Curs drept roman – săptămâna 29 noiembrie - 3 decembrie

Adopțiunea, adrogațiunea și legitimarea.

Toate cele trei instituții constituie procedee de creare a puterii părintești pe cale
artificială.

1. Adopțiunea

Adopțiunea era actul prin care o persoană alieni iuris trecea de sub puterea unui
pater familias sub puterea unui alt pater familias.

 Condiții de formă. Adopțiunea se realiza prin parcurgerea a două etape:

 Prima etapă presupunea 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive ale fiului, încheiate

între pater familias și o persoană în care el are încredere. Vânzările și dezrobirile
specifice adopțiunii aveau un caracter fictiv, reprezentând doar o condiție de
formă a actului de adopție, condiție pe care părțile o îndeplineau în aceeași zi.
 A doua etapă consta în deschiderea unei acțiuni fictive in iure cessio. În cadrul
acestui proces fictiv apare și adoptantul, care se va înfățișa în calitate de
reclamant. El îl va aduce pe cumpărătorul fiului ca pârât în fața magistratului,
unde va pretinde că în realitate fiul este al său, iar pârâtul în mod injust îl ține sub
stăpânirea sa. Față de pretenția reclamantului că bunul (fiul) este al său, pârâtul
nu se apără. Magistratul va rosti cuvântul addico, prin care declarația
reclamantului adoptant va fi ratificată și din acel moment, alieni iurisul revendicat
va dobândi statutul de fiu adoptat al reclamantului.

 Condiții de fond

 adoptantul să fie deja pater familias. Mai exact, cei care puteau adopta puteau fi
doar bărbații, cetățeni romani, care dețineau deja un patrimoniu;
  între adoptant și adoptat să existe o diferență de vârstă de minim 18 ani.
 adoptantul să își acorde consimțământul la îndeplinirea formalităților.
 sub domnia împăratului Iustinian se solicita și neîmpotrivirea fiului la adopțiune.

 Efecte

Principalul efect al adopțiunii era intrarea adoptatului sub patria potestas a

adoptantului. Prin aceasta, între cei doi se înființa o relație de agnațiune, cei doi
putându-se moșteni unul pe celălalt în aceleași condiții în care o făceau și copiii legitimi
ai lui pater familias. 
Adoptatul nu devenea agnat doar cu pater familias, ci cu întreaga famile a lui. Dar
concomitent cu crearea agnațiunii dintre el și noua familie, agnațiunea cu familia de
origine se stingea, el nemaiavând drepturi succesorale în raport cu ei.

2. Adrogațiunea

Adrogațiunea era o specie a adopțiunii și reprezenta actul prin care o persoană sui
iuris, numită adrogat devenea persoană alieni iuris, prin intrarea sub patria potestas a
altei persoane, numită adrogant. 
Principala diferență între adopțiune și adrogațiune constă în calitatea inițială a
persoanei care intră sub patria potestas. În cazul adopțiunii, adoptatul nu a încetat a fi o
persoană alieni iuris pentru niciun moment, el doar a trecut din stăpânirea unui sui iuris
sub stăpânirea altui sui iuris; adrogatul în schimb, era o persoană sui iuris, care nu se
afla sub puterea nimănui și care alegea să devină alieni iurisul altuia.

3. Legitimarea

Legitimarea era actul prin care copilul natural era asimilat copilului legitim și intra
astfel sub patria potestas a tatălui său, cu care devenea agnat. Acest mod artificial de
înființare a puterii părintești se putea realiza în 3 moduri:
 Per subsequens matrimonium, adică prin căsătoria subsecventă a părinților.
Legitimarea copilului natural prin încheierea ulterioară a unei matrimonium
 iustum între părinții săi era valabilă doar dacă erau îndeplinite în mod cumulativ 3
condiții. 
 Per rescriptum principis. Prin rescript imperial se putea dobândi legitimarea în
acele cazuri în care o căsătorie subsecventă era imposibilă.
 Per oblationem curiae.  Era acea înființare artificială a puterii părintești obținută
ca recompensă de tatăl care își oferea fiul consiliului municipal pentru a deveni
decurion.

Emanciparea

Emanciparea era un mod specific de eliberare de sub patria potestas.

 Legea celor XII Table preciza că fiul vândut de 3 ori prin mancipațiune era
eliberat de sub puterea părintească a șefului de familie. Așadar, prin emancipatio
fiul de familie alieni iuris devenea persoană sui iuris.
 Forma actului de emancipare era aproape identică primei etape a actului de
adopțiune, care consta în 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive. Spre deosebire de
acea etapă, la emancipare, după ultima vânzare, cumpărătorul nu îl păstra pe fiul
de familie în puterea sa, ci îi transfera tatălui dreptul de mancipium pe care îl
avea el asupra fiului.
 Împăratul Iustinian a generalizat emanciparea prin simpla declarație făcută de
pater familias în fața magistratului.
 Efectul esențial al emancipării era desființarea rudeniei civile dintre emancipat și
familia de origine. Asta însemna pe de o parte că fiul de familie își pierdea
drepturile succesorale în cadrul familiei, dar pe de altă parte el avea capacitatea
de a stăpâni pentru sine orice bunuri dobândite ulterior emancipării.
 Tutela și curatela

Incapabili de fapt erau acele persoane care deși poate întruneau toate
elementele lui caput, dintr-un motiv sau altul, nu aveau reprezentarea urmărilor
acțiunilor lor, lipsindu-le discernământul.

Pentru a-i proteja pe incapabili de efectele devastatoare pe care propriile

acțiuni le puteau avea asupra lor, dar și asupra celor din jur, romanii au creat
instituția tutelei și instituția curatelei. 

Cauzele incapacității puteau ține de vârsta, sexul, sau starea mentală a persoanei.
Pe acest criteriu al cauzelor incapacității, romanii distingeau între:
 Incapacități firești – cauze naturale ale lipsei discernământului. Incapabili firești
erau considerați impuberii sui iuris și femeile sui iuris. Aceștia erau puși sub
tutelă;
 Incapacități accidentale (sau artificiale) – persoanele lovite de incapacități
accidentale erau protejate prin curatelă.

1.  Tutela
  Tipuri de tutelă. În funcție de modul de formare (instituire) a tutelei, aceasta era
de 3 feluri:
 Tutela testamentară - prin care pater familas hotăra în testamentul său
pe cine numește să fie tutorele impuberului și al femeii. 
 Tutela legitimă - În lipsa unui testament prin care pater să dispună cine
va ocupa rolul de tutore al femeii și impuberilor, opera tutela
legitimă.Tutela acordată prin lege se supunea regulilor stabilite pentru
transmiterea patrimoniului prin succesiunea legală. Astfel, în ordinea
categoriilor de succesori care ar avea dreptul de a-l moșteni pe incapabil
în cazul în care ar muri, tutori puteau fi: cei mai apropiați agnați, frații,
unchii, gentilii. Nu toate rudele civile puteau fi tutori, ci doar agnații bărbați.
 Tutela dativă - Tutela dativă era acea tutelă dată de pretor incapabililor care nici nu
primiseră un tutore prin testament și care nu aveau nici rude civile ori patroni.
 Exercitarea tutelei. Procedee de administrare. În funcție de vârsta pupilului,
administrarea patrimoniului său de către tutore se făcea prin unul din următoarele
două procedee:
 Negotiorum gestio – era procedeul de administrare a averii copilului cu
vârstă mai mică de 7 ani (infans). Întrucât la o vârstă atât de fragedă, infansul
nu are nici cea mai vagă idee asupra a ceea ce vine în susținerea sau
împotriva intereselor sale, tutorele are libertate totală de a-i gestiona averea.
Așadar, prin negotiorum gestio, fără a se consulta cu pupilul, tutorele poate
încheia după cum consideră de cuviință orice fel de acte cu privire la
patrimoniul administrat, inclusiv acte de dispoziție (înstrăinare/vânzare).  Dacă
a dispus în mod abuziv de averea pupilului, la finalul tutelei, putea fi tras la
răspundere.
 Auctoritatis interpositio - desemna procedeul prin care tutorele administra
patrimoniul pupilului cu vârstă cuprinsă între 7 și 14 ani. Întrucât se
presupunea că la acea vârstă copilul se putea exprima corect, tutorele nu mai
dispunea de patrimoniul lui, ci coopera cu el, asistându-l la încheierea actelor
de administrare.
 2. Curatela

 Curatela era cel de-al doilea instrument de protejare a incapabililor de fapt. Deși

servea aceluiași scop, curatela se diferenția de tutelă prin cauza incapacității
persoanei ocrotite. Astfel, în timp ce prin tutelă erau puși la adăpost cei loviți de
incapacități firești, curatela îi viza pe cei loviți de incapacități accidentale, adică pe acei
oameni care în mod normal ar fi trebuit să aibă discernământ pentru că erau de sex
masculin și aveau peste 14 ani, dar, din diverse motive, totuși nu aveau reprezentarea
consecințelor acțiunilor lor.
 Spre deosebire de tutelă, curatela se putea înființa doar prin lege și autoritatea
publică (legitimă și dativă), nu și prin testament.
 Procedeul de administrare a curatelei era doar negotiorum gestio, nu și
auctoritatis tutoris.
 tipuri de curatelă:
 Curatela nebunului (furiosus) – curatorul nebunului (indiferent de cauza
alienării mintale sau de gradul ei) nu avea doar îndatorirea de a -i administra
patrimoniul, dar trebuia să se ocupe și de supravegherea lui. 
 Curatela prodigului (risipitorului) – prodigul era acea persoană, care fără a
fi nebună, își risipea averea în mod irațional.
 Curatela minorului de 25 de ani – minorul de 25 de ani era tânărul care deși
avea vârsta de la care se considera că are suficient discernământ pentru a
decide pentru propria persoană, datorită naivității ori a lipsei de experiență, se
lăsa ușor păcălit de alte persoane și încheia acte extrem de păgubitoare
pentru sine.

CAPITOLUL IV. BUNURI.

1. Clasificarea bunurilor
 Cu toate că nu le numeau bunuri, ci lucruri, totuși romanii le categoriseau în: lucruri
asupra cărora nu își pot exercita dreptul de proprietate și lucruri care pot fi stăpânite sub
forma proprietății. Astfel, cele dintâi, care nu puteau constitui obiectul unui patrimoniu se
numeau res extra patrimonium iar cele care puteau intra în patrimoniul cuiva se
numeau res in patrimonio.
 Res extra patrimonium erau toate bunurile care nu puteau fi supuse unei
stăpâniri individual. Ele erau extrapatrimoniale fie prin natura lor, fie prin destinația
lor. Astfel, romanii distingeau între lucruri divine pe care nu le poate stăpâni nimeni și
lucruri umane, laice pe care nu le poate stăpâni niciun particular.
 Lucrurile de drept divin pe care nu le putea stăpâni nimeni erau: lucrurile
consacrate zeilor superiori, lucrurile consacrate zeilor inferiori, adică
persoanelor decedate (locurile de veci) și lucrurile sacrosancte precum legile,
domiciliul, porțile și zidurile cetăților etc.
 Lucrurile de drept uman pe care nu le puteau stăpâni persoanele
particulare erau acele lucruri care trebuie să rămână la dispoziția tuturor
(precum: aerul, apele curgătoare, marea, țărmul) și lucrurile care alcătuiesc
proprietatea publică.
 Res in patrimonio – Lucruri care puteau face obiectul proprietății private erau, la
rândul lor, de mai multe feluri:
 Res mancipi și res nec mancipi.  Cele dintâi erau bunurile considerate a fi
cele mai de preț, a căror stăpânire se transmitea prin mancipațiune (sau in
iure cessio). Bunurile nec mancipi erau cele mai puțin valoroase, care se
puteau transmite și prin alte acte juridice. Cele mai prețioase lucruri ale vremii
erau cele legate asigurarea supraviețuirii prin valorificarea pământului
(pământ, case, sclavi, animalele de muncă). Banii intrau în categoria lucrurilor
mai puțin prețioase (nec mancipi).
 Res corporales și res incorporales - acele bunuri care pot fi atinse cu mâna
și acelea care nu pot fi atinse, deci cele care îmbracă forma unor drepturi.
  Res mobiles și res soli. Mobile erau bunurile care se puteau deplasa sau
care puteau fi transportate fără a-și pierde din valoare, precum: sclavii, ani-
malele și majoritatea obiectelor, iar imobile erau acele bunuri fixe,
netransportabile. În această categorie se regăsesc pământurile precum și tot
ceea ce se edifică ori se plantează pe acestea.
 Bunuri fungibile și bunuri nefungibile (genera și species) - Bunurile
fungibile sunt cele care fac parte dintr-un gen. Ele nefiind individual
determinate, se pot înlocui prin altele de aceeași cantitate și calitate.
Nefungibile (species) erau acele bunuri individualizate, care în caz de
dispariție nu mai puteau fi înlocuite prin altele. Spre exemplu: sclavul Flavius.
 Fructe și producte - Adesea bunurile produceau la rândul lor alte
bunuri. Atât fructele cât și productele constituiau bunuri rezultate din alte
asemenea bunuri. Diferența principală dintre cele două categorii de produse
ale unui bun era dată de caracterul periodicității. Astfel, în timp ce fructele
erau produse directe și periodice ale unui bun, rezultate fără diminuarea
substanței respectivului bun, productelor le lipsea trăsătura
periodicității. Fructele erau și ele de 3 feluri:
 Fructe naturale se numeau acele produse ale unui bun rezultate din forța
naturii, precum sporul animalelor ori roadele pământului neobținute prin
intervenția omului. 
 Fructe industriale - roadele pământului datorate intervenției umane (prin
munci agricole).
 fructe civile se numeau foloasele obținute dintr-un bun ca urmare a unor
raporturi juridice, precum arenda, chiria ori plata serviciilor unui sclav. 

2. Posesiunea

NOȚIUNE . POSESIUNEA DESEMNEAZĂ STĂPÂNIREA DE FAPT A UNUI BUN . DEȘI ACEASTĂ

STĂPÂNIRE MATERIALĂ A UNUI BUN CONSTITUIE MIJLOCUL MANIFESTĂRII EXTERIOARE A

DREPTULUI DE PROPRIETATE , TOTUȘI CELE DOUĂ TITLURI JURIDICE NU TREBUIE

CONFUNDATE . CHIAR ȘI ROMANII DISTINGEAU ÎNTRE POSESIE ȘI PROPRIETATE , RECUNOSCÂND CĂ

ÎN TIMP CE PRIMA ESTE UN FAPT, CEA DE A DOUA ESTE UN DREPT

2.1. Elementele posesiunii. Existența posesiunii este dependentă de cele două ele-

mente care o compun: animus și corpus. Așa cum ea se dobândește prin întrunirea
lor, tot așa se poate stinge prin pierderea unuia dintre elemente.
 Animus era elementul volițional al posesiunii și desemna intenția de a păstra
un bun pentru sine. Această intenție de a stăpâni un bun pentru propria
persoană se exprima prin faptul că posesorul se comportă față de bun
întocmai ca un proprietar. 
 Corpus constituia elementul material al posesiunii întrucât desemna
totalitatea actelor materiale prin care posesorul se folosea de un bun.Așadar,
prin corpus nu se înțelegea numai luarea în posesie a bunului, ci și stabilirea
faptelor în virtutea cărora posesorul era îndreptățit a se comporta ca un
proprietar față de acel lucru.

Romanii numeau posesiunea care întrunea cele două elemente possessio civilis și
se refereau la ea ca fiind adevărata posesiune. Dar pe lângă posesiunea civilă exista și
posesiunea naturală (possessio naturalis), cunoscută ca detențiune. Deși similară
posesiunii civile, întrucât și ea desemna o stare de fapt compusă din animus și corpus,
detențiunea se diferenția de posesiunea adevărată prin faptul că animus desemna
intenția de a păstra un lucru nu pentru sine, ci pentru altul. 
Principalul efect care decurge din acest gen de stăpânire este cel al imposibilității
detentorului de a uzucapa bunul aflat în păstrarea sa. Astfel, indiferent de durata
păstrării unui bun, nu curgea un termen de prescripție achizitivă în favoarea
detentorului, care era obligat a returna bunul la scadență.Posesiunea civilă în schimb,
putea duce cu ușurință la dobândirea proprietății prin uzucapiune.

2.2. Categorii de posesiune

Posesiunea este de mai multe feluri:
 Possessio ad uzucapionem ducea la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
  Possessio ad interdicta este posesiunea protejată juridic prin interdictele
posesorii.
 Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei
erau violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. Acela care dobândea un lucru prin
violenţă sau îl poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecţie posesorie.
 Possessio iuris (posesiunea unui drept) sau quasipossessio desemna
posesiunea unui drept subiectiv.

2.3. Efectele posesiunii

Posesiunea produce aceleaşi efecte juridice, indiferent dacă posesorul este sau
nu proprietar:
 posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor;
 posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune;
 în cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de
pârât, pentru că onus probandi incubit actor (sarcina probei apasă asupra
reclamantului), pe când pârâtul, în ipoteza noastră, se va apăra spunând
possisdeo, quia possideo (posed, fiindcă posed). Dacă reclamantul dorea să îl
deposedeze pe pârât de lucru, trebuia să facă dovada faptului că este proprietar.
Prin urmare, persoana poate fi deposedată de lucru numai dacă reclamantul
dovedeşte în justiţie că este adevăratul proprietar al lucrului, altel deposedarea
nefiind posibilă.

2.4.  Interdictele posesorii

Mijloacele juridice prin care posesiunea ca stare de fapt era ocrotită se numeau
interdicte posesorii. În funcție de scopul urmărit, interdictele posesorii erau de 3 feluri:
de a obține, a reține sau a redobândi o posesiune.
 Interdictele retinendae possessionis causa – prin care se urmărea
conservarea unei posesiuni existente. Acestea erau de două feluri:
  Interdictul uti possidetis (după cum posedați). Utilizat în materie imobiliară,
prin interdictul uti possidetis se ordona părților menținerea stării posesiunii de la
momentul acordării lui. Astfel, cel care posedă un bun la momentul la care
pretorul dă interdictul își conservă posesiunea, iar cel care nu posedă continuă
(până la soluționarea procesului în revendicare) să nu aibă în posesie bunul. 
 Interdictul utrubi.Spre deosebire de interdictul uti possidetis, interdictul utrubi
proteja posesiunea exercitată asupra bunurilor mobile. O altă diferență între cele
două interdicte era momentul la care se raporta posesiunea. Astfel, deși în
ambele interdicte se menține condiția posesiei neviciate, interdictul utrubi nu
ocrotește neapărat posesorul de la momentul emiterii interdictului, ci pe acela
care a avut în posesiunea sa bunul pentru cea mai lungă perioadă în anul
anterior eliberării interdictului. În acest context, bunul putea fi atribuit atât celui
care poseda bunul la momentul eliberării interdictului (ultimului posesor), cât și
posesorului anterior.
 Interdictele recuperandae possessionis causa – prin care se urmărea
recuperarea unei posesiuni pierdute. Se eliberau în cazurile în care posesia era una
viciată (obținută prin violență, cu titlu precar, sau în mod clandestin). Din acest motiv ele
erau de 3 feluri:
 Interdictele unde vi - erau instrumentele juridice prin care cel care fusese
deposedat de bun prin violență urmărea redobândirea imobilului din care fusese
alungat, precum și a accesoriilor sale.În funcție de natura actelor de violență prin
care s-a înfăptuit deposedarea, interdictele unde vi erau de 2 feluri:
 Unde vi cottidiana – utilizate atunci când deposedarea se
realizase prin mijloace obișnuite de violență.
 Unde vi armata – interdicte prin care cel deposedat de bun solicita
redobândirea posesiei pierdute ca urmare a actelor de violență
săvârșite de o bandă de oameni înarmați. 
 Interdictul de precario era interdictul prin care proprietarul recupera posesia
bunului său de la detentorul precar. Detentorul precar era acela care primise de
la proprietar cu titlu de împrumut, un anume bun. Specific detențiunii precare
este că detentorul are obligația de a-i returna proprietarului bunul de îndată ce
 acesta i-l cere. În cazul în care detentorul precar refuză să îi restituie bunul,
proprietarul are la îndemână interdictul de precario, prin care pretorul îi ordonă
celui dintâi să predea bunul.
 Interdictul de clandestina possessione sancționa posesiunea clandestină,
adică acea posesiune dobândită pe ascuns, fără ca proprietarul să știe. 
 Interdictele adipiscendae possessionis causa – prin care se dorea
dobândirea unei posesiuni.
 Principalul interdict adipiscendae era interdictul quorum bonorum prin care
moștenitorul pretorian intra în posesiunea bunurilor succesorale corporale.
 Alte asemenea interdicte erau interdictul sectorium, pus la dispoziția
cumpărătorului unor bunuri publice supuse confiscării și interdictul Salvianum, cu
ajutorul căruia proprietarul unei moșii putea dobândi posesiunea lucrurilor lăsate
de colon drept gaj pentru plata arendei.

3. Proprietatea

• Romanii priveau dreptul de proprietate ca fiind stăpânirea completă și exclusivă a

unei persoane asupra unui lucru corporal. Deplina stăpânire pe care o exercita
proprietarul (plenum dominium, plena in re potestas) se exprima și atunci prin
drepturile care o alcătuiau, și anume: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.
• Ius utendi (usus) desemna dreptul, respectiv prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a întrebuința, uza, folosi bunul aflat în stăpânirea sa. 
• Ius fruendi (fructus) desemna dreptul de a culege fructele respectivului bun. 
• Ius abutendi (abusus) conferă proprietarului dreptul de a dispune de bun așa
cum consideră de cuviință (îl poate înstrăina, transforma, distruge etc.). Dreptul
de dispoziție reprezintă prerogativa cea mai importantă dintre cele trei,
prerogativă prin care dreptului de proprietate i se garantează supremația în
rândul drepturilor reale
 3.1. Dobândirea proprietății

A.  Moduri naturale de dobândire a proprietății

 Tradițiunea - mod neformal de transmitere a proprietății, tradițiunea

desemna simplul act al remiterii materiale a unui lucru, însoțită de intenția de a transfera
proprietatea. Din definiție reies cele două elemente care alcătuiesc tradițiunea ca mod
de transmitere a proprietății: predarea efectivă a bunului și intenția de a realiza un
transfer al proprietății (iusta causa).
 Remiterea materială a unui bun mobil nu ridica probleme, realizându-se prin
transferul obiectului din mâinile înstrăinătorului (tradens) în mâinile
dobânditorului (accipiens). Remiterea materială a bunurilor imobile consta fie în
parcurgerea, la pas, a întregului fond care urma să fie transmis (în cazul
transferului proprietății terenurilor), fie vizitarea tuturor încăperilor imobilului. În
timp, s-a admis, în anumite cazuri, simplificarea acestei etape.
 Iusta causa. Intenția de a transmite dreptul de proprietate prin tradițiune
îmbrăca de regulă forma actului prin care se realiza înstrăinarea.
 Ocupațiunea desemna luarea în stăpânire a acelor lucruri fără de stăpân.
Fie că erau bunuri care nu aparținuseră niciodată cuiva (precum pietrele de pe litoral
sau chiar o bucată de pământ care ia forma unei insule în mare și care nu poate fi
dobândită prin accesiune), fie că erau bunuri abandonate, toate puteau fi dobândite prin
simpla luare în posesiune de către cel care intenționa să le devină proprietar.  Romanii
distingeau între mai multe feluri de asemenea res nullius (lucruri fără stăpân).
 Res hostiles se numeau lucrurile luate în stăpânire de la dușmani, ca
pradă de război. 
 Res derelictae erau acele lucruri pe care fostul stăpân le abandonase și
care puteau fi luate în stăpânire de primul venit care își manifesta intenția
de apropriere. 
 Thesaurus desemna comoara ascunsă în general prin îngropare. Cel
care o descoperea, având în vedere că nu se mai putea cunoaște iden-
titatea celui care o ascunsese, dobândea prin ocupațiune proprietatea
 ei. Dacă această comoară era găsită pe fondul unei alte persoane,
proprietarul terenului și cel care descoperise comoara o împărțeau în
regim de coproprietate, fiecare dobândind câte o jumătate din ea.
 Specificațiunea - transformarea unei materii străine într-un obiect nou.
Exemple de asemenea lucruri noi obținute din materia primă a altei persoane erau: vinul
produs din strugurii altcuiva, făina produsă de cineva din grâul altei persoane,
construirea unei bărci cu scândurile altuia și alte asemenea. Au existat multe
controverse cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra bunului astfel obținut
(proprietarul materialelor, sau cel care a confecționat bunul - specificantul). În vremea
împăratului Iustinian s-a decis că în anumite situații proprietar va fi specificantul (dacă
bunul nu mai putea fi readus în starea anterioară), iar în altele proprietarul materialelor. 

 Accesiunea era dobândirea proprietății prin încorporarea unui bun accesoriu

într-un alt bun, numit bun principal. Principal era acel bun care și după absorbție își
păstra individualitatea. Bunul încorporat în cel principal se numea bun accesoriu și urma
soarta juridică a bunului principal.
 Accesiunea imobiliară. În materie imobiliară, accesiunea putea fi atât
rezultatul unor fenomene independente de activitatea umană, cât și rezultatul
intervenției omului. Cea dintâi se numește accesiune imobiliară naturală, iar
cea din urmă poartă denumirea de accesiune imobiliară artificială.
 Accesiunea mobiliară. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune nu
privea în mod exclusiv bunurile imobile, ea fiind la fel de posibilă și în cazul
joncțiunii dintre două res mobile. Regula potrivit căreia bunul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului principal se menține și în cazul accesiunii
mobiliare. Calitatea de bun principal nu este determinată de valoarea acestuia,
ci tot de păstrarea individualității posterioară încorporării. În situația în care
între bunurile supuse contopirii nu se poate stabili caracterul de bun principal
sau bun accesoriu, proprietarii lucrurilor care alcătuiesc produsul final îl vor
deține în regim de coproprietate.
 B.  Moduri civile de dobândire a proprietății

 Mancipațiunea (vânzarea prin balanță și aramă) - principal mod civil de

dobândire a proprietății, mancipațiunea a reprezentat, în funcție de epocă, forma de
exprimare a mai multor operațiuni juridice. Astfel, la început, în vremea în care romanii
nu admiteau ideea de transmitere a proprietății, prin mancipațiune de înțelegea
principalul mod de creare a puterii (stăpânirii în sens de proprietate).  Apoi, ea s-a
transformat în operațiunea juridică prin care se transmit lucrurile mancipi (de valoare),
devenind în timp cel mai cunoscut mod de a încheia o vânzare. În dreptul clasic,
mancipațiunea a cunoscut numeroase aplicațiuni, prin intermediul cărora se puteau
realiza operațiuni juridice distincte, în varii domenii, ajungând a fi cunoscută în vremea
lui Gaius ca o vânzare oarecum simbolică.

 Uzucapiunea. Romanii au definit uzucapiunea ca fiind dobândirea dreptului

de proprietate printr-o posesiune exercitată în timpul și condițiile prevăzute de
lege. Îndelunga folosință care conduce la dobândirea proprietății trebuie să fie
exercitată cu respectarea anumitor condiții legale. Aceste condiții erau:
 lucrul să fie susceptibil de a fi uzucapat (res habilis) – nu erau susceptibile
de dobândire prin uzucapiune lucrurile extra patrimonium, bunurile inalienabile,
lucrurile furate sau obținute prin violență.
 posesiunea lucrului (possessio) - uzucapantul trebuie să exercite asupra
bunului o posesie efectivă și neîntreruptă pe toată durata termenului de
prescripție achizitivă.
 iusta cauză (titulus, iusta causa) - Posesiunea neîntreruptă a bunului trebuia
să se întemeieze pe un titlu juridic legitim. Asemănător justei cauze a tradițiunii,
intenția de a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune îmbrăca de regulă
forma actului juridic din care izvora. 
 buna-credință (bona fides) - pe lângă condiția caracterului efectiv și
neîntrerupt, posesiunea întemeiată pe o justă cauză trebuia să respecte și
condiția bunei-credințe a uzucapantului. Prin aceasta se înțelegea convingerea
uzucapantului că bunul aflat în posesiunea sa a fost primit cu iustus titulus de la
un proprietar real.
  termenul (tempus) - termenul prescripției achizitive (uzucapiunii) desemna inter-
valul de timp pe durata căruia trebuia exercitată posesiunea neîntreruptă asupra
bunului dobândit cu bună-credință în temeiul unui just titlu. Legea celor XII Table
prevedea un termen de 1 an pentru bunurile mobile și un termen de 2 ani pentru
imobile.Aceste termene legale priveau exclusiv uzucapiunea ca mod de
dobândire a proprietății, nu și excepțiunile posesiunii de îndelungă durată, care
aveau cu totul alte termene.

 In iure cessio desemna un mod de dobândire a proprietății pe cale

procesuală, înaintea magistratului judiciar.  Procesul fictiv translativ de proprietate se
desfășura în felul următor: vânzătorul și cumpărătorul se prezentau în fața magistratului
în calitatea simulată de pârât și reclamant. Reclamantul pretindea că imobilul este
proprietatea sa iar pârâtul nu îl contrazicea. În final, constatând activitatea părților,
magistratul pronunța cuvântul addico, prin care ratifica declarația reclamantului și din
acel moment, cumpărătorul reclamant dobândea dreptul de proprietate asupra
imobilului.

 Adiudicatio era dobândirea dreptului de proprietate prin autoritatea magistratului

judiciar.  Ea era partea formulei prin care magistratul îl împuternicea pe judecător să se
pronunțe în cauzele de partaj, care presupuneau atribuirea dreptului de proprietate
asupra părților rezultate în urma unei ieșiri din indiviziune.
 Lex. Proprietatea se mai putea dobândi și prin puterea legii, nu doar prin acte
translative de proprietate.

3.2. Formele de proprietate

 Proprietatea în epoca gentilică (prestatală)

Vreme de mai multe secole romanii au cunoscut numai proprietatea colectivă, fie sub
forma proprietății colective a ginții, fie sub forma proprietății familiale. Proprietatea
privată a apărut abia în epoca veche, ulterior întemeierii statului roman. În epoca
gentilică singurele forme de proprietate au fost:
 Proprietatea colectivă a ginții. În perioada în care societatea romană era
împărțită în triburi, curii și ginți, ideea stăpânirii individuale a unui pământ era
de neconceput. Pământul a fost prin excelență, principala resursă a societății
iar sporirea nivelului de trai al întregii societății presupunea un efort colectiv de
valorificare a pământului. 
 Proprietatea familială. Singura stăpânire (mai) restrânsă era cea exercitată
de membrii unei familii asupra locuinței și grădinii. Nici această formă de
proprietate nu poate fi numită proprietate privată, întrucât nu era deținută de o
singură persoană, ci de toate persoanele care trăiau în aceeași
casă.Proprietatea familială era inalienabilă și indivizibilă. Asta însemna că ea
nu se putea înstrăina și nici divide. Singurul mod de transmitere a proprietății
familiale era prin moștenire. 
 Proprietatea în epoca veche
 Proprietatea colectivă a statului. Bunurile care intrau în proprietatea statului
se numeau res extrapatrimonium deoarece nu puteau forma obiectul
proprietății private.
 Proprietatea quiritară.  Inițial, ea purta numai asupra lucrurilor mobile,
dovadă că mancipațiunea, modul originar de dobândire a proprietății,
presupunea aducerea lucrului în fața martorilor, condiție de formă care nu se
putea aplica la imobile. Începând din epoca Legii celor XII Table, romanii au
cunoscut și proprietatea privată asupra imobilelor, căci o parte din ager
publicus se atribuia cetățenilor. Însă, o parte din pământurile dobândite de la
cei învinși a rămas în proprietatea statului, care le atribuia în folosință
patricienilor, în schimbul unei redevențe. Către sfârșitul republicii, simpla
folosință s-a transformat în proprietate privată, și astfel s-au format latifundiile
și s-au declanșat conflictele care au dus la instaurarea imperiului. Caracterele
proprietății quiritare erau:
 Caracterul exclusiv - proprietatea quiritară era accesibilă numai
cetățenilor romani, purta numai asupra unor lucruri romane, se
transmitea numai prin acte de drept civil și putea fi reclamată în justiție
numai prin acțiuni civile.
 Caracterul absolut - proprietarul quiritar putea dispune de lucru fără
vreo îngrădire, având inclusiv dreptul de a-l distruge.
 caracterul perpetuu - proprietatea nu se putea stinge prin trecerea
timpului și nu putea fi revocată. 

 Proprietatea în epoca clasică

 Proprietatea pretoriană - denumită in bonis, proprietatea pretoriană a
fost creată pe cale procedurală. Primul caz de proprietate pretoriană a fost
cel al transmiterii unui lucru mancipi prin tradițiune. Dar, întrucât multă
vreme lucrurile mancipi nu puteau fi transmise prin tradițiune, dacă
tradens era de rea credință, îl putea chema în justiție pe accipiens și câș-
tiga procesul, deposedându-l de lucru, cu toate că accipiens fusese de
bună-credință și plătise prețul. O asemenea relație venea în conflict cu
spiritul juridic al epocii, care promova ideile de echitate și de bună
credință. Acționând în acest spirit, pretorul a pus la dispoziția lui accipiens
două mijloace procedurale: acțiunea Publiciană și excepțiunea lucrului
vândut și transmis. Astfel, indiferent de calitatea procesuală pe care o
avea, întrucât era de bună credință, accipiens câștiga întotdeauna proce-
sul, rămânând în posesia lucrului. 

 Proprietatea provincială și proprietatea peregrină. Tot prin utilizarea

unor mijloace procedurale au fost create proprietatea provincială și
proprietatea peregrină. În această perioadă puterea proprietate s-a
desprins din sfera lui manus, și a fost denumită dominium. Prin mijloace
procedurale (proprietatea provincială a fost sancționată printr-o acțiune in
rem specială, prin care se putea redobândi posesiunea, iar proprietatea
peregrină a fost sancționată printr-o acțiune în revendicare cu ficțiune)
locuitorilor din provincii li s-a permis să dețină pământuri cucerite, iar
peregrinilor, recunoscându-li-se meritele de parteneri în dezvoltarea
economiei de schimb, nu le-a mai fost interzis a deține proprietăți pe
teritoriul statului roman. Așa au apărut proprietatea provincială și
proprietatea peregrină. Apariția proprietății provinciale și a proprietății
peregrine a fost o reacție împotriva exclusivismului. Prin fizionomia lor,
noile forme de proprietate au marcat trecerea la o reglementare juridică
evoluată, în care proprietatea era accesibilă tuturor persoanelor.
  Proprietatea în epoca postclasică

Spre sfârșitul epocii clasice și în epoca postclasică, asistăm la unificarea regimului

juridic al proprietății. Primul pas în această direcție s-a făcut cu ocazia generalizării
cetățeniei romane, când a dispărut proprietatea peregrină. Ceva mai târziu, solul italic a
fost și el supus impozitării, iar din acel moment a dispărut criteriul de distincție dintre
proprietatea quiritară și proprietatea provincială. În fine, împăratul Justinian a unificat
proprietatea quiritară cu proprietatea pretoriană și astfel a luat naștere o formă unică de
proprietate, denumită dominium sau proprietas.

4. Drepturi reale asupra lucrului altuia

• Drepturile reale asupra bunului altuia erau: servituțile, emfiteoza și superficia.

4.1. Servituțile

Prin servituți romanii înțelegeau acele sarcini care grevau bunul altuia dar care
concomitent semnificau drepturi reale ale persoanei în folosul căreia se constituiau. Se
disting două categorii de servituți:
 Prediale - se constituiau în folosul oricărei persoane care are calitatea de
proprietar al unui anumit bun imobil.
 Personale - atunci când servitutea se constituia în folosul unei persoane
determinate.

A.  Servituțile prediale

Aceste sarcini se constituiau în folosul oricărui proprietar al unui imobil, neimportând

altă calitate a persoanei în afară de cea de proprietar al acelui bun. Condiții:
 existența a două fonduri învecinate, deținute de proprietari diferiți
  din cele două bunuri, unul poartă denumirea de fond dominant, iar celălalt de
fond aservit. Fondul dominant este cel în folosul căruia se constituie servitutea,
iar fondul aservit este cel asupra căruia grevează o sarcină. 
 servitutea trebuie să fie utilă fondului dominant (prin ea fondul dominant își
conservă sau chiar sporește destinația economică).
 servitutea să corespundă unei nevoi continue a fondului dominant, întru
îndeplinirea destinației sale economice.

Servituțile prediale se subdivid în:

 servituți prediale urbane - constituite asupra unei clădiri, indiferent de locul
în care se află; exemple: dreptul de trecere al proprietarului fondului dominant,
fie pe jos fie călare, pe fondul aservit, dreptul proprietarului fondului dominant
de a-și duce vitele la păscut pe proprietatea aservită, dreptul proprietarului
fondului dominant de a adăpa animalele sale pe terenul aservit, etc.
 servituți prediale rustice - constituite asupra unui teren (fond), chiar dacă
acesta se situează în interiorul ori în exteriorul unui oraș; exemple: servituți
prin care proprietarului fondului dominant îi este permis a-și sprijini un o
greutate pe zidul vecinului, dreptul proprietarului fondului dominant de a
permite scurgerea apelor menajere proprii printr-un canal situat sub fondul
aservit sau servituți cu un caracter prohibitiv, care creează niște sarcini
negative asupra proprietarului fondului aservit, cum ar fi interdicția de a
construi pe propriul fond clădiri peste o anumită înălțime.

B.  Servituțile personale

Personale erau servituțile prin care sarcina care grevează bunul altuia vine în folosul
unei anumite persoane, nu a proprietarului unui imobil vecin. Fiind indisolubil legate de
persoana în folosul căreia erau constituite, servituțile personale aveau un caracter cel
mult viager și totodată erau netransmisibile.
 Uzufructul = dreptul unei persoane de a se folosi de lucrul altuia și de a-i
culege fructele, fără a-i altera ori modifica substanța.
 - Titularul dreptului de uzufruct se numește uzufructuar iar proprietarul bunului
asupra căruia grevează sarcina este denumit nud proprietar.
- Inițial, uzufructul se putea constitui doar cu privire la bunurile corporale care nu se
consumă prin unică întrebuințare. În timp însă, romanii au extins sfera de aplicare
a uzufructului și asupra altor bunuri, fiind astfel create:
 uzufructul universal sau cu titlu universal - purtau fie asupra unui întreg
patrimoniu, fie asupra unei fracțiuni dintr-un patrimoniu;
 quasi-usufructus - purta asupra bunurilor consumptibile;
 usufructus nominus - constituit asupra creanțelor.  Drepturile de creanță
produceau și ele fructe civile care să poată fi culese de uzufructurar –
dobânzile.
 Obligațiile uzufructuarului și ale nudului proprieter:
 Singura obligație a nudului proprietar era de a se abține de la orice
acțiuni prin care să îi tulbure/împiedice uzufructuarului exercitarea servituții.
 Uzufructuarul era obligat, potrivit dreptului pretorian, să promită solemn
că se va îngriji de lucru ca un bun proprietar și că îi va restitui nudului proprietar tot ce e
de restituit la finalul uzufructului. Promisiunea trebuiasă fie întărită prin garanți care să
răspundă pecuniar în cazul în care nudului proprietar îi va fi imposibil să obțină de la
uzufructuar despăgubiri pentru neîndeplinirea obligațiilor.

 Usus = dreptul de folosință exercitat asupra bunului altcuiva, dar fără

posibilitatea de a-i culege fructele.
În timp, interpretarea interdicției de a culege fructele bunului a căpătat nuanțe mai
permisive, usuarul căpătând dreptul de a culege fructe, însă doar în măsura trebuinței
sale (și a familiei sale).  Obligațiile uzufructuarului îi sunt aplicabile și titularului servituții
de uz.

 Habitatio = dreptul de abitație (dreptul unei persoane de a locui în casa

altcuiva fără a plăti chirie). La origine, dreptul de abitație se instituia pe termen de 1 an.
  Operae servorum sive animalium = dreptul (primit în general prin
testament) beneficiarului de a se folosi de serviciile sclavilor sau de animalele altei
persoane.

4.2.  Emfiteoza

 Emfiteoza era dreptul de a exploata o suprafață de pământ, în schimbul

unei redevențe (canon).  A fost rezultatul contopirii de către împăratul Iustinian a două
instituții juridice distincte: contractul emphyteusis (prin care împăratul putea constitui
în favoarea unui particular o arendă perpetuă asupra unor fonduri imperiale, în schimbul
unei plăți anuale) și ius in agro vectigali (agri vectigales erau acele pământuri din
proprietatea statului care puteau fi arendate pe termen îndelungat, în schimbul unei
sume de bani).
 Emfiteoza nu era supusă vreunui termen, având un caracter perpetuu și era un
drept alienabil care putea fi atât înstrăinat prin acte inter vivos (vânzare donație
etc.), cât și transmis moștenitorilor.
 Emfiteotul
 avea atât dreptul de a folosi bunul cât și dreptul de a-i culege fructele;
 avea calitatea de posesor civil, putându-și apăra dreptul prin interdictele
posesorii;
 avea drepturi aproape nelimitate, putând chiar să dea terenul în uzufruct altei
persoane;
 Nudul proprietar
 are dreptul de a primi anual canonul de la emfiteot;
 poate rezilia emfiteoza în caz de neplată a canonului de către emfiteot;
 avea un drept de preempțiune asupra fondului. Ca urmare, dacă emfiteotul dorea
să își vândă dreptul, avea obligația de a-l întreba prima dată pe proprietar dacă
dorește să îl cumpere.
 4.3.  Superficia

 Prin superficie se înțelegea dreptul unei persoane de a construi și folosi o

clădire pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani periodice, numită solarium. 
Mai exact, superficiarul închiria un teren străin pe care să își ridice o locuință.
 Superficiarul
 putea să dispună de superficia sa după cum dorea: prin vânzare, donație,
testament, ipotecare, constituire de servituți, etc.
 se bucura de toate mijloacele de protecție juridică specifice unui proprietar
(acțiunile utile și un interdict special de împiedicare a tulburării exercitării
dreptului de superficie, care putea îi putea fi opus chiar și proprietarului
terenului).