de LIA DRACOPOL FUDULU

E noaptea cu daruri...
Angela tresare speriată din somn. I s-a părut, sau chiar "umblă cineva prin odaie?" E întuneric şi nu vede nimic.
Deschide ochii mari, dar tot nu vede. Ciuleşte urechea. Zgomotul a încetat o clipă, apoi se aude desluşit. "Un
şoarece!" tremură Angela şi strânge bine plapuma în jurul ei "ca să nu ajungă şoarecele pană la dânsa".Zgomotul se
aude încă şi Angelei i se pare ca a şi zărit ceva ca o strălucire în întuneric."Un licurici, izbucneşte Angela veselă, un
licurici!"... se bucură ea, căci până; atunci nu mai văzuse licurici... Şi se uită cu băgare seamă într-acolo.Licuriciul
înaintează mişcându-se într-o parte şi într-alta... ca şi cum ar căuta ceva. Angela întinde capul peste marginea patului
şi nu slăbeşte din ochi luminiţa care nu stă locului, apropiindu-se de gura sobei. Acolo sunt pantofii Angelei, aşezaţi
de cu seară pentru "Moşul cu daruri" care vine în seara asta. Licuriciul sare într-un pantof. Angelei nu-i place că
licuriciul a intrat in pantoful ei. "Dacă vine Moşul acuma, unde îmi ma i pune el darul?
 Angela se azvârle din pat. Nu-i e frică de
licurici; ştie că licuricii nu fac rău. Se duce
drept spre pantof. Vrea să pună mâna pe
licurici dar luminiţa nu se lasă prinsă...
aleargă de colo-colo. Acuma Angela a e atât
de aproape de el că-l poate vedea bine. Îl
priveşte şi nu ştie ce sa creadă. Parcă altfel
auzise ea că arată licuricii. Ăsta seamănă cu
un om, un om mic, mic de tot, cât o păstaie de
mazăre, dar un om, un om adevărat.
 Fata îl priveşte încremenită."E-un pitic,
gandeşte ea, un pitic strălucitor ca aurul".
 - Aşa e, vorbeşte piticul ca şi cum i-ar fi
ghicit gândul, sunt piticul de aur.
 - Piticul de aur? se minunează Angela, piticul
din poveste?
 - Nu sunt din poveste, răspunde grav piticul,
sunt chiar piticul de aur, tu n-ai auzit încă de
mine?
 - Nu... îndrăzneşte Angela să mărturisească,
îmi pare rău...
 Piticul începe să râdă de încurcătura
Angelei.
 - Nici n-ai de unde să ştii, râde el întruna. Eu
nu mă arăt niciodată nimănui, doar dacă
întâmplarea o face, ca acum. Căci, aşa de aur
cum mă vezi, nu sunt decât un ajutor.
 - Un ajutor?... Ajutorul cui?
 - Ha, ha! râde piticul, sunt ajutorul "Moşului
cu daruri".
 În mintea Angelei gândurile încep să se
învălmăşească. "Râde piticul de dânsa ori e
adevărat?"
 Da, e adevărat! Acuma piticul nu mai râde.
Pare chiar foarte serios, are treabă.
 Se caţără pe şireturile pantofului
Angelei şi începe a bate din palme.
Cât ai clipi, puzderie de alţi pitici
năvălesc în jurul lui. Sunt mai
puţin strălucitori ca el, mai
albicioşi.
 - Ajutoarele mele de argint, o
lamureşte piticul de aur pe Angela
care nu-şi mai ia ochii de la dânşii.
 De sus, de pe pantofi, piticul de
aur spune ceva şi dă din mâini. Pe
dată piticii de argint se fac
nevăzuţi de parcă i-ar fi înghiţit
pământul. Dar iată-i că
 s-au şi întors, doi câte doi, ducând
cu ei poveri care uimesc ochii
Angelei: păpuşi, soldaţi,
maimuţoi, elefanţi, automobile şi
fel de fel de alte jucării.
 Piticii se opresc o clipă lângă
pantoful fetei, lasă ceva în pantof
şi cu piticul de aur în frunte se
îndreaptă către odaia de alături.
Acolo e bradul pe care mama nu-l
arată nimănui decât după noaptea
cu daruri când vine "Moşul" cu
darurile lui.
 Angela nu ştie
unde să se uite
mai întâi. La
pantoful în care
"ajutorul de aur
al Moşului" îi
lăsase darul, sau
la piticii care
plecau.
 Aleargă mai
întâi la pantof.
0 papuşă, mare
cât zece
pitici,stă
cuminte în cutia
ei de carton.
Angela înhaţă
cutia şi cu ochii
caută piticii
care tocmai trag
uşa după ei.
 Fata aleargă la uşă, o
deschide şi intră în odaia
cu bradul. Piticii s-au oprit
sub crengile verzi,
împodobite de mama
Angelei cu globuri şi
beteală. Fară zăbavă,
piticii lasă, jos lângă pom,
toată încărcătura cu care
veniseră. Podeaua se
acoperă de minunăţiile
aduse de pitici. Şi în timp
ce Angela stă încremenită
în faţa lor, piticul de aur
bate iar din palme şi
ajutoarele lui de argint ies
aşa cum au venit.
 Rămas singur, piticul de
aur începe să potrivească
jucăriile sub pom. Voia ca
"Moşul" să le găsească
frumos orânduite atunci
când va veni să vadă dacă
totul era aşa cum
poruncise dânsul.
 Angela veni lângă pitic.
 - Rămâi, şi tu, piticule,
aici, sub pom?
 Piticul începu să râdă iar,şi făcând o plecăciune în chip de salut, se depărtă. Angela se repezi după dânsul.
 Stai, piticule, unde te duci? Şi întinse mâna sa-l prindă.Dar piticul ajunsese la sobă şi până să-i mai spună Angela ceva sări pe gura uşiţei
şi se făcu nevăzut. Numai darurile rămaseră sub bradul verde.De atunci, în fiecare an, Angela stă trează în noaptea cu daruri. Aşteptă
piticul de aur. Dar nu l-a mai vazut căci piticul, ca şi "Moşul", intră in casă prin coş sau chiar pe fereastră. Şi dacă nimereşte de-a dreptul
în odaia cu bradul apăi nu-l vede nimeni, că nimeni nu se află acolo până după noaptea cu daruri. Iar dacă nimereşte în odaia mamei, tot n-
are cine să-l vadă. Mama nu-l poate vedea... el nu se arată decât celor mici. Doar dacă nimereşte în odaia copiilor, aşa cum a intrat atunci
în camera Angelei, poate fi văzut. Asta numai după miezul noptii. Şi nu întotdeauna copiii se trezesc din somn când totul doarme în jurul
lor şi dorm şi ei. Iar piticul coboară atât de încet că rar copil să se trezească la zgomotul uşor pe care îl face el, aşa cum s-a trezit atunci
Angela şi l-a văzut.
 Să-l fi văzut oare cu adevărat sau poate a fost un vis al ei? se întreabă Angela în nopţile în care stă de veghe şi piticul nu se arată. Nu! Vis
n-a fost căci darurile au rămas acolo, sub bradul verde, cum le găseşte mereu în tot anul... nu!... n-a fost vis! Şi Angela aşteaptă încă să
vadă piticul de aur în noaptea cu daruri.