Apartenenţa la modernism a unei opera de Lucian Blaga .

INTRODUCERE

A. Încadrarea în epocă :

Între poeţii de marcă afirmaţi în epoca interbelică, Lucian Blaga reprezintă, fără
îndoială, un caz particular. Spre deosebire de Tudor Arghezi, pe cât de admirat de unii, pe
atât de contestat de alţii, de George Bacovia, în tinereţe mai mult subestimat decât preţuit,
de Ion Barbu, suspectat că scrie pentru a epata faţă de un anumit public, opera poetului
din Lancrăm a avut parte de aprecierile criticului Eugen Lovinescu, care vede în tânărul
poet pe „unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre” .

B. Încadrarea în curent :

Lucian Blaga , poetul – filosof , „aplecat peste întrebările lumii”, a deschis liricii
româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice, Creaţia apărând,
în concepţia sa, ca o posibilitate de revelare a misterului . Poetul este disputat deopotrivă
de tradiţionalism (a activat la gruparea Gândirea, condusă de Nechifor Crainic, ce
promova estetica tradiţionalistă) şi de modernism , prin expresionismul stihial, prin
capacitatea de plasticizare a ideilor, poeziile sale fiind construite, ca perifraze, în jurul
unei imagini realizate prin comparaţia elementului abstract cu un aspect al lumii
materiale. Se afirmă ca un spirit fervent, într-o perioadă traversată de îndoieli acute, de
mari derute şi insondabile întrebări legate de raportul dintre contingent şi transcendent,
dintre lumea noastră şi lumea cerului, iar dilemelor legate de rostul existenţei, mărturisite
tranşant în poemul „Scrisoare”, le răspunde prin raportarea la etern, cosmic şi Absolut,
pe care îl va căuta mereu, cu o neistovită ardoare.

C. Personalitate complexă şi domeniile în care s-a afirmat :

Poetul filozof si-a formulat principiile estetice în eseuri şi aforisme , în numeroase

arte poetice, studii şi eseuri filozofice, chiar şi în dramaturgie. Lucian Blaga este un
scriitor complet, afirmându-se în beletristică prin volumele de versuri : „Poemele
luminii” acesta fiind şi volumul de debut apărut în anul 1919 , „Paşii profetului (1921)” ,
„În marea trecere (1924)” , „Lauda somnului (1929)” ...................................................
Promotorul teatrului mitic şi problematic şi un dramaturg a cărui operă este un
punct de reper în dramaturgia modernă, el este cunoscut prin piesele : „Zamolxe , mister
păgân (1921)” , „Tulburarea apelor – dramă (1923)”, „Meşterul Manole- dramă în
cinci acte (1927)” ........................ , în care adaptează miturile consacrate ale culturii
româneşti în cheie expresionistă, demonstrând perenitatea şi valoarea universală a acestor
creaţii reprezentative.
Creaţia sa filosofică este grupată în patru trilogii şi anume „Trilogia
cunoaşterii (1943) ” – care cuprinde trei volume : „Eonul dogmatic” , „Cunoaşterea
luciferică” , „Cenzura transcendentă” ; „Trilogia culturii (1944)” – alcătuită din trei

1
volume : „Orizont şi stil ” , „Spaţiul mioritic” , „Geneza metaforei şi sensul culturii” ;
„Trilogia valorilor (1946)” – Stiinţă şi creaţie , Gândire magică şi religie , Artă şi
valoare . Cea de-a patra trilogie , „Trilogia cosmogonică ” a rămas neterminată . Din ea,
autorul a publicat doar primul volum, „Diferenţiale divine” .
De asemenea, Blaga publică şi o serie de aforisme , „Pietre pentru templul meu
(1919)” , , „Discobolul (1945)”. În domeniul prozei publică romanele autobiografice :
„Hornicul şi cântecul vârstelor (1965)” şi „Luntrea lui Caron (1990)” – publicată
postum . Scrie şi o serie de eseuri şi studii filosofice precum : „Filosofia stilului (1924) ,
„Elogiul satului românesc (1936)” şi publică o serie de traduceri , dintre care cea mai
importantă a fost traducerea operei „Faust ” de J . W .Goethe .

2.LITERATURA INTERBELICĂ (tradiţionalism şi modernism):

Literatura interbelică este marcată de existenţa a două direcţii literare şi estetice ,

tradiţionalismul şi mordernismul , care, deşi aparent antinomice, au contribuit în mod
egal la evoluţia literaturii romane şi la sincronizarea ei cu valorile universale. Disputele
dintre tradiţionalişti şi modernişti au animat întreaga epocă, îmbogăţind panteonul
literaturii române cu nume ca Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Radu Gyr etc, repezentanţi ai
tradiţionalismului, şi de cealaltă parte reprezentanţii modernismului: Tudor Arghezi ,
Lucian Blaga , Ion Barbu şi George Bacovia, valori perene ale culturii noastre .

3.MODERNISMUL :

Modernismul desemnează, în perioada modernă a literaturii române, cuprinsă

între cele două războaie mondiale, una dintre direcţiile literare care promovează
imperativul ralierii la valorile civilizaţiei şi culturii europene, considerând ca perpetuarea
modelelor etnice învechite generează o inadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii
româneşti” .
Această direcţie are un caracter profund novator şi se va dezvolta pe principiile
sincronismului , promovat de cenaclul şi revista „Sburătorul” şi de mentorul acesteia,
Eugen Lovinescu .
În „Istoria civilizaţiei române moderne” şi în „Istoria literaturii contemporane”,
criticul formulează teoria sincronismului care propune schimbul fertil de valori,
acceptarea elementelor de noutate din literatura europeană contemporană (de pildă
anexarea altor domenii ale cunoaşterii – filozofia , psihologia , sociologia , matematica ,
fizica sau medicina – discursului literar). Pentru realizarea acestei sincronizări a literaturii
române cu modernitatea culturii continentale, sunt necesare mutaţii în sfera
problematicii (problematica intelectualului) , a tematicii (existenţa citadină ) a formelor
estetice (abandonarea formulelor tradiţionale ).

4.ESEUL ARGUMENTATIV : „Suflete, prund de păcate”

Poezia „Suflete,prund de păcate” de Lucian Blaga , apărută în volumul de debut

„Poemele luminii” , aparţine liricii moderne întrucât promovează principiile estetice ale
acestei direcţii literare .

2
 A.Viziunea poetică :

În primul rând , viziunea poaetică exploarează orizontul existenţialist al omului

modern , marcat de întrebări asupra sensului vieţii şi asupra rostului omului în univers .

B.Specia :

În centrul acestei meditaţii poetice stă relaţia eu – Univers, supratema liricii

blagiene. În faţa întrebărilor asupra sensului vieţii, al existenţei, rostul omului în Univers
şi al posibilităţii lui de cunoaştere şi integrare în „Marele Tot” şi nu în ultimul rând
menirii creaţiei , Lucian Blaga răspunde printr-o atitudine de reîntoarcere către propiul
eu, ca sursă a adevărului absolut şi către Etern , ca un punct de redobândire a echilibrului
fiinţei, agresate de o existenţă dezumanizantă . De data aceasta, poetul se întoarce către
Suflet, a cărui definiţie metaforică o dezvoltă în poemul „Suflete , prund de păcate” .

C.Titlul :

Definiţiile lirice ale sufletului, nucleul de semnificaţie a textului, sunt prefigurate

încă din titlu . Metafora revelatorie „prund de păcate” induce ideea sufletului văzut ca un
receptacul al păcatelor, condiţia umană fiind marcată de acest tragism conştientizat al
„căderii din Paradis”, simbolizând faptul că sufletul este „nimic” şi totuşi „de toate”, este
imaterial dar poartă în sine întreagul univers. Dualitatea suflet – trup , etern – efemer, este
figurată prin raportarea la celest, la universal. Proclamând „Suflete , prund de păcate „eşti
nimic şi eşti de toate ”, poetul-filozof ridică la rang de principiu existenţial sufletul
omului pe care îl vede ca o sumă , ca o armonie a contrarilor (coincidentia oppositorum),
idee explicitată poetic prin perifrază.

D. Tema :

Tema , de factură ontologică, aduce în prim plan condiţia omului modern în care
se dispută, după cum afirmă şi Baudelaire, două postulări simultane - una către înalt,
către celest, adică acea parte din om care aspiră la absolut, la perfecţiune şi una către jos,
terestră, umană care ne leagă „în mod fatal de o mână de pământ”, după cum spune Mihai
Eminescu. . În concepţia lui Blaga , omul este sinteza superioară a sacrului, reprezentat
de „Suflet”, a „transcendentului care coboară” cu profanul, desemnat de trup, care
adeseori este văzut ca o închisoare a sufletului ( la fel ca şi în poezia „Zi de septemvrie”),
figurat metaforic prin imaginea prundului.

E. Caracteristicile limbajului artistic:

Un alt argument al încadrării acestui poem în modernism îl constituie

caracteristicile limbajului artistic , respectiv modul în care ideea poetică este figurată în
discursul liric . Structura apoziţională , „Suflete , prund de păcate” instituie de la început

3
ambiguitatea şi metaforismul specifice poeziei moderne de factură filozofică .
Ambiguitatea este o trăsătură fundamentală a liricii moderne şi în speţă a limbajului
blagian şi denotă caracterul „deschis” al spaţiului semantic al discursului . În poezia
„Suflete , prund de păcate” ambiguizarea se realizează prin referinţa culturală , fiind
vorba de conceptul filozofic pe care este construită poezia . Configurarea imaginarului
poetic se creează prin utilizarea simbolurilor plurisemnificative : „aer , pasări călătoare /
fum şi vatră vremi trecute/şi pământuri viitoare...” , favorizând deschiderea „lumii
semantice ” a operei literare spre mai multe sensuri contextuale . În sfera lexicului poetic
utilizarea cuvintelor polisemantice şi a sensurilor conotative : „fum” , „vatră” , „păsări”
sporeşte ambiguitatea . La nivel stilistic , ambiguitatea se reflectă prin prezenţa
metaforelor revelatorii : „Suflete , prund de păcate” , „Roata stelelor” sau „lumea de
jivine” .
O altă caracteristică a limbajului blagian este expresivitatea . Aceasta are ca
premisă dimensiunea reflexivă a limbii , denotând capacitatea limbajului de a reflecta ,
direct sau indirect , o realitate individuală . În această poezie , expresivitatea este realizată
prin asocierile neaşteptate de cuvinte , de exemplu enumeraţia : „aer , păsări călătoare /
fum şi vatră , vremi trecute / şi pământurii viitoare ” reprezintă de fapt o acumulare de
contrarii , fapt ce sugerează efemeriitatea şi eternitatea , trecutul şi viitorul , sacrul şi
profanul , precum şi modificările semantice induse prin contextul stilistic (sensurile
conotative) .Expresivitatea mai este redată şi de construcţiile topice neobiişnuite , prin
asezarea în pagină , prin scrierea cu literă mică la începutul versurilor . Prezenţa figurilor
de stil variate şi a imaginilor artistice , cum ar fi , prezenţa enumeraţiei „aer , păsări
călătoare / fum şi vatră , vremi trecute / şi pământurii viitoare” , a repetiţiei „eşti nimic şi
eşti de toate” , a metaforelor „Suflete , prund de păcate” , „Roata steleleor” sau „lumea
de jivine” , a comparaţiei : „Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsul” generează
exspresivitatea textului .
Sugestia , specifică liricii moderne ,constă în valorificarea resurselor lingvistice
de exprimare aluzivă prin care ideea nu se oferă direct cunoaşterii raţionale ci intuiţiei ,
sensibilităţii . Lingvistic , sugestia se realizează prin utilizarea cuvintelor polisemantice şi
a sensurilor conotative , „aer ” , „păsări călatoare” , „fum” , prin recurenţa unor sintagme
cheie „eşti nimic şi eşti de toate” . La nivel stilistic , aceasta se realizează prin prezenţa
simboulrilor şi anume semnificaţia „aerului” care reprezintă imaterialul , sau a „pasărilor
călătoare” ce sugerează înălţarea , aspiraţia spre absolut , a „fumului şi vatrei” termeni
antinomici , facăndu-se referire la scaru şi profan, prin prezenţa metaforelor revelatorii :
„Suflete , prund de păcate” , „Roata stelelor” sau „lumea de jivine” .

5 . ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI LIMBAJ

A. Limbajul poetic

Limbajul poetic valorizează în mod original , specific fiecărui poet , valenţele

stilistice ale cuvintelor , adică , asa cum afirmă Lucian Blaga , poetul este cel care „scoate
[cuvintele] din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie ” .

B. Forţa expresivă a limbajului poetic .

4
 Caracteristică liricii moderne expresioniste este tocmai noua sintaxă poetică , care
conferă expresie trăirilor subiective şi emoţionale puternice , prin racordare la marile
dimensiuni cosmice . Forţa expresivă a cuvintelor şi talentul poetului de mântuitor al
cuvintelor sunt puse în evidenţă în contiunarea tabloului cosmogonic . Nimic nu poate fi
mai impresionant decât configurarea nevăzutului prin limbajul poetic .
Termenii antinomici , „aer , păsări călătoare , fum şi vatră , vremi trecute şi
pământuri viitoare.” Induc tensiunea lirică , iar asocierea temelor corespunde asupra
viziunii emoţionale asupra lumii . Definiţiile lirice ale sufletului , nucleu de semnificaţie
a textului , simbol central al poemului sunt prefigurate încă din titlu . Metafora revelatorie
, „prund de păcate” , este receptacul păcatelor , condiţa umană este marcată de acest

tragism conştientizat al „căderii din Paradis” . Sufletul este „nimic şi totuşi de toate” ,
este imaterial şi în acelaşi timp omniprezent , marcă a existenţei (coincidenţia
oppositourm) .

C . Structura poemului .

Structural , poemul încadrează secvenţe poetice demarcate grafic prin majusculă

sau semne de punctuaţie specifice (puncte de suspensie sau punctul) , , şi acestea datorită
prozodiei tipic moderniste . Poemul este construit într-o strofă monobloc , heterometrică ,
iar versurile relaţionează prin tehnica ingambamentului , acestea constituind un efect al
faptului că , lirica modernă , fiind o lirică reflexivă este construită în funcţie de ritmul
interior de trăirea eului poetic , de confesiunea directă ce evită orice canon , orice
convenţie prozodică .
Prima secvenţă poetică , ce corespunde în plan textual primelor patru versuri , este
o definiţie lirică a sufletului , invocat încă de la începutul primului vers .Metaforele
revelatorii, „Roata stelelor” şi „o lume de jivine” , sunt definiţiile metaforice ale
sufletului , aflându-se într-o relaţie antitetică sugerând complexitatea sufletului . Astfel
metafora „Roata stelelor” sugerează perfecţiunea şi aspiraţia spre absolut , în timp ce
metafroa „o lume de jivine” exprimă instinctualitatea , pasiona;itatea specific umană .
Cea de-a doua secvenţă poetică , este o dezvoltare a ideii anterioare având în
vedere şi faptul că este introdusă prin repetiţia versului „Eşti nimic şi eşti de toate” care
concentrează mesajul poetic . Ea cuprinde simboluri care ilustrează ideea supremaţiei
sufletului : elementel primordiale „aer” , „fum şi vatră” , trecut – prezent – viitor ,
efemeritate – continuitate , astfel metafora sufletului va contentra prin această pletoră
semantică întreaga existenţa a universului născut din armonia contrarilor .
Ultima secvenţă poetică , prin adresarea gnomică surprinde metaforic , ideea
atingerii absolutului prin întoarcerea la sine . Ultimele patru versuri , „Drumul tău nu e-n
afară / Căile-s în tine însuţi . / Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ti !” , oferă
soluţia regăsirii de sine . Drumul este un simbol al devenirii interioare şi pentru a putea să
te regăseşti trebuie parcurs prima dată „Drumul din tine” , pentru că soluţiile şi
rezolvările problemelor nu trebuie căutate în afară ci in interior , în sufletul fiecăruia . La
fel ca şi cerul , ce reprezintă imensitatea , divinitatea , la fel şi sufletul , care reprezintă
lucrul cel mai de preţ al unui om , poate lua naştere dintr-o lacrimă , simbol al suferinţei ,
deoarece prin plâns fiinţa se eliberează şi se purifică , ajutând la purificarea Sufletului.

5
 D . Modalitatea de reconstruire a sensului sufletului .

Originalitatea poeziei constă în redimensionarea cosmogoniei , şi în poziţionarea

sufletului în paradigma absolutului, sufletul fiind echivalentul genezei fiinţei .
Perspectiva cosmogonică asupra sufletului, care este văzut ca „nimic şi ca de toate”,
redimensionează semnificaţia sufletului, acesta devenind forma de manifestare a
misterului .
Semnificaţia sufletului este asociată cu cea a existenţei, astfel existenţa devine o
formă de cunoaştere a tainelor lumii şi a sinelui .Corelată sufletului , existenţa se situează
în sfera de cuprindere a cunoaşterii , o cunoaştere de tip subiectiv, cunoaşterea prin sine
însuşi . Cunoaşterea paradisiacă este explicată în ultima strofă a poeziei , cu ajutorul
comparaţiei „iată cerul tău se naşte ca o lacrimă din plânsu-ti” . Pentru a putea anula
misterul lumii , trebuie mai întâi parcurs drumul interior , un drum al cunoaşterii şi al
iniţierii , deoarece toate soluţiile şi răspunsurile la întrebările vieţii se gasesc în interiorul
nostru , şi doar prin reîntoarcerea la noi înşine putem găsi perfecţiunea . Soluţia anulării
misterului , este dată de ultimele două versuri , şi anume misterul poate fi anulat doar
prin cunoaştere , prin purificarea sufletului prin parcurgerea drumului interior , şi anume
prin reîntoarcerea la sine. Elocventă în context este ultima strofă („Drumul tău nu e-n
afară / Căile-s în tine însuţi . / Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ti !”) , în
măsura în care ea este corelată cu strofa anterioară (care cuprinde defiiniţile lirice ale
sufletului , „Eşti nimic şi eşti de toate : / aer , păsări călătoare , / fum şi vatră , vremi
trecute / şi pământuri viitoare”) . Enumeraţia „aer , păsări călatoare / fum şi vatră , vremi
trecute / şi pământuri viitoare” are rolul de a explica sintagma „Eşti nimic şi eşti de
toate”.Aerul este un element primordial al vieţii din care este constituită lumea , alături de
foc , apă şi pământ . El este un element de complexitate deosebită , fiind complementar
cu pământul . Dacă pământul este al omului, aerul este al divinităţii, un element abstract ,
indefint la fel ca şi sufletul omului , iar „păsările călătoare” semnifică zborul , înălţarea
spre divin a sufletului. În timp ce „fumul” simbolizează efemeritatea , „vatra”
desemnează contrariul şi anume continuitatea , durabilitatea la fel ca şi „vremi trecute şi
pământuri viitoare” , adică trecutul şi viitorul, mai exact ceea ce esti şi ce vei fi , „Eşti
nimic şi eşti de toate” .
Repetiţia versului „Esti nimic şi eşti de toate ” pune pe acelaşi plan sacrul şi
profanul, ideea fiind întărită prin enumeraţia din cea de-a doua secvenţa poetică . Prin
purificarea sufletului se poate recupera fiinţa primordială si sinele autentic.

7. CONCLUZIA .

Poezia , „Suflete , prund de păcate” , de Lucian Blaga este o meditaţie ,

aparţinând modernismului de tip expresionist , întrucât ilustrează toate caracteristicile
acestui curent , şi anume tema este specific modernă , de facutură ontologică , filozofică ,
ilustrând o viziune despre lume originală , preferinţa pentru metaforele revelatorii , a

6
comparaţiiloe ample , a versului liber . Sentimentul poetci este acela de contopire cu
misterele universale , su esenţa lumii , sufletul fiind definit ca o suma a contrariilor , a
aerului a păsărilor călătoare , a fumului şi a vatrei , a pămănturilor viitoare şi al vremilor
trecute . Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei : cuvântul originar. Iar
cuvântul poetic nu înseamnă , ci sugerează , nu explică misterul universal , ci îl
protejează .