MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE

Vechea reglementare, în conținutul Carții a III-a întitulată ,,Despre diferitele moduri prin care
se dobândește proprietatea” la art. 644 prevedea că proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se
transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune. Continuând cu art. 645
care menționează și alte moduri de dobândire a proprietății precum accesiunea sau
incorporațiunea, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.
În ceea ce privește reglementarea actuală, regăsim în conținutul art. 557 C. civ. modurile de
dobândire a dreptul de proprietate, în condiţiile legii, după cum urmează: prin convenţie,
moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în
cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. În cazurile prevăzute
de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate
se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888
C. civ., respectiv, înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial,
a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act
emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Alin. (3) al aceluiași articol prevede faptul că, prin lege se pot reglementa şi alte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate.

În literatura de specialitate regăsim o clasificare generală a modurilor de dobândire a drepturilor

reale.1

a) După întinderea dobândirii:

- Modurile de dobândire universale sau cu titlu universal (ex: succesiunea
universală sau cu titlu universal);

1
A se vedea C. Bîrsan, Drept civil: drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2020, p. 404
 - Modurile de dobândire cu titlu particular (ex: convenția, tradițiunea etc.).
b) După momentul în care operează transmisiunea:
- Moduri de dobândire între vii (ex: convenția);
- Moduri de dobândire pentru cauză de moarte (ex: legatul).
c) După situația juridică a bunului la momentul în care a fost dobândit:
- Moduri de dobîndire originare care se caracterizează prin faptul că nu are loc o
transmisiune juridică a dreptului de la o persoană la alta;
- Moduri de dobândire derivate ce presupun transferul dreptului de la o persoană la
alta.
d) După caracterul transmisiunii:
- Moduri de dobândire cu titlu oneros;
- Moduri de dobândire cu titlu gratuit.

1. CONVENȚIA

Transmisiunea prin acordul de voinţă a două sau mai multor presoane, pentru a produce efecte
juridice (contractul de vânzare, donația, contractul de schimb etc.).
Conform art. 1273 alin. (1) drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al
părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.

Bineînțeles, de regulă transmiterea bunului este concomitentă cu încheierea contractului,

excepțiile fiind când părțile au convenit altfel sau în ipoteza în care contractul a fost încheiat,
având în vedere bunuri viitoare.

2. ACCESIUNEA

După cum înțelegem din textul articolului 567 C. civ. prin accesiune, proprietarul unui bun
devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu
prevede altfel.
 Acesiunea a fost definită, în cadrul vechii reglementări ca acel mod de dobândire a dreptului de
proprietate ce presupune încorporarea materială a unui lucru considerat mai puțin important într-
un lucru considerat mai important.
Trebuie să facem distinția intre accesiunea mobiliară și imobiliară, aceasta din urmă
împărțindu-se după cum apare, respectiv cu sau fără intervenția omului, în accesiune naturală și
accesiune artificială. Conform art. 568 C. civ. accesiunea este naturală, când unirea sau
încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta
proprietarului ori a unei alte persoane.

Accesiunea imobiliară naturală

Aluviunile – art 569 C. civ. – constau în adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin
proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.

Prin reglementare situației terenului lăsat de apele curgătoare – art. 570 C. civ. – proprietarul
fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras
treptat de la ţărmul respectiv.

În ceea ce privește terenul lăsat de apele stătătoare – art. 571 - proprietarul terenului înconjurat
de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor
apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălţimea de scurgere.
Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca
urmare a unor revărsări sporadice.

Avulsiunea – art. 572 C. civ. – presupune smulgerea bruscă a unei porțiuni de mal din teren,
alipind-o la terenul altui proprietar riveran, proprietarul din a cărui fond a fost smulsă porțiunea
de mal, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un
an de la data faptului.

Albiile râurilor, insulele şi prundişurile – art. 573 C. civ.

 Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac
obiectul proprietăţii publice;
 Insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu
al apei revin proprietarului albiei;
  Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei
are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la
jumătatea apei;
 Albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic
stabilit în legea specială – art. 575 C. civ.

Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate – art. 574 C. civ. - în cazul în care o apă
curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne
proprietar asupra insulei astfel create.

Accesiunea naturală asupra animalelor – art. 576 C. civ.

 Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul
nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către
proprietarul terenului;
 Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar
aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost
provocată prin fraudă sau prin artificii;
 Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă
proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.

Accesiunea imobiliară artificială

Noțiuni generale

Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului – art. 577 C. civ. – privește construcțiile,
plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, ce revin proprietarului acelui imobil
dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
În cazul în care lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu
materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului
imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic
nu se prevede altfel.
Categoriile de lucrări – art. 578 C. civ.
 Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu;
 Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine
stătător realizate asupra unui imobil;
 Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător, precum:
a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
b) b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
c) c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără
a spori valoarea economică a imobilului.

Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului – art. 579 C. civ. instituie două prezumții:
1. Prezumția de proprietate în favoarea proprietarului imobilului asupra lucrării;
2. Prezumția prin care lucrarea este a fi considerată ca făcută de proprietarul imobilului, cu
cheltuiala sa.

Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul
imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute
de lege.

Situații:

1. Realizarea lucrării cu materialele altuia – art. 580 C. civ. – în cazul în care lucrarea a fost
realizată cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi
obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate, proprietarul
materialelor având dreptul doar la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în
condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.

2. În situația realizării unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
distingem între buna sau reaua-credință a autorului lucrării.

Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă – art. 581 C. civ. – în cazul
în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-
credinţă, proprietarul imobilului are dreptul de a cere instanței:
 a) dispunerea înscrierii lui în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa,
autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus
imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b) obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar
fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă – art. 582 C. civ. – în acest
caz, proprietarul imobilului are dreptul de a opta între a cere instanței:
a) să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa,
către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de
valoare adus imobilului; sau
b) obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; ori
c) obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar
fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala

autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa
de folosinţă.
Art. 586 C. civ. înțelege a menționa concret ce presupune buna-credinţă a autorului lucrării, și
anume, acesta este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la
data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus
înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a
cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu
nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
Dispoziţiile menționate anterior sunt aplicabile şi autorului lucrării care se întemeiază pe un
drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra
imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.
În virtutea art. 593 C. civ. autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului
terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării.
3. În ceea ce privește realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului
altuia, facem distincția între următoarele situații:

Lucrările adăugate necesare – art. 583 C. civ. – proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de
proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului
cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există, iar în cazul în care
lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea
deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.

Lucrările adăugate utile – art. 584 C. civ. – proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării
din momentul efectuării acesteia, dacă autorul este de bună-credință, cu opțiunea de a efectua
plata valorii materialelor şi a manoperei ori a sporului de valoare adus imobilului.
În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în
cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din
valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului;
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în
situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere
obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă
lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Lucrările adăugate voluptuare – art. 585 C. civ. – proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către
autorul lucrării;
b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu
readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către

proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.
Situații speciale

Lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului – art. 587 C. civ.

În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului
autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o
nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat,
incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia.
Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere
ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este
cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La
stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate
din valoarea contribuţiei autorului lucrării.
În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea contribuţiei fiecăreia la
imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate.

Lucrările provizorii – art. 588 C. civ. – prevede situația în care lucrarea are caracter provizoriu,
respectiv, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Legiuitorul înțelege a oferi noțiuni, reguli sau situații, în cadrul cadrul capitoluli intitulat
dispoziții speciale precum:

Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară – art. 589 C. civ. stabilește că ori de câte
ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţionată, de
înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă
autentică, sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti.
În măsura în care se admite că dreptul de proprietate asupra lucrării autonome cu caracter
durabil se naște în favoarea proprietarului imobilului de la data înscrierii în cartea funciară, ar
trebui să se recunoască autorului un drept de proprietate rezolubilă asupra lucrării până la
momentul la care proprietarul imobilului își exercită dreptul de opțiune.2

2
A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioan Nicolae, ediția a 5-a vol. I, Ed. Hamangiu,
București, 2020, p. 554
Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor – art. 590 C. civ. – până la data încheierii
convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la înscrierea în cartea funciară
În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat,
dacă este cazul, la plata de daune-interese.

Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie – art. 591 C. civ.
 Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge
cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul;
 Autorul de bună-credinţă are un drept de ipotecă asupra imobilului pentru plata
indemnizaţiei şi poate cere înscrierea acestui drept în baza convenţiei încheiate în formă
autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti.

Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului – art. 592 C. civ.
 Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea
imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul poate cere instanţei judecătoreşti
stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-
cumpărare;
 Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru
plata preţului de către autorul lucrării.

Autorul lucrării care foloseşte materialele altuia – art. 594 C. civ. – în situația în care nu sunt
îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă,
cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ este obligat la
plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte
prejudicii cauzate.

Stabilirea indemnizaţiei sau a despăgubirii – art. 595 C. civ. – pentru aceasta va ţine seama de
valoarea de circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.

Cazurile speciale de accesiune – art. 596 C. civ.

1. Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite
să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de
accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul
imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
Dispoziţiile referitoare la lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credință şi la
lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului, cu rea-credință se aplică, în mod
corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real
asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate
asupra acelui imobil.
2. Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu
îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil sunt aplicabile, în
mod corespunzător, dispozițiile referitoare la lucrurile de îmbunătățire, respectiv art. 716 C. civ.

Lucrările efectuate de un detentor precar – art. 597 C. civ. - acestea sunt supuse, în mod
corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.

Accesiunea mobiliară – bunul mobil produs cu materialele altuia sau unirea a două bunuri
mobile, având proprietari diferiți.

Bunul mobil produs cu materialele altuia – art. 598 C. civ. aparţine celui care l-a confecţionat
sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea
materialelor, determinat la data confecţionării bunului.
Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu
valoarea materialelor. În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau
există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună după cum evocă art.
599 C. civ.

Unirea a două bunuri mobile – art. 600 C. civ. – în mod evident în cazul în care aparțin unor
proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar
nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.

3. UZUCAPIUNEA

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate ori
a altor drepturi reale ce se caracterizează prin exercitarea posesiei neîntreruptă asupra unui bun,
în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege.
 Ca efect al uzucapiunii, posesorul dobândeşte un drept de proprietate exclusivă asupra bunului
posedat. Cum asupra unui bun nu pot exista două drepturi de proprietate exclusivă concomitent,
înseamnă că uzucapiunea produce şi un al doilea efect, care constă în stingerea dreptului de
proprietate al celui împotriva căruia a curs prescripţia.3
Observăm caracterul sancționar al uzucapiunii asupra fostului proprietar, care prin pasivitatea
sa, din diverse motive, a creat posibilitatea unui terț de a exercita posesia asupra bunului, ca un
bun proprietar, pe o perioadă îndelungată de timp.

Bunurile care nu pot fi uzucapate sunt după cum regăsim în textul art. 929 C. civ. acelea care,
înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.

Uzucapiunea în sistemul Codului civil de la 1864

1. Uzucapiunea de 30 de ani – art. 1890 – prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă
aceasta prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără sa i se poată opune reaua-credinţa.
Din conținutul textului de lege ce face parte din reglementarea anterioară, observăm faptul că
buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea dreptului de prorpietate prin această
formă a uzucapiunii, deci și o posesie de rea-credință este aptă de a produce efecte.

Condiții:
- Posesorul să exercite posesia asupra bunului timp de 30 de ani;
- Posesia trebuie să fie utilă, prin aceasta înțelegem neviciată.

2. Uzucapiunea de de 10 până la 20 de ani – art. 1895 – cel ce câştiga cu buna-credinţa şi printr-

o justa cauza un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă
adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se afla nemişcătorul,
şi prin douăzeci de ani dacă locuieşte afară din acea circumscripţie. Prin ,,nemișcător”, înțelegem
că această forma a uzucapiunii operează numai în cazul imobilelor.

Condiții:
- Posesia să fie de bună-credință;
- Să existe o justă cauză (art. 1897 – orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea,
schimbul etc.);
3
A se vedea Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
Civil - Comentariu pe articole, p. 480
 - Posesia să fie utilă;
- Posesia să fie continuă.

Uzucapiunea în sistemul Codului civil actual

Trebuie a se face distincția după natura bunului între uzucapiunea mobiliară și cea imobiliară,
aceasta din urmă fiind împărțită în alte două categorii distincte și anume, uzucapiunea
extratabulară și uzucapiunea tabulară.

Uzucapiunea imobiliară

Art. 82 din Legea nr. 71/2011 Articolul 82 prevede aplicarea dispoziţiilor din Codul civil
referitoare la uzucapiunea imobiliară, numai în cazurile în care posesia a început după data
intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată,
sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul
imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.

Uzucapiunea imobiliară extratabulară – art. 930 C. civ. – dreptul de proprietate asupra unui
imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în
folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.

Condiții:
- Să fie vorba despre unul dintre cazurile enunțate mai sus;
- Posesia să fie utilă
- Posesia să fie exercitată asupra bunului timp de 10 ani.
- Alin. (2) al aceluiași articol prevede faptul că, în toate cazurile, uzucapantul poate
dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte
ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul
său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de
uzucapiune.
 După cum este remarcat în literatura de specialitate ,,este necesar ca uzucapiunea să fie invocată
de către persoana interesată, adică de uzucapant, în mod direct sau prin reprezentanți, inclusiv
prin creditori chirografari”.4

Uzucapiunea tabulară – art. 931 C. civ. – drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă,
în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi
contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul
înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. Este suficient ca buna-credinţă
să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie.

Uzucapiunea mobiliară – art. 939 C. civ. – acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, poate
dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii.

Dispoziții comune

Curgerea termenului uzucapiunii – art. 932 C. civ. În cazul în care proprietarul înscris în cartea
funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa și în cazul în care a fost înscrisă în cartea
funciară declaraţia de renunţare la proprietate, termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de
data decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de
data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o
dată anterioară.
În virtutea art. 934 C. civ. – dispoziţiile referitoare la uzucapiune se completează, în mod
corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.

Suspendarea cursului uzucapiunii – art. 932 alin. (2) C. civ. – prevede că viciile posesiei
suspendă cursul uzucapiunii, prin urmare timpul în care posesia a fost viciată nu se poate lua în
considerare.
Întreruperea cursului uzucapiunii – în ipoteza în care apare o cauză de întrerupere a cursului
uzucapiunii, după încetarea acesteia începe a curge termenul unei posesii noi, deci are ca efect
înlăturarea posesiei anterioare apariției cauzei de întrerupere.5

4
A se vedea V. Stoica, Drept civil: Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, op. cit. p.
351
5
A se vedea G. Boroi, A. Anghelescu, B. Nazat, ed. a 2-a rev., Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 280
Joncţiunea posesiilor – art. 933 C. civ. – fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa
o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular. Cu toate
acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea
a autorului său. Deci înțelegem din textul legal opțiunea posesorului de a alege între a începe o
nouă posesie sau posibilitatea dea unii posesia sa și cea a posesorului anterior lui.
Bineînțeles, în cazul joncțiunii posesiilor, ambele posesii trebuie să fie utile, iar referitor la
persoana celui care invocă aceasta, trebuie să fie un având-cauză al posesorului anterior.

4. POSESIA DE BUNĂ CREDINȚĂ

Este de bună-credinţă după cum regăsim în conținutul art. 938 C. civ. – posesorul care nu
cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a
înstrăinătorului. Aceasta trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.

Prezumţia de titlu de proprietate – art. 935 C. civ. – oricine se află la un moment dat în posesia
unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra
bunului.

În ceea ce privește opozabilitatea faţă de terţi – art. 936 C. civ. –posesia de bună-credinţă a
bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de
drepturi reale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă – art. 937 C. civ. – persoana
care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros
având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie
efectivă.
Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă,
dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod
obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în
revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate
reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.
 Trebuie să menționăm faptul că dispoziţiile enunțate anterior nu își găsesc aplicare în cazul
bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil, conform art. 937 alin. (4) C. civ.

5. OCUPAȚIUNEA

Potrivit art. 941 C. civ. – posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine
proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se
face în condiţiile legii. Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile
care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele
acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora
spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.

Prin bunuri abandonate înțelegem lucruri mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate
care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în
comun.

Proprietatea bunului găsit – art. 942 C. civ. – regementează faptul că bunul mobil pierdut
continuă să aparţină proprietarului său. Iar în ceea ce privește persoana găsitorului bunului este
obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut,
să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a
păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul
necesar.
La sediul poliţie şi pe pagina de internet se va afișa un anunţ privitor la pierderea bunului, cu
menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.
Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, după cum prevede art. 943 C. civ. el va fi predat, pe
bază de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică,
asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană
este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. În acelaşi
termen, anunţul menţionat anterior se va afişa la locul unde a fost găsit bunul.
În ipoteza în care datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze
valoarea ori devine prea costisitoare, art. 944 C. civ. reglementează vânzarea bunului găsit și
anume, el va fi vândut prin licitaţie publică, conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile
legate de bun se vor exercita în legătură cu preţul obţinut în urma vânzării.
 În ceea ce privește restituirea bunului găsit către proprietar – art. 945 C. civ. prevede
următoarele sitații:
- Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă acesta îl
pretinde, sub sancţiunea decăderii, în termen de 6 luni, însă nu mai înainte de a se achita
cheltuielile legate de păstrarea bunului;
- În cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului
o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului;
- În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are dreptul
de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi recompensa
fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească;
- Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără
stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte
dreptul de proprietate prin ocupaţiune, dovada fiind posibilă prin procesul-verbal sau prin
orice alt mijloc de probă;
- În cazul în care găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului
sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul privat al acestuia.

Drepturile asupra tezaurului găsit – art. 946 C. civ. – tezaurul este orice bun mobil ascuns sau
îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.
Dreptul de proprietate asupra acestuia, dacă a fost descoperit într-un bun imobil sau într-un bun
mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost
descoperit şi descoperitorului.
Bineînțeles dispozițiile redate mai sus nu se aplică în cazul bunurilor mobile culturale, calificate
astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice
sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice, după cum
prevede art. 946 alin. (3) C. civ.6

6. TRADIȚIUNEA

Este predarea sau remiterea materială a bunului de către transmiţător dobânditorului. Aceasta
operează în cazul:

6
A se vedea Legea nr. 182/2000
1. Donației indirecte prin darul manual care conform art. 1011 alin. (4) C. civ. se încheie valabil
prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului și au ca obiect bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 lei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
2. Titlurilor de valoare la purtător, acestea conform art. 1587 alin. (1) C. civ. nu se pot transmite
prin simplul acord de voință al părților. Unele situații sunt prevăzute în cuprinsul art. 1588 alin.
(3) C. civ. și art. 2481 alin. (2) C. civ.

7. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
După cum este enumerată hotărârea judecătorească, printre altele, în conținutul art. 557 alin. (1)
C. civ. reprezintă un mod de dobândire a proprietății atunci când ea este translativă de proprietate
prin ea însăşi, deci când are caracter constitutiv. După cum prevede și art. 885 alin. (4) C. civ.
hotărârea judecătorească definitivă va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul
titularului.
Având în vedere cele enunțate mai sus menționăm cu titlu de exempu următoarele situații:
- În cazul exproprierii pentru utilitate publică;
- În ipoteza în care, se urmărește într-o cauză suplinirea consimțământului uneia dintre
părți la încheierea unui act tranlativ de proprietate, dacă părțile s-au obligat în acest sens
printr-un antecontract de înstrăinare;7
- În cazul retrocedării – Legea nr. 10/2001 ș.a.

8. ACTUL ADMINISTRATIV – art. 557 alin. (2) C. civ. – proprietatea poate fi dobândită
şi prin act administrativ. Deşi actul administrativ se emite în aplicarea legii, în ultimă instanţă
toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate îşi au fundamentul în lege.8
Art. 885 alin. (4) C. civ dispune faptul că, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii
administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul titularului.
Actul administrativ are ca efect dobândirea dreptului de proprietate, spre exemplu, în situația în
care are caracter constitutiv de drepturi spre exemplu în temeiul art. 15 alin. (5), art. 19, art. 21
alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Legea nr. 18/1991, a fondului funciar.9

7
A se vedea C. Bîrsan, Drept civil: drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2020, p. 492
8
A se vedea Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
Civil - Comentariu pe articole, p. 475
9
A se vedea E. Chelaru, Drept civil: Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009, p. 128-132
9. ÎNSCRIEREA ÎN CARTEA FUNCIARĂ – art. 557 C. civ. prevede dobândirea
dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile prin înscriere în cartea funciară, cu excepţia
cazurilor anume prevăzute de lege și cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888, respectiv
înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de
autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Prevederile legale citate trebuie coroborate cu art. 885 alin. (1) C. civ. care prevede, sub rezerva
unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se
dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza
actului sau faptului care a justificat înscrierea.
Excepţiile sunt cele menţionate de art. 887 alin. (1) C. civ., conform cărora drepturile reale se
dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală,
vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil
dispoziţiile art. 557 alin. (4) și art. 885 alin. (1) din Codul civil se aplică numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau
din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii
cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Bibliografie
C. Bîrsan, Drept civil: drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2020
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioan Nicolae, ediția a 5-a vol. I, Ed. Hamangiu,
București, 2020
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil -
Comentariu pe articole
V. Stoica, Drept civil: Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009
G. Boroi, A. Anghelescu, B. Nazat, ed. a 2-a rev., Ed. Hamangiu, București, 2013
E. Chelaru, Drept civil: Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009