Gheorghe Iorga

„Despre ce vorbește Lucrețiu când vorbește despre plăcere?”

În general, termenul de „agape” presupune mai degrabă o

dragoste rațională, implicit acțiunea de a alege în virtutea unor
considerente vădit personale. Ceea ce trebuie amintit este și realitatea
conform căreia „agape”, spre deosebire de celelalte forme care redau
iubirea, are un specific propriu, aparte, definind iubirea care întotdeauna
face bine celuilalt, cu alte cuvinte se așază peste iubirea încercată,
jertfelnică, rămânând în afara unui soi de egoism constrângător.
Termenul este valorizat astăzi în special în studiul Noului Testament,
acolo unde „agape” ar putea chiar echivala cu o micro-definiție a
spiritualității lui Dumnezeu. Simplu, „agape” este cuvântul preferat al
Noului Legământ. Platon îl putea concepe pe Dumnezeu doar ca spirit,
dacă vreți ca Spiritul absolut care deține prin însăși ființa Sa pe
katharsis, cu care noi, cei din „lumea umbrelor”, ar trebui să ne
asemănăm tot mai mult, tinzând spre lumea ideilor, debarasați de orice
fel de întinăciune. Mai mult, în ceea ce privește Vechiul Testament,
Dumnezeu le cerea oamenilor suprema iubire - și mai ales iubirea între
aceștia, însă odată cu Noul Testament, observăm cum Divinul coboară
din infinita sa măreție pentru a oferi modelul iubirii supreme. Trecând
spre un alt registru, aș afirma în sensul lui Noica faptul că actul cultural
ar putea salva prin comentariul cu temei de adevăr(-așezat), ar putea
conduce către deplinătatea bucuriei, cât timp o înțelegem drept formă de
maturitate a spiritului.
Am perceput cartea lui Gheorghe Iorga „Despre ce vorbește
Lucrețiu când vorbește despre plăcere” (Editura Limes, 2021) drept un
discurs interesat de a reda temei ordinii, de a descoperi plecând de la
exemple punctuale, adevărate axe și mecanisme culturale, cu rol de a
aduce prime-evidențe într-o ordine mai înaltă. Coborând dinspre
realitățile duhovnicești, adevărata cultură e „agape”, punând la dispoziție
încă un „loc” unde libertatea corect înțeleasă se află la ea acasă. Practic,
suntem de acord cu destăinuirea (un soi de crez) de pe coperta a patra -
„Deschizându-ne lumii, evităm să ne retragem în noi înșine. E lecția
stilului sobru. Fără a-i putea citi în limba originală, putem fi totuși
sensibili la simplitatea și sobrietatea lui Tao Yuanming, Wang Wei, Li Bo,
Du Fu, Li Tai Pe, Meng Haoran, Bo-Ju-Yi, Su Dongpo, Basho, Buson,
Issa etc. Fiindcă, nu-i așa?, simplitatea și umanitatea sunt universale. Iar
vârsta literelor pare a fi apus…”, iar un asemenea fragment mă
„transportă” mai departe către umanismul lui Emmanuel Levinas, cel
care, prin a sa „încercare de a-l gândi pe celălalt”, revine la dimensiunea
etică a Legii și complinește sensuri pentru sinceritate, înțelepciune și mai
ales pentru responsabilitatea mesajului. Gheorghe Iorga are această
știință de a descoperi rațiuni noi pentru elementele solide ale aceleiași
conviețuiri în spirit. Aventura volumului de față e doar o etapă dintr-un
excurs cu totul aparte, grație căruia luăm aminte la relațiile de adâncime
ale artefactelor culturale, la plinul-de-sens al panopticului - clădire astfel
construită încât interiorul ei (cu aspecte sau materiale documentare) să
poată fi cuprins dintr-o singură privire.
Gheorghe Iorga nu apelează la o singură metodă, înțelegând că
discursul literar rămâne un „loc” accesibil doar în măsura în care
cercetătorul are în mod necesar intuiția întregului și totodată dispune de
elemente dinspre critica mai veche ori mai nouă, valorizând în funcție de
„prezențele literare” fie critica arhetipală, fie pe cea intervenționistă,
biografică, sociologică, formalistă, comparată ș.a.m.d. Totuși, simt
nevoia să afirm explicit: autorul nu construiește un discurs didactic sec,
ci pune la lucru paradigme care suscită aceeași mirare existențial-
culturală. Iar dintre toate, spațiul culturii franceze este cel mai vizitat,
figurile modern-ului francez revenind în mai multe rânduri. La rigoare,
putem inventaria „descoperiri” din interiorul operelor lui Montaigne
(„Eseurile” acestuia echivalând simbolic cu o justificare), Mallarme,
Valery (de la care reținem: „decadent pentru mine vrea să zică artist
ultrarafinat, protejat de o limbă savantă împotriva asaltului vulgarului,
încă fecioară a săruturilor murdare ale profesorului de literatură, vanitos
al disprețului jurnalistului, dar elaborând pentru el însuși și câteva zeci
de semeni ai săi, alambicând subtile esențe artistice și mai ales trăind
frumusețea, atent la toate manifestările sale, amestecându-se cu viața,
mereu printr-o parte originală și vibrantă”), de Sade, Camus, Gide,
pentru ca adesea interesul analitic să coboare și peste polifonia ori
„carnavalizarea literaturii” explicate de Mihail Bahtin, peste avatarurile
bovarismului, asupra marelui paradox al poeziei moderne (implicațiile
unui minimalism sintactic), Charles Olson cu a sa poetică a deschiderii,
o notă aparte pentru orizonturile lui Jose Lezama Lima, apoi peste
conceptul de „traducere imaginară”, în alt loc discutând devalorizarea
literaturii de călătorie, neuitând - cum altfel? - nici de spațiul literaturii
orientale. Prin demersuri de tip comparat, compartimentele volumului
pun la lucru digresiuni temperate și raționamente complexe, conferă
sens deplin paradoxurilor, reașază în fața cercetătorului sensurile artei:
„Arta, ca și știința, fiecare după propriile căi, tinde să facă ceva util din
ceea ce este inutil, să confere un gen de necesitate arbitrarului. Astfel,
creația artistică nu este atât o creare de opere, cât o creare a nevoii de
opere; căci operele sunt produse, oferte, care presupun cereri, nevoi” - o
perspectivă!
 Am spus-o și altădată, așa cum se întâmpla și cu volumele
închinate exclusiv spațiului persan, și aici, acum, Gheorghe Iorga
redeschide subiecte, le așază pe masa de lucru, probând capacitatea de
a inter-relaționa și de a compacta judecăți de valoare într-un exercițiu
critic care întâlnește viața propriu-zisă. Scrisă cu multă știință și
responsabilitate, „Despre ce vorbește Lucrețiu când vorbește despre
plăcere?” e o nouă invitație de a admira printre forme înalte de cultură
deopotrivă spiritul și trupul, fondul și forma existenței noastre.

Marius Manta