MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL
la disciplina Drept Penal
Tema: Evoluția dreptului penal în Republica Moldova

A studentei anului II ,grupa 2002

Petică Magdalena
A verificat Botnarenco Mihaela

Chișinău 2021

0
 Cuprins
Introducere.....................................................................................................................................2
Dreptul penal în perioada Antică……………………………………………….………….…….4
Dreptul penal în perioada Evului Mediu .......................................................................................6
Dreptul penal în perioada Modernă ..............................................................................................11
Dreptul penal în perioada Contemporană......................................................................................14
Concluzie.......................................................................................................................................19

1
 Introducere
1.Dreptul penal ca ramură de drept reprezintă o totalitate de norme juridice ,care stabilesc ce
fapte constituie infracţiuni ,condiţiile răspunderii penale ,pedepsele şi alte măsuri ce urmează a fi
aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti în cazul persoanelor care au săvîrşit infracţiuni
în scopul apărării celor mai importante valori sociale.
Jaf-sustragere în public a bunului prorpietarului.
Furt-sustragere pe ascuns a bunului proprietarului.
Tîlhărie- violenţa fizică cu sustragerea bunului.
Dreptul penal are scopul de tragere la răspundere penală. Sunt categorii de persoane care nu pot
fi traşi la răspundere penală(minorii). În cazul femeilor şi minorilor nu poate fi aplicată pedeapsa
de detenţiune pe viaţă. Munca neremunerată nu se poate aplica la (invalizi, militari, minori şi
femei, pensionari).
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie specială de relaţii sociale ,numite relaţii
juridice penale, care i-au naştere între membrii societăţii şi stat ,prin intermediul organelor
judiciare, din necesitatea apărării valorilor esenţiale a societăţi şi a dezvoltării lor în deplină
securitate. Conform art. 2 al Codului Penal al R.M. scopul legii penale este de a apăra împotriva
infracţiunilor persoana ,drepturile şi libertăţile acesteia ,proprietatea ,mediul înconjurător,
orînduirea constituţională,suveranitatea,independenţa şi integritatea teritorială a R.M. , pacea şi
securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
Legea penală are de asemenea drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Pentru a-şi putea realiza scopul dreptul penal trebuie să îndeplinească anumite funcţii:
1)Stabilirea faptelor ce reprezintă infracţiuni şi prevenirea lor .
2)Prevederea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale dar şi a sancţiunilor pe care le
poate aplica statul în cazul săvîrşirii faptelor prevăzute ca interzise .
3)Dreptul de a pedepsi ,drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare, precizîndu-se
totodată şi condiţiile în care se poate exercita acest drept .
2.Ştiinţa dreptului penal
Totalitatea ideilor ,concepţiilor ,teoriilor şi principiilor despre normele şi instituţiile dreptului
penal formează ştiinţa dreptului penal care explică şi fundamentează necesitatea şi sarcinile
dreptului penal ,metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional .
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal îl formează însăşi dreptul penal ca o totalitate de
norme şi instituţii avînd menirea să explice care este originea acestora ,conţinutul şi structura
lor ,evoluţia istorică, condiţiile obiective care impun apărarea social a valorilor sociale ce cad
sub incidenţa legii penale ,precum şi măsurile necesare de a fi adoptate pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii.

3.Şcoli şi curente de politică penală

Politica penală este o parte a politicii generale a statului, care cuprinde ansamblul de măsuri şi
mijloace de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional,precum şi ansamblul principiilor
de elaborare şi aplicare a acestor mijloace şi măsuri,adoptate într-o anumită ţară.
Există o listă de şcoli şi curente de politică penală.
2
Politica penala si gandirea politico-penala in antichitate
Doctrina clasică (şcoala clasica). fundamentat si a sistematizat principiile politice penale
moderne si anume egalitatea in fata legii penale, legalitatea infractiunilor si pedepselor,
umanizarea pedepselor privative de liberate, raspunmderea penala personala si obiectiva
intemeiata pe savarsirea infractiunei cu vinovatia legal stabilita infractorului
Doctrina pozitivista cuprinde un ansamblu de idei si conceptii cu privire la natura si cauzele
fenomenului infractional precum si cu privire la caile si mij de lupta impotriva acestui fenomen.
Scolile eclectic Scoala care imbina ideile promovate de doctrina pozitivista privind etiologia
naturala a criminalitatii cu ideea rasp morale a infractorului preluata de la sc clasica.
Scoala pragmatic se baza pe faptul ca pt a ajunge la o concluzie corecta a fenomenului trebuie
sa pornim de la experienta.

3
 I. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA ANTICĂ.

În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de
conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de către membrii societăţii.
Informaţiile care ne-au rămas de la istoricii antichităţii se referă, fără strictă precizie, la tracii,
sciţii sau celţii care trăiau pe teritoriul ţării noastre şi care aveau obiceiuri comune. Unele dintre
aceste obiceiuri au supravieţuit, sub anumite aspecte, şi în societatea feudală.

Astfel, Herodot arată că fiii puteau cere de la părinţii lor delimitarea părţii care li se
cuvenea din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deşi obştea gentilică era
dominantă, începuse să fie cunoscută şi stăpânirea individuală, ca formă de tranziţie către
proprietatea privată. Un semn că instituţia proprietăţii private se afla în plin proces de formare
era şi acela că furtul constituia o încălcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire în
societate.

Învoielile dintre părţi luau forma unui jurământ, însoţit de un anumit ceremonial: părţile
turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în
acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, beau conţinutul cupei. Vechii locuitori ai ţării
noastre practicau şi jurământul pe zeităţile palatului regal. Dacă regele suferea de o boală, se
considera că unul dintre supuşii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. în scopul aflării celui vinovat
erau chemaţi ghicitorii. Dacă cel indicat de cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era
chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora se potrivea cu cel dat de primii
trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile intrau în stăpânirea celor dintâi ghicitori. în caz
contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori şi dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns
greşit, plăteau cu capul greşeala lor.

În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, şi nu prin
constrângere, acestea fiind formulate în versuri, pe care le învăţau pe de rost, cântându-le, ca
semn de ataşament, chiar de afecţiune faţă de ele.

În operele din această perioadă se menţionează că sancţionarea faptelor penale la geto-

daci iniţial urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul a interzis răzbunarea,
tinzând să treacă în competenţa sa împărţirea justiţiei.

Se cunoaşte şi pedeapsa cu moartea, căreia erau supuşi pentru adulter, omor, acuzaţii
false.
4
 Statalitatea şi dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanţă o aveau obiceiurile
(cutuma), strâns legate de concepţiile religioase şi mistice ale geto-dacilor. Dreptul geto-dac s-a
dezvoltat pe parcursul perioadei prin apariţia legilor, care permiteau o parte din obiceiuri, iar altă
parte le condamnau (răzbunarea prin sânge).

Procesul de trecere de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea

regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac.

Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut şi normele juridice, în locul

obiceiurilor. Unele dintre vechile obiceiuri, cele ce s-au dovedit a fi convenabile şi utile clasei
dominante în plin proces de formare, au fost preluate şi sancţionate de către stat.

Cu toate acestea ele nu ne-au parvenit pe cale directă, vechii autori menţionează existenţa
unor legi emise de autoritatea de stat. Atât Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor
au fost adoptate în timpul lui Burebista, care pretinde că i-au fost inspirate de zei. Ele au fost
transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, şi s-au păstrat până în vremea lui Iordanes
(secolul VI d.Hr.). Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au introdus
norme de drept noi şi, potrivit istoricilor sus-menţionaţi, ele cuprindeau porunci ale regelui.
Autorii antici spun că regii căutau prin înşelăciune şi magie să întreţină în conştiinţa poporului
teama de zei, pentru a asigura respectarea legilor. Deoarece regele, ca şi Marele Preot, reprezenta
interesele aristocraţiei, legile erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu-zisă, cât şi cu
autoritatea religiei.

În domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau în special apărarea proprietăţii

private. Deşi formal atribuţiile privind realizarea justiţiei au fost preluate integral de către
organele statului, în practică, mai ales pentru cazurile de vătămare corporală, a continuat să se
aplice şi sistemul răzbunării sângelui1.

Cucerirea romană (106 d.Hr.) a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei şi instituţiilor

juridice ale geto-dacilor, căreia le-a dat un curs nou.

După anul 106 e.n. în Dacia a fost extinsă puterea dreptului roman, dreptul băştinaşilor
rămânând în vigoare numai pentru raporturile dintre ei.

5
 II. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA EVULUI MEDIU.

Dreptul penal în perioada Evului Mediu cuprinde:

I. Perioada obştii şi a normelor sale de conduită (271/275 - sec. VIII).

II. Perioada "ţărilor" şi a "Legii ţării" în feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV).

III. Perioada statelor româneşti şi a dreptului în feudalismul dezvoltat (sec. XIV - 1821).

Până în sec. VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu religie
creştină, având o organizare proprie în cadrul statului şi norme de reglementare a relaţiilor în
obşte. Mai multe obşti se uneau în uniuni, confederaţii de obşti, în vederea realizării unor
obiective comune: apărarea de năvăliri, folosirea mai eficientă a unui teritoriu ş.a.

1. Ovidiu, Tristele, V. 7,10,43-44.

Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul obştii, pe baza solidarităţii rudelor,
a talionului şi a compoziţiei. Solidaritatea obştii se manifesta şi în cazul când aceasta trebuia să
răspundă pentru daunele cauzate obştilor învecinate. La aceste norme tradiţionale de comportare
s-au adăugat şi regulile promovate de biserica creştină.

Aceste uniuni formează "câmpulungurile, voievodatele, cnezatele" sau "ţările". Aparatul

de conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel arţarilor".

Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind
întărite prin autoritatea aparatului politic al "ţărilor". Dar s-au adăugat în condiţii noi şi norme
noi, iar totalitatea acestor norme forma "Legea ţării".

La români "Legea ţării" era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre
membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie,
asigurarea liniştii publice prin apărarea vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii. "Legea
ţării", numită şi "jus valachi-cum", reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept
cutumiar al populaţiei vechi româneşti în perioada de existenţă a obştilor teritoriale şi de apariţie
a formaţiunilor politice.

În "Legea ţării" infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale şi
fizice, de aceea scopul pedepsei era, în principiu, repararea daunei, răzbunarea sângelui fiind o

6
etapă deja depăşită. Este posibil că la pedepsirea infractorului se luau în consideraţie vârsta şi
sănătatea psihică a acestuia.

Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încât şi scara valorilor apărate prin
sancţiuni penale avea în vârf personalitatea şi nu averea.

Toate infracţiunile se clasificau în:

- infracţiuni contra personalităţii (omorul, pricinuirea unor răni), care erau sancţionate cu o
amendă judiciară, plătită în capete de vite, fiind socotită ca cea mai grea pedeapsă, care, după
unele opinii, a luat locul sancţiunii de izgonire din obşte2. în funcţie de circumstanţele comiterii
infracţiunii, numărul vitelor se dubla (6, 12, 24 etc);

- infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii, care atentau la normele morale şi religioase în
domeniul familiei şi religiei. Această categorie de infracţiuni cuprindea: încheierea căsătoriei
între rudele apropiate, încheierea căsătoriei prin cumpărarea sau răpirea miresei, necredinţa
conjugală (a soţiei), violul, naşterea copilului de către o femeie necăsătorită. Toate aceste
infracţiuni erau sancţionate cu amendă judiciară, plătită în capete de vite. Hulirea lui Dumnezeu,
erezia, vrăjitoria, furtul averii divinizate a bisericii erau sancţionate tot cu amendă, care se plătea
nu numai în capete de vite;

- infracţiuni contra averii, precum deteriorarea avutului, incendierea şi sustragerea lui (furtul,
prădarea şi jaful).

2. E. Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995, p. 27.

Aceste infracţiuni se sancţionau prin amendă şi întoarcerea averii sau a altei valori egale cu cea
răpită, incendiată sau deteriorată. Nu se pedepsea furtul de legume, fructe, poame pentru
consumul pe loc (la fel ca şi mai înainte). Se aplica şi pedeapsa defăimătoare - purtarea
infractorului cu lucrul furat prin sat.

"Legea ţării" nu cunoştea noţiunea de participaţie, toţi părtaşii la infracţiune erau

pedepsiţi la fel. Nu exista nici noţiunea de recidivă. Ca subiect al infracţiunii putea fi doar
persoana ce trăia în baza "Legii ţării".

Deci, "Legea ţării" reprezenta o simbioză dintre vechile obiceiuri ale dacilor şi unele
norme ale dreptului roman în corelaţie cu condiţiile de existenţă ale obştilor vechi româneşti.

7
 Perioada dintre sec. XIV şi mijlocul secolului XVI, până la instaurarea dominaţiei
osmane, este perioada de instituire a statalităţii române şi a mi-graţiei diferitelor popoare. în
acest răstimp au loc formarea Principatului Moldova, domnia lui Alexandru cel Bun (1400-
1432), domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) ş.a.

După constituirea statului, dreptul cutumiar "Legea ţării" este aplicat în continuare. însă
pe lângă dreptul cutumiar se formează şi funcţionează şi alte izvoare de drept.

În Moldova medievală erau cunoscute izvoare de drept scrise şi nescrise. Ca izvoare

figurau: cutuma (Legea ţării); legislaţia domnească; dreptul bizantin (nomocanoanele - culegerile
de drept canonic şi laic, de ex. Syntagma lui Matei Vlastaris (1335)); tratatele internaţionale.
Dreptul penal de asemenea suferă diferite completări esenţiale, care ne dovedesc dezvoltarea
acestuia.

Noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu numai
ca o pricinuire de daune materiale, morale şi fizice, ci şi ca o acţiune periculoasă pentru stat şi
domnitor. în această perioadă infracţiunile se clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici
(toate celelalte).

Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care au fost
săvârşite infracţiunile, precum şi de recidivă. Originea socială putea servi ca circumstanţă
atenuantă doar când infractorul era boier şi comitea o infracţiune contra familiei. Pedeapsa
diferenţiată în legătură cu gradul de participaţie la infracţiune însă nu se practica.

Toate infracţiunile se puteau clasifica convenţional în cinci categorii. Cele mai grave
infracţiuni erau cele comise contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea domnitorului
("hitleanstvo") erau sancţionate cu moartea şi confiscarea moşiilor. Pretendenţilor la tron, dacă
erau din dinastie domnească, şi uzurpau puterea domnească li se tăia nasul.

Infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei: depunerea mărturiilor false, neexecutarea

dispoziţiilor autorităţilor ş.a. Pentru neexecutarea dispoziţiilor ("osluh") se prevedea ca pedeapsă
amenda judiciară, ("duşegubină"); pentru depunerea mărturiilor false - tăierea limbii; pentru
adresarea către judecată de mai multe ori ("zavescă") - amendă.

Infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii: conform sintagmei lui Matei Vlastaris, se
stabileau pedepse corporale, exilul. Pentru încheierea căsătoriei între rude sau incest - dacă
părţile erau oameni de jos, se aplicau pedepse corporale: nobilii se exilau. Prin duşegubină se
sancţionau răpirea miresei, violul şi adulterul.

Infracţiuni contra personalităţii: pentru omor - după Sintagmă - amendă.

8
 Infracţiuni contra proprietăţii: pentru jaf ("război") se stabilea pedeapsa cu moartea;
pentru furt, prădare - amendă judiciară şi restituirea bunurilor. Dacă erau săvârşite a treia oară -
pedeapsa capitală.

Următoarea perioadă din dezvoltarea statului şi dreptului în Moldova este legată de

dominaţia otomană.

Modificările din dreptul penal au fost legate de "Pravila lui Vasile Lupu" (1646) şi de
reforma judiciară de 40 de ani (1588-1628) prin care s-a făcut o încercare de a codifica dreptul
penal şi procesual.

În acea perioadă se menţineau pricinuirea vinovată a daunei, clasificarea în "vină mare" şi

"vină mică". Recidiva era o circumstanţă agravantă. Circumstanţele atenuante, conform "Pravilei
lui Vasile Lupu", se socoteau: dereglările fizice, dereglările mintale, vârsta, săvârşirea
infracţiunii de către o femeie, săvârşirea infracţiunii de către un lunatic, starea de ebrietate.

Circumstanţe agravante erau: intenţia directă în săvârşirea infracţiunii, săvârşirea

infracţiunii de către un grup de persoane, atentarea la viaţa, la cinstea boierilor.

Categoriile infracţiunilor cunoscute în această perioadă erau aceleaşi cinci:

1. infracţiuni de stat (politice): cuprindeau, în primul rând, hiclenia (trădarea domnitorului şi a

sultanului), pentru care se prevedea pedeapsa capitală, însă fără confiscarea pământurilor;

2. infracţiuni contra averii: furtul, prădarea, jaful, se pedepseau cu moartea, în celelalte cazuri -
cu gloaba. De fapt, calificarea şi stabilirea pedepselor se făcea în funcţie de obiectul atentării şi
de subiect. Se mai aplicau pedepse de mutilare şi de confiscare a tuturor obiectelor găsite în
branişte;

3. infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei: darea de mărturii false, neexecutarea dispoziţiilor

autorităţilor, erau pedepsite cu amendă; falsificarea banilor se sancţiona cu arderea de viu,
decapitare, amendă judiciară; luarea de către slujitorii domneşti a dărilor peste cotă era
sancţionată cu scoaterea acestor slujitori din dregătorii sau cu amendă judiciară;

4. infracţiuni contra personalităţii: pricinuirea de leziuni corporale; lezarea demnităţii,

reclamaţii (plângeri) asupra boierilor, se sancţionau în funcţie de făptaş, de obicei acesta era
pedepsit cu moartea; omorârea nou-născutului era sancţionată cu amendă (de cele mai dese ori);

5. infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii: conform Pravilei lui Vasile Lupu, se
sancţionau cu moartea sau mutilarea, sau cu amenzi judiciare.

9
 Scopul pedepsei evoluează spre intimidare sau înfricoşare. Se practicau următoarele tipuri
de pedepse: pedeapsa cu moartea, pedepsele de mutilare (tăierea mâinilor, a nasului etc),
amenzile judiciare (gloaba, hatalmul - în capete de boi), aplicarea de lovituri; privaţiunea de
libertate, care deseori se putea răscumpăra, pedepsele ruşinoase (de degradare morală), exilul (se
aplica foarte rar).

În perioada regimului turco-fanariot (începutul secolului XVIII - începutul secolului

XIX) apare tendinţa de a moderniza dreptul penal, generată de influenţa concepţiilor iluministe şi
de dezvoltarea social-economică a ţării.

În sec. XVIII au avut loc o serie de războaie ruso-turce. Aşa s-a răspândit şi "porunca"
Ecaterinei a Il-a. în 1768, Ecaterina a Il-a a întocmit "Porunca comisiei de codificare", în care au
nimerit multe principii ale lui Voltaire, Di-derot ş.a. cum ar fi: egalitatea tuturor în faţa justiţiei
sau anularea torturilor.

Această comisie a pus problema ţăranilor şerbi. Din acest motiv, la sfârşitul anului 1768
comisia a fost dizolvată.

Prin ofiţerii ruşi, această "Poruncă" ajunge şi în Moldova, unde se stabilesc anumite
direcţii generale de dezvoltare spre umanizare a dreptului. În domeniul dreptului penal se
păstrează aceleaşi cinci categorii de infracţiuni:

1. infracţiuni contra statului: pentru care pedeapsa cu moartea se aplică mai rar, confiscarea
pământurilor nu se mai practică;

2. infracţiuni contra personalităţii;

3. infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei;

4. infracţiuni contra averii;

5. infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii. Ca subiect al adulterului apare şi bărbatul.

Se întocmeşte un fişier criminal - "Condica şireţilor".

Deci, dreptul penal din această perioadă cunoaşte o dezvoltare în sensul îmblânzirii, al
umanizării.

În prima jumătate a secolului XIX, în timpul tranziţiei la perioada modernă, au fost făcute
o serie de încercări de modernizare a dreptului, de codificare a sa.

De fapt, după 1812 în Basarabia se aplică legislaţia penală a Imperiului Rus, iar în
domeniul dreptului civil s-a aplicat legislaţia locală. Prin legislaţia locală se înţelegea:
10
Hexabiblul lui C. Armenopol (6 cărţi); Manualul lui A. Donici (publicat pentru prima oară în
1814 la Iaşi); Hrisovul de sobor (1785); Regulamentul privind înfiinţarea regiunii Basarabia
(1818).

Manualul lui Andronache Donici, care cuprinde 43 de capitole şi 509 paragrafe, conţine
în cea mai mare parte materii de drept civil, cu excepţia unui capitol, "Despre vinovăţii", ce
conţinea materie de drept penal. Manualul lui A. Donici, deşi nu era o lege în adevăratul sens al
cuvântului, a fost întrebuinţat în Moldova până la 1 octombrie 1817, când a fost pus în vigoare
Codul Calimah, care a fost alcătuit pe baza izvoarelor de drept existente în Moldova, cu o
anumită influenţă occidentală (austriacă).

Între anii 1820 şi 1826, în Moldova a fost tipărită Condica criminalicească, partea I si a
Il-a, care, de fapt, era un Cod penal şi de procedură penală. Ea a fost influenţată de Codul penal
al Austriei, tradus în 1807. Conform acestei Condici, se restrânge cercul de infracţiuni care se
pedepsesc cu moartea, ea aplicându-se pentru omor cu intenţie şi jaf cu omor. Pedepsele de
mutilare s-au aplicat până în 1832, pentru falsificarea peceţii domneşti, care după 1832 se
pedepseşte cu ocnă. Privaţiunea de libertate se aplică mai pe larg pentru adulter, furt şi omor
necugetat. Codul prevedea şi publicitatea aplicării unor pedepse: pedepse corporale în public,
plimbarea pe străzi spre ruşinarea infractorului.

III. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA MODERNĂ

(CEA DEA DOUA JUMĂTATEA SECOLULUI XIX Şl ÎNCEPUTUL SEC.

XX)

După Unirea Principatelor urma să fie făcută şi o unificare legislativă, în Ţara

Românească era aplicată Condica criminalicească a lui B. Ştirbei, în Moldova - la fel.

Lucrările de unificare legislativă s-au finalizat cu întocmirea în 1864 a unui proiect de

cod, care a fost prezentat domnitorului A. I. Cuza. Domnitorul nu 1-a sancţionat, trimiţându-1
înapoi cu avizul: "Codul introduce pedepse mai grele ca Condica criminalicească de care nu este
nevoie". După unele modificări, în 1865, Codul penal a fost pus în vigoare. La întocmirea lui s-a
ţinut cont de Codul penal francez din 1810. în Cod se prevăd noi principii, ca: principiul
egalităţii tuturor în faţa legii, "nu există infracţiune şi pedeapsă nearătată în lc>e", principiul
neretroactivităţii legii penale.

11
 Acest Cod cuprindea titlul preliminar şi trei cărţi. Cartea întâi conţinea partea generală,
unde este formulată noţiunea de infracţiune, de pedeapsă penală şi scopul ei, se analizează
circumstanţele atenuante, recidiva ş.a. Infracţiunea era tratată făcându-se legătura juridică dintre
lege şi infractor.

Noţiunea de infracţiune era formulată ca "acţiunea sau inacţiunea doloasă vinovată) pe

care legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte".

Codul reglementa tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, complicitatea,

circumstanţele atenuante şi cele agravante etc.

Starea psihică anormală a infractorului şi legitima apărare eliberau de pedeapsa penală.

în cazul concursului de infracţiuni, când infracţiunile erau de natură dife-ntâ, se determina

pedeapsa cea mai grea, dintre cele prevăzute de lege, iar dacă infracţiunile erau de aceeaşi natură,
se dădea o pedeapsă maximă. Noţiunea de recidivă era pusă în funcţie directă de faptul dacă a
doua oară s-a săvârşit o infracţiune mai gravă sau nu. în caz de săvârşire a unei crime după
ispăşirea : - ir:-a: renale, individul era pedepsit "cu un grad mai mare decât prevedea le-gea".
Dacă acesta, ispăşindu-şi pedeapsa pentru o crimă, săvârşea apoi un delict, era pedepsit cu
maximul pedepsei. Dacă era săvârşit mai întâi un delict, apoi o crimă, nu se califica fapta ca
recidivă. Instigatorii erau pedepsiţi la fel ca şi autorii. Pentru complici era stabilită o pedeapsă
mai blândă decât pentru autori. Codul penal din 1864 prevedea următoarele faze ale infracţiunii:

1. faza oratorică, în care ideea criminală este comunicată de către o persoană altei persoane. În
această fază infracţiunea nu se pedepsea, cu excepţia cazurilor de omor, de complot şi asociaţii
de răufăcători;

2. faza preparatorie, în care are loc pregătirea materială a crimei. De regulă, aceasta nu se
pedepsea, cu aceleaşi excepţii ca şi pentru faza oratorică;

3. tentativa de crimă, în care începe săvârşirea infracţiunii. Tentativa de crimă se pedepsea, pe

când cea de delict, de regulă, nu; tentativa de contravenţie nu se pedepsea niciodată;

4. infracţiunea consumată, care se pedepsea penal.

După gradul de pericol social şi în funcţie de pedeapsa ce putea fi stabilită, infracţiunile

se clasificau în:

1. crime - infracţiuni pentru care Codul penal admitea munca silnică pe viaţă, privaţiunea de
libertate, degradarea civică;

12
2. delicte - infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 15 zile până la 2 ani,
interdicţia unor drepturi politice şi civile, amendă (de peste 25 de lei);

3. contravenţii - infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 1 la 15 zile sau cu

amendă până la 25 de lei.

Codul penal din 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea şi nici nu conţinea pedepse de
mutilare. Acest Cod era cea mai blândă lege penală din Europa acelor timpuri, fiind elogiat de
către specialişti şi savanţi. Pedeapsa cu moartea se conţinea doar în Codul militar.

Scopul general al pedepsei penale era redresarea morală a infractorului.

După Marea Unire din 1918, în domeniul dreptului penal funcţiona o pluralitate de
coduri: în Transnistria - Codul penal ungar; în Bucovina - Codul penal austriac; în Basarabia -
Codul penal rus; în Valahia - Codul penal din 1864.

La această etapă se punea problema unificării dreptului penal. în 1919, asupra Basarabiei
a fost extins codul penal din Vechiul Regat. Totodată s-a abordat şi chestiunea privind
întocmirea unui nou cod. Elaborarea acestuia a început în 1920, însă adoptarea a fost amânată
până în 1936. Codul respectiv a intrat în vigoare în 1937.

Acest Cod era constituit din partea generală şi specială. Principiile fundamentale pe care
se baza Codul respectiv erau: individualizarea pedepsei, responsabilitatea pentru acţiunile sau
inacţiunile vinovate ş.a.

În el se păstrează aceeaşi clasificare a infracţiunilor: în crime, delicte şi contravenţii.

La stabilirea pedepsei codul penal pornea de la gradul de prejudiciabilităţii a infracţiunii,

de la personalitatea infractorului.

Minorilor responsabili (14-18 ani) li se aplicau măsuri de siguranţă. Codul penal din 1936
detalia aşa noţiuni ca tentativa, circumstanţele atenuante şi agravante ş.a.

Cele mai grave crime erau considerate crimele contra ordinii de drept şi a organizării
social-politice.

În codul respectiv sancţiunile se întemeiau pe o concepţie umanistă. Pedeapsa cu moartea

nu se conţinea, acesta prevăzând munca silnică pe viaţă, privaţiunea de libertate sub diferite
forme, închisoarea corecţională până la 12 ani. Din 1938 codul începe să fie modificat.

13
 Se măreşte pedeapsa pentru infracţiunile contra ordinii publice: pentru spionaj (până la 20
de ani de închisoare); pentru propagarea (orală sau în scris) ideilor privind schimbarea formei de
guvernământ, luptei de clasă ş.a.

Din 1940 se înăspresc şi mai mult pedepsele penale. În 1940 în Codul penal este inclusă
şi pedeapsa capitală. Din toamna lui 1940, situaţia infractorului era agravată de factori ca:
originea etnică neromână, calitatea de a fi comunist etc.

IV. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ.

După unirea Basarabiei cu România (1918), frontiera dintre România şi Statele Sovietice
(din 1922 - Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru.

La 29 iulie 1924, Biroul Politic al CC. al P.C.(b)R. a decis formarea în stânga Nistrului a
R.A.S.S.M. în componenţa R.S.S.Ucrainene.

În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională şi ucraineană. Până în 1927, în

R.A.S.S.M. s-a aplicat Codul penal al Ucrainei din 1922, iar din 1927 - un alt Cod penal al
Ucrainei, alcătuit în deplină concordanţă cu Bazele legislaţiei penale a U.R.S.S. şi a republicilor
unionale din 1924, care evidenţiau două feluri de infracţiuni:

1. îndreptate împotriva orânduirii sovietice, ca cele mai grave, pentru care se fixa o limită de jos,
care nu putea fi micşorată de judecată;

2. toate celelalte, pentru care se stabilea doar limita de sus.

Bazele admiteau analogia legii, permiţând judecătorilor să sancţioneze acţiuni care nu

erau indicate în lege, dar se asemănau cu unele dintre cele in-

dicate în lege. Ca pedepse erau aplicate: pedeapsa cu moartea, declararea drept duşman al
poporului şi expulzarea din U.R.S.S., privaţiunea de libertate ş.a.

În această perioadă au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care s-au aplicat şi în
R.A.S.S.M. Spre exemplu, în 1929 a fost adoptată o lege conform căreia, dacă un cetăţean al
U.R.S.S., aflat peste hotarele ţării, trecea "de partea duşmanilor clasei muncitoare", acesta era
declarat în afara legii şi urma să fie executat în 24 de ore. Legea respectivă avea putere
retroactivă, ceea ce nu se practica în dreptul penal. Politica penală se înăsprise într-atât, încât
pentru unele infracţiuni mai puţin grave (de ex., încălcarea regulilor privind operaţiile valutare,
14
falsificarea banilor, spionajul economic) pedeapsa putea fi cea capitală. Or, aşa-zisa "Lege a
celor cinci spice" din 7 august 1932 prevedea pedeapsa capitală pentru infractorii învinuiţi de
sustrageri din averea întreprinderilor de stat, a colhozurilor şi a cooperaţiei de consum.
Proprietatea socialistă a fost declarată că stă la baza orânduirii sovietice, fiind ocrotită cu
sancţiuni grave, de aceea nu se lua în consideraţie volumul celor sustrase. în cazul când existau
circumstanţe atenuante, pedeapsa capitală se înlocuia cu confiscarea averii şi 10 ani privaţiune de
libertate. Deoarece în 1932 a fost foamete, sub incidenţa acestei legi cădeau şi persoanele care
luau un buzunar de boabe de pe un câmp colhoznic, ca să-şi poată hrăni copiii cât de cât. Până la
sfârşitul anului 1932 au fost condamnaţi pe baza acestei legi 55 de mii de oameni.

Acestea şi alte legi au servit drept motivare juridică pentru represiunile dezlănţuite pe tot
teritoriul U.R.S.S.

La 28 iunie 1940, împotriva principiilor şi a normelor de drept internaţional, prin

ameninţarea cu forţa Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa,
anexându-le la U.R.S.S., impunând, totodată, aici şi regimul comunist.

La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. a fost adoptată Legea cu

privire la formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a
judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail.

În R.S.S.M. se aplicau codurile penal, civil, de procedură penală şi procedură civilă, cel al
muncii, familiei ale R.S.S.Ucrainene. Această aplicare temporară a durat până la adoptarea
codurilor R.S.S.M. în 1957 republicilor unionale li s-a permis adoptarea propriilor coduri, care să
fie alcătuite pornindu-se de la Bazele legislaţiei unionale şi a republicilor unionale. În 1958,
Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei penale unionale şi a republicilor
unionale. în conformitate cu ele a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. votat de Sovietul
Suprem al R.S.S.M. la 24 martie 1961 şi pus în aplicare la 1 iulie 1961. Codul penal se întemeia
pe principiul responsabilităţii doar pentru comiterea cu vinovăţie a faptei. Acest cod excludea
analogia. în 1958, în legislaţia penală sovietică s-a stabilit pentru prima dată principiul legalităţii,
exprimat prin formula "nullum crimen sine lege".

Astfel era considerată infracţiune doar fapta prevăzută de legea penală. Legea penală nu
avea putere retroactivă decât în cazul când noua legea prevedea o pedeapsă mai mică sau
excludea pedeapsa. Codul penal includea partea generală şi partea specială. Partea generală,
alcătuită din 5 titluri şi 60 de articole, cuprindea prevederi generale referitoare la temeiul
răspunderii penale, noţiunea de infracţiune, formele vinovăţiei (intenţie şi imprudenţă), complici-
tate, etapele activităţii infracţionale, pedeapsa penală, răspunderea penală ş.a.
15
 Partea specială, alcătuită din 12 capitole şi 210 de articole, cuprindea componenţele
concrete ale infracţiunilor, clasificate în capitole după obiectul de atentare (contra statului, contra
vieţii, a sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei, contra proprietăţii socialiste ş.a.).

Întrucât Bazele legislaţiei penale a U.R.S.S. şi a republicilor unionale au păstrat pedeapsa

cu moartea, Codul penal al R.S.S.M. de asemenea a prevăzut pedeapsa cu moartea pentru
infracţiuni ca trădarea de patrie, spionaj, diversiune, acte de teroare, banditism, omor cu
circumstanţe agravante, falsificarea monedei, încălcarea regulilor cu privire la operaţiile valutare.
N-a fost prevăzută însă privarea de drepturi electorale, care se aplicase până atunci. Sustragerea
în proporţii deosebit de mari din avutul de stat sau obştesc putea fi sancţionată şi cu moartea,
ceea ce ne demonstrează că proprietatea socialistă era strict ocrotită de lege, comparativ cu
proprietatea personală, pentru a cărei sustragere se prevedeau diferite termene de privaţiune de
libertate. Dat fiind faptul că economia R.S.S.M., ca şi cea a U.R.S.S., era o economie rigid
centralizată, dirijată nu de legile economice, ci prin dictat administrativ, Codul penal conţinea un
capitol special - "Infracţiuni economice" -, în care, prin sancţiuni penale, se făceau eforturi de
menţinere a economiei "socialiste".

Deoarece a fost în vigoare circa 40 de ani, ani în care în ţara noastră s-au produs
nenumărate schimbări de ordin social, economic şi politic, Codul penal din 1961 a suportat şi el
modificări în conformitate cu relaţiile nou-apărute.

Una dintre cele mai serioase modificări ale Bazelor şi, respectiv, ale codurilor penale ale
republicilor unionale s-a produs în anii 70, când în acestea au fost incluse norme privind
noţiunile de "infracţiune gravă" şi "recidivist deosebit de periculos". Alte modificări în acest sens
au fost legate de adoptarea Constituţiei U.R.S.S. din 1977. Astfel, Codul penal a fost completat
cu noi instituţii ca: amânarea executării sentinţei, eliberarea condiţionată din locurile de deţinere
cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă, eliberarea condiționată înainte de termen de
pedeapsă şi înlocuirea pedepsei prin alta mai blândă ş.a.

Începând cu 1985, în societatea socialistă a început o profundă restructurare economică,

administrativă şi juridică. A fost declarată tendinţa de formare a unui stat de drept şi de adoptare
a unor noi baze ale legislaţiei penale a U.R.S.S. şi a unor noi coduri penale ale republicilor
unionale.

Din iniţiativa penaliştilor sovietici, în 1987 este elaborat un nou Cod pe-nal-model. Acest Cod-
model a fost discutat în instituţiile de învăţământ superior de profil şi în cele ştiinţifice. El a şi
format proiectul noilor Baze ale legislaţiei penale unionale. în decembrie 1988, textul oficial al
proiectului Bazelor legislaţiei penale a U.R.S.S. şi a republicilor unionale a fost publicat în presă,
16
pentru a fi discutat de popor. Pe parcursul a doi ani proiectul a fost prelucrat şi completat,
ţinându-se cont de propunerile şi observaţiile făcute. Acest act însă nu a ajuns să fie pus în
aplicare.

La 23 iunie 1990, Parlamentul R.S.S.M. a adoptat Declaraţia de suveranitate a R.S.S.M.

La 23 mai 1991 este adoptată noua denumire a ţării - Republica Moldova -, care la 27 august
1991 îşi proclamă independenţa statală.

Pe fondul acestor schimbări politice de o importanţă crucială, nu mai puţin hotărâtoare

pentru destinul întregii naţiuni par a fi schimbările din domeniul legislaţiei. Sistemul şi corelaţia
valorilor semnificative socialmente nu sunt imuabile, ele modificându-se odată cu schimbarea
condiţiilor istorice. Ansamblul valorilor respective, caracterizarea fiecăreia dintre acestea, inter-
dependenţa lor etc. se modifică în istoria fiecărei naţiuni în concordanţă cu schimbarea
conjuncturii sociale, politice, economice, culturale. De asemenea, intervin schimbări ale
priorităţilor în sistemul axiologic al apărării sociale.

În acest fel, a apărut imperial necesitatea unei reforme fundamentale a legislaţiei, inclusiv
a celei penale, din Republica Moldova. Principalul motiv a constat în faptul că multe dispoziţii
ale legislaţiei penale nu mai ţineau pasul cu imperativele economice, sociale şi politice ale
societăţii contemporane, mai mult decât atât, nu ţineau pasul cu normele dreptului internaţional,
al cărui primat în Republica Moldova a fost declarat prin Constituţia din 29 iulie 1994.

În această conjunctură a apărut ideea de concepere a Proiectului unui nou Cod penal, care
a fost elaborat de către un grup de lucru, format prin Hotărârea nr. 779 a Guvernului RM din 14
august 1997, în conformitate cu concepţia reformei judiciare şi de drept şi cu Programul de
activitate al Guvernului RM.

În tot acest timp, cât s-a lucrat la Proiectul noului Cod penal, cel în vigoare (din 1961) a
continuat să se modifice neîncetat.

Noul Cod penal al Republicii Moldova a fost adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18
aprilie 2002 şi a intrat in vigoare la 12 iunie 2003.

El reflectă schimbările produse în societatea contemporană, evoluţia sistemului de

politică penală din ţara noastră, relaţiile acestuia cu normele de drept penal internaţional şi cu
tratatele internaţionale ratificate de statul nostru.

Noul Cod penal are o formă şi o structură modificate esenţial în raport cu codul din 1961.
Partea sa generală cuprinde 13 capitole şi 134 de articole, iar Partea specială - 18 capitole şi 258
de articole. În el au fost introduse un şir de noi instituţii absolut nereglementate de normele
17
Codului penal din 1961. Spre exemplu: principiile dreptului penal, extrădarea, clasificarea
infracţiunilor, persoana juridică în calitate de subiect al răspunderii penale, formele participaţiei,
infracţiunea unică, pluralitatea de infracţiuni, un şir de cauze noi care înlătură caracterul penal al
faptei (reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat) şi multe altele. O
serie de norme şi instituţii au fost păstrate însă, cu modificări substanţiale; spre exemplu,
participaţia penală, sistemul pedepselor penale, aplicarea pedepsei penale ş.a. Au fost incluse un
şir de noi componenţe ale infracţiunilor (de exemplu, genocidul, ecocidul, donarea, tratamentele
inumane ş.a.), iar celelalte au suferit numeroase modificări, în conformitate cu necesităţile
practicii judiciare.Despre părţile bune sau lacunele actualului Cod penal ne va vorbi practica de
aplicare, care a preconizat deja modificarea acestuia prin Legea nr. 211-XV din 29 mai 2003,
Legea nr. 305-XV din 11 iulie 2003, Legea nr. 353-XV din 31 iulie 2003 şi Legea nr. 158-XV
din 20 mai 2004 ş.a.

18
 CONCLUZII

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de
drept împotriva criminalității și de combaterea acesteia.

Art.2 din Codul penal prevede că Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea
omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni.

Alături de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigură protecția
ordinii de drept prin complexul său de măsuri și reglementări juridice. În același timp problema
infracționalității apare nu doar pe plan intern ci și pe plan internațional ce justifică măsurile de reacție
socială, politica penală pe care fiecare stat trebuie să o stabilească pentru prevenirea și combaterea
fenomenului infracțional.

În acest context scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în
particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidența legii penale.

19