INTRODUCERE UN LITURGICA SPECIALA

I. LITURGICA SPECIALA CA DISCIPLINA DE INVATAMANT TEOLOGIC

1. Obiectul sau materia de studiu a Liturgicii speciale

Liturgica speciala se ocupa cu studiul special, sistematic si amanuntit al unitatilor cultului divin
public ortodox, numite slujbe religioase sau servicii bisericesti.

2. Izvoarele Liturgicii speciale

Izvoarele utilizate utilizate in acest curs – cartile de cult cele mai noi, folosite azi in BOR, precum
si cartile de slujba folosite in celelalte Biserici ortodoxe (greaca, rusa etc.), insa numai atunci cand este
nevoie, spre a semnala unele practici, rituri sau randuieli deosebite de cele din Biserica noastra.
De asemenea, sunt utilizate, in acest curs, diferite variante de practica, mai importante, din diverse
eparhii (regiuni) ale BOR, spre a trage concluziile ce se impun in vederea uniformizarii cultului.
Alte documente si izvoare liturgice utilizate: manuscrise si editii vechi ale cartilor de slujba,
colectii de texte liturgice vechi editate, in special, in Apus, incepand cu sec. XVI, vechile “Randuieli
bisericesti” din sec. IV-V, canoanele Sf. Parinti si ale Sinoadelor ecumenice si locale, randuielile
monahale, talcuirile liturgice din literatura patristica si bizantina etc.
Explicarea si talcuirea serviciilor religioase are la baza, in primul rand, comentariile sau talcuirile
liturgice clasice, din epoca patristica si bizantina.
Ceea ce au spus Parintii si scriitorii bisericesti din sec. I-XV (de ex: Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf.
Ambrozie al Milanului, Sf. Maxim Marturisitorul, Nicolae Cabasila etc.) in domeniul interpretarii
cultului ramane normativ, datorita exegezei originale a cultului ortodox din acea perioada.

3. Metoda folosita
Metoda folosita in redactarea cursului este o imbinare a metodei descriptive (expozitive) cu cea
istorica si exegetica.

4. Impartirea materiei
Impartirea materiei este similara cu cea din tratatele similare. Dupa introducerea despre cuprinsul,
izvoarele, metoda si impartirea Liturgicii speciale, prima parte va fi dedicata serviciilor divine din grupa
Laude bisericesti (cele 7 laude), care alcatuiesc serviciul divin public al Bisericii pentru fiecare zi
liturgica (Vecernia, Utrenia, Ceasurile etc).
Partea a II-a se va ocupa cu studiul separate al Sf. Liturghii.
Partea a III-a va prezenta serviciul celor 7 Sf. Taine ale Bisericii noastre.
Partea a IV-a si ultima va cuprinde studiul celor mai importante servicii religioase din grupa
ierurgiilor.

5. Folosul si importanta studiului Liturgicii speciale

D.p.d.v. practic, aceasta parte a studiului Liturgicii este mai importanta si mai utila decat cea a
studiului Liturgicii generale, deoarece are o legatura mai directa cu functia sacramentala a preotiei.
La cunostintele tipiconale se aduga cele cu caracter istoric si exegetic, fiind astfel largita cultura
liturgica a oricarui cleric si teolog.
Castigul indirect consta atat in uniformizarea modului de savarsire a serviciilor divine de catre toti
sfintitii slujitori, conform indicatiilor Sf. Sinod al BOR, cat si in sporirea frecventei si a participarii
credinciosilor la sfintele slujbe oficiate in biserici.

II. SLUJBELE BISERICESTI SI IMPARTIREA LOR

1. Ce sunt slujbele bisericesti

 Rugaciunea particulara (personala sau individuala), pe care fiecare credincios o inalta lui
Dumnezeu, poate fi facuta oricand si oricum, adica nefiind ingradita de nicio regula sau randuiala.
In cazul rugaciunii obstesti a Bisericii (adica rugaciunea facuta in comun, de catre toti credinciosii,
prin mijlocirea sfintitilor slujitori), aceasta se face dupa un “tipic”, adica dupa randuieli dinainte stabilite,
in forme si cu cuvinte fixate, stiute si reglementate precis de catre Biserica. Ea se savarsesete la
termene/momente anumite din cursul timpului, pe care trebuie sa le respecte toti slujitorii si credinciosii
Bisericii, fiindca ele sunt aceleasi pentru toti.
Aceste randuieli sau formulare de rugaciune, potrivit carora se oficiaza cultul public al Bisericii, se
numesc slujbe bisericesti, slujbe sfinte, oficii (servicii) religoase, etc., fiecare dintre ele are un anumit
scop, care determina si forma, structura sau randuiala fiecarei slujbe in parte.

2. Alcatuirea (componenta) slujbelor bisericesti

D.p.d.v. al structurii lor externe (ca forma verbala), formularele verbale sau textiee slujbelor
bisericesti se prezinta ca niste opere literare (unitati euhologice) cu o individualitate distinca, perfecta,
avand un cuprins (o parte principala) in care se exprima scopul principal al slujbei respective si care este
incadrat, la inceput, de o formula de introducere (binecuvantare), iar la sfarsit, de una de incheiere
(otpust sau apolis).
Randuiala serviciilor religioase este alcatuita din rituri sau ceremonii liturgice complexe, care sunt
compuse din formele generale de exprimare a cultului, adica:
a) Rugaciuni (sub forma de molitfe si ectenii) si diferite formule sacramentale (sfintitoare), care
alcatuiesc partea verbala a slujbei respective si in care se exprima, de obicei, scopul de capetenie al
fiecarui serviciu religios (adica ideile, simtamintele si cererile imediate ale Bisericii).
b) Cantari sau imne liturgice (tropare, stihiri, condace, canoane, catavasii etc) care exprima, in
special, functia latreutica a cultului (adica cinstirea si lauda lui Dumnezeu).
c) Lecturi din cartile sfinte (citiri din pericope biblice) sau chiar lecturi ziditoare de suflet, din
operele Sf. Parinti, prin care cultul divin isi indeplineste functia lui didactica sau invatatoreasca.
d) Acte liturgice, adica gesturi sau miscari rituale care alcatuiesc partea ceremoniala a cultului
(ingenunchieri, facerea semnului crucii, vohoade, binecuvantari etc).
e) Uneori, la acestea se adauga marturisirea credintei, sub forma simbolului de credinta sau a
diferitelor formule sacramentale si imne.
Toate aceste forme de exprimare a ideilor si sentimentelor religioase se inlantuiesc intr-o ordine
data sau dinainte stabilita pentru fiecare serviciu divin. Proportia in care sunt dozate si ordinea in care se
succed variaza de la slujba la slujba. Aceasta proportie a elementelor componente ale randuielilor de
slujba este determinata de principiul echilibrului liturgic, potrivit caruia, inauntrul oricarui serviciu
religios, fiecare dintre cele 3 functii sau scopuri fundamentale ale cultului (latreutic, harismatic si
didactic) trebuie sa fie satisfacut in chip just, proportional cu scopul principal sau particular al fiecarei
slujbe, cu ideile si sentimentele sau nevoile religioase ale credinciosilor, care se cer exprimate in situatia
respectiva etc.
D.p.d.v. al ordinii/succesiunii acestor forme, unele slujbe incep cu citirile si continua cu ragaciunea
si cantarile (slujba Vecerniei si a Utreniei), altele incep cu rugaciunea si continua cu citirea si cantarile
(randuiala botezului si a cununiei) etc.
Din aceasta variatie a proportiei in care sunt dozate si a ordinii in care se succed elementele
componente ale randuielii slujbelor bisericesti, rezulta forma/structura individuala specifica, a fiecarei
slujbe, iar, de aici, rezulta deosebirile de structura dintre diferitele servicii religioase.

3. Impartirea slujbelor bisericesti

Slujbele bisericesti se impart in mai multe categorii/grupe.
Dupa extensiunea (marimea sau lungimea) lor, avem 3 feluri de servicii divine, deosebite intre ele
chiar prin numirile care le sunt date in cartile de sluba:
a) Cele mai reduse ca marime sunt alcatuite din simple rugaciuni sau molitfe, citite de preot pentru
diferite scopuri sau nevoi din viata credinciosilor [Rugaciune la insemnarea pruncului; Rugaciune la a
8-a zi dupa cununie; Molitfa Sf. Mc. Trifon, la gradini, la vii si la holde; Moliftele (blestemele) Sf.
Vasile].
 b) Ceva mai mari sunt asa-numitele randuieli care, pe langa rugaciunea in care se exprima scopul
(si care alcatuieste partea principala a randuielii), contin si imne, lecturi si acte liturgice. In acest sens
avem, de ex: Randuiala binecuvantarii colivei, Randuiala impartasirii, Randuiala parastasului pentru
morti etc.
c) Cele mai intinse ca dimensiune sunt slujbele divine propriu-zise, care, pe langa partile
componente ale randuielilor (rugaciuni, cantari, acte rituale, etc), au in plus Apostol si Evanghelie. In
aceasta categorie avem, de ex: slujba botezului, slujba Sf. Liturghii, slujba inmormantarii, slujba sfintirii
bisericii etc.
D.p.d.v. al timpului si al locului in care se savarsesc, precum si al destinatiei sau scopului lor
special in cadrul cultului liturgic, slujbele bisericesti se impart in:
a) Unele dintre ele, precum Vecernia, Utrenia si Liturghia, au un caracter periodic, savarsirea lor
fiind legata de termene stabilite in timp (perioade si zile anumite din cursul anului bisericesc, ceasuri sau
momente anumite din cursul zilei), repetandu-se in fiecare zi (la manastiri si catedrale episcopale) sau
macar in fiecare sarbatoare (la bisericile de enorie) si succedandu-se intr-o ordine fixa, aceeasi de fiecare
data (Vecernia-Pavecernita-Miezonoptica si Utrenia-Ceasurile I-VI- Liturghia-Ceasul IX).
Toate laolata alcatuiesc serviciul divin public al Bisericii pentru fiecare zi liturgica (adica randuiala
de slujba prin care Biserica aduce lui Dumnezeu si sfintilor prinos zilnic de rugaciune, de multumire, de
lauda si cinstire, din partea si in numele tuturor credinciosilor).
Aceste slujbe bisericesti sunt cunoscute sub numirea de “Cele sapte Laude” sau “Laudele
bisericesti”, a caror randuiala o aflam in Ceaslov (pentru cantaretii de strana) si in Liturghier (pentru
diaconi si preoti). Ele au un caracter colectiv si eclesiologic (adica se savarsesc numai in biserica – in
ambele intelesuri: locas de cult si colectivitate/obste a credinciosilor).
Scopul pentru care se savarsesc Laudele bisericesti este acela de a satisface, in special,
functia/latura latreutico-euharistica a cultului ortodox. In ele predomina nota doxologica (lauda si
slavirea lui Dumnezeu si venerarea sfintilor).
Randuiala acestor slujbe are 2 parti:
- una invariabila (neschimbatoare), formata din rugaciuni, rituri si imne, care se repeta in fiecare zi
(de ex: Doamne strigat-am …; Lumina lina …), care constituie cadrul, tiparul sau tipicul fix al randuielii
acestor slujbe, pe care il gasim in Ceaslov sau in Liturghier.
- alta variabila (schimbatoare), alcatuita din rugaciuni si, mai ales, din cantari, care se schimba
dupa zile (sarbatori), dupa saptamani sau dupa diferite perioade mari ale anului bisericesc (de ex: stihirile
de la Doamne, strigat-am…; stihirile de la Laude, din slujba Utreniei; stihirile de la Fericiri etc). Pe
acestea le gasim in cartile de slujba care cuprind imnele variabile (schimbatoare) din randuiala slujbelor:
Octoih, Triod, Penticostar si Mineie.
b) Pe langa cele 7 Laude, in cultul ortodox exista si alte slujbe, randuieli si rugaciuni cu caracter
periodic, avand o importanta secundara. Ele sunt alcatuite tot spre slavirea lui D-zeu si spre cinstirea
sfintilor, dar nu fac parte din programul clasic, oficial, de rugaciune zilnica a Bisericii. Acestea sunt:
Randuiala rugaciunii de dimineata (dupa scularea din somn), Rugaciunea la masa, Ridicarea Panaghiei,
Rugaciunea de seara (dinainte de culcare), Paraclisele, Canoanele de rugaciune si Acatistele alcatuite in
cinstea diferitilor sfinti.
La origine, ele sunt expresii si manifestari mai noi ale pietatii personale ale unor clerici (in special
monahi) sau chiar a unor simpli credinciosi. Asadar, la inceput au fost practicate ca forme ale cultului
particular, intrand ulterior in cuprinsul Ceaslovului. Cu exceptia Acatistelor, celelalte au ramas pana
acum in practica exclusiva a manastirilor, ca forme de expresie ale cultului particular al calugarilor, care
le citesc in chili sau chiar in biserica.
c) Sfintele taine si ierurgiile sunt slujbele bisericesti care sunt destinate pentru binecuvantarea si
sfintirea diferitelor lucruri, persoane, momente si imprejurari din viata religioasa a credinciosilor.
Acestea alcatuiesc cuprinsul Molitfelnicului ortodox.
D.p.d.v. al timpului de savarsire, ele au caracter ocazional sau intamplator, oficiindu-se atunci cand
cer credinciosii sau cand se ivesc cazurile speciale pentru care au fost alcatuite.
Prin destinatia lor, ele au o sfera de aplicare mai restransa decat aceea a Laudelor bisericesti.
Referitor la scopul lor, ele corespund laturii harismatice (sfintitoare) a cultului divin, deoarece prin
ele Biserica cere si obtine de la D-zeu harul, ajutorul si darurile Sale, necesare credinciosilor ei.
 Privite mai ales d.p.d.v. al scopului pentru care au fost alcatuite, slujbele bisericesti se pot imparti
in 2 mari categorii, dupa cele 2 scopuri fundamentale ale cultului, la care care ele corespund:
a) Laudele bisericesti si slujbele speciale din Ceaslov, sunt alcatuite spre cinstirea lui D-zeu si a
sfintilor, fiind mijloace de expresie ale cultului de adoratie si de venerare.
b) Sfintele Taine si ierurgiile, sunt forme de expresie ale functiei harismatice/sfintitoare a cultului,
adica mijloace de impartasire a harului divin.
c) Sf. Liturghie ocupa o pozitie intermediara intre aceste doua categorii. In randuiala ei se imbina
slujba celei mai sfinte taine de care pot beneficia credinciosii (Sf. Euharistie), cu slujba celei mai inalte
laude si cinstiri pe care Biserica o poate aduce lui D-zeu prin jertfa liturgica.

LAUDELE BISERICESTI SAU SLUJBELE SERVICIULUI DIVIN ZILNIC AL BISERICII

ORTODOXE
săvârșeasă dimineața

I. NOTIUNI GENERALE DESPRE CELE 7 LAUDE BISERICESTI

1. Care sunt cele 7 Laude bisericesti

Slujbele care se savarsesc in fiecare zi (la manastiri si catedrale episcopale) sau macar in fiecare
sarbatoare (la bisericile de enorie) se numesc Cele 7 Laude si sunt urmatoarele:
a) Vecernia (slujba de seara);
b) Pavecernita sau Dupa-cinare (rugaciunea de dupa cina sau dinainte de culcare);
c) Polunoșnița sau Miezonoptica (rugaciunea de la miezul noptii);
d) Utrenia (slujba de dimineata);
e-h) Orele sau Ceasurile, in numar de 4: I-III-VI-IX (rugaciunea de la inceputul celor 4 sferturi ale
zilei).
Biserica crestina a mostenit din VT traditia de a socoti inceputul zilei liturgice/bisericesti nu de la
miezul noptii (ca in viata civila), ci cu seara. De aceea, in Mineie, Octoih, Triod si Penticostar, lauda
liturgica a fiecarui sfant sau a fiecarei zile bisericesti incepe cu slujba de seara, cu Vecernia.

2. Pentru ce sunt 7 Laude bisericesti

De fapt, ele sunt 8, dar Utrenia si Ceasul I se socotesc amandoua, ca o singura Lauda, asa ca raman
7. Ceasul I se citeste intotdeauna indata dupa Utrenie, inaintea otpustului acesteia si fara binecuvantarea
de inceput obisnuita la celelalte slujbe.
Liturgistii ortodocsi pun de obicei numarul simbolic 7 (care este si numarul Laudelor) in legatura
cu cele 7 daruri ale Sf. Duh, deoarece rugaciunea este privita ca un dar al Sf. Duh.
La vechile popoare din Orientul apropiat, inclusiv la evrei, numarul 7 juca un rol important, ca
simbol, in viata religioasa.

3. Temeiurile biblice si religioase ale instituirii Laudelor bisericesti

Pentru fiecare dintre aceste 7 Laude gasim temeiuri scripturistice in textele VT, mai ales in Psalmi
(ps. LIV. 19; ps. V,2-3; ps. VI, 6 etc.).
Fiecare dintre cele 7 Laude zilnice are anumite intelesuri istorice sau simbolice, care sunt puse in
legatura cu unele evenimente din istoria sfanta a mantuirii, pe care le comemoreaza zilnic sau le
simbolizeaza, improspatandu-le in amintirea noastra.
Astfel, Vecernia se aduce ca o multumire la sfarsitul zilei, pentru ca am ajuns cu bine la apusul
soarelui si am adaugat inca o zi la varsta noastra. Ea ne aduce aminte si de rastignirea si punerea
Domnului in mormant, care a avut loc spre seara.
Pavecernita este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor si paza pentru trecerea in pace a
noptii care incepe. Ea ne duce cu gandul la moarte (noaptea vietii), pe care ii cerem lui Dumnezeu sa ne
ajute sa o intampinam pregatiti si fara teama. Pavecernita ne aduce aminte si de coborarea la iad a
Mantuitorului, cu sufletul si cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legati.
 Miezonoptica este expresia nevointei monahale a privegherii (slujbei de noapte) si este simbolul
laudei necurmate pe care ingerii o aduc pururea lui Dumnezeu, in ceruri. Ea ne aduce aminte si de
inceputul patimilor Domnului, de invierea Lui si de judecata din urma.
Utrenia exprima primele ganduri ale credinciosului indreptate spre Dumnezeu, dupa scularea din
somn, cuprinzand multumirea pentru trecerea in pace a noptii si rugaciunea pentru ziua care incepe. Ea
ne aduce aminte si de patimile indurate de Domnul, de la miezul noptii pana la ziua.
Ceasurile de rugaciune cuprind rugaciunea adusa lui Dumnezeu in momentele cele mai de seama
ale zilei (inceputul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei si ultimul sfert din zi), simbolizand lauda pe
care Puterile ceresti o aduc lui Dumnezeu in tot timpul. Ele au un simbolism trinitar, pentru ca revin din
3 in 3 ore, astfel ca exprima lauda neincetata adusa de Biserica pamanteasca Sfintei Treimi. Ele ne aduc
aminte de evenimente din istoria patimilor Domnului, intamplate la ceasurile respective.
Ceasul IX incheie serviciul divin public al fiecarei zile liturgice, care incepe cu Vecernia.
Serviciul divin zilnic al celor 7 Laude este completat, desavarsit si incununat de slujba Sf.
Liturghii, care se savarseste dupa ceasul VI sau de Obednita, in zilele in care nu se savarseste Sf.
Liturghie.

4. Impartirea (gruparea) Laudelor bisericesti dupa momentele din zi cand se savarsesc

Dupa timpul din zi in care se savarsesc, slujbele care alcatuiesc serviciul divin al unei zile liturguce
se impart in 3 cicluri/grupe, formate fiecare din cate 3 slujbe:
- Ciclul I: Ceasul IX, Vecernia si Pavecernita – adica rugaciunea de seara;
- Ciclul II: Miezonoptica, Utrenia si Ceasul I – adica rugaciunea de noapte si de dimineata;
- Ciclul III: Ceasul III, Ceasul VI si Liturghia (sau Obednita, in zilele in care nu se face Liturghie)
– adica rugaciunea din timpul zilei.
Aceasta grupare a sujbelor zilnice in 3 etape/momente de rugaciune din cursul zilei, formate
fiecare din 3 slujbe, are si o semnificatie trinitara: ea s-a facut atat in cinstea si spre slava Sf. Treimi, cat
si dupa asemanarea celor 9 cete ingeresti, impartite in triade de catre 3, care-L lauda necontenit pe
Dumnezeu si pe care Biserica le imita in acest mod.
In practica, acolo unde se savarsesc toate cele 7 Laude (la manastiri si catedrale episcopale), de
regula, ciclul II se impreuna cu ciclul III, toate slujbele din aceste 2 cicluri savarsindu-se in timpul
diminetii, una dupa alta, fara pauze sau intreruperi.
La bisericile de mir, cu rare exceptii, nu se mai savarsesc decat cele mai importante 3 dintre slujbe:
Vecernia, Utrenia si Liturghia, si numai in zilele de sarbatoare.
Pentru Vecernie, Utrenie si Liturghie este absoluta nevoie de prezenta preotilor si cantaretilor (ele
fiind alcatuite mai ales din cantari), pe cand restul celorlalte Laude, fiind alcatuite aproape numai din
citiri, se pot citi si fara preoti, chiar afara din biserica, de catre crestin la el acasa sau de catre calugari in
chilii. Numai aceste 3 slujbe incep si se termina in altar, celelalte se savarsesc fie in naosul, fie in tinda
sau pronaosul bisericii.
In randuiala Vecerniei si Utreniei a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice crestine
(canoane, condace, tropare, sedelne, svetime si stihiri), in care imnografii sau poetii crestini ii lauda si ii
preamaresc pe sfinti sau evenimentele sarbatorite in acea zi liturgica. Toate aceste texte ale cantarilor,
care variaza de la zi la zi, alcatuiesc cuprinsul Mineielor, Octoihului, Triodului si Penticostarului.
Participarea la Vecernie, Utrenie si Liturghie (cele 3 slujbe zilnice principale) este o obligatie
liturgica minimala a fiecarui credincios mirean. Pariticparea la celelalte slujbe este obligatorie pentru
monahi si facultativa pentru credinciosi.

II. ISTORIA LAUDELOR BISERICESTI. FORMAREA SERVICIULUI DIVIN PUBLIC

AL BISERICII

1. Caracterul nocturn al serviciului divin public in Biserica primara

Serviciul divin public al primelor comunitati crestine (epoca Sf. Apostoli) se savarsea noaptea, si
anume in noaptea de sambata spre duminica (asa cum reiese, de exemplu, din descrierea activitatii Sf.
Ap. Pavel la Troia – Fapte, 20, 6-11, si din scrisoarea proconsulului Pliniu cel Tanar al Bitiniei catre
imparatul Traian, scrisa la 111-113 d.Hr.).
Cauzele care au contribuit la aceasta:
- Primii crestini, proveniti mai ales dintre iudei, cautau sa-L imite pe Mantuitorul Insusi, care
instituise Sf. Euharistie intr-o seara, la Cina cea de taina. Era aleasa seara de sambata pentru a pastra
oarecum importanta acestei zile la iudei.
- Conceptia despre Parusie (desprea a doua si apropiata venire a Domnului) era raspandita la
primele generatii crestine, care credeau ca Mantuitorul va veni a doua oara in timpul noptii din ziua intai
a saptamanii, cand a si inviat. De aceea, ei asteptau aceasta venire rugandu-se in noaptea de sambata spre
duminica, pana la ziua. In acest mod a rezultat forma de priveghere a serviciului public divin.
- Imprejurarile istorice in care a trait Biserica pana la inceputul sec. IV (din pricina persecutiilor,
crestinii erau nevoiti sa se adune pentru rugaciune in special in timpul noptii, in locuri ferrite si ascunse,
precum catacombele) au favorizat si chiar au impus mentinerea acestei situatii.
Ulterior, la acestea s-au adaugat si explicari de ordin teologic si simbolic. Astfel, autorul anonim al
lucrarii “Intrebari catre conducatorul Antioh” spunea ca serbarea duminicii incepe de sambata seara,
pentru ca sa simbolizeze chemarea lumii de la intunericul nestiintei la lumina cunostintei.

2. Scindarea serviciului divin si formarea primelor Laude bisericesti

Pentru a evita oboseala privegerii continue de toata noaptea, serviciul divin de sambata spre
duminica s-a impartit in doua:
- o parte care se oficia devreme, seara;
- alta care se oficia catre miezul noptii sau catre dimineata,
intre ele ramanand un rastimp de somn.
Astfel, au rezultat cele 2 slujbe zilnice de capetenie, care sunt cele mai vechi dintre cele 7:
Vecernia (slujba de seara) si Utrenia (slujba de dimineata). La acestea se adauga Liturghia, oficiata in
continuare tot in timpul noptii (dis-de-dimineata), care era formata din 2 parti: Liturghia catehumenilor
(care este transpunerea crestina a serviciului sinagogii iudaice) si Liturghia credinciosilor (in timpul
careia are loc impartasirea).
Toate acestea la un loc (Vecernia, Utrenia si Liturghia) alcatuiesc serviciul divin public sau oficial
la Bisericii primare, la care luau parte toti membrii primelor comunitati crestine, cel putin o data pe
saptamana, sambata spre duminica.

3. Ceasurile de rugaciune zilnica a Bisericii in primele 3 secole

Mantuitorul ne-a indemnat sa ne rugam in toata vremea (Lc, 21, 36), sfat repetat de Sf. Ap. Pavel
(Rugati-va neincetat!) si, de aceea, primii crestini au adoptat si alte ore/momente de rugaciune, in timpul
zilei.
Cum primii crestini erau recrutati mai ales dintre evrei, ei au pastrat orele oficiale iudaice de
rugaciune, cu care erau obisnuiti: Ceasul III (ora de dimineata), Ceasul VI (ora de amiaza) si Ceasul IX
(ora de seara), care erau orele de rugaciune la mai toate popoarele antichitatii si pe care le-au adoptat si
evreii.
Sf. Apostoli au dat ei mai intai exemplu in acest sens: Sf. Ap. Pavel se roaga la Iope, in foisorul de
sus, la vremea Ceasului VI; in ziua Cincizecimii, toti Sf. Apostoli se rugau in foisorul Cinei, la Ceasul
III, in clipa pogorarii Sf. Duh.
La sfarsitul sec. I, Sf. Clement Romanul face referire la existenta unor ore srtabilite (reglementare)
pentru rugaciune, deosebite de Liturghia euharistica, iar Didahia celor 12 Apostoli reglementeaza
numarul acestor ore.
Se observa aici si preocuparea de a-i sustrage pe primii crestini de la frecventarea templului si a
sinagogii, fiindu-le prescrisa o rugaciune specific crestina, acasa la ei.
Asadar, la inceput, aceste ore de rugaciune zilnica aveau un caracter particular, neoficial si, de
asemenea, facultativ.
Deci, inca din a doua jumatate a sec. I, cultul crestin era alcatuit din 2 cicluri de rugaciune:
a) unul nocturn, cu caracter public si oficial;
b) altul de ziua, cu caracter particular, neoficial si facultativ.
 Aceasta situatie se mentine pana in a doua jumatate a sec. IV. Chiar atunci cand cele 2 parti ale
privegherii originare de noapte (Vecernia si Utrenia) au inceput sa fie oficiate zilnic, ele au ramas
singurele Laude sau slujbe zilnice cu caracter comun si obligatoriu, deci intrate in canonul oficial de
rugaciune al Bisericii (de aceea, Tertulian le numeste legitimae orationes), pe cand celelalte aveau
caracter facultativ.
Astfel, in sec. III, Traditia apostolica (atribuita, de obicei, lui Ipolit Romanul), prescrie
urmatoarele momente de rugaciune particulara, zilnica, obligatorii pentru orice crestin: dimineata, indata
dupa scularea din somn si spalare; la Ceasul III; la Ceasul VI; la Ceasul IX; inainte de culcare; la miezul
noptii; la cantarea cocosului (dimineata). Aceleasi momente sunt prescrise si intr-un document de mai
tarziu - Testamentum Domini.
In Constitutiile apostolice (redactate in forma de azi spre sfarsitul sec. IV) este pastrat acelasi
program al rugaciunilor zilnice, dar fara rugaciunea de la miezul noptii, dandu-se explicatie fiecarui
moment/ora de rugaciune:
Dimineata – pentru ca Domnul ne-a luminat, alungand noaptea si aducand ziua;
La Ceasul III – pentru ca atunci a primit Domnul de la Pilat hotararea de osanda;
La Ceasul VI – pentru ca atunci a fost rastignit;
La Ceasul IX – pentru ca toate s-au cutremurat cand Domnul a fost rastignit;
Seara, la Vecernie – drept multumire pentru ca Domnul ne-a dat noaptea spre odihna;
La cantatul cocosilor (la Utrenie) – pentru ca acest ceas vesteste sosirea zilei, spre a face lucrurile
luminii.

4. Fixarea numarului de azi al Laudelor bisericesti (sec. IV si urmatoarele)

Consacrarea oficiala ca servicii divine publice, obligatorii, a orelor de rugaciune din timpul zilei,
alaturi de cele din timpul noptii, a avut loc in a doua jumatate a sec. IV.
Influenta crescanda a monahismului asupra vietii religioase a influentat aceasta consacrare. In
primele 3 secole, vechii asceti traiau in mijlocul lumii, sub numele de solitari, asceti si fecioare, si
duceau o viata de infranare si de continua rugaciune. Ei erau o categorie intermediara intre clerici si laici.
Incepand din epoca de pace a Bisericii, vechii asceti parasesc lumea si se retrag in pustie, punand temelia
vietii chinovitice si eremitice (idioritmice). In bisericile lor se indeplinea riguros si cu prisosinta pravila
de rugaciune zilnica, a carei practica o aveau din bisericile de enorie de unde proveneau. Prestigiul
monahismului a facut ca bisericile manastiresti sa devina exemple si modele in aceasta privinta, la
inceput pentru catedrale (din orase) cu cler mai numeros, apoi si pentru bisericile de enorie.
Cel mai mult a contribuit la generalizarea serviciului Laudelor bisericesti, asa cum se oficia in
manastiri, Sf. Vasile cel Mare, prin Regulile pentru viata monahala.
El adauga la Laudele existente pana atunci pe cele noi, care se dezvoltasera, intre timp, in serviciul
manastiresc, enumerand in plus: rugaciunea din amurg sau de la inceputul noptii (deosebita de cea de la
Ceasul IX si cea de la Vecernie, deci, care este, practic, Pavecernita), rugaciunea de la miezul noptii
(care este, practic, Miezonoptica) si rugaciunea de dimineata (Ceasul I unit cu Utrenia, adica dupa ea),
dupa care veneau Ceasul III, VI si IX si Vecernia, care erau cunoscute si practicate mai dinainte.
Astfel, spre sfarsitul sec. IV, gasim deja incheiat numarul de 7 Laude, si anume: Ceasul IX,
Vecernia, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasul III si Ceasul VI.
Toate aceste slujbe si-au luat denumirea dupa momentul din zi in care se savarseau, la inceput, in
manastiri.
Apoi, randuiala serviciului divin zilnic din manastirile Sf. Vasile a fost adoptata de manastirea Sf.
Sava de langa Ierusalim, care a dat Ortodoxiei rasaritene, dintre calugarii ei, teologi si imnografi ilustri:
Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma, Stefan Melodul.
Din manastirile savaite, randuiala a trecut mai tarziu (sec. VIII-IX) in cele studite, din jurul
Constantinopolului, infiintate si organizate de cei 2 frati: Teodor si Iosif Studitul.
O ultima faza de dezvoltare a serviciului Laudelor zilnice, in care se ajunge aproape de randuiala
de astazi, este realizata in manastirile din Athos, incepand cu sec. X, cand Sf. Atanasie Athonitul
fondeaza Marea Lavra (963). De aici, datorita expansiunii panortodoxe a isihasmului, randuiala s-a
extins si generalizat in manastirile din Balcani (prin traducerile cartilor de slujba ale patriarhului Eftimie
al Bulgariei), in Tarile Romane (prin calugarul Nicodim si mitropolitul Andrei Critopulos) si in Rusia
(prin mitropolitul Grigore-Ciprian Tamblac, recunoscut in 1390 camitropolit al intregii Rusii).
Generalizarea tuturor celor 7 Laude in pravila sau canonul oficial de slujba a Bisericii nu s-a facut
dintr-o data peste tot.
Completarea numarului Laudelor bisericesti si generalizarea lor in practica tuturor bisericilor
manastiresti si de enorie are la baza nu numai influenta monahismului, ci si a ierarhilor, care, fiind
recrutati dintre monahi si avand legaturi cu acestia, erau un fel de exponenti ai vietii monahale in
mijlocul lumii, cautand sa impuna si bisericilor de mir randuiala de slujba a manastirilor.
In sfarsit, definitivarea si uniformizarea randuielii de slujba a celor 7 Laude (intrate in cuprinsul
Ceaslovului sau Orologionului) a avut loc prin tiparirea acestei carti, incepand cu editiile slave de la
sfarsitul sec. XV (Cracovia - 1491 si Venetia - 1493) si cea greaca de la inceputul sec. XVI (Venetia –
1509).
In Apus, introducerea si generalizarea Ceasurilor zilnice de rugaciune s-a facut sub influenta
Regulilor monahale ale Sf. Ioan Cassian, organizatorul monahismului apusean in Galia (+435) si ale Sf.
Benedict de Nursia (sec. VI), dar un rol important il avusese, mai inainte, Sf. Ambrozie al Milanului,
care a introdus primul modul de cantare antifonica a psalmilor si a imnelor noi in Laudele bisericesti, ca
mijloc de lupta impotriva ereziei ariene.
O dezvoltare mai noua a serviciului Ceasurilor din manastiri o reprezinta Mezorele sau
Mijloceasurile (rugaciuni care se citesc numai in manastiri, intre Ceasuri) si Obednita sau Pranzanda
(rugaciunea de la amiaza).
Randuiala de azi a Laudelor bisericesti este rezultatul unei evolutii dinamice si continue, la care au
contribuit toate epocile istoriei bizantine.

III. VECERNIA

A. RANDUIALA SLUJBEI

1. Denumirile slujbei
Vecernia (slujba de seara) este prima dintre cele 7 Laude bisericesti, adica slujba cu care incepe
serviciul divin public al fiecarei zile liturgice.
Termenul de Vecernie este de origine slavona (de la veceru – seara) si care se traduce prin
grecescul esperinos, care insemna “vecernie”. Echivalentul latinesc este vesperae sau vespertina collecta
(rugaciunea de seara), de unde vine si denumirea romaneasca latinizata de vesperina, precum si cea
franceza de vepres.
In unele zone ale tarii se mai utilizeaza termenii romanesti Serare, Serar, Seranda, Insarat.

2. Timpul savarsirii
In vechime, Vecernia se savarsea dupa apusul soarelui, la iesirea luceafarului de seara sau pe la
aprinsul luminilor.
Astazi, dupa Tipic, vremea savarsirii Vecerniei este ceasul al X-lea din zi, aprox. ora 4 p.m., deci,
inainte de caderea serii (iarna pe la 3-4 p.m., vara pe la 5-6 p.m.).
In manastiri, la sarbatorile cu priveghere (sambata seara, in ajunul praznicelor imparatesti si al
sarbatorilor sfintilor mai importanti), Vecernia se oficiaza dupa apusul soarelui, urmata de Litie si
Utrenie.
Ca exceptie de la regula generala, Vecernia se face in timpul diminetii in urmatoarele cazuri: in
Duminica Rusaliilor, in Vinerea Patimilor si in toate cazurile in care Vecernia se uneste cu una dintre
cele 3 Liturghii: cu Liturghia Sf. Grigore Dialogul (in toatemiercurile si vinerile din Paresimi, afara de
Vinerea Patimilor); cu cea a Sf. Vasile (de 4 ori pe an: in ajunul Craciunului, in ajunul Bobotezei, in Joia
si in Sambata Patimilor); cu cea a Sf. Ioan GA (la Buna-Vestire, atunci cand acest praznic cade intr-una
din zilele de rand ale saptamanii, adica de luni pana vineri, inclusiv in Paresimi).

3. Scopul Vecerniei
 Scopul (rostul) Vecerniei este sa aducem lui Dumnezeu multumire pentru ziua care a trecut si sa-I
cerem ajutorul pentru petrecerea in pace a noptii care urmeaza.
Vecernia ne aduce aminte de ridicarea pe cruce (rastignirea) si inmormantarea Mantuitorului, care
a avut loc spre seara.
Vechii Parinti o puneau in legatura cu Cina Domnului si cu moartea Lui pe cruce.

4. Randuiala Vecerniei
Randuiala Vecerniei difera dupa importanta zilei liturgice, adica dupa cum este vorba de:
- zi de rand peste saptamana;
- ziua unui sfant cu doxologie mare (insemnat in calendar cu cruce neagra);
- ziua unui sfant cu polieleu (insemnat cu cruce rosie);
- sambata seara (Vecernia duminicii);
- praznic imparatesc sau hramul bisericii.
Vecernia zilelor de rand (de lucru) din cursul saptamanii este mai simpla, mai putin dezvoltata si
solemna. Ea e formata mai mult din lecturei si se savarseste, de regula, numai in manastiri si catedrale.
Ceva mai dezvoltata, mai solemna, cu cantari mai multe este Vecernia sarbatorilor cu tinere din
cursul saptamanii (sfinti cu doxologie sau cu polieleu, praznice si hramuri), precum si Vecernia de
sambata seara ( a dumincii).
a. Randuiala Vecerniei sarbatorilor
Vecernia sarbatorilor este singura care se tine, de fapt, la bisericile de mir.
b. Vecernia mica si Vecernia mare
Sarbatorile mari (duminicile, praznicele imparatesti si sfintii mai importanti) care au slujba cu
Priveghere, au, de regula, in cartile de cult (Mineie, Triod, Penticostar si Octoih) 2 Vecernii: Vecernia
mica si Vecernia mare.
Vecernia mica a acestor sarbatori este un fel de anticipare si prescurtare a Vecerniei mari. Ea se
savarseste numai la manastiri, inainte de apusul soarelui, dupa ceasul IX (adica la vremea obisnuita
pentru Vecernie) si numai atunci cand urmeaza a se face Priveghere de toata noaptea (denie).
Dupa Vecernia mica se ia cina, apoi, dupa apusul soarelui, se incepe Vecernia mare cu Priveghere.
Deci, daca nu se face Litie sau Priveghere, Vecernia mica nu se face nici in manastiri, nici in bisericile
de mir.
Deosebiri in Vecernia mica si cea mare
La Vecernia mica:
- se toaca in toaca cea mica (tochita);
- nu se zice nici ectenia maresi nici ectenia mica;
- nu se citeste Catisma, ci indata dupa Psalmul 103 se canta “Doamne, strigat-am …”;
- nu se face vohod si nu se zic nici ecteniile de dupa vohod;
- la sfarsit, dupa tropare, se zice ectenia intreita scurta (ca la inceputul Utreniei).
Vecernia mare a sarbatorilor cu Priveghere este, de fapt, Vecernia sarbatorilor.
La manastiri si catedrale, unde Vecernia aceasta se face in cadrul Privegherii, dupa regula din
Tipicul mare, ea are unele particularitati care urmaresc sa dea slujbei o solemnitate mai mare.
c. Randuiala Vecerniei din zilele de rand, in perioada Octoihului si Penticostarului se
deosebeste de cea pentru duminici si sarbatori, prin urmatoarele amanunte:
- Catisma de rand se citeste fara a fi intrerupta de ecteniile mici, la cele 2 stari;
- la “Doamne, strigat-am …” nu se canta decat primele 2 stihuri (pe glasul indicat de Minei), iar
celelalte se citesc;
- nu se face vohod sau iesire cu cadelnita.
Vecernia din zilele de rand ale Paresimilor, care se face numai in manastiri si catedrale, se
deosebeste de cea a zilelor de rand din restul anului
Vecernia de miercuri și vineri serara, în Păresimi este unită cu Liturghia Darurilor mai inainte
sfintite, după o rânduială specială.
(pentru tabel comparativ – vezi pag. 40-41 din curs)
d. Vecernii cu rânduială specială, în cursul anului bisericesc
 Pentru zilele liturgice mai importante din cursul anului bisericesc avem Vecernii care se deosebesc
prin unele amanunte fata de randuiala obisnuita a Vecerniei sarbatorilor. Acestea urmează rânduiala
Vecerniei sărbătorilor, cu deosebirea ca au unele amănunte (specifice) care țin de rituri și ceremonii, în
amintirea unor evenimente din viața Mantuitorului.
In aceasta categorie intra:
Vecernia Sâmbetei celei mari, care se oficiază în Vinerea Patimilor, rânduiala fiind ca cea de la
Vecernia sărbătorilor. Ea simbolizează coborârea de pe cruce a trupului Domnului și pregătirea de
înmormântare a Domnului. La sfârșit se rosteste apolisul special al Vecerniei Patimilor.
Vecernia zilei de luni din Săptămana Luminată, se face în Dumninca Paștilor, fie la vremea ei
reglementara (dupa amiaza – in manastiri si la bisericile de tara; orele 11-12 – in unele biserici de enorie,
mai ales la orase). Este cunoscuta si sub denumirea de a doua Înviere. Ea aduce aminte de prima arătare
a Domnului ucenicilor Săi, în ziua Învierii, spre seară.
Vecernia pentru Luni după Rusalii (Lunea Sf. Treimi) a carei rânduială se găsește în Penticostar
și Molitfelnic (Slijba plecării genunchilor). Se oficiază, atat la manastiri, cat si la bisericile de mir, după
Liturghia din Dumninica Rusaliilor.
Ea amintește de pogorârea Duhlui Sfant și de procesiunea de odinioara de la Ierusalim (sec. IV-V)
din ziua Rusaliilor, când oamenii mergeau în procesiune de la biserica de pe Golgota la Muntele
Măslinilor, unde sa facea slujba Vecerniei.
Vecernii deosebite sunt și cazurile cand Vecernia se săvârșește împreună cu Sf. Liturghie,
oficiindu-se in cursul diminetii.
In aceste cazuri, inceputul Vecerniei tine locul primei parti din Liturghia catehumenilor (pana la
vohodul cu Evanghelia) si prezinta unele deosebiri fata de Vecernia obisnuita.
Astfel, Vecernia se poate uni cu Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, asa cum se face in toate
miercurile si vinerile din Paresimi.
Vecernia se uneste si cu Liturghia Sf. Vasile de 4 ori pe an: in ajunul Craciunului, in ajunul
Bobotezei, in Joia si in Sambata Patimilor, precum si cu Liturghia Sf. Ioan GA, in ziua Bunei-Vestiri,
cand aceasta cade in zilele de rand ale saptamanii, adica de luni pana vineri, in Paresimi.
****
Unirea vecerniei cu Liturgia este o reminescență a timpurilor vechi, când Liturghia se săvarșea (în
zilele de ajunare) nu dimineața, ci seara, după Vecernie. Pentru a nu întrerupe ajunarea în aceste zile,
Liturghia se săvârșea spre seară după Vecernie, când credincioșii se puteau împărtăși și apoi mânca.
Atunci Liturghia (în toate zilele) începea de la Vohodul cu Evanghelia.
În decursul timpului, pravila ajunarii nu a mai fost respectată, iar credincioșii nu se mai
împărtășeau în aceste zile. Din momentul acesta, Liturghia în zilele de ajunare a început să se săvârșeasă
dimineața, ca în zilele fără ajunare. Odată cu ea a fost atrasa la ora dimineții și Vecernia, care o preceda
mai înainte, și care și acum este partea introductivă a Liturghiei din zilele de ajunare, tinand locul
Liturghiei catehumenilor din acele zile.

B. Istoria și explicarea vecerniei

1. Scopul și semnificația religioasă a rugăciunii de seară

Sfârșitul zilei și apropierea serii sunt momente de popas important în viața noastră zilnică.
Întunericul nopții ne duce cu gândul la apusul vieții noastre, la moarte, iar gândul morții i-a făcut
întotdeauna pe oameni să-și aducă aminte de Dumnezeu.
Creștinii Bisericii primare trăiau aceste gânduri mai intens ca noi și raportau totul la Dumnezeu.
Seara reprezenta pentru ei începutul unei noi zile. În momentul de răscruce dintre două zile, ei se simțeau
datori să aducă lui Dumnezeu ofranda laudei lor de mulțumire pentru ziua încheiată și să-I ceară ajutorul
pentru trecerea în pace a nopții; de aceea rugăciunea de seară era socotită ca o datorie de căpetenie a
vechilor creștini, având o semnificație și o importanță deosebită.
Identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală și veșnică, care nu apune niciodată, inspira și
caracteriza rugăciunea de seară a Bisericii primare, idee dezvoltată de către Sf. Cipran al Cartaginei: „Ni
se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei”. Iar Sf. Vasile cel Mare: „Când ziua se
sfârșește, se cade să mulțumim pentru toate câte am primit în cugetarea zilei aceleia”. Așezămintele
apostolice îi îndemnau pe creștini: „Seara faceți rugăciuni drept mulțumire lui Dumnezeu că v-a dat
noaptea spre odihnă de osteneala din timpul zilei”.
Ideile Sf. Ciprian și ale Sf. Vasile despre scopul și semnificația rugăciunii de seară în viața
religioasă creștină au inspirat textul celor 7 rugăciuni, citite de preot în taină la începutul Vecerniei.

2. Originea ritualului principal al Vecerniei. Descrieri vechi ale Vecerniei

Obiceiul de a sfinți seara printr-o rugăciune exista la evrei. Esențialul îl constituia ritul aprinderii
și așezării sfeșnicului cu lumini, în fața căruia arhiereul aprindea tămâie și care apoi trebuia să ardă toată
noaptea în fața perdelei din Cortul mărturiei (Ieș. 30, Lev. 24).
Ritul acesta a trecut și în viața religioasă a primelor generații creștine, alcătuite din mulți foști
evrei, el căpătând o semnificație nouă, creștină: lumina „lină” a sfeșnicului aprins la vreme de seară le
aducea aminte creștinilor despre Cuvântul care era lumina cea adevărată și Care luminează pe tot omul.
Din sec. 2, Tertullian amintește despre obiceiul aprinderii sfeșnicului la adunările de seară pentru
rugăciune, în desfășurarea cărora domnea încă imporvizația. Curând s-a constituit un ritual întrebuințat
peste tot, în cadrul căruia rugăciunea principală, care însoțea ritul aprinderii sfeșnicului de seară, avea ca
temă predominantă exprimarea mulțumirii pentru lumina naturală a zilei și cea spirituală adusă de Iisus.
De o astfel de mulțumire de seară amintește atât Sf. Grigorie de Nyssa (Viața Sf. Macrina), cât și
Sf. Vasile cel Mare, care vorbește despre obligația creștinilor de a aduce lui Dumnezeu laudă de
mulțumire la sfârșitul zilei, prin cântarea imnului „Lumină lină”, din care și citează. În Apus, Fer.
Ieronim îndemna pe una dintre corespondentele sale ca „aprinzând sfeșnicul, să aducă jertfa de seară”.
Cea dintâi descriere a ritualului rugăciunii de seară o găsim în Rânduiala bisericească egipteană,
care e o prelucrare a Tradiției apostolice a lui Ipolit Romanul (sec. 3 – cap. 25). Ritual asemănător
găsim și în Testamentum Domini. Mai amănunțit este prezentată în Constituțiile apostolice.
Informații interesante despre felul cum se săvârșea slujba de seară la Ierusalim ne dă, prin anii 380-
5, pelerina apuseană Egeria, în însemnările călătoriei ei la Locurile Sfinte.
Din informațiile date de aceste izvoare, vedem că în a doua ½ a sec. 4 se fixase deja o rânduială a
slujbei de seară, cu ritul originar și central al aprinderii luminilor, cu rugăciuni și cântări de imne și
psalmi, întrebuințate în tot Răsăritul; la această rânduială face aluzie și sinodul din Laodiceea.
În 600, călugărul Ioan Moshos și Sofronie (viitorul patriarh al Ierusalimului), vizitându-l pe
starețul Nil al Mănăstirii din Sinai, asistă acolo la slujba unei vecernii de sâmbătă, pe care ei o descriu.
Ea cuprinde: Ps. I; Ps. 140, imnul „Lumină lină”, rugăciunea „Învredincește-ne, Doamne” și rugăciunea
lui Simeon („Acum slobozește” – viața lui Florin).
Sinodul Trulan (692) vorbește în can. 90, despre intrarea preoților în altar (vohod) la Vecernia de
sâmbătă seara și duminică seara.
Cele mai vechi manuscrise de cărți liturgice care se păstrează ne transmit textul rugăciunilor citite
astăzi de preot în timpul Vecerniei, iar manuscrisele din sec. 10 ne dau amănunte din rânduiala Vecerniei
de odinioară, cu variațiile ei de timp și loc.
Simeon al Tesalonicului (sec. 15) ne dă cea dintâi descriere amănunțită și explicare a Vecerniei din
timpul său, care era absolut identică cu cea de azi, atât pentru zilele de rând, cât și pentru cele de
sărbătoare. În afară de vecernia obișnuită, Simeon descrie și o rânduială dezvoltată, a Vecerniei cu
cântări, care se făcea la mănăstiri și catedrale, în ajunul duminicilor și al sărbătorilor mari, fiind
combinată cu Litia (ca la Privegherea mănăstirească de azi). Avea în plus antifoane.
Pe vremea lui Simeon, acest gen de vecernie solemnă ieșise din uz peste tot, din cauza lungimii ei
excesive și a lipsei de cântăreți buni. La uniformizarea rânduielii Vecerniei, adica la fixarea ei în forma
pe care o are azi, a contribuit și apariția cărților liturgice tipărite din sec. 15 înainte.

3. Explicarea rânduielii actuale a Vecerniei

a. Partea introductivă: Toate cele 7 Laude sunt puse în legătură cu istoria sfântă a mântuirii.
Vecernia evocă epoca cea mai veche din istoria sfântă: epoca VT, adică vremea revelației nedepline,
dinainte de venirea Mântuitorului.
 Formula de binecuvântare de la începutul Vecerniei („Binecuvântat este Dumnezeu nostru”)
arată că, în epoca de început, omenirea nu știa altceva despre Dumnezeu decât că există și că e Unul.
Caracterul nedesăvârșit al revelației este simbolizat și de faptul că la începutul slujbei, se deschide numai
perdeaua ușilor împărătești, ușile rămânând închise – închipuie cunoașterea vagă pe care o avea lumea
atunci despre Dumnezeu (întemeiată mai mult pe amintirea revelației primordiale).
Preotul dă binecuvântarea din altar, închipuind pe primii oameni din paradis, înainte de păcat.
Psalmul 103 („Pentru facerea lumii”) ne vorbește despre creația lumii, despre frumusețea și
minunile firii; arată providența lui Dumnezeu față de făpturile Sale. Biserica l-a găsit potrivit pentru
preamărirea lui Dumnezeu-Creatorul la începutul unei noi zile, numindu-l psalmul introductiv. El a fost
consacrat ca psalm specific al slujbei de seară mai ales datorită vv. 20-21 care vorbesc despre apus.
Ieșirea preotului din altar și rămânerea lui în fața ușilor împărătești închise, unde el citește
rugăciunile luminilor și de unde rostește apoi ectenia mare, închipuie alungarea din rai a primilor
oameni, după păcat; preotul reprezintă acum omenirea de dinainte venirii Mântuitorului, implorând mila
dumnezeiască din fața porților cerului.
Rugăciunile pe care preotul le citește în taină se numesc rugăciunile Vecerniei sau ale luminilor
de seară pentru că în ele e vorba de lumina spirituală a cunoștinței de Dumnezeu, care luminează cărările
oamenilor în întunericul păcatului.
Azi, ele sunt 7, care amintește de cele 7 zile ale creației lumii, de nr. Laudelor etc. Ele alcătuiesc
una dintre părțile mai vechi ale slujbei de seară, păstrând reminiscențe din rugăciunile serviciului divin
zilnic al sinagogii iudaice. Dintre cele 7 rugăciuni, cea mai expresivă pentru scopul Vecerniei este
ultima; ea seamănă mult cu rugăciunea coreunzătoare din rânduiala slujbei de seară din vechile Rânduieli
bisericești.
Ca și cele 12 rugăciuni ale dimineții, de la începutul Utreniei, rugăciunile luminilor de la Vecernia
de azi erau odinioară mai numeroase și răspândite de-a lungul întregii slujbe, fiind citite de preot n
timpul ecteniilor rostite de diacon (1 în timpul ecteniei mari; 2 ecteniei mici etc.).
Cu timpul, au fost grupate la început, pentru ca preoții să rămână liberi și să poată rosti ecteniile
(după împuținarea diaconilor în bisericile parohiale). Cele mai vechi manuscrise ale Liturghierului nu
cuprindeau decât rugăcunile preotului, așezate una după alta, fără ecteniile diaconele, care se scriau
aparte. De aceea, Liturghierele noi au preluat aceste rugăciuni cum erau așezate în manuscrisele vechi.
Catisma de rând (psalmii care se citesc la Vecernie după ectenia mare) reprezintă perioada de
pregătire a omenirii de dinainte de venirea lui Iisus, cu ajutorul învățăturilor divine date de Legea Veche,
prin patriarhi și proroci.
Psalmul 140, care se cântă după catismă, e psalmul propriu și caracteristic al Vecerniei. E
menționat de Constituțiile apostolice, la Sf. Ioan GA și la Sf. Ioan Casian, fiind întrebuințat atât la
rugăciunea de seară a evreilor cât și a creștinilor.
Psalmii de seară / luminilor (Ps. 141, 129, 116) se cântau în timp ce se aprindeau sfeșnicele.
Psalmul 140 exprimă starea de rătăcire a omului despărțit de Dumnezeu, izvorul și dreptarul vieții sale
spirituale, precum și ideea de pocăință.
Cădirea de la „Doamne, strigat-am” este simbolul văzut al rugăciunii noastre, pe care o înălțăm
spre Dumnezeu, așa cum se înalță fumul de tămâie. După unii liturghiști, e o reminiscență a ritualului
iudaic prin care se împlinea porunca dată de Dumnezeu lui Moise de a se aduce ofrandă de tămâiere
seara și dimineața, în fața altarului, în semn de ispășire a păcatelor.
b. Ritualul vohodului (ieșirea cu cădelnița). Cu toate că Vecernia reprezintă vremea de dinainte de
venirea Mântuitorului, totuși rânduiala ei anticipează venirea Aceluia care este țelul ultim al istoriei
mântuirii. De aceea, stihuri din unii psalmi exprimă încrederea omuli VT în mila lui Dumnezeu, deci
nădejdea în mântuirea lui. Sunt folosite drept introducere la stihirile din rânduiala Vecerniei, compue sub
inspirația mântuirii realizate de NT.

Cântările Legii Vechi (din Ps. 140, 141, 129 și 116) se împletesc și alternează cu cele ale Legii
noi, arătând legătura indisolubilă dintre cele 2 mari perioade ale istoriei mântuirii.
Stihirile de la „Doamne, strigat-am” comemorează și slăvesc fie învierea Domnului (la Vecernia
din ajunul duminicilor), fie praznicul respectiv. Numărul lor este în raport cu gradul de importanță al
fiecărei sărbători.
 Venirea Domnului în lume e simbolizată de ritualul vohodului de la Vecernia sărbătorilor, adică
ieșirea cu cădelnița sau intrarea mică.
Deschiderea ușilor împărătești înainte de vohod simbolizează redeschiderea raiului pentru om,
prin venirea lui Adam cel Nou, iar lumina purtată înaintea slujitorilor preînchipuie lumina adusă de Iisus.
Cădirea de la vohod reprezintă tămâia despre care e vorba în rugăciunea intrării, ca simbol al
rugăciunii noastre. Ea se aduce spre slava și cinstirea lui Hristos, a Cărui venire este înfățișată de vohod.
Imnul „Lumină lină”, care se cântă/citește la vohod, este unul dintre cele mai vechi imne de
inspirație creștină, intrate în uzul liturgic. Duoă unii istorici, provine din sec. 2-3. Întrebuințarea lui în
cult, ca imn specific al rugăciunii de seară, este menționată în chip expres încă din sec. 4 e către Sf.
Vasile cel Mare, care citează un fragment din el, numindu-l „cântare veche”, cunoscută de pe atunci ca
fiind a Sf. Antinoghen martirul, episcopul din Sevastia Capadociei (Sinaxar 16 iulie).
Vechimea imnului este confirmată și de faptul că îl găsim, la parte a Vecerniei, în riturile liturgice
ale Bisericilor orientale necalcedoniene (iacobiți, copți). Numai Ceasloavele slave și românești îl pun
greșit sub numele Sf. Sofronie, căruia îi putem atribui consacrarea oficială / generalizarea acestui imn.
După cuprins, imnul are un caracter hristologic și unitar. Este adresat lui Hristos, Care este
„lumina cea lină a slavei Tatălui ceresc”; afirmă atât distincția celor 3 Persoane ale Sf. Treimi, cât și
unitatea lor în dumnezeire. Textul imnului ne face să bănuim că alcătuirea și introducerea lui în serviciul
liturgic s-a făcut pe vremea discuțiilor trinitare și hristologice din sec. 3-4.
Textul acesta constituie un ecou fidel al celei mai vechi rugăciuni de mulțumire pentru lumina de
seară, decris în Rânduiala bisericească egipteană (sec. 3).
În vechime, imnul se cânta în momentul când pe cer se ivea luceafărul de seară, iar în biserici se
aprindea sfeșnicul, a cărui amintire o păstrează, atât textul imnului, cât și sfeșnicul purtat înaintea
preotului la vohod, dar mai ales ritul luminii din rânduiala Vecerniei unite cu Liturghia Darurilor.
Lumina care apărea în mijlocul credincioșilor adunați pentru rugăciunea de seară era ca o prezentă
simbolică a Mântuitorului. În haosul și întunericul în care se zbătea omenirea din perioada VT,
așteaptarea și venirea lui Mesia erau ca luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare.
Importanța momentului este marcată prin formula „Înțelepciune, drepți”, care vrea să atragă atenția
credincioșilor asupra prezenței simbolice a lui Hristos („Înțelepciunea lui Dumnezeu) și trebuie
întâmpinat prin atitudine fizică de respect, pozitția dreaptă a corpului și prin atenția cu care trebuie să
ascultăm imnul care se va cânta.

c. Partea de după vohod. Prochimenele și stihurile care le însoțesc sunt resturi din pslamii care se
cântau printre lecturile biclice de la Vecernie, Utrenie și Liturghie. Acești psalmi se cântau înainte în
întregime, dar cu timpul au rămas versete așezate înainte de paremii.
Fiecare zi are prochimenul ei, iar cele de la Utrenia dumnicilor, sunt pe glasurile Octoihului. La
utrenia altor sărbători, se cântă prochimenul propriu al sărbătorii repsective, iar la Liturghie fiecare
Apostol are prochimenul și sithul lui. La vecernia din Sâmbăta Patimilor prochimenul nu se cântă, în
semn de întristare.
Paremiile, care e citesc după prochimen, la Vecernia sărbătorilor din per. Octoiului /
Penticostarului și la Vecernia zilelor de rând din Triod sunt lecturi alese din anumite cărți ale VT și NT.
Înseamnă proverb, pildă. Denumirea de paremie s-a generalizat pentru toate lecturile biblice folosite în
Vecernie. Numărul lor e variabil. Majoritatea provin din Proverbele lui Solomon.
Rugăciunea „Învredincește-ne, Doamne” e f veche, prin stilul ei, care aminteșde nota de smerenie
caracteristică rugăciunior Bis. Primare. Este menționată în Povestirea lui Ioan Moshos și a lui Sofronie.
Ectenia cererilor: întrebuințarea ei în slujba de seară se ridică la o adâncă vechime; în rânduiala
slujbei de seară, descrisă în sec. 4-5 în Constituțiile apostolilor, găsim textul ei actual redat în formă de
rezumat.
Tot atât de veche trebuie să fie și rugăciunea plecării capetelor pe care preotul o citește după
ectenia cererilor; corespunde celor 2 rugăciuni citite odinioară de către episcop pentru binecuvântarea
credincioșilor la sfârșitul rugăciunii de seară, rugăciuni ale căror text s-a păstrat în Constituțiile Apostol.
Stihoavna este o serie de stihuri, strofe sau tropare (4-5); a 2a și a 3a sunt totdeauna precedate de
câte un stih. Acest stih poate fi un verset din pslami sa din alte cărți VT.
 Ca și stihurile de la prochimen, stihurile de la Stihoavnă reprezintă resturi ale unor psalmi care se
cântau odinioară în întregime. Din sec. 5 înainte, printre versetele lor au început a fi intercalate troparele
sau stihirile de azi. Acestea înlocuiesc apoi stihurile vechilor psalmi cântați, dintre care au rămas până
azi numai 2 / 3.
Rugăciunea dreptului Simeon se citește îndată după Stihoavnă, este una dintre rugăciunile de
origine biblică. Textul ei îl aflăm la Luca 2, 29-32; este exclamația dreptului Simeon în momentul când
întâmpină și ține în brațe pe pruncul Iisus la templu, după 40 de zile de la naștere.
Această rugăciune de origine biblică aparține perioadei de întrepătrundere ale celor 2 Testamente.
Autorul imnului, bătrânul Simeon, face parte din lumea VT și reprezintă apusul epocii VT, după cum
Vecernia este amurgul zilei naturale. După ei, se începe o eră nouă în istoria omenirii: era creștină.
Pe bună dreptate s-a așezat către sfârșitul Vecerniei cântarea de muțumire a bătrânului Simeon,
care exprimă liniștea împlinirii și împăcarea pe care o dădea siguranța apropiatei veniri a Mântuitorului.
Ca și Simeon, putem închide și noi ochii în pacea nopții.
În cultul creștin, rugăciunea dreptului Simeon s-a întrebuințat din vechime. O găsim în cele mai
vechi Rânduieli bisericești (Constituțiile Apostolice) unde e așeezat la finalul doxologiei, fiind folosită
încă de pe atunci ca rugăciune de seară.
Troparele care se cântă la sfârșitul Vecerniei, înainte de otpust, proclamă virtuțile sfinților zilei sau
măreția sărbătorii; se numesc troparele apolisului, tropare finale.
La Otpustul Vecerniei îi pomenim pe Sf. Ioachim și Ana, părinții Sf. Fecioare. Ei îi reprezintă pe
drepții VT, care L-au așteptat pe Mesia, fără să fi avut bucuria de a-L vedea. Cu ei se încheie șirul
sfinților pomeniți la otpustul Vecerniei, deoarece cu ei s-a încheiat epoca Legii Vechi, pe care o
reprezintă și o simbolizează Vecernia.

4. Simbolismul Vecerniei în raport cu viața Mântuitorului: Vecernia amintește de răstignirea

Mântuitorului și patimile Sale, care au avut loc spre seară.

Litia. 1. Ce este Litia și când se săvârșește

La unele din bisericile de enorie, în ajunul sărbătorilor mari, iar la mănăstiri în ajunul duminicilor
se unește cu Vecernia o râduială deosebită, numită Litie. Ea nu constituie o slujbă aparte, e sine
stătătoare, neavând formulă de binecuvântare la început sau otpust. Se încadrează în Vecernie, fie (rar) în
Utrenie.
Acest serviciu liturgic, propriu la început mănăstirilor, nu este generalizat sau practicat în toate
bisericile, deoarece el nu face parte din cele 7 laude oficiale ale cultui ortodox. În bisericile de enorie,
Litia se oficiază numai sporadic mai mult pe la orașe.
2. Rânduiala Litiei: există 2 variante: Una mănăstirească (Litia așa cum se săvârșește de regulă în
mănăstiri) încadrată în serviciul Privegherii; aceasta este rânduiala corectă și completă a Litiei. Una
simplă, care se oficiază de obicei în bisericile de enorie, unită numai cu Vecernia. (pp. 58-60 rânduiala).
3. Istoria Litiei. Originea și formarea rânduielii de azi:
Rânduiala de azi este compusă din 2 părți distincte, care au origini, caracter și scopuri diferite.
Prima parte, destinată să fie săvârșită în pronaosul bisericii și intercalată între ectenia cererilor și
Stihoavna Vecerniei, cuprinde rugăciuni de umilință și de implorare; partea a doua, care se săvârșește în
naos, este de fat o rânduială a binecuvântării solemne a pâinilor și celorlalte prinoase.
Prima parte este cea mai veche și are, la origine, caracter penitențial; ea a dat numele ei întregii
slujbe de azi a Litiei. Litie = rugăciune de implorare. Înainte, prin litie = rugăciunile obștești, făcute de
credincioși, în funte cu clerul, sub forma de procesiune solemnă, afară din biserică.
Litie (ieșire din biserică) se făcea încă din vechime, mai ales în cazuri de nenorociri, când se
invoca mila lui Dumnezeu pentru îndepărtarea lor. În antichitatea creștină se înțelegea prin litie ceea ce
facem și noi azi la acele procesiuni cu rugăciuni ocazionale („sfeștaniile” pentru ploaie). Așa a procedat
patriarhul Proclu al C-polului cu prilejul unui cutremur, care îngrozise orașul și împrejurimile.
Tot litii se numeau și procesiunile de noapte organizate de Sf. Ioan GA la C-pol, pentru combaterea
ereziilor cu ajutorul imnelor ortodoxe. Termenul litie se mai găsește întrebuințat cu însemnarea de
procesiunie pentru rugăciune.
 Vechile rugăciuni ale litiilor procesionale din creștinătatea primară au fost păstrare în uz până
acum, dar au fot încadrate în serviciul divin din biserici și alcătuiesc prima parte a Litiei de azi. Au un
caracter accentuat penitențial.
La rugăciunile vechilor litii procesionale s-a adăugat cu timpul un ceremonial nou, care e partea a
doua a Litiei de azi, în cadrul căruia se binecuvântează pâinile aduse de credincioși, spre cinstirea și
pomenirea sfinților / praznicelor. Această parte a Litiei (intercalată la sfârșitul Vecerniei, între tropare și
otpustul Vecerniei) are origine mănăstirească.
A luat ființă și se săvârșea la început numai în mănăstiri, atunci când se făcea Priveghere mare
toată noaptea, adică Vecernia Mare unită cu Utrenia. Cum această Priveghere începea seara și se
prelungea până noaptea târziu, către sfârșitul Vecerniei se aducea în biserică câteva pâini, care erau
binecuvântate. Apoi se frângeau și se împărțeau fraților, care își astâmpăreau foamea și căpătau puțină
putere.
Obiceiul acesta era cunoscut ca frângerea pâinii, denumire care se întrebuințează și azi pentru Litie
în Liturghierul grecesc și bulgăresc. Ritualul binecuvântării, frângerii și împărțirii pâinilor a luat treptat
o dezvoltare din ce în ce mai mare și s-a unit cu rugăciunile de implorare citite în vechile procesiuni,
devenind o slujbă aparte.
Din mănăstiri, Litia a trecut cu timpul și în uzul bisericilor de enorii. Binecuvântarea pâinilor nu
mai are azi rostul de odinioară, când se făcea Priveghere, ci a căpătat un rost simbolic, ca și prima parte a
Litiei.
4. Explicarea rânduielii actuale a Litiei
În vechime, când litiile se făceau afară din biserici, simbolizau alungarea omului din rai. Sf.
Simeon: ieșirea clerului și a credincioșilor în pronaosul bisericii, la începutul Litiei, închipuie alungarea
primilor oameni din rai și pocăința noastră, unită cu rugăciunea pentru redeschiderea ușilor cerului și a
milostivirii dumnezeiești.
Când făceau Litie, credincioșii se rugau cu atitudinea umilita a vameșului din Evanghelie. După
regula veche din Liturghiere și Tipicuri, ușile împărătești rămân închise în timpul Litiei, iar clerul iese pe
ușa dinspre nord.
Rugăciunile rostite de liturghisitori în pronaos (ectenia „Mântuiește, Dumnezeule, Poporul Tău”)
și rugăciunile Litiei au un caracter universal, prin mulțimea sfinților pe care îi invocă în cursul lor se
subliniază ideea cultului sfinților și a puterii lor de mijlocire pe lângă Dumnezeu pentru noi.
Reîntoarcerea clerului din pronaos în naos, unde se va desăvârși partea a 2a a Litiei, închipuie
redeschiderea ușilor raiului și a milostivirii dumnezeiești față de noi. De aceea, odinioară cele 2 strane se
uneau simbolic în acest moment, cântând împreună stihirile Stihoavnei.
Din nefericire, această semnificație simbolică, ca și conștiința despre originea și natura deosebită a
celor 2 părți componente ale Litiei, s-au pierdut cu desăvârșire din vedere în practica actuală, în bisericile
de enorie, unde Litia se oficiază în naos.
Pâinile care se binecuvântează la Litie simbolizează cele 5 pâini cu care Mântuitorul a săturat
mulțimile în pustie, în chip minunat prin frângerea și înmulțirea lor. După unii liturghiști, ieșirea clerului
în pronaos înseamnă mergerea poporului în pustie spre a-L căuta pe Hristos, iar binecuvântarea artoselor
de către preot în mijlocul bisericii e binecuvântarea pâinilor de către Hristos, în mijlocul adunării
poporului.
Atunci când preotul ia în mâini artosul pentru a-l binecuvânta și când îl frânge și îl împarte în 4, el
imită pe Hristos, după cum ne istorisesc Sf. Evangheliști.
Grâul, vinul și untdelemnul reprezintă prinosul / ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele de
căpteneie ale pământului și din elementele principale ale hranei noastre, după pilda jertfei lui Abel și a
celei nesângeroase aduse la sinagogă. Ne rugăm pentru binecuvântarea și îmbelșugarea principalelor
surse de întreținere a existenței noastre fizice.
Grâul este roada pământului din care se face pâinea, care, alături de vin, este întrebuințată în cult ca
materie a jertfei liturgice. Untdelemnul binecuvântat la Litie, amintește de untdelemnul din ulciorul
văduvei din Sarepta Sidonului.
Troparul Născătoarei de Dumnezeu, specific Litiei, este alcătuit din salutarea adresată de înger și
de Sf. Elisabeta Sf. Fecioare, la Buna-vestire (Luca 1). Se cântă la sfârșitul Vecerniei pentru că, după
tradiție, Buna-Vestire ar fi avut loc seara. Este considerat ca unul dintre cele mai vechi imne de inspirație
creștină, dar cu bază biblică, introducerea lui în cult constituie probabil unul dintre produsele imnografiei
prin care Biserica a căutat să dezvolte cultul Maicii Domnului, împotriva ereziilor lui Nestorie și Eutihie.
Cântarea „Bogații au sărăcit”, care se cântă după binecuvântarea pâinilor, este de fapt un rest din
psalmul 33. Și azi, în unele mănăstiri psalmul acesta se citește de la început, iar v. 10 se cântă, așa cum
prevede rânduiala Litiei din Tipicul Mare.
Tot un rest dintr-un psalm cântat odinioară în întregime este și cântarea „Fie numele Domnului
Binecuvântat” pe care Sf. Simeon o numește „mulțumirea lui Iov”.
Despre calitățile prinoaselor binecuvântate la Litie și despre întrebuințarea lor: Cade-se a ști că
pâinea, care s-a binecuvântat, este izbăvitoare de toate relele, pentru cel ce o va lua cu credință. Iar
untdelemnul acesta care s-a binecuvântat, să miruiești cu el pe popor; poți să-l și mănânci în bucate. Iar
vinul să-l bei cu buni cucernicie, ca pe un lucru binecuvântat.
În mănăstiri, împărțirea și consumarea pâinilor binecuvântate la Litie se face în cursul serviciului
Privegherii, de la 1 septembrie pâna la Duminica Tomii pentru osteneala slujbei și mărimea nopții; de la
Duminica Tomii până la 1 septembrie, împărțirea se face a doua zi, la Liturghie.
La unele biserici, din untdelemenul binecuvântat la Litie se fac așa-numitele „miruri”, adică
bucățele de vată înmuiată în untdelemn și puse în cornulețe de hârtie; se împart credincioșilor, care le
păstrează la icoane, ca bune de leacuri.
Pavecernița
1. Ce este Pavecernița. Timpul săvârșirii. Pavecernița mică și mare
Pavecernița sau Dupăcinarea / Noptânda este slujba de seară, care se săvârșește fie după cină
(mănăstiri), adică la începutul nopții, fie după Vecernie (biserici enorie), adică la ceasul 10 (ora 16), cum
precizează Tipicul cel mare și Triodul. Cu ea se încheie ciclul slujbelor divine de seară. În mănăstiri, se
face în pronaos, ca toate Laudele mici, aducându-se acolo sfelnicele; în bis. de enorie se face în naos.
Rânduiala Pavecerniței are 2 variante: mare și mică.
Pavecernița mare se săvârșește în toate zilele Postului Mare (afară de sâmbete & duminici;
miercuri & vineri din săpt. 5 a Păresimilor; miercuri, joi & vineri din Săptămâna patimilor, când se face
denie și se citește Pavecernița mică).
Pavecernița mică, având o rânduială mai scurtă, se săvârșește în toate zilele în afara Postului
Paștilor, iar în timpul acestui post în toate sâmbetele și duminicile (afară de Săptămâna Patimilor),
miercuri & vineri din săpt. 5 a Păresimilor; miercuri, joi & vineri din Săptămâna patimilor.
Pavecernița mică se săvârșește numai la mănăstiri și foarte rar la bisericile de enorie. În bis. enorie
se face doar Pavecernița mare, mai mult miercurea și vinerea în Postul Paștilor. Rânduiala în Ceaslov.
2. Rânduiala Pavecerniței mici și mari:
Ambele sunt împărțite în 3 părți distincte, spre închipuirea și cinstirea Sf. Treimi. În partea 1
predomină rugăciunea de mulțumire, pentru ziua care a trecut; partea 2 are caracter mai multe
penitențial, exprimând mărturisirea și pocăința pentru păcatele săvârșite; partea 3 conține îndeosebi
rugăciuni de cereri, invocând ajutorul de sus pentru trecerea în pace a nopții care începe. (pp. 66-68).
Rolul preotului în oficierea Pavecerniței (ca la toate Laudele mici) este foarte redus, constând în:
binecuvântarea de la început, ecfonisul de după tropare și condace, 2 ectenii la sfârșit și otpustul (iar la
Păresimi se adaugă rugăciunea Sf. Efrem Sirul).
4. Observații tipiconale în legătură cu Pavecernița:
Pavecernița mare se săvârșește (mănăstiri) și în zilele de marți și joi seara din săptămâna brânzei,
ca o anticipare a rânduielilor Postului Mare. Se mai face în ajunul Nașterii, al Bobotezei și la Buna-
Vestire, fie în loc de Vecernie, fie înainte de Utrenie sau în loc de Miezonoptică.
În aceste cazuri, Pavecernița mare se face unită cu Litia Praznicului respectiv, înlocuind Vecernia
mare, care s-a săvârșit dimineața, fiind unită cu Liturghia Sf. Vasile / Liturghia Darurilor. Litia împreună
cu stihirile Stihoavnei se pun după slavoslovia mare din rânduiala Pavecerniței, înlocuind astfel restul
acestei slujbe. În N Moldovei, Pavecernița acestor 3 praznice, se face înainte de Utrenie, înlocuind
Miezonoptica.
Pavecernița mică nu se săvârșește nici în Sâmbăta Patimilor, nici în toată Săptămâna Luminată,
când este înlocuită cu slujba specială a Ceasurilor Paștilor.
5. Scurte lămuriri în legătură cu istoria și explicarea Pavecerniței:
 a. Formarea slujbei și intrarea în uzul cultului: Slujba Pavecerniței s-a dezvoltat din rugăciunea
de mulțumire adusă Domnului, în particular, înainte de culcare, în primele 3 secole. Clement
Alexandrinul (sec. 3): „E sfânt lucru să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, înainte de a merge la
culcare”.
La începutul sec. 4, Eusebiu al Cezareei vorbește despre a 7a lauda zilnică de rugăciune, care se
săvârșea între masa de seară și culcare. Până în a doua ½ a sec. 4, Paveecrnița nu făcea parte din
programul zilnic, oficial și obligatoriu.
Consacrarea ei definitivă a avut loc în comunitatea monahală organizată de Sf. Vasile cel Mare în
pustietatea Pontului, pentru care el a scris (358-362), Regulile monahale mari, unde aflăm și cele mai
vechi mențiuni despre rânduiala unei astfel de slujbe.
Aici (Regula 37), Sf. Vasile vorbește despre o slujbă intermediară, care se oficia între Vecernie și
Miezonoptică, la începutul nopții, când se citea și Psalmul 90, în care se cerea lui Dumnezeu o noapte
pașnică. Psalmul acest s-a păstrat până azi în rânduiala Pavecerniței mari.
În 360, Pavecernița se adăugase ca a 7a Laudă la programul celor 6 momente de rugăciune zilnică,
a sihaștrilor din Pont. Puțin mai târziu, Sf. Ioan GA se referă la același lucru, vorbind despre viața
monahilor din vremea sa. După ce enumeră slujbele zilnice, el adaugă: „După Vecernie, stând puțin, sau
mai bine zis încheind totul cu imne, se culcă fiecare pe așternutul său de paie”.
Săvârșirea Pavecerniței rămăsese o practică izolată monahismului din Pont și Antiohia, pentru că
nici Egeria nu pomenește despre ea în cultul din Ierusalim și nici Sf. Ioan Casian, în descrierea
rânduielilor din Egipt, Mesopotamia. S-ar putea ca o slujbă analoagă să fie acea adunare a celor 6
rugăciuni înainte de culcare, din rânduiala egipteneană, despre care amintește Regula Sf. Pahomie.
În Viața Sf. Ipatie, scrisă de discipolul său Calinic (sec. 5), se spune că, pe când era într-o
mănăstire din Tracia, după 8 zile de postire, sfântul a primit de la stareț un pahar și paine, la Dupăcinare,
numită aici Slujba dinaintea somnului. Slujba aceasta el a săvârșit-o, apoi, în fiecare zi, împreună cu
ucenicii săi, în mănăstirea sa de la Rufiana.
În Apus, Pavecernița a fost consacrată oficial în sec. 6, prin regulile monahale ale lui Benedict de
Nursia, care întrebuințează cel dintâi denumirea latină: Completorium, Tempus Completorii, stabilind și
rânduiala ei din vremea aceea. Și în Apus, rugăciunea dinainte de culcare era practicată în pietatea
particulară a monahilor și credincioșilor, fiind recomandată de Sf. Ambrozie al Milanului.
Inițial, a existat o rânduială unică a Pavecerniței (adică cea mare), singura de care pomenește
Tipicul cel mare al Sf. Sava. Cea mică a luat naștere prin sec. 8, ca o prescurtare a celei mari, Pavecernița
mare rămânând rezervată numai pentru vremea Postului Mare, așa cum prezintă Sf. Simeon.
b. Explicarea slujbei. Scopul și simbolismul ei.
Slujbă de origine mănăstirească, Pavecernița nu a putut intra decât sporadic în uzul bisericilor de
enorie. În programul zilnic de rugăciune al monahilor, la început ea era destinată să fie săvârșită după
cină, în primele ore ale nopții, cu un întreit scop:
1. Exprimarea mulțumirii cître Dumnezeu pentru ziua expirată, care constituie obiectul scurtelor
tropare din partea 1 a Pavecerniței mari.
2. Exprimarea sentimentului de pocăință și implorarea iertării dumnezeiești pentru păcatele
săvârșite în ziua trecută. Noaptea a fost privită totdeauna cu teamă; de aceea, rugăciunea pentru iertarea
păcatelor la începutul nopții era o grijă firească și o datorie în viața monahilor de odinioară.
Așa se explică prezența unor citir / rugăciuni / cântări cu caracter penitențial, troparele de umilință
și rugăciunea Sf. Efrem Sirul din Pavecernița mică, Rugăciunea lui Manase și cea a Sf. Mardarie etc.
Rugăciunea atribuită lui Manase, regele iudeilorr, a fost alcătuită de acesta în Babilon, unde
fusese dus în robie de asirieni, din pricina păcatelor lui. După însemnarea din II Paralipomena, textul
acestei rugăciuni ar fi existat în 2 cărți pierdute, care au servit ca izvor de informație autorului anonim al
Paralipomenelor, și anume: Istoria regilor lui Israil și Istoria proorocilor.
Critica biblică o socotește neautientică; rugăciunea ar fi fost compusă de un iudeu palestinian în
limba greacă, probabil în epoca Macabeilor. Ea este una dintre cele mai vechi rugăciuni folosite în cultul
creștin. Exprimând un sentiment profund de căință, a fost primită în Septuaginta, între cărțile necanonice
cu cuprins poetic, iar BO o folosește în timpul Postului Mare, ca una dintre rugăciunile menite să
trezească sentimente de umilință și pocăință pentru păcate.
 Textul îl găsim și în Constituțiile apostolice, care ne-o dau ca model de rugăciune de pocăință. În
unele manuscrise vechi, rugăciunea aceasta făcea parte dintr-un serviciu pentru morți.
Rugăciunea care încheie partea 2a a Pavecerniței mari se citește și la Miezonoptica de toate zilele,
precum și la Ceasul 3, unde este atribuită Sf. Mardarie, martir în persecuția lui Dioclețian. Ea este luată
din Pătimirea Sf. Mucenici Evstratie, Auxențiu, Evghenie, Mardarie și Oreste, pomeniți în această zi.
Mucenicul Mardarie ar fi rostit această rugăciune înainte de a primi cununa martiriului. Unii o
atribuie, însă, Sf. Vasile cel Mare.
3. Pavecernița e menită să dea glas rugăiunii de cerere pentru solicitarea ajutorului divin în
vederea trecerii în pace a nopții care începe, pentru paza somnului și ferirea odihnei, de nălucirile și
ispitele diavolești. Acestei nevoi îi corespunde mai întâi seria celor 6 psalmi de la începutul Utreniei.
Dintre ei, cel mai important și atestat în documentele vechi e Psalmul 90, care s-a întrebuințat încă
de la început în slujba Pavecerniței. El exprimă sentimentul de pace, liniște și siguranță al celui ce se
încredințează scutului ocrotitor al lui Dumnezeu.
Aceeași încredere o exprimă și cele 2 cântări caracteristice Pavecerniței mari: cântarea
proorocului Isaia și Doamne al Puterilor, fii cu noi. Ambele se cântă și azi în mod antifonic (alternativ)
de către cele 2 strane, ca în Biserica veche. Cea dintâi, cu stihurile ei, este luată din cartea Proorociei lui
Isaia; în ea, concepția celor vechi despre simbolismul morții este amestecată cu speranța venirii lui
Mesia, care îi întărea în suferințele lor. A 2a cântare, luată din Proorocia lui Isaia, se cântă cu cele 5
stihuri ale Ps. 150.
Cât privește cele 4 rugăciuni care se citesc alternativ în fața icoanelor împărătești la sfârșitul
Pavecerniței, toate de o rară frumusețe, sunt specifice pentru exprimarea scopului Pavecerniței ca slujbă
de cerere la începutul nopții.
Prima, adresată Sf. Fecioare, este făcută de Pavel din Amoreon, fondatorul mănăstirii Sf. Fecioare
„Binefăcătoarea” din C-pol, care a jucat un rol important în istoria cultului și a spiritualității ortodoxe.
Autorul invocă ajutorul Maicii Domnului nu numai pentru timpul vieții, ci și pentru clipele grele ale
ieșirii sufletului din trup. De aceea, mai ales în Apus, Pavecernița se oficiază și ca rugăciune de mijlocire
pentru un sfârșit creștinesc și ușor al vieții.
A doua rugăciune, adresată Mântuitorului, este opera monahului savait Antiochus (sec. 7),
supranumit Pandectul, pentru că a scris lucrarea Pandectele Sf. Scripturi.
A patra rugăciune, remarcabilă prin conciziunea cu care exprimă, în partea finala a Pavecerniței,
credința ortodoxă în Sf. Treime și speranța puternică pe care o inspiră celor ce se încredințează ocrotirii
Ei înainte de somnul nopții, este atribuită Sf. Ioanichie cel Mare (4 noiembrie), dar ea face parte dintr-o
serie de tropare mai vechi, dintre care unele se găsesc în viața Sf. Auxențiu din Bitinia, fiind deci
anterioară cu câteva secole Sf. Ioanichie.
Tot semnificație trinitară au, după Sf. Simeon, și cei 3 psalmi care se citesc la începutul
Pavecerniței mici (Ps. 50, 69, 142); îndeosebi ultimul este expresiv pentru scopul Pavecerniței ca
rugăciune de invocare a ajutorului dumnezeiesc împotriva primejdiilor nopții.
Raportată la istoria vieții pământești a Mântuitorului, Pavecernița, împreună cu rugăciunile celor ce
merg spre somn, ne amintește de pogorârea Mântuitorului, cu sufletul, la iad, spre a dezlega din robia
morții sufletele drepților.
În Ceaslov, Pavecernița mică este urmată de Rugăciunile de seară, care alcătuiesc un capitol
deosebit al programului zilnic de rugăciune a monahilor, fiind destinate să fie citite de către fiecare
călugăr în parte, în chilia sa, fie în continuarea Pavecerniței, fie separat, înainte de culcare.
Rugăciunile acestea, emoționante prin puterea credinței și a pietății, sunt îndeaproape înrudite ca
idei, conținut și semnificație cu cele din rânduiala Pavecerniței, alcătuind un fel de continuare a acestora.

MIEZONOPTICA (Polunoşniţa™)
Randuiala slujbei. Istoria si explicarea ei.
1.Ce este Miezonoptica. Timpul savarsirii. Cele trei variante ale slujbei.
Miezonoptica (Mesoniktikon) sau Polunoşniţa (Nocturnum) este cea dintai dintre slujbele divine
care alcatuiesc ciclul rugaciunii zilnice de dimineata. Odinioara, ca si azi, numai in unele manastiri se
savarsea la miezul noptii, in tinda bisericii. Azi se savarseste in general dimineata, inainte de Utrenie, in
naos.
Randuiala Miezonopticii, pe care o aflam in Ceaslov, are trei variante, si anume: a) Una pentru toate
zilele din cursul saptamanii, afara de sambete si duminici; b) Alta pentru sambete, si, c) Alta pentru
duminici. (toate variantele sunt alcatuite dupa acelasi plan, variaza doar citirile si rugaciunile care le
alcatuiesc).
2.Randuiala Miezonopticii de toate zilele
Este alcatuita din doua parti, dintre care prima are caracter doxologic, adica, se adduce slavirea lui
Dumnezeu, iar partea a doua este o rugaciune de mijlocire pentru morti. (urmeaza randuiala – p.75)
3.Randuiala Miezonopticii pentru sambete
Se deosebeste de cea de toate zilele prin faptul ca in partea intai in loc de Catisma 12 se citeste
Catisma 9 iar Troparele de dupa Simbolul credintei sunt altele. La sfarsitul partii intai, dupa rugaciunea
finala se mai adauga o alta rugaciune a Sf.Evstratie. Urmeaza acum partea a doua care este identica cu cea a
Miezonopticii celei de toate zilele.
De mentionat: sambata in timpul postului, nu se fac metanii si deci nu se citeste nici rugaciunea
Sf.Efrem.
4.Randuiala miezonopticii pentru duminici
La p.76 avem randuiala ei, in prima parte sunt niste modificari dar de mentionat este ca a doua parte,
cea a rugaciunii pentru morti, se suprima, deoarece Duminica este ziua de pomenire saptamanala a Invierii.
5.Observatii tipiconale
a) Din miercurea Saptamanii Patimilor pana la Duminca Tomii, nu se mai oficiaza randuiala
obisnuita a Miezonopticii – in noaptea Pastilor ea fiind inlocuita cu Canonul Sambetei celei Mari (din
Triod), in Saptamana Luminata – cu Ceasurile Pastilor; iar la Nasterea Domnului, la Boboteaza si la Buna-
Vestire se face in locul ei Pavecerniţa cea mare cu Litia
b) Cand Utrenia se face din ajun seara, sub forma de Priveghere, atunci nu se mai citesc nici
Pavecerniţa si nici Miezonoptica. Doar in unele manastiri, Miezonoptica se citeste, in acest caz, dimineata
inainte de Ceasuri.
6.Tablou sinoptic
Din acest tablou observam mai usor partile comune/deosebiri celor trei tipuri de miezonoptica.
Precum observam din randuieli dar si din tabloul comparativ, rolul preotului la acest serviciu divin se reduce
la: a) Doua formule de binecuvantare, dintre care prima pt inceperea slujbei iar a 2 a in cursul ei
(Dumnezeule, milostiveste-Te spre noi…); b) Ecfonisul rugaciunii domnesti; c) Rugaciunea Sf.Efrem Sirul
(numai in Păresimi); d) Ectenia intreita, apolisul si ectenia de obste, de la sfarsit, la care se adauga: e)
Rugaciunea catre Sf.Treime, la Miezonoptica de duminica.
7.Explicarea Miezonopticii
a.Scopul si istoria slujbei de noapte.
Miezonoptica – expresia cea mai concreta a nevinovatiei monahale si pustnicesti a privegherii, a
starii de trezie din timpul noptii totodata fiind si simbol de inchipuire a laudei necurmate a laudei pe care
ingerii o aduc pururea lui Dumnezeu in cer.
Prin ea (Miezonoptica) – Biserica, repr de calugari + credinciosii mai zelosi, indeplinesc datoria de a
lauda toata vremea pe Dumnezeu. In secolul III, Ipolit Romanul se referee chiar la o veche traditie, potrivit
careia la miezul noptii intreaga creatie – pamant, astre, arbori etc – ramane un moment in repaus pt a laud
ape Creator cu ingerii si sufletele dreptilor la care se adauga si credinciosii prin rugaciunea din acest
moment (Trad. Apost., cap.42, trad.B.Botte, pp.130-131, clar).
Indemn pentru rugaciunea de noapte, gaseau primii crestini in exemplul Mantuitorului Insusi care
obisnuia sa se roage noaptea (Lc. VI, 12), fie cu ucenicii (cf. In. 18, 1) carora le recomanda: “Privegheati si
va rugati in toata vremea!” (LC. 21, 36 & 18, 1). Totodata rugaciunea noptii era practicata si in epoca V.T-
ului, exemplu fiind Psalmul 118 (Fericiti cei fara de prihana in cale…), ce alcatuieste singur Catisma a
XVII-a si a fost randuit sa fie citit la Miezonoptica de toate zilele fiindca Psalmistul face referire aici la
rugaciunea din timpul noptii (Adusu-mi-am aminte noaptea de numele Tau…)
O alta referinta la rugaciune in timpul noptii se face si in Psalmul 133 din a doua parte a
Miezonopticii de toate zilele (Noaptea ridicati mainile voastre spre cele sfinte…) la aceasta adaugandu-se
indemnul psalmistului si exemplul Mantuitorului, Sf.Ap.Pavel, impreuna cu Sila(?), cand se aflau in temnita
la Filipi, (“s-au sculat la miezul noptii, s-au rugat…”) (Fapte VI. 25)
Urmeaza tabloul sinoptic, p. 78 sub forma de schema.
Prin caracterul ei noctur, ne aducem aminte de serviciul primilor crestini din Biserica primara, ce era
sub forma de priveghere si cuprindea si rugaciunea de seara dar si de dimineata. Mentionam ca inainte,
Miezonoptica era parte integranta din slujba Privegherii obisnuita in Biserica veche, mai ales in noptile
dinspre duminici, marile praznice si sarbatorile martirilor, dar, cu timpul, ea s-a prescurtat, separandu-se si
savarsindu-se ori la miezul noptii (unele manastiri) ori dimineata (bisericile de enorie) dar, in ambele cazuri
este unita cu Utrenia, ca un preambul al acesteia.
Despre adunarile de noapte ale crestinilor pt. rugaciune aminteste, la incep. sec II, scrisoarea
proconsulului Pliniu cel Tanar al Bitiniei catre imparatul Traian + la sf. aceluiasi secol, Tertulian,
sfatuieste pe femeile crestine sa nu se marite cu barbate pagani, fiindca ei nu le-ar permite sa participle la
adunarile crestine de noapte.
In secolul III, aminteste si Origen de rugaciunile de noapte, apoi, cam in acelasi timp, Sf.Ciprian,
episcopul Cartaginei, plecand de la identificarea lui Hristos prin lumina justifica + recomanda credinciosilor
rugaciunea de noapte spunand ca aceia care suntem totdeauna in Hristos, adica in lumina, sa nu incetam din
rugaciune. Tot el, da exemplul proorocitei Ana, care petrecea zi si noapte in rugaciune, la templu.
In veacul IV, in Rasarit, Sf.Vasile Cel Mare, consfinteste oficierea serviciului divin de noapte in
pravila zilnica a monahilor, justifincandu-i si necesitatea cu exemple biblice dar si cu considerentul ca
dimineata trebuie sa ne gaseasca treji meditand la invataturile dumnezeiesti conf. recomandarilor
psalmistului.
Spre sf. veacului IV, pelerina apuseana Eugenia, spune ca, duminica, la Ierusalim, usile bisericii
Anastasia (Invierii) se deschideau inainte de cantatul cocosilor iar credinciosii zaboveau pana dimineata in
rugaciuni si imne. Tot in acelasi timp, Sf.Ioan GA, zice, ca in vremea sa, crestinii zelosi staruiau in
rugaciunea de la miezul noptii si mentioneaza ca – rugaciunile sunt mai curate noapte, precum si mintea
mai limpede.
b.Simbolismul slujbei.
Este pusa in legatura cu istoria sfanta a mantuirii, Miezonoptica ne adduce aminte de inceputul
patimilor Domnului, mai ales de rugaciunea Sa cu sudori de sange din gradina Ghetsimani, urmata de
prinderea si aducerea Lui in fata arhiereului, care a avut loc in noaptea tradarii, dupa Cina cea de taina.
Totodata Miezonoptica ne aduce aminte si de Invierea Domnului, ce are loc in a 2 a parte a noptii,
catră ziua, iar scularea din somn prin rugaciune fiind simbolismul invierii noastre din morti. Ne mai duce cu
gandul si la Judecata din urma, cand Domnul va veni a doua oara, pe neasteptate, la miezul noptii, ca mirele
din pilda cu cele 10 fecioare. De aceea toaca de la miezul noptii este asemanata cu trambita ingerilor din
vremea de apoi. Ideea aceasta este exprimata si de troparele din partea intai a Miezonopticii: „Iata Mirele
vine...” si „La ziua cea infricosatoare gandind...”.
Le mai gasim si in ritul copt dar si sub diferite variante in celelalte rituri orientale, ceea ce inseamna
ca sunt mai vechi decat sec V-VI. Aceste tropare reflecta ideea – foarte familiara in Biserica primara – a
Parusiei, parusie pe care crestinii o sperau foarte apropiata. In acelasi timp, continutul acestor doua tropare
ne indreapta gandirea si spre sfarsitul vietii noastre, care poate veni pe neasteptate, de aceea ne rugam ca el
sa fie in pace sub ocrotirea sfintilor ingeri.
Tot din acest motiv, Biserica pune la indemana credinciosilor, o rugaciune (model in aceasta
privinta) ce este intercalata la sfarsitul primei parti din Miezonoptica pentru sambete: Rugaciunea
Sf.Evstratie, unul din cei 5 martiri din persecutia lui Diocletian (+303) pomeniti in sinaxar pe 13 decembrie.
Rugaciunea Sfantului este pentru noi model, ca si rugaciunea Sf.Mardarie din randuiala Pavecernitei mari,
ea repr. rugaciunea exemplara a unor muceniri aflati pe pragul mortii si poate fi rostita de noi in momente
grele, acesta fiind motivul incadrarii ei in miezonoptica sambetei.
Totodata gandul la Parusie, ne indeamna sa ne gandim si la cei morti si sa ne rugam pentru ei in
ceasul acela de noapte. Asa explicam si prezenta troparelor si a rugaciunilor pt morti din a doua parte:
„Pomeneste Doamne pe cei ce intru nadejdea invierii...”
Canoanele treimice ale celor opt glasuri (Troieşnicul) din slujba Miezonopticii de duminica sunt
opera marelui dogmatist si imnograf Sf.Ioan Damaschinul (sec. VIII); Troparele Treimice (Triadicadele) se
datoresc Sf.Grigore Sinaitul. Aceste doua grupe de imne + rugaciunea finala datorata Sf.Marcu Monahul,
alcatuiesc partea principala a Miezonopticii de duminici, in care predomina lauda si preamarirea Sf.Treimi.
Miezonoptica de duminica este, una dintre putinele slujbe si forme de expresie directa a cultului de latrie
(adoratie) a Sf.Treimi, avand un accentuat caracter doxologic, in ritul liturgic bizantin.
UTRENIA
A.Notiuni introductive si Randuiala Slujbei
1.Numirile slujbei
Cuvantul Utrenie desemneaza slujba de dimineata, este de origine slavona (cuvantul), de la Utro =
dimineata si traduce cuvantul grecesc ‘O’ Oρθρος (aurora, zorii zilei, etc). In Transilvania si Bucovina se
mai intrebuinteaza si termenii de origine latineasca, mânecat, mânecare si mânecandă, derivati de la
cuvantul latinesc manicare (a se scula de dimineata), derivat si el din mane – dimineata. Se mai
intrebuinteaza si denumirea de Laude, folosit si in BRC pt indicarea slujbei de dimineata, pt ca una din
partile importante ale slujbei o alcatuiesc psalmii de lauda cantati spre sfarsitul ei.
2.Timpul savarsirii
Odinioara (ca si azi in unele manastiri) se savarsea in ultima parte a noptii, adica, incepea dis-de-
dimineata, cam cu 2-3 ore inainte de rasaritul soarelui. Se potrivea asa ca svetilna sau luminânda sa se cante
cand incepe sa se lumineze de ziua, iar doxologia coincidea cu ivirea primelor raze ale soarelui.
Astazi, doar Utrenia Pastilor mai pastreaza, peste tot, caracterul nocturn al Utreniei de odinioara (pe
alocuri si cea a Craciunului). In celelalte zile, Utrenia se savarseste de obicei dimineata dupa rasaritul
soarelui. In manastiri sau in unele catedrale, sau chiar biserici de enorie si mai ales la orase, in ajunul
duminicilor, al sarbatorilor imparatesti si al sfintilor cu priveghere, Utrenia se savarseste de cu seara, in
continuarea Vecerniei si a Litiei, atunci ea poarta denumirea de Priveghere (slujba de noapte). Tot de cu
seara se face (in manastiri sau bisericile de enorie), miercuri si vineri in saptamana a-5-a a Postului Mare,
precum si in toata Saptamana Patimilor, dar singura, adica fara Vecernie, in acest caz poarta denumirea de
Vdenie sau denie (de la slavonescul vdenia = veghere, priveghere)
3.Randuiala Utreniei sarbatorilor
Randuiala Utreniei difera ca marime si solemnitate dupa gradul si importanta zilei liturgice in care se
savarsesc. In aceasta privinta distingem trei variante mai importante ale Utreniei: a) Utrenia duminicilor; b)
Utrenia praznicelor imparatesti si a sfintilor cu serbare, si c) Utrenia zilelor de rand (mai simpla+scurta).
Urmeaza randuielile cu preot, altare chestii – p.84
4.Randuiala Utreniei in cadrul Privegherii manastiresti
Asa cum am spus, la sarbatorile mai importante (duminici, praznice imparatesti etc) la manastiri si la
catedrale chiriarhale Utrenia se savarseste seara, in ajunul sarbatorilor respective, in cadrul slujbei numite
Priveghere. Privegherea – este o slujba complexa cu caracter nocturn, alcatuita din trei servicii divine
deosebite, savarsite unul dupa altul ca o singura slujba si anume: Vecernia (mare), Litia si Utrenia. Dintre
acestea cea mai importanta este Utrenia ce constituie partea centrala si esentiala a Privegherii.
Totodata Privegherea aminteste de vremurile primare ale Bisericii (epoca persecutiilor), cand intreg
serviciul divin se facea noaptea, unit cu masa de seara (cina) comunitatilor crestine, luata in cadrul agapelor
si cu pomenirea mucenicilor si a mortilor in general, precum si cu Sf.Liturghie, savarsita spre ziua.
In cartile de slujbla (Octoih, Triod, etc) sarbatorile cu Priveghere se recunosc prin aceea ca au cate
doua vecernii: Vecernia mica si Vecernia mare. (De aici urmeaza randuiala vecerniei, etc – p.90)
5.Randuiala Utreniei din zilele de rand
In zilele de rand, randuiala Utreniei este mai simpla si mai scurta, are mai putine cantari si mai multe
citiri, dar marea deosebire de celelalte este lipsa citirii Evangheliei.
a) In perioada Octoihului si de la Inaltarea Domnului pana la inceputul acestei perioade, inceputul
slujbei se face absolut la fel ca la Utrenia sarbatorilor, pana la catisme – care se citesc fara ectenii.
(se dau explicatii ce tin strict de randuiala – p.91)
b) In Postul Mare, la Utrenia zilelor de rand (de luni – vineri inclusiv) in loc de „Dumnezeu este
Domnul...” si troparele obisnuite, se canta „Aliluia” de 3 ori, pe glasul de rand + Cantarile
Treimice glasului de rand...(din nou lamuriri cu privire la randuiala – p.91).

6.Utrenii cu randuiala deosebita din cursul anului bisericesc

 In primul rand avem deniile, care spre deosebire de Privegheri, sunt alcatuite din slujba Utreniei,
savarsita in ajunul zilei respective, dar singura, independenta de Vecernie sau de Litie. Slujbele deniilor sunt
specifice Postului Mare. (avem un tabel mare aici, p.93-94-95)
a) Cele dintai denii, in ordinea anului bisericesc sunt cele de miercuri si vineri seara din saptamana a-
5-a a Postului Mare. Randuiala lor o urmeaza pe cea a zilelor de rand din Păresimi, dar cea dintai se
deosebeste prin faptul ca in locul canoanelor obisnuite, se citeste Canonul cel Mare (Sf.Andrei
Criteanul) iar cea de-a doua, prin faptul ca are in plus Acatistul Bunei Vestiri ce alterneaza cu citirea
catismelor de rand.
b) Tot sub forma de denie se savarsesc si Utreniile zilelor din toata Saptamana Sfintelor Patimi,
incepand cu cea din seara Duminicii Floriilor si terminand cu seara Vinerii Sfintelor Patimi (sau
Utrenia Sambetei celei Mari, cum preferati).
c) O alta categorie o alcatuiesc deniile din Joia si Vinerea Sf.Patimi, numite in popor, denia
mica/mare, cu randuiala dezvoltata, ce au rituri in plus si cantari in legatura cu Patimile Domnului.
Denia de vineri seara este defapt slujba inmormantarii Domnului nostru Iisus Hristos, are caracter
mai funebru, cuprinzand partile: Prohodul (cu cele aferente) apoi Procesiune imprejurul Bisericii cu
Sf.Epitaf, ce simbolizeaza trupul mort al Mantuitorului.
d) O randuiala cu totul aparte are Utrenia Invierii adica Slujba Invierii, ea fiind tot o priveghere cu
deosebirea ca se face in a doua parte a noptii. Inceputul ei este deosebit, se face prin chemarea facuta
de preot: „Veniti de luati lumina!” (+alte randuieli – p.96-97)
e) Aceeasi randuiala o are slujba Utreniei in toate zilele Saptamanii Luminate, doar ca acum se incepe
cu: „Slava Sfintei...Treimi...” dupa care cantam „Hristos a Inviat” (+alte randuieli – p.97)
f) De la Duminica Tomii pana la Intaltarea Domnului, inceputul Utreniei se face atat la sarbatori ca si
in zilele de rand, tot cu „Slava Sfintei...Treimi...”, „Hristos a Inviat...” x 3 apoi citire psalmi etc
(+alte randuieli tot p.97)
g) Mai adaugam si Utrenia sarbatorilor Sfintei Cruci (1 august, 14 septembrie sau Inaltarea Crucii si
Duminica a-3-a din Porsum Pastilor) la care se adauga fata Utrenia celorlalte sarbatori, ritualul
solemn al scoaterii si inchinarii Sfintei Cruci in naos, intre doxologie si ecteniile finale

B.Istorie si Explicare
1.Originea Utreniei. Evolutia slujbei pana la randuiala actuala.
Ca si Vecernia, Utrenia isi are modelul in rugaciunea de dimineata din cultul iudaic, prescrisa in
Legea Veche, iar Mantuitorul Insusi a practicat-o (Mc. I, 35 si Lc. VI, 12).
Totusi, in Biserica primara, Utrenia a fost incadrata in serviciul divin de toata noaptea (Priveghere)
care mai tarziu s-a scindat dupa cum am vazut in cele trei slujbe deosebite ale serviciului divin zilnic:
Vecernia, Miezonoptica si Utrenia.
Marturii pentru acest tip de rugaciune publica de dimineata a crestinilor avem in epistola lui Pliniu
cel Tanar catre imparatul Traian de la incep. sec II, la Tertulian care da prima descriere sumara a
rugaciunii de dimineata precum si explicarea ei (De oratione, 23-25), la Clement Alexandrinul
(Pedagogul), la Origen (Despre rugaciune XII, 2), in Traditia apostolica a lui Ipolit, la Sf.Vasile cel Mare
(Regulile monahale mari, 37), Canoanele 25 si 26 atribuite lui Ipolit Romanul etc.
Cea mai veche descriere completa a randuielii Utreniei din Biserica veche o aflam in Asezamintele
(Constitutiile) apostolice, scrise pe la sf. sec IV-lea sau inceput de secol V, ce are probabil in vedere uzul
din partile Antiohiei.
Cam in aceeasi vreme (cca 385), pelerina apuseana Aetheria (Silvia) descrie aproximativ randuiala
serviciului din a doua parte a noptii asa cum se desfasura la Ierusalim, serviciu ce se compunea din doua
parti. Prima parte – psalmi, imne, antifoane, rugaciuni, oficiata dupa miezul noptii, inainte de cantatul
cocosilor (ante pullorum cantum) – parte la care participau ascetii, fecioarele & credinciosii mai zelosi,
condusi de cativa clerici. Partea a doua – la care, duminica, asista si episcopul insusi, incepe cu cantarea
imnelor diminetii (incipiunt matutinos hymnos dicere). Episcopul insusi citea pericopa evanghelica, in care
se vorbea de Invierea Domnului si apoi rugaciunile continuau pana la ziua.
 Asadar in acea randuiala a Utreniei (a doua jum a sec 6) intrau doua servicii la inceput distincte:
oficiul Privegherii (Vigiliae, Nocturnae) oficiat dinspre ziuă si Laudele diminetii (Laudes Matutinae) care
dupa Aetheria si Cassian se cantau la Ierusalim in continuarea serviciului de noapte ca o incheiere.
In Rasarit, aceste doua servicii s-au contopit intr-o singura slujba, cea a Utreniei de azi, in schimb in
Apus ele au ramas distincte pana azi ca: Nocturnum sau Matutinum (corespund primei parti din Utrenia
ortodoxa, pana la canoane) si Laudes (corespund partii a doua din Utrenia ritului bizantin)
Alte informatii cu privire la serviciul divin de dimineata in partile Egiptului, in sec V-lea ni le da
Sf.Ioan Casian, iar in prima jumatate a sec al VI-lea Sf.Benedict de Nursia, descrie si el, in Regula sa pt
monahii apuseni, randuiala Utreniei duminicilor si a zilelor de rand din manastirile Apusului.
Observam ca, din cele enumerate mai sus, intalnim elemente care fac parte din fondul comun al
oficiului Utreniei in toate riturile liturgice crestine: Psalmul 62, Psalmii Laudelor, cantari biblice, etc, care
vor forma mai tarziu izvorul de inspiratie al cantarilor respective din cadrul canoanelor imnografice. La
acestea se adauga in Rasarit incepand cu secolele V-lea si VI-lea, noile cantari ale poeziei imnografice, gen
tropare, stihiri, sedelne etc.

2.Scopul Utreniei si simbolismul ei, in general

Utrenia – serviciul divin, in care obstea credinciosilor (Biserica) indreapta, indata dupa scularea din
somn, primele ei ganduri catre Dumnezeu, aducandu-I multumire pentru odihna cu pace din noaptea trecuta
si cerandu-I ajutorul pentru trairea crestineasca a zilei care incepe. Este si o „jertfa de multumire Celui ce
aduce lumina si Celui ce a risipit intunericul inselaciunii si ne-a dat lumina dreptei-credinte”
Rugaciunea de dimineata face ca „cele dintai miscari ale sufletului si ale mintii sa fie inchinate lui
Dumnezeu, ca sa nu ne intoarcem grija spre nici un fel de lucru, pana cand nu ne vom inalta cu gandul la
Dumnezeu dupa cum este scris: Catre Tine ma voi ruga, Doamne, Dimineata vei auzi glasul meu: dimineata
voi sta inaintea Ta si ma vei vedea” – (Ps.5, 3-4)
D.p.d.v istorico-simbolistic, rugaciunea de dimineata duce cu gandul la patimile indurate de
Mantuitorul de la miezul noptii pana la ziua, de ducerea Lui de la Ana la Caiafa, de scuiparile, lovirile si
batjocurile indurate de El. Utrenia ne aduce aminte, totodata, de cele doua mari evenimente din viata
Mantuitorului, intamplate in ultima parte a noptii (spre ziua), adica nasterea si invierea Lui.
3.Explicarea randuielii actuale a Utreniei
Utrenia inchipuie inceputul sau zorile crestinismului, ivirea luminii sau a revelatiei dumnezeiesti care a
urmat dupa noaptea intunericului, a pacatului si a Recunostintei.
Slujba Utreniei constituie o impletire de elemente din VT si NT, repr. in general epoca de tranzactie de la
Legea Veche la cea Noua.
Pt. de greutate ramane prima parte a Utreniei, elementele din VT simbolizand si reprezentand epoca
anterioara venirii Domnului:
a) Partea de la inceputul a Utreniei(pana la Slava Sfintei...Treimi) se numește prolog sau
proimion(introducere) si cuprinde rugaciuni pt autoritatea sau conducerea suprema a statului,
odinioara concretizata in persoana imparatului.Toate elementele care alcatuiesc aceasta parte, ne
amintesc de imparatii de odinioara(din aceasta cauza cei 2 psalmi care se citesc 19,20 se mai numesc
si imparatesti).Acelasi caracter de tropare imparatesti in au si cele 3 tropare ale Crucii din partea
introductiva a Utreniei.(Mantuieste, Doamne poporul Tau...;Cel ce te-ai inaltat pe cruce de
bunavoie..; si Folositoarea, infricosata si neinfruntata…)

Ectenia intreita scurta, de la sf. Prologului Utreniei, cuprinde un alineat special de rug. Pt. conducatorii
statului.
Acest prolog al Utreniei constituia, la origine, un serviciu religios deosebit de slujba propriu-zisa a Utreniei
si analog cu Tedeumul sau Polihroniul de azi. La inceput se savarsea, intre Miezonoptica si utrenie, numai in
manastirile unde erau ctitorii sau fundatii imparatesti.Cu timpul s-a extins si la restul manastirilor si la
bisericile de enoriasi, contopindu-se cu Utrenia.
In timpul de la Pasti la Inaltare, prologul se suprima, deoarece Utrenia din acest rastimp a ramas inca de la
inceput scutita de el, predominand rugaciunea si lauda adresata lui Dumnezeu; el se suprima si in restul
anului cand utrenia se face in ajunul sarbatorilor mari,sub forma de Oriveghere.
 b) In partea urmatoare a Utreniei, incepand de la „Slava Sfintei...Treimi” pana la Canoane(Catavasii)
predomina lecturi sau citiri biblice, reprezentand prin excelenta epoca Legii Veche.

Formula „Slava Sfintei...Treimi” constituie binecuvantarea pt inceputul propriu-zis al Utreniei(in forma ei

originara).Are un caracter trinitar destul de vadit.(il praznuim pe Dumnezeu cel in Treime laudat). Formula
cu care incepe raspunsul credinciosilor la binecuvantarea data de preot: „Slava intru cei de sus lui
Dumnezeu” ..care precede citirea celor 6 psalmi reprezinta cantarea ingerilor din noptea nasterii Domnului.
Lecturile din aceasta parte sunt alcatuite din grupuri de psami, numiti Erapsalmul, sau cei cei sase psalmi
ai diminetii sau ai Utreniei(3,37,62,87,102, 142).Citirea lor simbolizeaza vremea de intuneric de dupa
caderea in pacat a primilor oameni.(odinioara in acele momente se stingeau toate lumanarile in biserica-fara
cele de la analog). Acesti psalmi vb. Si despre scularea noastra din somnul noptii si despre rugaciunea de
dimineata. Psalmul 62 este psalmul diminetii prin excelenta, impreuna cu psalmul 3, este mostenit din
serviciul sinagogii iudaice, in intrebuintarea cultului crestin.Facea parte si din rugaciunea de dimineata in
Constitutiile apostolice si s-a pastrat in slujba diminetii in toate riturile liturgice crestine.
Cele 12 rugaciuni citite in taina de preot in timpul celor 6 psalmi, Rugaciunile diminetii sau ale Utreniei au
un caracter variat, ele nefiind de la inceput cele de azi.(fiind ori mai multe ori mai putine).Ele nu se gaseau
grupate la un loc, in Liturghier, ci risipite in cursul intregii slujbe. Nr lor a fost fixat la 12,(sec IX) dupa nr
orelor noptii sau ale zilei care incepe. Ele au fost fixate la inceputul Utreniei, ca dupa rostirea lor, preotul sa
ramana liber pentru lucrarea Proscomidiei.Legat de cuprinsul acestor rugaciune, ele exprima multumirea de
la sfarsitul noptii si cererea de la inceputul zilei, adresate lui Dumnezeu din partea credinciosilor, prin preot.
Ideea generala este aceea a luminii naturale ca simbol al celei supranaturale, adica al revelatiei divine, data
in VT, prin Lege(Thora), iar in NT prin Iisus Hristos.Este comuna cu tema proprie rug. de dim. din cultul
ebaic, ceea ce ne arata vechimea acestor rugaciuni.
Din cuprinsul unora(6,8) se vede ca se citeau odinioara noaptea(in vechime inceputul Utreniei in manastiri
se facea cu 2 3 ceasuri inaine de ziua).Ultimele 6 rugaciuni se citesc afara din altar, in fata usilor imparatesti
inchise, ca si rugaciunile luminilor de la inceputul Vecerniei, preotul infatisandu l pe omul izgonit din
Rai.Din aceasta cauza, atat citirea ps. Utreniei, cat si a rugaciunilor citite de preot in taina se suprima la
Utrenia din noaptea Invierii si din toata sapt. Luminata, inlocuindu-se cu cantari care vestesc marea minune
a Invierii si bucuria.
Ectenia mare citita dupa cei 6 psalmi, e aceasi de la inceputul Vecerniei si a Liturghiei(este rugaciunea
comuna a credinciosilor, rostita prin glasul preotului.
Cantarea „Dumnezeu este Domnul..” formata din versetele 26 si 27 ale psalmului 67 se canta de 4 ori, ca o
trambitare a vestii venirii Domnului in cele 4 colturi ale lumii.Odinioara, cand se incepea aceasta cantare se
aprindeau toate lumanarile.Isaia spune ca „Noua celor ce sedem intru intuneric si in umbra necunostiintei,
lumina mare s-a aratat”. Atat „Dumnezeu este Domnul..” cat si stihurile urmatoare sunt resturi din psalmul
67, care odinioara se canta in intregime, acum fiind inlcuit de tropare.
Troparele inaugureaza sirul cantarilor de inspiratie sau de origine noua, pur crestina, in randuiala Utreniei,
fiind primele producii ale poeziei imnografice incadrate in aceasta slujba.Utrenia este aceea a carei randuiala
a fost cel mai mult imbogatita cu productiile imnografice bizantine(tropare, stihuri, condace, icoase,
antifoane, canoane) si prin care Utrenia se adapteaza la calendarul anului liturgic(ciclul sanctoral sau
mineal).
Cantarile Treimice, care inlocuiesc cantarea „Dumnezeu este Domnul..”in zilele de rand din Paresimi,
exprima participarea Bisericii la cantarea ingerilor.Toate scurtele tropare treimice din aceasta parte a slujbei
se termina prin intreitul „sfant” al ingerilor, din viziunea lui Isaia.
Cu citirea Catismelor de rand din psaltire incepe o subdiviziune noua si distincta in serviciul utreniei, care
tine pana la canoane.
Catismele de rand din Psaltire, adica grupele de psalmi a caror citire urmeaza acum se traduc din greceste
cu intelesul de ședere, pt ca in timpul citirii lor se poate sta jos in strana. Ele mai sunt numite si Stihologii,
adica citirea psamilor alcatuiti din stihuri. Fiecare catisma e impartita in 3 stari(parti), in cinstea Sf. Treimi.
La Utrenie se citesc in timpul verii 2 catisme, iar iarna 3.In timpul citirii dvera este inchisa, simbolizand
vremea de pocainta dinainte de venirea Mantuitorului.Cantarile acelor stihuri care alterneaza cu citirea
catismelor se numesc sedelne sau catismale. In bisericile de enorii, de cele mai multe ri se suprima citirea
catismelor si se canta numai sedelne.( ex. la Binecuvantarile Invierii).
Cădirea din timpul Binecuvantarilor Invierii inchipuie miresmele aduse de femeile mironosite la mormantul
Mantuitorului.
Polieleul este o cantare care la praznice si la sarbatorile sfintilor mai importanti inlocuieste Binecuvantarile
Invierii de Duminica. La sarbatorile Mantuitorului si ale sfintilor, Polieleul este alcatuit din versete alese din
psalmii 134(Robii Domnului) si 135(marturisiti-va Domnului ca este bun..), dupa fiecare verset al psalmului
135 se repeta refrenul “Ca in veac e mila Lui”.La sarbatorile Sf. Fecioare, polieleul este format din versete
din psalmul 44(„Cuvant bun raspuns-a inima mea”), dupa care se repeta un fel de refren care incepe cu
„Bucura-te..”, franturi din rugaciuni pt. Maica Domnului.
In trei din duminicile Triodului(a fiului risipitor, lasatului sec de carne si a lasatului sec de branza) se adauga
la polieleul obisnuit al sarbatorilor (psalmii 134 si 135) si psalmul 136(La raul Babilonului), care exprima
plagerea si nostalgia poporului evreu catre Tara Sfanta, atunci cand se afla in robia babilonica, simbolizand
acum plangerea crestinilor, dupa raiul pierdut, patria originara si fericita a omului , din care l-au izgonit
pacatele.
Mărimurile – cu stihurile lor care urmeaza dupa polieleu, sunt o particularizare a ritului romanesc si
slav(grecii nu le au). Se numesc asa pt ca preaslavesc maretia prznicului. Incep totdeauna cu cuvintele:
„Marimu-te pe tine..”(au fost scrise de Fericitul Macarie)iar la unele editii ale Psaltirii si Catavasierului este
adaugat si Timotei Monahul. Stihurile marimurilor sunt versete din psalmi potrivite cu evenimentul sau
sfantul din ziua respectiva.
Strofa sau stihira numita Ipacoi (ascultare, raspuns, ecou) sau subascultator, preceda cantarea Antifoanelor,
in randuiala Utrenei de Duminica; la celelalte sarbatori, Ipacoi e asezat dupa cantarea a treia a canoanelor.
Ipacoi insemna in inceput refrenul care se intercala printre versetele psalmilor cantata in cantarea
psalmodica.Astazi, stihirile duminicale numite astfel sunt randuite pe cele 8 glasuri si toate proclama in chip
solemn Invierea Domnului; Antifoanele sau treptele antifoanelor din Octoih sunt cantari scurte, denumite
astfel pt ca se canta alternative de catre cele 2 strane sau coruri de cantareti(sunt compuse de sf. Ioan
Damaschin).Fiecare din Antifoanele celor 8 glasuri e format din 9 tropare sau stihiri scurte.Impartirea
aceasta a antifoanelor are o evidenta semnificatie trinitara, referindu-se la cele 9 cete ale ierarhiei ceresti a
ingerilor, care canta Sf. Treimi lauda cea necurmata sau neadormita.
Citirea Evangheliei este partea principal si specifica a Utreniei sarbatorilor.Este o lectura biblica prince care
in cursul saptamanii se simbolizeaza aratarea sau venirea lui Hristos, iar duminica, Invierea Lui. Duminica
se citeste la Utrenie una din cele 11 Evanghelii ale Invierii.Citirea celor 11 pericope incepe de la prima
duminica de dupa Rusalii(tuturor sfintilor) ciclul lor repetandu-se duminici, in tot cursul anului, cu exceptia
perioadei Penticostarului, cand sirul lor sufera unele modificari.Sunt doar 11 evanghelii pt ca toate vorbesc
despre aratarile Mantuitorului catre Sfintii Sai Apostoli, dupa Inviere, cand acestia ramasesera doar 11.Dupa
nr celor 11 evanghelii avem si 11 Luminande si 11 voscresne sau stihiri ale evangheliilor.
Evangheliile invierii se citesc din latura dinspre miazanoapte a Sfintei Mese pentru ca in aceasta latura este
situal capul Mantuitorului, din scena de pe sfantul Antimis si sfantul Epitaf(cand acesta e situate pe sf.
Masa- de la Pasti la Inaltare).Preotul care citeste Evanghelia Invierii il inchipie acum pe ingerul care a vestit
femeilor mironosite invirea, sezand pe piatra rasurnata a mormantului in partea dreapta, unde era cazuta
naframa capului.
La sarbatorile din cursul saptamanii, Evanghelia este citita dintre usile imparatesti, ca la Liturghie, deoarece
nu este vb de cele 11 Ev. Ale Invierii si atunci preotul il reprezinta pe Mantuitorul insusi, vb in fata
multimilor, inainte de patima si invierea Sa.
Scoaterea Sfintei Evanghelii in mijlocul Bisericii la Utrenia de duminica inchipuie aratarea Domnului dupa
Invierea Sa si vesirea Invierii la toata lumea(se canta „veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii
lui Hristos”).
Psalmul 50 este intrebuintat inca din vechime in randuiala Utreniei, in acelasi loc in care il gasim si azi in
toate riturile liturgice rasaritene.El exprima sentimentele de umilinta si smerenie, cu care credinciosii il
intampina pe Hristos, Cel care s-a aratat mai inainte prin citirea Evanghelaliei.
Cu stihira Invierii(„Inviind Iisus din mormant..”) se termina ciclul cantarilor in legatura cu Evanghelia, care
alcatuiesc o parte distincta – si anume partea cea mai imp. a Utreniei duminicilor, prin care se deosebeste din
cea din zilele de rand. Stihara acesta este de o adanca vechime, fiind socotita de origine egipteana( de unii).
c) Citirea Canoanelor sau Cantarea Catavasiilor – alcatuieste partea a 3-a a Utreniei.
Canoanele : alcatuiesc una din cantarile caracteristice Utreniei.Produse ale poeziei religioase crestine,
inspirate din cantarile VT si NT. Svetilne sau luminandele se cantau in momentul cand incepeau sa se
lumineze de ziua(sau pt ca in mai toate cantarile se vb de lumina).Ele sunt adevarate epicleze(invocari) ale
lui Hristos. Cele 11 svetilne duminicale ale Invierii se mai numesc si exapostilarii(a trimite), speficifand ca
este vb de trimiterea sf. Femei mironosite catre Apostoli sau la fagaduinta trimiterii Sf. Duh.
Cu Laudele incepe a doua subdiviziune a acestei ultime parti a utreniei, care tine pana la sfarsitul slujbei.
Laudele, Laudarile sau Hvalitele sunt cantari pricipale si caracteristice ale randuielii Utreniei.Sunt alcatuite
din o serie de stihuri cu un nr. Variabil(duminica 8, la praznice 6, la sarbatori mai mici 4) care alterneaza cu
versete din psalmii 148, 149 si 150, numiti si psalmii aleluiatici sau de lauda fiindca se termina cu refrenul
ebraic ”aleluia” care inseamna „Laudati pe Domnul”. Odinioara ei se cantau in intregime, dupa fiecare
verset intonat cantandu-se„Toata suflarea sa-l laude pe Domnul”. Astazi, numai in zilele de rand care nu au
stihuri la Laude in Minei acesti psalmi se mai citesc in intregime, asa cum ii gasim in Ceaslov.
Ultime 2 stihuri de la Laude se canta precedate nu de versete din psalmi, ci de „Slava.., Si acum..”;duminica
la Slava Laudelor, se canta 1 din cele 11 stihiri ale Evangheliei, numite si voscresne sau mânecânde(pt ca vb
despre manecare-mergerea f de dimineata a femeilor mir…)
Doxologia sau Savoslovia(Mărinda) sau Imnul Ingeresc – este imnul cantat de ingeri la nasterea
Domnului, constituie una din cele mai vechi parti ale Utreniei. In forma de azi, doxologia este un imn cu
caracter trinitar, adica alcatuit in cinstea Sf. Treimi.La origini a fost intrebuintata in forma ei cea mai
simpla, de imn al ingerilor asa cum o gasim in Ev. De la Luca sau in Constitutiile Apostolice. Este inserată
in randuiala Liturghiei, indată după „Unul Sfânt, unul Domn..”.Ulterior, dupa erezia pnevmatomahe a lui
Macedonie, s-a adaugat si mentiunea Sf. Duh, cea de-a treia persoana a Sfintei Treimi(„Doamne, Împarate
ceresc, Dumnezeule.. si Duhule Sfinte!”), imnul capatand astfel un caracter expres trinitar si devenind un
mijloc de lupta al Ortodoxiei impotriva ereziilor antritrinitare.
Odinioara doxologia se canta in mom. Cand se ivea pe cer prima raza de soare, adica lumina zilei.De aceea,
cantarea ei era introdusa, ca si azi, prin ecfonisul rostit de diacon:„Slava tie celui ce ne-ai aratat noua
lumina.” Prin care noi il slavim pe Acela care ne da lumina naturala a zilei, dar ne-a adus si lumina
spirituala, a cunostiintei de Dumnezeu..In cadrul Utreniei, Doxologia ocupa un rol asemanantor cu cel al
cantarii „Lumina lina” din cadrul VEcerniei .
Ea inseamna momentul culminant, apogeul laudei aduse de Biserică lui Dumnezeu.Cantarea Doxologiei ne
anunta revarsarea luminii, cat si venirea lui Hristos ca pe un fapt implinit:„Slava tie celui ce ne-ai aratat
noua lumina.”Atat laudele, cat si doxologia sunt imne ale slavirii lui Dumnezeu ca izvor al luminiim atat de
necesara pt viata omului, ca si pt aceea a intregii existente organice. Ideea si termenul de „lumină” sunt
predominante si centrale in structura si simbolismul partii finale a Utreniei, care ar putea fi numita slujba
prin excelenta a zorilor sau a luminarii, dar si al bucuriei(Sf. Vasile cel Mare).In slujba de dimineata, a
Utreniei, izbugneste exuberanta bucuriei, a jubilarii pt lumina care revine, care creste si invaluie din nou
lumea, aducand nadejde, asa cum venirea lui Hristos a adus bucuria mantuirii
Cele doua tropare care se canta dupa Doxologie la Utrenia de duminica, vb despre Inviere(de aceea se
numesc troparele Invierii).
Rugaciunea (fara titlu) pe care preotul o citeste in taina la sfarsitul Utreniei dupa ectenia cererilor, este de
fapt rugaciunea de binecuvantare si de concediere a credinciosilor din biserica la sfarsitul utreniei. Ea
corespunde cu Rugaciunea Amvonului de la Liturghie(trebuie sa fie destul de veche- se gaseste sub alta
forma in randuiala utreniei din Costitutiile apostolice.

Ceasurile liturgice(orele canonice)

1.Ce sunt Ceasurile Liturgice. Locul si timpul săvârsirii lor.
Ceasurile sau orele canonice fac parte dintre Laudele „mici”, adica cele alcatuite mai mult din citiri facute la
strana, rolul preotului in oficierea lor fiind f. Redus. Randuiala lor se afla in Ceaslov, cartea prin excelenta a
cantaretilor de strana.Slujbe de o importanta secundara, astazi ceasurile se citesc aprope numai in manastiri
si unele catedrale chiriarhale, la care se pastreaza regula de slujba a manastirilor.Ele se citesc in
tinda(pronaosul) bisericii, ca si Pavecernita si Miezonoptica. Legat de momentul savarsirii, odinioara ele se
citeau aprox. In momentele din cursul zilei indicate de insasi denumirea lor. Ceasul I – la inceputul primului
sfert din zi(aprx ora 6 dim); Ceasul III – la inceputul sfertului al 2-lea din zi(apox. 9 dim); Ceasul VI – la
miezul zilei(~ ora 12); iar Ceasul IX – la inceputul ultimului sfert al zilei(~ ora 3 dimineata).
Ceasurile I, III si VI se citesc dimineata, intre Utrenie si Liturghie, iar ceasul IX seara, inainte de vecernie.
Ceasul I – incheie ciclul Laudelor de noapte(dimineata) si se citeste totdeuna indata dupa Utrenie, ca o
continuare sau completare a ei, chiar atuci cand utrenia se face cu seara, sub forma de priveghere. De aceea,
in aceste cazuri, otpustul desavarsit al Utreniei se face la sfarsitul Ceasului I. Asa se explica pt ce Ceasul I
nu are o formula de binecuvantare de inceput, ca si Ceasul VI, care se citeste in continuarea ceasului III.
Ceasurile III si VI alcatuiesc ciclul laudelor e zi si se citesc indata dupa Ceasul I, inainte de Liturghie sau
inainte de Obednita, in zilele cand nu se face Liturghie.
Ceasul IX incepe grupa Laudelor de seara; se citeste dupa amiaza, imediat inainte de VEcernie.Cu el se
incheie serviciul divin al fiecarei zi liturgice.In zilele de peste saptamana(de luni pana vinery) din Postul
Mare, precum si miercurea si vinery in saptamana branzei, Ceasul IX se citeste dimineata, dupa Ceasul VI si
inainte de Obednita si Vecernie(LIturghie).
2. Randuiala Ceasurilor comune(obisnuite)
Alcatuita din 3 parti: prima cuprinde lecturi din psalmi si anume cate 3 psalmi la fiecare Ceas, repr. Epoca
VT, in care s-a prezis si s-a preinchipuit mantuirea; a doua – alcatuita din o serie de tropare; iar a treia – o
rugaciune de incheiere.
Mai multe informatii despre randuiala Ceasurilor la pp 113-114
3. Observatii tipiconale si ritual
- in timpul Ceasului IX se toaca pt Vecernie si se aprind lumanari(altar, icoane imparatesti,iconostas)
- in timpul ceasurilor, perdeaua si usile imparatesti stau inchise(se deschid doar la ceasul VI, si raman asa
daca urmeaza Liturghia;la ceasurile imparatesti; pentru Evanghelie)
- In Paresemi(afara de sambete si duminici) la fiecare Ceas se adauga, dupa Psalmi, cate o catisma.Exceptie
se face lunea si vinerea la Ceasul I, precum si luni, marti si miercuri in sapt. Patimilor la Ceasurile I si IX,
cand nu se pune catisma.

4. Ceasuri cu randuiala speciala

a) Ceasuri imparatesti – in 3 zile liturgice din cursul anului bisericesc: ajunul Nasterii Domnului (24
dec); ajunul Bobotezei(5 ian); Vinerea Sf. Patimi ; slujba ceasurilor are o randuiala deosebita, mai
dezvoltata si mai solemna, care se caracterizeaza prin aceea ca se citeste apostolul si Evanghelia. Se
mai numesc „Ceasuri mari” sau „Ceasuri imparatesti” deoarece sunt ceasurile celor mai mai praznice
imparatesti din cursul anului.
In ajunul Nasterii si Bobotezei, ceasurile acestea se savarsesc dimineata, iar in Vinerea Patimilor, cam de la
ora 10 dimineata inainte.
Atat in ajunul Nasterii, cat si in cel al Bobotezei si in Vinerea Patimilor, toate ceasurile se citesc fara
intrerupere unul dupa altul, fara otpust si fara binecuvantarea preotului intre ele.

Randuiala Ceasurilor imparatesti e alcatuita dupa acelasi plan.(mai multe detalii pag 116-117)

5. Explicarea slujbei Ceasurilor

a) Slujba Ceasurilor constituie una din cele interesante vestigii ale trecutului, care ne amintesc de un
stravechi system de impartire a zilei in 4 sferturi, corespunzatoare strajilor din cursul noptii( ca la
asiro babilonieni)
Ceasurile liturgice se succed din3 in 3 ore, marcand inceputul celor 4 sferturi din zi.Vechii crestini, care
traiau o viata religioasa intense, simteau nevoia sa-si indrepte gandul catre Dumnezeu, sa-L laude si sa se
roage nu numai la cele 2 Laude zilnice principale(de seara si dim), la care erau obligati sa participle, ci si in
cursul zilei, adoptand inceputurile celor 4 sferturi ale zilei, adica cele 4 Ceasuri sau ore de rugaciune. Caci
intaiul ceas, pana la al treilea arata numarul Treimii depine; de asemenea al patrulea pan la al saselea arata o
alta treime si de la al saptelea pana la al noualea alta, asa ca Treimea deplina se arata ca de 3 ori 3 ceasuri.
Fiecare din cele 4 Ceasuri are un anumit scop in viata religioasa crestina si o semnificatie:
Ceasul I – este pârga sau incepatura prin rugaciune, deci o jertfa prin lauda, adusă lui Dumnezeu pentru ziua
cea noua pe care El ne-o da sa o traim si pe care noi ne rugam sa ne ajute sa o petrecem ca fii ai luminii. Ne
aduce totodata aminte de durerea Domnului de la Caiafa la Pilat, de judecata si de osandirea lui la moarte,
care au avut loc dimineata.
Ceasul III – se citeste in cinstea Sf. Treimi, ca o multumire pt trecerea unei patrimi din zi, si ne aminteste
totodata de rastignirea Domnului, care dupa Ev. Marcu, a avut loc la ceasul al 3-lea din zi, cat si de
pogorarea Sf. Duh in ziua Cinzecimii.
Ceasul VI – rugaciunea de la amiaza sau de la mijlocul zilei si se citeste tot intru slava Sf. Treimi, ca o
multumire pt injumatatirea zilei si cu o rugaciune spre a ne feri de „dracul cel de amiaza” de care vorbeste
Psalmul 90, care se citeste acum, deoarece in acest ceas stramoasa Eva a pierdut raiul prin amagirea
diavolulul, iar samarineanca de la putul lui Iacov l-a recastigat prin credinta in Hristos.Ceasul VI ne
aminteste de rastignirea Domnului, pt ca la acel ceas ar fi fost rastignit El(cfm. Sf. Ev. Ioan). Se talcuieste ca
tot in ceasul al VI lea , s-a facut intuneric mare peste tot pamantul.
Ceasul IX – se citeste tot spre slava Sf. Treimi, ca o multumire pt trecerea a tri ceasuri de la milocul zilei si
pt apropierea serii. El ne aminteste de moartea pe cruce a Domnului.Este cea din urma dintre cele 7 laude
sau slujbe zilnice. Ceasul IX incheie serviciul divin public al fiecarei zile liturgicecare incepe cu vecernia si
se termina cu ceasul IX.
b) Psalmii alcatuiesc de la inceput continutul principal al serviciului ceasurilor.Numar psalmilor care se
citesc la fiecare ceas difera de la manuscris la manuscris, insa in cele din urma s-a stabilit ca la
fiecare ceas sa fie cititi cate 3 psalmi.(pt cinstirea sf. Treimi).
Ultimul psalm de la fiecare Ceas arata si milostivirea si ajutorul lui Dumnezeu acordate celor ce patimesc pt.
El.(mai multe detalii legate de psalmi si care si cum se citesc la pp 121-122)
c) Troparele speciale ale Ceasurilor, ca si troparele Nascatoarei sunt destul de vechi, deoarece ele se
gasesc si in ritualul Bisericii Copte(sec V-VI). Cel de la Ceasul III(„Doamne, cela ce pe Preasfantul
Tau Duh l-ai trimis..”) are forma unei adevarate epicleze si de aceea el este intrebuintat si ca formula
de invocare a Sf Duh inainte de eplicleza din Liturghie.
d) Dupa psalmi, tropare si condace, care variaza dua zilele saptamanii, urmeaza rugaciunea cu care se
incheie slujba si al carui text e altul la fiecare ceas. Rugaciunea de la Ceasul I este amonima; cea de
la ceasul III apartine Sf. Mandarie iar ultimele 2 ceasuri SF. VAsile cel Mare.
In slujba Ceasurilor si a tuturor Laudelor mici din perioada Paresimilor este caracteristica rugaciunea sf.
Efrem Sirul, rugaciunea prin excelenta a monahilor si ascetilor, expresie a s smereniei si a pocaintei,
subliniata si prin metaniile cu ingenunchierile care o insotesc .

Mijloceasurile si Obednita

Oficiul divin manastiresc al zilei liturgice, alcatuit din slujbele celor 7 Laude, a fost amplificat, in ultima lui
faza de dezvoltare, unele creatii mai noi ale pietatii monahale rasaritene si anume: Mezorele sau
Mijloceasurile si Obednita, care au fost incluse si ele in prafila manastireaca de rugaciune zilnica din
Ceaslovul ortodox.
1) Mijlocesurile sunt grupe de rugaciuni, care se citesc numai in manastiri, printre ceasurile liturgice.
Sunt 4 si anume:
a) Mijloceasul I – se citeste intre Ceasul I si ceasul III
b) Mijloceasul III- se citeste intre ceasul III si CeasulVI
c) Mijloceasul VI- se citeste intre ceasul VI si Ceasul IX
d) Mijloceasul IX – se citeste intre Ceasul IX si Vecernie.
Originea Mijleoceasurilor o aflam in lecturile de pietate si in rugaciunile personale pe care calugarii erau
obligati in vechime sa le faca fiecare in particular, in chila lor, intre slujbe Ceasurilor, pentru a-si ocupa
timpul liber.Pe parcurs aceste rugaciuni se citeau in biserica, in naos, fie in pronaos, in continuarea
Ceasurilor.Unele manuscrise prevad citirea lor in biserica numai luni, miercuri si vineri, iar in celelalte zile
sa fie citite in chilii. Randuiala Mijloceasurilor a ramas o creatie liturgica destinata exclusiv manastirilor si
n-a intrat niciodata in practica sau obligatia tipicului de slujba a bisericilor de enorii.Astazi ele se citesc in
manastiri de catre monahi mai mult in chilii si mai ales in postul Craciunului si in postul Sf. Apostoli, pe
cand in postul Pastilor ele sunt inlocuite prin catismele care se citesc dupa Ceasuri. Randuiala mai detaliata
la pag 124
2) Obednita(prânzânda) este tot o creatie mai noua decat ceasurile si tot de origine monastica, care se
citeste in manastiri dupa ceasul VI(sau dupa Mijloceasul VI, daca acesta se citeste), inainte de pranz,
in zilele in care nu se face Liturghie, iar in post cand se face Liturghia Darurilor. Aceasta slujba tine
locul uneori sf. Liturghii, iar alteori- si anume cand ea se savarseste inaintea Liturghiei – anticipeaza
sau preinchipuie Liturghia. Astazi ea se citeste in manastiri in zilele de rand, in care nu se face
Liturghie, sau in unele zile din perioada Octoihului, in care ceasurile se unesc cu Vecernia si
Liturghia Sf. Vasile(ajunul Craciunului si Bobotezei), sau cu Liturghia Sf. Ioan(cand Buna-Vestire
cade intr-una din zilele de rand din Paresemi). In postul Mare se citeste in toate zilele de rand ale
saptamanii, de luni pana vineri inclusiv.Randuiala la pag 125.
Originea si explicarea Obednitei
Cea dintai mentiune documentara despre existenta acestei slujbe o avem intr-un Orologiu – manuscris
grecesc din manastirea Sinai, care cuprinde si randuielile slujbei, aproape ca cea de azi. Ea constituia de fapt
o slujba a impartasirii la vreme de seara, incadrata intre ceasul IX si Vecernie. În manastirile studite, in care
se intrebuinta aceasta randuiala, la sfarsitul ei se impartea anafura.
Originea ei este probabil Orientul, si anume manastirile din jurul Ierusalimului, caci randuiala ei se afla la
inceput expusa amanuntit in Tipicul ierusalimitean atribuit Sf. Sava. La inceput se pare ca a fost creata ca un
rezumat al Liturghei, mai ales pt uzul schivnicilor, care traind izolati si departati de obstea manastirilor, nu
puteau lua parte zilnic la Liturghie; aceasta slujba este destinata deci sa tina locul Liturghiei in astfel de
cazuri, cand se facea impartasirea, servind sic a pregatire pentru cei ce vroiau sa se impartaseasca sic a
multumire dupa impartasire.Ea corespundea , dupa unii cu Missa sica- a catolicilor, din evul mediu, care
consta in recitarea rugaciunilor din formularul Missei, fara partea ei esentiala(ofertoriul, consacrarea
darurilor si impartasirea.
Fericirile de la inceputul Obednitei dau acestei slujbe nota ei caracteristica, legand-o de momentul in care
Mantuitorul, rastignit pe cruce, acorda iertarea Sa talharului celui drept si intregului neam imenesc. Obednita
este deci slujba iertarii pentre care se roaga cei ce urmeaza sa se impartaseasca.

3.Explicarea randuielii actuale a Utreniei

Utrenia inchipuie inceputul sau zorile crestinismului, ivirea luminii sau a revelatiei dumnezeiesti care a
urmat dupa noaptea intunericului, a pacatului si a Recunostintei.
Slujba Utreniei constituie o impletire de elemente din VT si NT, repr. in general epoca de tranzactie de la
Legea Veche la cea Noua.
Pt. de greutate ramane prima parte a Utreniei, elementele din VT simbolizand si reprezentand epoca
anterioara venirii Domnului:
d) Partea de la inceputul a Utreniei(pana la Slava Sfintei...Treimi) se numește prolog sau
proimion(introducere) si cuprinde rugaciuni pt autoritatea sau conducerea suprema a statului,
odinioara concretizata in persoana imparatului.Toate elementele care alcatuiesc aceasta parte, ne
amintesc de imparatii de odinioara(din aceasta cauza cei 2 psalmi care se citesc 19,20 se mai numesc
si imparatesti).Acelasi caracter de tropare imparatesti in au si cele 3 tropare ale Crucii din partea
introductiva a Utreniei.(Mantuieste, Doamne poporul Tau...;Cel ce te-ai inaltat pe cruce de
bunavoie..; si Folositoarea, infricosata si neinfruntata…)

Ectenia intreita scurta, de la sf. Prologului Utreniei, cuprinde un alineat special de rug. Pt. conducatorii
statului.
Acest prolog al Utreniei constituia, la origine, un serviciu religios deosebit de slujba propriu-zisa a Utreniei
si analog cu Tedeumul sau Polihroniul de azi. La inceput se savarsea, intre Miezonoptica si utrenie, numai in
manastirile unde erau ctitorii sau fundatii imparatesti.Cu timpul s-a extins si la restul manastirilor si la
bisericile de enoriasi, contopindu-se cu Utrenia.
In timpul de la Pasti la Inaltare, prologul se suprima, deoarece Utrenia din acest rastimp a ramas inca de la
inceput scutita de el, predominand rugaciunea si lauda adresata lui Dumnezeu; el se suprima si in restul
anului cand utrenia se face in ajunul sarbatorilor mari,sub forma de Oriveghere.
e) In partea urmatoare a Utreniei, incepand de la „Slava Sfintei...Treimi” pana la Canoane(Catavasii)
predomina lecturi sau citiri biblice, reprezentand prin excelenta epoca Legii Veche.

Formula „Slava Sfintei...Treimi” constituie binecuvantarea pt inceputul propriu-zis al Utreniei(in forma ei

originara).Are un caracter trinitar destul de vadit.(il praznuim pe Dumnezeu cel in Treime laudat). Formula
cu care incepe raspunsul credinciosilor la binecuvantarea data de preot: „Slava intru cei de sus lui
Dumnezeu” ..care precede citirea celor 6 psalmi reprezinta cantarea ingerilor din noptea nasterii Domnului.
Lecturile din aceasta parte sunt alcatuite din grupuri de psami, numiti Erapsalmul, sau cei cei sase psalmi
ai diminetii sau ai Utreniei(3,37,62,87,102, 142).Citirea lor simbolizeaza vremea de intuneric de dupa
caderea in pacat a primilor oameni.(odinioara in acele momente se stingeau toate lumanarile in biserica-fara
cele de la analog). Acesti psalmi vb. Si despre scularea noastra din somnul noptii si despre rugaciunea de
dimineata. Psalmul 62 este psalmul diminetii prin excelenta, impreuna cu psalmul 3, este mostenit din
serviciul sinagogii iudaice, in intrebuintarea cultului crestin.Facea parte si din rugaciunea de dimineata in
Constitutiile apostolice si s-a pastrat in slujba diminetii in toate riturile liturgice crestine.
Cele 12 rugaciuni citite in taina de preot in timpul celor 6 psalmi, Rugaciunile diminetii sau ale Utreniei au
un caracter variat, ele nefiind de la inceput cele de azi.(fiind ori mai multe ori mai putine).Ele nu se gaseau
grupate la un loc, in Liturghier, ci risipite in cursul intregii slujbe. Nr lor a fost fixat la 12,(sec IX) dupa nr
orelor noptii sau ale zilei care incepe. Ele au fost fixate la inceputul Utreniei, ca dupa rostirea lor, preotul sa
ramana liber pentru lucrarea Proscomidiei.Legat de cuprinsul acestor rugaciune, ele exprima multumirea de
la sfarsitul noptii si cererea de la inceputul zilei, adresate lui Dumnezeu din partea credinciosilor, prin preot.
Ideea generala este aceea a luminii naturale ca simbol al celei supranaturale, adica al revelatiei divine, data
in VT, prin Lege(Thora), iar in NT prin Iisus Hristos.Este comuna cu tema proprie rug. de dim. din cultul
ebaic, ceea ce ne arata vechimea acestor rugaciuni.
Din cuprinsul unora(6,8) se vede ca se citeau odinioara noaptea(in vechime inceputul Utreniei in manastiri
se facea cu 2 3 ceasuri inaine de ziua).Ultimele 6 rugaciuni se citesc afara din altar, in fata usilor imparatesti
inchise, ca si rugaciunile luminilor de la inceputul Vecerniei, preotul infatisandu l pe omul izgonit din
Rai.Din aceasta cauza, atat citirea ps. Utreniei, cat si a rugaciunilor citite de preot in taina se suprima la
Utrenia din noaptea Invierii si din toata sapt. Luminata, inlocuindu-se cu cantari care vestesc marea minune
a Invierii si bucuria.
Ectenia mare citita dupa cei 6 psalmi, e aceasi de la inceputul Vecerniei si a Liturghiei(este rugaciunea
comuna a credinciosilor, rostita prin glasul preotului.
Cantarea „Dumnezeu este Domnul..” formata din versetele 26 si 27 ale psalmului 67 se canta de 4 ori, ca o
trambitare a vestii venirii Domnului in cele 4 colturi ale lumii.Odinioara, cand se incepea aceasta cantare se
aprindeau toate lumanarile.Isaia spune ca „Noua celor ce sedem intru intuneric si in umbra necunostiintei,
lumina mare s-a aratat”. Atat „Dumnezeu este Domnul..” cat si stihurile urmatoare sunt resturi din psalmul
67, care odinioara se canta in intregime, acum fiind inlcuit de tropare.
Troparele inaugureaza sirul cantarilor de inspiratie sau de origine noua, pur crestina, in randuiala Utreniei,
fiind primele producii ale poeziei imnografice incadrate in aceasta slujba.Utrenia este aceea a carei randuiala
a fost cel mai mult imbogatita cu productiile imnografice bizantine(tropare, stihuri, condace, icoase,
antifoane, canoane) si prin care Utrenia se adapteaza la calendarul anului liturgic(ciclul sanctoral sau
mineal).
Cantarile Treimice, care inlocuiesc cantarea „Dumnezeu este Domnul..”in zilele de rand din Paresimi,
exprima participarea Bisericii la cantarea ingerilor.Toate scurtele tropare treimice din aceasta parte a slujbei
se termina prin intreitul „sfant” al ingerilor, din viziunea lui Isaia.
Cu citirea Catismelor de rand din psaltire incepe o subdiviziune noua si distincta in serviciul utreniei, care
tine pana la canoane.
Catismele de rand din Psaltire, adica grupele de psalmi a caror citire urmeaza acum se traduc din greceste
cu intelesul de ședere, pt ca in timpul citirii lor se poate sta jos in strana. Ele mai sunt numite si Stihologii,
adica citirea psamilor alcatuiti din stihuri. Fiecare catisma e impartita in 3 stari(parti), in cinstea Sf. Treimi.
La Utrenie se citesc in timpul verii 2 catisme, iar iarna 3.In timpul citirii dvera este inchisa, simbolizand
vremea de pocainta dinainte de venirea Mantuitorului.Cantarile acelor stihuri care alterneaza cu citirea
catismelor se numesc sedelne sau catismale. In bisericile de enorii, de cele mai multe ri se suprima citirea
catismelor si se canta numai sedelne.( ex. la Binecuvantarile Invierii).
Cădirea din timpul Binecuvantarilor Invierii inchipuie miresmele aduse de femeile mironosite la mormantul
Mantuitorului.
Polieleul este o cantare care la praznice si la sarbatorile sfintilor mai importanti inlocuieste Binecuvantarile
Invierii de Duminica. La sarbatorile Mantuitorului si ale sfintilor, Polieleul este alcatuit din versete alese din
psalmii 134(Robii Domnului) si 135(marturisiti-va Domnului ca este bun..), dupa fiecare verset al psalmului
135 se repeta refrenul “Ca in veac e mila Lui”.La sarbatorile Sf. Fecioare, polieleul este format din versete
din psalmul 44(„Cuvant bun raspuns-a inima mea”), dupa care se repeta un fel de refren care incepe cu
„Bucura-te..”, franturi din rugaciuni pt. Maica Domnului.
In trei din duminicile Triodului(a fiului risipitor, lasatului sec de carne si a lasatului sec de branza) se adauga
la polieleul obisnuit al sarbatorilor (psalmii 134 si 135) si psalmul 136(La raul Babilonului), care exprima
plagerea si nostalgia poporului evreu catre Tara Sfanta, atunci cand se afla in robia babilonica, simbolizand
acum plangerea crestinilor, dupa raiul pierdut, patria originara si fericita a omului , din care l-au izgonit
pacatele.
Mărimurile – cu stihurile lor care urmeaza dupa polieleu, sunt o particularizare a ritului romanesc si
slav(grecii nu le au). Se numesc asa pt ca preaslavesc maretia prznicului. Incep totdeauna cu cuvintele:
„Marimu-te pe tine..”(au fost scrise de Fericitul Macarie)iar la unele editii ale Psaltirii si Catavasierului este
adaugat si Timotei Monahul. Stihurile marimurilor sunt versete din psalmi potrivite cu evenimentul sau
sfantul din ziua respectiva.
Strofa sau stihira numita Ipacoi (ascultare, raspuns, ecou) sau subascultator, preceda cantarea Antifoanelor,
in randuiala Utrenei de Duminica; la celelalte sarbatori, Ipacoi e asezat dupa cantarea a treia a canoanelor.
Ipacoi insemna in inceput refrenul care se intercala printre versetele psalmilor cantata in cantarea
psalmodica.Astazi, stihirile duminicale numite astfel sunt randuite pe cele 8 glasuri si toate proclama in chip
solemn Invierea Domnului; Antifoanele sau treptele antifoanelor din Octoih sunt cantari scurte, denumite
astfel pt ca se canta alternative de catre cele 2 strane sau coruri de cantareti(sunt compuse de sf. Ioan
Damaschin).Fiecare din Antifoanele celor 8 glasuri e format din 9 tropare sau stihiri scurte.Impartirea
aceasta a antifoanelor are o evidenta semnificatie trinitara, referindu-se la cele 9 cete ale ierarhiei ceresti a
ingerilor, care canta Sf. Treimi lauda cea necurmata sau neadormita.
Citirea Evangheliei este partea principal si specifica a Utreniei sarbatorilor.Este o lectura biblica prince care
in cursul saptamanii se simbolizeaza aratarea sau venirea lui Hristos, iar duminica, Invierea Lui. Duminica
se citeste la Utrenie una din cele 11 Evanghelii ale Invierii.Citirea celor 11 pericope incepe de la prima
duminica de dupa Rusalii(tuturor sfintilor) ciclul lor repetandu-se duminici, in tot cursul anului, cu exceptia
perioadei Penticostarului, cand sirul lor sufera unele modificari.Sunt doar 11 evanghelii pt ca toate vorbesc
despre aratarile Mantuitorului catre Sfintii Sai Apostoli, dupa Inviere, cand acestia ramasesera doar 11.Dupa
nr celor 11 evanghelii avem si 11 Luminande si 11 voscresne sau stihiri ale evangheliilor.
Evangheliile invierii se citesc din latura dinspre miazanoapte a Sfintei Mese pentru ca in aceasta latura este
situal capul Mantuitorului, din scena de pe sfantul Antimis si sfantul Epitaf(cand acesta e situate pe sf.
Masa- de la Pasti la Inaltare).Preotul care citeste Evanghelia Invierii il inchipie acum pe ingerul care a vestit
femeilor mironosite invirea, sezand pe piatra rasurnata a mormantului in partea dreapta, unde era cazuta
naframa capului.
La sarbatorile din cursul saptamanii, Evanghelia este citita dintre usile imparatesti, ca la Liturghie, deoarece
nu este vb de cele 11 Ev. Ale Invierii si atunci preotul il reprezinta pe Mantuitorul insusi, vb in fata
multimilor, inainte de patima si invierea Sa.
Scoaterea Sfintei Evanghelii in mijlocul Bisericii la Utrenia de duminica inchipuie aratarea Domnului dupa
Invierea Sa si vesirea Invierii la toata lumea(se canta „veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii
lui Hristos”).
Psalmul 50 este intrebuintat inca din vechime in randuiala Utreniei, in acelasi loc in care il gasim si azi in
toate riturile liturgice rasaritene.El exprima sentimentele de umilinta si smerenie, cu care credinciosii il
intampina pe Hristos, Cel care s-a aratat mai inainte prin citirea Evanghelaliei.
Cu stihira Invierii(„Inviind Iisus din mormant..”) se termina ciclul cantarilor in legatura cu Evanghelia, care
alcatuiesc o parte distincta – si anume partea cea mai imp. a Utreniei duminicilor, prin care se deosebeste din
cea din zilele de rand. Stihara acesta este de o adanca vechime, fiind socotita de origine egipteana( de unii).
f) Citirea Canoanelor sau Cantarea Catavasiilor – alcatuieste partea a 3-a a Utreniei.

Canoanele : alcatuiesc una din cantarile caracteristice Utreniei.Produse ale poeziei religioase crestine,
inspirate din cantarile VT si NT. Svetilne sau luminandele se cantau in momentul cand incepeau sa se
lumineze de ziua(sau pt ca in mai toate cantarile se vb de lumina).Ele sunt adevarate epicleze(invocari) ale
lui Hristos. Cele 11 svetilne duminicale ale Invierii se mai numesc si exapostilarii(a trimite), speficifand ca
este vb de trimiterea sf. Femei mironosite catre Apostoli sau la fagaduinta trimiterii Sf. Duh.
Cu Laudele incepe a doua subdiviziune a acestei ultime parti a utreniei, care tine pana la sfarsitul slujbei.
Laudele, Laudarile sau Hvalitele sunt cantari pricipale si caracteristice ale randuielii Utreniei.Sunt alcatuite
din o serie de stihuri cu un nr. Variabil(duminica 8, la praznice 6, la sarbatori mai mici 4) care alterneaza cu
versete din psalmii 148, 149 si 150, numiti si psalmii aleluiatici sau de lauda fiindca se termina cu refrenul
ebraic ”aleluia” care inseamna „Laudati pe Domnul”. Odinioara ei se cantau in intregime, dupa fiecare
verset intonat cantandu-se„Toata suflarea sa-l laude pe Domnul”. Astazi, numai in zilele de rand care nu au
stihuri la Laude in Minei acesti psalmi se mai citesc in intregime, asa cum ii gasim in Ceaslov.
Ultime 2 stihuri de la Laude se canta precedate nu de versete din psalmi, ci de „Slava.., Si acum..”;duminica
la Slava Laudelor, se canta 1 din cele 11 stihiri ale Evangheliei, numite si voscresne sau mânecânde(pt ca vb
despre manecare-mergerea f de dimineata a femeilor mir…)
Doxologia sau Savoslovia(Mărinda) sau Imnul Ingeresc – este imnul cantat de ingeri la nasterea
Domnului, constituie una din cele mai vechi parti ale Utreniei. In forma de azi, doxologia este un imn cu
caracter trinitar, adica alcatuit in cinstea Sf. Treimi.La origini a fost intrebuintata in forma ei cea mai
simpla, de imn al ingerilor asa cum o gasim in Ev. De la Luca sau in Constitutiile Apostolice. Este inserată
in randuiala Liturghiei, indată după „Unul Sfânt, unul Domn..”.Ulterior, dupa erezia pnevmatomahe a lui
Macedonie, s-a adaugat si mentiunea Sf. Duh, cea de-a treia persoana a Sfintei Treimi(„Doamne, Împarate
ceresc, Dumnezeule.. si Duhule Sfinte!”), imnul capatand astfel un caracter expres trinitar si devenind un
mijloc de lupta al Ortodoxiei impotriva ereziilor antritrinitare.
Odinioara doxologia se canta in mom. Cand se ivea pe cer prima raza de soare, adica lumina zilei.De aceea,
cantarea ei era introdusa, ca si azi, prin ecfonisul rostit de diacon:„Slava tie celui ce ne-ai aratat noua
lumina.” Prin care noi il slavim pe Acela care ne da lumina naturala a zilei, dar ne-a adus si lumina
spirituala, a cunostiintei de Dumnezeu..In cadrul Utreniei, Doxologia ocupa un rol asemanantor cu cel al
cantarii „Lumina lina” din cadrul VEcerniei .
Ea inseamna momentul culminant, apogeul laudei aduse de Biserică lui Dumnezeu.Cantarea Doxologiei ne
anunta revarsarea luminii, cat si venirea lui Hristos ca pe un fapt implinit:„Slava tie celui ce ne-ai aratat
noua lumina.”Atat laudele, cat si doxologia sunt imne ale slavirii lui Dumnezeu ca izvor al luminiim atat de
necesara pt viata omului, ca si pt aceea a intregii existente organice. Ideea si termenul de „lumină” sunt
predominante si centrale in structura si simbolismul partii finale a Utreniei, care ar putea fi numita slujba
prin excelenta a zorilor sau a luminarii, dar si al bucuriei(Sf. Vasile cel Mare).In slujba de dimineata, a
Utreniei, izbugneste exuberanta bucuriei, a jubilarii pt lumina care revine, care creste si invaluie din nou
lumea, aducand nadejde, asa cum venirea lui Hristos a adus bucuria mantuirii
Cele doua tropare care se canta dupa Doxologie la Utrenia de duminica, vb despre Inviere(de aceea se
numesc troparele Invierii).
Rugaciunea (fara titlu) pe care preotul o citeste in taina la sfarsitul Utreniei dupa ectenia cererilor, este de
fapt rugaciunea de binecuvantare si de concediere a credinciosilor din biserica la sfarsitul utreniei. Ea
corespunde cu Rugaciunea Amvonului de la Liturghie(trebuie sa fie destul de veche- se gaseste sub alta
forma in randuiala utreniei din Costitutiile apostolice.

Ceasurile liturgice(orele canonice)

1.Ce sunt Ceasurile Liturgice. Locul si timpul săvârsirii lor.

Ceasurile sau orele canonice fac parte dintre Laudele „mici”, adica cele alcatuite mai mult din citiri facute la
strana, rolul preotului in oficierea lor fiind f. Redus. Randuiala lor se afla in Ceaslov, cartea prin excelenta a
cantaretilor de strana.Slujbe de o importanta secundara, astazi ceasurile se citesc aprope numai in manastiri
si unele catedrale chiriarhale, la care se pastreaza regula de slujba a manastirilor.Ele se citesc in
tinda(pronaosul) bisericii, ca si Pavecernita si Miezonoptica. Legat de momentul savarsirii, odinioara ele se
citeau aprox. In momentele din cursul zilei indicate de insasi denumirea lor. Ceasul I – la inceputul primului
sfert din zi(aprx ora 6 dim); Ceasul III – la inceputul sfertului al 2-lea din zi(apox. 9 dim); Ceasul VI – la
miezul zilei(~ ora 12); iar Ceasul IX – la inceputul ultimului sfert al zilei(~ ora 3 dimineata).
Ceasurile I, III si VI se citesc dimineata, intre Utrenie si Liturghie, iar ceasul IX seara, inainte de vecernie.
Ceasul I – incheie ciclul Laudelor de noapte(dimineata) si se citeste totdeuna indata dupa Utrenie, ca o
continuare sau completare a ei, chiar atuci cand utrenia se face cu seara, sub forma de priveghere. De aceea,
in aceste cazuri, otpustul desavarsit al Utreniei se face la sfarsitul Ceasului I. Asa se explica pt ce Ceasul I
nu are o formula de binecuvantare de inceput, ca si Ceasul VI, care se citeste in continuarea ceasului III.
Ceasurile III si VI alcatuiesc ciclul laudelor e zi si se citesc indata dupa Ceasul I, inainte de Liturghie sau
inainte de Obednita, in zilele cand nu se face Liturghie.
Ceasul IX incepe grupa Laudelor de seara; se citeste dupa amiaza, imediat inainte de VEcernie.Cu el se
incheie serviciul divin al fiecarei zi liturgice.In zilele de peste saptamana(de luni pana vinery) din Postul
Mare, precum si miercurea si vinery in saptamana branzei, Ceasul IX se citeste dimineata, dupa Ceasul VI si
inainte de Obednita si Vecernie(LIturghie).
2. Randuiala Ceasurilor comune(obisnuite)
Alcatuita din 3 parti: prima cuprinde lecturi din psalmi si anume cate 3 psalmi la fiecare Ceas, repr. Epoca
VT, in care s-a prezis si s-a preinchipuit mantuirea; a doua – alcatuita din o serie de tropare; iar a treia – o
rugaciune de incheiere.
Mai multe informatii despre randuiala Ceasurilor la pp 113-114
3. Observatii tipiconale si ritual
- in timpul Ceasului IX se toaca pt Vecernie si se aprind lumanari(altar, icoane imparatesti,iconostas)
- in timpul ceasurilor, perdeaua si usile imparatesti stau inchise(se deschid doar la ceasul VI, si raman asa
daca urmeaza Liturghia;la ceasurile imparatesti; pentru Evanghelie)
- In Paresemi(afara de sambete si duminici) la fiecare Ceas se adauga, dupa Psalmi, cate o catisma.Exceptie
se face lunea si vinerea la Ceasul I, precum si luni, marti si miercuri in sapt. Patimilor la Ceasurile I si IX,
cand nu se pune catisma.

4. Ceasuri cu randuiala speciala

b) Ceasuri imparatesti – in 3 zile liturgice din cursul anului bisericesc: ajunul Nasterii Domnului (24
dec); ajunul Bobotezei(5 ian); Vinerea Sf. Patimi ; slujba ceasurilor are o randuiala deosebita, mai
dezvoltata si mai solemna, care se caracterizeaza prin aceea ca se citeste apostolul si Evanghelia. Se
mai numesc „Ceasuri mari” sau „Ceasuri imparatesti” deoarece sunt ceasurile celor mai mai praznice
imparatesti din cursul anului.
In ajunul Nasterii si Bobotezei, ceasurile acestea se savarsesc dimineata, iar in Vinerea Patimilor, cam de la
ora 10 dimineata inainte.
Atat in ajunul Nasterii, cat si in cel al Bobotezei si in Vinerea Patimilor, toate ceasurile se citesc fara
intrerupere unul dupa altul, fara otpust si fara binecuvantarea preotului intre ele.

Randuiala Ceasurilor imparatesti e alcatuita dupa acelasi plan.(mai multe detalii pag 116-117)

5. Explicarea slujbei Ceasurilor

e) Slujba Ceasurilor constituie una din cele interesante vestigii ale trecutului, care ne amintesc de un
stravechi system de impartire a zilei in 4 sferturi, corespunzatoare strajilor din cursul noptii( ca la
asiro babilonieni)
Ceasurile liturgice se succed din3 in 3 ore, marcand inceputul celor 4 sferturi din zi.Vechii crestini, care
traiau o viata religioasa intense, simteau nevoia sa-si indrepte gandul catre Dumnezeu, sa-L laude si sa se
roage nu numai la cele 2 Laude zilnice principale(de seara si dim), la care erau obligati sa participle, ci si in
cursul zilei, adoptand inceputurile celor 4 sferturi ale zilei, adica cele 4 Ceasuri sau ore de rugaciune. Caci
intaiul ceas, pana la al treilea arata numarul Treimii depine; de asemenea al patrulea pan la al saselea arata o
alta treime si de la al saptelea pana la al noualea alta, asa ca Treimea deplina se arata ca de 3 ori 3 ceasuri.
Fiecare din cele 4 Ceasuri are un anumit scop in viata religioasa crestina si o semnificatie:
Ceasul I – este pârga sau incepatura prin rugaciune, deci o jertfa prin lauda, adusă lui Dumnezeu pentru ziua
cea noua pe care El ne-o da sa o traim si pe care noi ne rugam sa ne ajute sa o petrecem ca fii ai luminii. Ne
aduce totodata aminte de durerea Domnului de la Caiafa la Pilat, de judecata si de osandirea lui la moarte,
care au avut loc dimineata.
Ceasul III – se citeste in cinstea Sf. Treimi, ca o multumire pt trecerea unei patrimi din zi, si ne aminteste
totodata de rastignirea Domnului, care dupa Ev. Marcu, a avut loc la ceasul al 3-lea din zi, cat si de
pogorarea Sf. Duh in ziua Cinzecimii.
Ceasul VI – rugaciunea de la amiaza sau de la mijlocul zilei si se citeste tot intru slava Sf. Treimi, ca o
multumire pt injumatatirea zilei si cu o rugaciune spre a ne feri de „dracul cel de amiaza” de care vorbeste
Psalmul 90, care se citeste acum, deoarece in acest ceas stramoasa Eva a pierdut raiul prin amagirea
diavolulul, iar samarineanca de la putul lui Iacov l-a recastigat prin credinta in Hristos.Ceasul VI ne
aminteste de rastignirea Domnului, pt ca la acel ceas ar fi fost rastignit El(cfm. Sf. Ev. Ioan). Se talcuieste ca
tot in ceasul al VI lea , s-a facut intuneric mare peste tot pamantul.
Ceasul IX – se citeste tot spre slava Sf. Treimi, ca o multumire pt trecerea a tri ceasuri de la milocul zilei si
pt apropierea serii. El ne aminteste de moartea pe cruce a Domnului.Este cea din urma dintre cele 7 laude
sau slujbe zilnice. Ceasul IX incheie serviciul divin public al fiecarei zile liturgicecare incepe cu vecernia si
se termina cu ceasul IX.
f) Psalmii alcatuiesc de la inceput continutul principal al serviciului ceasurilor.Numar psalmilor care se
citesc la fiecare ceas difera de la manuscris la manuscris, insa in cele din urma s-a stabilit ca la
fiecare ceas sa fie cititi cate 3 psalmi.(pt cinstirea sf. Treimi).
Ultimul psalm de la fiecare Ceas arata si milostivirea si ajutorul lui Dumnezeu acordate celor ce patimesc pt.
El.(mai multe detalii legate de psalmi si care si cum se citesc la pp 121-122)
g) Troparele speciale ale Ceasurilor, ca si troparele Nascatoarei sunt destul de vechi, deoarece ele se
gasesc si in ritualul Bisericii Copte(sec V-VI). Cel de la Ceasul III(„Doamne, cela ce pe Preasfantul
Tau Duh l-ai trimis..”) are forma unei adevarate epicleze si de aceea el este intrebuintat si ca formula
de invocare a Sf Duh inainte de eplicleza din Liturghie.
h) Dupa psalmi, tropare si condace, care variaza dua zilele saptamanii, urmeaza rugaciunea cu care se
incheie slujba si al carui text e altul la fiecare ceas. Rugaciunea de la Ceasul I este amonima; cea de
la ceasul III apartine Sf. Mandarie iar ultimele 2 ceasuri SF. VAsile cel Mare.
In slujba Ceasurilor si a tuturor Laudelor mici din perioada Paresimilor este caracteristica rugaciunea sf.
Efrem Sirul, rugaciunea prin excelenta a monahilor si ascetilor, expresie a s smereniei si a pocaintei,
subliniata si prin metaniile cu ingenunchierile care o insotesc .

Mijloceasurile si Obednita

Oficiul divin manastiresc al zilei liturgice, alcatuit din slujbele celor 7 Laude, a fost amplificat, in ultima lui
faza de dezvoltare, unele creatii mai noi ale pietatii monahale rasaritene si anume: Mezorele sau
Mijloceasurile si Obednita, care au fost incluse si ele in prafila manastireaca de rugaciune zilnica din
Ceaslovul ortodox.
3) Mijlocesurile sunt grupe de rugaciuni, care se citesc numai in manastiri, printre ceasurile liturgice.
Sunt 4 si anume:
e) Mijloceasul I – se citeste intre Ceasul I si ceasul III
f) Mijloceasul III- se citeste intre ceasul III si CeasulVI
g) Mijloceasul VI- se citeste intre ceasul VI si Ceasul IX
h) Mijloceasul IX – se citeste intre Ceasul IX si Vecernie.
Originea Mijleoceasurilor o aflam in lecturile de pietate si in rugaciunile personale pe care calugarii erau
obligati in vechime sa le faca fiecare in particular, in chila lor, intre slujbe Ceasurilor, pentru a-si ocupa
timpul liber.Pe parcurs aceste rugaciuni se citeau in biserica, in naos, fie in pronaos, in continuarea
Ceasurilor.Unele manuscrise prevad citirea lor in biserica numai luni, miercuri si vineri, iar in celelalte zile
sa fie citite in chilii. Randuiala Mijloceasurilor a ramas o creatie liturgica destinata exclusiv manastirilor si
n-a intrat niciodata in practica sau obligatia tipicului de slujba a bisericilor de enorii.Astazi ele se citesc in
manastiri de catre monahi mai mult in chilii si mai ales in postul Craciunului si in postul Sf. Apostoli, pe
cand in postul Pastilor ele sunt inlocuite prin catismele care se citesc dupa Ceasuri. Randuiala mai detaliata
la pag 124
4) Obednita(prânzânda) este tot o creatie mai noua decat ceasurile si tot de origine monastica, care se
citeste in manastiri dupa ceasul VI(sau dupa Mijloceasul VI, daca acesta se citeste), inainte de pranz,
in zilele in care nu se face Liturghie, iar in post cand se face Liturghia Darurilor. Aceasta slujba tine
locul uneori sf. Liturghii, iar alteori- si anume cand ea se savarseste inaintea Liturghiei – anticipeaza
sau preinchipuie Liturghia. Astazi ea se citeste in manastiri in zilele de rand, in care nu se face
Liturghie, sau in unele zile din perioada Octoihului, in care ceasurile se unesc cu Vecernia si
Liturghia Sf. Vasile(ajunul Craciunului si Bobotezei), sau cu Liturghia Sf. Ioan(cand Buna-Vestire
cade intr-una din zilele de rand din Paresemi). In postul Mare se citeste in toate zilele de rand ale
saptamanii, de luni pana vineri inclusiv.Randuiala la pag 125.
Originea si explicarea Obednitei
Cea dintai mentiune documentara despre existenta acestei slujbe o avem intr-un Orologiu – manuscris
grecesc din manastirea Sinai, care cuprinde si randuielile slujbei, aproape ca cea de azi. Ea constituia de fapt
o slujba a impartasirii la vreme de seara, incadrata intre ceasul IX si Vecernie. În manastirile studite, in care
se intrebuinta aceasta randuiala, la sfarsitul ei se impartea anafura.
Originea ei este probabil Orientul, si anume manastirile din jurul Ierusalimului, caci randuiala ei se afla la
inceput expusa amanuntit in Tipicul ierusalimitean atribuit Sf. Sava. La inceput se pare ca a fost creata ca un
rezumat al Liturghei, mai ales pt uzul schivnicilor, care traind izolati si departati de obstea manastirilor, nu
puteau lua parte zilnic la Liturghie; aceasta slujba este destinata deci sa tina locul Liturghiei in astfel de
cazuri, cand se facea impartasirea, servind sic a pregatire pentru cei ce vroiau sa se impartaseasca sic a
multumire dupa impartasire.Ea corespundea , dupa unii cu Missa sica- a catolicilor, din evul mediu, care
consta in recitarea rugaciunilor din formularul Missei, fara partea ei esentiala(ofertoriul, consacrarea
darurilor si impartasirea.
Fericirile de la inceputul Obednitei dau acestei slujbe nota ei caracteristica, legand-o de momentul in care
Mantuitorul, rastignit pe cruce, acorda iertarea Sa talharului celui drept si intregului neam imenesc. Obednita
este deci slujba iertarii pentre care se roaga cei ce urmeaza sa se impartaseasca.