CONSILIERE IN ASISTENTA SOCIALA

Cuprins

1. Probleme generale privind consilierea

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

3. Terapia centrata pe persoana

4. Terapia centrata pe obiective si solutii

5. Modelul psihoeducational in consiliere

6. Consiliere in situatii de criza

Bibliografie

Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si consiliere

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii de consiliere; integrarea
consilierii in activitatea asistentului social; strategii si tehnici de consiliere

c. Consiliere individuala si de grup

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si consiliere

In cursul vietii fiecare om se confrunta de nenumarate ori cu probleme pe care nu

reuseste sa le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple si,
pentru a gasi solutia, omul apeleaza la acele persoane din anturajul sau in care are incredere
si pe care le considera “experte” in domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni,
cunostinte). Aceste persoane ne ofera niste sfaturi pe baza experientei lor de viata, adica ne
consiliaza. Dar in aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.

Daca problemele cu care ne confruntam sunt mai dificile, vom apela la persoane care dispun
de o pregatire profesionala adecvata, si care pe baza acestei pregatiri ne ofera niste sfaturi.
Problemele se pot referi la domenii extrem de diverse (cum sa obtinem un credit, cum sa ne
investim banii, probleme de sanatate etc.), si specialistii la care apelam sunt special pregatiti
pentru a oferi raspunsuri la aceste intrebari.

Unii oameni, din motive de natura subiectiva sau obiectiva, pot ajunge in situatii dificile in
care nu reusesc sa isi rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare
pentru a-si satisface nevoile fundamentale etc. In situatiile de acest fel oamenii au nevoie de
ajutor profesionist (asistenti sociali, psihologi, preoti, cadre didactice etc.). Acesti
profesionisti sunt / ar trebui sa fie pregatiti sa intervina nu numai atunci cand sunt solicitati,
adica dupa ce a aparut o problema (retroactiv), ci sa actioneze si proactiv, sa actioneze in
directia formarii unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de
viata care ajuta individul sa se adapteze flexibil la cele mai variate conditii de viata. In acest
curs ne vom referi la cateva aspecte privind consilierea oferita de asistentul social.

Asociatia Britanica pentru Consiliere, fondata in 1977, defineste consilierea astfel:

Consilierea este utilizarea priceputa si principiala a relatiei interpersonale, pentru a facilita
autocunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a resurselor
personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra in directia unei vieti mai
satisfacatoare si pline de resurse. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar pot fi
centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice,
luarea de decizii, controlul starilor de criza, pe lucrul asupra trairilor afective sau a
conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti (Asociatia Britanica pentru
Consiliere, dupa Dafinoiu, 2000, p. 19).

Intr-o formulare mai concisa, consilierea poate fi definita ca un proces in care un

profesionist stabileste o relatie bazata pe incredere cu o persoana care are nevoie de sprijin.
Prin consiliere, individul este ajutat sa se cunoasca mai bine (sa isi constientizeze si sa isi
inteleaga problemele, sentimentele, motivatiile), sa ia decizii importante, sa isi rezolve
problemele.

Consilierea are numeroase asemanari cu psihoterapia, cea mai importanta asemanare fiind
aceea ca ambele reprezinta procese de influentare interpersonala reciproca (Ivey si Simek
Downing, dupa Holdevici, 1996, p. 204).

Pacientul / clientul care se adreseaza psihoterapeutului / consilierului poate prezenta

probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate in doua mari categorii
(Holdevici, 1996, p. 162):

- Stari subiective de disconfort: tensiune psihica, sentimente de inferioritate,

anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotarare,
incapacitatea de a lua unele decizii, iritabilitate etc.;

- Probleme comportamentale: comportament exagerat de retras,

incapacitatea de a se impune, de a se pune in valoare, comportament impulsiv,
agresiv etc.

Starile subiective neplacute si comportamentele neadecvate determina numeroase

probleme de integrare sociala: probleme familiale (conflicte in familie, violenta domestica,
maltratarea copiilor etc.), probleme scolare (conflicte cu colegii si cadrele didactice, abandon
scolar), greutati in gasirea sau pastrarea locului de munca etc.

Clientul spera ca in urma sedintelor de psihoterapie / consiliere sa devina mai putin

tensionat, sa se inteleaga mai bine, sa ajunga la o stare de confort psihic, sa devina mai
competent in viata sociala.

Desi psihoterapia si consilierea nu pot fi net delimitate, intre ele exista si diferente.

Psihoterapia reprezinta un tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau

comportamente disfunctionale. Psihoterapeutii in general lucreaza cu pacienti care au
tulburari psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordeaza
problemele dintr-un punct de vedere predominant medical si urmaresc realizarea unor
modificari mai profunde la nivelul personalitatii si a comportamentului.

Consilierea reprezinta un proces intensiv de acordare a asistentei unor persoane normale

(sanatoase psihic). Consilierea consta in acordarea unui suport imediat persoanelor care se
afla intr-o situatie de criza sau intr-un moment de schimbare ce necesita o adaptare la
conditii de viata cu care persoana nu este familiarizata (dupa Holdevici, 1996, p. 205;
Popescu, M., 2002, p. 195).
b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii de consiliere; integrarea
consilierii in activitatea asistentului social; strategii si tehnici de consiliere

Tipuri de consiliere

Multi specialisti din domeniul socio-uman pot oferi servicii de consiliere. Dintre acesti
specialisti amintim psihologii, asistentii sociali, preotii, cadrele didactice, medicii, asistentele
medicale (consiliere in probleme medicale, cat si pentru prevenirea acestor probleme),
avocatii (consiliere juridica) etc. Exista numeroase tipuri de consiliere (Baban, 2001, p. 16,
Holdevici, 1996, p. 204):

- Consilierea informationala: oferirea de informatii pe domenii / teme

specifice;

- Consilierea pastorala, realizata de preoti si care ofera sprijin, consiliere din

perspectiva religioasa;

- Consilierea psihologica este realizata de psiholog, in scopul optimizarii

personale, autocunoasterii si dezvoltarii personale si / sau in scopul preventiei si
remiterii problemelor emotionale, cognitive si de comportament. Consilierea
psihologica are ca scop ajutarea clientului sa functioneze mai eficient in viata
cotidiana si sa aiba relatii pozitive cu cei din jur;

- Consilierea educationala, realizata de cadre didactice in orele de consiliere si

orientare, are ca obiective dezvoltarea personala, promovarea sanatatii si a starii
de bine, preventia unor comportamente care pot afecta sanatatea (consum de
alcool, tutun, droguri, prevenire HIV / SIDA etc.);

- Consilierea vocationala (realizata de cadre didactice, psihologi, asistenti

sociali) consta in dezvoltarea capacitatii de planificare a carierei;

- Consilierea suportiva reprezinta oferirea unui suport emotional, in

perioadele in care persoana se confrunta cu probleme de natura emotionala de
intensitate relativ redusa (stari de depresie sau anxietate usoare, neincredere in
sine etc.);

- Consilierea de criza (realizata de psiholog, medic psihiatru, asistent social)

consta in asistarea psihologica a persoanelor care se afla in situatii de criza (au
suferit psihotraume grave, au avut tentative de suicid etc.);

Aceste tipuri de consiliere nu se delimiteaza rigid, intre ele exista numeroase suprapuneri. De
exemplu, consilierea educationala realizata in scoala se imbina cu consilierea informationala,
vocationala, suportiva.
Asistentul social, in diferite etape ale muncii sale, trebuie sa isi asume si rolul de consilier al
persoanei asistate. El poate realiza, in functie de problemele specifice ale clientului,
consiliere informationala, suportiva etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie sa isi
insuseasca atat cunostinte teoretice despre consiliere, cat si deprinderile practice necesare.

Norme deontologice ale activitatii de consiliere

Consilierul, in munca sa cu clientul, trebuie sa respecte normele deontologice ale

activitatii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (dupa Holdevici, 1996,
p. 205):

1. Pastrarea caracterului confidential a informatiilor obtinute de la clienti – este poate

cea mai importanta norma deontologica. Daca dintr-un motiv oarecare datele trebuie sa
fie comunicate altor persoane, consilierul trebuie sa obtina acordul clientului in acest
sens. Aceasta regula poate fi nerespectata numai in situatia in care informatiile pe care
le-a obtinut consilierul indica posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte
persoane.

2. Clientul trebuie sa fie tratat asa cum consilierul ar dori sa fie tratat el insusi, cu respect,
blandete, onestitate si atitudine de acceptare.

3. Consilierul trebuie sa evite solicitarea excesiva a unor date putin relevante. Consilierii
neexperimentati au tendinta de a acorda prea multa importanta unor amanunte
nesemnificative, dar impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale
vietii clientului, si pierd din vedere aspectele esentiale. Consilierea are ca obiectiv binele
clientului, si nu satisfacerea curiozitatii consilierului.

4. Consilierul trebuie sa fie constient de propriile limite. Unii consilieri incepatori se

supraapreciaza, considera ca ei au intotdeauna dreptate, stiu totul mai bine decat
clientul. Ei impun clientului solutii inacceptabile pentru acestia, invinovatesc clientul
pentru nereusita consilierii, nu reusesc sa-si constientizeze propriile greseli.

Integrarea consilierii in activitatea asistentului social

Activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea nevoilor clientului,

planificarea interventiei, desfasurarea interventiei si evaluarea rezultatelor. Consilierea este
utilizata de regula (impreuna cu multe alte metode) in a treia etapa a procesului asistential
(desfasurarea interventiei).

Activitatea asistentului social are doua dimensiuni principale:

 - Dimensiunea economica vizeaza alocarea unor ajutoare financiare si
materiale persoanelor care nu reusesc sa se autosustina la un moment dat in
viata (intr-o situatie de criza), sau in mod cronic;

- Dimensiunea psihosociala se refera la munca desfasurata cu persoane,

familii, grupuri, comunitati pentru a determina schimbari in atitudinile clientului
fata de propriile sale probleme si sa dezvolte capacitatea sa de rezolvare de
probleme. Asistentul social urmareste realizarea unor schimbari in
comportamentul adaptativ al clientului si ameliorarea integrarii sale in
comunitate. In acest sens asistentul social desfasoara activitati cu caracter
educativ si / sau terapeutic (inclusiv de consiliere). (Roth – Szamosközy, 2003).

Strategii si tehnici de consiliere

La baza activitatii desfasurate de consilier / psihoterapeut se afla marile teorii psihologice

privind personalitatea: teoria psihanalitica (cu numeroasele sale variante elaborate de Freud,
Jung, Adler etc.), behaviorista (comportamentalista), umanista (fenomenologica),
cognitivista, analiza tranzactionala etc. Consilierul / psihoterapeutul, in functie de orientarea
sa teoretica, poate aborda diferite strategii in munca cu clientul: analitica (psihanaliza),
comportamentala, non-directiva, cognitivista etc. Aceasta strategie determina directia
principala de actiune, modul in care stabileste relatia cu clientul, gradul de independenta pe
care o acorda clientului, tehnicile pe care le utilizeaza. Multi terapeuti, atunci cand lucreaza
cu clientul, imbina mai multe dintre aceste conceptii in functie de caracteristicile clientului, a
problemei sale, a etapei in care a ajuns activitatea, adica au o abordare eclectica.
Tehnica terapeutica este ceea ce face terapeutul in mod concret. Dintre tehnici amintim:
interviul, interpretarea, sfatuirea, tehnica reflectiei, a confruntarii, relaxarea, hipnoza,
tehnica elaborarii unor produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.

Anul trecut am prezentat pe scurt cateva idei despre psihoterapia dinamica (psihanaliza),
psihoterapia comportamentala si psihoterapia cognitiva. In acest curs vom vorbi despre alte
strategii folosite de consilieri si psihoterapeuti (Consilierea centrata pe persoana, Consilierea
centrata pe obiective si solutii, Modelul psihoeducational in consiliere), cat si despre unele
dintre tehnicile terapeutice.
d. Consiliere individuala si de grup

Indiferent de conceptia teoretica a consilierului si de strategia abordata, consilierea se poate

realiza individual sau in grup. In continuare vom prezenta caracteristicile generale ale acestor
doua modalitati in care poate fi organizata activitatea de consiliere, fara sa ne referim la
diferentele care rezulta din conceptia teoretica a consilierului. La insusirile particulare care
rezulta din conceptia teoretica a terapeutului ne vom referi in capitolele 3, 4 si 5 ale acestui
curs.

Consilierea individuala este o interactiune personala intre consilier si client, in cadrul

careia consilierul asista clientul in rezolvarea problemelor sale mentale, emotionale sau
sociale.

In general consilierea este solicitata de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar
sunt si cazuri in care clientul este trimis / adus de o alta persoana (un membru al familiei,
prieten, profesor, coleg de munca). In situatiile de acest fel se poate intampla ca clientul sa
refuze colaborarea cu consilierul. Uneori consilierul este cel care isi da seama de faptul ca
cineva are nevoie de ajutor si ia legatura cu clientul (de ex., dupa o catastrofa naturala
asistentii sociali pot oferi victimelor consiliere in situatie de criza; copiii care parasesc un
centru de plasament sunt ajutati de asistentii sociali sa isi insuseasca deprinderile necesare
pentru a trai independent).

Sedintele de consiliere se desfasoara in cabinetul de consiliere sau, in lipsa acestuia, intr-o

incapere placuta, linistita, in care sedinta sa nu fie deranjata de nimeni. Consilierul si clientul
trebuie sa fie asezati in asa fel incat sa fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi asezati in
doua fotolii fata in fata sau la coltul unei mese (nu fata in fata, deoarece masa dintre cei doi
poate fi resimtita ca o bariera care ingreuneaza colaborarea).

Durata unei sedinte de consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte

importanta atat din partea consilierului, cat si a clientului.

In general consilierea se realizeaza in mai multe sedinte.

Prima sedinta incepe cu o scurta conversatie introductiva (spargerea ghetii) dupa care
clientului i se pun intrebari pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la
consilier. Prima sedinta are doua obiective principale:

Stabilirea relatiei de consiliere si castigarea increderii clientului. Pentru ca clientul sa aiba

incredere in consilier si sa isi prezinte deschis problemele, este important ca terapeutul sa il
asigure inca din primele minute ale intalnirii de respectarea confidentialitatii. Castigarea
increderii clientului depinde in mare masura de abilitatile consilierului, de modul in care stie
sa comunice cu clientul si sa utilizeze mijloacele comunicarii nonverbale (gesturile, mimica,
zambetul).
Identificarea problemei clientului. Unii clienti au greutati in a se concentra si in a-si prezenta
coerent, concis si comprehensibil problemele. Pentru obtinerea unor informatii relevante si
directionarea discutiei se recomanda utilizarea intrebarilor inchise (Cine? Unde? Cand?
Cum?). Este bine ca informatiile obtinute sa fie notate sau inregistrate cu acordul persoanei
consiliate. Informatiile obtinute de la client vor fi completate cu observatiile privind
comportamentul clientului, impresia pe care a facut-o consilierului.
La sfarsitul sedintei consilierul rezuma cele discutate (“Din cele discutate am inteles ca
problema Dumneavoastra este …”) si il asigura pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta sa
rezolve problema. Consilierul va sublinia faptul ca este vorba despre o colaborare, si nu de
rezolvarea problemelor in locul clientului. In final se stabileste data si ora urmatoarei
intalniri.

Urmatoarele sedinte incep cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc in

intervalul dintre sedinte. Daca clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de
terapeut, va explica cum a reusit sa le indeplineasca. Se precizeaza obiectivul sedintei si sunt
discutate problemele respective. Modul concret in care procedeaza consilierul depinde de
orientarea sa teoretica (analitica, behaviorista, nondirectiva etc.).

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relatii intre consilier si un grup ai caror membrii
au o problema comuna. In asistenta sociala se formeaza numeroase tipuri de grupuri, in
functie de scopul urmarit: grupuri de suport si de autoajutorare (de ex. Asociatia Alcoolicilor
Anonimi, Asociatia Anti-SIDA), grupuri terapeutice, de socializare, recreative, educative si de
formare a abilitatilor, pentru rezolvarea de probleme, grupuri de „intalnire” etc. Activitatea
de grup are numeroase functii: in cadrul grupului participantii invata sa-si exprime verbal si
nonverbal problemele, constientizeaza ca si altii au greutati asemanatoare cu ale lor, isi
formeaza deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora
etc.

Participantii la sedintele de grup vor fi selectati de consilier in functie de diferite

criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comuna a participantilor (cautarea
unui loc de munca, violenta domestica, abandonul scolar etc.), dar pot fi luate in considerare
si alte criterii: sexul, varsta etc.

Numarul participantilor la sedintele de grup nu trebuie sa fie nici prea mic (in acest caz
se discuta putin, temele discutate se repeta, in grup apar putine idei importante pentru
problema discutata), dar nici prea mare (grupul va avea tendinta de a se diviza in grupuri mai
mici). Se considera ca numarul optim de participanti este de 6 – 8, fara a lua in considerare
terapeutul, eventualii coterapeuti si observatori.

In functie de modul in care clientii participa la activitati, grupul poate fi inchis, deschis
sau semi-deschis. Un grup este inchis daca la toate sedintele participa aceleasi persoane.
Grupul este deschis daca in timp unii participanti parasesc grupul si vin noi participanti, in asa
fel incat la incheierea activitatii nici unul dintre cei care au participat la primele sedinte nu
mai face parte din grup. In practica cel mai frecvent se formeaza grupuri semi-deschise in
care exista participanti constanti, care iau parte la aproape toate sedintele, si pe langa ei
exista si persoane care vin doar la cateva sedinte.

Sedintele in general sunt organizate saptamanal. Daca problemele clientilor sunt

grave, urgente, si ei au posibilitatea de a se intalni mai frecvent, pot fi organizate si 2 – 4
sedinte pe saptamana.

Durata sedintelor este de 50 – 60 minute. Daca grupul se intruneste mai rar, durata poate sa
creasca pana la 90 de minute. Durata sedintei trebuie sa fie precizata de la inceput si aceasta
durata trebuie sa fie respectata. Se recomanda ca aceasta durata sa nu fie depasita pentru ca
participantii sa se simta putin “presati de timp” si sa se concentreze asupra problemelor
importante.

Incaperea in care se desfasoara sedinta trebuie sa fie linistita si placuta. Participantii vor fi
asezati pe scaune in cerc sau semicerc, apropiati unii de altii, ca sa aiba posibilitatea de a se
percepe reciproc si de a interactiona in mod direct.

La prima sedinta, dupa ce se fac prezentarile, consilierul da cateva explicatii privind

activitatea care se va desfasura. Vom da un exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig,
dupa Ionescu, 1973): “Grupa noastra se va intalni in fiecare saptamana. Vom incerca sa ne
cunoastem reciproc, dar mai ales sa ne ajutam reciproc, sa ne rezolvam in comun
problemele. Cei mai multi dintre cei adunati aici aveti dificultati, care pot fi discutate in grup,
si cu grupul. Fiecare dintre dv. Sa se simta liber in a discuta ceea ce-l preocupa…. Cu cat veti fi
mai deschisi si mai sinceri, cu atat grupa va va putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. Sa
nu se simta obligat sa spuna ceva. De multe ori se pot invata lucruri importante si prin tacere
si ascultarea a ceea ce vorbesc altii”.

Prima parte a fiecarei sedinte este consacrata “incalzirii”, adica unei discutii cu
caracter introductiv. In continuare se precizeaza tema sedintei, obiectivele urmarite, si se
desfasoara sedinta propriu-zisa. Modul in care se desfasoara activitatea in grup, interventiile
consilierului, tehnicile utilizate depind de conceptiile teoretice ale consilierului.

Unii terapeuti abordeaza problemele din punctul de vedere al psihanalizei. In aceste cazuri
regula de baza a activitatii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta
din punct de vedere psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relatiile
afective care se stabilesc intre membrii grupului, ca fiind expresii ale unor identificari si ale
transferului (Vianu, 1975, p. 125). Identificarea se produce atunci cand unui participant i se
pare ca un alt membru al grupului ii aminteste de o persoana pe care el a cunoscut-o bine.
Transferul se realizeaza atunci cand fata de acest membru al grupului are sentimente
asemanatoare cu cele pe care le-a avut fata de aceasta persoana cunoscuta. De exemplu, un
tanar poate deveni agresiv fata de un membru mai in varsta al grupului deoarece il identifica
cu propriul tata cu care a avut multe conflicte.
Activitatea de grup este cu atat mai eficienta, cu cat se produc mai multe identificari si
transferuri. In acest caz membrii grupului se exprima mai spontan, isi exteriorizeaza mai
intens starile afective si se produce catharzisul afectiv.

In timpul sedintei consilierul are rol de moderator. El incurajeaza participantii sa isi exprime
parerile, dar nu isi sustine decat in cazuri exceptionale propria parere. Rolul sau este de a
orienta in mod discret discutiile in asa fel incat participantii singuri sa gaseasca raspunsuri la
problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului sa gaseasca aceste raspunsuri
prin modul in care formuleaza intrebarile, prin sublinierea anumitor raspunsuri prin mijloace
verbale si mai ales nonverbale, prin modul in care sintetizeaza parerile exprimate de membrii
grupului.

Consilierul va interveni si isi va folosi (cu diplomatie) autoritatea daca unii membri ai grupului
transforma dezbaterea intr-un monolog, vor sa isi impuna punctul de vedere, sunt ironici sau
agresivi cu alti participanti etc.

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

 Jocul de rol1 este o tehnica terapeutica folosita de consilieri si psihoterapeuti. Aceeasi
tehnica este utilizata si de catre cadrele didactice, ca metoda de invatamant. Jocul de rol isi
are originea in psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a nascut in 1889 la Bucuresti, dar a trait si a lucrat in Austria si SUA. Grupul
psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tanara actrita, casatorita cu putin timp in
urma. Ea a vorbit despre niste neintelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale
intre ea si sotul ei. Moreno a avut ideea sa o puna sa isi joace rolul, iar un alt participant la
psihoterapie a jucat rolul sotului. Rezultatul a fost surprinzator: tanara si-a schimbat
comportamentul si viata sa familiala s-a imbunatatit. In acest fel a ajuns Moreno la
inventarea psihodramei (dupa Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic, psihodrama) este folosit de psihoterapeuti si consilieri ca

o tehnica terapeutica in combinatie cu celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natura
psihanalitica, reformularea, reflectarea rogersiana etc.). Aceasta tehnica se poate integra in
diferite strategii terapeutice (analitice, non-directive, comportamentale etc.).

Psihodrama poate fi utilizata in sedinte de consiliere individuale sau de grup. In cadrul

sedintelor individuale, in timp ce consilierul discuta cu clientul, poate identifica probleme
care pot fi mai bine analizate si intelese daca sunt jucate. Clientul este rugat sa isi joace
propriul rol, iar consilierul interpreteaza persoana cu care interactioneaza clientul (ego-ul
auxiliar). Uneori se pot realiza si inversari de rol: consilierul joaca rolul clientului, iar clientul
interpreteaza ego-ul auxiliar.

Sedintele de grup in general incep printr-o perioada de incalzire, in care participantii discuta
liber. Cand terapeutul considera ca discutia a atins un punct interesant, el propune ca
aceasta problema sa fie jucata. Sunt si cazuri in care consilierul propune o tema care i se pare
a fi importanta pentru membrii grupului, si aceasta este interpretata.

Jocul de rol este o tehnica solicitanta pentru terapeut, dar in acelasi timp reprezinta si
o provocare. Cel care organizeaza astfel de activitati trebuie sa dea dovada de creativitate,
empatie, capacitatea de a actiona repede si cu discernamant.

Terapeutul este cel care decide daca problema unui anumit client poate fi jucata. Dupa ce a
luat decizia de a dramatiza o problema, el trebuie sa ia alte hotarari importante:

- Sa defineasca (sa formuleze) cat mai clar problema;

- Sa structureze situatia problematica si sa stabileasca ce aspecte vor fi puse in

evidenta si care vor fi lasate in umbra;
- Sa stabileasca cine va interpreta rolurile. Terapeutul indica clientilor ce rol vor juca,
dar nu le da indicatii privind ce sa spuna sau ce sa faca, pentru ca scopul psihodramei
este tocmai acela ca fiecare participant sa fie cat mai spontan si sa interpreteze rolul in
functie de personalitatea sa.

Atunci cand „repartizeaza” rolurile, terapeutul trebuie sa aiba in vedere insusirile de

personalitate ale clientilor (gradul lor de anxietate, inhibitie) si sa decida daca este bine sau
nu sa ii supuna stresului reprezentat de interpretarea unui rol in fata celorlalti clienti.

O problema frecvent intalnita este rezistenta pacientului. El poate sa refuze sa joace, sau
poate juca atat de neadecvat, incat scopul sa nu fie atins. Rezistenta se poate datora
inhibitiilor de origine sociala: clientul nu doreste sa isi prezinte deschis problemele in fata
unui public, chiar daca acest public este format din alti clienti cu probleme relativ
asemanatoare cu ale sale. Exista si rezistente inconstiente care tin de mecanismele de
aparare ale Eului. Terapeutul trebuie sa analizeze aceste rezistente si sa incerce sa le inlature.

Terapeutul trebuie sa aiba calitati de lider: sa stie sa conduca activitatea, dar in acelasi timp
sa dea dovada de tact. Trebuie sa permita clientilor sa-si manifeste creativitatea, dar sa aiba
grija sa nu scape din mana situatia si activitatea sa nu devina haotica.

In cadrul jocului dramatic exista doua tipuri de roluri: eroul (protagonistul) si ego-ul
auxiliar.

Eroul este cel care prezinta o problema care poate fi interpretata in cadrul sedintei.
Terapeutul, pe baza experientei sale considera ca prin “jucarea” acestei probleme clientul, si
poate si alti clienti cu probleme oarecum asemanatoare, pot fi ajutati. In cele mai multe
cazuri eroul interpreteaza propriul sau rol.

Ego-ul auxiliar este interpretat de terapeut, coterapeut, sau de alti clienti care participa la
sedinta. Acestia interpreteaza rolul unor persoane reale care interactioneaza cu eroul (sotul /
sotia eroului, copiii lui, seful sau etc.) sau roluri care se refera la gandurile, sentimentele
eroului (un personaj dintr-un vis al eroului, vocea constiintei sale etc.). Bineinteles va exista o
diferenta intre modul in care isi interpreteaza rolul acest ego auxiliar si realitatea, asa cum
este ea perceputa de erou. Dupa terminarea jocului eroul va vorbi despre aceste diferente, si
aceste discutii contribuie la mai buna intelegere / autointelegere a clientului – erou (Vianu,
1975, p. 138).

Ne putem pune intrebarea daca un client castiga ceva sau nu din interpretarea unui rol care
nu este al lui insusi. Clientul care joaca un ego auxiliar este obligat sa isi paraseasca pentru
moment propriile probleme si sa se implice in problemele unei alte persoane. Interpretand
rolul unei alte persoane se imbunatatesc abilitatile sociale, se dezvolta capacitatea empatica,
clientul isi da seama ca si altii au probleme, nu numai el, si uneori constata ca problemele
altora seamana cu problemele sale. El este de asemenea “obligat” sa ofere „eroului” ajutorul
sau, ca si cum ar fi si el insusi un terapeut. A oferi ajutor altora are intotdeauna efecte
favorabile: creste increderea in sine, se formeaza o imagine de sine pozitiva.
 Exista mai multe variante ale jocului de rol:

1. Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisa): persoana se joaca pe sine insasi (isi joaca
propriul rol). Exista mai multe posibilitati:

- A (A) * B (B): A si B se joaca pe ei insisi, ca in cazul unui cuplu marital care prezinta o
scena din viata lor;

- A (A) * C (B): C joaca rolul lui B;

- Uneori sunt mai multi participanti: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H (E) – A si B se joaca
pe ei insisi, copiii simbolizati prin C, D si E sunt jucati de F, G si H.

2. Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se opune B este
interpretat de D. A se vede pe sine insusi si isi da seama care sunt comportamentele
neadecvate care ii ingreuneaza adaptarea sociala.

3. Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) – A, eroul, il joaca pe B, cel care i se opune in viata
reala, iar C il joaca pe A. In acest fel A este pus in situatia “adversarului” sau si in acelasi
timp se observa pe sine, jucat de C. Acest mod de interpretare il ajuta pe A sa se vada pe
sine insusi cu ochii altora si invata sa se puna in situatia altuia.

De exemplu, un tanar delicvent pus sa joace rolul mamei unui delicvent, incepe sa inteleaga
sentimentele mamelor in general, si ale mamei sale in mod special.

4. Tehnica alter ego-ului este o tehnica dificila ce presupune prezenta unui asistent cu
experienta. Se porneste de la modelul A (A) * C (B), dupa care intra in scena D care
devine B’, alter ego-ul lui B. D spune ceea ce crede ca reprezinta gandurile ascunse ale lui
B. In acest fel A il intelege mai bine pe B.

In timpul desfasurarii jocului de rol terapeutul observa cu atentie modul in care se

comporta “actorii”, cu scopul de a-i cunoaste si a-i intelege cat mai bine.

Dupa desfasurarea jocului de rol urmeaza comentarea si interpretarea activitatii. Participantii

isi spun parerile despre ei insisi, despre cum s-au simtit interpretand rolul, cum cred ca ar
trebui sa se comporte in situatii reale de acelasi tip. Se discuta despre personaje, despre
modul in care interactioneaza acestia, problemele lor de relationare, se dau sugestii pentru
imbunatatirea abilitatilor de relationare.
Uneori sedinta este inregistrata si apoi inregistrarea este vizionata de catre client si terapeut.
In acest fel clientul isi poate analiza mai obiectiv comportamentul si poate intelege cauzele
problemelor sale.

Dupa cum rezulta din cele prezentate, in psihoterapie si consiliere tehnica jocului dramatic
are mai multe functii:

- Psihodiagnoza: observand modul in care o persoana interpreteaza un rol intr-o

situatie care seamana cu o situatie reala, terapeutul reuseste sa ii inteleaga mai bine
parerile, sentimentele, motivatiile, comportamentele.

- Imbunatatirea autocunoasterii: cel care interpreteaza un rol, dar si “spectatorii” isi

constientizeaza sentimentele, motivatiile, inteleg cauzele care duc la dificultati in
stabilirea relatiilor interpersonale.

- Insusirea unor comportamente adaptative. Cel care interpreteaza un rol invata sa-si
exprime in mod adecvat dorintele, sentimentele, invata sa se controleze mai eficient.
Terapeutul sau unii membri ai grupului pot prezenta in fata grupului unele modele
comportamentale. Ei demonstreaza comportamentele dezirabile in anumite situatii,
contribuind astfel la dezvoltarea unor deprinderi de viata (life skills). De exemplu, se
poate demonstra modul in care trebuie sa se comporte cel care se prezinta la un interviu
de angajare, modul in care se poate / nu este indicat sa se discute cu un sef sau cu colegii
de munca etc.

- Jocul de rol poate determina modificari importante de personalitate si de

comportament. Aceste modificari se datoreaza insight1-ului care se produce in timpul
interpretarii unui rol, cat si datorita relatiilor complexe dintre conceptia despre sine si
comportament.

In timp ce interpreteaza un rol (sau observandu-i pe altii care ii interpreteaza rolul),

clientulpoate trai insight referitor la problema sa: el intelege brusc de ce se comporta
neadecvat in anumite situatii.

De ex. Cel care nu are curajul sa isi spuna parerea in prezenta anumitor persoane poate
realiza ca se simte si se comporta in mod analog cu modul in care se comporta in prezenta
parintilor sai care erau exagerat de autoritari.

Mama care isi neglijeaza copilul poate ca isi da seama ca procedeaza in acest fel pentru ca si
ea a fost neglijata in copilarie.

Interpretand un nou rol, clientul isi insuseste un nou model comportamental, ceea ce de
multe ori este premisa unor modificari mai ample de personalitate. Aceste modificari se
produc datorita relatiilor dintre conceptia de sine si comportament. Intre conceptia despre
sine a subiectului si comportamentul sau exista o relatie stransa. De exemplu, daca cineva se
considera timid, in relatiile interpersonale va da dovada de anxietate, neincredere in sine.
Daca conceptia despre sine se modifica, se modifica si comportamentul. Dar ce se intampla
cu conceptia de sine daca prima data se modifica comportamentul? Daca cineva are un
comportament care nu corespunde cu conceptia sa despre sine, va trai o stare de disconfort,
numita disonanta cognitiva (concept utilizat de Festinger). Pentru a inlatura aceasta stare de
disconfort, el va cauta explicatii pentru comportamentul sau neobisnuit. Explicatiile vor
deveni un nou element al conceptiei de sine, si acest nou element va influenta
comportamentul. Astfel schimbarile pe plan comportamental sunt urmate de schimbari
emotionale si intelectuale.

Festinger, impreuna cu mai multi psihologi sociali, a scris o carte („Cand o profetie nu se
realizeaza”) pe baza observatiilor efectuate intr-un grup care astepta sosirea sfarsitului lumii.
Cercetatorii doreau sa afle cum vor reactiona membrii grupului in momentul in care isi vor da
seama ca profetia nu se realizeaza. Unii, mai ales cei care fiind singuri erau lipsiti de suportul
grupului, au renuntat la credintele anterioare. La altii dimpotriva, credinta in realitatea
amenintarii a crescut si au cautat noi argumente care sa fie in concordanta cu aceasta
credinta (Doise, Deschamp, Mugny, Psihologie sociala experimentala, p. 205). Cercetatorii au
observat deci, ca uneori o credinta contrazisa de alte informatii devine mai puternica.

Noi avem tendinta de a valoriza consistenta. Daca perceptiile, informatiile, ideile, atitudinile
se afla in conflict, ne simtim neplacut si ne simtim motivati sa reducem anxietatea produsa
de aceasta discordanta.

Disonanta cognitiva reprezinta starea de tensiune pe care o simtim atunci cand avem doua
cognitii (ganduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. Gandul “Eu sunt fumator” este in
contradictie cu informatia: “fumatul produce cancer”). Disonanta cognitiva poate fi redusa
sau eliminata in mai multe moduri: una sau ambele cognitii pot fi modificate pentru a deveni
mai consonante, pot fi adaugate noi cognitii intre ele, pentru a micsora distanta dintre ele,
poate fi redusa importanta cognitiei, poate fi negata legatura dintre cele doua cognitii.

Disonanta cognitiva se poate afla la baza schimbarii unor atitudini, comportamente.

3. Terapia centrata pe persoana

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe persoana

d. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si contraindicatiile terapiei centrate pe

persoana

e. Terapia centrata pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel si invatamantul modern, se bazeaza in mare

masura pe conceptiile psihologiei umaniste. Psihologia umanista este un curent al psihologiei
care s-a format in SUA ca o reactie la tendintele reductioniste (de exemplu, de a explica toate
caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umanisti si-au propus sa studieze
caracteristicile complexe ale naturii umane si mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat
cercetari privind motivatiile, aspiratiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Schiopu, 1997,
p. 554). Doi dintre cei mai importanti reprezentanti ai acestui curent au fost C. Rogers si A. H.
Maslow.

Conceptia lui C. Rogers privind psihoterapia si consilierea este strans legata de teoria sa
despre personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experientei dobandite ca
psihoterapeut.

Pentru Rogers, doua notiuni fundamentale pentru intelegerea personalitatii sunt „sinele” si
„sinele ideal” (dupa Hayes, Orrell, 1997, p. 210).

Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, parerile pe care o persoana le are despre
propria persoana (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Aceasta imagine ne
influenteaza atat comportamentul, cat si modul in care intelegem si interpretam lumea (daca
o persoana se considera foarte inteligenta, se comporta altfel decat daca s-ar considera mai
putin inteligenta). Sinele nu reflecta in mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai
putin inteligenta si poate avea esecuri din cauza aceasta, desi in realitate poate ca este foarte
inteligenta, dar abordeaza problemele fara incredere in sine.

Sinele ideal este imaginea despre cum dorim sa parem / sa devenim. Daca sinele ideal
se deosebeste foarte mult de sinele real, persoana devine nemultumita de sine, anxioasa,
nefericita.
Rogers considera ca personalitatea este un fel de “masca” pe care o folosim in relatiile cu
alte persoane. Este important ca aceasta masca sa fie similara cu sinele real, adica omul sa fie
autentic.

In centrul teoriei despre personalitate elaborata de Rogers se afla ideea ca fiecare persoana
are doua trebuinte fundamentale: trebuinta de a fi pretuita si trebuinta de autoactualizare.

- Necesitatea de a fi pretuita de alte persoane. Pretuirea se poate manifesta prin

dragoste, afectiune, apreciere, respect. In general un om este pretuit de cei din jur daca
are anumite calitati si comportamente (ii ajuta, ii intelege pe cei din jur etc.), deci
pretuirea este legata de anumite conditii. Fiecare persoana stie care sunt
comportamentele prin care poate sa obtina pretuirea celorlalti. Aceste comportamente
sunt numite conditii de valorare. Dar, pentru ca cineva sa se dezvolte si sa-si valorifice la
maxim potentialitatile, aceasta pretuire conditionata nu este suficienta. El are nevoie de
pretuirea neconditionata a catorva persoane care tin la el indiferent de reusitele sau
esecurile sale, indiferent de comportamentul sau. Fiecare om trebuie sa stie ca exista
cateva persoane (parintii, fratii, sotul / sotia, copiii) care tin la el, il inteleg, il apara, il
ajuta in orice situatie. Aceste persoane ofera un sprijin pe care se poate baza oricand,
chiar si in situatia in care face greseli. Aceasta convingere ii da siguranta de care are
nevoie pentru a face incercari si pentru a progresa.

Unii parinti fac greseala de a conditiona tot timpul afectiunea, dragostea lor de
comportamentul copilului. (“daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”). Acesti copii devin
foarte preocupati de efectele comportamentelor lor asupra parintilor. Ei nu au curajul sa faca
incercari, pentru ca le este teama ca in caz de esec ar putea sa piarda afectiunea parintilor.
Din aceasta cauza ei nu vor reusi sa progreseze.

- Trebuinta innascuta de autoactualizare (autorealizare), adica de a-si valorifica

potentialitatile si de a se dezvolta. Fiecare individ are tendinta innascuta de a-si dezvolta
capacitatile la nivel optim, daca este plasat in conditii optime. Toate experientele de viata
sunt evaluate prin prisma nevoii de autoactualizare. Experientele de viata care ajuta
dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care ingreuneaza sau impiedica
autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplacute.

Uneori nevoia de pretuire interfereaza cu trebuinta de autoactualizare. Daca o persoana nu

se simte pretuita (adica se considera ignorata, nerespectata, daca are impresia ca cei din jur
nu ii inteleg si nu ii accepta sentimentele, opiniile), ea va avea o stima de sine scazuta, o
imagine de sine negativa. Pentru a obtine aprobarea, pretuirea celor din jur, aceasta
persoana va incerca sa isi reprime unele sentimente, opinii si va adopta unele
comportamente care sunt dezirabile in grupul din care face parte, dar care sunt opuse
comportamentului prin care si-ar putea satisface trebuinta de autorealizare. Altfel spus,
aceasta persoana, pentru a face pe placul altora, renunta sa fie autentica (devine
incongruenta[1]). In aceasta situatie ea isi simte amenintata posibilitatea de autoactualizare,
simte ca nu exista o concordanta intre actiunile si valorile sale, ceea ce determina sentimente
de frustrare, nemultumire, depresie, anxietate.
De exemplu, un copil foarte inteligent doreste sa fie apreciat pentru ca intelege cu usurinta
lectiile si are rezultate scolare bune. Dar, in unele clase, colegii mai putin dotati ii apreciaza
doar pe cei care se opun profesorilor, chiulesc, fumeaza, consuma alcool etc. Acesti copii ii
considera „tocilari” pe elevii buni. Din aceasta cauza unii elevi foarte inteligenti renunta sa
invete si preiau comportamentele colegilor de clasa, pentru a obtine pretuirea lor. Ei nu se
afirma prin calitatile lor intelectuale (nu isi actualizeaza aceste calitati), dar probabil se vor
simti nemultumiti, frustrati.

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana (obiective, relatia consilier – client)

Carl Rogers si-a dezvoltat metoda psihoterapeutica incepand cu anul 1940, ca o reactie fata
de psihanaliza. Terapia elaborata de Rogers (care, asa cum am aratat, sta la baza activitatii de
consiliere) initial a fost numita terapie nondirectiva, deoarece rolul terapeutului era cel de a
incuraja si a asculta clientul (si nu de a-l directiona, de a-i da sfaturi, de a realiza interpretari).
Intr-o etapa ulterioara s-a folosit sintagma terapie centrata pe client, deoarece Rogers
atribuia clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare si maturizare. In ultima
etapa a dezvoltarii teoriei sale, Rogers foloseste expresia terapie centrata pe persoana si
recomanda o mai mare implicare terapeutului in procesul de consiliere.

Consilierea / psihoterapia centrata pe persoana se deosebeste de alte metode de

consiliere / psihoterapie prin urmatoarele:

- Are un scop diferit de al altor terapii: este centrata asupra individului si nu asupra
problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta sa se
maturizeze, sa se dezvolte si sa se adapteze mai bine la mediul in care traieste.

- Accentul cade pe aspectul afectiv (emotional) al situatiei, nu pe aspectul intelectual

deoarece, dupa cum arata Rogers, cele mai multe probleme nu se datoreaza faptului ca
omului ii lipsesc informatiile, ci modului in care reactioneaza afectiv cand apar
problemele.

- Accentul se pune pe situatia actuala si nu pe trecutul individului. Cunoasterea

trecutului ne poate ajuta sa intelegem cauzele problemei, dar cunoasterea cauzelor nu
este necesara pentru atingerea obiectivelor terapiei.

- Terapeutul porneste de la premisa ca fiecare om este expert in propria sa problema.

Clientul isi cunoaste cel mai bine situatia, el trebuie ajutat sa descopere singur
modalitatile in care isi poate rezolva problemele. Aceasta este una dintre cele mai
importante deosebiri intre terapia centrata pe persoana si terapia de natura
psihanalitica. Psihanalistul considera ca el intelege mai bine / mai profund problema
pacientului decat pacientul insusi, pentru ca problemele au cauze care provin din
inconstient. Din aceasta cauza psihanalistul, pornind de la informatiile obtinute de la
 pacient, propune interpretari privind cauzele inconstiente ale problemelor, iar pacientul
trebuie sa accepte aceste interpretari.

In conceptia lui Rogers, principalele obiective ale consilierii centrate pe persoana sunt:
actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltarii si maturizarii sale. Pentru a fi atinse
aceste obiective, terapeutul nu trebuie sa incerce sa-l modifice pe client. El trebuie sa ofere
un mediu plin de caldura, in care clientul se simte inteles, acceptat, pretuit. In acest mediu
clientul reuseste sa se accepte pe sine si sa se manifeste intr-un mod autentic. Daca clientul
se accepta pe sine si isi formeaza o imagine de sine pozitiva, el va reusi sa isi actualizeze
posibilitatile si se va dezvolta.

Rogers considera ca, pentru a atinge aceste obiective, relatia dintre consilier si client trebuie
sa aiba trei caracteristici principale: congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia.

Congruenta.

La inceputul relatiei de consiliere clientul este intr-o stare de incongruenta, adica el nu este
autentic. Clientul nu se accepta pe sine, isi neaga propriile sentimente, ganduri (neaga de
exemplu ostilitatea sau furia fata de anumite persoane, pentru a nu risca sa piarda pretuirea
lor conditionata). Exista o diferenta intre Sinele real si Sinele ideal, pe care incearca sa il
prezinte celor din jur.

Terapeutul ofera clientului o relatie congruenta. Congruenta consilierului se manifesta prin

aceea ca el isi constientizeaza sentimentele si le exprima deschis, in cursul interactiunii sale
cu clientul. Consilierul isi comunica sentimentele intr-o maniera adecvata, adica fara sa
jigneasca, sa raneasca sau sa acuze clientul. In acelasi timp consilierul cere si clientului sa se
comporte autentic, sa fie sincer, sa isi exprime sentimentele.

Atentia pozitiva neconditionata.

Terapeutul acorda clientului o atentie pozitiva neconditionata. Clientul este acceptat,

valorizat (pretuit) in mod neconditionat. Terapeutul nu accepta numai anumite sentimente,
opinii, comportamente ale clientului si le respinge pe celelalte, ci accepta clientul asa cum
este el, cu toate calitatile si defectele sale. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face
evaluari, nu formuleaza judecati de valoare la adresa clientului.

Empatia.

Terapeutul retraieste experientele clientului intr-o maniera empatica. Intelegerea empatica

inseamna a intelege sentimentele, gandurile unei alte persoane ”ca si cum ai fi cealalta
persoana, dar fara a pierde conditia de ca si cum” (Rogers, dupa Dafinoiu, 2005, p. 89). Un
consilier empatic reuseste sa intre in universul interior al clientului, sa perceapa realitatea
din punctul lui de vedere si sa returneze clientului experientele astfel receptate Returnarea
experientelor se realizeaza prin reformularea cuvintelor clientului si reflectarea
sentimentelor sale (tehnici care vor fi descrise in urmatorul subcapitol).

Congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia ajuta clientul sa isi inteleaga mai bine
comportamentul, sentimentele, sa se autoaccepte si sa se dezvolte, sa se maturizeze, sa se
autoactualizeze.

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe persoana (comportamentul

participativ si ascultarea activa)

Reusita consilierii depinde in foarte mare masura de abilitatea consilierului de a crea o relatie
interpersonala armonioasa, empatica cu clientul. Comunicarea consilier – client se realizeaza
atat verbal, cat si nonverbal (prin paralimbaj si metacomunicare). Cercetarile au aratat ca in
timpul unui discurs tinut in fata unui grup, 55% din impactul acestuia se datoreaza limbajului
corporal (postura, gesturi, contact vizual), 38% tonului vocii si doar 7% continutului verbal al
mesajului transmis (Mehrabian, Ferris, dupa Dafinoiu, 2005, p. 94). Adica, de cele mai multe
ori, felul in care vorbim este mai important decat ceea ce spunem.

Cele mai importante competente interpersonale ale consilierului, care asigura crearea unei
relatii armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ si ascultarea activa.

Comportamentul participativ

Comportamentul participativ indica implicarea efectiva a consilierului in relatia cu clientul si

interesul sau profund fata de problemele sale (Egan, dupa Dafinoiu, 2005, p. 94). Participarea
se exteriorizeaza prin orientarea fizica a consilierului catre client. Orientarea fizica spre
interlocutor se exprima prin distanta spatiala, pozitia spatiala, contactul corporal, postura,
gesturile, fata si mimica, privirea (contactul vizual).

Distanta spatiala dintre doua persoane care comunica exprima destul de bine distanta
psihologica dintre ele, dar trebuie sa se tina seama si de deosebirile de natura culturala, cat si
de personalitatea celor implicati in comunicare. Persoanele timide prefera sa isi tina
interlocutorul la o distanta mai mare.

Pozitia spatiala poate influenta comunicarea. Pozitia fata in fata poate sugera unora o relatie
de opozitie. Unii considera ca in timpul unei sedinte de consiliere este preferabila asezarea
intr-un unghi de 45 – 90 de grade. Aceasta asezare ofera mai mult confort, deoarece
contactul vizual se poate realiza optional.

Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel
incurajat sau asigurat de faptul ca este inteles. Dar atingerea poate avea si efecte negative,
pentru ca clientul poate avea impresia ca nu a fost respectat spatiul sau intim. De aceea
atingerea clientilor trebuie facuta cu prudenta.
Postura (pozitia corpului) este un foarte bun indicator al starii afective in care ne aflam.
Consilierul trebuie sa adopte o pozitie care sugereaza o atitudine deschisa, care sa stimuleze
contactul psihologic cu clientii sai. O astfel de pozitie este cea cu corpul aplecat putin in fata,
capul usor aplecat intr-o parte, postura relaxata.

Gesturile insotesc si completeaza cuvintele; intre cuvinte si gesturi in general exista o

concordanta. Discordanta dintre ele are efecte negative asupra comunicarii. Utilizarea
adecvata a gesturilor, si mai ales a miscarilor capului de catre consilier, il fac pe client sa se
simta ascultat si urmarit cu atentie.

Expresia faciala comunica numeroase mesaje privind starea afectiva, dorintele, parerile
noastre. Zambetul are o semnificatie foarte puternica: zambind parem prietenosi si ii
incurajam pe ceilalti sa comunice cu noi. Dar consilierul trebuie sa utilizeze zambetul cu
atentie: daca zambim prea mult in timp ce clientii vorbesc despre lucruri serioase, care ii
afecteaza, parem superficiali, lipsiti de empatie.

Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre
aprecierile noastre inconstiente despre alte persoane se bazeaza pe durata si tipul
contactului vizual pe care il avem cu acestea. Contactul vizual are 4 functii importante in
comunicare (Argyle, dupa Hayes si Orrell, 1997, p. 284):

- Reglarea fluxului conversatiei. Daca dorim sa initiem o conversatie cu cineva, ne

uitam la persoana respectiva, pentru “a-i prinde privirea”. Daca vrem sa spunem ceva,
asteptam pana cand apare o pauza si persoana care vorbeste se uita la noi. Atunci cand
dorim sa incheiem, ne uitam la interlocutorul nostru, sugerand ca acum este randul lui sa
spuna ceva.

In general cel care asculta isi priveste mai mult interlocutorul decat cel care vorbeste.

- Furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva
doreste sa fie aprobat, si aceasta nevoie de aprobare se exprima prin cautarea
contactului vizual. S-a observat ca persoanele care au o dorinta puternica de aprobare
stabilesc un contact vizual mai prelungit decat altele.

- Exprimarea emotiilor. Pozitia sprancenelor, frecventa cu care clipim, gradul de

incordare / relaxare a muschilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei
exprima sentimentele noastre. Pupila se dilata daca privim ceva sau pe cineva care ne
place.

- Informarea participantilor despre natura relatiei lor. Un contact vizual de scurta

durata poate semnala un interes scazut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o
atitudine negativa (de antipatie, nemultumire, suparare) fata de celalalt. O persoana care
vorbeste despre probleme personale importante, are tendinta de a privi rar spre
interlocutor. Un contact vizual prelungit poate deveni neplacut, daca cei care discuta nu
sunt in relatii foarte stranse. Privirea insistenta poate induce sentimente de disconfort,
ideea ca celalalt doreste sa ne controleze, sa ne evalueze, sa ne domine.
Atunci cand doua persoane sunt intr-o relatie empatica, ele adopta pozitii corporale
asemanatoare, fac gesturi asemanatoare, ritmul vorbirii si intensitatea vocii devin
asemanatoare. Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei relatii
armonioase, de incredere reciproca.

Consilierul trebuie sa stie sa descifreze semnalele nonverbale ale clientilor, pentru a-i
intelege cat mai bine. De asemenea el trebuie sa controleze modul in care utilizeaza aceste
semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i incuraja pe clienti. De exemplu, daca clientul
este tensionat, sta crispat pe marginea scaunului, cu bratele incrucisate, picioarele stranse
sau asezate unul peste celalalt, putem incerca sa adoptam la inceput si noi o pozitie
asemanatoare. Dupa ce am stabilit o relatie psihologica mai buna, putem sa ne schimbam
pozitia corpului, sa luam o pozitie mai relaxata, si probabil clientul ne va urma in mod
inconstient, se va relaxa si el.

Ascultarea activa

Prin tehnicile ascultarii active consilierul semnalizeaza clientului faptul ca a fost atent si a
inteles mesajele sale care au fost emise verbal si / sau nonverbal. Ascultarea activa poate fi
exprimata prin reformularea celor spuse de client si prin reflectarea sentimentelor sale.
Reformularea ofera clientului un feedback privind semnificatia mesajului, iar reflectarea
sentimentelor ofera un feedback privind continutul afectiv explicit sau implicit al acestuia.

a. Reformularea

A reformula inseamna a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul. R. Mucchielli (dupa
Dafinoiu, 2005, p. 102), analizand reformularea asa cum este ea privita de Rogers, pune in
evidenta trei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca
inversare a raportului figura – fond si reformularea – clarificare.

1. Reformularea – reflectare reia o secventa importanta a discursului clientului,

sau ultimele sale cuvinte, care sunt urmate de o pauza mai lunga. In acest fel
sunt puse in evidenta ideile importante si se face o invitatie la continuarea
discursului. Reformularea – reflectare se poate realiza in mai multe moduri:

- Raspunsul – ecou, cand sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea
frecventa a acestei reformulari poate crea clientului impresia ca terapeutul nu depune
efortul necesar pentru a-l intelege.

- Reformularea prin utilizarea unor alti termeni echivalenti cu termenii utilizati de

client. Consilierul foloseste expresii de genul: vreti sa spuneti ca…, cu alte cuvinte…, dupa
 parerea dumneavoastra…. Etc. Este un procedeu mai eficient decat raspunsul – ecou,
pentru ca terapeutul dovedeste faptul ca a fost atent si a incercat sa inteleaga clientul.

- Reformularea rezumat pune in evidenta aspectele esentiale ale mesajului clientului.

Este important ca terapeutul sa rezume numai ce a spus clientul, si sa evite interpretarile
sau evaluarile cu caracter moral.

2. Reformularea ca inversare a raportului figura – fond: clientul spune ceva, iar

consilierul reia aceeasi idee, dar dintr-un alt punct de vedere (de ex. Un elev
afirma: sunt cel mai slab din clasa. Consilierul reformuleaza: vrei sa spui ca toti
colegii tai sunt mai buni decat tine. In prima afirmatie accentul cade pe elev, in a
doua pe colegii de clasa). Aplicarea acestui procedeu poate ajuta clientul sa
constientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care pana atunci nu le-a
inteles prea bine. Acest procedeu poate determina aparitia unor stari afective
intense, din aceasta cauza metoda trebuie utilizata cu prudenta.

3. Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuseste sa se exprime prea

clar, el isi prezinta problemele intr-un mod imprecis, confuz, neorganizat.
Consilierul reformuleaza mesajul si ii spune clientului cum a inteles el problema
despre care se discuta.

b. Reflectarea sentimentelor

Reflectarea sentimentelor se realizeaza printr-o repetare sau o reformulare a

afirmatiilor clientului, care pune accentul pe sentimentele acestuia.

Ne putem intreba de unde stie terapeutul ce sentimente traieste clientul? Hill si

O’Brien (dupa Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) mentioneaza patru surse ale identificarii
sentimentelor care vor fi reflectate:

1. Exprimarea directa a sentimentelor de catre client. Deseori clientii sunt

constienti de sentimentele lor si le exprima verbal. De exemplu, un adolescent
poate spune: am fost foarte suparat pe tatal meu pentru ca…. Consilierul poate
reflecta aceste sentimente utilizand un alt cuvant, care i se pare potrivit in
functie de context (daca inteleg bine, ai fost nemultumit pentru ca tatal tau….).
Sinonimele nu sunt perfecte. Prin aceasta reflectare consilierul isi incurajeaza
clientul sa se gandeasca la sentimentele sale si sa precizeze / sa constientizeze
mai bine sentimentele sale.

2. Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile clientului

ne pot informa despre starea sa afectiva. Reflectarea se va realiza sub forma
ipotetica (Cred ca acum va simtiti).
 3. Prezentarea verbala a unor evenimente de viata, fara referire la sentimentele
pe care le-a determinat acest eveniment. Clientul povesteste ce i s-a intamplat,
dar nu vorbeste despre sentimentele sale. Consilierul, pe baza cunostintelor sale
si a experientei sale de viata, isi poate da seama ce stari afective a trait clientul in
timp ce a trait acele evenimente. Consilierul va verbaliza aceste stari afective, dar
sub forma ipotetica (cred ca in aceasta situatie te-ai simtit…), deoarece nu poate
fi sigur de faptul ca clientul a reactionat afectiv asa cum presupune el. Clientul
poate accepta sau nega aceasta presupunere.

4. Proiectarea sentimentelor consilierului. Chiar daca terapeutul nu a trait

evenimente de viata asemanatoare cu cele prezentate de client, el isi poate da
seama de sentimentele clientului pe baza capacitatii sale empatice. Terapeutul
se identifica cu clientul pe plan mental, se proiecteaza in situatia acestuia si isi da
seama de starile afective traite de acesta. Consilierul trebuie sa fie prudent cand
apeleaza la aceasta metoda, deoarece ar fi posibil ca el sa resimta situatia altfel
decat clientul sau.

Reformularea si reflectarea sentimentelor au numeroase functii:

- Crearea unei relatii pozitive intre client si consilier.

- Consilierul care reformuleaza / reflecta corect continutul mesajului si sentimentele

clientului da dovada de ascultare activa. El demonstreaza ca este implicat activ in relatia
terapeutica, il asculta si il intelege pe client.

- Daca clientul se recunoaste in reformularea / reflectarea realizata de terapeut, el are

sentimentul ca este ascultat si inteles. In aceasta situatie el se va angaja si mai activ in
relatia terapeutica.

- Daca clientul este de acord cu reformularea si cu reflectarea sentimentelor,

consilierul isi da seama ca l-a inteles bine. Consilierul poate considera ca a reformulat /
reflectat corect numai daca reformularea este acceptata de client deoarece, dupa cum
arata Rogers, fiecare om este expert in propria problema.

- Modelarea exprimarii sentimentelor: exprimand sentimentele clientului, consilierul ii

ofera un model privind modul in care se poate realiza exteriorizarea, verbalizarea starilor
afective.

- Constientizarea si “normalizarea” sentimentelor clientului: multi oameni nu reusesc

sa-si constientizeze sentimentele pe care le traiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze,
greu de definit, contradictorii, ambivalente. Prin exprimarea lor de catre consilier,
clientul le intelege mai bine, le constientizeaza, le accepta, si aceasta reprezinta un pas
important spre dezvoltarea capacitatii de a le controla. In acelasi timp clientul isi da
 seama de faptul ca a trai un sentiment intr-o anumita situatie este ceva normal, nu
trebuie sa isi faca griji sau sa se simta vinovat pentru ca are acele sentimente.

- Stimularea autocunoasterii afective: receptand reflectarea sentimentelor de catre

consilier, clientul se simte stimulat sa se gandeasca mai mult la propriile stari emotionale
si astfel progreseaza pe calea autocunoasterii.

- Crearea unui climat securizant: vorbind despre sentimente, consilierul arata ca el

cunoaste bine aceste sentimente, si sugereaza faptul ca el il respecta pe client chiar daca
are asemenea sentimente. Clientul isi da seama ca sentimentele (chiar si cele pe care el
le considera a fi “rusinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate in prezenta consilierului.
El se simte deci in securitate in prezenta consilierului si se simte acceptat in mod
neconditionat.

Reformularea si reflectarea sentimentelor sunt doua procedee centrale ale consilierii

centrate pe client. Ele au efecte benefice asupra clientului numai daca sunt utilizate corect.
Atunci cand terapeutul reformuleaza cele spuse de client / reflecta sentimentele, este
important ca el sa nu interpreteze cele spuse de client, sa nu caute cauzele ascunse ale
comportamentului sau, sa nu il critice, sa nu il evalueze moral. Consilierul accepta clientul asa
cum este el, dovedind prin aceasta increderea sa in client, in capacitatea sa de a se
autocunoaste, de a se intelege, de a gasi raspunsuri la propriile sale probleme.

Utilizand aceste procedee intr-un climat de acceptare neconditionata a clientului, consilierul

exercita o influenta numita facilitare. Clientul se intelege tot mai bine, se autoaccepta
(pentru ca este acceptat si de consilier) si toate acestea faciliteaza (usureaza, ajuta) evolutia
sa. Evoluand, maturizandu-se, clientul va reusi sa isi rezolve problemele in mod independent.

c. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si contraindicatiile terapiei centrate pe

persoana

Rogers (dupa Dafinoiu, 2005, p. 91) considera ca procesul terapeutic are mai multe etape:

1. Clientul vine si cere ajutor. Clientul ia in mod independent decizia de a apela la

consilier, el este deci responsabil de aceasta decizie si, in acelasi timp, el isi
asuma si responsabilitatea de a se ocupa de problemele sale.

2. Situatia de ajutor este definita. De la inceput clientul este avertizat asupra

faptului ca nu terapeutul este cel care gaseste solutii. Clientul este cel care se
cunoaste cel mai bine, el este “expertul” care isi cunoaste cel mai bine propriile
 probleme. Terapeutul incurajeaza clientul sa se manifeste liber si autentic in
timpul sedintei, adica sa exprime tot ceea ce simte si gandeste. El il va ajuta sa
descopere propriile raspunsuri la intrebarile sale si sa gaseasca cele mai bune
solutii.

De la inceput sunt definite limitele relatiei de consiliere:

- Limitarea timpului: consilierea are o anumita durata definita de la inceput; clientul nu

poate cere mai mult timp, invocand de exemplu faptul ca a intarziat la sedinta;

- Limitarea agresivitatii: clientii au voie sa isi exprime verbal sentimentele agresive, dar
nu au voie sa se comporte agresiv fata de terapeut, sau sa distruga obiecte din incapere;

- Limitarea afectiunii. Unii clienti (mai ales copii) solicita manifestari de afectiune cum
ar fi cadouri, continuarea relatiei sociale cu consilierul si in afara sedintelor etc.
Satisfacerea acestor cerinte va fi evitata.

3. Clientul este incurajat sa isi exprime liber sentimentele privind problema sa. In
timp ce isi prezinta problemele, clientul este incurajat sa fie congruent, autentic,
adica sa isi exprime sentimentele reale: ingrijorarea, anxietatea, culpabilitatea,
ostilitatea, agresivitatea, ambivalenta, indecizia etc. Terapeutul recunoaste,
clarifica si accepta sentimentele negative ale clientului. Consilierul nu cauta
cauzele sentimentelor negative, nu le discuta utilitatea, nu formuleaza judecati
de valoare la adresa clientului, nu il evalueaza. El recunoaste existenta acestor
sentimente, le clarifica verbal si le accepta.

De ce se procedeaza astfel? Daca clientul este contrazis, el cauta argumente pentru propriile
sale sentimente, credinte, comportamente. In acest fel acestea se intensifica si scade
posibilitatea modificarii lor. Acceptand sentimentele negative ale unei persoane despre ea
insasi, accentuam dezechilibrul psihologic, ceea ce determina cresterea probabilitatii
manifestarii unor tendinte contrare, datorita nevoii de echilibru. Clientul va simti nevoia de a
se schimba.

4. Dupa ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea incearca timid

exprimarea unor sentimente pozitive. Apar manifestari de amor propriu,
incredere in sine etc. Consilierul recunoaste si accepta sentimentele pozitive
exprimate, in acelasi mod in care a acceptat si sentimentele negative.

5. Simtindu-se inteles si acceptat de catre consilier, clientul incepe sa isi schimbe

imaginea de sine. El se percepe, se intelege, se accepta altfel decat inaintea
stabilirii relatiei de consiliere. Acesta este cel mai important moment al
consilierii, deoarece daca clientul are o imagine de sine pozitiva, daca are
incredere in sine, va reusi sa isi puna in valoare resursele, sa se dezvolte, sa se
maturizeze. Odata cu cresterea autointelegerii si autoacceptarii, clientul isi
dezvolta capacitatea de a lua decizii privind modul in care trebuie sa actioneze in
viitor, pentru a-si rezolva problemele.
 6. In urmatoarea etapa clientul incepe sa aiba curajul de a initia actiuni pozitive,
adaptative minore. Chiar daca la inceput actiunile cu caracter pozitiv sunt de
mica importanta, ele ajuta clientul sa se cunoasca si sa se inteleaga mai bine.

7. Clientul are curajul sa faca actiuni pozitive din ce in ce mai importante. Chiar
daca mai are probleme, el le priveste altfel: ele nu ii mai ameninta respectul de
sine.

8. Nevoia de ajutor scade si clientul isi da seama ca relatia de consiliere trebuie sa

inceteze.

Fiecare metoda de psihoterapie sau consiliere are anumite indicatii si contraindicatii (dupa
Holdevici, 1996, p. 75). Consilierea nondirectiva poate fi utilizata cu succes in cazul
persoanelor care au probleme de adaptare la mediu, dar nu sufera de probleme psihice
grave (sufera cel mult de tulburari nevrotice usoare). Prin aceasta metoda pot fi abordate
problemele care isi au originea mai mult in interiorul personalitatii si mai putin in surse de
natura externa.

Consilierea centrata pe persoana este mai putin eficienta in cazul persoanelor cu nivel
intelectual redus, al celor trecuti de cincizeci de ani, al celor care au dificultati de verbalizare,
al personalitatilor dependente si in cazul psihoticilor.

Multi terapeuti considera ca aceasta metoda poate fi combinata cu alte metode de

consiliere, in cadrul unui demers eclectic.

d. Terapia centrata pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuala, ci si de cea de grup. El a organizat asa
numitele “grupuri de intalnire” (encounter group).

Terapia centrata pe grup are la baza aceeasi conceptie teoretica privind personalitatea ca si
terapia individuala si are aceleasi obiective: facilitarea maturizarii clientului si
autoactualizarea resurselor sale.

Organizare. Grupul este alcatuit din 6 – 8 membri si terapeutul. Sedintele au loc intr-o
incapere linistita, iar membrii grupului sunt asezati in jurul unei mese. Sedintele de grup au
loc de doua ori pe saptamana, durata unei sedinte este de o ora. In total se organizeaza
aproximativ 20 de sedinte.

Terapeutul are un rol asemanator cu cel jucat in cursul sedintelor individuale. El nu

propune temele de discutie si nu isi impune propriul punct de vedere, ci clarifica si reflecta
sentimentele, reformuleaza continuturile exprimate de membrii grupului. Rolul sau este de a
exprima acceptarea fiecarui membru al grupului in parte, de a manifesta incredere in
posibilitatea fiecaruia de a deveni responsabil pentru solutionarea problemelor sale.

La prima sedinta uneori exista dificultati, membrii grupului nu au curajul sa inceapa discutiile.
Un mod tipic de a incepe este cel in care fiecare povesteste ceva despre el si despre
problemele sale. Acest lucru se realizeaza informal, fara presiune din partea terapeutului.

In cursul sedintelor sunt abordate de regula mai multe teme, subiecte asupra carora se
centreaza discutia. Pentru fiecare tema exista un participant cu rol principal care se afla in
centrul atentiei si mai multi participanti cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp
mai scurt, altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) sedinte, ele fiind
aprofundate prin participarea majoritatii membrilor grupului.

De regula primele sedinte sunt dominate de sentimente negative, si de descurajare. La

sedintele ulterioare participantii incep sa manifeste o mai buna autoacceptare si incep sa
apara sentimentele de speranta, cautarea relatiilor interpersonale, faurirea unor planuri de
viitor.

Grupul este cu atat mai eficient, cu cat coeziunea grupului este mai mare si participantii au
mai mare incredere unii in altii. In cadrul terapiei de grup membrii grupului isi inteleg mai
bine propria situatie, fiind sustinuti de ceilalti membri ai grupului. Ei profita de pe urma
terapiei doar daca se simt acceptati de ceilalti membri ai grupului si de catre terapeut.

In situatia de grup participantii descopera posibilitatea de a stabili relatii

interpersonale mai satisfacatoare, decat cele pe care le stabileau anterior. Ei invata ce
inseamna sa acorzi si sa primesti intelegere si sprijin emotional. Fiecare participant are
posibilitatea de a oferi ajutor, si faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutica
importanta.