Ana Blandiana printre variațiuni pe o temă dată

Exercițiu naiv, m-am gândit totuși nu o dată cum ar fi astăzi

receptați (readuși la „început de drum”) o parte a scriitorilor deja
consacrați. Nu sunt nici primul, probabil nici ultimul din cei care
manifestă asemenea curiozități ciudate - printre întrebările /
problematizările firești s-ar ivi și acestea: în ce măsură a fost
determinată opera celor în discuție de condițiile social-politice, implicit
reașezând în termeni pragmatici realitatea autonomiei estetice; apoi,
care sunt deschiderile pe care textele le-ar mai genera în prezent? În ce
constă noutatea poemelor, care le sunt resorturile po(i)etice? Ce
consistență mai are ideea de generație într-o contemporaneitate
culturală care se dovedește a fi mai degrabă interesată de critica
intervenționistă, care așază cu orice preț la loc de cinste intertextul și
tinde să desființeze istoria literară însăși? Însă nu am îmbrățișat acest tip
de mirare - „ce-ar fi fost dacă?” - din dorința de a coborî pe cineva de pe
soclu ori de a scrijeli tencuiala unor statui; dimpotrivă, deloc iconoclast,
mi-aș fi dorit să mă asigur că acele nume care-mi populează lista de
preferințe sunt sortite de a dăinui dincolo de orice determinări exterioare,
poate într-un fel de a mă asigura că am făcut la vremea cuvenită
alegerile cele mai bune. Iar toate acestea sunt semn de orgoliu care
până la un punct ar putea fi, sunt convins, scuzat! Implicit, ar conta sub
forma unui îndemn de a relaționa cu textele, de a ieși din convenție, de a
te bucura în fața unor universuri literare avide de a întâlni imaginația
unor lectori a căror competență să coboare, paradoxal, din chiar bucuria
lecturii. Port în fața ochilor îndemnul lui Petru Creția: până la urmă nimic
nu poate conta mai mult decât lectura propriu-zisă. Evident, sunt cărți
bune, asumate existențial, care provoacă răni (vorba lui Cioran) și cărți
cu totul nereușite - dar totuși cele mai periculoase sunt cele de mijloc,
cele a căror existență nu poate fi motivată decât din perspectiva altor
reușite - sunt firimituri de prezență (parțial literară) într-o operă cu
adevărat complexă. Îl poți înțelege pe Mircea Cărtărescu din „Nimic.
Poeme” sau din „Nu striga niciodată ajutor”, dar cum să nu fi, totuși,
dezamăgit? Și cât de greu o fi să împaci imaginea „Levantului” cu ceea
ce îți oferă ultimele sale volume? De-a lungul unui vector ce străbate
literatura română am putea urca și coborî după voie, găsind aproape la
fiecare pas prilej pentru asemenea provocări: cât ar mai prinde astăzi
ermetismul lui Barbu sau ce ecou ar putea să aibă lumina lui Blaga într-o
postsocietate în care omul nu mai are ochi decât pentru elementul
desacralizat, frust, eventual artificial. Câți ar mai prinde ecourile
bacoviene sau câți ar mai avea răgaz și voie să parcurgă pârga textelor
lui Vasile Voiculescu, ieșind din retorica banală a celor ce militează
constant împotriva Bisericii? Un adevărat carusel al iluziilor și
deziluziilor! - iar toate acestea mă constrâng să revin de fiecare dată,
temător: am în față o carte care va rezista au ba?
Urmând fatalității acestor decenii, de-a lungul cărora ideea de
autoritate e mai estompată decât oricând, sunt convins că nu doar „lista
lui Manolescu” există, ci fiecare își va fi croit după plac și pricepere
propriile „afinități”, transferând un soi de autoritate către marginalii care
să le determine propriile limite și orizonturi. Iar dacă ar fi să mă aflu de
unul singur pe o insulă (prostească punere-în-scenă), știu bine că din
siajul ultimilor zece ani aș face tot posibilul să iau cu mine nu una, ci
două cărți: „Rezervația de îngeri” a lui Brumaru și „Variațiuni pe o temă
dată” (Editura „Humanitas”) a Anei Blandiana. Deși apărută de ceva
timp, recunosc că nu am scris până acum nimic despre cea de-a doua;
de fapt, aceasta a fost și provocarea: să scriu despre un volum situat în
afara interpretărilor de până acum, să te bucuri efectiv, pentru încă o
dată, in vivo, de diafanul reprezentărilor poetice, să lași la o parte
interpretările docte, tezele de doctorat ș.a.m.d., și să cobori în spațiul
sentimentelor, acolo unde să fi capabil să împrumuți din trările autoarei,
eventual să le transpui în ființialul (scuzați barbaria!) tău. Purtând cu sine
scop evanghelic, variațiunile minunat temperate ale Anei Blandiana
conturează supratema iubirii, un spațiu-sentiment, un acolo întru care se
consumă întreaga existență. Aș spune că acest ultim volum este poate
cel mai încărcat sufletește, scris pe un ton de încredere definitivă în
Celălalt. E Celălalt adorat, prins în plină lumină: „Nu știu să mă rog/
Pentru că nu știu să cer/ Și nici să laud./ De fapt nu sunt sigură/ Că
există vreun rost/ Al vorbelor între noi./ Mai bine să-mi las mult capul pe
spate/ Cu gâtul înțepenit dureros./ Cu ochii în ochii tăi,/ Pantocrator”.
Deși nu e formulat explicit, chiar și atunci când privirea coboară în trecut
ori în forurile cele mai intime, ea poartă paradoxal un sens ascensional,
întrucât scopul ei ultim este acela de a indica unicitatea ființei-întru-
iubire: „Țin minte că m-am întrebat o dată/ Dacă noi avem doi îngeri
păziori,/ Pentru că, fiind mereu împreună,/ Ar fi fost o risipă./ Unul singur
ne-ar fi fost de ajuns” sau și mai bine în „Suntem singuri/ Așa cum am
fost întotdeauna aici,/ Fericiți că suntem singuri,/ Înspăimântați de
musafiri,/ Obsedați de scris și de trecerea timpului./ Participi în
continuare la asta/ Și mă faci să folosesc mereu/ Din greșeală pluralul./
Dar poate nici nu e o greșeală/ Când esența singurătății e aceeași”.
Nesăbuința omului dezvrăjește chipul tainic al lumii, îi refuză unica
posibilitate de a accede spre Eden - arhetip al tuturor posibilităților și
împlinirilor. Unitatea perfectă a părților de aici își poate transcede
conturul înspre ceea ce va fi cu adevărat. Motivele ce traversează
volumul - somnul, visul ce amintește de fantasia eminesciană, oglinda,
îngerul ori timpul suspendat împlinesc sensuri poetice puse în slujba
unei experiențe aproape mistice. De-a lungul acestui discurs asupra
rațiunilor luminii („Fiecare gest al meu/ Este conturat de o dungă subțire/
De lumină, pe care o simt/ Fără să o văd./ E ca o îmbrățișare continuă/ A
cuiva asemenea mie,/ Dar care îmi depășește conturul…” ori „Lumină pe
lumină nu se vede,/ Fac semne-n strălucire și revin,/ Dar razele
împrăștie deasupra lor monede/ Ce mituiesc cu soarele peșin.// Ochii mă
dor de multa ta lumină/ În care nu-ți mai descifrez contur,/ Chiar dacă
știu prezenșa ta deplină/ Mă simt pierdută-n arderea din jur…”),
autoarea pune la lucru însăși hierofania.
Interesantă este și realitatea conform căreia Ana Blandiana nu
ierarhizează experiențe ci recuperează imaginea dublului, grație
acesteia centrându-și și motivându-și propria existență. Prezența
persoanei iubite garantează ordinea, starea de plinătate, apariția
sensului așadar a rostului: „Fără tine/ Lumea îmi pare deodată mai
mare,/ Mai mare și mai fără rost/ Ca o cameră nemobilată,/ Ca și cum ar
fi căzut/ Câțiva pereți fără de care/ Nu mai știu să spun/ Cum a fost…”
Ici-colo, cumva contrapunctând promisiunea, volumul primește în
paginile sale câteva (pseudo)micro-prozopoeme, tot atâtea prilejuri de a
atașa banalul cotidian unei ordini superioare - „Ce e iubirea, dacă nu
imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie
împreună? Pur și simplu, începând dintr-o clipă anume am simțit că totul
a fost decis până la moarte…” În temeiul acestei metafizici a tuturor
descoperirilor - „Abia cu moartea începe totul./ Doar că nu știm ce./ Și
preferăm să confundăm/ Taina cu neantul./ Numai când cineva drag,/
Poate o parte din tine,/ Calcă linia despărțitoare,/ Totul se luminează/ Pe
durata unui fulger/ Și vezi cât de lungă e calea…” - autoarea conduce
multiplul către perfectul singular; apoi, depășind nostalgii de-o viață,
acaparând cuvânt cu cuvânt spațiul adevăratului acasă, Ana Blandiana
realizează o alternativă Cântare a cântărilor, oferind marele poem al
încrederii și co-împărtășirii totale. Dincolo de timp, „Variațiunile pe o
temă dată” legitimează un poet total, emblematic pentru literatura de aici
ori de pretutindeni. E un bun exemplu pentru tot ceea ce presupune
bucuria de a descopri, citind.

Marius Manta