O mamă e acea persoană care poate lua locul oricui, dar nu poate fi

înlocuită cu nimeni.
În multele poezii de Grigore Vieru atestăm motivul mamei,
deoarece din copilărie până la ultima sa suflare mama este mereu alături
și nu poate fi înlocuită cu nimeni.Ea mereu își dă seama ce ai pe suflet și
mereu poate să te ajute cu un sfat care îți va ușura trăirea.
Pentru Grigore Vieru mama este asemănătoare cu Maica Maria după
cum scrie și în poezia sa ,,Făptura mamei” . În poezia „Făptura
mamei” întâlnim imagini cu adevărat surprinzătoare. Făptura mamei,
ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, este ca un
mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama apare ca ceva
sacru şi aproape supranatural.
În poezia ,, Mâinile mamei” autorul ne accentuează dragostea și
grija mamei. Autorul folosește un limbaj metaforic deosebit. Prin
personificările Când m-am născut avea coroană-mpărătească”, “Mâna ei
cu mâna dragei mele fete s-au întâlnit la mine-n plebe”, “Mâna ei a-
mbătrânit la mine-n creștet” prin care înțelegem că de cum ne-am
născut, mama ne îngrijește și ne păzește toată viața. Comparația “Mâna
ei ca ramul veșted a îmbătrânit” ne face să înțelegem că mama e alături
de noi până-n ultima clipă.
Poezia viereană e un imn închinat mamei, o odă nepieritoare prin
simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generație. După
cum ascris un clasic contemporan, Grigore Vieru „este un poet care şi-a
asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare,
înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi, care-şi deschid
de bună voie inima să-l primească pentru a-şi duce mai demn pe mai
departe viața în spiritul dreptăţii, al iubirii... Un poet ce rămâne suflet în
sufletul său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”.
Este greu să găsim o imagine mai frumoasă şi mai potrivită lui Grigore
Vieru decât această „lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”.