6.

INFRACŢIUNEA

Art. 15 reglementează Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, specificând faptul că:

(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Așadar, trăsaturile infracţiunii sunt tipicitatea (prevederea în legea penală), vinovăţia,
antijuridicitatea şi imputabilitatea.
Art. 16: Vinovăţia
(1)Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală.
(2)Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
(3)Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b)prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4)Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b)nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5)Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6)Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres.
Art. 17: Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin
omisiune, când:
a)există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b)autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

1 Infracţiunea – faptă tipică (prevăzută de legea penală)

Această condiţie este în conformitate cu art.1(1) Cp. care reglementează principiul
legalităţii incriminării specificând faptul că legea prevede care fapte constituie infracţiuni. Cu
alte cuvinte, caracterul tipic al infracţiunii presupune faptul că aceasta trebuie să corespundă
unui model tip. Așadar, pentru ca o faptă să fie infracţiune, în conţinutul concret al acesteia
trebuie să se regăsească elementele modelului legal, prestabilit de legiuitor în norma de
incriminare. De exemplu, în ipoteza în care X îi aplică lui Y o lovitură de cuţit într-o zonă
vitală, conţinutul concret al faptei comise corespunde modelului legal reglementat în art. 188,
care incriminează infracţiunea de omor, specificând faptul că uciderea unei persoane se
sancţionează cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

2 Infracţiunea – faptă comisă cu vinovăţie

Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi constă în atitudinea psihică a
infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia. Vinovăţia este rezultatul intracţiunii a
doi factori: conştiinţa şi voinţa, întrucât presupune o atitudine conştientă a infractorului şi
voinţa liberă a acestuia. Cu alte cuvinte, infractorul are reprezentarea acţiunii sau inacţiunii pe
care urmează să o comită, a rezultatului acesteia şi comite fără a fi constrâns respectiva
acţiune sau inacţiune, antrenându-şi energia fizică spre obţinerea rezultatelor urmărite.
Vinovăţia presupune existenţa discernământului.
 Este discutabilă alegerea legiuitorului de a include între trăsăturile esențiale ale
infracțiunii vinovăția, întrucât, după cum vom vedea în cele ce urmează, cauzele de
neimputabilitate o înlătură tocmai pe aceasta.

3. Infracţiunea – faptă antijuridică

Împrejurarea că o faptă corespunde unui model legal, fiind aşadar tipică, nu este
suficientă pentru existenţa infracţiunii. În ipoteza precedentă, dacă lovitura de cuţit aplicată de
X ar surveni din cauza faptului că, în prealabil, Y i-a aplicat acestuia o lovitură cu toporul şi se
pregătea să repete acţiunea, s-ar putea pune problema existenţei legitimei apărări. Legitima
apărare este o cauză justificativă, în prezenţa căreia comiterea faptei tipice este autorizată de
lege, nemaifiind astfel antijuridică. Aşadar, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni, fapta tipică
trebuie să aibă caracter antijuridic, respectiv să nu fie comisă în condiţiile unei cauze
justificative.

4 Infracţiunea – faptă imputabilă.

În cele din urmă, pentru a constitui infracţiunea, fapta tipică şi antijuridică, este necesar
să fie, în egală măsură, imputabilă sub aspect subiectiv autorului actului de conduită. Cu alte
cuvinte, în momentul comiterii faptei nu trebuie să existe vreuna dintre cauzele de
neimputabilitate, care înlătură vinovăția.

6.1 TIPICITATEA
După cum am precizat în cele ce preced, prima dintre trăsăturile esențiale la care art.
15 face referire, tipicitatea, reprezintă acea caracteristică a unei fapte de a corespunde unui
text legal incriminator, în sensul că toate elementele conținutului legal se regăsesc conținutul
concret al faptei comise. În acest sens, întotdeauna conținutul concret al faptei va fi mai bogat
decât cel legal, deoarece va cuprinde și elemente nerelevante raportat la textul incriminator
(de exemplu, pentru existența infracțiunii de omor reglementată de art. 188, nu este relevant
locul și timpul în care fapta a fost comisă).
6.1.1 Conţinutul infracţiunii.
Conţinutul legal al infracţiunii este prevăzut în norma de incriminare şi este dat de
totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune,
respectiv totalitatea caracteristicilor celor patru elemente ale infracţiunii (obiect, subiect,
latură obiectivă, latură subiectivă), prevăzute în norma de incriminare datorită cărora o
infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni. Acest conţinut implică un anumit grad de
pericol legal reflectat în sancţiunea prevăzută de lege, între anumite limite.
Conţinutul concret cuprinde şi alte elemente care nu au relevanţă juridică în privinţa
considerării faptei ca infracţiune, dar imprimă faptei comise un anumit grad de pericol social
concret, care va fi constatat de instanţa de judecată şi se va reflecta în sancţiunea aplicată de
aceasta, sancţiunea judiciară.
În ipoteza comiterii unei infracțiuni, în contextul principiului fundamental al
individualizării răspunderii penale, organele judiciare competente vor proceda la efectuarea
operaţiunii de încadrare juridică a faptei. Cu alte cuvinte, vor identifica infracțiunea pentru
care infractorul urmează a fi tras la răspundere penală și sancționat. Așadar, operațiunea de
încadrare juridică a faptei presupune stabilirea împrejurării dacă în conţinutul unei fapte
concret comise se regăsesc elementele conţinutului legal al unei infracţiuni.
Clasificare.
Conţinutul infracţiunii se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii:
 În funcţie de gradul de pericol social şi de elementele incluse în conţinutul legal al
unei infracţiuni, se poate face distincţia între conţinut de bază şi conţinut agravat.
Diferenţa dintre cele două categorii constă în faptul că, în timp ca conţinutul de bază
cuprinde un minim de condiţii prevăzute de lege cu privire la cele patru elemente ale
infracţiunii, conţinutul agravat este mai bogat, incluzând în plus faţă de conţinutul de
bază anumite împrejurări legate de faptă sau de autorul său, care îi imprimă acesteia
un caracter agravat.
 În funcţie de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze apărarea anumitor
valori sociale, se poate face distincţia între conţinut simplu şi conţinut complex.
Vorbim despre conţinut complex în cazul infracţiunii complexe, iar infracţiunea are
acest caracter când în conţinutul ei intră ca element component sau ca element
circumstanțial agravant o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi constituie o
infracţiune (de exemplu tâlhăria, care constă în furtul săvărșit prin întrebuințarea de
violențe sau amenințări).
 În funcţie de numărul modalităţilor prin care legiuitorul a stabilit că se va putea comite
infracţiunea sau al urmărilor posibile, se poate face distincţie între conţinut unic,
conţinut alternativ și conținuturi alternative.
În cazul conţinutului unic, legea reglementează o singură modalitate prin care se poate
comite fapta (chiar dacă în concret, respectiva acţiune se poate comite prin acţiuni sau
inacţiuni diferite; de exemplu omorul se poate comite doar prin acțiunea de ucidere,
care în concret poate îmbrăca o varietate de forme: înjunghiere, asfixiere, otrăvire,
incendiere, lăsare fără ajutor). În cazul conţinutului alternativ, însăşi legea prevede că
fapta se poate comite prin mai multe modalităţi, echivalente din punct de vedere
juridic, situație cunoscută sub denumirea de modalităţi alternative ( de exemplu, în
cazul infracţiunii de abuz de încredere, art. 238 prevede că fapta se comite prin
însuşire, dispunerea pe nedrept, sau refuzul de a restitui bunul). De asemenea, putem
vorbi despre conținut alternativ sub aspectul urmărilor, în cazul infracțiunii de
vătămare corporală, prevăzută de art. 194, care condiționează realizarea conținutului
infracțional de producerea uneia, sau mai multora dintre următoarele consecințe
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
În ceea ce privește infracțiunile cu conținuturi alternative, legiuitorul grupează, în
aceeași normă legală și sub aceeași denumire, două sau mai multe infracțiuni distincte
(de exemplu, art. 287 incriminează, sub denumirea de nerespectarea hotărârilor
judecătorești:
(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii,
de către persoanele care au această obligaţie conform legii;
 d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în
muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15
zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea
şi recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,
h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordin
european de protecţie.
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)- g), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(3) În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Interesul distincției între infracțiunile cu conținut alternativ și cele cu conținuturi
alternative, constă în faptul că în cazul primei categorii, chiar dacă fapta se comite prin
mai multe modalitați sau produce mai multe urmări, va exista doar o singură
infracțiune. În cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, vor exista atâtea
infracțiuni câte conținuturi se realizează.

Elementele prin prisma cărora este realizată verificarea caracterului tipic al faptei,
componente ale conținutului unei infracţiuni, sunt obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura
subiectivă. Ele se regăsesc în conținutul concret al oricărei infracțiuni, dar nu și în conținutul
legal.
6.1.2 Obiectul infracţiunii
Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea juridică protejată prin norma de incriminare
şi periclitată sau lezată prin comiterea infracţiunii.
Clasificare. Obiectul înfracţiunii se poate analiza sub două aspecte: obiectul juridic,
valoarea socială lezată sau periclitată prin comiterea infracţiunii şi obiectul material, entitatea
care incorporează sau materializează, în cele mai multe cazuri, obiectul juridic (de exemplu,
în cazul infracțiunii de furt, obiectul juridic este patrimoniul, în timp ce obiectul material este
bunul sustras).
Obiectul juridic stă la baza sistematizării Codului penal, prin structurarea pe grupe de
infracțiuni. Astfel, se pot distinge trei categorii: obiectul juridic general, format din totalitatea
valorilor apărate de lege, obiectul juridic de grup, format din mulţimea valorilor de aceeaşi
natură care pot fi lezate printr-un anumit tip de infracţiuni (de exemplu patrimoniul, care este
obiectul juridic comuni infracțiunilor de furt, distrugere și abuz de încredere) şi obiectul
juridic special care constă în valoarea lezată sau periclitată în mod nemijlocit prin comiterea
unei anumite infracţiuni.
Obiectul juridic prezintă o serie de particularităţi în cazul infracțiunii complexe.
Potrivit art. 35(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, în cazul tâlhăriei, legiuitorul
reuneşte în același conținut infracțional infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire.
Infracţiunea fiind unică (este o formă a unității legale de infracțiune), are un singur obiect
jurdic, cu caracter complex, fiind format dintr-un obiect principal, patrimoniul persoanei şi un
obiect secundar, integritatea corporală a persoanei. Probleme deosebite se ridică în cazul
tentativei și al comiterii faptei în participație:
- X îl loveşte pe Y pentru ca ulterior să-i sustragă un bun; dacă după aplicarea
loviturii nu reuşeşte să sustrgă bunul, va exista tentativă la tâlhărie; cu alte cuvinte, când se
lezează obiectul secundar în scopul lezării ulterioare a celui principal, fără ca această lezare să
se producă, va exista o tentativă la infracţiunea complexă.
- X se înţelege cu Y ca Y să-l lovească pe Z, iar X să-i sustragă un bun; în acest
caz, ambii vor răspunde în calitate de coautori ai infracţiunii de tâlhărie; cu alte cuvinte, dacă
un infractor lezează obiectul secundar iar celălalt lezează obiectul principal, iar între ei există
o legătură subiectivă (o înțelegere), va exista coautorat la infracţiunea complexă.

Obiectul material este entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri
obiectul juridic. Este necesară precizarea „în unele cazuri” deoarece există infracţiuni al căror
obiect juridic nu este incorporat într-un obiect material. O astfel de infracțiune este, de
exemplu, amenințarea, având ca obiect juridic libertatea persoanei, care în acest caz are o
existență por abstractă.
Există valori juridice care au o existenţă materială (ca de exemplu patrimoniul) şi de
aceea, în cazul comiterii de asemenea infracţiuni, denumite infracţiuni materiale, se produce
un rezultat obiectiv, sesizabil (lipsa unui bun în cazul furtului, încetarea existenţei unui bun în
cazul distrugerii). Există însă şi valori care nu au o existenţă materială ci una pur abstractă (ca
de exemplu libertatea) şi de aceea, în cazul comiterii de asemenea infracţiuni, denumite
infracţiuni formale, nu se produce un rezultat obiectiv, sesizabil ci o stare de pericol care
ameninţă valoarea respectivă. Așadar, existența obiectului material este criteriul în baza căruia
se face distincţia între infracţiuni materiale şi infracţiuni formale.
Există şi situaţii în care deşi există obiect material, el nu mai incorporează obiectul
juridic, din care cauză, lezarea acestuia din urmă este imposibilă şi ca atare fapta nu are
caracter infracţional. Este cazul aşa-numitei fapte putative care există când de exemplu X
doreşte să-l ucidă pe Z, pătrunde în camera unde acesta dormea şi îi aplică două lovituri
de cuţit, neştiind că Z decedase anterior ca urmare a unui infarct. În acest caz, la
momentul comiterii faptei există obiectul material, corpul persoanei, dar el nu mai
incorporează obiectul juridic, valoarea protejată de lege, respectiv viaţa persoanei.
 6.1.3. Subiectul infracţiunii
Subiecți ai infracțiunii sunt persoanele implicate în comiterea unei astfel de fapte, fie
prin comiterea sau participarea la comiterea acesteia, caz în care poartă denumirea de subiecţi
activi, fie prin suportarea consecinţelor infracţiunii caz în care poartă denumirea de subiecţi
pasivi.
Subiectul activ este, așadar, persoana care comite sau participă la comiterea faptei
tipice. Vorbim despre subiect activ general, când în conţinutul de bază sau agravat al
acesteia nu se face nici o referire cu privire la persoana infractorului (de exemplu omorul
poate fi comis de orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde
penal), respectov despre subiect activ special, în cazul în care conţinutul de bază sau agravat
al infracţiunii pretinde infractorului o anumită calitate (de exemplu funcționar în cazul
delapidării art. 295, cetățean român în cazul trădării art. 394, mamă în cazul uciderii copilului
nou-născut, art. 200).
La rândul său, subiectul activ general poate fi o persoană fizică sau o persoană
juridică.
1. Subiectul activ general persoană fizică
 Să aibă 14 ani împliniţi. Până la vârsta de 14 ani există o prezumţie absolută de lipsă a
discernământului, între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, prezumţia de lipsă a
discernământului este relativă. După împlinirea vârstei de 16 ani, operează o
prezumţie relativă de existenţă a discernământului.
 Să aibă discernământ, respectiv acea capacitate psiho-fizică a unei persoane de a fi
conştientă şi stăpână pe faptele sale.
2. Subiectul activ general persoana juridică
Art. 135: Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice
(1)Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru
infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice.
(2)Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei
activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3)Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Sfera persoanelor juridice care pot răspunde penal.
Prima dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei
juridice este existența personalității juridice. Persoana juridică este o formă de organizare a
entităţilor colective, care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de
obligaţii. Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
general.
Pe cale de consecință, nu vor putea răspunde penal întreprinderile individuale și
familiale (reglementate de O.U.G. nr. 44/2008, privind desfasurarea activitatilor economice de
catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale).
De asemenea, persoanele juridice în curs de constituire, în ciuda faptului că dispune de
o capacitate de folosință anticipată, limitată la încheierea actelor necesare constituirii, nu vor
putea intra sub incidența legii penale. Așadar, dacă până la constituirea lor valabilă săvârşesc
fapte prevăzute de legea penală, cu toate că din punct de vedere civil li se recunoaşte o
personalitate juridică limitată, nu pot răspunde penal, deoarece personalitatea juridică limitată,
existentă în timpul înfiinţării entităţilor colective, este recunoscută exclusiv în considerarea
constituirii valabile a persoanelor juridice în cauză. În egală măsură, entităţile care şi-au
încetat existenţa prin dizolvare nu răspund penal, deoarece şi-au pierdut fiinţa juridică. În ceea
ce priveşte persoanele juridice aflate în faza lichidării (care nu au fost încă dizolvate), poate fi
angajată răspunderea penală a acestora pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze,
deoarece persoanele juridice în curs de lichidare îşi păstrează capacitatea juridică necesară
pentru prefacerea bunurilor în bani şi plata pasivului.
Instituțiile publice pot fi, de principiu, subiectul unui raport juridic penal. În privința
acestei categorii de persoane juridice, după cum am precizat în cele ce preced, legiuitorul a
procedat la o restrângere a sferei instituțiilor care sunt exceptate de la tragerea la răspundere
penală. Astfel, dacă în vechea reglementare se specifica faptul că sunt exceptate de la tragerea
la răspundere penală instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, actuala reglementare prevede că instituţiile publice nu răspund penal
pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat. Cu alte cuvinte, daca în vechea reglementare era suficient ca în atribuțiile
instituției publice să intre o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, pentru ca
aceasta să fie exceptată de la tragerea la răspundere penală, actuala reglementare restrânge
cazurile de impunitate la ipoteza în care infracțiunea este comisă efectiv în exercitarea
activității respective. Spre exemplu, un spital public va putea fi tras la răspundere penală,
deoarece activitățile specifice pot fi desfășurate și în cadrul unui spital privat. Un institut
medico-legal va putea fi tras la răspundere penală în ipoteza în care săvârșește, spre pildă, o
infracțiune de abuz în privința unui angajat. Nu va putea fi însă angajată răspunderea penală a
acestei persoane juridice în ipoteza emiterii unui cerificat medico-legal fals, deoarece această
activitate nu poate face obiectul domeniului privat.
Potrivit art. 135, statul și autoritățile publice nu pot fi trase la răspundere penală.
Este o soluție justă, luând în considerare faptul că, în orice raport juridic penal, statul este
titularul dreptului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, ea fiind adoptată în cvasi-
totalitatea legislațiilor penale moderne. De asemenea, se bucură de imunitate autoritățile
publice precum Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, parchetele care funcţionează
pe lângă instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, autoritățile care aparţin
administraţiei publice centrale de specialitate, (respectiv ministerele, organele de specialitate
organizate în subordinea Guvernului, organele de specialitate organizate în subordinea
ministerelor, organele de specialitate organizate ca autorităţi administrative autonome, forţele
armate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării), precum și autorităţile publice care aparţin
administraţiei publice locale, (precum consiliile locale alese din comune și oraşe, primarii
aleşi, consiliile judeţene alese şi instituția prefectului, care este reprezentantul Guvernului pe
plan local).
Subiectul pasiv este titularul valorii lezate prin comiterea faptei tipice, poate fi o
persoană fizică sau juridică și, în egală măsură, poate avea caracter general (în cazul
infracțiunii de omor), sau caracter special (în cazul infracțiunii de omor calificat asupra unei
femei gravide).