta se datorează Domnului; El ne-a
păzit piciorul de cădere. Când vom ajunge la ţintă fără să fi căzut, atunci vom recunoaşte mulţumitori: a
fost harul Său!

Versetele 12-19

Versetul 12 conţine un gând care s-a ridicat deja în unele inimi credincioase: după ce Domnul a făcut un
lucru atât de mare şi de minunat pentru mine, şi mereu îşi revarsă bunătatea Sa asupra mea, cum aş
putea să-i răsplătesc binefacerile? În relaţiile cu oamenii, o astfel de intenţie este de la sine înţeles, dar
cum trebuie să ne comportăm faţă de Dumnezeu?

Răspunsul din versetul 13 este de o frumuseţe înălţătoare. Psalmistul, călăuzit de Duhul Sfânt, spune:
„Voi înălţa paharul mântuirii şi voi chema Numele Domnului.“ Mijlocul prin care Îi putem răsplăti
Domnului toate binefacerile Sale, ni-l dă El Însuşi; El spune: ia fără oprire; apleacă-te şi ia mai mult din
râul harului Meu!

Versetul 15 ne permite să recunoaştem simţămintele Domnului faţă de ai Săi, care au trebuit să sufere
moartea de martiri. Faptul că lumea a putut dispune cum i-a plăcut de ei, ar putea trezi impresia că

© www.comori.org 103
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 115-117

Dumnezeu nu Se interesează de ei, dar fidelitatea lor va fi răsplătită cu cununa vieţii (Apocalipsa 2:10).

Psalmul 117

Acest psalm, în ciuda faptului că este scurt, are un conţinut preţios. Şi aici este îndemnat nu numai Israel
să-L laude pe Domnul, ci toate naţiunile. Este remarcabil, că Dumnezeu Îşi extinde bunătatea Sa asupra
tuturor oamenilor. Secole de-a rândul, Israel a fost singurul popor, în mijlocul căruia El a vrut să
locuiască, naţiunile nefiind în favoarea Sa. Acum însă, când s-a împlinit lucrarea mare a lui Hristos pe
Golgota, nu mai există zidul de despărţire între Israel şi naţiuni. Este una din minunile harului şi
bunătăţii lui Dumnezeu faptul că naţiunile, care odinioară îi erau străine, pot acum să exclame: „Pentru
că mare este bunătatea Lui faţă de noi.“ Într-adevăr, numai Hristos a putut face o astfel de schimbare.
Cuvintele: „Adevărul Domnului rămâne pentru totdeauna“ în gura popoarelor, care de când sunt au
ştiut numai de minciună şi înşelătorie, răsună imens şi minunat în urechile noastre. Când Hristos va
intra în Împărăţia Sa, întunericul, nedreptatea şi violenţa vor trebui să dea înapoi, iar urmarea va fi
supunerea sub sceptrul Său.

© www.comori.org 104
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 118

Psalmul 118
Versetele 1-9

Cât de adesea este amintită în Psalmi bunătatea lui Dumnezeu! Duhul Sfânt este acela care ne-o aduce
mereu înaintea ochilor. Dumnezeu este bun, „bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna“, citim în repetate
rânduri; a se vedea în mod deosebit Psalmul 136. Omul este obiectul acestei bunătăţi permanente, şi
totuşi, cât de adesea trece pe lângă ea fără să se gândească! Dar neţinând cont de această lipsă de
mulţumire, Dumnezeu permite să curgă şuvoiul bunătăţii Sale; un exemplu grăitor despre aceasta este
poporul Israel. Toată istoria lui, din Egipt până la intrarea în Împărăţia de o mie de ani, dovedeşte că
Dumnezeu este bun şi îndurător. Neascultarea poporului, idolatria lui şi ceea ce a fost foarte rău şi grav:
respingerea şi răstignirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu au putut să afecteze această bunătate; ea nu
se odihneşte până nu aduce acolo unde vrea ea să aibă obiectul favorii ei. Acest Dumnezeu bun este
Tatăl nostru, şi aceeaşi răbdare şi îndelungă-răbdare, pe care le-a arătat faţă de Israel, ne întâmpină şi pe
noi astăzi. Să fim mai conştienţi de acest fapt!

Versetele 10-13

Aceste versete ne dau o ilustrare a modului în care satan aduce în străduinţa lui pe un credincios la
cădere.

Cele care îl ajută sunt multe: „Mă înconjuraseră ca nişte albine.“ Să numim câteva: plăcerea cărnii,
plăcerea ochilor, lăudăroşia vieţii – lumea cu nenumăratele ei ispite şi distracţii.

Ar fi prea mult ca să le enumerăm pe toate; totuşi, vrem să le trecem în revistă pe câteva care par lucruri
nedăunătoare, pe care duşmanul sufletelor noastre le foloseşte pentru a ne împiedica în părtăşia cu
Domnul. În vârful lor stă aşa-numita literatură inofensivă. Mulţi credincioşi nu-şi dau seama că
îndepărtarea de părtăşia cu Domnul, îngrijită până atunci, îşi are începutul la alegerea unei cărţi, a unei
„reviste ilustrate“ etc. Prin asemenea lucruri şi altele, lumea pătrunde în inimă şi cauzează pagube
imprevizibile. Să nu scoatem armele împotriva acestor duşmani? David i-a nimicit pe duşmanii săi în
Numele Domnului. Mulţumiri fie aduse Domnului, aceste mijloace ne stau şi nouă la dispoziţie (Efeseni
6:10-12). Înarmaţi cu toată armura lui Dumnezeu, putem să ne împotrivim vicleniilor duşmanului.

Versetele 14-21

„Domnul este tăria mea şi cântarea mea şi El a devenit mântuirea mea.“ Aceste cuvinte, ca şi continuare
a versetelor precedente, ne amintesc de cuvintele lui Neemia: „ ...nu vă întristaţi, pentru că bucuria
Domnului este tăria voastră.“ În realitate, acolo se află izvorul puterii pentru credincios. Este de temut că
unii copii ai lui Dumnezeu nu au descoperit încă acest izvor. Mulţi cred că se află în lupta împotriva
păcatului şi suferă astfel numai dezamăgiri. Ei încă nu au recunoscut, că puterea se găseşte doar în
Domnul. Psalmistul a fost conştient de neputinţa sa; de aceea exclamă: „dreapta Domnului face fapte
mari!“ De-am fi şi noi convinşi de acest lucru şi, fiind conştienţi de ce este şi face El, să stăm în
apropierea Domnului şi să ne bucurăm. Aici se află tăria noastră.

În versetul 18 avem disciplina ca pedeapsă, aşa cum trebuie să o folosească Domnul uneori pentru
educarea alor Săi. Prin aceasta se deschid „porţile dreptăţii“, iar rezultatul este: „voi lăuda pe Domnul.“
© www.comori.org 105
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 118

Versetele 22-29

Versetul 22 indică spre Domnul Isus. El este piatra pe care au lepădat-o zidarii lui Israel, piatra din capul
unghiului, pe care L-au dat deoparte dispreţuitor şi la sfârşit L-au respins; în Matei 21:42, Domnul Însuşi
Se referă la aceasta. Mai târziu, Petru preia acest verset în vorbirea sa către mai-marii poporului şi îl
repetă în prima sa epistolă, capitolul 2, versetele 6-8. În timp ce această piatră este „valoarea cea mai
mare“ pentru cei care cred, ea înseamnă judecată pentru necredincioşi. Pentru ei, ea este „o piatră de
poticnire şi o stâncă de cădere“. Să-i mulţumim Domnului că El ne-a deschis ochii şi ne-a făcut capabili
să recunoaştem această „valoare mare“. Da, şi noi putem să spunem: „este minunat în ochii noştri“.

Cuvintele de încheiere ale acestui psalm ne conduc iarăşi cu gândul la momentul instituirii Împărăţiei de
o mie de ani. „Doamne, dă prosperitate, Te rog!“ Şi imediat urmează răspunsul: „Binecuvântat fie cel
care vine în Numele Domnului!“ Hristos apare pentru ridicarea Împărăţiei Sale de pace.

© www.comori.org 106
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

Psalmul 119
Versetul 1

Psalmul 119 deţine o poziţie unică în cartea pe care o cercetăm. Chiar şi structura lui este diferită de cea a
altor psalmi, fără să amintim că are 176 versete. El este împărţit în 22 paragrafe; literele de început ale
acestor paragrafe corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic; (a se vedea nota de subsol, Biblia,
traducerea GBV 2001). Mai departe în cercetarea lui vom observa că psalmistul foloseşte şapte expresii
diferite pentru a denumi Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume Lege, mărturii, rânduieli, hotărâri, porunci,
judecăţile dreptăţii, Cuvântul. Conform autorului H.R., însemnătatea acestor expresii este următoarea:
Lege: reguli divine, desăvârşite pentru umblare; mărturii: expresia voii lui Dumnezeu; rânduieli:
expresia autorităţii divine, căreia omul trebuie să i se supună; hotărâri: principii şi învăţături, pe care
Dumnezeu i le recomandă omului; porunci: cerinţe stabilite; judecăţile dreptăţii: principii instituite de
Dumnezeu, ca Cel suveran, după care El acţionează fără greş; Cuvântul: descoperirea gândurilor lui
Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile. – În primul rând sunt numiţi ca fericiţi cei care sunt „fără vină
pe cale, care umblă în legea Domnului“.

Versetele 2-8

Păzirea mărturiilor lui Dumnezeu şi a-L căuta „din toată inima“ sunt principiale în viaţa credinciosului.
Dar dacă vrem să păzim mărturiile Sale, trebuie să le cunoaştem, şi aceasta este numai atunci posibil
când citim Cuvântul Său şi cugetăm asupra lui.

„Tu ai poruncit rânduielile Tale, ca să fie păzite cu grijă“; cu acest scop ne sunt ele date. Dar nu ne
surprindem uneori asupra faptului că citim Cuvântul lui Dumnezeu fără să gândim într-adevăr la
păzirea lui? Credinciosul serios vede necesitatea să ţină strâns la învăţăturile Sfintei Scripturi; el exclamă
împreună cu psalmistul: „O, de-ar urmări căile mele să păzească hotărârile Tale!“ El a învăţat că părtăşia
cu Domnul poate fi savurată numai cu această condiţie. Cum ai putea merge şi să fii una cu El, când nu
dai atenţie învăţăturilor Cuvântului Său?

Şi lauda cu o inimă sinceră este o urmare logică a păzirii sârguincioase a rânduielilor Sale. Bucuria care
însoţeşte ascultarea de Cuvântul Său, umple atunci inima şi noi Îl slăvim pe Dumnezeu.

Versetele 9-16

În versetul 9, omul este văzut la începutul carierei sale. Este foarte important ce cale alege. Nenumăraţi
oameni, chiar şi mulţi copii ai unor părinţi credincioşi, nu au luat în considerare acest fapt; ei nu s-au
lăsat ocrotiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, au greşit intrarea pe calea dorită de Dumnezeu şi s-au
îndepărtat tot mai mult de El. Cine ar putea să măsoare paguba care a apărut dintr-o asemenea rătăcire?
Supărare, dezamăgiri, poate chiar lacrimi amare au fost rezultatul alegerii greşite la începutul căii.

Şi totuşi, câtă osteneală Îşi dă Domnul pentru a atenţiona şi a conduce pe tânăr! „Ascultă, fiul meu, şi
primeşte cuvintele mele, şi anii vieţii tale se vor înmulţi. Te voi învăţa calea înţelepciunii, te voi conduce
pe cărările dreptăţii“ (Proverbe 4:10-11).

Versetele 10 şi 11 din acest capitol ne arată ce depinde de noi: „Te-am căutat din toată inima mea“; şi:

© www.comori.org 107
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

„Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.“

Versetele 17-24

„Deschide-mi ochii, şi voi vedea lucrurile minunate care sunt în legea Ta!“ Când oamenii necredincioşi
citesc Sfânta Scriptură, ei nu văd în ea niciun lucru minunat, ei sunt orbi şi nu pot deosebi ce vrea
Dumnezeu să ne descopere în bunătatea Lui. Ca om temător de Dumnezeu, psalmistul a bănuit ceva din
lucrurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu şi dorea să se bucure mai mult de ele.

Rezultatele morale ale acestui Cuvânt în inimile credincioşilor sunt de fapt lucruri minunate. Ce lucrează
teama de Dumnezeu, sinceritatea şi exactitatea în viaţa unui om, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu? El
trăia înainte în întuneric, găsea plăcere în păcat, minciună şi înşelăciune; dar acum, viaţa lui este ca
transformată. El poate trăi lucruri minunate în legătură cu principiile divine.

Psalmistul spune mai departe: „Mărturiile Tale, de asemenea, sunt desfătarea mea, sfătuitorii mei.“ Este
Cuvântul lui Dumnezeu şi sfătuitorul nostru? Dacă ne lăsăm conduşi de el, nu vom rătăci niciodată.
Credinciosul poate fi scutit de unele dureri şi de multe dezamăgiri în timp ce caută sfat în Sfânta
Scriptură.

Versetele 25-32

Versetul 26 mărturiseşte despre sinceritatea sufletului înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă
sinceritate din partea alor Săi. El cunoaşte toate căile noastre, chiar fără ca noi să i le facem cunoscut; dar
cât de uşor tindem noi să ascundem ceva înaintea Lui! O recunoaştere sinceră – nu doar admiterea unei
greşeli – deschide calea pentru binecuvântarea de sus. De asemenea ochii ne vor fi deschişi pentru o mai
bună înţelegere a prevederilor lui Dumnezeu. Nu rămâi la suprafaţă, ci te adânceşti, astfel ca umblarea
credinciosului să corespundă tot mai mult voii Domnului.

În versetul 30 auzim intenţia psalmistului de a merge pe calea credincioşiei. O astfel de decizie este de o
importanţă capitală în viaţa unui om; aceasta vedem şi la Daniel. „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu
se întineze“, şi el a şi realizat ce şi-a propus. Câtă binecuvântare şi cât folos au rezultat! De am putea să
spunem toţi cu psalmistul: „Rămân alipit de mărturiile Tale“!

Versetele 33-40

Aici avem în faţa noastră un om, care a ajuns la concluzia că el nu poate nimic fără Dumnezeu. În toate
versetele acestui capitol auzim o rugăminte din gura lui. O astfel de stare de inimă este plăcută
Domnului; voia proprie, adică independenţa de Domnul, este ca închinarea la idoli (1. Samuel 15:23).

„Pleacă-mi inima la mărturiile Tale şi nu la câştig!“ Cine citeşte sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu,
descoperă curând că binecuvântarea, adevărata mulţumire şi bucurie se află în păzirea Cuvântului şi nu
în alergarea după câştig. Unii copii ai lui Dumnezeu au trecut cu vederea importanţa acestui verset; ei s-
au rătăcit şi s-au străpuns cu multe dureri; a se compara cu 1. Timotei 6:10.

Cât de importantă este şi rugăciunea din versetul 37! Cuvântul „deşertăciune“ se referă la tot ce este
atrăgător în lume, după care oamenii în general râvnesc. „Deşertăciunea“ este unul din mijloacele
eficiente în mâna duşmanului, pentru a ne abate inima şi mintea de la adevăratele bunuri, pe care
Dumnezeu vrea să ni le dea.

Versetele 41-48

© www.comori.org 108
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

Este plin de îmbărbătare să vedem cum psalmistul aştepta ajutor numai de la Dumnezeu. Vedem aici
încrederea credinţei, o încredere care a marcat puternic viaţa lui David. Adeseori a fost înconjurat de cei
ce-l dispreţuiau, dar el nu s-a sprijinit pe înţelepciunea sa. Când a trebuit să dea răspuns acelor oameni,
el L-a rugat pe Dumnezeu să i-l dea, iar Dumnezeu l-a îndrumat cu ajutorul Cuvântului Său. David a
putut să afle deja atunci ceea ce ucenicilor li s-a întâmplat mai târziu: „ ...nu vă îngrijoraţi dinainte cu
privire la ce veţi spune..., pentru că nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt“ (Marcu 13:11).

Citim mai departe: „Şi voi umbla în loc larg, pentru că am căutat rânduielile Tale.“ Prin har putem să
facem şi noi astfel de experienţe. Înţelegem ce este acest „loc larg“, dacă citim textul din Ioan 14:23, unde
Isus spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el
şi vom locui la el.“ Acesta este locul larg al dragostei, în care ne putem mişca.

Versetele 49-56

În aceste versete vedem cum cel ce se teme de Dumnezeu este însufleţit de Cuvântul lui Dumnezeu, se
bazează pe el şi aşteaptă de la el fiecare binecuvântare. O astfel de încredere este un mare ajutor în
împrejurări vitrege. Ce înseamnă batjocura celor mândri, dacă ai Cuvântul lui Dumnezeu de partea ta?
Batjocura şi ironia sunt de scurtă durată, dar promisiunile lui Dumnezeu rămân veşnic. Ele sunt deja aici
jos o plăcere pentru oricine le respectă, iar ele îi dau în acelaşi timp putere pe cale. „Mi-am amintit de
judecăţile Tale de altădată, Doamne, şi m-am mângâiat.“

Într-adevăr, minunile lui Dumnezeu cu privire la Israel în trecut au devenit pentru mulţi copii ai lui
Dumnezeu încercaţi mângâiere şi îmbărbătare. Ei au fost întăriţi când au privit la bunătatea Sa, puterea
Sa şi îndurarea Sa faţă de un popor care i-a făcut atâtea probleme.

Psalmistul încheie acest pasaj cu cuvintele: „Aceasta mi-a fost pentru că am păzit legea Ta.“ Păzirea
învăţăturilor Dumnezeului nostru atrage după sine totdeauna binecuvântare şi bucurie.

Versetele 57-64

Noi nu cunoaştem autorul acestui psalm; dar dacă ne gândim la David şi la psalmii pe care i-a scris el,
atunci vedem în faţa noastră un bărbat care s-a străduit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Atenţia lui,
toată fiinţa lui erau îndreptate spre aceasta. El avea dorinţa fierbinte de a păzi rânduielile Domnului.
Aceasta a fost partea lui, bunul lui cel mai mare.

În pasajul citit este o învăţătură pentru noi toţi. Deseori, datorită obişnuinţei cu Cuvântul lui Dumnezeu
suntem uneori aşa de superficiali. Psalmistul s-a gândit la căile lui, ca ele să fie în concordanţă cu
poruncile lui Dumnezeu. El adaugă: „Sunt tovarăşul tuturor celor care se tem de Tine şi al celor care
păzesc rânduielile Tale.“ O, de ar cugeta toţi credincioşii la aceste cuvinte, în mod deosebit cei mai tineri,
care, fără să se gândească umblă cu oamenii care gândesc lumeşte! „Fiul meu, ia aminte la cuvintele
mele, pleacă-ţi urechea la spusele mele ... păstrează-le în adâncul inimii tale!“ (Proverbe 4:20-21).

Versetele 65-72

Dacă ar trebui să dăm un titlu acestui pasaj, desigur am scrie: Binecuvântarea rezultată din smerire.
Observăm la psalmist că el a experimentat această binecuvântare; de aceea a putut să spună: „Tu i-ai
făcut bine slujitorului Tău, Doamne, după Cuvântul Tău.“ Mai înainte a ales o cale greşită, dar
Dumnezeu în harul Său a mers după el şi l-a îndreptat. Într-adevăr, a fost bunătatea din partea
Domnului. Învăţăm de aici că bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie văzută doar în acele lucruri pe care
omul de obicei le preţuieşte, ca de exemplu sănătate, câştig bun, viaţă de familie frumoasă ş.a.m.d. Cel

© www.comori.org 109
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

mai preţios bun este fără îndoială bunul mers al sufletului, iar Domnul Se ocupă permanent de noi în
această privinţă. Un mijloc folosit adesea în mâna Sa este smerirea. Trebuie să ni se aducă mereu aminte
că noi în noi înşine nu suntem nimic şi că nu putem nimic de la noi înşine. „Şi ce lucru ai tu, pe care să
nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?“ (1. Corinteni 4:7).

Din fire, omul este încrezut şi arogant. Care este starea credincioşilor? Spre ruşinea noastră trebuie să
recunoaştem că aceste caracteristici joacă în viaţa noastră un rol mai mare decât bănuim. Să ne gândim
numai la „eul“ adesea lezat, pentru a arăta că uneori suntem foarte aroganţi şi mândri. Dar aroganţa şi
mândria sunt unele din cele mai grave piedici în dezvoltarea vieţii duhovniceşti în credincios. Dacă nu
condamnăm din temelie aceste lucruri şi nu ne judecăm când am greşit în această privinţă, atunci
ocupăm un loc important, şi anume un loc care Îi aparţine doar Domnului Isus. El vede aceste piedici; El
doreşte să ne elibereze de ele, şi pentru aceasta foloseşte smerirea. Mulţi copii ai lui Dumnezeu au fost
duşi pe o astfel de cale, şi după ce au avut parte de binecuvântarea care este în legătură cu această cale,
au slăvit împreună cu psalmistul: „Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale.“

Versetele 73-80

„Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte şi că din credincioşie m-ai smerit.“ Aceste cuvinte sunt o
urmare logică a versetelor cercetate (67 şi 71). După ce psalmistul a recunoscut: „Este bine pentru mine
că am fost smerit“, ajunge la concluzia că judecăţile Domnului sunt drepte. Pentru credincios este un
câştig, când nu permite ca încercările să treacă peste el ca ceva întâmplător; şi în cazul în care va avea
parte de smerire, în inima sa nu se va ridica amărăciune, dacă ia încercările din mâna Tatălui său ceresc.

Unii copii ai lui Dumnezeu s-au maturizat tocmai prin smerire. Poate, oamenii au provocat aceasta, dar
ei au fost doar unelte în mâna Domnului, pentru a conduce la acest lucru. Este posibil să fi fost oameni
din lume sau credincioşi, dar mijlocul în sine nu are nicio valoare. Noi ştim că Domnul vrea să ne
formeze prin astfel de mijloace, să ne binecuvânteze şi să ne conducă mai departe în credinţă şi în
dependenţă de El.

Versetele 81-88

Din versetele citite se deduce că psalmistul a trecut printr-o adâncă şi grea încercare. Expresia „mi se
sfârşeşte“ (sau „mi se topesc“) din versetele 81 şi 82 şi comparaţia cu „un burduf pus în fum“ indică spre
încercări adânci ale sufletului. Oare a stat scriitorul acestui psalm sub o pedeapsă de la Dumnezeul său
sau a avut încercarea lui un alt caracter? Nu ştim, dar este sigur că el a căutat ajutorul nu la sine, nici la
oameni, ci el s-a încrezut doar în Dumnezeul său, al cărui Cuvânt era singura lui mângâiere. Vedem în
exemplul pus înaintea noastră cât de preţioasă este partea credinciosului. În situaţia cea mai dureroasă,
chiar când întunericul pare să-l împresoare, el poate să se uite în sus şi să înţeleagă că soarele dragostei,
al bunătăţii şi al harului lui Dumnezeu nu a încetat să strălucească.

Versetele 85-87 îşi găsesc o ilustrare preţioasă în istoria lui Daniel. Duşmanii lui i-au săpat o groapă şi
credeau că şi-au atins scopul (Daniel 6). Dar acest om credincios s-a încrezut în Dumnezeu şi a fost
eliberat.

Versetele 89-96

Viaţa credinciosului este plină de schimbări; el trăieşte anumite faze, prin care creşterea lui interioară
trebuie să fie stimulată. Domnul, ca un educator înţelept, ştie că nu este bine pentru noi dacă avem
numai aşa-numite zile bune. Dar El Se pune şi în situaţia noastră, când vin încercări peste noi; a se
compara cu Isaia 63:9. Psalmistul a experimentat ceva asemănător. În pasajul anterior l-am văzut în mare

© www.comori.org 110
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

strâmtorare, dar aici a răsuflat uşurat, pentru că întunericul ce-l înconjura s-a împrăştiat. El a exprimat
aceasta în versetul 92: „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în necazul meu.“ Cât de bine
vedem aici valoarea şi acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu în timpuri de încercare!

Versetul 93 ne arată un alt rezultat al eficienţei Cuvântului pentru cel care a învăţat să-l preţuiască:
„Niciodată nu voi uita rânduielile Tale, pentru că prin ele m-ai făcut să trăiesc.“ Asemenea expresii în
Sfânta Scriptură dovedesc în modul cel mai clar ce avantaj are acela care îşi găseşte plăcerea în Cuvântul
lui Dumnezeu.

Versetele 97-104

Aceste versete ne arată din nou valoarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru credincios şi influenţa pe care
o are acesta asupra aceluia care îl citeşte cu atenţie şi respect. Această influenţă nu este trecătoare sau
superficială, ci ea acţionează practic în viaţa zilnică. În primul rând este subliniată aici înţelepciunea. Nu
este această virtute o urmare naturală a cugetării la Cuvântul lui Dumnezeu? Această înţelepciune este
mai bună decât orice înţelepciune omenească, căci ea vine de la Dumnezeu.

În versetul 101 găsim legături de cea mai mare importanţă. Nu este indiferent în ce stare de suflet ne
preocupăm cu Cuvântul lui Dumnezeu. Presupunem că toţi copiii lui Dumnezeu îl citesc; dar cât de
diferit este efectul acestuia în viaţa fiecăruia! La unul poate aduce roadă; lumina lui străluceşte înaintea
oamenilor (Matei 5:14-16) şi Domnul este preamărit prin aceasta. Celorlalţi trebuie să le strige: „Trezeşte-
te tu, care dormi“ (Efeseni 5:14). De aceea să luăm aminte în mod deosebit la acest verset 101!

Versetul 105

Am văzut că ne păzim picioarele de orice cale rea, dacă păzim Cuvântul lui Dumnezeu şi ne aşezăm sub
influenţa lui binecuvântată. Aici avem înaintea noastră mult cunoscutul verset: „Cuvântul Tău este o
candelă pentru piciorul meu şi o lumină pe cărarea mea.“ Ferice de omul la care aceste cuvinte sunt
realitate! Găsim o paralelă la acest verset în Ioan 11:9-10: „ ...dacă umblă cineva noaptea, se împiedică,
pentru că lumina nu este în el.“ Totuşi, cine citeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi îl asimilează, merge
înainte cu paşi siguri, iar cărarea lui este plină de lumină. Desigur, el nu va fi înţeles de aceia care merg
pe propriile lor cărări, dar acesta are de-a face cu Domnul lui, căruia vrea să-i fie pe plac. Cât de
preţioasă este asigurarea că Domnul ne luminează cărarea noastră şi astfel nu suntem în pericol să ne
împiedicăm sau chiar să cădem! Repetăm: mijlocul este Cuvântul Său, pe care îl avem în mâini şi cu care
putem veni în contact în fiecare zi.

Versetele 106-112

Scriitorul acestui psalm a învăţat să preţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. El i-a devenit foarte important şi
a jurat să-l ţină. Găsim o prezentare frumoasă a gândului exprimat aici în Daniel 1:8: „Dar Daniel a
hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului...“ Acel împărat păgân şi
chiar şi oamenii care l-au înconjurat n-au putut să înţeleagă gândirea unui israelit credincios; astfel,
Daniel a rămas singur cu cei trei prieteni ai săi. Dar el a fost foarte hotărât să realizeze intenţia sa,
indiferent cât l-ar costa. Ca şi psalmistul, şi Daniel ar fi putut spune: „Mărturiile Tale îmi sunt moştenire
pentru totdeauna, pentru că ele sunt bucuria inimii mele.“

Vedem aici că ascultarea şi bucuria sunt legate între ele, un fapt ce îl găsim adeverit în epistola către
Filipeni: „Fiţi împreună-imitatori ai mei“ şi „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!“ (Filipeni 3:17; 4:4). Un
creştin cu frica lui Dumnezeu pune în practică ambele: ascultarea de voia lui Dumnezeu, iar ca urmare a
ascultării rezultă bucuria în Domnul.

© www.comori.org 111
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

Versetele 113-120

Psalmistul a fost un om sincer; de asemenea era o bucurie pentru el ca să cugete la Cuvântul lui
Dumnezeu. Dar cu cât trăia mai mult în teamă de Dumnezeu, cu atât mai mult se forma o prăpastie între
el şi cei cu inima prefăcută.

Într-o lume plină de pericole şi duşmani avem un adăpost: este Domnul (versetul 114). În ziua cea rea, El
ne va ascunde în coliba Sa şi ne va păstra ascunşi în taina cortului Său; a se vedea Psalmul 27:5. Chiar
dacă duşmanul ar trage cu săgeţile sale de foc, Domnul Însuşi este scutul şi protecţia noastră. Condiţia
pentru aceasta este de a sta în apropierea Lui.

Versetul 115 permite să recunoaştem dorinţa psalmistului de a păzi poruncile Dumnezeului său; dacă
influenţa celor răi era o piedică pentru el, psalmistul nu a vrut să-i aibă în apropierea sa. Aceasta ne
aminteşte de cuvintele apostolului Pavel în 1. Corinteni 15:33: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“, o
realitate ce dorim să o punem în mod deosebit înaintea ochilor celor tineri.

Versetele 121-128

În acest pasaj, psalmistul se numeşte slujitorul Domnului (a se vedea versetele 122, 124, 125) şi astfel a
făcut judecată şi dreptate. Cu toate că acestea stăteau pentru el în legătură cu domnia lui Dumnezeu pe
pământ, totuşi înţelegem că aceste virtuţi se cuvin fiecărui credincios. Ele stau în contrast puternic cu
ceea ce se întâmplă în lume; dar ele sunt în concordanţă cu fiinţa Aceluia de care aparţinem.

După ce psalmistul a putut spune cu bună conştiinţă: „Am făcut judecată şi dreptate“, a putut să
adreseze cu libertate următoarea rugăciune spre Dumnezeu: „Fii garantul slujitorului Tău spre bine...
Lucrează pentru slujitorul Tău după bunătatea Ta... Eu sunt slujitorul Tău; dă-mi pricepere.“ Avem aici
un principiu, pe care nu ar trebui să-l trecem cu vederea, şi anume starea celui care se roagă, atât în
privinţa duhovnicească, cât şi în cea practică, trebuie să fie în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu; a
se compara Ioan 15:7. Nu rămân unele rugăciuni fără răspuns tocmai datorită lipsei de sinceritate faţă de
Domnul?

Versetele 129-136

„Mărturiile Tale sunt minunate, de aceea le păzeşte sufletul meu.“ Acest gând al psalmistului acţionează
ca o îmbărbătare pentru noi, ca să citim cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu şi să cugetăm la el. Vrem să
ne punem întrebarea: Este acest Cuvânt într-adevăr minunat pentru noi? Putem spune din experienţă:
„Descoperirea cuvintelor Tale luminează, dând pricepere“? Dacă intrarea în descoperirea Cuvântului lui
Dumnezeu aduce un asemenea rezultat, cu cât mai mult cunoaşterea Cuvântului ca întreg!

Versetul 133 ne arată mai departe că paşii celui drept sunt întăriţi prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Credinciosul care se lasă învăţat prin Cuvânt nu va rătăci; el merge pe o cale dreaptă, pentru că acest
Cuvânt este o candelă pentru piciorul său şi o lumină pe cărarea sa; a se vedea şi Proverbe 3:23. Putem
învăţa de aici că depinde de noi într-o anumită măsură să mergem cu paşi siguri prin această lume şi să
rămânem ocrotiţi de căile care ar necinsti Numele Domnului şi care pe noi ne-ar duce numai la
dezamăgire.

Versetele 137-144

Dreptatea lui Dumnezeu formează obiectul principal al acestui pasaj. Ea este o parte a fiinţei lui
Dumnezeu: „Tu eşti drept, Doamne“ şi „Dreptatea Ta este dreptate pentru totdeauna“. Psalmistul nu

© www.comori.org 112
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

simţea nicio teamă la gândul prezenţei unui Dumnezeu drept, pentru că ţinea rânduielile Lui. O astfel de
stare de inimă este întotdeauna partea aceluia care trăieşte în teamă de Dumnezeu. Dreptatea lui
Dumnezeu nu mai acţionează înfricoşător pentru el, căci năzuinţa lui este de a fi plăcut lui Dumnezeu.
El trăieşte în lumină, şi anume în acea lumină care dezvăluie totul. Nu este măreţ şi minunat, că oameni
născuţi în păcat şi înconjuraţi de o lume păcătoasă găsesc bucurie să se preocupe cu dreptatea lui
Dumnezeu? Aceasta poate să se întâmple numai datorită faptului că Dumnezeu este în acelaşi timp plin
de har şi îndurător; a se vedea Exod 34:6. Dar El aşteaptă de asemenea de la toţi, care doresc să se
apropie de El, să păzească poruncile Lui. Israelitul, care trăia în vechiul legământ după Lege, avea
promisiunea vieţii; a se vedea şi Luca 10:28.

Versetele 145-152

În aceste versete vedem un om drept, care se încredea pe deplin în Dumnezeu. Fiind conştient de
neputinţa sa, a strigat către El şi a folosit expresii care arată sinceritatea inimii sale. Un astfel de
sentiment de dependenţă este foarte important pentru credincioşi. Noi suntem înclinaţi, poate mai mult
decât bănuim, să vorbim şi să acţionăm de la noi înşine. Astfel s-au spus unele cuvinte necugetate şi s-a
scris câte o scrisoare care mai bine nu ar fi fost trimisă. Din noi înşine, din inimile noastre greşite nu
poate ieşi ceva bun. Ferice de credinciosul care a văzut aceasta şi se teme de sine însuşi! El spune cu
psalmistul: „Strig către Tine; salvează-mă şi voi păzi mărturiile Tale.“ Vorbind de această salvare nu
trebuie să ne gândim neapărat la un pericol fizic; cel care se ruga cerea mult mai mult: să fie păzit de a
preţui puţin mărturiile Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva lui Dumnezeu. De am
fi asemenea acestui credincios!

Versetele 153-160

În cercetarea acestui psalm nu trebuie să pierdem din vedere că cel drept, care vrea să păzească cerinţele
Domnului şi se bazează pe Cuvântul Său, reprezintă rămăşiţa iudaică a sfârşitului. În acelaşi timp
vedem în persecutori şi asupritori pe antihrist şi aliaţii săi. Nu vrem de asemenea să uităm că Hristos Se
face una în duh cu cei credincioşi Lui. El a fost adevărata rămăşiţă în mijlocul poporului Său, şi astfel a
suferit mult din partea asupritorilor Săi. El putea spune în adevăratul sens al cuvântului: „Priveşte la
suferinţa mea şi scapă-mă, pentru că nu am uitat legea Ta.“ Dar în ceea ce priveşte pe cei fărădelege,
salvarea este departe de ei, pentru că ei nu se interesează de poruncile lui Dumnezeu. Dar cei drepţi
iubesc Cuvântul Său şi stau deoparte de cei necredincioşi, ceea ce le va aduce binecuvântarea lui
Dumnezeu.

Să privim şi la versetul 160! Cuvântul lui Dumnezeu nu constă din diferite adevăruri, ci el este un întreg:
„Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17).

Versetele 161-168

„Mă bucur de Cuvântul Tău ca unul care găseşte o pradă mare.“ De am putea să spunem cu toţii din
inimă aceste cuvinte! Psalmistul nu numai că a citit Cuvântul şi a cugetat la el, ci a făcut experienţa
binecuvântată că acela care îşi îndreaptă viaţa după el, are o mare pace. În Cuvânt sunt ascunse bogăţii şi
comori, dar numai cine face din Cuvântul lui Dumnezeu dreptarul vieţii sale, le descoperă.

Găsim un gând asemănător în Isaia 48:18: „O! Dacă ai fi ascultat de poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi
fost ca un râu şi dreptatea ta ca valurile mării.“ Această pace preţioasă este inclusă în comorile care se
află în legătură cu ţinerea poruncilor Domnului. Savurăm noi această pace chiar şi în mijlocul neliniştii
acestui veac şi în greutăţile de pe cale? Dacă nu, atunci să aruncăm o privire în trecut şi în inimile
noastre! Poate vom găsi acolo cauza acestui fapt.
© www.comori.org 113
Ce ne spun Psalmii? Psalmul 119

Versetele 169-176

Ajunşi la ultimul pasaj al acestui psalm lung şi important, să încercăm să observăm intenţia Duhului lui
Dumnezeu, care a dat psalmistului aceste cuvinte. Chiar dacă Israel s-a rătăcit, inima lui a rămas totuşi
îndreptată spre legea Dumnezeului său. Eliberarea definitivă din partea Domnului nu a avut încă loc,
dar poporul va fi reabilitat în interior prin necazuri grele prin care va trebui să treacă. Astfel, calea spre
Dumnezeu este deschisă, de a se preocupa mai departe cu acesta şi de a savura binecuvântarea sub
domnia lui Hristos.

Aceste lucruri sunt pline de învăţătură pentru noi, deoarece aici vedem mijloacele de care S-a servit
Dumnezeu pentru a conduce credincioşii rătăciţi la reabilitare. Pe lângă diverse încercări, El foloseşte nu
rareori smerirea; a se vedea versetele cercetate 67, 71, 75. Versetele de încheiere ale psalmului dau
mărturie despre o încredere continuă, nezguduită în Dumnezeu. Împărăţia păcii promisă nu a început,
dar acea rămăşiţă nădăjduieşte în ajutorul lui Dumnezeu.

© www.comori.org 114
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 120-131

Psalmii 120-131
Psalmul 120

În cercetarea psalmilor ajungem acum la aşa-numita Cântare a treptelor. Ei poartă titlul: „O cântare a
treptelor“, pentru că au fost cântaţi cu ocazia sărbătorilor Domnului, când poporul se suia la Ierusalim (a
se compara cu Psalm 122:1-2). În aceşti psalmi vom observa mâhnirea sufletului în diverse stări,
corespunzător împrejurărilor prin care a fost condus poporul.

În versetele citite auzim plângerea unui om drept, care trebuia să stea un timp în Meşec şi să locuiască în
corturile Chedarului. Aceste două locuri se aflau în afara graniţelor Canaanului; Meşec în nordul,
Chedarul în estul ţării promise. Indiferent de ce punct cardinal era vorba, pentru un israelit credincios
era amarnic să trebuiască să trăiască dincolo de graniţele patriei sale, în mijlocul minciunii şi a
înşelăciunii. Cât de adesea a strigat el în strâmtorarea lui către Domnul!

În acest psalm auzim glasul rămăşiţei lui Israel, care jeleşte cu privire la răutatea lui antihrist. Dar
eliberarea va veni, aşa cum dă de înţeles versetul 4.

Psalmul 121

Cel drept ştie că ajutorul poate fi aşteptat numai de sus; el „vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi
pământul“. Duhul Sfânt foloseşte aceste cuvinte pentru a ne aminti de atotputernicia lui Dumnezeu.
Dacă El a putut chema la existenţă cerul cu miriadele sale de stele şi pământul cu toate lucrările
minunate de pe el, cu cât mai mult îl va putea ajuta pe cel lipsit de ajutor!

Cu asemenea exemple, Dumnezeu întâmpină credinţa noastră mică. Şi ce bine să ştim că Cel care ne
păzeşte nici nu dormitează, nici nu doarme! Preţioasă este şi indicaţia din versetul 3. Noi suntem într-o
lume plină de pericole şi ispite, iar duşmanul caută să ne aducă la cădere prin ele. Totuşi celui ce se teme
de Dumnezeu i se strigă: „Atunci vei umbla în siguranţă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni“
(Proverbe 3:23). Mai departe ni se spune aici: „Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul.“
Credinciosul care stă în apropierea Domnului poate afla adevărul preţios al acestui verset.

Psalmul 122

Versetele 1-2

Acest psalm ne arată sentimentele unui israelit credincios când se apropiau sărbătorile Domnului. După
cum ştim, toate aceste sărbători trebuiau să fie sărbătorite în Ierusalim, deoarece jertfele care se jertfeau
acolo erau în legătură cu templul şi altarul. În Deuteronom 12:13 citim: „Ia aminte să nu aduci arderile
tale de tot în orice loc pe care-l vei vedea, ci în locul pe care-l va alege Domnul într-una din seminţiile
tale, acolo să aduci arderile tale de tot şi acolo să faci tot ce îţi poruncesc eu.“

Dorim să amintim aici că gândurile lui Dumnezeu în legătură cu noi sunt scrise în Noul Testament (a se
vedea Evrei 13:12-15). Pentru noi, locul este în afara taberei religioase unde a fost scos Isus; acolo trebuie
să aducem jertfele noastre de laudă în legătură cu sărbătoarea Cinei la Masa Domnului. Având în vedere

© www.comori.org 115
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 120-131

un asemenea privilegiu, să ne bucurăm şi noi de fiecare dată când ne adunăm în jurul Persoanei
Domnului!

Versetele 3-9

Cum să punem în legătură versetul 1 al acestui psalm cu versetul 5? În primul, scriitorul vorbeşte despre
bucurie, în celălalt, despre judecată. Şi aici este vorba despre un principiu divin. Adevărata bucurie se
găseşte numai acolo unde se face o judecată dreaptă şi răul este dat afară. Când împăraţii din Ierusalim
s-au dedat slujbei idolatre, în cetate nu a domnit o bucurie pe placul lui Dumnezeu. „Tronurile de
judecată, tronurile casei lui David“ au fost îndepărtate amândouă în acelaşi timp; astfel, răul s-a putut
răspândi, iar templul a fost întinat. Ar fi fost cu totul altfel, dacă judecata s-ar fi făcut după gândurile lui
Dumnezeu! A se vedea Deuteronom 17:8-13.

Principiul amintit mai sus are şi astăzi deplină valabilitate în Adunarea lui Dumnezeu. La începutul
Faptelor Apostolilor vedem mare bucurie printre credincioşi, dar în acelaşi timp şi „tronurile de
judecată“ (capitolul 5:1-11). Cum stau lucrurile astăzi? Într-o adunare locală există de asemenea, vorbind
în imagini, „tronuri de judecată“. Ca urmare a efectului Duhului Sfânt, răul este descoperit şi osândit
cum vrea Dumnezeu (a se compara cu 1 Corinteni 5).

Psalmul 123

„Îmi ridic ochii spre Tine, care locuieşti în ceruri!“ Aceste cuvinte sunt binefăcătoare pentru inimă. La
cine ne înălţăm inimile, când trecem prin tristeţe şi durere, când vrem să ştim calea corectă sau chiar şi
atunci când suntem mulţumitori pentru nenumărate bunătăţi pe care le primim zilnic? Privirea se
îndreaptă mereu în sus, spre Acela care conduce soarta noastră.

Dar noi Îl cunoaştem altfel pe Dumnezeu decât israeliţii şi suntem într-o altă legătură cu El. Pentru ei, El
era Cel Atotputernic, care tronează în cer; pentru noi, dimpotrivă, El a devenit Tatăl nostru în Hristos
Isus. Noi stăm faţă de El într-o poziţie privilegiată, de copii iubiţi faţă de un Tată binevoitor.

Versetul 2 vorbeşte despre o relaţie sensibilă între rob şi stăpânul său (a se compara cu Psalmul 32:8).
Este preţios că putem să ne însuşim şi aceste cuvinte. Este o asemenea relaţie strânsă partea tuturor
credincioşilor? Cine doreşte şi îngrijeşte părtăşia cu Domnul, poate savura o astfel de relaţie strânsă.

Psalmul 124

Aici vedem într-un mod profetic rămăşiţa iudaică înainte de intrarea ei în Împărăţia de o mie de ani.
Aceşti iudei credincioşi privesc înapoi la timpul dureros de necaz, când li se părea că împotrivitorii i-ar fi
înghiţit de vii.

Expresiile folosite în versetele 3-5 sunt foarte puternice. Ele se referă la pericolele extraordinare prin care
acea rămăşiţă va trece: din afară strâmtorare din partea asirianului împreună cu alte naţiuni, iar în ţară
din partea antihristului. Primii au fost dintotdeauna duşmanii conspiratori ai lui Israel, iar al doilea,
profetul mincinos, este cel mai groaznic persecutor al tuturor celor care nu vor accepta semnele fiarei.
Dar în mijlocul acestor împrejurări foarte dure, aceşti iudei credincioşi privesc în sus la Domnul, iar
încrederea lor nu va fi dată de ruşine. Ei se pot lăuda: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat
pradă dinţilor lor!“

Versetul 7 cuprinde o ilustrare frumoasă a ceea ce şi noi putem experimenta când ne încredem în
Domnul. Cât de adesea întinde păsărarul, satan, în ascuns cursele sale – totuşi, în zadar pentru cel care

© www.comori.org 116
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 120-131

stă în apropierea Domnului!

Psalmul 125

Chiar dacă şi acest psalm se referă în mod deosebit la Israel, putem totuşi să vedem în el un gând foarte
preţios: „Cei care se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină...“ Ce valoare are
încrederea în Dumnezeu! Credinciosul care se încrede în El, nu este aruncat încoace şi încolo; el nu
tremură când aude o veste rea, pentru că ştie că Domnul stă peste toate şi poate ajuta. Ce preţioasă este o
asemenea încredere! Aşa cum am amintit deja, încrederea este strâns înrudită cu credinţa; amândouă
sunt de fapt strâns legate. Prin credinţă L-am cunoscut pe Domnul, şi prin credinţă creştem în
cunoaşterea Lui. Putem să înţelegem că în măsura în care Îl cunoaştem pe El creşte şi încrederea noastră.
El poate permite ca noi să trecem prin încercări, dar suntem convinşi puternic că El dirijează în
înţelepciunea Sa totul spre binele nostru; a se compara cu Romani 8:28.

Psalmul 126

Vom înţelege bine acest psalm dacă citim primul capitol al cărţii Ezra. Conform profeţiei lui Ieremia
(Ieremia 25:11), Iuda şi Beniamin au fost duşi la Babel, unde au trăit 70 de ani în captivitate. Când a
trecut acest timp, Domnul i-a poruncit împăratului Cirus să reconstruiască templul în Ierusalim şi să
trimită înapoi în ţara lor pe iudeii prinşi. La acel timp se referă cuvintele: „Când a întors Domnul pe
captivii Sionului, eram ca cei ce visează. Atunci gura ne era plină de râs...“

Acest psalm se referă între timp nu numai la trecutul acestor două seminţii; ce vedem aici este în acelaşi
timp un prolog al restabilirii definitive a lui Israel şi al întoarcerii sale în ţara părinţilor. Aceşti
credincioşi au un timp greu în urma lor; ei au trecut cu lacrimi prin necazul cel mare, dar acum pot
secera cu bucurie. Versetul 6 ne aminteşte în mod special de Domnul Isus. „Va vedea din rodul muncii
sufletului Său şi va fi satisfăcut“ (Isaia 53:11).

Psalmul 127

Acest psalm subliniază faptul că totul depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată munca şi
osteneala este în zadar, dacă El nu dă binecuvântarea Sa. Avem aici un principiu de cea mai mare
însemnătate. O lucrare a început probabil în împrejurările cele mai favorabile; ea nu va duce la un
rezultat bun, dacă Domnul nu poate să-Şi dea binecuvântarea asupra acelei lucrări. Lumea judecă altfel;
ea este mulţumită dacă se obţine succesul pământesc. Dar „ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată
lumea şi şi-ar pierde sufletul?“ (Matei 16:26). Şi credinciosul este în pericol să judece lucrurile numai
după exterior, iar binecuvântarea lui Dumnezeu, care nu se arată totdeauna în succesul material, să nu o
ia în seamă. Să fim atenţi! Duşmanul se străduieşte mereu să ne îndrepte atenţia asupra a ceea ce este
vizibil şi să ne tulbure vederea, ca să nu vedem binecuvântarea pe care Domnul vrea să ne-o dea. De
aceea să punem la inimă în mod deosebit primele două versete!

Psalmul 128

Aici este subliniată teama de Dumnezeu şi binecuvântarea care o însoţeşte. Acest psalm arată urmările
temerii de Dumnezeu în legătură cu Israel, dar în primul verset nu există nicio limitare: fericirea este
partea fiecăruia care se teme de Dumnezeu. În Psalmul 31:19 citim: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai
păstrat-o pentru cei care se tem de Tine.“

În cele mai multe locuri unde este amintită teama de Dumnezeu nu ne gândim la frică sau tremur

© www.comori.org 117
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 120-131

înaintea unui Dumnezeu sfânt. Din contră, dacă ne lăsăm călăuziţi de teama de Dumnezeu, posedăm o
anumită sinceritate faţă de Dumnezeu. Cine umblă în teama de Dumnezeu, evită răul; putem să spunem
de asemenea: cine rămâne în dragostea lui Dumnezeu, se ţine departe de orice păcat. Astfel, teama de
Dumnezeu şi dragostea sunt unite una cu alta; a se compara cu Isaia 11:3a, unde este ilustrat acest gând
într-un mod frumos. În încheiere mai amintim şi Psalmul 25:14; acolo citim că Domnul comunică intim,
confidenţial cu cei care ce se tem de El (a se vedea nota de subsol).

Psalmul 129

În versetele 1-3 avem un rezumat scurt al pedepselor dureroase, prin care Israel a trebuit să treacă de la
începutul istoriei sale. Adeseori a fost asuprit de duşmanii săi; slujba idolatră şi neascultarea au adus tot
mereu noi pedepse din partea lui Dumnezeu peste acest popor îndărătnic. Dar cu toate că naţiunile
duşmane se gândeau să îl elimine, totuşi Israel poate spune la sfârşitul timpului: „nu m-au învins“.
Punctul culminant al suferinţelor sale îl găsim în versetul 3: „Plugarii au arat pe spatele meu, au tras
brazdele lor lungi.“ Rămăşiţa este aceea care vorbeşte aici.

După cum am văzut de mai multe ori în psalmi, Hristos Se face una cu rămăşiţa. El a aflat într-adevăr ce
exprimă Duhul Sfânt prin aceste cuvinte profetice, a se vedea Matei 27:26; Marcu 15:15; Ioan 19:1.
Răscumpărătorul nostru, Domnul slavei, nu S-a împotrivit să nu se aplice acest tip de pedeapsă dură,
insultătoare pe trupul Lui. Să ne gândim mai mult la calea de ocară şi ruşine, pe care a mers El din cauza
noastră!

Psalmul 130

Versetele 1-4

În aceste versete vedem un suflet care Îl roagă pentru ajutor pe Dumnezeu, pe care L-a jignit. Dacă
Dumnezeu va lua aminte la nelegiuirea omului, nu va exista nicio speranţă pentru el; omul va fi pierdut,
dacă problema păcatelor lui nu va fi rezolvată. Dar Dumnezeu să fie veşnic lăudat! – există iertare la El,
iertare pentru orice păcătos care se pocăieşte, care vine la El, cât şi pentru credinciosul care greşeşte.
Când un credincios, care a căzut, poate să spună din inimă: „Din adâncuri Te chem, Doamne!“, atunci
aceasta este un efect al harului şi al îndurării lui Dumnezeu. Credinciosul este conştient de greşelile lui,
iar în lumina Cuvântului îşi recunoaşte starea adevărată înaintea lui Dumnezeu. Domnul a mers după el
în credincioşie şi răbdare şi nu i-a dat odihnă până nu a avut loc întoarcerea. În legătură cu iertarea citim
în versetul 4: „ ...ca să fii de temut“. Iertarea primită poate acţiona în credinciosul reabilitat, ca el să se
ferească de orice ar putea necinsti Numele Domnului.

Versetele 5-8

După ce sufletul a recunoscut starea lui şi a aflat o reabilitare deplină, tânjeşte acum după Domnul şi
Cuvântul Lui. Cum ar putea să dorească iarăşi lucrurile prin care a fost scufundat în adânc? Avem aici
un frumos rezultat al disciplinei, pe care Domnul trebuie să o aplice câteodată la ai Săi.

Citim mai departe: „Sufletul meu Îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât străjerii dimineaţa.“ Ce dor se
dezvăluie în aceste cuvinte! Nu exprimă ele sentimentele robului care îl aşteaptă pe stăpân? Noaptea,
care a început cu respingerea lui Hristos (a se compara cu Ioan 13:30b; 9:4-5), se întunecă tot mai mult;
dar noi trebuie să ne asemănăm oamenilor care aşteaptă venirea Domnului; a se vedea Luca 12:35-37a.
Ca şi copii ai luminii suferim în întunericul gros al acestei lumi, şi cu cât mai mult sporeşte păcatul şi se
extinde stăpânirea lui satan, cu atât mai mult tânjim după patria veşnică.

© www.comori.org 118
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 120-131

Psalmul 131

În Psalmii 129, 130 şi 131 vedem un progres frumos. El începe cu încercarea şi pedeapsa adâncă, prin
care a trecut rămăşiţa (Psalm 129). În Psalmul 130 avem apoi un rezultat al acestei pedepse, şi anume
convingerea că Dumnezeu a acţionat în dreptate şi îndurare. La sfârşit, în Psalmul 131, este exprimată
convingerea că după ce sufletul este înţărcat de tot ce doreşte aici jos, ceva nu i se poate lua, şi anume
Domnul Însuşi. Psalmistul şi-a potolit sufletul; el se asemăna unui copil înţărcat lângă mama sa. Mama îi
era mai de preţ decât orice lucru, la care trebuia să renunţe. Aşa este şi pentru noi când trecem prin
asemenea experienţe. Domnul ne va deveni mai preţios; noi căutăm înainte de toate apropierea Lui,
acolo ne merge bine. Ce ar putea fi mai important decât o cunoaştere mai adâncă a Persoanei Domnului
Isus? Şi să nu uităm: tot ce ne determină să ne sprijinim mai mult pe El înseamnă un câştig, atât pentru
timpul acesta, cât şi pentru veşnicie.

© www.comori.org 119
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

Psalmii 132-139
Psalmul 132

Versetele 1-5

În aceste versete stă înaintea noastră un bărbat care şi-a îndreptat toată atenţia asupra casei Domnului.
Vedem aici o mare diferenţă între David şi Saul, predecesorul lui la tron. Ultimul a fost preocupat cu
sine; el a fost foarte îngrijorat să-şi întărească poziţia sa ca împărat, într-un cuvânt: el era punctul central.
Cât de diferit a fost David! Nu interesele sale, ci „locaşurile pentru Puternicul lui Iacov“ stăteau în prim-
plan. Amănunte despre intenţia lui găsim în 1 Cronici 15 şi 16. David a îndreptat privirile tuturor spre
„chivotul Domnului, Dumnezeul lui Israel“, iar el a trecut în plan secund – cu adevărat, o luare de
poziţie demnă de imitat. Dacă ne întrebăm ce a lucrat o astfel de atitudine dorită de Dumnezeu, găsim
răspunsul în versetul 1: „Doamne, aminteşte-Ţi de David, de toate necazurile lui!“ Necazurile acestui
bărbat al lui Dumnezeu au fost multe. Neînţeles de fraţii lui (1. Samuel 17:28), urmărit de Saul şi expus
multor pericole, Dumnezeu i-a devenit adăpostul şi tăria; de aceea i-a acordat întâietate în toate.

Versetele 6-18

Vedem aici un rezultat al încercării, care a fost plăcut lui Dumnezeu. Domnul doreşte să-i ştie pe ai Săi
cât mai aproape de Sine şi El ne ajută să corespundem dorinţelor Lui. El trebuie să înlăture anumite
lucruri care ne stau în cale, iar pentru aceasta Se serveşte de încercări. Anii de necaz în viaţa lui David au
condus la efectul binecuvântat pe care îl vedem aici. Domnul, chivotul Său, casa Lui, preoţii Săi au avut
întâietatea, iar David a stat în plan secund. Faţă de o asemenea poziţie, Dumnezeu nu poate tăcea. El dă
robului Său promisiuni cu privire la cei care vor urma la tron. Dumnezeu pune o condiţie: „Dacă fiii tăi
vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele, în care îi voi învăţa...“ Aşa cum ştim, urmaşii lui David s-au
îndepărtat de atitudinea temătoare de Dumnezeu a tatălui lor, iar promisiunea lui Dumnezeu nu s-a
putut împlini. Dar în Hristos, „unsul“ Său, se împlineşte orice promisiune.

Psalmul 133

Acest psalm îl citim adesea. Când savurăm clipe de părtăşie binecuvântată, facem trimitere la versetul 1:
„Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună!“ Pe de altă parte simţim un sentiment de
dor dureros după realizarea acestor cuvinte în caz că lipseşte părtăşia dintre noi.

Dacă acordăm Persoanei Domnului Isus locul care i se cuvine, atât în viaţa noastră zilnică, dar şi în
Adunare, vom locui mereu uniţi împreună. Aceasta este dorinţa Duhului Sfânt, care doreşte să ne
îndrepte mereu privirea spre Domnul.

Aceasta are loc în mod deosebit în prima zi a săptămânii, când ne adunăm pentru adorare. Adunaţi la
Masa Domnului, noi suntem preocupaţi cu El; Duhul Sfânt ne prezintă o slavă după alta, iar cu o singură
inimă, dintr-o singură gură Îi aducem Lui mulţumirea şi lauda care i se cuvin. Vedem aici starea normală
duhovnicească şi practică, în care trebuie să sărbătorim ziua Domnului.

© www.comori.org 120
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

Cu privire la versetul 1, în care se scoate în evidenţă în mod deosebit valoarea armoniei între fraţi, cineva
scria: „Noi vorbim mult despre părtăşie. Să ne ferim ca să facem din aceasta ceva doar de suprafaţă;
aceasta ar conduce spre un formalism rău şi spre profanarea unui lucru sfânt... Această armonie, această
părtăşie se savurează în măsura în care veghem asupra noastră şi stăm în apropierea Domnului.“

În următoarele versete citim despre „untdelemnul preţios“ şi despre „roua Hermonului“. Untdelemnul
este un simbol al Duhului Sfânt, pe care Domnul, după ce S-a întors la Tatăl, l-a trimis jos (a se vedea
Ioan 16:7). Acest „untdelemn preţios“ curge pe marginea veşmintelor marelui preot; recunoaştem aici
partea prezentă a credincioşilor, care sunt văzuţi locuind uniţi împreună, cu dorinţa de a-L înălţa pe
Domnul. „Roua Hermonului“ vorbeşte despre binecuvântarea care coboară de la Hristosul preamărit
spre ai Săi. În El este totul desăvârşit; depinde de noi dacă punem în practică aceste lucruri preţioase
care sunt exprimate în acest psalm.

Psalmul 134

Acest psalm încheie seria cântării treptelor. Poporul pământesc al lui Dumnezeu a ajuns la ţinta mult
dorită şi i se cere ca să-L binecuvânteze pe Domnul. Lauda şi binecuvântarea este preocuparea slăvită a
acelora care Îi aparţin; există însă o deosebire dacă o fac în mijlocul văii lacrimilor sau la capătul
pelerinajului, atunci când ajung la ţintă.

Dacă facem o comparaţie între intenţiile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său pământesc şi poporul
Său ceresc, atunci vedem aici o deosebire. Slujitorii Domnului, care stau nopţile în casa Domnului, sunt
îndemnaţi să-L binecuvânteze pe Domnul. În Împărăţia de o mie de ani nu va exista nici zi şi nici noapte;
de aceea este necesar un îndemn de a-L binecuvânta pe Domnul. Dar în Apocalipsa 21:25 citim: „
...pentru că noapte nu va fi acolo.“ De asemenea acolo nu va fi necesar, ca răscumpăraţii să fie îndemnaţi
să-L laude pe Domnul. Vederea Persoanei Sale şi a slavei Sale va fi suficientă pentru a-i aduce în toată
veşnicia laudă şi adorare.

Psalmul 135

Avem în acest psalm o anexă la cântarea treptelor. În Psalmul 134 slujitorii Domnului sunt îndemnaţi să-
L binecuvânteze pe Domnul, dar aici psalmistul le pune în gură cuvintele pentru a exprima lauda Lui.

Din acest context putem învăţa ceva, pentru că vrem să aducem cu bucurie Dumnezeului nostru şi Tată
şi Domnului Isus laudă şi mulţumire. Binecuvântarea nu este aici ceva vag, nedefinit. După îndemnul
general spre laudă găsim multe amănunte care sunt transcrise din nou exact. Duhul Sfânt vrea să ne
înveţe prin aceasta cum să privim în tărâmul dragostei, harului, îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu, iar
cu cât vom cugeta mai mult la ele, cu atât mai clare forme va lua mulţumirea noastră. Noi facem bucurie
inimii Tatălui nostru ceresc, dacă cu privire la bunătatea Lui enumerăm fiecare binefacere cu care ne-a
înveselit adesea. Ele sunt mai numeroase decât am putea gândi. Vrem să ne preocupăm cu ele mai
intensiv, şi ca urmare a acestei preocupări să-i arătăm mai mult mulţumirea noastră.

© www.comori.org 121
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

Psalmul 136

Aici mai mult decât în psalmul anterior vedem dorinţa Duhului lui Dumnezeu de a lăsa pe credincioşi să
privească la toate amănuntele bunătăţii lui Dumnezeu. În versetele 4-25 vedem dovezi clare despre
atotputernicia lui Dumnezeu, dar totdeauna în legătură cu bunătatea Sa. Este surprinzător cum
psalmistul enumeră un eveniment după altul. Poate noi am fi tentaţi să simplificăm, în timp ce am lăuda
bunătatea lui Dumnezeu într-un mod rezumativ. Dar să învăţăm să privim cu ochii deschişi diferitele
aspecte ale bunătăţii Sale faţă de noi şi să ne amintim de cuvântul: „Cel care aduce jertfă de laudă Mă
glorifică“ (Psalm 50:23).

Bunătatea lui Dumnezeu este o parte din gloria Sa. Când Moise i-a spus Domnului: „Arată-mi, Te rog,
gloria Ta“, a primit ca răspuns: „Voi face să treacă toată bunătatea Mea pe dinaintea feţei tale şi voi vesti
Numele Domnului înaintea ta; şi voi fi îndurător şi voi avea milă de cine voi avea milă“ (Exod 33:18,19).

Psalmul 137

Versetele 1-4

Aceste versete sunt o privire retrospectivă la timpul când cele două seminţii a lui Iuda şi a lui Beniamin
se aflau în prizonierat în Babilon. Dar numai cei temători de Dumnezeu dintre acei iudei aveau o
asemenea plângere. Despre ceilalţi ne relatează cartea Estera; ei s-au obişnuit cu prizonieratul şi nu s-au
întors cu tovarăşii lor de seminţie în ţara părinţilor (a se compara cu Ezra 1 şi 2). Observăm aici ceva ce
se arată mereu la poporul lui Dumnezeu şi care are ca efect: deosebirea între masa poporului indiferentă
şi cei care doresc să trăiască în separare pentru Dumnezeu.

Ultimii sunt cei care se plâng: „Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am aşezat şi am plâns, când ne-am
amintit de Sion.“ Cei care îi apăsau le cereau să cânte, dorind să se delecteze la auzul cântărilor Sionului.
Dar cum ar fi putut aceşti credincioşi să cânte o cântare a Domnului într-o ţară duşmană? Aceşti iudei
sunt în acelaşi timp o imagine a rămăşiţei credincioase a poporului iudeu în timpul necazului, înainte de
instaurarea Împărăţiei de o mie de ani.

Versetele 5-9

Ierusalimul era chintesenţa tuturor dorinţelor pentru iudeii credincioşi. Acolo, Domnul a promis să lase
să locuiască Numele Său; acolo era de asemenea altarul pe care trebuiau aduse toate jertfele, acele jertfe
care prezentau temelia legăturii cu Dumnezeu. Conţinutul şi intensitatea acestei dorinţe sunt exprimate
în versetele 5 şi 6. Aceşti credincioşi au avut parte de o ascultare pentru moment a dorinţei lor când
împăratul Cir a dat dispoziţie să plece în Iuda pentru a construi iarăşi templul (a se compara cu Psalm
126:1-3).

Ce va fi atunci când nu numai câteva mii, ci tot poporul, după încheierea judecăţilor şi sub toiagul de
domnie al lui Hristos, va merge la Ierusalim!

În versetele 7-9 se aminteşte de duşmanii lui Israel. Edomul preia o poziţie evidentă printre ei; de aceea
peste el va veni o judecată fără scăpare, ca şi peste Babilon. Versetul 9 ni se pare probabil dur şi nedrept.
În ce priveşte Edomul, profetul Obadia ne dezvăluie de ce acest popor trebuie să fie eliminat pe deplin.

© www.comori.org 122
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

Psalmul 138

Versetele 1-2

„Te voi lăuda din toată inima mea...“ Însemnătatea predominantă a acestui verset este desigur în
cuvintele: cu toată inima mea. Tindem să-L lăudăm pe Domnul, de exemplu atunci când vedem dovezi
deosebite ale bunătăţii Sale. Într-un asemenea caz stă înaintea noastră mai mult ceea ce L-am rugat,
decât El Însuşi, şi ne bucurăm de cadoul pe care l-am primit; sentimentele inimii noastre ar trebui să se
îndrepte într-o altă direcţie. Noi Îl lăudăm pe Domnul din toată inima când El este subiectul laudei. El
este descoperirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale în dragoste, bunătate, har, lumină, îndurare, bunăvoinţă
faţă de oameni. Dacă ne preocupăm cu acestea, nu ni se va părea greu să-L lăudăm pe Dumnezeu din
toată inima şi să-i aducem adorare. Un israelit care nu locuia în Ierusalim sau chiar era în prizonierat
putea să-L laude şi să-L adore pe Domnul îndreptându-şi faţa spre templu. Dar noi putem să-L adorăm
pe Tatăl în duh şi adevăr (a se compara cu Ioan 4:23).

Versetele 3-8

„În ziua când am strigat, mi-ai răspuns...“ Nu se spune aici că cel care cere ceva primeşte tocmai ce a
cerut, dar cererea lui nu rămâne fără răspuns din partea lui Dumnezeu. Dacă ne îndreptăm spre El plini
de încredere, trebuie să fim convinşi că El ne va da ce este spre folosul nostru. După dorinţa inimii
noastre naturale, am fi dorit poate altceva; dar ce bine că răspunsul Lui corespunde cunoaşterii dinainte
a tuturor lucrurilor şi bunătăţii şi dragostei Sale desăvârşite!

Versetul 6 cuprinde o încurajare pentru toţi aceia care trebuie să trăiască în condiţii sărăcăcioase şi
pentru aceia care ca urmare a unei boli îndelungate sau a împrejurărilor grele merg pe calea lor cu
greutate. „Pentru că Domnul este foarte înălţat, dar îi priveşte pe cei înjosiţi“; a se vedea şi Psalm 72:13;
Psalm 10:14. Fiecare, care se află într-o astfel de situaţie, poate să spună: „Domnul Se gândeşte la mine“
(Psalm 40:17) şi va cânta împreună cu alţii versetul 8: „Domnul va împlini ceea ce este pentru mine.“

Psalmul 139

Versetele 1-6

Acest psalm ne arată un om care este conştient de atotprezenţa lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ştie că
acest Dumnezeu îl vede în întregime şi totdeauna, nu încearcă să i se sustragă. Cât de diferit este în cazul
oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu! Ei nu pot suporta lumina, ei „au iubit mai mult întunericul
decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19). Ei îndepărtează de la ei gândul despre un
Dumnezeu drept, pentru că se simt condamnaţi de El. Ei nu îşi pot imagina că poţi fi fericit în apropierea
Lui şi îi compătimesc pe aceia care se despart de plăcerile lumeşti.

Cum a putut David să spună cu inima fericită: „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti“? Atras de harul
lui Dumnezeu, a ajuns la cunoaşterea fericită că acest Dumnezeu nu Se arată ca duşmanul păcătosului, ci
mai degrabă El vrea să-l întâmpine cu milă. Având această cunoştinţă, el s-a bucurat în lumina Sa.
Desigur, el a fost în strâmtorare, dar ea a fost adusă de un Dumnezeu care este dragoste.

Versetele de început ale psalmului ne determină să ne verificăm pe noi înşine. „Tu ştii când mă aşez şi
când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul.“ Orice început al nostru este descoperit înaintea lui
Dumnezeu. Noi ne gândim prea puţin la aceasta când ne trezim dimineaţa. Domnul vede cum începem

© www.comori.org 123
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

ziua; dacă o facem în grabă şi cu o rugăciune pe fugă sau ne luăm suficient timp pentru a avea părtăşie
cu El. El ştie gândurile cu care plecăm la muncă şi cunoaşte dinainte toate căile noastre. Nimic nu-i
scapă. Este acest lucru preţios pentru noi sau ne nelinişteşte că ştie şi lucrurile pe care dorim să le
ascundem cu grijă de oameni? Pentru David, această cunoaştere a Dumnezeului său era preţioasă, el
trăia într-o relaţie fericită de încredere cu El. Aceasta ne stă şi nouă la dispoziţie, chiar într-o mai intimă
şi mai mare măsură, căci noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru prin Isus Hristos.

Versetele 7-12

Primul capitol al cărţii Iona este o ilustrare a pasajului citit. Profetul nu era într-o legătură corectă cu
Dumnezeul său în timpul evenimentelor care ni se prezintă acolo; altfel nu ar fi ajuns la gândul „să
meargă la Tarsis, departe de faţa Domnului“. Nu ştim dacă a crezut cu adevărat că un astfel de plan se
poate realiza, încât Domnul să nu-l poată găsi; dar ceva este sigur: părtăşia dintre el şi Dumnezeu a fost
întreruptă. Într-o asemenea stare, credinciosul poate ajunge la gânduri nepotrivite şi chiar să creadă că s-
ar putea ascunde împreună cu căile lui greşite dinaintea lui Dumnezeu. Iona a trebuit să vadă că
Dumnezeu a cunoscut dinainte intenţia lui şi că El a fost Acela care l-a readus la ţărm. Această relatare în
legătură cu versetele citite cuprinde o învăţătură valoroasă. Dumnezeul nostru este atotştiutor şi
atotprezent. Dar ce bine că aceste trăsături sunt în strânsă legătură cu dragostea şi bunătatea Lui faţă de
noi!

Versetele 13-16

David a fost un bărbat care nu trecea nepăsător pe lângă minunile din creaţia lui Dumnezeu; unii din
psalmii săi arată aceasta. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi astfel de minuni, există în
imediata noastră apropiere. Să ne gândim de exemplu la compoziţia trupului nostru, la funcţiile fiecărei
părţi a corpului, la colaborarea nenumăratelor glande ş.a.m.d. Un profesor de medicină, care le descria
studenţilor săi ochiul, a spus odată: „Este aşa de minunat, încât am putea accepta că există Dumnezeu“,
cu toate că era un tăgăduitor al lui Dumnezeu. Un alt profesor a studiat ani la rândul piciorul, dar a
trebuit să recunoască totuşi, că nu a pătruns în adâncimea acestuia. Cu gândul la aceste minuni putem
spune cu psalmistul: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil.“ Dumnezeul nostru
Se bucură când ne oprim cu admiraţie înaintea lucrărilor înţelepciunii şi puterii Sale, Îi mulţumim
pentru ele şi Îl onorăm.

Versetele 17-18

David merge aici un pas mai departe. Ceea ce-i atrage atenţia lui David nu sunt numai minunile lui
Dumnezeu în legătură cu el şi modul uimitor cum a fost făcut, ci şi gândurile lui Dumnezeu (a se vedea
Psalm 40:5). David s-a străduit să cugete la minunile lui Dumnezeu şi să enumere dovezile bunătăţii
Sale, dar curând a observat că ele sunt prea numeroase.

Ce exemplu demn de urmat! Cât timp ne luăm să aşternem în faţa noastră gândurile lui Dumnezeu?
Sunt gânduri ale bunătăţii. Vom vedea ce multe sunt, doar când vom începe să stăm înaintea lor.
Numărul lor creşte şi mai mult când încetăm să ne asemănăm cu aceia care credem noi că o duc mai bine
decât noi. Când cugetăm la căile lui Dumnezeu, cum sunt ele comunicate în Cuvântul Lui, atunci trebuie
să exclamăm împreună cu David: „Şi cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, cât de mare
este numărul lor!“

Versetele 19-24

După versetele 19-22, care corespund duhului Legii, sub care era Israel, David exprimă o rugăciune

© www.comori.org 124
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 132-139

importantă: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“


O asemenea dorinţă o poate simţi numai un om care nu mai trebuie să se teamă înaintea lui Dumnezeu,
pentru că a fost condus în lumina Sa.

Este de la sine înţeles că oamenilor, în starea lor naturală, le lipseşte o asemenea libertate înaintea lui
Dumnezeu; ei se tem de un Dumnezeu sfânt şi drept.

Dar care este situaţia cu noi credincioşii? Dorim tot timpul ca Dumnezeu să ne încerce şi să ne cunoască
gândurile? Un creştin cu conştiinţa împovărată evită lumina; el nu se simte bine gândindu-se la sfinţenia
lui Dumnezeu. Păcatul pe care nu l-a recunoscut, îl apasă ca o povară grea. O astfel de stare este
anormală pentru un răscumpărat al Domnului, pentru că Domnul i-a dat în mână tot ce este necesar, ca
el să se poată mişca în prezenţa Lui fericit şi liber.

Avem motive să-i mulţumim Domnului că El ne-a pus în poziţia să-i putem spune cu sinceritate:
„Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ Dacă David, care nu avea aşa multă lumină ca noi, a putut avea
această dorinţă, cu cât mai mult aceia care pot privi înapoi la lucrarea de mântuire săvârşită la Golgota.
Prin sângele vărsat pentru noi şi prin credinţa în Domnul Isus, noi nu mai suntem păcătoşi sărmani, ci
sfinţi şi preaiubiţi (a se compara cu Romani 1:7), care putem sta înaintea Dumnezeului celui sfânt fără
conştiinţa păcatelor. Aceasta corespunde poziţiei noastre înaintea Lui. Noi suntem copii ai luminii, şi
fericirea noastră cea mai mare aici jos este să putem savura părtăşia Sa. Aceasta însă poate fi uşor
tulburată, şi o inimă sinceră, temătoare de Dumnezeu observă foarte curând acest lucru. Cine a gustat
această părtăşie, are multă grijă ca să o păstreze, de aceea rugăciunea: „Şi vezi dacă este în mine vreo
cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!“

© www.comori.org 125
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 140-144

Psalmii 140-144
Psalmul 140

În acest psalm vedem unite multele puteri vrăjmaşe ale răutăţii, pentru a face rău poporului lui
Dumnezeu.

Chiar dacă şi aici este vorba în primul rând de imaginea viitoare cu privire la rămăşiţa iudaică,
recunoaştem totuşi lucruri care îi privesc pe credincioşii din prezent, pentru că şi noi ne aflăm de fapt
într-o lume duşmănoasă. În anumite ţinuturi, copiii lui Dumnezeu întâmpină chiar ceea ce David
prezintă aici. Dar ce preţios este gândul că Domnul stă deasupra actelor de violenţă şi a răutăţii
oamenilor şi a altor puteri vrăjmaşe şi poate să-i elibereze pe ai Săi! Ajutorul Său nu se arată întotdeauna
aşa cum ni l-am imaginat noi; dar ceva este sigur: El stă de partea celor încercaţi şi apăsaţi pe nedrept.

Versetul 7 este deosebit de important: „Domnul Dumnezeu este tăria mântuirii mele. Tu mi-ai acoperit
capul în ziua bătăliei.“ A se compara cu Efeseni 6:17. Siguranţa absolută a mântuirii îi dă credinciosului
statornicie şi curaj în faţa duşmanilor săi.

Psalmul 141

Versetele 1-3

Aici avem câteva învăţături, pe care dorim să le folosim în umblarea noastră practică. Înaintea noastră
© www.comori.org 126
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 140-144

vedem un om temător de Dumnezeu. Rugăciunea este pentru el o preocupare serioasă: „Rugăciunea


mea să se îndrepte ca tămâia înaintea Ta...“ Nu am înălţat uneori câte o rugăciune fără să fim foarte
conştienţi că am păşit înaintea Domnului? În cazul lui David vedem că stătea cu mare respect înaintea
Dumnezeului său. Să fim în această privinţă imitatorii lui!

Şi versetul 3 conţine un gând important. Un slujitor al Domnului scria despre acesta: „Poate că stăm cu
adevărat şi în sinceritate de partea Domnului; dar cât de mult slăbeşte mărturia noastră un cuvânt
nerăbdător sau arogant sau jignitor! Acesta îi dă duşmanului un punct de sprijin şi aduce sufletul într-o
poziţie incorectă faţă de Dumnezeu.“ În epistola lui Iacov citim: „Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt, este
un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze, de asemenea, tot trupul“ (capitolul 3:2).

Versetele 4-10

În 2. Corinteni 6:14-15 găsim o completare la versetul 4. Viaţa de afaceri poate să-l pună uneori pe
credincios în faţa unor probleme care nu pot rezista înaintea lui Dumnezeu. Poate respectivul trăieşte în
teamă de Dumnezeu; dar ce se întâmplă dacă partenerul său de afaceri nu acţionează cu corectitudine şi
sinceritate?

Cât de adesea suntem în pericol să facem ceva greşit! Dar suntem mulţumitori dacă fraţii ne fac atenţi în
această privinţă? David spune: „Să mă lovească cel drept, aceasta este o favoare; şi să mă mustre, este
untdelemn pe cap.“ El nu s-a amărât când cineva i-a descoperit greşelile. Şi când Şimei chiar l-a
blestemat, el a spus: „ ...pentru că Domnul i-a zis: «Blestemă pe David!» Şi cine va zice: «De ce faci aşa?»“
(2. Samuel 16:10). Putem învăţa de la David în această privinţă, căci cât de uşor suntem lezaţi când
trebuie să primim o mustrare! „Mustră pe un înţelept, şi te va iubi“, citim în Proverbe 9:8b. Dacă suntem
înţelepţi, vom accepta mulţumitori o mustrare.

Psalmul 142

Acest psalm se aseamănă mult cu Psalmul 57; ambii psalmi au fost scrişi sub presiunea aceloraşi
împrejurări. În primul verset percepem nu numai o rugăciune, ci şi un strigăt, o implorare. David avea
nevoie de ajutor imediat, pentru că era înconjurat de Saul şi oastea lui. Omeneşte vorbind, situaţia lui era
deznădăjduită: teama lui reiese din cuvintele: „ ...ei mi-au ascuns o cursă... orice loc de scăpare este
pierdut pentru mine.“ Dar mai putea să privească în sus. Când orice n-a mai avut niciun sprijin
omenesc, s-a încrezut în Dumnezeul său, a cărui bunătate şi putere le cunoscuse. Credinţa lui în ajutorul
lui Dumnezeu era aşa de vie, încât putea să spună: „Cei drepţi mă vor înconjura, pentru că Tu îmi vei
face bine.“

Acest psalm este unul din multele exemple din Cuvântul lui Dumnezeu, prin care încrederea noastră în
Domnul trebuie să se întărească, chiar dacă împrejurările sunt încă aşa de dificile. În Psalmul 116:2,
David spune: „Pentru că Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea Îl voi chema în tot timpul zilelor mele.“

Psalmul 143

Versetele 1-7

Ca mulţi alţi psalmi, şi acest psalm are ca subiect profetic rămăşiţa iudaică. Totuşi, nu vrem să ne oprim
la această particularitate, ci să privim la căile lui Dumnezeu cu ai Săi. David se afla în mare strâmtorare.
Cauza acesteia nu ne este cunoscută, dar ea a fost adusă de Dumnezeu. Împrejurările dureroase, prin
care trebuie să trecem uneori, sunt adesea un mijloc în mâna lui Dumnezeu spre reabilitarea noastră.
Poate am pornit încăpăţânaţi pe o cale proprie, iar acum trebuie să gustăm consecinţele, de care Domnul

© www.comori.org 127
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 140-144

în providenţa Sa înţeleaptă nu ne poate scuti. La fel ca David, atunci ne vom ruga: „În credincioşia Ta,
răspunde-mi... Şi nu intra la judecată cu slujitorul Tău...“ Prin experienţele făcute, noi vom învăţa câte
ceva şi vom fi mai chibzuiţi să rămânem în apropierea Domnului. Aşa va fi întotdeauna când sufletul stă
curat şi sincer în faţa lui Dumnezeu. Astfel, pedeapsa nu rămâne fără rod binecuvântat. – În ce necaz a
putut să fie David, când a înălţat o rugăciune aşa de insistentă spre Dumnezeul său! În acelaşi timp îl
vedem deznădăjduit şi cuvintele lui arată necaz mare: „Pentru că vrăjmaşul urmăreşte sufletul meu, îmi
calcă viaţa la pământ.“ Câţi credincioşi au trăit situaţii asemănătoare în timpuri de prigoană şi au jelit în
consternarea lor: „Duhul meu este copleşit în mine, inima mea este nemângâiată înăuntrul meu“!
Domnul permite uneori să se ajungă aşa de departe, încât orice perspectivă după ajutor pare să fi
dispărut. Şi totuşi, El este acolo; El urmăreşte cu atenţie şi cu dragoste desăvârşită gradul încercării şi nu
permite să meargă mai departe decât este neapărat necesar şi serveşte proslăvirii Sale; a se compara cu
Maleahi 3:2-3; 1. Petru 1:6-7. Ce bine să ştim că Cel care face această lucrare a curăţirii este plin de milă şi
simte cu noi orice durere! În Isaia 63:9 citim: „În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat şi Îngerul
dinaintea feţei Lui i-a salvat.“

Versetele 8-12

„Fă-mă să aud dimineaţa bunătatea Ta, pentru că mă încred în Tine.“ Citim de repetate ori că David
cugeta în zorii zilei la bunătăţile lui Dumnezeu şi la căile Sale cu el. Într-un timp de mare strâmtorare a
scris: „Dar eu voi cânta puterea Ta şi, dimineaţa, voi lăuda bunătatea Ta; pentru că mi-ai fost un turn
înalt şi un loc de scăpare în ziua necazului meu“ (Psalm 59:16).

Când începem ziua cu gândul la bunătatea lui Dumnezeu, atunci ochii noştri sunt deschişi, astfel încât să
nu trecem nepăsători pe lângă nenumăratele Lui binefaceri din cursul zilei. Aceasta ne menţine în
apropierea Lui şi cu dorinţa de a face ceea ce Îi este plăcut. Cu ce altceva am putea bucura inima Tatălui
nostru ceresc, dacă nu prin faptul că umblăm în căile Lui? Savurarea bunătăţii Sale este legată de
ascultare şi de dorinţa de a avea o părtăşie strânsă cu Domnul. De am înţelege mai mult acestea!

Psalmul 144

Versetele 1-2

David a fost un războinic. Deja în tinereţea lui îl vedem în lupta cu filisteanul Goliat pe care l-a omorât.
Istoria ne relatează despre mulţi eroi, care au obţinut mari victorii. Dar David s-a remarcat faţă de ceilalţi
bărbaţi ai războaielor: el nu a vrut să plece la luptă, fără să-L întrebe pe Domnul, Dumnezeul său; a se
vedea, de exemplu, 1. Cronici 14:10, 14. El a dorit chiar să fie învăţat de Dumnezeu în luptă. Această
dependenţă şi încredere, pe care o avea în Dumnezeu, au fost răsplătite din plin; peste tot pe unde a
umblat, Dumnezeu i-a dat biruinţă. Sub David a luat naştere împărăţia cu cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel; el a fost unealta în mâna lui Dumnezeu pentru a pregăti domnia de pace a lui Solomon, care
este o imagine a Împărăţiei de o mie de ani. În aceste două versete nu vedem nicio urmă că David ar fi
vrut să-şi însuşească onoarea în victoriile sale. El i-a dat în toate lui Dumnezeu onoarea; Dumnezeu a
fost Acela care i-a supus poporul şi El a fost cetăţuia lui, turnul lui înalt şi salvatorul lui, scutul lui.

Şi noi stăm în luptă, iar această luptă trebuie învăţată. Nu putem să ne luptăm cum ne gândim noi că
este bine. „Dacă cineva se luptă la jocuri, nu este încununat, dacă nu se luptă după legile jocului“ (2.
Timotei 2:5). Învăţătura despre această luptă o găsim în Sfânta Scriptură. Numai de la Acela, care este
mai mare decât duşmanul şi care l-a învins pe acesta, putem învăţa cum să ne împotrivim duşmanului.
Locul amintit adesea din Efeseni 6 ne dă explicaţia. Vrem să fim atenţi că armura serveşte în primul rând
apărării; dacă suntem echipaţi cu ea, nu trebuie să ne temem de niciun atac al duşmanului; a se vedea

© www.comori.org 128
Ce ne spun Psalmii? Psalmii 140-144

Psalm 27, versetele 3-5. Dorim să dăm aici şi câteva indicaţii cu privire la lupta propriu-zisă. Noi putem
să luptăm în Evanghelie (Filipeni 4:3). Ca şi Epafra avem dreptul să luptăm pentru fraţii noştri în
rugăciuni (Coloseni 4:12); şi suntem îndemnaţi „să luptăm pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru
totdeauna“ (Iuda 3).

Versetele 3-15

„Doamne, ce este omul ca să iei cunoştinţă de el, fiul omului, ca să ţii seama de el?“ Putem înţelege
cursul gândurilor psalmistului, dacă încercăm să stăm în faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a bunătăţii Sale
cu privire la fiii oamenilor (a se compara cu Psalm 31:19). „Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca
umbra care trece.“ Şi totuşi, Dumnezeu Se ocupa de el. Omul are o aşa mare valoare în ochii lui
Dumnezeu, încât El L-a trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a scoate pe om din pierzare şi pentru a-l
mântui. Şi ce mai putem spune când El doreşte să fie pentru fiecare dintre noi care se încrede în El un
scut şi un turn înalt? El Se preocupă cu fiecare în parte, chiar şi perii capului nostru sunt toţi număraţi
(Luca 12:7).

Versetele de la începutul acestui psalm ni se adresează; găsim în ele unele lucruri pe care le putem aplica
la noi. În continuare vedem rămăşiţa la sfârşitul timpului ei de necaz. Împărăţia de o mie de ani se
pregăteşte şi Israel gustă dinainte din binecuvântările care îi sunt promise.

© www.comori.org 129