Imn: 

La Marseillaise

MENIU

0:00

Geografie
Suprafață  
 - totală 674,843 km² (locul 41)
Apă (%) 0,26%
Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m) 
Cel mai jos punct Étang de Lavalduc[*] (−10 m) 
Cel mai mare oraș Paris
Vecini Spania
Andorra
Belgia
Luxemburg
Germania
Elveția
Italia
Monaco
Brazilia
Surinam
Regatul Țărilor de Jos 
Fus orar UTC+12
Populație
Densitate 103,8 loc/km²
 - Estimare 2014 66.600.000[a][I 1] (locul 20)
 - Estimare 2020 67.063.703
Limbi oficiale Franceza
Etnonim Francezi
Guvernare
Sistem politic Republică
Președintele Franței Emmanuel Macron 
 Prim-ministru Jean Castex 
Legislativ Parlamentul Franței 
Camere Adunarea Națională a Franței
Senat(d)
Congresul Parlamentului Franței(d)
Capitala Paris
Istorie
Independență
Regatul Franței 843
Republica Franceză 22 septembrie 1792
Constituția actuală 4 octombrie 1958
Aderare la UE 25 martie 1957
Economie
PIB (PPC) 2020
 - Total ▲ $2.954 trilioane[1] (locul 10)
 - Pe cap de locuitor ▲ $45.454[1] (locul 26)
PIB (nominal) 2020
 - Total ▼ $2.551 trilioane[1] (locul 7)
 - Pe cap de locuitor (locul 20)▼ $39.257[1]
Gini (2018) 28.5
IDU (2019) 0.901 (foarte ridicat) (locul 26)
Monedă Euro (EUR)1Franc CFP[4]
( EUR · XPF )
Coduri și identificatori
Cod CIO FRA 
Cod mobil 208 
Prefix telefonic +33
ISO 3166-2 FR 
Domeniu Internet .fr .eu3
1
În Colectivitățile de peste mări, din Oceanul Pacific și în Noua
Caledonie este utilizat Francul CFP
2
doar în Franța metropolitană
3
În plus față de domeniul .fr alte domenii de nivel superior sunt utilizate în
departamentele și colectivitățile de peste mări
franceze: .re, .mq, .gp, .tf, .nc, .pf, .wf, .pm, .gf și .yt.De asemenea,
domeniul .eu este folosit împreună cu ceilalți membri ai Uniunii Europene
4
Până în 1999: Franc francez

Prezență online
site web oficial
pagină Facebook
Foursquare Labs, Inc.
Modifică date / text 

Franța (în franceză [la] France, pronunție franceză:   /fʁɑ̃s/), oficial Republica

Franceză (în franceză République française, Pronunție în franceză: /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/), este
o republică constituțională unitară având un regim semi-prezidențial, mare parte din
teritoriul său și din populație fiind situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și mai
multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris, limba
 oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate, egalitate,
fraternitate” (în franceză Liberté, Égalité, Fraternité), iar drapelul Franței este format din
trei benzi verticale colorate, respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La
Marseillaise.
În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un
popor celtic. Roma a anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în
anul 486, când francii (un popor germanic) au cucerit regiunea și au format Regatul
Franței. Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu, în urma victoriei
din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada renașterii, cultura franceză a
înflorit, iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma ulterior să devină
al doilea cel mai mare din lume.[6] Secolul al XVI-lea a fost dominat de către războaie
civile și religioase, între catolici și protestanți (hughenoți). Sub Ludovic al XIV-lea,
Franța a devenit puterea culturală, politică și militară dominantă a Europei.[7] În secolul
al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a dezvoltat una dintre
cele mai vechi republici din istoria modernă și a elaborat Declarația Drepturilor Omului
și ale Cetățeanului, care exprimă idealurile unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi.
În secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu Francez,
care prin războaiele napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale. După
prăbușirea imperiului, Franța a trecut printr-o perioadă tumultuoasă, având o
succesiune de guverne ce a dus într-un final în 1870 la înființarea celei de-a Treia
Republici Franceze. Franța a fost un participant major în Primul Război Mondial, din
care a ieșit victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea Război Mondial,
dar a intrat sub ocupația puterilor Axei în 1940. În urma eliberării, în 1944, a fost
creată A Patra Republică Franceză, ulterior dizolvată în cursul Războiului din Algeria. A
Cincea Republică, condusă de Charles de Gaulle, a fost înființată în 1958 și există până
în ziua de astăzi. Algeria și aproape toate celelalte colonii au devenit independente în
anii 1960, dar au păstrat legături economice și militare cu Franța.
Franța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți
ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța
este membră a G7, G20, a zonei euro, a spațiului Schengen și găzduiește
sediile Consiliului Europei, Parlamentului European și UNESCO. Franța joacă un rol
important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa, de limba
sa și de valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat în ultimele
două secole.
Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică
mondială. Economia sa de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în
sectoarele agroalimentar, aeronautic, al automobilelor, al produselor de lux(fr),
al turismului(fr) și în cel al energiei nucleare(fr), aceasta în ciuda unor politici
de intervenționism(fr) destul de puternice(fr).
Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014,[a][I 1] Franța este o țară dezvoltată, cu
un indice al dezvoltării umane foarte ridicat.[8]

Cuprins

 1Geografia
o 1.1Așezare și frontiere
o 1.2Geologie, relief și hidrografie
o 1.3Clima
o 1.4Peisajele și mediul
 o 1.5Repartiția spațială a populației și a activităților sale
o 1.6Axe de comunicație și de transport
 2Istoria
o 2.1Preistorie, protoistorie și antichitate
o 2.2Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu
o 2.3Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)
o 2.4Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)
o 2.5Franța în cele două războaie mondiale
o 2.6După eliberare
 3Politică și administrație
o 3.1Organizarea puterilor
o 3.2Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea
o 3.3Teritoriile de peste mări
o 3.4Tendințe politice, partide și alegeri
o 3.5Conducători actuali
o 3.6Finanțele publice
o 3.7Protecția socială
o 3.8Apărarea
o 3.9Apartenența la organizații internaționale
o 3.10Politica externă și diplomația
o 3.11Simboluri republicane
 4Populația și societatea
o 4.1Demografie
o 4.2Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile
o 4.3Familie, sexualitate și egalitatea sexelor
o 4.4Limbi
o 4.5Religia
o 4.6Educația
o 4.7Sănătate
o 4.8Mass-media
o 4.9Sport
o 4.10Participare asociativă, sindicală și politică
 5Economia
o 5.1Veniturile populației și dezvoltarea umană
o 5.2Piața forței de muncă
o 5.3Principalele sectoare de activitate
 5.3.1Agricultura și industria agroalimentară
 5.3.2Industria
 5.3.3Energie
 5.3.4Comerț și artizanat
 5.3.5Turismul
 5.3.6Cercetare
 5.3.7Finanțe și asigurări
o 5.4Locul Franței în economia mondială
 6Patrimoniul cultural
o 6.1Patrimoniul arhitectural
 6.1.1Incluse în patrimoniul mondial
 6.1.2Clădiri de interes istoric
o 6.2Patrimoniu artistic și evenimente culturale
o 6.3Îndelungata tradiție științifică
o 6.4Gastronomie
o 6.5Alinierea culturală internațională
 7Note și bibliografie
o 7.1Note de completare
 o 7.2Referințe
o 7.3Bibliografie
 8Legături externe

Geografia
Articol principal: Geografia Franței.
Așezare și frontiere

Hartă fizică simplificată a Franței metropolitane

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire
la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul
Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se învecinează
cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și
cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.
Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice
nu corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice[b] sau lingvistice.[c]
Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind,
însă, mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și
51°5'47" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.
Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului
european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires
d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate
oceanele lumii cu excepția celui Arctic.
Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței
și sunt situate astfel:

 pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

 în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile,
la Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy;
 în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și
Futuna și Clipperton;
 în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele
Kerguelen și Saint-Paul și Amsterdam(d);
 în Antarctica: Țara Adélie.[d]
Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre
cu Brazilia, cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-
Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ
un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o
suprafață totală de 675.000 km².
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare
țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste
mări, este mai întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii
Europene.
Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și
de la est la vest.
Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.
Geologie, relief și hidrografie

Geologia Franței

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de

variate.[b 1] Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor
episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea
masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b
2]
 Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] —  Alpii
ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței).[10] Deși 60%
din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul
moderat.[11]
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul
Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai
multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide
din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului,
permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte
ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze
(Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau mari câmpii
nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]
Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari
fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai
puțin importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele
hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan.[b 6]
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din
această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]
Clima

Hartă a principalelor zone climatice din Franța

Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor,

ca și restul Europei de Vest,[13] cu variante regionale sau locale destul de însemnate.
Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:[b 7]

 sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și

flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu
variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;
 la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă,
dar cu temperaturi mai ridicate;
 în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni
reci și precipitații mai reduse decât în vest;
 pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase
zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;
 între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de
tranziție, cu variații mari de temperatură;
 zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată
prin ierni reci și umede, cu precipitații nivale importante.
Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de
intensitate variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială),[14] Saint-
Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică)[15] și teritoriile australe și antarctice
franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).[16]
Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante:
furtuni (cele din decembrie 1999(fr) au doborât 7% din copacii din pădurile franceze[b 9]),
canicule (canicula din 2003 din Europa soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și
inundații.
Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul
secolului al XX-lea.[b 10]
Peisajele și mediul
Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau
împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi
cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o
importantă biodiversitate (de exemplu, în pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau
în lagunele Noii Caledonii).[17] Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa
Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]

Masivul alpin Mont Blanc.
 

(fr)
Pointe du Van , extremitatea vestică a Bretaniei.
 

Satul Usson, aflat pe pantele unui con vulcanic stins din Masivul Central.

 

Plaja Sainte-Anne, în Guadelupa.

 

Golful Mont Saint-Michel din Normandia.
  

(fr)
Iazurile și pădurile din Sologne .
Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea
ecologică(fr) (cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere),[18] de antropizarea
zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt
de calitate rea spre foarte rea, în principal, din cauza poluării industriale;[b 12] poluarea
agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la
deteriorarea calității pânzelor freatice în mai multe regiuni, în Bretania, în special.[b
13]
 Litoralizarea(fr) populației și a activităților ei[b 14] determină o intensificare și o îndesire a
construcțiilor de pe malul mării,[b 15] în ciuda Legii Litoralului(fr) din 1986 și a
intervenției Conservatoire du littoral(fr)[b 16] și în ciuda caracterului inundabil al anumitor
sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea
expune pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.[18]
Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor
provocări. Rezervațiilor naturale(fr) și parcurilor naționale(fr) li s-a adăugat, din 1968,
și categoria parcurilor naturale regionale(fr),[19] care combină acțiunile de conservare cu
cele de punere în valoare a patrimoniului natural și cultural[c 1] și care, în 2007,
acopereau 13% din teritoriul francez.[20] Au fost înființate agenții pentru apă(fr) pentru a
proteja și a garanta resursele de apă ale țării.[b 12] Datorită unei politici de limitare a
utilizării produselor petroliere și datorită importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe
cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a
fortiori decât cele ale SUA.[21] Cu toate acestea, conform unui studiu al Ministerului
Mediului, Energiei, Dezvoltării Durabile și Mării(fr) publicat în 2010, „în mai multe puncte,
bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.[22]
Repartiția spațială a populației și a activităților sale

Hartă de sinteză a repartiției populației în Franța în 2010. Sunt indicate densitățile populației pe departament,
cele 18 arii urbane de peste 400.000 de locuitori, linia Le Havre-Marsilia și limitele aproximative ale așa-numitei
„diagonale a vidului(fr)”.

      + 5.000–loc./km² 2
      de la 300 la 1.000 loc./km²

      de la 100 la 250 loc./km²

      de la 70 la 100 loc./km²

      de la 40 la 70 loc./km²

      - 40 loc./km²

Relieful și densitatea populației pe km² în 2001.

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea

este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie
urbană a țării,[e] și care grupează un sfert din studenți[I 2] și aproape toate sediile centrale
ale marilor companii ale țării.[23] Pe de altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea
considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și care, astăzi,
beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică,[n 1] și un est
industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul
Ardenilor în nord-est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o
„diagonală a densității reduse(fr)”, care prin comparație cu restul țării secaracterizează
printr-un grad redus de populare și printr-o economie, adesea, în dificultate.[24]
După un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a
secolului al XX-lea,[n 2] sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv
în anii 1990.[n 1] Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane,
din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală.[n 2] Tabelul de mai jos listează cele
mai mari orașe ale Franței, în funcție de populația ariei metropolitane.

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Franța

[I 3][I 4]

Lo Numele Regiun Lo Numele

Pop. Regiune Pop.
c orașului e c orașului
Île-de- 12.223.1 669.59
1 Paris 11 Grenoble Ron-Alpi
France 00 5
2 Lyon Ron- 2.165.78 12 Rouen Normand 652.89
Alpi 5 ia 8
Superioar
ă
 Provenc Provence
e-Alpi- 1.718.28 -Alpi- 606.94
3 Marsilia 13 Toulon
Coasta 1 Coasta de 7
de Azur Azur
Languedo
Midi- 1.232.39 Montpelli c- 549.49
4 Toulouse 14
Pirinei 8 er Roussillo 1
n
Nord- Nord-
1.158.30 542.91
5 Lille Pas-de- 15 Lens Pas-de-
6 8
Calais Calais
Provence
Bordeau Aquitan 1.127.77 -Alpi- 511.27
6 16 Avignon Marsilia
x ia 6 Coasta de 7
Azur
Provenc
e-Alpi- 1.001.29 Saint- 508.84
7 Nisa 17 Ron-Alpi
Coasta 5 Étienne 7
de Azur
Pays de 477.43 Toulouse
8 Nantes 873.133 18 Tours Centru
la Loire 8
Paris Strasbou Clermont 463.89
9 Alsacia 761.042 19 Auvergne
rg -Ferrand 1
434.94
10 Rennes Bretania 671.845 20 Nancy Lorena
8

Axe de comunicație și de transport

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.[b 17] Ea este, de fapt,
traversată, în mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care circulă pe cale terestră
între peninsula Iberică și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994,
[25]
 între Regatul Unit și restul Europei.[b 17] Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de
transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului;[b 18] această centralizare este deosebit
de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.[26]

Un TGV Duplex(fr) pe LGV Méditerranée

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta
respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri.[f][27] Franța numără, la
nivelul anului 2005, peste un milion de kilometri de șosele, dintre care aproape toate
sunt asfaltate sau pietruite.[28] După eliberare(fr), Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de
autostrăzi(fr), care, în 2007, totalizau o lungime de 10.991 km .[28] De câteva decenii, sunt
dezvoltate politici publice cu scopul reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror
principale cauze sunt identificate ca fiind, în principal, viteza și consumul de alcool,[j 1] și
încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de
transport mai puțin poluante.[i 1]
Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ajungând să numere, în 2009, 29.473 km de linii, dintre care mai
mult de jumătate sunt electrificate.[29] Cea mai mare parte din trafic este derulată de
compania publică SNCF, pe liniile care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau
ferré de France(fr) (RFF). Începând cu anii 1980, traficul de călători în Franța
metropolitană este în creștere, mulțumită, pe de o parte, preluării de către regiuni a
gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue a liniilor de
mare viteză parcurse de TGV.[30] Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate
cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul
din Paris, înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.[31]
În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două
aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste
87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta
de Azur(fr), a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane.[32] Aeroporturile din provincie
fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile
pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă.[b 19] Franța este locul unde
funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în termeni de
pasageri transportați (Air France-KLM[33]) și unde funcționează primul constructor
aeronautic civil (Airbus[b 20][g]) din Europa.
În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul
fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de
mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern.
[28]
 Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes -
Saint-Nazaire(fr) și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele lor de la Marea
Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers;[34] numai portul Marsilia este comparabil cu
marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni de
tonaj expediat.[34] Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită
preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat
biciclete în mai multe orașe ale țării.[i 2]

Istoria
Articol principal: Istoria Franței.

Evoluția teritorială a Franței metropolitane, din 985 până în 1947

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius
Cezar în secolul I î.e.n., dar numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a
instalat acolo începând cu secolul al V-lea. Franța este un stat unificat de mult timp și a
fost una din primele țări ale epocii moderne care să încerce să experimenteze un
regim democratic.
Preistorie, protoistorie și antichitate
Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele
mai vechi urme de viață umană datează de acum circa 1.800.000 de ani.[e 1] Pe atunci,
omul se confrunta cu o climă dură și schimbătoare, marcată de mai multe ere
glaciare care i-au modificat mediul de viață.[e 1] În Franța se găsesc numeroase peșteri
pictate(fr) din paleoliticul superior, dintre care una dintre cele mai celebre este cea din
Lascaux[e 1] (departamentul Dordogne, cu picturi rupestre vechi de circa 18.000 de
ani[35]).
Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a îmblânzit.[e
1]
 Cam de acum 7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și
locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la
regiune.[e 2] După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și
al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea, întâi cu
meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului - în secolul al VIII-lea
î.e.n.[e 3]
În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat
colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei;[e 4] în aceeași perioadă,
câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu
s-a generalizat asupra întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.[e
5]
 Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți
între Rin, Atlantic și Mediterana.[e 6] Galia era pe atunci o țară prosperă, ale cărei părți
sudice au fost din ce în ce mai mult supuse influențelor grecești și apoi romane.[e 7]
Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de Republica
Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și Narbonne.[e 8] În 58
î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în
52 î.e.n.. o revoltă condusă de căpetenia galică Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost
împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care principalele au fost Gallia
Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și Belgica în
nord.[e 10] În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon,
denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după tipicul orașelor romane,
cu un forum(fr), un amfiteatru(fr), circ(fr), teatru și thermae.[e 12] Religia romană s-a suprapus
peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de diferite
origini contopindu-se, încet-încet, până la formarea unui unic sincretism.[e 13]
În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera
fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe rânduri
de către barbari.[e 14] În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a
proclamat un imperiu al galilor care a scăpat de sub controlul roman până în 274.[e 15] Cu
toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-lea, care a fost
o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.[e 16] În 312, împăratul Constantin cel
Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până atunci, s-au înmulțit.[e 17] Dar
invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea;[e 18] la 31
decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au traversat Galia până în
Spania.[e 19] La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au
instalat în nord-estul Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra
generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.[e 20]
Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul
Evului Mediu

Botezul lui  Clovis, reprezentat în Sainte-Chapelle din Paris (anonim)

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei

france Clovis a făcut din el un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la
sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, mare parte din Galia.[e
21]
 Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu creștinismul a fost
lungă și dificilă, francii constituind, la început, o societate războinică, cu practici și legi
foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.[e 22] În vreme ce scăderea
demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al orașelor, creștinismul s-a
instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor mănăstiri.[e 23] Dacă
puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit, totuși, să
facă față unor grave dificultăți;[e 24] ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost
uns rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.[e 25]
Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului
francilor, stat ce se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un
milion de kilometri pătrați.[e 26] Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o
administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel
Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missus dominicus(d).[e 27] Carol,
încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr), a relansat artele frumoase în educație,
iar curtea sa de la Aachen(en) a găzduit o activitate artistică și intelectuală de înalt nivel.[e
28]
 Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce în
ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit
imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care
corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice ale Franței actuale, teritoriu ale cărui
frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit, totuși,
să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-lea, trei valuri de invazii diferite:
ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În același timp, puterile foștilor
conți au continuat să crească, în timp ce puterea regelui scădea;[e 31] relațiile sociale au
început să capete caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în trei
clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]
În 987 Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia
capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu
controlau direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și
câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea
regală a început să se impună din nou în fața nobililor din regat, dar, începând cu anii
1150, a trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu Plantagenet(fr)”, domeniu nobiliar
extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale Franței.[e 35]
Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea
pe care o pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa.[e
37]
 Filip August (1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze
ale Plantageneților, punând capăt, pentru un timp, amenințării engleze și lărgind
considerabil domeniul regal cu această ocazie.[e 38] Ludovic al IX-lea (1226-1270) a
acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la cruciadele a șaptea și a opta, ceea
ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.[e 39]
Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă
criză, cu manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în
urma unei probleme de succesiune(fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e
41]
 Dar criza din secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară:
ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o
treime din populația regatului[i] —, socială — răscoalele țărănești și urbane s-au
înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Exilului papilor la Avignon (1309-1377) i-a
urmat Schisma apuseană, care a durat până în 1417.
Monarhia franceză a fost atinsă de toate aceaste crize. Pe termen scurt puterea
centrală a ieșit întărită, mutându-se din valea Loarei, îmbogățindu-se cu noi instituții și
întreținând o armată plătită dintr-un impozit permanent.[e 43]
Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)

Ludovic al XIV-lea, figură emblematică a absolutismului monarhic, în timpul căruia Franța a atins apogeul
influenței în politica europeană

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi,

împotriva împăratului Carol Quintul.[36] Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului
său Henric al II-lea (1547-1559) au fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde
să devină absolutistă,[37] și de o Renaștere literară și artistică puternic influențată de
Italia.[38]
În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și
judiciară în regat.[e 44] Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au
succedat opt războaie religioase(fr) între catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a
fost dublată de una economica și mai ales politică.[39] În 1598, regele Henric al IV-
lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți parțiale de cult protestanților.[e
46]

Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să

se confrunte cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În
aceeași perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul
de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un prim imperiu colonial(fr), în principal,
în Noua Franță, în Antile și pe drumul spre Indii.[e 48] Ludovic al XIV-lea a afirmat mai
mult ca niciodată caracterul absolut al puterii sale:[j] „Regele-Soare” se considera
„locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a ordonat construirea palatului de la
Versailles, simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat
pentru unitatea religioasă a regatului său,[e 51] reluând persecuția protestanților(fr) și
revocând edictul de la Nantes. În ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al
XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa,[e 52] iar marchizul
de Vauban a construit o rețea de cetăți la frontierele regatului.[e 53] Deși aceste războaie
au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și răspândirea foametei i-au marcat
sfârșitul domniei.[e 54]
Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu
diferite rezultate.[e 55] Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile
din America de Nord, dar a dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica.[e 56] În
această perioadă, Franța a cunoscut o puternică revitalizare demografică și economică.
Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în special în
sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și cultural.[e 57] Ludovic al XVI-
lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție
pentru plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor
Generale în 1789.[e 58]
Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)

Prima Republică Franceză împărțită în departemente

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la
5 mai, și-au depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională
constituantă.[e 59] Regele nu a putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare
abolirea privilegiilor nobiliare în noaptea de 4 august(fr), după care, la 26 august, să
adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului”.[e 60] După o tentativă
de monarhie constituțională, în septembrie 1792, s-a proclamat republica, iar Ludovic al
XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793.[e 61] Franța revoluționară
s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții continue, până la
instaurarea directoratului în 1795.[e 62]

Revoluția din 1830 ilustrată de Eugène Delacroix în La Liberté guidant le peuple

La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul printr-o

lovitură de stat și l-a înlocuit cu Consulatul(fr) iar, după cinci ani, el s-a încoronat împărat
al francezilor.[e 63] Napoleon I a înființat sau a reformat numeroase instituții,[k] iar
multiplele sale victorii militare au făcut ca mare parte din populația europeană să se afle
pe teritorii sub controlul său la începutul anilor 1810.[e 64] Declinul său avea să fie însă
rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă revenire la putere, împăratul a fost
învins definitiv la Waterloo, în 18 iunie 1815.[e 65]
În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie
constituțională, în timpul căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol
al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o parte din cuceririle Revoluției.[e 66] La câteva
săptămâni după cucerirea Algerului(fr), Carol al X-lea a fost detronat, în 1830, de Trois
Glorieuses, o mișcare revoluționară care l-a adus pe tron pe Ludovic-Filip.[e 67] Deși pe
moment acesta din urmă era considerat un reformator, el a început rapid să fie
contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în acea perioadă.[e 68]
În februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar
politice, ci și sociale.[e 69] Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul
universal pentru bărbați, a abolit sclavia în colonii(fr) și pedeapsa cu moartea pe motive
politice,[e 70] dar a fost răsturnată de președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a
încoronat, în 1852, împărat .[e 71]
Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al
III-lea a imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei
opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate.[e
72]
 Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost un
dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2 septembrie 1870, la
Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a
anexat Alsacia și Lorena.[e 73]
În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim
politic cunoscut de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au instaurat proiectul politic
pas cu pas: educația a devenit gratuită, laică și obligatorie(fr) în 1881-1882; libertățile
presei și de asociere au fost acordate în 1881; în 1884 au fost legalizate divorțul și
sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat(fr).[e 75] Imperiul colonial
francez a ajuns să fie în 1914 al doilea din lume ca mărime, după cel britanic.[e 76] Deși
s-au succedat mai multe crize politice — criza  boulangistă(fr), Scandalul
decorațiunilor(fr), Scandalul Panama(fr), afacerea Dreyfus —, principala amenințare pentru
Republică a venit, totuși, din exterior, unde războiul părea din ce în ce mai iminent.[e 77]
Franța în cele două războaie mondiale
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul francez a fost împărțit între o „zonă ocupată” în nord și o
„zonă liberă” în sud, la care se adaugă alte zone mai restrânse cu statut special

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914,

împotriva Germaniei, de partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război
Mondial, soldat cu 1,4 milioane de victime în rândul francezilor și care a adus
numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul de la 11 noiembrie
1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a
primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a
obținut garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat
Belgia, după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.
După câțiva ani de reconstrucție(fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a
imigrației și de creștere a productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de
muncă în minerit, în siderurgie și în industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și
recapete forța economică antebelică,[e 80] astfel că, după anul 1924, a înregistrat o
creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită puternic, odată cu celelalte
mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1929-1930.[40] Deși această criză a venit
târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile economice fiind amplificate de o criză
politică majoră, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere, în 1936, a Frontului
Popular(fr).[41] În cele din urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939,
război Germaniei Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a
Treia Republică.[e 81]
După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940,
nord-estul Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e
82]
 Acesta din urmă a cerut și a obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel, cea
de a Treia Republică și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus o politică
conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu Germania Nazistă și în
ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e 83] Debarcarea Aliaților, la
6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării
Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior,[l] dar
victimele civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre care
75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost uciși în Holocaust[42][m] – iar rănile
psihologice și politice (cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism și, apoi, de
reglările de conturi din cadrul epurărilor) s-au cicatrizat după perioade foarte
îndelungate.[e 84]
După eliberare
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de
Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate
de spiritul celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea
unui sistem de asigurări sociale și de acordarea dreptului de vot pentru femei.[e 86] A
Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci, a
inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile construcției europene.[e
87]
 În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe
care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o denumească „Trente Glorieuses(fr)”[e 88][43] ».
La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică(fr) legată de Războiul din Algeria, generalul
de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al
Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea
Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul.[e 89] Charles
de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat independența Franței
față de Statele Unite.[e 90] Dar criza socială din mai 1968(fr) a scos în față arhaismul unui
regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei,
în 1969, generalului de Gaulle, gaullismul(fr) s-a menținut la putere încă cinci ani, prin
figura președintelui Georges Pompidou.[e 91]
În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei
personalități de centru, Valéry Giscard d'Estaing.[e 92] În timp ce Franța a intrat, puțin
câte puțin, în criza anilor 1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe
legi care au generat schimbări în societatea franceză, cum ar fi legea Veil(fr), care
legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei majoratului.[e 93] Dar
adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul președinte
socialist, François Mitterrand.[e 94] În fața unei situații economice în curs de agravare,
acesta din urmă a încercat, la început, o politică de relansare(fr),[e 95] adoptând măsuri cu
puternic accent simbolic - spre exemplu, abolirea pedepsei cu moartea(fr).[44] Deși
François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi,
între 1993 și 1995 două perioade de „coabitare(fr)”, situație până atunci inedită în care
președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei
noi interpretări a rolului instituțiilor.[e 96] Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și
2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în
1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea
guvernului.[e 97] Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.[45]
Alegerile prezidențiale din 2002(fr) au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de
eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea candidatului extremei
drepte Jean-Marie Le Pen.[46] Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur,[46] iar
guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul
din Irak,[47] respingerea, prin referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție
Europeană[48] și de agitațiile urbane din 2005.[49] Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării
începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în care a fost
ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”.
[50]
 Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care nu
proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului
politic,[50] a fost obligat, totuși, să facă față crizei economice mondiale începută în 2008-
2009 în Statele Unite.[51] La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales
președinte. După dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți,[52] a
fost adoptată, la 15 mai 2013, o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală.
În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de
partidul sau după primele alegeri primare deschise din istoria Republicii. Cu o majoritate
socialistă în cele două camere ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică,
el a dus o politică marcată prin creșterea fiscalității urmată de un viraj social-liberal și
de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de același sex. Alegerile prezidențiale
din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în ambele tabere politice care
dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au soldat cu
eliminarea candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și
înființa propria mișcare, Emmanuel Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului
președintelui Hollande și apoi ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de
scrutin, în al doilea având ca adversar reprezentanta extremei drepte. Ales președinte
la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie[53] și al doilea cel mai tânăr șef
de stat francez după desemnarea în 1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la
30 de ani).

Politică și administrație
Articol principal: Politica Franței.

Organigramă a instituțiilor celei de a Cincea Republici

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica.

Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în
1958 prin constituția celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este
o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol
afirmă în plus și că „organizarea sa este descentralizată(fr)”.
Organizarea puterilor
Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei
ulterioare;[k 1] rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica aplicată
începând cu 1958, cât și prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim politic
original prin puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele, ceea ce a
făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-
prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar
bireprezentativ”.[n]
Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea
Națională și Senatul(fr).[k 2] Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în
2011, formată din 577 de deputați,[54] aleși pe cinci ani prin vot universal, direct,
uninominal, în două tururi de scrutin pe circumscripții(fr) împărțite în
cadrul departamentelor.[k 3] Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord
prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi.[k 4] Acesta din urmă era format, în 2011,
din 348 de senatori[55] aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii electori(fr) (corp
format, în principal, din aleșii locali).[56] și, prin urmare, este considerat mai puțin
reprezentativ decât în Adunarea Națională.[k 5]
Puterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii,[k 6] ales pentru un
mandat de cinci ani[57], prin vot universal direct, majoritar, în două tururi de scrutin.[k
7]
 Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și
poate dizolva Adunarea Națională(fr).[k 8] El numește primul ministru și, la propunerea
acestuia, pe membrii guvernului.[k 9] Guvernul poate fi demis prin moțiune de
cenzură adoptată de Adunarea Națională.[k 4] Atunci când președintele și majoritatea
parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o situație
de coabitare(fr).[k 2]
Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele
dispune de dreptul de grațiere.[58] Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a
cărui instanță supremă este Consiliul de Stat(fr), și un ordin judiciar, a cărui instanță
supremă este Curtea de Casație(fr).[k 10] Dreptul francez, de tradiție romano-civilă,
[59]
 stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că
un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre părți.[o][60].
Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg,
respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul Constituțional(fr).[k 11]
Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea
Articole principale: Lista orașelor din Franța și Comunele Franței.

Harta celor 18 regiuni franceze, valabile de la 1 ianuarie 2016.

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei

niveluri: comuna, departamentul și regiunea. Aceste unități sunt, în același timp,
circumscripții administrative în care statul intervine prin intermediul serviciilor sale
deconcentrate. Comunele, în număr de 36.681 în metropolă, la 1 ianuarie 2014,
[61]
 corespund, în general, teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un consiliu
municipal(fr),[k 12] care alege un primar, care joacă, în același timp, rolul de reprezentant al
unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului în comună.[k 13] Din anii 1990,
cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor instituții publice de cooperare
intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important.[k 14] Departamentele, înființate
în timpul Revoluției Franceze,[k 15] sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde sunt
conduse de un Consiliu General(fr), ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor,[k
16]
 statul fiind reprezentat la acest nivel de un prefect(fr).[k 17] În ce privește cele 13 de
regiuni ale metropolei, a căror existență este de dată mai recentă,[k 17] ele sunt conduse
de un consiliu regional(fr),[k 18] iar statul este aici reprezentat de un prefect de regiune.[k
12]
 La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni, cum ar fi cantonul,
arondismentul sau, mai recent, „țara(fr)”, dar ele nu sunt unități administrative, neavând
administratori aleși.[p]
Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o
puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ
restrânse.[k 15] Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în
1982-1983 cu legile Defferre(d), apoi, în 2002-2004, sub guvernul Raffarin(fr).[62] În 2010,
competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește
unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială.[63] Chiar și așa,
suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între competențele diferitelor
instituții de la diferite niveluri constituie sursă de dezbateri pe marginea viitorului
descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat guvernul Fillon(fr) între 2008 și 2010.[64]
Teritoriile de peste mări

Franța metropolitană și de peste mări (albastru)

Diagramă a procentajului voturilor exprimate obținut de fiecare curent politic în primul tur al fiecărui scrutin
prezidențial din 1965 până în 2012[q][65].

      Comuniști și extrema stângă

      Socialiști, diverse partide de stânga

      Ecologiști

      Centriști

      Dreapta

      Extrema dreaptă

      Altele

Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au ales
să rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de la caz la
caz.[66] Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin bună ca cea
a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.[67]
Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte[r] sunt, în
același timp, departamente și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al
departamentelor și regiunilor metropolitane, deși legile franceze pot prevedea dispoziții
specifice pentru ele.[68] Aceste departamente, în afară de Mayotte, fac parte din regiunile
ultraperiferice ale Uniunii Europene(fr) și sunt supuse legislației europene.[69]
Celelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-
Barthélemy și Saint-Martin, nu fac parte din Uniunea Europeană(fr), deși locuitorii lor
dispun de cetățenie comunitară.[70] Este vorba despre cinci astfel de colectivități de
peste mări, cu statute foarte diverse: Polinezia Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-
Martin, Saint-Pierre-et-Miquelon și Wallis și Futuna.[71] Deși statul își păstrează anumite
prerogative exclusive în aceste teritorii, ele sunt supuse, în mare parte, unei legislații
specifice și beneficiază de regimuri speciale.[66] Noua Caledonie este și ea o unitate
teritorială sui generis(d), cu autonomie foarte largă, unde, pe 4 noiembrie 2018 a avut loc
un referendum privind independența,[72][73] la care 56.9% din participanții la vot au ales
rămânerea în cadrul Franței.[74] În sfârșit, Teritoriile australe și antarctice
franceze și insula Clipperton, care nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct
de stat sau de reprezentantul său.[75][76]
Tendințe politice, partide și alegeri
Fără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez și, în special, votul
uninominal majoritar folosit la alegerile prezidențiale și legislative, tinde către
o bipolarizare(fr) sau o tripolarizare a vieții politice.[n 3] Ca urmare, se observă, de la
începuturile celei de a Cincea Republici, o tendință de regrupare a partidelor cu
frecvente întoarceri,[k 19] iar electoratul principalelor partide tinde să se diminueze în
folosul celor mai mici.[s] Peisajul politic francez a cunoscut trei evoluții majore din anii
1980: căderea electoratului Partidului Comunist,[n 4] scăderea treptată a electoratului de
centru și creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta.[n 3] Aceste ultime două
evoluții au fost însă parțial contrazise de scrutinele mai recente. Pe de altă
parte, absenteismul este și el în creștere.[77]
Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea
pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula Adunarea pentru
Republică(fr) (RPR) — și Partidul Socialist (PS).[78] Uniunea pentru o Mișcare Populară
este un partid de dreapta și centru-dreapta,[79] membru al Partidului Popular European.
Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga,[79] membru al Partidului
Socialist European. În 2012, președintele, primul ministru, mare parte din miniștri,
deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau membri ai
acestuia din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele
mai importante sunt Frontul Național (FN - dreapta naționalistă), Uniunea Democraților
și Independenților(fr) (UDI, centru-dreapta), Mișcarea Democrată(fr) (MoDem -
centru), Partidul Radical de Stânga(fr) (centru-stânga), Europe Écologie Les
Verts(fr) (ecologiști)[t][n 5] și Frontul de Stânga(fr) (stânga antiliberală).
Conducători actuali
Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a
preluat atribuțiile la 14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard
Philippe la 17 mai 2017. Gérard Larcher(d) este președintele Senatului de la 1 octombrie
2014, iar François De Rugy este președintele Adunării Naționale de la 27 iunie 2017.

Emmanuel Macron, președintele țării

  

Édouard Philippe, primul ministru

 

(d)
Gérard Larcher , președintele Senatului
 

(d)
François de Rugy , președintele Adunării Naționale

Finanțele publice
În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara
aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor,[a 1] taxele având
tendința de a crește.[a 2] Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece
puncte procentuale mai mult ca media țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța este cea
mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale reprezintă
cea mai mică parte a impozitelor directe.[a 4]
În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9%
din PIB pe 2006.[a 5] Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând, în 2007, 2,7%
din PIB[I 5] și chiar 7,9% în 2009, din pricina conjuncturii economice.[80] Datoria publică a
Franței atingea 1.457,4 miliarde de euro la sfârșitul anului 2009, adică 75,8% din PIB[I
6]
 față de 20,7% în 1980.[a 6] Franța este, totuși, obligată să respecte criteriile Pactului de
stabilitate și de creștere al zonei euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și
datoria publică la 60% din PIB.[a 7]
Repartiția taxelor și instituțiilor beneficiare în 2007 (surse[81] și precizări[u])

Protecția socială
De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor
de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și asigurările au un
rol la fel de important.[a 9] Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să
dispună anumite profesii înainte de 1945 explică marea complexitate a sistemului,[a
10]
 care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază și 1.200 de regimuri
complementare.[a 11] Regimul general de asigurări sociale, care are, de departe, cel mai
mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri corespunzătoare alor patru
riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de
bătrânește și familie.[a 10] Dacă această protecție socială nu privea în primă fază
persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin, la toată populația activă și inactivă în
numeroase domenii, de exemplu, prin crearea, în 1999, asigurării generale de sănătate.
[a 8]
 În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de asistență
socială.[d 1]
Prestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de
populația activă (65,5 % din total în 2005[a 12]), dar și — din ce în ce mai mult — de stat
și de administrațiile locale.[a 12] În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel
mai larg al termenului[v] — reprezenta aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul
disponibil al gospodăriilor.[a 13] În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla
cheltuielile sociale,[a 14] acestea cresc rapid,[a 15] În special, cresc cheltuielile cu
sănătatea[a 16] și cele cauzate de îmbătrânirea demografică,[a 17] astfel că raportul între
populația activă și cea inactivă de peste 60 de ani, care era de 3 în 1970, urma să
atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în 2050, în metropolă, conform INSEE.[a 18] În sfârșit, rata
mare a șomajului persistent contribuie la creșterea dezechilibrului, întrucât șomerii nu
cotizează. Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-totalitatea creșterii cheltuielilor
publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960,[a 19] iar bugetul asigurărilor sociale
prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.[82]
Apărarea
Forțe franceze angajate în operațiunea Furtună în Deșert în 1991

Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării,
conform Stockholm International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și
Chinei,[83] și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate cu
armament nuclear” prin Tratatul de Neproliferare Nucleară.[84] Armata franceză este,
alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele mai bine dotate financiar din Europa.
[85]
 Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de miliarde de euro în 2010[86]),
în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică în medie apărării
1,5% din PIB.[85]
Forțele militare sunt împărțite în patru armate principale: armata terestră(fr), marina
națională, armata aerului și jandarmeria națională(fr).[87]
Începând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu a fost
înlocuit cu o zi a apărării și cetățeniei(fr).[88] Cu o capacitate de circa 350.000 de oameni,
[87]
 ea este desfășurată în diverse locuri din toată lumea, în țări
ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și Kosovo,[89] dar și în virtutea tratatelor
internaționale în Djibouti, în Senegal[w] și în Gabon,[90] fără a uita de trupele poziționate
în teritoriile de peste mări.[91] Ea mobilizează și alți 1.000 de oameni în cadrul planului
Vigipirate(fr).[92]
Apartenența la organizații internaționale

Franța este stat membru al Uniunii Europene

Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, ai spațiului Schengen și
ai zonei euro. În același timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului
de Securitate al Națiunilor Unite. În sfârșit, Franța este stat membru al mai multor
organizații internaționale, precum: NATO, Organizația Mondială a
Comerțului, OECD, G8, G20, Organizația Internațională a Francofoniei etc.
Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă
majoră a politicii externe franceze. Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei
unite(fr), Jean Monnet și Robert Schuman, sunt francezi;[93][94] unul dintre obiective era pe
atunci evitarea unui nou război mondial și facilitarea reconcilierii istorice franco-
germane(fr).[95] Cu toate acestea, poziția Franței și a francezilor în raport cu Europa a fost
adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins tratatul de înființare
a Comunității Europene pentru Apărare,[96] iar, în 2005, electoratul francez a respins,
prin referendum, tratatul constituțional al Europei,[48] și alte numeroase acțiuni ce au
încetinit dezvoltarea procesului european.
De la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are
competențe exclusive sunt din ce în ce mai numeroase.[k 20] O mare parte din legile
aplicabile în Franța erau în 2010 legi de nivel european, valabile în toată Uniunea,[k
21]
 acestea primând în fața legilor naționale.[k 22][d 2] Franța, țară de putere medie, nu ar
putea avea greutate pe scena mondială în unele domenii decât ca țară-membră a UE.[d
3]
 Piața europeană unificată și instaurarea monedei unice, în 1999, au antrenat profunde
transformări ale economiei franceze,[d 4] ale căror beneficii sunt încă în discuție.[d 5]
[97]
 Deși Franța este principalul beneficiar al Politicii Agricole Comune(fr) a Uniunii,[98] ea
face parte dintre țările contribuitoare nete la bugetul comunitar.[99]
Politica externă și diplomația
Începând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a Franței se
caracterizează printr-o dorință de independență, în special față de Statele Unite,
[100]
 dorință ce s-a tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal nuclear și prin
retragerea Franței, între 1966 și 2009, din comandamentul integrat al NATO.[100] Între
anii 1960 și începutul anilor 2000, Franța a fost văzută ca aliat al lumii arabo-
musulmane, critic în raport cu politica statului Israel.[101]
Rețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume,[102] ea deținând
156 de ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele cinci continente.[102]
Franța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în special a
țărilor din Africa.[x][103] Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă 0,39% din venitul
național brut francez pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.
[104]

Simboluri republicane

Logo al guvernului francez, adoptat în 1999

Conform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne,

datând în mare parte din timpul Revoluției Franceze. Drapelul Franței este format din
trei benzi verticale de lățime egală, colorate în albastru, alb și roșu.[105] Imnul național
este la Marseillaise,[105] cântec compus de Rouget de Lisle în timpul Revoluției
Franceze și adesea criticat pentru violența versurilor sale.[106] În cele din urmă, deviza
Republicii Franceze este compusă din cele trei cuvinte „Liberté, Égalité, Fraternité”.[105]
În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul
lui Marianne, o femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din
țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele poștale și pe monedele franceze de
subdiviziune ale euro.[y][107]
Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării,
împreună cu silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul tuturor documentelor
publice ale administrației franceze.

Populația și societatea
Demografie

Evoluția populației Franței metropolitane începând cu 1801, comparată cu populațiile germană și britanică[108]

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția
comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă
și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte).[I 1] Dacă sunt incluși
și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-
Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua
Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică
circa 1% din populația mondială.[109] Recensăminte naționale generale se organizau la
intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004, se efectuează anual
recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de
peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.[I 7]
După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea,
Franța a cunoscut o tranziție demografică rapidă[i 3], astfel că creșterea demografică a
Franței a devenit una dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a
natalității superioară mediei europene (821.000 de nașteri, în 2009, față de 536.000 de
decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa 71.000 de persoane în 2009). Drept rezultat,
populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.[I 8]
În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[110] și 27,3% dintre nou-născuții din
metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un
părinte născut în afara Uniunii Europene.[111]
În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea.
Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață
(Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume[z]) și de
ajungerea la vârsta a treia a generației baby boom(d) — fenomen denumit acum papy
boom(fr). Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut, astfel, de la
17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.[i 4]
Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile
Conform demografului Michèle Tribalat(fr), 14 milioane de persoane (adică un sfert din
populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic imigrant.[i 5] Gérard
Noiriel(d) estima, în 2002, această proporție la circa o treime, dacă se merge înapoi până
la nivel de străbunici.[112]
În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane
născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1%
din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se
clasează pe locul al șaselea mondial, după Statele Unite (42,8
milioane), Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3), Canada (7,2), dar este
înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8).[113][114] Franța este, în
același timp, una dintre statele Uniunii Europene care înregistrează procentajele cele
mai mari de persoane provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua generație)
în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin
unui imigrant, dând un total de 26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos
(23,5%), Belgiei (22,9%), Germaniei (21,9%) și Spaniei (20,2%).[115]
Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța
metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți
decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate
franceză, pe care au putut-o obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt,
în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia
(14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%).[116][117] Copiii
imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau, în 2008, 6,5
milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii
părinți imigranți. În total, numărul imigranților și copiilor de imigranți (a doua generație)
se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste 5
milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).[117][118][I 9]
Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții;[i 6] în rândurile
lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși[i 6] și cei care trăiesc sub
pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți.[i 6] Totuși, la persoane cu situație socială
similară, accesul la procesul de învățământ și veniturile pe care le realizează sunt
apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța.[i 7]
Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța,
sunt adesea victime ale discriminării .[i 8] Pentru motive nedeterminate și aflate încă în
discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios.[i 9] Se
observă, însă, și o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante și
cel al vechilor francezi autohtoni.[i 10]
Familie, sexualitate și egalitatea sexelor
Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda,[119] cu o
descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator
conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța metropolitană).[I 10]
Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și
profunde. Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma
dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină
sunt efectuate anual în Franța.[I 11] Din ce în ce mai multe cupluri preferă în locul
căsătoriei uniunile libere sau pactul civil de solidaritate (PACS)(fr), un contract de uniune
mai flexibil decât căsătoria.[i 11]. În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de
3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.[i 12]
În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în
Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța față de
minoritățile sexuale.[aa][i 13] Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii
de aceste cupluri, este legală în Franța începând cu 18 mai 2013.[120]
Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea
- evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva
discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie.[i 14] Pentru
o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în medie cu 19% mai
mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% - conform
Ministerului Muncii.[ab][i 15] La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele
conduc doar 8% dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de salariați,[i 16] și nu
reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali
aleși în 2008.[i 16]
Limbi
Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” -
conform legii constituționale din 1992.[121] Franța este a doua cea mai populată țară
vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo,[122] dar prima ca
vorbitori de franceză. Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze.
[123]
 Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul Organizației Internaționale a
Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din Adunarea
Parlamentară a Francofoniei(fr).
În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris,
Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers,
gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și
Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația Comunelor și Comunităților de
Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a Primarilor
Francofoni.[124]
În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi,
între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform
unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini(d).[125]
Religia
Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în
Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult
religios […]”[126] cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul
catolic, două culte protestante și cultul mozaic.[127] Religia catolică este și ea
recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate și
reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în
2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[128]
Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut
considerabil. Doar 51%[129] până la 64 %[130] dintre persoanele întrebate se declară
catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau
fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în proporții mai puțin importante, în
special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din
vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din
Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente
diverse culte creștine (Biserica Apostolică
Armeană, galicanismul(fr), mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui
Iehova, menonitismul) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul).
În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic;
estimările ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului rămân imprecise
și dificil de realizat. Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje
pentru evaluarea apartenenței religioase a francezilor.
Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al
evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați
și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă.[i
17]
 Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în
scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara
căsătoriei.[i 18] În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un
dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.[131]
Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința
Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o
„rugăciune pentru Franța”.[132]
Educația
Organizarea învățământului francez

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este
laică și gratuită.[i 19] Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea
programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare
este în sarcina comunităților teritoriale locale.[ac][133]
Învățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte
mici, are ca scop învățarea primelor cunoștințe, socializarea și fixarea elementelor
fundamentale de limbaj și numere;[134] apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în 2)
școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii,
precum și o educație civică.[135]
Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în
colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea „diploma de brevet”(fr).[136] A doua se
desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și
naționale: bacalaureatul(fr) (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul
de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul
agricol).[137]
Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și
sistemul grandes écoles, în care se intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii
unor clase pregătitoare.[138] Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior
și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor,[138] sau în
unități private. Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai
elitiste decât universitățile.
Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități
private,[139] cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea, cu cultele
religioase.
Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare.
În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a
depășit 30% în 1985 și 60% în 1995.[i 19] Totuși, această democratizare a învățământului
nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și
1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din
clase sociale mai înstărite.[i 20] Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel
de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la Școala Națională de
Administrație în 2008 aveau vreun părinte muncitor.[i 21]
După programul PISA(fr) de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele
sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre
ale OECD,[140] în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA
pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1
milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată
în Franța.[141]
Sănătate
Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a
sistemului de asigurări sociale. Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22 în
2008, una dintre ratele cele mai ridicate din lume.[142] Francezii beneficiază de una
dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume, atât în rândul femeilor, cât și în
rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani) este ridicată.[i
23]
 Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în 2008,
[143]
 ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în
urma Elveției, Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și
2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5 la
8,8% din PIB.[i 24]
Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În
ciuda scăderii consumului de vin începând cu anii 1960,[i 24] francezii rămân pe locul al
doilea în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după
irlandezi.[i 23] 29% din persoanele între 18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda
intenselor campanii de luptă contra tabagismului.[i 25] În ce privește drogurile ilegale, cel
mai consumat este cannabisul: 39% dintre bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră
în 2005, conform Observatorului Francez pentru Droguri și Toxicomanii.[i 25]
În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de
depresie[i 26] și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,[i
26]
 precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.[i
23]

Mass-media

Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2 (roșu), France 3 (albastru deschis) și M6 (galben)

În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr) a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea

presei.[k 23]
Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][144] presa
cotidiană națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De
aceea, cele cinci titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui
en France, Libération(fr) și La Croix(fr)) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de
exemplare zilnic,[145] în comparație cu cotidianul japonez Yomiuri shinbun(en) care se
vinde singur în peste 14 milioane de exemplare.[146]
Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[147] posturile de radio
publice administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea
deținute de mari grupuri media.[148] De aceea, între primele patru posturi de radio după
audiența cumulată în perioada noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ(fr), France
Inter(fr) și Europe 1(fr)[149]) doar al treilea este post public. Similar, după apariția primului
post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut câteva sute de posturi TV
private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin satelit sau, mai recent, prin semnal digital
terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2 și M6,[150] dintre care doar
France 2 aparține grupului public France Télévisions(fr).
În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul
anilor 2000.[151] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe
Internet.[152]
Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății
presei în lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.[153]
Sport

Jucătoarea de tenis Amélie Mauresmo a fost în 2004 și în 2006 numărul unu mondial conform
clasamentului WTA

Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate
de discipline sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea
sportului modern[ae] și palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din
ea una dintre cele mai puternice țări din lume în numeroase domenii sportive. În anul
2012, Franța se situa pe locul al patrulea în clasamentul mondial întocmit de Havas
Sports & Entertainment(fr) (și a doua țară din Europa după Rusia)[af], care contabilizează
peste 1.600 de evenimente sportive.[154][155]
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați
(dintre care 97% bărbați),[156] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei
naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel european din
2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de
practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate,
fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase
Națiuni) și de pétanque, mai ales în sudul țării.[157]
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în
afara vreunei întreceri sportive.[158]
Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de
tenis de Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil(fr) din
Paris, și Tour de France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal
1998 precum și Campionatul European de Fotbal 2016.
Participare asociativă, sindicală și politică

Manifestație împotriva Contrat première embauche(fr) la Paris în 2006

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în
schimb, în creștere.[i 27] În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o
manifestație, față de 25% în 1981.[i 27] Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța
este adesea considerată a fi o țară cu greve și manifestații frecvente.[159][160]
Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un
important angajament în partide politice.[k 24] În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea
este cea mai scăzută dintre țările bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul
public.[i 28] În schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de
voluntari sunt membri în peste un milion de asociații,[i 28] care beneficiază de un statut
legal - conform legii din 1 iulie 1901.[161][k 25]

Economia
Articol principal: Economia Franței.
Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată.
Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război
Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este,
în principal, una axată pe servicii.[162][j 2]
În studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513
miliarde de euro în 2007.[163] În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul
anului anterior o cifră de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul
veniturilor; rata de economisire a atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.[164]
Veniturile populației și dezvoltarea umană
Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-
lea și de-a lungul anilor 2000,[j 3] dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile
economice între gospodării.[d 6] În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul
privat cu normă întreagă au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună,
față de 31.266 euro brut, adică 2.182 euro net lunar pentru bugetari.[j 4] Veniturile
provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul
primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de variabilă de la o
gospodărie la alta.[j 5]
În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât
venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau angajați,
[j 6]
 adesea, cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional
garantat(fr) (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane de persoane în iulie 2008[j 7] și era
echivalent cu 9,4 euro brut pe oră în 2012[I 12]). De la 200 la 300.000 de persoane nu
aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe.[j 8]
În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul
al optulea în lume.[165] Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între
țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de
schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în
principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.[j 9]
Piața forței de muncă

Evoluția ratei șomajului în Franța (conform Biroului Internațional pentru Muncă) între 1975 și 2009

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses(fr)” o situație apropiată de șomaj

zero — doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6 milioane de locuri de
muncă[i 29] —, ea se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda
fluctuațiilor care au creat speranțe de revenire la șomajul zero.[i 29] În al treilea trimestru
al anului 2013, 10,5% din populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit
de Biroul Internațional pentru Muncă.[I 13] Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei
tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică măsură, pe femei. Diferența
între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară.[i 30] În 2012, 9,7%
dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi.[166] Șomerii de
lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru care
reinserția este adesea cea mai dificilă.[d 7]
Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale
în termeni de statut și de sector de activitate. Munca salariată a devenit principala formă
de muncă remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008.[I
14]
 5,7 milioane de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007
în sectorul bugetar.[167] În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din
agricultură nu mai reprezintă decât mai puțin de 2% începând de prin anii 1970,[i 29] iar
ponderea locurilor de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la
14% din forța de muncă,[i 29] ceea ce face din Franța o economie postindustrială(fr).[168]
Principalele sectoare de activitate

Recoltarea porumbului la Épône(d), lângă Paris

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este

astăzi în principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom
și devine principalul motor al creșterii economice naționale.[162]
Agricultura și industria agroalimentară
Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea
gradului de angajare în agricultură;[b 21] acesta din urmă rămâne mai important decât în
alte țări ale Europei de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006,
față de 2,5% în Germania și 1,3% în Regatul Unit.[b 22] Agricultura franceză a fost
considerabil modernizată și mecanizată în a doua jumătate a secolului al XX-lea,[b 23] în
special datorită implementării programelor inițiate prin Politica Agricolă Comună(fr).[b 21]
Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b
21]
 ceea ce o face principala putere agricolă europeană.[b 24] Specializarea regională a
Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole
franceze sunt adesea protejate prin denumiri de origine controlată, care delimitează un
teritoriu agricol.[b 25] Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda
concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26] ea figurează, de asemenea, printre
primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de vită(en).[b
26]
 Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre cele
mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.[b 27] Cu toate acestea, în anii 2000,
agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe
care o produce și cu venituri deosebit de inegale între producători.[b 23] De
asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.[b 28]
Industria
Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul
serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006
71,4% din PIB și 79% din exporturi.[b 29]
Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și
dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria
automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică
nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de lux),[b 30] numeroase industrii
tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor
navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a efectivelor și a cifrei de afaceri,[b
31]
 obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și Lorena) la o dureroasă
reconversie economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare industrială(fr) din anii 1960,
care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul țării,[b 33] i-a urmat o
perioadă de creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică îndeosebi prin
delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.[b 34]
Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze
rămân predominante în numeroase domenii.[b 35]
Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel
al construcției de centrale nucleare,[169] Danone - în cel al produselor lactate,[b
27]
 L'Oréal - în cosmetică,[170] sau Michelin - în industria anvelopelor[171]).
Energie

Centrala nucleară de la Nogent-sur-Seine(fr) operată de compania Électricité de France

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005,[b
31]
 petrolul, gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie
consumate în Franța.[b 31] Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal,[172] cele
treisprezece rafinării în funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din
cererea națională.[b 31] Grupul francez Total, care deține concesiuni în întreaga lume
este a șasea companie mondială și a cincea din domeniu.[173] Ponderea în consumul
energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970,[b 31] dar 97% din gaz este importat,
în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.[b 31] În schimb, Franța produce mai
multă energie electrică decât consumă,[I 15] mai ales, datorită celor 59 de reactori
nucleari[174] (al doilea parc nuclear din lume după cel american),[175] care, în 2008,
produceau peste 76% din energia electrică a țării,[I 15] dar al cărui impact asupra
mediului este subiect de controverse.[176] În ce privește sursele de energie regenerabilă,
rolul lor în producția franceză de electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%,
[I 15]
 datorită, în mare parte. energiei hidroelectrice.
Comerț și artizanat
Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor
magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în
2008.[j 10] Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o
mică revenire a lor în zonele centrale ale orașelor, în special .[j 11] Puterea deținută de
câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua companie mondială din
sector[173] — le permite acestora să impună, într-o oarecare măsură, prețul
producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]
În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc
important în economia franceză.[j 10]
Turismul

Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de
vizite primite în 2007,[177] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice
internaționale.[ah][177] Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați
direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare
au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007,[177] din care o parte în cele 3,178 milioane
de case de vacanță din țară.[I 16] Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba
atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către Paris),[b 15] cel balnear (în
special pe Coasta de Azur[b 15]), cel natural,[b 15] turismul de afaceri (Parisul este
principala destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de recreere (Disneyland
Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa[178]) și
de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de Nord(fr)[c 3]). Atracțiile turistice
cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland
Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles );[179] dar și câteva obiective
din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont
Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg(fr), muzeul
Unterlinden(fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz(fr) sau parcul Futuroscope(fr)[179]
Cercetare
Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)[h 1] (2,02% în
2009[180]), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public[h 1] (41% în
2008[181]) și sunt dedicate cercetării fundamentale[h 2] mai mult decât în alte țări ale
Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la originea a
numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul
de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,[h 3], mai ales că
relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt, adesea, considerate
mediocre.[h 2]
Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare,[h 1] cum ar fi CNRS
(Centre national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea acestor
centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru
a forma poli de competitivitate (71 în 2007[182]).
Finanțe și asigurări
Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare,
prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această
situație s-a schimbat în anii 1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP
Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe locurile al patrulea, al
nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de activitate.
[183]
 Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind
cea mai mare companie de asigurări din Europa.[184]
Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din
Franța. Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai
tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la
sfârșitul anului 2009.[185]
Locul Franței în economia mondială
În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal[186] sau a
noua în termenii parității puterii de cumpărare.[187] Ea este pe locul al patrulea în lume,
în 2010, după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.[188]
Economia franceză este foarte deschisă,[a 20] mai ales către partenerii europeni (65% din
exporturile franceze[189]). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de
insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe,[d 8] și de
dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă, și prin importanța exporturilor.
Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în 2006, „Franța oferă,
în general, costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni, nu doar în
energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de muncă.”[a 21] Cu o
cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse
agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de alcool.[a 22]
Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța
cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr) din ce în ce mai crescut[a 23] (−75,4 milliards
de dolari în 2009[190]), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în
raport cu dolarul.[a 23] Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în
ceea ce privește exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%;[a 24] Franța nu mai era,
în 2009, decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial.[190] Conform
Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată, parțial, de o
creștere a costurilor salariale pe oră.[a 25]
La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului
Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu
perspectivă negativă.[191] Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația
triplu A.

Patrimoniul cultural