Sunteți pe pagina 1din 51

DUŢU, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1986

SENSIBILITATE Şl
IMAGINAR

CULTURILE VÃZUTE DINÃUNTRU


Istoria mentalitãţilor s-a afirmat în cadrul
vigurosului curent din istoriografia contemporanã
de-numit, în mod curent, „Şcoala de la
Annales", dupã revista pe care au lansat-o
Lucien Febvre şi Marc Bloch, la 15 ianuarie
1929. Nu ne propunem sã creionãm direcţiile
acestei şcoli, ci ne limitãm la reliefarea faptului cã
cercetarea menta-litãţilor s-a desprins firesc din
noul program istorio-grafie.
Lucien Febvre a repetat cu insistenţã, atît în
articolele din „Annales", cit şi cu alte prilejuri,
cã istoria trebuie sã fie problematicã şi sã se ocupe
de oameni. In 1933, în lecţia inauguralã de la
College de France, De 1892 a 1933. Examen de
conscience d'une histoire et d'un historien, el afirma
rãspicat: „Istoria — ţtiinţã a omului, ştiinţã a
trecutului uman. şi nu ştiinţã a lucrurilor sau a
conceptelor. Idei, în afara oamenilor care le
profeseazã? Idei, simple elemente între multe
altele ale acestui bagaj mental alcãtuit din
influenţe, amintiri, lecturi şi conversaţii, pe care
fiecare dintre noi îl transportã cu el? Instituţii,
separate de cei care le fac şi care, respectîndu-le,
le modificã neîncetat? Nu. Nu existã decît istoria
omului şi istorie în sensul cel mai larg...
Istoria-ştiinţã a omului şi atunci faptele, da, sînt
fapte umane; îndatorirea istoricului este sã
regãseascã oamenii care le-au trãit şi cei care, mai
tîrziu, s-au instalat în ele cu toate ideile lor
Fragmente preluate în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz
didactic
DUŢU, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1986

pentru
a le
interpr
eta.

Fragmente preluate în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz


didactic
Textele, da, dar sînt texte umane." Lucien Febvre un obiect care nu este un fragment din realitate,
îndemna, astfel, sã fie fãcutã o „nouã" istorie, un aspect izolat al activitãţii umane, ci -omul
clar deosebitã de istoria pozitivistã, care a devenit însuşi, surprins în cadrul grupului al cãrui mem-
principalul adversar al istoriei noi, deoarece nu bru este". Evident cã istoria îşi fixa astfel ţeluri
reconstituirea faptelor ne poate restitui trecutul, ci ambiţioase, pe care risca sã nu le atingã niciodatã;
redescoperirea oamenilor, prin intermediul fap-telor, şi obiecţia a fost adusã, mai ales de cãtre brita-
în acest scop, istoria trebuia sã iasã din nica social history, care a declarat cã preferã sã
profesionalismul ei îngust si sã „priveascã la rãmînã pe un teren mai ferm. Dar nimeni nu a
vecini", sã cunoascã rezultatele demografiei, ale putut contesta caracterul inteligent al acestei
sociologiei, ale psihologiei (si Febvre citeazã frec- istorii care, în fond, revenea, dupã exilul din
vent numele lui Henri Wallon), ale literaturii şi amurgul secolului al XlX-lea, obsedat de cifre şi
artelor. In sfîrşit, în noile sale dimensiuni, istoria nu precizie, la o înţelegere mai subtilã, mai nuanţatã
se mai limita la ceea ce a fost, ci reliefa pre-zenţa şi de aceea mai aproape de adevãr a trecutului
trecutului în existenţa oamenilor de azi si chiar omenirii. „A ridica o problemã, continua Febvre
prelungirea tendinţelor din trecut în viitor. In acest în conferinţa lui, este începutul şi capãtul oricãrei
sens, istoria s-a deschis spre antropologie, o istorii. Nu punem probleme, nu avem istorie, ci
disciplinã cit mai cuprinzãtoare, prin contribuţiile naraţiuni, compilaţii." Nu mai este posibil ca
lui Alphonse Dupront, aşa cum s-a întrebat ce istoricul sã se aşeze la microscop şi sã priveascã
previziuni poate face ea, dupã cum procedeazã G. „fapte fabricate pentru el de o providenţã milos-
Duby în primul text din antologia de faţã. S-a tivã" ; istoricul este azi silit sã interpreteze, iar
adãugat „descoperirea" lui F. Braudel cã timpul nu atunci cînd îşi pune în mişcare facultãţile, el ştie
este uniform, ci are paliere, unul marcat de cã ştiinţa contemporanã nu mai este aceea din
eveniment, altul de conjuncturi, ulti-mul de secolul al XlX-lea, care a divinizat „faptul".
mişcarea lentã a duratei lungi; ceea ce vrea sã Trãind cu ajutorul unor noţiuni acumulate de-a
spunã cã în lumea în care trãim noi se aflã lungul secolelor, pornind de la „datele senzoriale
evenimentul din cotidian, dar şi mişcãri care au pe care le putem numi antropomorfice", istoricul
pornit mai din urmã şi se vor prelungi încã o şi, în general, omul de azi trãieşte într-o lume
serie de ani sau decenii, şi mişcãri care nu se diferitã de cea din secolul trecut. Mai putem oare
schimbã de secole, în opera lui cu valoare demon- elabora acelaşi gen de istorie ca Ranke, întreba
strativã Mediterana în epoca lui Filip al II-lea, Febvre ? „Trebuie sã ştim sã gîndim" 1. Istoria se
Braudel era înclinat sã treacã mentalitatea în apropia, din fericire, din nou de filosofie, aşa
şirul mişcãrilor lente. cum o apropiase şi Karl Marx. Cu ajutorul filo-
Într-o conferinţã din 1941, Vivre l'histoire, sofici, al ştiinţelor, istoricul îşi punea întrebãri
Febvre fãcea splendida mãrturisire cã nu şi-a putut care-i permiteau sã pãtrundã în trecut nu pentru
împãrţi viaţa în douã, una acordatã pro-fesiunii de a-1 reconstitui „aşa cum a fost" — naivã convin-
istoric, cealaltã pãstratã pentru nevoile sufleteşti gere ! — ci pentru a gãsi rãspunsuri la întrebãri
profunde, deoarece meseria pe care şi-o alesese era actuale, date de devenirea umanitãţii. Aşa s-a
inteligentã. Şi ne putem întreba alãturi de el dacã se apropiat L. Febvre de Rabelais sau de Margareta
poate practica o meserie inteligentã doar cîteva ore pe de Navara, iar Bloch de societatea feudalã (La
zi. Probabil cã se poate, dacã renunţi la acest societe feodale) în care cerceta „condiţiile vieţii
caracter al meseriei; altfel, o faci cu pasiune. Iar şi atmosfera mentalã", adicã, pornind de la con-
pasiunea este, repeta el, de a descoperi „oamenii, diţiile materiale, modurile de a simţi şi a gîndi,
unicul obiect al istoriei... memoria colectivã, fundamentul dreptului2,
Important pentru noi, aici, este cã preocuparea
de a descoperi omul si de a pãstra o deschidere Carlo Ginzburg4, aşezînd-o în contrast cu cul-
pluridisciplinarã 1-a îndrumat pe Febvre spre tura popularã, care evident cã nu face parte din
istoria artei, în care a aflat documente de primã altã poveste, de vreme ce mentalitatea este ansam-
mînã pentru reconstituirea mentalitãţilor, dupã blul în care se înscrie o anume formã de expresie
cum aratã în textul reprodus mai departe. Un culturalã ce poate avea caracter popular; privind
articol programatic apãrea în 1950, cînd cel care-şi cu suspiciune „complexele" lui Freud, istoria
petrecuse prima parte a vieţii la Nancy scria cu aceasta nu se lasã hipnotizatã de psihanalizã.
cãldurã despre pictorul loren Georges de la Tour. Tot astfel, mentalitatea colectivã nu poate fi
Resurrection d1 un peintre. Reamintind intrarea consideratã un înlocuitor al ideologiei, cum- s-a
spectaculoasã în circuit a acestui maestru al putut pretinde5, întrucât ideologia, aşa cum a
jocului de lumini si culori, Febvre comenta cu arãtat mai demult Robert Mandrou, „acoperã
amãrãciune o monografie ce-i fusese consacratã cîmpul reprezentãrilor intelectuale mai mult sau
de cãtre Francois Pariset, înzestrat istoric de artã, mai puţin conceptualizate" 6 ; este necesar sã se
dar puţin sensibil la contextul cultural. Or, porneascã de la faptul elementar cã cele douã
întreba Febvre, cum se poate sã nu vorbeşti despre noţiuni provin din „douã moşteniri diferite, douã
Contrareformã, despre influenţele artistice ita- moduri de a gîndi, unul mai sistematic, celãlalt
liene, despre mediul francez, în cazul unui pictor voit empiric, cu toate riscurile pe care le atrage
atît de complex? El nu respinge maniera bio- dupã sine" 7. Asemenea confuzii care apar cu
graficã de a trata un pictor, ci solicitã ca în mono- uşurinţã, pe lingã rezervele exprimate de cei care
grafie sã aparã „mediul", aşa cum Braudel a scris gãsesc prea subiectivã aceastã istorie, fãrã sã o
istoria Mediteranei si nu a lui Filip al II-lea. Nu ocoleascã, totuşi, ca Lawrence Stone 8, provin din
existã contradicţie în ceea ce afirmã marele istoric tinereţea disciplinei şi din acest caracter prag-
francez, deoarece el nu recomandã investigarea matic al ei. Istoria mentalitãţilor este mai puţin
istoriei fiecãrui om. în parte, ci a oamenilor, a legatã de trecut, ne spune Francois Furet, printr-o
curentelor de opinie, a atitudinilor mentale, a serie de întrebãri specifice, si mai mult prin
imaginilor si conceptelor pe care le elaboreazã si dorinţa fierbinte de a readuce în actualitate emoţii,
care apoi le dirijeazã activitatea si comunicarea convingeri, universul mental al strãmoşilor noş-
intelectualã, a sensibilitãţii si a inteligenţei. Eu nu tri9. Istoria mentalitãţilor este tocmai acest
critic monografia, conchide Febvre, deoarece sînt „studiu al mediaţiilor şi al raportului dialectic
convins cã va rãmîne cartea de bazã despre Georges între condiţiile obiective ale vieţii oamenilor şi
de la Tour, dar aş fi vrut sã ştiu de ce a revenit modul în care ei şi le povestesc şi chiar le trãiesc...
el: „Unde sã cãutãm motivele? în starea de spirit a înflorirea istoriei mentalitãţilor în ultimii douã-
pictorului? Ce primejdie! în starea de spirit a zeci, treizeci de ani, chiar dacã nu ar fi decît o
publicului care adoptã pictorul dupã ce erudiţii 1- altã cale salvatoare, ceea ce nu cred, are cel puţin
au scos din neant? Iatã ceea ce este mai uşor de meritul cã ne învaţã sã înfruntãm mai direct
determinat. Mai puţin primejdios si mai con- realul, în toatã complexitatea lui, în toatã tota-
form cu ceea ce ştim despre marile revoluţii din litatea lui" 10.
mentalitate care ritmeazã istoria umanitãţii si Într-adevãr, istoria mentalitãţilor nu şi-a asi-
care sînt mult mai profunde decît acele simple gurat repede un statut universitar, în jurul
preschimbãri de gusturi şi mode."3 anului 1956, cînd a propus deschiderea unui semi-
Mentalitatea colectivã nu se reduce la stratul nar de istoria mentalitãţilor la Universitatea din
de reacţii inconştiente, aşa cum surprinzãtor- afirmã Aix-en-Provence, Georges Duby a fost întrebat
de un coleg, în consiliul facultãţii, despre ce este
vorba, de vreme ce mentalite nu este un foarte ambiţioasã. Dar investigarea imaginarului
cuvînt francez. Duby, împreunã cu Robert şi a ponderii pe care acesta îl are în toatã existenţa
Mandrou, dorea sã dea un conţinut concret celui de umanã se dovedeşte a fi extrem de lãmuritoare
al treilea termen — civilizaţie — pe care Febvre pentru întreaga reconstituire a trecutului. Deoa-
îl intro-dusese în subtitlul revistei „Annales" rece o atare istorie poate reface unitatea dintre
(economie, societate, civilizaţie) n. Pentru a istoria culturii şi istoria economicã, adeseori între-
marca distanţã faţã de „istoria germanã a vãzute ca activitãţi deosebite, mai ales de cea din
spiritului" — care urmãrea idei fãrã trup — si de urmã, convinsã cã poate rezolva singurã proble-
istoria ideilor -care se oprea numai la producţiile matica omenirii, aşa cum poate reimplanta opera
raţionale, fãrã sã ia în considerare afectivitatea, si de artã în existenţa noastrã cotidianã, prin refe-
la elaborãrile individuale, fãrã sã investigheze riri convingãtoare la trecut. Dacã o capodoperã
curentele intelec-tuale — cei doi istorici au ales pe care critica impresionistã ne-a obişnuit sã o
termenul de men-talitate. Robert Mandrou privim ca pe o realizare a unui geniu sau ca pe
deţinea fişe şi manu-scris;: de la Lucien Febvre, un cod ce se cere descifrat numai cu ajutorul
pe care le-a utilizat pentru o introducere la materialelor puse la dispoziţie de partea de
Franţa modernã, „eseu de psihologie istoricã"; a mãiestrie inclusã în operã va începe sã fie privitã
continuat prin a aborda problema complicatã a altfel, ca împlinire a unor frãmîntãri, aspiraţii,
culturilor populare, a pro-ceselor împotriva concepţii ale unui moment si ale unei societãţi
vrãjitoarelor, a raporturilor dintre mentalitãţi şi sau ale unui grup, care, dupã aceea, a trãit altfel
acţiunea politicã în Europa modernã. Medievist, datoritã apariţiei acelei opere, înseamnã cã istoria
Duby s-a întors spre „istoria-bãtãlie" pe care a mentalitãţilor si-a justificat existenţa, reuşind
reformat-o pentru a-i da pro-funzime şi s-a sã infuzeze mai multã frumuseţe, bunãtate şi
apropiat de apariţia primului umanism, inteligenţã în viaţa noastrã. In fond, istoria men-
utilizînd tot ceea ce arta secolelor al 'X-lea — talitãţilor interiorizeazã istoria şi îi dã un surplus
al Xll-lea i-a pus mai reprezentativ la dispoziţie. de semnificaţie. S-a spus cã „Şcoala de la Annales"
Opera de artã a fost document în ochii istoricului îşi datoreazã reuşita unei serii întregi de lucrãri
francez, dar treptat i-a dezvãluit o elaborare excepţionale, dar si unei strategii de cucerire a
de un anume tip, un mod specific al omului de poziţiilor cheie din viaţa intelectualã; istoricii
a dialoga cu existenţa cotidianã şi cu de la „Annales" au format cadre care le-au dez-
permanenţele; astfel cã cel care a acordat con- voltat opera, au influenţat publicul prin presã
tinuu atenţie moştenirii de forme de care profitã şi televiziune. Dar istoria-problemã şi studiul
fiecare generaţie si rolului imaginilor mentale în duratei lungi au adus istoria în centrul ştiinţei
receptarea operei de artã şi, mai mult, în însãşi umane, aşa cum istoria maselor si a atitudinilor
înţelegerea realitãţii, a ajuns sã foloseascã mai des, economice rãspunde unor întrebãri insistente din
în vremea din urmã, termenul de „imaginar" decît lumea contemporanã; concluzia nu poate fi decît
de „mentalitate", ca şi cum s-ar îndrepta tot mai cã „şcoala de la Annales a reuşit pentru cã a
decis spre ceea ce arãtase a fi un important ţel fãcut o istorie nouã, dar si pentru cã a avut în
al istoriei mentalitãţilor, în articolul din L'histoire frunte istorici inteligenţi" 14.
et ses methodes, anume de a. preciza care a fost Istoria mentalitãţilor este, apoi, o istorie difi-
„partea imaginarului în evoluţia societãţilor cilã, datoritã faptului cã ea impune istoricului
umane" 12. sã se controleze tot timpul pentru a vedea dacã
Sigur cã istoria mentalitãţilor continuã sã fie nu cumva proiecteazã propria sa gîndire şi afec-
o istorie ambiguã, dupã cum o definea Jacques tivitate în fenomenul analizat. Or, dificilã este
Le Goff 13 , mai ales datoritã faptului cã este 11
10
aceastã dominare a materiei, care nu înseamnã Dar istoria mentalitãţilor are incontestabil me
eliminarea totalã a subiectivitãţii, ci urmãrirea ritul cã umanizeazã istoria, cã aratã legãturile efec-
cu perseverenţã a scopului propus. Abdicãrile tive dintre trecut şi prezent, cã a scos puternic
sînt uşor de observat şi atunci cînd G. Duby, de in relief rolul reprezentãrilor mentale în viaţa
exemplu, vorbeşte în cel de al doilea text despre omenirii, cã a elaborat concepte noi şi fructuoase,
ambiţia junilor clerici şi nobili ne întrebãm dacã ca cel de model cultural. Prin asemenea realizãri
nu cumva istoricul proiecteazã în trecut spiritul mereu îmbogãţite de cercetarea contemporanã,
„competitiv" introdus în mentalitatea colectivã istoria mentalitãţilor se distanţeazã de psihologia
de economia de piaţã. Astãzi, ne spune Philippe popoarelor, pînditã de primejdiile surprinse de
Aries, orice adult încearcã senzaţia cã a eşuat, Hugo Dyserinck în textul reprodus de noi, ca şi
cã nu a realizat tot ceea ce îşi propusese în ado- de intellectnal history încã nehotãrîtã între istoria
lescenţã. „Sentimentul acesta era complet strãin ideilor şi istoria socialã; cu aceasta ,din urmã,
mentalitãţii din societãţile tradiţionale, în care relaţiile sînt mai complexe, deoarece istoria inte-
oamenii mureau ca Roland sau ca ţãranii lui lectualã poate semnala ceea ce istoricul trebuie
Tolstoi. Astãzi, însã, noi nu mai punem în relaţie sã ştie, anume progresele fãcute de gîndire în
eşecul nostru vital cu faptul cã omul e muritor."15 lumea în care trãieşte el, precum şi progresele
Ga atare este greu de atribuit tinerilor de la fãcute de istoria artelor şi a literaturii în desci-
sfîrşitul Evului Mediu ambiţia de a se realiza frarea relaţiilor dintre operã şi societate. Or,
mai înainte de a-i cuprinde tristeţea eşecului: „astãzi istoricii mentalitãţilor regãsesc validi-
probabil cã mai înainte ar trebui fãcutã o istorie tatea acestor întrebãri, altãdatã neglijate, cu
a vanitãţii umane, care a fost o constantã, dar siguranţã pentru cã, renunţînd la proiectul unei
nu mereu aidoma. Tot astfel, atunci cînd Robert istorii totale, ei pun problema articulaţiilor dintre
Mandrou se ocupã de prezenţa modelelor cultu opţiuni intelectuale şi poziţii sociale la nivelul
rale în Europa secolului al XVIII-lea, el constatã segmentelor sociale bine delimitate, respectiv la
cã multe culturi au ajuns la alte variante, dar nivelul individual" 18. De unde, în primul rînd,
succesul înregistrat de cercetarea întreprinsã de
nu datoritã unor circumstanţe locale si unei di- A. Dupront, F. Furet, R. Chartier şi atîţia alţii
namici interne specifice, cu valori proprii, ci dato- în domeniul conţinutului şi difuzãrii culturii tipã-
ritã unei preluãri doar parţiale din modelul rite, care se dovedeşte a avea o altã structurã
francez sau englez, o explicaţie care nu ne decît cultura oralã, fapt care ne duce, fie şi pe
duce foarte departe de vechea istoriografie. ocolite, la o mai bunã înţelegere a culturilor tradi-
Precauţia istoricului trebuie, apoi, sã fie exce- ţionale. Ajungem, astfel, la o nouã istorie care nu
sivã într-un domeniu extrem de delicat: el trebuie explicã totul, dar care dezvãluie aspecte nebã-
sã ştie unde sã se opreascã (pentru a nu repeta nuite din viaţa predecesorilor şi, prin comparaţie,
experienţa ofiţerului care, dupã cum povesteşte din viaţa noastrã: deoarece, dacã vom şti cã un
Gombrich, a luat întrebarea atomistului Niels om din secolul al XVI-lea putea cumpãra o carte
Bohr „ce mai face Maud?" drept un mesaj cifrat, numai pentru cã venera cuvîntul scris, chiar dacã
cînd de fapt savantul se interesa de o veche nu-1 descifra, nu ne vom mira de faptul cã un
cunoştinţã), aşa cum trebuie sã ştie cu cine are tablou poate fi achiziţionat numai pentru cã
de-a face (pentru cã, dupã remarca lui Le Roy reprezintã o valoare, cã este o bunã investiţie.
Ladurie, registrul unui mic avocat de provincie Se dezvãluie, cu siguranţã, o nouã faţã a trecu-
sau al unui negustor de vaci nu este întotdeauna tului: „spre deosebire de istoricul economiilor şi al
locul cel mai potrivit pentru destãinuirile inimii). societãţilor care restituie numai ce a fost, istoricul
12 13
mentalitãţilor şi al ideilor are drept obiect nu studiu umanistic, fie cã este vorba de artã sau
realul, ci modurile în care oamenii îl gîndesc si economie, de drept sau religie, de conflictele sociale
îl transpun" 17. Intr-o astfel de istorie, literatura sau poezie"; el adãuga constatarea cã nu pot
şi arta formeazã domenii privilegiate; dar nu sînt fi înţelese formele de proprietate la popoarele
sursele ei unice, dupã cum avertizeazã Vovelle pe nordice, dacã nu se ia în considerare viziunea
cei care doresc sã nu deformeze realitatea izo- despre lume şi ideile acelor oameni despre uni-
lînd „grînarul" de „pivniţã". vers, moarte, eticã, precum şi relaţiile umane
Din dorinţa de a da mai multã „obiectivitate" care îmbrãcau variate forme de schimb şi daruri.
acestor cercetãri îndreptate spre cunoaşterea oame- Chiar dacã nu va izbuti sã devinã totalã, istoria
nilor, s-a dezvoltat o istorie a comportamentului mentalitãţilor nu va înceta sã fie prezentã în
care nu respinge investigarea mentalitãţii, ci, interpretarea fenomenelor pur politice, diplo-
dimpotrivã, doreşte sã o consolideze pornind de la matice şi economice, deoarece ea însãşi va fi
date „concrete", ca spaţiul şi timpul, acte si ges- mereu atentã la progresele altor discipline, nu
turi care trãdeazã o mentalitate şi comportamente numai ale diverselor ramuri ale istoriei. Prin
ce depind de acţiune. Unul dintre protagoniştii aceastã desfidere spre pluridisciplinaritate şi prin
acestui gen de istorie, profesorul August Nitschke, echilibrata îmbinare a istoriei gîndirii şi afecti-
secretar al Congresului de Istorie de la Stuttgart, vitãţii cu istoria societãţii, ea îşi pãstreazã o
din 1985, şi-a însoţit sistematic expunerile de texte deplinã originalitate. Domeniul unde ea va
pentru a spori elementul concret din anchetã. 18 reforma, cu siguranţã, modul de interpretare
La Congres, istoricul a organizat o masã rotundã este istoria culturii. In mod firesc, explorarea
pe tema „antropologiei istorice", în cadrul cãreia mentalitãţilor se ocupã de activitãţile prozaice,
a cerut fiecãrui participant sã-şi expunã punctul de cele care depãşesc imediatul (prin artã şi
de vedere, apoi sã interpreteze un text, iar în carte) şi de cele care oferã evaziuni — pentru a
final sã rãspundã la întrebãrile: „Permite antro- prelua distincţiile lui Robert Mandrou19; dar
pologia Dv., sprijinindu-se pe izvoare, sã spunã ea dã maxim de randament tocmai în domeniul
dacã aduce la luminã adevãrul din societatea activitãţilor de depãşire, deoarece aici ea poate
trecutã, dacã este vorba nu de un adevãr, ci de observa şi reliefa modul în care se reflectã în
o reprezentare falsã sau dacã reprezentarea este mental „realitatea" şi cum modificã aceastã reali-
parte dintr-o ideologie destinatã sã slujeascã un tate reprezentarea. Datoritã istoriei mentali-
anumit grup ? Putem verifica ştiinţific transfor- tãţilor înţelegem mai deplin o serie de aspecte
mãrile despre care spuneţi Dv. cã au avut loc în importante ale elaborãrii şi receptãrii operei de
trecut?" Fiecare dintre participanţi am încercat aria, precum slut (într-o enumerare dezordonatã):
sã ne explicãm cît mai bine „opţiunea", unul formarea discursului mental din concepte şi ima-
mergînd spre investigarea miturilor, altul spre gini care-i da u un caracter m^reu diferii, de unde
resorturile sociale, altul spre imagini şi concepte. importanţa cercetãrii aplecate asupra unor idei
Important este cã şi acest gen de cercetare aduce viajore — ca cele de naturã sau de fericire 20 •
în prim plan imaginea, reprezentarea mentalã şi sau asupra unui întreg utilaj mental — ca cel din
ca tinde spre interiorizarea istoriei. Pe marginea secolul Luminilor şi din perioada revoluţio-
acestei dezbateri, istoricul sovietic Aaron Gurje- narã 2: —, analize care au drept pereche pe cele
witsch remarca faptul cã antropologia istoricã nu întreprinse de Gombrich în simbolurile Renaş-
este o ramurã accesorie a studiului istoric, ci o terii 22 ; relaţia dintre „magazia de forme", cum o
parte din istoriografia contemporanã, intrucît numeşte Duby, si capodoperã, mai uşor de
ea este „un aspect organic al oricãrui gen de urmãrit în cadrul unei teme, ca peisajul în arta
14 15
NOTE
plasticã, tratatã de K. Clark23; raportul dintre
discursul impus de lumea puterii, fie prin forţã, 1. Citãm din volumul Combats pour l'histoire alcãtuit
fie prin comandã, si discursul firesc ieşit din dia- de Lucien Febvre (Paris, A. Colin, ediţia din 1965). Citi-
logul artistului cu mediul sãu; raportul dintre torul român poate gãsi date utile despre cîţiva istorici
eveniment şi durata lungã care duce, adeseori, din Şcoala de la Annales în articolele lui Lucian Boia,
la reconstituirea atitudinilor fundamentale (crista- Historiens des Annales, „Analele Universitãţii Bucureşti —
Istorie", 1981, 1982, p. 47-72, 45-77. O evaluare
lizate în mituri sau polarizate de fricã, dragoste, recentã, criticã, la Guy Bourde & Herve Martin, Les
moarte) şi mai departe la explicarea curentelor ecoles historiques, Paris, Editions du Seuil, 1983, p. 171 —
si a stilurilor, aşa cum a fãcut-o exemplar Erwin -226.
Panofsky atunci cînd a urmãrit Ideea şi ne-a 2. Marc Bloch a repetat, la rîndul sãu, cã „vînatul
istoricului este omul"; cartea lui de consideraţii teoretice,
introdus în interiorul culturilor (ca atunci cînd Apologie pour l'histoire ou Metier d'historien, a apãrut
conchide cã, în Evul Mediu, „opera de artã nu se postum, în 1952, dupã ce istoricul fusese executat de
naşte, cum a afirmat secolul al XlX-lea, în urma nazişti.
unei confruntãri dintre om şi naturã, ci prin proiec- 3. Combals pour l'histoire, p. 308.
tarea unei imagini interioare în materie"24). 4. În prefaţa la // formaggio e i vermi. II cosmo di
un mugnaio del'500, Einaudi, 1976, Carlo Ginzburg scrie
Dar cititorul va descoperi singur itinerarul cã este caracteristicã pentru istoria mentalitãţilor insis-
„noii" istorii în paginile dense din antologie în tenţa asupra elementelor inerte, obscure, inconştiente,
care specialiştii nu s-au mulţumit sã descrie, sã precum şi asupra „mentalitãţii colective" care sugereazã
o societate fãrã clase, de aceea el preferã „culturã popu-
povesteascã, sã sfãtuiascã, transmiţlnd continuu larã" care, repetã el, nu înseamnã culturã omogenã.
date şi fapte, ci ne-au propus sã gîndim la ceea ce Critica este evident gratuitã, întrucît se întemeiazã pe o
se schimbã şi la ceea ce persistã, la locul pe care-1 slabã cunoaştere a cercetãrilor din domeniul mentali-
tãţilor care nu se confundã cu investigaţiile psihanalitice,
ocupã închipuirile, cele bune şi cele rele, în viaţa foarte la modã în anume cercuri de specialişti şi nici
noastrã, la însuşi felul nostru de a trãi, iluminat nu merg în direcţia concluziilor lui Peter Laslett care
prin proiectarea lui pe chipul unei lumi diferite (în The World We Have Lost Further Explored, New
York, Charles Scribner's Sons, 1984) vorbeşte despre
de a noastrã, lumea culturilor tradiţionale. Pãtrun- societatea trecutã ca despre a one-class society. Menta-
zînd în adîncul resorturilor expresiei culturale, litatea colectivã este un cadru general în care se mişcã
istoria mentalitãţilor poate realiza ceea ce studiul oameni, grupuri, clase. Nici Menocchio, morarul adus
la luminã de Ginzburg, nu face excepţie, întrucît nu
comparat, dar „autonom" al artei şi literaturii este un Robinson Crusoe, un izolat, dar Ginzburg nu
nu reuşeşte întotdeauna sã reliefeze. Şi, în acest face sistematic apel la lucrãri de istoria mentalitãţilor
punct, putem conchide cu reflexia unui maestru în care accentul cade pe gîndirea clarã, aşa cum foloseşte
„culturã popularã" cu ambiguitãţile sale, fapt care a
în acest domeniu, Pierre Francastel: „Cunoaş- fost supus unei îndreptãţite critici, dupã cum vom arãta
terea imaginilor, a originii, a legilor lor este uua în ultimul nostru capitol. Cît priveşte psihanaliza, ea
cliu cheile timpului nostru. Pentru a ne înţelege este la modã în cercurile nord-americane, unde mentali-
pe noi înşine şi pentru a ne exprima, esle necesar tatea este frecvent legatã de automatisme, care, se spune,
se preteazã cel mai bine unei explorãri „abisale". Dar
şti cunoaştem, în profunzime, mecanismul sem- mare parte din concluziile lui Freud sînt dependente
nelor la care am recurs... In ceea ce mã priveşte, de relaţia individ-societate de la cumpãna secolelor al
sin t convins cã recunoaşterea si utilizarea sem- XIX-)ea şi al XX-lea şi nu pot fi generalizate; „com-
plexele" savantului vienez nu-şi aflã aplicaţia în cele
nelor plastice va marca, în mod decisiv, epoca mai multe împrejurãri dramatice din istorie. Cît despre
noastrã. Descoperirea unor noi puncte de vedere, artã, acest gen de analizã nu poate fi uniform aplicatã.
izvorîte dintr-o mai bunã cunoaştere a acestor Un savuros articol al lui Michel Morineau (Le divan ou le
sofa din Melanges Mandrou, PUF, 1985, p. 61 — 85) aratã
fenomene va fi, sînt sigur, una din cuceririle cri- cît. do departe de realitate poate fi o abordare
tice ale generaţiei noastre"25
17
16
freudistã a operei de artã, pornind de la un grup de mentele — vînãtoarea, dansul, la „depãşiri": artele, uma-
tablouri ale lui Hogarth; concluzia este cã psihanaliza niştii, savanţii şi filosofii, viaţa religioasã, la „evaziuni":
este utilã atîta timp cît este supla şi nu pretinde cã ştie nomadismul, lumile imaginare — teatrul şi muzica, cãlã-
totul, dar „lucrurile se stricã atunci cînd ea se crispeazã toriile imaginare —, magia şi moartea. Diviziunea nu
şi e prinsã de crampe". este lipsitã de ezitãri.
5. Vezi Jaroslaw Kudrna, Positivism and Historio- 20. Louis Trenard, L'histoire des mentalites collectives.
graphy, în: H istorica, Praga, XXIV, 1984, p. 184. Bilan et perspectives, „Revue d'histoire moderne et con-
6. Robert Mandrou, Histoire sociale et hisloire des temporaine", 1968, p. 691-703. 1969, p. 652-662.
mentalites, La France Moderne în: Aujourd'hui l'histoire, Ideea de fericire a fãcut obiectul unei cãrţi a lui Robert
Paris, Editions Sociales, 1974, p. 226. . Mauzi (Paris, Colin, 1960); ideea de naturã a fost pre-
7. Michel Vovelle, Ideologies et mentalites, Paris, zentatã de Jean Ehrard (Paris, Flammarion, 1970).
Edilions La Dfeouverte, 1985, p. 11. 21. Handbuch polilisch-sozialer Grudbegriffe in Frank-
8. In The Revival of Narralive: Reflections on a New reich, 1680 —1820. Herausgegeben von Rolf Reichardt
Old IHistory, acum în volumul sãu The Paşi and The und Eberhard Schmitt, Miinchen, Oldenbourg, 1985, Rolf
Present, Londra, Routledge and Kegan Paul, 1981, Reichardt a publicat o substanţialã prezentare a proble-
p. 74-96. maticii istoriei mentalitãţilor în „Internationales Archiv
9. Francois Furet, Beyond the Annales, „The Journal fiir Sozialgeschichte der deutschcn Literatur", 3, l978,
of Modern Ilisiory", 55, 1983, 3, p. 405. p. 130-166.
10. M. Vovelle, op. cit., p. 17. 22. E. H. Gombrich, Symbolic Images, Studies in the
11. De v ãzut conversaţia cu Georges Duby aflatã în Art of the Renaissance, University of Chicago Press, 1972.
introducerea la volumul dedicat postum lui Robert 23. Kenneth Clark, Landscap'e into Art, John Murray,
Mandrou, dispãrut prematur în 1984: La. rcncontre avec 1966; de asemenea, de acelaşi, The Gothic Revival, An
Robert Mandrou ci l'elaboration de la notion d'histoire Essay in the Hislory of Taste, John Murray, 1962.
des mentalites, în: Histoire sociale, sensibilitea collectives 24. E. Panofsky, Ideea, Editura Univers, 1975, p. 24;
et mentalites. Melanges Mandrou, Paris. PUF, 1985, de vãzut şi cartea aceluiaşi Renaştere şi renaşteri in
p. 33-35. arta occidentalã, Editura Meridiane, 1974 şi magistrala
12. Vezi Otto Gerhard Oexle, Die Wirklichkeit und incursiune în arte, filosofic, religie, exemplarã pentru
das Wissen. Ein Blick aiif das sozialgeschichtliche Oeuvre efortul de a reconstitui suportul mental al artei şi lite-
von Georges Duby, „Historische Zeitschrift", 232, 1981, raturii, Gothic Archilecture and Scolasticisrn, Meridian
p. 61-91. Books, 1976.
13. Expunerea teoreticã a lui Jacques Le Geff a 25. Pierre Francarstel, Realitatea figurativã, Editura
apãrut în primele pagini ale cãrţii noastre Istoria menta Meridiane, 1972, p 66, 84.
litãţilor si literatura comparatã, Editura Univers, 1982.
14. Hervâ Coutau-Begarie, Le phenomene „Nouvelle
Histoire''', Paris, Economica, 1983.
15. Philippe Aries, Essais sur l'histoire de la mort
en Occident du Moyen A.ge â nos jours, Paris, Editions'
du Seuil, 1975, p. 45.
16. Roger Chartier, Histoire intelectuelle ci hisloire
des mentalites. Trajectoires et qucstions, „Revue de Kyn-
these", 1983, 111 — 112, p. 296. în versiune englezã în
volumul Modern European Inte/lectual Hislory, Reap-
praisals and New Perspectivei, Corneli U ni verşi ty Press,
1982, volum care include studiul editorului volumului
Dominiek La Capra, Rethinking Intellectual History and
Reading Texts.
17. Roger Chartier, op. cit., p. 303.
18. Vezi şi August Nitschke, Hislorische Verhaltens-
forschung, Stuttgart, Ulmer, 1981.
19. In Introduclion a la France moderne. Essai de
psychologie historique, 1500—1640, Paris, Albin Michel,
1961, troisieme pârtie. Aici Mandrou include la „Activitãţi
prozaice": tehnicile manuale, banii, jocurile şi divertis-
13
c e r c u r i c o n s e r v a t o a r e f r a n c e z e : d a r a c„ ea smt a -
tor", astfel prezentat, reuşise, la acea datã, sã
ren o v eze isto ria p rin în fãţişarea lo cu lu i o cup at
d e c o p i l î n f a m i l i e d e - a l u n g u l s e c o l e( Ll o'ern f a n t
et la vie familiale sous l 'Ancien Regime, 1960,) şi
a atitudinii omului în faţa morţii (Western Atti-
tudes towards Death from the Middle Ages to ihe
Present, 1974, sintezã urmatã de culegerea Essais
sur l 'histoire de la mort en Occident, 1975 şi de
forma definitivã a lucrãrii L ' hommc devant la
CHIPUL Mort, 1977). S-o spunem de îndatã cã în desfã-
COPILULUI Şl AL şurarea expunerilor sale, Aries s-a sprijinit pe
IFIGENIEI un bogat material iconografic, care fusese atent
analizat, parţial, de E. Panofsky (Tomb Sculp-
„Este un truism cã istoricii sînt înclinaţi sã punã ture, 1964) şi de Alberto Tenenti (II scnso della
trecutului întrebãri care intereseazã direct socie- morte e l'amore della vita nel Rinascimento, 1957).
tãţile în care trãiesc. In secolul al XlX-lea, pro- Imbrãţişînd cîteva milenii, Aries vorbea despre
blemele centrale erau formarea naţiunii si dreptul o lungã primã perioadã în care moartea fusese
instituţional; în prima parte a secolului al întrevãzutã ca un proces firesc, „moartea îmblîn-
XX-lea, ele au fost dezvoltarea economicã si zitã", urmatã de o fazã de individualizare a morţii,
rapor-turile de clasã; astãzi este mentalite, acest „moartea proprie", pe care o atestã reprezentãrile
cuvînt francez intraductibil care are drept înţeles picturale ale judecãţii de apoi, apariţia cadavrului
modul în care oamenii privesc cosmosul, pe ei în artã şi literaturã (temã a cãrţii lui A. Tenenti),
înşişi şi unii pe alţii, precum si valorile în funcţie precum şi inscripţiile şi efigiile de pe monumentele
de care işi modeleazã comportamentul unul faţã de funerare, apoi o fazã a sentimentalismului, în care
celã-lalt"... Constatarea si definiţia aparţin lui dispariţia fiinţei iubite declanşeazã atitudinea
Law-rence Stone si sînt formulate într-un studiu în faţa morţii, „moartea celuilalt", si perioada
despre bãtrîneţe care ajunge la concluzia cã „cele contemporanã în care „moartea interzisã" nu
mai groteşti aspecte ale cultului tinereţii din anii mai are loc în viata trepidantã a oamenilor care
'60 au dispãrut, ceea ce a rãmas fiind lipsa de încearcã sã o ignore (cum spun funeral homes:
dorinţã de a recunoaşte şi recompensa „Muriţi, noi facem restul"). I s-a obiectat lui
înţelepciunea şi experienţa maturitãţii". Dupã Aries cã s-a întemeiat numai pe artã şi literaturã,
aceastã incursiune în prezent, istoricul revine la ignorînd folclorul şi mãrturiile etnografice care ar
remarcile sale despre studiul mentalitãţilor şi fi dat soliditate si o largã bazã exegezei sale, cã
afirmã cã „acum vreo patruzeci de ani şi mai bine, a trecut uşor de la o epocã la alta, de la un autor
Lucien Febvre deplîn-gea faptul cã nu avem la altul, ba mai mult, cã nu a acordat ponderea
istoria dragostei, a morţii, a milosteniei, a cuvenitã unor mari curente ca Renaşterea, Re-
cruzimii, a bucuriei. Graţie, în mare parte, trudei forma, Luminile; dar periodizarea lui Aries nu
unui înzestrat şi izolat amator, astãzi cîteva din a fost înlocuitã, aşa cum tema a stîrnit un interes
aceste lacune au fost umplute" 1 . Amatorul era atît de mare, încît piaţa cãrţii şi emisiunile de
Philippe Aries care nu-şi luase „agregaţia" în televiziune au fost invadate de „tanatologi",
istorie, devenise şeful unui centru de informare scrierile de acest gen devenind prin anii '70 o
dintr-un institut de cercetare a fructelor tropicale modã. Cercetãrile lui Vovelle, Chaunu, Lebrun au
şi se manifestase în cadrul unor 21
20
turilor, ci şi minarea organizaţiilor colective, spo-
confirmat evoluţia procesului de „desocializare" rul, drept consecinţã, de putere al statului centra-
a decesului, de izolare a morţii, în secolele al lizat şi o narcisicã obsesie a individului cã trebuie
XVII-lea şi al XVIII-lea, dupã cum indicã, mai sã se realizeze, care duce adeseori inevitabil la
tîrziu, în secolul al XlX-lea, despãrţirea cimiti- înfrîngere"2. încadrînd individul în familie, isto-
relor de restul aşezãrii umane, sat sau oraş, din ricul a dobîndit posibilitatea sã observe cã o serie
motive de igienã, care trec înaintea altor raţiuni. de factori prezenţi în copilãrie şi-au lãsat am-
Cert este cã elucidarea raporturilor omului cu prenta asupra adulţilor din secolele al XVI-lea
sfîrşitul sãu ne ajutã sã vedem cum s-a definit — al XVII-lea: mai întîi faptul cã adeseori copiii
omul pe sine şi care au fost unele din marile treceau de la o doicã la alta, ceea ce nu le permi-
tendinţe din viaţa societãţilor, în diverse epoci. tea sã se ataşeze de o anume persoanã, apoi rata
Materialul oferit de artele plastice a fost din plin înaltã de decese timpurii care, iarãşi, nu favori-
utilizat atît pentru a dezvãlui mentalitãţi, cît şi zau acest ataşament, fiinţa iubitã putînd pre-
pentru a surprinde modul în care mentalitatea matur sã disparã, în al treilea rînd, înfãşatul strîns
a dat naştere unei anumite forme de expresie care izola copilul şi, în sfîrşit, convingerea senilã,
artisticã. care mai persistã pînã azi, cã cea mai bunã edu-
Cercetãrile acestea au pornit dintr-un domeniu caţie se face cu ajutorul bãtãii. S-a remarcat
al istoriei în care oamenii se înfãţişeazã ca grupuri de asemenea cã în viaţa familiei un moment
şi mulţimi, demografia. Progresele acestei noi decisiv se contureazã în secolul al XVIII-lea,
discipline au fost considerabile în ultimii ani şi cînd s-a instalat Sentimentalismul care a deplasat
Le Roy Ladurie scria cu entuziasm cã întregul suportul cãsãtoriilor de la calculul economic spre
parcurs al istoriografiei contemporane poate fi afecţiunea reciprocã, în timp ce vechea familie
descris sintetic prin formula „de la Waterloo la se întemeiase pe endogamia socialã şi teritorialã
Colyton", de la istoria-bãtãlie la resurecţia tãcutã — cãsãtoria în cadrul aceluiaşi mediu social şi
a trecutului dintr-un sat obscur. Demografia geografic, cu scopul principal de a-şi asigura o
a adus în luminã adevãrate sisteme, cu trei corn- bazã economicã solidã —, noua familie şi-a aflat
pozante fundamentale: fecunditatea, nupţiali? sursele în afecţiune, sentiment, afinitate. Nu este
tatea, moartea, şi cu un nucleu vital: familia. o contradicţie între ceea ce susţine Edward
De la acest nucleu s-a mers în interiorul lui, spre Shorter, cînd gãseşte o înflorire a sentimentalis-
raporturile dintre pãrinţi şi copii. S-a conturat mului la baza familiei moderne, şi ceea ce spune
atitudinea faţã de copil de-a lungul secolelor şi, splendid Lucien Febvre în textul inclus în anto-
prin intermediul ei, un întreg sistem de existenţã, logia noastrã, cã oamenii s-au deprins treptat sã-şi
de la gesturi la sensul vieţii. A fost traseul refuleze sentimentele şi emoţiile, deoarece isto-
parcurs de Aries, dar şi de alţi istorici. Mai mult, ricul francez se referã la structura sufleteascã
studiul familiei a condus spre o concluzie de condiţionatã de socializarea progresivã a fiinţei
mai mare rezonanţã capabilã sã modifice ima- umane, în timp ce istoricul canadian urmãreşte
ginea trecutului formulatã clar de L. Stone: un capitol de relaţii intime (evident, mult mai
„Dupã cum a arãtat Philip Slater în recenta greu de sesizat). In acelaşi timp, de unde, în
lui carte The Earth Walk, noţiunea conform secolele îndepãrtate, cuplurile se cunoşteau şi se
cãreia oamenii încep prin a fi indivizi sepa- apropiau în cadrul manifestãrilor tradiţionale din
raţi, care mai apoi pornesc la drum şi intrã în sate şi oraşe, ceea ce permitea o intervenţie directã
relaţii cu alţii, este una dintre cele mai ului- sau discretã a grupului, societatea modernã a
toare bucãţi de automistificare din istoria spe- lãsat aceste întîlniri pe seama întîmplãrii şi anchete
ciei. Rezultatul este nu numai Declaraţia drep- 23
22
recente fãcute în Franţa, de exemplu, aratã cã Mãrturiile despre existenţa copilului si despre
aproximativ o jumãtate din cuplurile interogate atitudinea adulţilor faţã de el au fost culese din
au declarat cã s-au întîlnit la dans, cinema, în textele sociale, economice, literare, dar şi din
voiajuri, la tîrguri, în situaţii anonime. Transfor- picturã, unde copilul apare, uneori, cu trãsãturi
mãrile intervenite în structurile sociale si econo- care-1 individualizeazã, ca în portretele de la
mice, în perioada industrializãrii sînt rãspunzã Fayum sau în tablourile Renaşterii, alteori ca un
toare de apariţia noului tip de familie 3 . Evident cã adult redus la o scarã mai micã, aşa cum îl vedem
analiza trebuie sã ţinã seama de faptul cã insti-tuţia în pictura goticã. Peter Breughel cel Bãtrîn ne-a
familiei a pierdut numeroase funcţii mai vechi lãsat o admirabilã sintezã a Jocurilor copilãriei,
în favoarea unor instituţii impersonale ca şcoala, care îmbinã studiul realitãţii cu arta memoriei,
societatea de asigurare, cãminul de bãtrîni, spitalul în genul tabloului despre proverbe, unde recapi-
pentru bolnavi 4 ; dar extrem de impor-tant, mai tularea favorizeazã, ca şi aici, memorizarea. In
ales atunci cînd E. Shorter descoperã o a doua schimb, Gainsborough a pictat splendide chipuri
revoluţie în familia occidentalã, dupã 1960, de copii, într-un moment în care familia devenea
întrucît observã în existenţa tinerilor un refuz o unitate bazatã pe sentiment, ca în portretele
absolut de a accepta „amestecul" pãrinţilor in fiicelor sale.
viaţa lor, precum şi apariţia „monogamiei în Studiile fãcute de „The Cambridge Group",
serie", este sã nu se exagereze importanţa unor publicate de Peter Laslett, care s-a ocupat intens
declaraţii date la interviuri, unde tinerii poate cã de familia din societatea preindustrialã, au pus în
braveazã, în existenţa tineretului din unele socie- luminã faptul cã, între secolele al XVI-lea si al
tãţi occidentale apar fenomene noi şi unele dintre XVlII-lea, a predominat în Anglia, Olanda şi
ele se reflectã în motivele stereotipe ale melodiilor de nordul Franţei tipul de familie „nuclearã" sau
Jazz, care, la rîndul lor, influenţeazã compor-tarea „conjugalã", formatã din cei doi soţi şi doi-trei
tinerilor. Dar pentru a vorbi de o mutaţie trebuie copii, în timp ce în sudul Franţei şi în unele regiuni
timp si detaşare. Aşa cum trebuiesc luate în mediteraneene poate fi întîlnit tipul de familie
considerare nu numai declaraţiile tinerilor, ci şi „lãrgitã", fie vertical, întrucît îmbrãţişa laolaltã,
atitudinile pãrinţilor care dezechilibreazã unii pe lîngã cuplu, pe bunici, fii şi nepoţi, fie orizon-
tineri prin „permisivitatea" acordatã, dar care tal, prin cuprinderea verilor, cumnaţilor, cãsã-
nu este, adeseori, decît o fugã egoistã si obtuzã în toriţi sau celibatari 5. Familiile lãrgite predominã,
faţa rãspunderii de a „iniţia" treptat copilul în cãtre 1790, în Statele Unite, precum şi în Serbia,
mecanismul vieţii sociale si în tainele existenţei, unde zadruga joacã un rol de prim ordin; în
destul de numeroase. 1733, la Belgrad, 78% din familii se compun în
Ştim astãzi, datoritã cercetãrilor axate asupra medie din mai mult de şase membri, în asemenea
mentalitãţilor colective, cã, dupã cum ne spun
mãrturiile scrise şi arta, copilul nu a fost privit cazuri, raţiunile economice explicã, în cea mai
mereu si peste tot la fel; apoi, copilul însuşi nu mare parte, persistenţa acestor mici colecti-
s-a dezvoltat şi nu a întreţinut cu adulţii aceleaşi vitãţi care-şi puteau asigura o existenţã echili-
relaţii, de-a lungul secolelor. El a putut fi consi- bratã şi demnã; în asemenea colectivitãţi tra-
derat un simplu participant la viaţa unei grupãri diţiile erau mai lesne menţinute şi ele pãstrau
economice sau membru al unei colectivitãţi com- identitatea unui întreg popor apãsat de domi-
plexe care se încadra într-o societate, cu întreaga nanţi care doreau sã desfacã vechile nuclee
ei capacitate, sau se opunea dominanţilor prin pentru a transforma pe toţi membrii societãţii
pãstrarea unor tradiţii ce-i confereau identitate. Într-o masã de supuşi. Rezistenţa acestor fami-
24 25
Iii „lãrgite" aduce în luminã lupta surdã purtatã
în Europa, de-a lungul secolelor al XVI-lea — a exprima ideile învãţatului bizantin Manuel
al XVIII-lea, între elitele politice şi cei guver- Chrisoloras şi temele predilecte ale lui Coluccio
naţi, între cei care „apucau" şi cei care „dãdeau" Salutaţi, aşadar direcţii majore din umanismul
şi, în acest context, s-a pus întrebarea dacã „izo- florentin (De ingcnuis moribus, scrisã pe la 1400—
larea" ulterioarã a familiei de acţiunea statului, 1402), Pier Paolo Vergerio, care avea sã intre în
însoţitã, pe de o parte, de replierea familiei bur- slujba împãratului Sigismund şi sã moarã la
gheze în afara vieţii politice, iar, pe de altã parte, Budapesta, în 1444, scria un splendid elogiu al
de transformarea culturilor populare, în comun ac- cãrţilor, „dulcea familie, cum o cheamã Cicero,
ceptate, în culturi „folclorice", nu trãdeazã o schim- sobrã şi împodobitã cu frumoase obiceiuri"; el
bare în existenţa materialã şi în mentalitãţi pro- deplîngea, totodatã, faptul cã „în timp ce cunoaş-
vocatã de ascensiunea capitalismului şi de pro- tem faptele altor popoare, nu ştim nimic despre
gresele monarhiei absolute. S-a vorbit despre un ale noastre" 7. Umaniştii au lãrgit, astfel, cadrul
„model" al familiilor europene din Occident, familiei pe de o parte, recomandînd preluarea
din acest rãstimp, cu patru trãsãturi: structura experienţei umane din trecut şi de la alte neamuri,
mononuclearã, vîrsta tîrzie la care se mãritau nu numai de la pãrinţi, iar pe de altã parte întã-
fetele, mica diferenţã de vîrsta între soţi, pre- rind solidaritatea cu cei cu care copilul avea sã
zenţa unei proporţii considerabile de servitori. împartã pîinea şi cuvintele, cu cei care aveau
Dar modelul nu este regãsit în Sud-Estul euro- aceiaşi strãmoşi. Umaniştii Renaşterii au deschis
pean unde, într-un grup de 1357 sîrbi, în anii larg perspectivele unei noi pedagogii ce s-a aple-cat
1733—1734, femeile care de-abia trecuserã de asupra copilului şi s-a sprijinit pe textul tipãrit:
15 ani erau mãritate în proporţie de 87%, iar pe urmele lor vor merge cei care vor ex-tinde
98% dintre femeile trecute de 25 de ani erau
mãritate sau vãduve, bãrbaţii însurîndu-se de procesul formãrii umane la toţi membrii
timpuriu, dar fiind mai în vîrsta decît soţiile societãţii, în timpul mişcãrilor revoluţionare care se
lor, adesea cu 10 ani 6 . Familia s-a aflat apoi vor declanşa în întreaga Europã între 1789 şi
în strînse legãturi cu celelalte nuclee, cu vecinii, 1848. Trecerea de la copilãrie la omul matur nu se
cu cei care aveau aceleaşi ocupaţii, cu cei din sat va mai face printr-o treptatã iniţiere întemeiatã pe
sau acelaşi cartier, din aceste grupuri de solida- „a auzi — a face", ci pe şcolarizare, pe deprin-derea
ritãţi izvorînd, de fapt, viaţa satului şi a oraşului, unei noi viziuni despre om şi lume transmisã de
acesta din urmã supus mai viguros autoritãţii în manual şi de cartea tipãritã, în general, încre-derii
creştere a puterii centrale în epoca modernã. în cuvîntul tipãrit, umaniştii i-au asociat
Unul dintre momentele cele mai importante încrederea în capacitatea omului de a se perfec-
din existenţa familiei a fost Renaşterea şi el ne ţiona, de a-şi dezvolta trupul şi mintea, de a-şi
permite sã observãm care a fost locul acordat cultiva natura umanã. In Vita civile, care redã o
copilului în tipul de familie pe care-1 plãsmuiau dezbatere ce avusese loc pe la 1430, Matteo Pal-
umaniştii în raport cu locul ocupat în familia mieri afirma de la început cã „natura i-a fãcut pe
medievalã. Important, în acest sens, este rolul oameni apţi de a învãţa", o convingere pe care
fixat cãrţii care, în viziunea umaniştilor, era menitã trebuia sã o aibã orice tatã „şi de aceea trebuie
sã intervinã cît de curînd în formaţia copilului sã ştie fiecare cã, precum natura a fãcut pãsãrile
şi sã-i dilate personalitatea, fãcîndu-1 sã treacã capabile de zbor, caii de a alerga, fiarele de a fi
dincolo de ceea ce îi transmiteau, pe cale oralã, sãlbatice, tot astfel a fãcut pe oameni dornici şi
familia sau vecinii. Într-o carte care se considerã capabili de a învãţa şi gata de a-şi pune în acţiune
mintea în lucruri subtile şi demne..."8. Problema pe
26 care o ridicã, mai departe, Palmieri este la ce 27
ţintele anticilor despre natura umanã şi, atunci
vîrstã se cuvine sã fie începutã educaţia prin carte cînd vorbesc despre varietatea firilor, umaniştii
a copilului şi, contrazicînd pe cei care susţineau repetã teoria clasicã a umorilor, ca Maffeo Vegio
cã mai înainte de şapte ani copilul nu este apt de care scria cã „trupurile noastre sînt alcãtuite
a deprinde cititul şi de a pãtrunde în lumea eru- din patru elemente din care derivã diverse însuşiri:
diţiei, el scrie cã încã din pruncie doica poate de la foc rîvna, de la apã rãceala, de la aer umidi-
începe deprinderea literelor, fãrã sã oboseascã pe tatea, iar de la pãmînt înnãscuta uscãciune".
cel mic, pentru cã în felul acesta la şapte ani copi- Tratatele vremii susţineau cã în om elementele
lul va putea învãţa ceea ce trebuia sã-şi însuşeascã se combinau cu umorile astfel: pãmîntul este rece
la nouã, iar la nouã ce trebuie sã ştie la unspre- şi uscat fãcînd pe individ melancolic, apa este
zece, trecînd de la lucruri mici la lucruri mari. rece şi umedã fãcîndu-1 flegmatic, aerul este cald
Dar totul se fãcea în funcţie de capacitãţile copi- si umed imprimînd un caracter sangvin omului,
lului, conchidea Palmieri. iar focul este cald şi uscat fãcîndu-1 coleric 9.
Problema aceasta a vîrstelor a fost îndelung Treptat, umaniştii au acumulat datele rezultate
discutatã de umanişti şi ea a fost îmbinatã cu cer- din investigarea ştiinţificã a naturii şi omului,
cetarea firilor: s-a demarcat, astfel, treptat, lumea astfel cã recomandãrile lor au devenit mai „rea-
copilãriei de a tinereţii, aşa cum a fost dozatã liste". Un realism care a cãutat sã intervinã în
însuşirea literelor, a operelor reprezentative, a existenţa copiilor, dirijatã de norme care au pro-
virtuţilor pe care le însumau în chip exemplar venit în epoca modernã şi din alte convingeri.
modelele de umanitate. In acest sens, o reconstituire a modelului puritan
Viaţa omului a fost împãrţitã în vîrste încã din de educaţie a observat cã el se întemeia pe o divi-
Antichitate şi obiceiul a fost transmis Evului ziune a copilãriei în opt etape, în colonia din
Mediu de cãtre merovingieni, iar de aici Renaş- Plymouth, în secolul al XVII-lea, toţi copiii erau
terii. Cea mai celebrã imagine ne-o oferã Jaques hrãniţi la sîn pînã la 12 sau 16 luni, fãrã sã fie
Melancolicul în piesa lui Shakespeare Cum cã strîns înfãşaţi: adeseori ei dormeau în acelaşi pat
place, în care omul este înfãţişat jucînd şapte cu pãrinţii sau în pãtucul lor apropiat de pãrinţi.
roluri pe scena vieţii: mai întîi este prunc în bra- Aşadar, primele luni de viaţã se desfãşurau într-un
ţele doicii, apoi şcolar tîrîndu-se fãrã chef spre mediu cald şi plãcut. Dupã 12 sau 16 luni, însã,
şcoalã, îndrãgostit plin de suspine ca un coş de mama nu mai alãpta copilul şi adeseori nu mai
cuptor aprins, soldat pornit pe ceartã de dragul rãmînea în preajma lui, iar pe la doi ani apãrea
gloriei, judecãtor cu ziceri înţelepte şi exemple un alt copil; ieşirea din mediul cald era bruscã.
culese din cotidian, pentru ca în vîrstã a şasea In felul acesta s-a explicat tendinţa puritanilor
vocea sã se apropie de a copilului şi sã urmeze americani spre armonie contracaratã de o deza-
apoi reîntoarcerea la pruncie. Matteo Palmieri mãgire repede apãrutã, precum şi agresivitatea
împãrţea însã viaţa omului în şase pãrţi, distin- refulatã în viaţa de familie şi revãrsatã asupra
gînd pruncia, „adicã mai înainte de apariţia vor- celor din jur, observabile în celelalte etape ale
birii", de copilãria care ţine pînã la apariţia jude- vieţii. Ar trebui adãugatã şi atitudinea lor în
cãţii şi de adolescenţã care se întinde, dupã unii, faţa morţii, inspiratã de teamã şi o dozã de dis-
pînã la douãzeci şi opt de ani, rãstimp în care perare Io.
tînãrul sporeşte în forţa trupului. Vergerio se Dacã asemenea interpretãri dau naştere la dis-
concentreazã asupra adolescenţei înclinatã spre cuţii, în schimb este cert astãzi cã între lumea
desfrîu, în timp ce vîrstã de mijloc e dominatã de idealã construitã de umanişti şi realitãţile coti-
ambiţii, iar bãtrîneţea de avariţie. Fãrã îndoialã diene au fost distanţe care se cer a fi mai bine
cã diviziunile acestea rãmîn influenţate de cunoş-
29
28
cunoscute, pentru a nu lua afirmaţiile umaniş- Uneori copiii porneau singuri la drum şi Hector
tilor drept atestãri ale unor situaţii autentice. Muhlich relateazã cazul unui grup de aproape
Mai ales cã sfaturile gînditorilor erau însoţite tot trei sute de bãieţi şi fete, între şapte şi şaisprezece
timpul de soluţii, care mai de care mai curioasã. ani, care au pornit, cu un steag, pînã la mare, la
Spre sfîrşitul Evului Mediu, Konrad von Megen- Saint Michel: „iar pe care nu i-au lãsat tatãl şi
berg, de exemplu, propunea ca toţi copiii apar- mama sã plece, aceia au murit acasã". Copiii
ţinînd aceleiaşi vîrste sã fie la fel îmbrãcaţi ştiau sã critice, dupã cum înţelegem dintr-o scri-
pentru a face vãditã statura la care ajunsese soare de protest din secolul al XIII-lea, din Wie-
dezvoltarea lor spiritualã: o dezvoltare ce în- ner Neustadt, îndreptatã împotriva profesorului
cepea, dupã el, la şapte ani, pentru cã pînã la care-şi pierdea timpul cu o prietenã şi nu mai avea
aceastã vîrstã se întindea copilãria ,,numitã ast- rãgaz sã-i înveţe abecedarul. Alţii chiuleau de la
fel, deoarece copilul nu ştie sã vorbeascã, nu întru- şcoalã, ca Johannes Butzbach, care a încasat o
cît nu poate rosti nimic, ci întrucît tot ceea ce bãtaie atît de straşnicã, încît maicã-sa a luat
spune este imitat în genul maimuţei". Copilul lucrul în serios şi a fãcut ca profesorul sã fie alun-
era aşteptat cu bucurie, şi mamelor li se recomanda gat de consiliu. Alegerea profesiunii nu se fãcea
sã nu priveascã figuri urîte mai înainte de naştere, la întimplare şi cãrturarii subliniau faptul cã
în unele regiuni, taţii erau invitaţi sã asiste la toate ocupaţiile sînt la fel de bune. Cel mai ade-
naştere „pentru ca, mai apoi, sã aibã mai multã sea, copiii oamenilor cu stare erau trimişi în alte
îngãduinţã cu femeile". În primele luni, copiii oraşe, uneori la rude, alteori însoţiţi de şcolari
erau înconjuraţi de afectuoasã atenţie şi Salim- mai vîrstnici; nu sînt oferite explicaţii pentru
bene scria, fãrã sã se îndoiascã, despre încercarea acest obicei foarte vechi, dar Vegio scrie cã este
nereuşitã a împãratului Frederic al II-lea de a creste mai bine ca tinerii sã stea departe de pãrinţi
copii fãrã asistenţa doicilor, cã aceştia au murit decît sã devinã capricioşi sau mojici, din pricina
pentru cã „nu aveau cum sã trãiascã fãrã bãtãile alintãrii, iar Alberti recomandã schimbarea cli-
(iin palme şi veselele grimase şi dezmierdãrile doi- mei pentru copiii mai firavi. O altã pricinã a
cii". Pruncii trebuiau spãlaţi, iar membrele aşe- despãrţirii era cã tînãrul pleca între strãini pen-
zate cu grijã şi strînse în legãturi pentru cã tru a face avere. In orice caz, legãturile din fami-
-scria Konrad von Megenberg — aşa face şi grã- lie rãmîneau puternice n . în acest sens, avem şi
dinarul cu vlãstarii firavi care se pot încovoia, mãrturia pieselor lui Shakespeare în care apar
legîndu-i şi întãrindu-i cu proptele, pînã ce tul- tineri trimişi la învãţãturã, la deprinderea codului
pina se îndreaptã, iar ramurile s-au fãcut mai tari. vieţii, prin comparaţii, la însuşirea unei meserii.
Leon Battista Alberti recomanda o ocrotire a Deosebirea pe care cercetãrile recente o observã
sufletului, copilul avînd mai ales nevoie de cineva Intre atitudinea faţã de copii a scriitorilor din
care sã-i poarte de grijã şi sã-1 iubeascã, pãzin- Evul Mediu tîrziu — precum Konrad von Megen-
du-1 de stricãciunile pe care i le-ar putea provoca berg — şi a celor din Renaştere — precum Vegio
prea multã rãcealã şi prea mult soare, revãrsarea sau Alberti — se datoresc faptului cã, în timp ce
ploii şi bãtaia vîntulului. Apoi, copiii intrau primii sînt puţin interesaţi în vîrstã prunciei,
în lumea jocurilor: Thomas Platter povesteşte deoarece doresc sã insufle copiilor capabili de
cã atunci cînd tatãl sãu a fost închis pentru judecatã deprinderi care-i pot încadra într-o
datorii, el a fost încredinţat unei mãtusi, unde 1-a "stare" socialã, ceilalţi acordã atenţie prunciei,
vizitat fratele lui mai mare, întors din rãzboi: tocmai pentru cã vor sã urmãreascã modul în
acesta i-a dãruit, un cal de lemn „iar eu 1-am tras care mediul exterior poate influenţa comportamen-
cu sfoara pînã la uşã, cãci eram sigur cã tul infantil, pentru a acţiona asupra societãţii.
poate merge".
30
Schimbarea aceasta de perspectivã este o conse-
cinţã a progreselor fãcute de ştiinţele naturii care, repetã la dovezi ale unor manifestãri colective, a
Începînd cu secolul al XV-lea nu mai atribuie fost parcurs un drum care a ajuns la rezultate esen-
calitãţi neschimbate celor patru elemente, ci ţiale pentru întreaga noastrã cunoaştere a trecu-
urmãresc comportarea corpurilor gazoase, lichide tului (şi a unor direcţii majore din existenţa
sau solide în situaţii diferite — aşa cum face umanã, în general) sub douã aspecte: a marcat
Leonardo da Vinci. importanţa stãrilor de spirit colective pentru
De fapt, atitudinea umaniştilor faţã de copil explicarea marilor curente istorice şi deci şi a
este inspiratã de dorinţa de a-1 face bun cetãţean, stilurilor artistice şi a evidenţiat faptul cã pre-
fãrã sã-1 mai facã dependent de o ierarhie socialã zentul nu depinde numai de ceea ce 1-a precedat
prestabilitã şi de aceea ei doresc sã-1 îndemne sã imediat, dar şi de impulsuri pornite cu mult în
se realizeze integral, prin culturã. Mai înainte de urmã şi de mişcãri de „duratã lungã" purtate
a deveni declamaţie retoricã, dragostea de carte de-a lungul secolelor. Studiul atitudinilor men-
a fost acces spre o viaţã civicã superioarã. Pe tale a ajuns, în aceste condiţii, sã delimiteze şi
acest drum copilul trebuia sã întîlneascã modele sã reliefeze inovaţia, ceea ce se schimbã, aşa cum
de umanitate capabile sã-1 stimuleze şi sã-1 facã au dezvãluit o serie de constante, de permanenţe,
sã doreascã desãvîrşirea. Istoria reactualiza expe- de elemente care alcãtuiesc ceea ce rãmîne, pur-
rienţe exemplare, aşa cum artele, literele şi filo- tate fiind de durata lungã (aceastã excepţionalã
sofia expuneau îndatoririle omului chemat sã se descoperire a lui F. Braudel).
desãvîrşeascã în viaţa socialã, în privinţa domi- Pot fi citate, în acest sens, contribuţiile de
nanţilor, umaniştii nu-şi fãceau iluzii si Vergerio primã importanţã ale lui Jean Delumeâu des-
scria cã „este o minune ca vreunul, nãscut bogat pre fricã în Occident, despre cauzele care au pro-
şi puternic, sã se fi menţinut în orice timp bun şi vocat apariţia fricii şi exploziile unor spaime
înţelept, iar dacã se aflã un astfel de om, îl con- colective în Europa modernã; în raport cu frica,
sider vrednic de iubire şi de respect, ca un gen de istoricul a reliefat locul ocupat de curaj în dis-
zeu pe pãmînt". încrezãtori în altã nobleţe, cea cursul cultural al Renaşterii şi, mergînd spre
conferitã de virtute, ei au recomandat cultivarea sursele fricii, a întîlnit o întreagã pastoralã, din
statornicã a minţii şi a inimii. Dacã Matteo Pal- care, evident, lipsea tema iubirii şi a împãcãrii 12.
mieri scria cã este bine sã nu fie folositã bãtaia Tot aici trebuie amintitã lucrarea lui Jacques
pentru cã face sufletele slugarnice, Vegio mustra Le Goff despre purgatoriu, care aratã cum s-a
pe pãrinţii care învãţau pe copii sã strîngã averi, impus o viziune despre lume, într-un anume climat
în loc sã-i deprindã cu literele şi artele şi sã le dea mental, printr-o elaborare la care au colaborat
cultura pe care hoţii nu o pot smulge din inima formularea conceptualã şi reprezentarea artisticã 13.
omului. Aceastã aspiraţie spre formarea unui om Mai departe, explorarea mentalitãţilor atinge
desãvîrşit şi bun cetãţean i-a fãcut pe umanişti stratul cel mai adînc în care se aflã arhetipurile,
sã îndemne pe pãrinţi sã ia seama zilnic la fiecare miturile care revin în actualitate pentru a sluji
mic gest, cuvînt sau semn al pruncului.
Istoria mentalitãţilor a beneficiat din plin de o cauzã imperioasã a momentului sau pentru a
rezultatele cercetãrilor demografice şi a reuşit sã da rãspuns unor frãmîntãri. Cercetãrile temato-
schimbe mulţimile în indivizi cu personalitate, iar logice în literatura comparatã, dar şi în istoria
grupurile în colectivitãţi care vorbesc, gîndesc şi picturii, pot arãta în funcţie de ce necesitãţi rea-
împãrtãşesc în comun stãri de spirit sau afecte. par anume personaje legendare si cu ce trãsãturi
De la familie la copil şi de la mãrturii care se se înfãţişeazã ele lumii în care au fost chemate
şi nouã, celor care le rememorãm prezenţele.
32
33
Fãrã îndoialã cã tematologia ne introduce în dramatizat ã de circumstanţa cã sacrificiul este
substanţa mentalã a operelor de artã, în elemen- impus de tatãl eroinei. Cazul Ifigeniei se aseamãnã
tele intelectuale cu care marii autori şi-au clãdit cu cel al fiicei regelui Jephta, care a promis cã
scrierile si în experienţa de viaţã pe care au înfã- va sacrifica viaţa primei fiinţe care-i va ieşi în
ţişat-o publicului. Grãitor este faptul cã la o dis- cale, dacã se va întoarce victorios de la rãzboi;
tanţã de secole, scriitorii preferã subiecte diferite or, prima fiinţã care a venit sã-1 întîmpine a fost
sau trateazã acelaşi subiect în moduri diverse: fiica lui. De aceea, tema a inspirat pe Abelard,
sã ne gîndim la faima de care s-a bucurat Ale- Buchanan, Hans Sachs şi a revenit, cum era de
xandru cel Mare în teatrul clasic francez, dar şi aşteptat, în lirica barocã 17 . Hamlet îi reamin-
în pictura şi mai ales tapiseria secolului al XVII-lea teşte lui Polonius (actul II, scena 2) un clntec
şi sã ne întrebãm dacã acest Alexandru legat de popular despre tragica întîmplare pentru a-1 face
ostentaţia cîte unui Rege Soare avea acelaşi sã cugete: nu cumva îşi expunea fiica la primej-
suflet şi chip ca cel din romanul medieval sau ca dii teribile folosind-o ca momealã într-o vînãtoare
cel din literatura anticã. Dar sã mergem mai ce avea sã devinã sîngeroasã ? Fiica lui Jephta
departe, apropiindu-ne de tema noastrã, şi sã este victima destinului, dar ea se preteazã mai
ne întrebãm de ce s-a studiat în secolul nostru atît uşor la „compãtimirea" spontanã decît Ifigenia,
de insistent tema fausticã şi a lui Don Juan şi în cazul cãreia se aflã incluse semnificaţii mai
atît de puţin tema Ifigeniei? Oare pentru cã adînci: lectura pieselor lui Racine, Goethe şi
accentul a cãzut asupra acţiunii şi a plãcerii de Mircea Eliade este „incomodã", deoarece ne im-
a trãi, mai curlnd decît asupra modului in care pune sã pãtrundem în atitudini care nu ne mai
poate fi integratã suferinţa în viaţa fiecãruia? sînt familiare (raporturile omului antic cu zeii)
Întîlnim aici un aspect al aşa-numitei civilisation şi în chestiuni tulburãtoare (de ce sã-ţi sacrifici
du loisir? în orice caz, manualul cu merite didac- viaţa pentru alţii?)
tice al profesorului de la New York, Robert Tema poate fi urm ãritã pe un drum mai comod,
J. Clements u, cuprinde printre interesantele liste adesea ales de specialiştii în aspecte formale, care
de trãsãturi fundamentale ale unor stiluri sau nu doresc sã stîrneascã întrebãri grele. Ei ne vor
genuri şi sugestive programe de învãţãmînt pen- vorbi despre autonomia artei, care trebuie pãzitã
tru cursuri privind curente, perioade şi aspecte de amestecul istoriei culturale şi ne vor povesti
interdisciplinare, doar douã programe referitoare cum 1-au citit pe Euripide cei care au reluat
la teme: primul este privitor la Don Juan, al tema, cum au fost structurate piesele, ce tip de
doilea la Faust. Iar Gerhard Kaiser ne aratã cã vers a fost ales, ce metafore foloseşte autorul.
Faust a fost studiat mai mult decît Hercule şi Dar arta nu se reduce la atîta: punctul de greutate
visul mai mult decît plictiseala (ceea ce nu este se aflã în altã parte, în interiorul textului, acolo
rãu!) 15. Dar despre Ifigenia nu avem decît unde îl ascultãm pe scriitor vorbind despre rapor-
cîteva dizertaţii şi un singur studiu substanţial, turile omului cu suferinţa, cu marea încercare
cel datorat lui Hans Robert Jauss, din punctul ce nu poate fi depãşitã decît prin actul eroic, cel
de vedere al esteticii receptãrii : Racines and care face sã se perpetueze viaţa şi un ideal de
Goethes Iphigenie w. viaţã.
Problema pe care o ridic ã Ifigenia este apro- Or, tema sacrificiului nu apare în prim plan
piatã de atitudinea faţã de moarte, deoarece ea în Iphigenie auf Tauris, deoarece Goethe vorbeşte
ne cheamã sã gîndim la sensul vieţii umane care aici mai curînd despre armonia puterilor sufleteşti,
poate fi brusc curmatã pentru a da o semnifi- aceea care instaureazã ordinea şi calmul, înlãtu-
caţie superioarã existenţei umane. Problema este rînd abuzul şi înşelãciunea. „Sufletul frumos,
34 35
ne spune Tudor Vianu, cel care se spovedeşte în rãrii fiinţei umane, pentru a asigura autonomia
Wilhelm Meister, e înfãţişat în Ifigenia în acţiu- individului. Dar individualizarea aceasta mar-
nea lui liniştitoare şi civilizatoare printre oameni. ginalizeazã spontan tema sacrificiului care nu
Acel care a cucerit pentru sine libertatea intimã apare decît în cadrul evaluãrii rãspunderii omului
ştie cã are acum datoria sã slujeascã legii" l8 . faţã de ceilalţi şi de valorile perene.
Evident cã în aceastã reine Menschlichkeit pro- Piesa lui Mircea Eliade aduce în prim plan
blema sacrificiului nu se pune. La Racine pro- „mitul jertfei creatoare", dupã cum spune Mircea
blema este eludatã, deoarece Ifigenia se declarã Handoca în prefaţa textului apãrut în „Manu-
gata sã împlineascã porunca tatãlui, Agamemnon, scriptum", în 1974: „ideea sacrificiului creator pe
singura ei speranţã avînd un caracter militar, care Mircea Eliade o dezvãluie în destinul eroi-
anume cã va fi amintitã alãturi de eroii care-i nei este comunã atît Meşterului Manole, cît şi
vor distruge pe troieni. Conflictul nu are loc între Mioriţei" 20. Ideea aceasta a reieşit din plin în
iubirea lui Ahile şi iubirea unui ideal, ci între spectacolul realizat la Teatrul Naţional din Bucu-
sentimentele unei tinere şi autoritatea paternã. reşti în Sala Atelier. Aici, unde cele trei uşi limi-
Faptul cã pînã la urmã spectatorii aflã cã Erifile, teazã brusc spaţiul şi tot brusc îl amplificã,
fiica Elenei şi a lui Teseu, s-a imolat singurã pe jertfa, ce va fi sãvîrşitã totuşi afarã, este domi-
altar, nu face decît sã întãreascã aceastã senzaţie nantã. Tema centralã a devenit tot mai limpedo
cã este vorba de o altã problemã decît aceea a din confruntarea Ifigeniei cu cei care au pus
jertfei. Iar Ulise, care încheie piesa cu o tiradã mîna pe sabie ca sã strîngã averi şi care urlã
frumos versificatã, în care explicã publicului şi „Asia!" sau cîntã melodii cu scrîşnete (uneori
Clitemnestrei în ce mod marele preot Calchas a cam prea tare!); cu cei care li conduc pe aceşti
evitat mãcelul dintre oamenii lui Agamemnon soldaţi-mercenari, Menelau şi Ulise; cu cel care
şi mirmidonii lui Ahile, înştiinţînd pe toţi cã, de îi este tatã, dar iubeşte în egalã mãsurã gradele
fapt, zeii aşteptau sã piarã Erifile, rodul dragostei de comandant, „bãile" de mulţime şi discursurile.
condamnabile dintre Teseu şi Elena, ar fi putut Ifigenia a explicat, fãrã declaraţii, cã nu are
sã repete, în concluzie, cuvintele lui Racine din resemnarea impusã de acceptarea fatalitãţii, ci
prefaţa piesei: sînt recunoscãtor lui Pausanias liniştea fiinţei care ştie cã este prinsã într-o exis-
pentru cã mi-a scos în cale pe Erifile, pentru cã tenţã cu început şi cu sfirşit, ea fiind pãrtaşã
altfel nu aş fi scris piesa. „Cît de verosimil ar fi tuturor celor care în trecutul îndepãrtat au„îmblîn-
fost dacã aş fi însîngerat scena cu moartea ori- zit moartea". Personajul nu este izolat în litera-
bilã a unei persoane atît de virtuoase şi atît de tura românã, unde tema jertfei revine la Sado-
amabile precum trebuia reprezentatã Ifigenia?" veanu şi Vasile Voiculescu, la Lucian Blaga
Intr-adevãr, poate fi eroicã o persoanã amabilã? sau Valeriu Anania; aceeaşi temã apãrea şi în
Nu este mai simplu sã se ducã la sacrificiu o altã reflexiile cãrturarilor români, care vorbesc cu duio-
persoanã care poartã o culpã? Jansenismul se şie despre acel care „ştia cã este asupra morţii",
aflã implicat în tragedia de curte a lui Racine, cum face Miron Costin atunci cînd aminteşte de
aşa cum limbajul prozaic, adaugã Roland Barthes, scrisoarea trimisã din închisoare de Miron Barnov-
deplaseazã centrul de greutate al piesei în viaţa schi mamei sale, îndeamnã sã nu se piardã nãdej-
de familie, ceea ce denotã o invazie a gustului dea în suferinţã, care este condiţia esenţialã a
burghez în dramã 19 . Este evident cã piesa lui dezvoltãrii morale, cum scria Bãlcescu dupã eşecul
Goethe face un pas înainte pe drumul interiori- revoluţiei de la 1848, comparã viaţa actorilor cu
zãrii, întruclt trece dincolo de analiza mecanis- a celor care luptã pentru un ideal, pentru cã,
mului pasiunilor pentru a afla resorturile elibe- scrie Vasile Pârvan despre Petre Liciu, „arta
36 37
dramaticã este arta de a-şi sacrifica propria obtuzã. Ifigenia rãsãritã din tradiţia de gîndire
fiinţã", sau amintesc oamenilor, în momente de româneascã îmbinã candoarea cu idealul, pe dru-
cumpãnã, cã „viaţa culturalã cere neapãrat şi mul ce o poartã de la cele din afarã spre cele dinã-
anume oameni, ei se jertfesc pentru culturã", untru, de-a lungul unor etape marcate de confrun-tãrile
deoarece „cultura e un nesfîrşit sacrificiu", dupã eroinei cu ceilalţi.
cum scria Mircea Florian în 1943. Citim în aceste Discuţia cu Ahilo, oare cere lot timpul Ifige-
mãrturisiri un ataşament faţã de un sistem de niei sã abandoneze „visurile" şi sã vadã „reali-
valori, tradiţional verificat prin îndelungi expe- tatea", ne poartã de la înţelepciunea eroului poli-
rienţe. Eliade însuşi aprecia cã Mioara nãzdrãvanã tic pe o treaptã mai înaltã. Ahilo ştie cum merge
este un text reprezentativ pentru cultura românã şi lumea, pentru cã o priveşte din înãlţimea idealu-
concepţia arhaicã 21. Desigur, o asemenea atitudine lui de dreptate: el înţelege neputinţa mercena-
riscã sã respingã orice contact cu imediatul, sã exal- rilor de a vedea sensul jertfei şi cîntãreşte bine
teze trecutul pentru a bloca inovaţiile, sã reco- lipsa de scrupule a celor care nu se mai împie-
mande topirea în anonimat, aşa cum poate dicã de viaţa unei tinere atunci cînd li se deschide
pierde speranţa şi justifica tirania22; dar aseme- perspectiva cuceririi Asiei. De aceea, Ahile va
nea excese nu pot ascunde faptul cã multe ino- lupta ca sã instaureze dreptatea în lumea aceasta
vaţii au avut în sîmbure tendinţe distructive pe care-1 înconjoarã şi în mijlocul cãreia va deveni
care doar rezistenţa întemeiatã pe valori le-a putut erou. Este „înţelepciunea din afarã" descrisã în
opri. într-un asemenea caz, sacrificiul nu este o sfaturile cãtre principii şi în cele adresate omului
formã a deznãdejdii, ci o luptã pentru idealuri; care trãieşte în „lume", în sfaturile lui Agapet
sacrificiul nu se însoţeşte cu expresii plîngãreţe, adresate lui Justinian, traduse în românã pe
ci cu dramatica şi tragica descoperire a limitelor, vremea lui Brâncoveanu, obligaţia de a judeca
care impune o alegere. Constantin Noica distin- cu dreptate este întemeiatã pe argumentul cã
gea, cu bun temei, suferinţa sufleteascã de cea împãratul este asemenea divinitãţii, ca putere,
spiritualã şi preciza cã prima nu intrã în atenţia şi oricãrui om, ca existenţã trupeascã, şi ca atare
filosofici care nu se ocupã decît de materia si- trebuie sã aibã aceeaşi mãsurã pentru toţi. Dar
gnata, de ceea ce are o saturaţie ontologicã: „con- dincolo de îndatoririle celui care instaureazã ordi-
ştient sau nu, suferim cu toţii de a nu putea sã fim nea, se aflã aspiraţii mai subtile, şi ele apar
totul şi moartea nu ne dã decît unul din prile- în mintea spectatorului atunci cînd Ifigenia
jurile acestei suferinţe. O asemenea aspiraţie cãtre priveşte pe Ahile, dar descrie un chip mai desã-
totalitate se manifestã ca tendinţã de a îngloba vîrşit decît al lui.
mediul, de a-1 absorbi în tine: eu o numesc trece- Discuţia cu Calchas ne introduce în cercul
rea mediului extern în mediul intern" 23. Ataşa- „înţelepciunii dinãuntru"; pentru cã în faţa celui
mentul obtuz faţã de imediat, faţã de ceea ce oferã care este grãbit sã împlineascã porunca desci-
şiragul evenimentelor, prin salturi de la o întîm- fratã de el în elementele naturii, Ifigenia cele-
plare la alta, leagã sacrificiul de suferinţa corpului, breazã bucuria oare va veni dupã ce porunca va
de durere şi poţi ajunge sã vezi în jertfã o formã fi fost îndeplinitã. Dreptãţii lui Ahile, Calchas îi
de sinucidere; în schimb, sacrificiu] capãtã sens adaugã respectul faţã de lege; dar dincolo de
deplin atunci cînd este legat de puritatea sufle- litera legii este semnificaţia ei. Jertfa nu trebuie
teascã şi dragostea de ceilalţi, apãrate cu priva- sãvîrşitã pentru cã aşa vrea zeiţa jignitã de Aga-
ţiuni şi frãmîntare mai ales atunci cînd forţa memnon, ci pentru a împãca pe ahei şi a le des-
încearcã sã te acopere de oprobriu, sã te compro- chide drumul spre lumea nouã a dreptãţii şi a
mitã, pentru a justifica satisfacţia josnicã şi bucuriei, înţelepciunea lui Ahile ar fi dus la
38 39
legende poate fi şi prilej de reîntoarcere spre sem-
încleştarea rãzboinicã, în timp ce înţelepciunea nificaţiile primordiale şi spre principii încã vii
Ifigeniei duce la împãcare şi la noi speranţe. Ifigenia în civilizaţia unui popor. Este ceea ce ne propune
porneşte spre locul jertfirii cu încrederea cã va rãmî- Ifigenia lui Mircea Eliade.
ne prezentã în „visul cel mai de preţ" al celor care au Pentru a surprinde noul chip al unei vechi
imolat-o. Ea pãtrunde din cercul exterior în cel inte- teme, interpretarea trebuie sã meargã întotdea-
rior al înţelepciunii înaintînd spre centrul cercurilor una pînã acolo unde apare în luminã sistemul de
concentrice; ea ştie cã pe alte raze pãşesc alţi valori al colectivitãţii; pentru cã altfel apare la
oameni si cã cei care se îndepãrteazã de centru, suprafaţã un ataşament faţã de concepte şi ges-
refuzînd orice privaţiune si orice durere, merg turi din trecut ce lasã impresia cã nu este decît
într-o direcţie care-i distanţeazã tot mai mult o simplã anchilozare sau conservatorismul ce
poate îngrijora pe „liber-schimbişti". Sigur cã nu
de celelalte raze, de ceilalţi oameni. Imaginea toate temele ne îngãduie sã ajungem pînã la aceste
aceasta, pe care cititorii români o gãseau în profunzimi; unele sînt mai încãrcate de înţeles decît
cuvintele Avvei Dorotei tipãrite la Rîmnic în altele şi mai capabile sã ne spunã ce s-a schimbat
1784, reda itinerarul vieţilor eroice, acelea care şi ce s-a pãstrat, ce aparţine conjuncturii şi ce
aşezaserã armonia realizatã prin slujirea unui este adînc sãdit în firea umanã. In acelaşi timp,
ideal, mai presus de echilibrul care conferea o investigarea profunzimilor este cea mai în mãsurã
seninãtate rece. Ifigenia lui Mircea Eliade cunoaşte sã ne arate cã existã o certã diversitate în civi-
aceste mari secrete sau mãcar le are asimilate în lizaţia umanã şi cã doi artişti nu spun exact
cunoaştere sau afectiv şi de aceea ea alege drumul acelaşi lucru atunci cînd trateazã acelaşi subiect,
care o desparte de impulsurile haotice, d.e unel- aşa cum madonele lui Rafael nu se aseamãnã
tirile josnice, de iluziile uşor risipite, de respectul cu cele ale lui Leonardo şi nici alegoriile lui Botti-
lipsit de dragoste al legii. încadrînd suferinţa şi celli nu au drept suport aceeaşi viziune ca aceea
durerea în viaţa ei, Ifigenia trãieşte în lumea care susţine o alegorie contemporanã francezã
permanenţelor şi nu se lasã copleşitã de întîmplãri; sau spaniolã. Chiar atunci cînd vorbesc despre
acceptînd sacrificiul, ea provoacã o înnoire în jertfã, doi scriitori nu dau acelaşi conţinut noţiu-
viaţa oamenilor. O înnoire absentã în tragedia nii, atunci cînd aparţin unor culturi diferite,
lui Euripide. Semnificaţia arhaicã a jertfei este datoritã faptului cã în fiecare tradiţie straturile
înnobilatã de dragostea faţã de ceilalţi, în acest de gîndire si afectivitate s-au aşezat în mod dife-
fel, spunea, la rîndul lui, Shakespeare în Sonetul rit. Variaţia culturilor şi profunzimile lor sînt
146: „In sine-ţi fii sãtul, nu în afarã. / Devorã surprinse de istoria mentalitãţilor mai bine decît
Moartea, care ne devorã, / Şi moartã Moartea, orice altã disciplinã intelectualã, în cazul operei
de artã, atenţia acordatã mentalitãţilor sesizeazã
vie-i orice orã". Eliberarea de obsesia sfârşitului, ceea, ce mediul în care a fost elaboratã acea operã
a limitelor, nu este autenticã decît atunci cînd a împãrtãşit artistului, pe plan intelectual şi afec-
izvorãşte din armonie care, cum spune Walter tiv, din dezbaterea şi climatul momentului, ca
Ong, este semnul sãnãtãţii. si din tiparele de gîndire şi automatismele trans-
In fond, reluarea unei legende poate fi prilej mise de la o generaţie la alta, precum şi ceea
de modernizare a unui mit, dîndu-i, de exemplu, ce artistul a realizat cu asemenea elemente, pe
dimensiuni psihanalitice, ca în Maşina infernalã care noi, la rîndul nostru, le reinterpretãm. Dar
a lui Cocteau: ea poate fi prilej de dezbatere pe fãrã sã minimalizãm rolul artistului şi nici viaţa
tema autoritãţii şi a libertãţii, ca la Racine, sau intelectualã pe care, într-o viziune pesimistã asu-
a armoniei umane, ca la Goethe. Dar reluarea unei 41
40
pra omului, am reduce-o la cîteva complexe din , „ R e vu e de s e t u de s s ud -e st e u ro pe e nn e s " , 1 97 4, 3,
copilãrie, cîteva idei asimilate în adolescenţã şi p. 349 — 369.
cîteva calcule ale unei fiinţe care trebuie sã par- 7. În Eugenio Garin, Educazione umanistica in Italia,
vinã. Pentru cã opera de artã urmãreşte, în pri- Bari, Laterza, 1971, p. 92 — 93 (cap. Importanza dei monu-
menti literari). Citatele care urmeazã sînt extrase din
mul rînd, înnobilarea existenţei noastre, prin aceastã antologie.
aspiraţiile profunde pe care ni le împãrtãşeşte. 8. în Eugenio Garin, op. cit., p. 123 (cap. La natura
ha fatto gli uomini alţi a imparare}.
9. Despre acestea amãnunte în cartea noastrã Eseu
tn istoria modelelor umane, Editura Ştiinţificã, 1972.
NOTE 10. R. Muchembled, art. cit.,şi L. Stone, op. cil, p. 257.
11. Date preluate din articolul lui August Nitschke,
1. Lawrence Stone, The Past and the Present, London, l):'c Slellung des Kindes in der Familie im Spãtmittelalter
Routledge and Kegan Paul, 1981, p. 232, 240, 248. Un und in der Renaissance, în: Haus und Familie in der
bilanţ la Michel Vovelle, Les attitudes devant la mort, SpãlrnmelalterlichcnStaat, Bohlau Verlag, 1984, p. 215 — 243.
front actuel de l'histoire des mentalites, „Archives de 12. Jean Delumeau, La peur en Occident, Fayard,
Sciences Sociales", 1975, 49. în acelaşi an, Philippe Aries 1978 (un capitol a apãrut înaintea cãrţii în revista de la
arãta ce îl apropie şi ce îl depãrteazã de al sãu „complice Bucureşti "Synthesis , 1976, 111, p. 121 — 129); de acelaşi,
Vovelle"; în timp ce Aries mãrturisea cã este „înclinat Le discours sur le courage et sur la peur ã l'epoque de la
sã deevalueze influenţa sistemelor culturale, nici Renaş- Renaissance, „Revista de Ilistoria", 1974, p. 147 — 161;
terea, nici Luminile nu apar în periodizarea mea c.a vîrfuri de acelaşi, Le pechc ci la peur, Fayard, 1983.
decisive", întrucît „dupã mine, marile mişcãri care atrag 13. Jacques Le Gol'f, La naissancc du Purgatoire,
dupã ele mentalitãţile — atitudinile în faţa vieţii şi a Gallimard, 1981.
morţii — depind de motoare mai secrete, mai adinei, la 14. Comparative Literature as Academic Discipline,
limita biologicului cu culturalul, adicã de inconştientul MLAA, 1978.
colectiv", M. Vovelle tinde „sã acorde, dupã cum a arãtat 15. Einfuli.rung in dieverglcichendeLilcratunvissenscha.fi,
în frumoasa lui lucrare Mourir autrefois, mai multã Darrastadt, Wissenschaftliehe Buchgesellschaft, 1980.
greutate moravurilor, ceea ce noi am denumit în scurta 16. Studiu inclus în volumul lui Ilaris Robert Jauss,
noastrã dezbatere ideile clare" (articolul inclus în Essais ftezcptionsãsihelik, Munchen, 1975.
sur l'histoire de la mort en Occident, p. 236 — 237). Analizele 17. Elisabeţh Frenzel, Stoffe der Wellliteratur, Stut-
pe regiuni sau pe secole nu au modificat schema lui Aries; tgart, Kroner Verlag, 1976, p. 351 — 354 (Jcphthas Tochter),
de vãzut Pierre Ghaunu, La mort ã Paris, Fayard, 1978, 339-345 (Iphigenie).
Francois Lebrun, Leş hommes et la mort en Anjou au 18. Goethe si timpul nostru, în: Tudor Vianu, Studii
17' et 18 e ., Mouton, 1971, John McManners, Death and de literaturã universalã şi comparatã, Editura Academiei,
the Enlightenment, Oxford University Press, 1985. Ana- 1963.
lizele aplecate asupra expresiilor plastice sînt numeroase; 19. Roland Barthes, Despre Racine, Editura pentru
s-a acordat atenţie pietrelor tombale, dar şi retablurilor, literaturã universalã, 1969, p. 138—145.
pentru a se investiga temele alese, stilurile. August 20. Text reprodus în volumul Mircea Eliade, Contri-
Nitschke a demonstrat cã şi din ornamentica de pe vase buţii biobibliografice, Bucureşti, 1980, p. 103 — 164.
irlandeze pot fi deduse modalitãţi de comportare umanã, 21. De la Zalmoxis la Gingis-Han, Editura ştiinţificã
în D ie Wege der Toten, Beobachtungcn zur irischen Orna- şi enciclopedicã, 1980, p. 223-250.
mentik, extras.
2. L. Stone, op. cit., p. 230. De vãzut şi E. Le Roy 22. Este ceea ce sugereazã Carlo Ginzburg. Mitologia
Ladurie, Le territoire de l'histoiren, Gallimard, 1973, germanica e nazismo: su un vecchio libro di Gcnrges
p. 301 — 415. Dumezil, în „Quaderni storici", 1984, 3, p. 857 — 877.
3. Edward Shorter, The Making of the Modern Family, Desigur cã nu orice cercetare a mitologiilor trebuie sus-
New York, Basic Books, 1975, cap. The Transformation pectatã: G. Dumezil a pus în evidenţã faptul cã vechile
of Courtship, p. 148 şi urm. credinţe indoeuropene „organizau un sistem coerent al
4. L. Stone, op. cit., p. 222. micro- şi macrocosrmosului, exprimînd experienţa umanã
5. Peter Laslett, The World We Have Lost Further în cercetarea legãturilor intime ale acestora şi fãcînd
Explored, New York, Charles Scribner's Sons, 1984. o proiecţie mitologicã asupra naturii", subliniazã Alexander
6. Robert Muchembled, Familie et histoire de men- Gieysztor intr-un studiu care discutã cele trei funcţii ale
talites (XVI f —XVIII e siecles). Etat present des recherches, divinitãţilor vechi — cea suveranã, cea militarã şi cea
menitã sã asigure fecunditatea, bunãstarea: La mythologie

13
slave, le modele trifonctionnel el la culture populaire, în:
La Pologne au XVe Congres des Sciences Historiques,
Ossolineum, 1980, p. 11 — 24.
23. În Jurnalul de la Pãltiniş de G. Liiceanu, Cartea
româneascã, 1983, p. 126. Pe lîngã alte numeroase mãrturii,
trebuie reţinut elogiul lui Thomas Morus care şi-a sacri-
ficat viaţa pentru o idee (Zoe Dumitrescu-Buşu-
lenga, Periplu umanistic, Editura Sport-Turism, 1980,
p. 178-179).
Despre „pãstrarea omului pe verticalã" în vremea
presenescenţei, vezi Constantin Noica, Contribuţie la masa
rotundã organizatã de Direcţia sanitarã a judeţului
Sibiu: „Vîrsta a treia", f.a., 15 p.
DE LA TORCELLO
LA VORONEŢ Şl LA BAROC
Cãlãtorul care pãtrunde în catedrala din
Torcello (pe care ghidul o descrie drept perla
della laguna veneţianã) este fascinat de jocul
culorilor şi al luminilor pe marile mozaicuri care
acoperã pereţii înalţi ai interiorului. În faţa
Judecãţii universale, cãlãtorul român îşi aminteşte
de pere-tele apusean al Voroneţului: este drept
cã în locul celor doi îngeri care înfãşoarã sulul
timpului, aici apare o rãstignire, dar mai jos
asemãnãrile sînt izbitoare, chiar grupurile
drepţilor sau ale celor aruncaţi sub osîndã fiind
similare. In orice caz, despãrţirile sînt nete între
registrul de sus şi cel de jos, între lumea aşezatã
de-a dreapta şi cea aflatã de-a stînga, dupã o
ierarhie şi o ordonare întemeiate pe certitudinile
culturilor tradiţio-nale. Asemãnãrile cu Voroneţul
par sã fie mai lim-pezi în pãrţile de jos ale
splendidului mozaic care aparţin secolului al XII-
lea; cu cît mergem mai înapoi în timp,
diviziunea Est-Vest din Europa se estompeazã,
în mare parte şi datoritã presti-giului artei
bizantine care a oferit un model nu numai
italienilor, dar şi celor care au împodobit ou
mozaicuri catedrala din capitala lui Carol cel
Mare, la Aachen. Arta bizantinã a pãtruns în
numeroase regiuni din Italia, uneori în vãi izo-
late, ca în castelul de la Appiano (Hocheppan),
de lîngã Bolzano. Aşezat pe o culme, înfruntînd
semeţ pe cei care s-ar fi aventurat pînã în aceste
pãrţi de la poalele munţilor Dolomiţi, castelul
45
dincolo de semne, pentru a descoperi semnifica-
ţiile. Chemînd în sprijinul explorãrii acestor per-
petuãri şi preschimbãri ambianţa culturalã, isto-
ricul se apropie de substratul mental al operei
de artã. Un substrat care, în alte limbaje, se exte-
riorizeazã în. sunete muzicale sau în cuvinte:
iar în cazul cuvintelor, el poate lua forma discur-
sivitãţii, a expunerii logice, dar şi a sugerãrii.
Aici, însã, în lumea arhitecturii şi a picturii,
istoricul se întîlneşte cu imagini care au fost
produse de imaginaţie; se va întreba, deci, ce
conţinut şi funcţie au avut imaginile şi ce rol
şi-a asumat imaginaţia atunci cînd ansamblul
de imagini a fost elaborat. Pãtrunzînd în interio-
rul expresiei artistice, istoricul şi criticul de artã
se vãd siliţi, pe de o parte, sã reaşeze opera cer-
cetatã în ansamblul cultural din care a fãcut
parte şi. pe de altã parte, sã observe oamenii din
epoca respectivã pentru a le înţelege gîndurile şi
sentimentele. Pe aceastã cale, pãtrundem în
domeniul imaginarului care, ne spune Evelyne
Patlagean, „este constituit din ansamblul repre-
zentãrilor ce se aflã dincolo de limita fixatã de
constantele experienţei şi de înlãnţuirile de deduc-
ţii pe care acestea le autorizeazã. Cu alte cuvinte,
fiecare culturã şi deci fiecare societate, fiecare
nivel dintr-o societate complexã îşi are imagi-
narul sãu. In alţi termeni, limita dintre real şi
imaginar se dovedeşte variabilã, în tirnp ce
teritoriul traversat de aceastã limitã rãmîne,
dimpotrivã, mereu şi peste tot acelaşi de vreme
ce nu este altceva decît cîmpul întreg al experien-
ţei umane, de la aspectele sociale colective la cele
mai intime: curiozitate faţã de orizonturile prea
îndepãrtate ale spaţiului şi timpului, tãrîmurile
de necunoscut, originea oamenilor şi a naţiunilor,
angoasele inspirate de necunoscutul plin de neli-
nişte din prezent si viitor; conştiinţa cã existenţa
îşi asociazã trupul, atenţia acordatã mişcãrilor
involuntare ale sufletului, spre exemplu viselor;
interogaţiile asupra morţii; sunetele armonice ale
dorinţei şi ale represiunii ei; constrîngerea socialã
generatoare a punerilor în scenã inspirate de eva-

pare un cavaler în armurã, gata de luptã. Cine ar


bãnui cã în capelã se aflã fresce în cea mai auten-
ticã tradiţie bizantinã, cu întreaga ei sensibili-
tute faţã de frumos şi de adevãr?
Ca şi la Voroneţ, fresca a luat aici locul mozai-
cului, limbajul solemn, declarativ fiind înlocuit
de un discurs ce ţine seama de sensibilitatea pri-
vitorilor 1. La distanţã de trei secole şi de cîteva
zile de drum cãlare, artiştii se exprimau, totuşi,
în mod asemãnãtor.
Dacã din laguna veneţianã cãlãtorul va porni spre
Roma, el va putea pãtrunde a doua zi în plinã
luminã, în biserica Sf. Ignaţiu, unde va putea
privi pictura lui Andreea del Pozzo venit din
preajma Veneţiei în cetatea eternã, la sfîrşitul
secolului al XVII-lea. Plafonul este uluitor:
într-un trompe-l'oeil magistral, arhitectura pare a se
prelungi în sus, tot mai sus, pînã ce coloanele se pierd
în nori, aşa cum se întîmplã la New York cu zgîrie-
norii din Manhattan, cu vîrfurile în ceaţã, toamna
şi iarna. Aici la Roma, însã, cãlãtorul nu se aflã pe
o stradã, copleşitã de coloşi de oţel şi beton, ci într-
o clãdire de proporţii obişnuite, pe mãsura
europeanului. Dar, cu toate acestea, plafonul pare
cã se deschide spre infinit, fãcînd sã aparã cerul
senin, dincolo de negurile înãlţimilor, iar în
mijlocul seninului un nor pe care un personaj
pluteşte spre alte ţãrmuri, Nimeni nu se va
mulţumi cu o simplã explicaţie tehnicã, atunci cînd
va încerca sã înţeleagã dis-tanţa imensã care
desparte expunerea sobrã şi dramaticã de la
Torcello de aceastã demonstraţie de virtuozitate
artisticã din pictura romanã: nici trecerea de la
mozaic la frescã, nici înlocuirea efectului de luminã
cu prelungirea dimensiunilor clãdirii, nici simpla
succesiune a formelor care par sã adauge întotdeauna
ceva la cele anterioare nu ne poate oferi cheia
discrepanţelor şi a diferenţelor care ne aratã, pur şi
simplu, cã avem de-a face cu douã limbaje diferite.
Pentru a înţelege aceastã perpetuare şi trans-
formare a formelor plastice, istoricul va trece
întotdeauna dincolo de limbajul luat ca atare,
47
46
ziune sau refuz, atît pe calea naraţiunii utopice idei, capabilã sã elaboreze noi experienţe, sã împo-
ascultate sau citite ori a imaginii, cît şi prin dobeascã şi sã creeze. Discursul mental a devenit
joc, arta festivitãţilor şi a spectacolului" 2. o „voce tãcutã a ghidului şi simţirii din noi"4.
Istoria reprezentãrilor mentale va acorda o Probabil cã epoca noastrã asistã la o redefinire
atenţie prio-ritarã metaforei artistice, a imaginaţiei, în special sub presiunea tehnicii care
deoarece ea ne intro-duce în procesul de restrînge sfera fanteziei, dînd preferinţã tipizã-
elaborare a operei, dar toto-datã şi în procesul de rii. Un alt aspect care trebuie avut în vedere
difuzare a acestei opere, expli-cîndu-ne receptarea este ruperea legãturii dintre carte şi picturã, din-
ei entuziastã sau refuzul de a o integra în alt tre cuvînt şi imagine plasticã, care îşi are originea
mediu, Pe mãsurã ce explorarea substratului tot în epoca transformãrilor profunde de la sfîr-
mental se adînceşte, ea descoperã atitudini şitul secolului al XVIII-lea, cînd literatura s-a
fundamentale, care ţin de însãşi natura umanã, şi detaşat net de plasticã, pictura proclamîndu-şi
ajunge pînã la ceea ce Blaga ar fi numit ,,straturile preeminenţa, într-o civilizaţie a vizualului ce
mumã", la reacţiile umane din care pornesc dãdea asigurarea privitorului cã-1 îndrumã spre
miturile, arhetipurile, acolo, unde am întîl-nit-o pe libertate, întrucît „ochiul este un domn, iar ure-
Ifigenia. chea este slugã"5. Mult mai delicatã decît alte
Istoria mentalitãţilor a acordat o atenţie prio- investigaţii, analiza sursei imaginilor nu solicitã
ritarã reprezentãrilor colective, imaginilor, ima- numai concluziile psihologilor, dar şi ale filosofilor,
ginarului.... Despre conţinutul şi funcţiile ima- sociologilor, etnologilor.
ginaţiei a vorbit mai ales istoria literarã şi a Mai lesne de întreprins şi de mai larg succes
artei care, ca de obicei, a furnizat un material de este investigarea imaginii „celuilalt", a strãinu-
prim ordin istoricilor. Cercetarea funcţiei pe care lui, în funcţie de care apare auto-definirea. Dacã
şi-a asumat-o imaginaţia în diferite epoci a pus nu orice relatare de cãlãtorie ne conduce spre
în luminã faptul cã aceasta a întreţinut variate imaginea aceasta, în schimb literatura despre
relaţii cu inteligenţa şi memoria în Antichitate, „celãlalt" este întotdeauna plinã de sevã, de inte-
în Evul Mediu sau Renaştere 3 ; dar raporturile res. Dar Louis Trenard a fãcut precizarea esen-
s-au schimbat dramatic în secolul al XVIII-lea, ţialã cã „evocarea ţãrii strãine nu este decît un
cînd a apãrut, încã din jurul anului 1730, ideea reactiv sau un revelator analog acelor produse
„imaginaţiei creatoare" care este activã nu numai folosite de chimist sau de fotograf pentru a face
în artã şi literaturã, dar şi în ştiinţã, religie sau sã aparã un fenomen care are o origine ce nu dato-
filosofic. Pe la 1780, distincţia dintre „fantezie" reazã nimic acestora". Astfel, cercetarea opiniei
şi „imaginaţie" este tot mai frecventã şi ea înclinã pe care ţãrãnimea din Auvergne o avea despre
balanţa spre cea din urmã, privitã ca o capacitate Spania în secolul al XVII-lea, a felului în care
care dominã activitãţile percepţiei, experienţei, bretonii îşi reprezentau Anglia în secolul al
aprecierii estetice, atingînd o culme în „creaţia XVIII-lea sau parizienii îşi imaginau Rusia din
artisticã". De aici şi locul pe care artistul, picto- timpul Revoluţiei, permite surprinderea elemen-
rul, arhitectul sau scriitorul îl vor revendica în tului viu şi concret al unei pãrţi din opinia fran-
societate si în culturã, în perioada romanticã. cezã dintr-un anume moment. Alegerea temei
In acest moment, imaginaţia a ajuns sã fie pri- trebuie sã ţinã seama de trei condiţii: ţara res-
vitã ca o putere cosmicã, rãspunzãtoare de apari- pectivã sã fie destul de bine cunoscutã, opinia
ţia şi organizarea întregii naturi. Hobbes este cel generalã sã nu fie unanimã şi sã fie într-o evoluţie
care ,,a adus în interior procesul creator", consi- vizibilã. Cercetarea se impune sã fie exhaustivã,
pentru a putea cuprinde „starea de spirit a masei
derînd imaginaţia producãtoare de noi imagini şi

48 4
9
populaţiei"; de aceea, documentarea se va adresa
surselor literare şi artistice, dar şi documentelor ţarã strãinã şi-a dezvãluit treptat aspectele;
politice, manualelor şcolare şi celorlalte „mijloace presa francezã care s-a ocupat de Italia, de exem-
de expresie şi difuzare: teatru, cîntece, almana- plu, a transmis, la început, date despre Renaş-
huri, corespondenţa particularã, proverbe, le- terea italianã, apoi despre Roma şi curţile prin-
gende..."6. Imaginea stãruitoare denotã exis- ciare, oferind elementele unei politologii, pentru
tenţa unui „clişeu" care o multiplicã, aşa cum cli- ca sã aparã, în presa culturalã, date despre capo-
şeul persistent devine stereotip, un mod de a privi doperele italiene şi mentalitatea italienilor 8. As-
care blocheazã sau faciliteazã sistematic comuni- tãzi, un loc de prim ordin îl joacã imaginile difu-
carea intelectualã, în acest sens, Asia a devenit zate de televiziune sau reclame, cu o mare forţã
continentul sclaviei pentru numeroşi cãrturari de pãtrundere datoritã simplitãţii lor. Astfel, un
din Europa occidentalã, în epoca Luminilor, si sondaj fãcut în 1973 în Germania occidentalã des-
stereotipul „letargiei orientale" s-a instalat, în pre ce reprezenta Franţa pentru cei interogaţi,
secolul al XIX-lea, în presã şi în opinia publicã 7. dãdea urmãtoarele procente: 73% se refereau la
S-ar putea face, probabil, distincţia între identi- gastronomie, 67% la Paris, 63% la modã, 52%
ficarea tradiţionalã a celuilalt, prin raportarea la la viaţa de noapte şi 52% la ştiinţa francezilor de
principii, şi identificarea modernã, prin rapor- a trãi. Alte exemple, extrase din literaturã, în-
tarea la stadiul de civilizaţie atins de cel care deamnã la justificata concluzie cã unele stereo-
judecã pe celãlalt; în primul caz, strãinul care are tipuri trebuiesc combãtute, în timp ce altele pot
alte principii sau, mai simplu, nu împãrtãşeşte fi utilizate ca puncte de plecare pentru o mai
principiile sursei imaginii este un „barbar"; în bunã cunoaştere reciprocã9. Referirea la celã-lalt
cel de al doilea caz, dacã nu are acelaşi nivel de duce direct la „auto-imaginea" despre care
civilizaţie înseamnã cã a rãmas în urmã şi este vorbeşte Hugo Dyserinck şi care, în cazul unei
un „primitiv", în timp ce în societatea tradiţio- imagini insistent difuzate, poate dezvãlui valorile
nalã primejdia la care duce încrederea oarbã acor- pe care se sprijinã o întreagã culturã, dupã cum
datã stereotipurilor este fanatismul, în societã- aratã analiza „mitului Asterix", „apologie a unei
ţile moderne aceastã acceptare fãrã rezerve a anumite culturi galo-franceze întemeiatã pe un
stereotipurilor provoacã suficienţa individualis- numãr limitat de valori simbolice''10. Imaginea
mului care „dezvoltã un gen de opacitate oriunde celuilalt a fost temã de dezbatere la Congresul de
se instaleazã", dupã remarca lui Emmanuel Mou- istorie de la Stuttgart, din 1985, dar direcţia
nier care, în locul izolãrii individualiste, recomanda principalã a raportului introductiv al cunoscutei
personalismul atent la celãlalt. bizantiniste Helene Ahrweiler şi a unei pãrţi din
Presa este un mijloc de comunicare care ela- comunicãri a urmãrit atitudinea faţã de „margi-
boreazã frecvent clişee şi stereotipuri, probabil nalul" unei societãţi şi al unei civilizaţii, mai
datoritã faptului cã fiind atentã la eveniment curînd decît modalitãţile comunicãrii; or istoria
recurge repede la o explicaţie standardizatã pen- artei şi a culturii, în general, este, în primul rînd,
tru a oferi o explicaţie. Ziarele substituie adeseori interesatã in analiza imaginilor, clişeelor, stereo-
un stereotip unei cunoaşteri autentice a unei civi- tipurilor care uşureazã sau blocheazã relaţiile
lizaţii şi acesta influenţeazã, apoi, opinia publicã, dintre societãţi sau medii intelectuale, fapt care
guvernanţii şi, desigur, şi oamenii de artã care vor explicã variaţia stilurilor şi, în general, variatele
pãtrunde cu dificultate într-un mediu nefamiliar, structuri ale imaginarului. Pentru cã o culturã nu
strãin. De-a lungul unui rãstimp mai îndelungat poate fi analizatã izolat.
de cîteva secole, se poate urmãri modul in care o Este ceea ce ne demonstreazã, cu precãdere,
imaginile apãrute în cadrul unor relaţii bilaterale:
50
51
imaginea francezului despre german şi a germa- naşul se scufundã in tristeţea lui (pe care putea
nului despre francez, care se dezvãluie ca adevã- justificat sã o posede); un autor anonim din
rate ecrane pe care se proiecteazã toate celelalte 1875 scria cã „întreaga parte de jos a Dunãrii
tipuri de relaţii, fie politice, fie artistice. Cine se apare ca o mare Nuschti sau Nujiste", pentru cã
ocupã de pildã de receptarea artei şi a literaturii patru din cinci rãspunsuri fuseserã „nu ştiu",
române în mediul german nu se poate dispensa „nu este". Alteori, cãlãtorul a avut mai multã
de lucrarea temeinicã şi plinã de sugestive consta- disponibilitate şi noroc, dialogul s-a legat, permi-
tãri a lui Klaus Heitmann privitoare la imaginea ţîndu-i sã sesizeze trãsãturi profunde din viaţa
românului în spaţiul limbii germane — autorul oamenilor. Din ansamblul scrierilor, fie elogioase,
incluzînd în analiza sa scrieri semnate de austrieci, fie indiferente sau negative, se desprind cîteva
elveţieni, Saşi, diverşi autori traduşi în germanã, constante care formeazã un chip de român în
alãturi de scriitori germani. Constatînd cã relaţii care este util sã ne oglindim şi sã aflãm multe
culturale cu caracter de continuitate între cele raţiuni ale evoluţiei relaţiilor literare şi artistice
douã medii s-au stabilit începînd cu secolul al româno-germane11.
XVIII-lea, mai ales ca urmare a interesului închipuirea, facultatea de a fabrica chipuri,
jozefinismului faţã de Transilvania, autorul urmã- lucreazã cu elemente extrase din mediul înconju-
reşte diversele aspecte ale imaginii — de la aspec-
tul fizic al oamenilor la arta popularã şi poezie — , rãtor pe care apoi îl priveşte prin intermediul
precum şi mecanismul unor stereotipuri care chipului ce s-a format şi ce se va modifica greu.
au dominat comunicarea intelectualã, mai ales De unde şi dificultatea de a schimba o opinie, o
datoritã faptului cã s-mi perpetuat prin plagiat stare colectivã instalatã într-o societate. Imagi-
în lucrãrile de mare difuziune, ca enciclopediile si nea se formeazã trãgîndu-şi substanţa din imediat,
manualele. Interesant este faptul cã „descoperi- dar şi din „realitatea" de lungã duratã, aceea care
rea" românilor a avut loc într-un moment în care se modificã greu de la o generaţie la alta. Reali-
se cãuta peste tot „geniul popoarelor" şi erau elo- tatea are mai multe straturi şi imaginea le încor-
giate însuşirile oamenilor de la ţarã, mai puri decît poreazã, în grade deosebite, nu numai atunci cînd
mediile alterate din oraşe; de aici, accentul pus apare in dialogul internaţional, ci şi atunci cînd
multã vreme pe folclor şi dispreţul afişat de nume- redã artistic un fragment din viaţa unei socie-
roşi autori faţã de orãşeni şi pãtura cultivatã. tãţi. Studiul jmaginilor ne îngãduie, aşadar, în
Şi mai interesantã este constatarea autorului primul rînd, sã observãm care au fost atitu-
cã acest stereotip s-a bucurat de mare succes în dinile membrilor unei culturi omogene faţã de
cãrţile despre primul rãzboi mondial dintr-un imediat, faţã de conjunctura desfãşuratã de-a
motiv lesne de surprins: imaginea pãturii culti- lungul a cîtorva decenii şi faţã de permanenţe;
vate şi a orãşenimii pline de trãsãturi negative în al doilea rînd, el ne redã cu claritate modul în
— o lume a decãderii şi a rãutãţii — alimenta „ima- care au fost folosite semnele comunicãrii, simbo-
ginea duşmanului" pe care contactul cu soldatul lurile şi alegoriile, de cãtre un mediu cultural sau
român, integru şi paşnic, nu ar fi avut cum sã o altul; în al treilea rînd, ne face sã surprindem
întreţinã. Cert este cã sursa imaginii mentale este imaginaţia la lucru, aceastã „putere" care s-a
întotdeauna interesul şi de aceea judecãţile privi-
torilor sînt variate, dupã cum se întîmplã sã fie aliat cu memoria, cu inteligenţa sau cu simţurile
negustori, soldaţi, scriitori sau diplomaţi. Comuni- pentru a elabora semne. Atît tîmp cît a fost con-
carea nu a fost întotdeauna uşoarã şi dialogul sideratã o aptitudine sufleteascã ce asociazã şi nu
nelegat i-a lãsat impresia cãlãtorului cã bãşti- „creeazã", imaginaţia a colaborat cu memoria, ca
în toate artele tradiţionale.
52
53
Pentru a reveni la cele douã ansambluri evo- litãţilor şi sã citim în aceste douã reprezentãri
cate la început, sigur este cã la Torcello avem de-a douã idei deosebite despre om care au dus la
face cu redarea plasticã a unei viziuni clar ierar- conturarea a douã modele de umanitate puţin
hizate despre lume şi existenţã, în timp ce fratele asemãnãtoare: de o parte, slujitorul coroanei
Pozzo ne propune o cãlãtorie într-o altã lume, dedicat unui ideal de ordine si disciplinã, de
care nu este net diferitã de cea pe care o ştim cu cealaltã, gentleman-ul inspirat de un cod al
toţii, numai cã îndreptatã, înfrumuseţatã, idea- bunei cuviinţe si al rafinamentului? Imaginile ne
lizatã. Trecerea de la ilustrare la iluzie este, fãrã îndeamnã sã mergem în aceastã direcţie, deoarece
îndoialã, o urmare a unei profunde transformãri ele ne vorbesc despre atitudinea oamenilor faţã
a atitudinii artistului, dar şi a spectatorului faţã de existenţã, deci şi faţã de idealul spre care ar
de cele trei aspecte ale „realitãţii" - imediatul, trebui sã se îndrepte fiecare om.
conjunctura, permanenţa, precum şi a modului în Comparãrile sincronice aduc în luminã faptul
care au fost folosite semnele comunicãrii filosofice cã într-o Europã de o mare varietate întîlnim,
- simbolurile şi alegoriile — , a funcţiei pe care în acelaşi rãstimp, reprezentãri capabile sã ne
şi-a asumat-o imaginaţia. vorbeascã despre coexistenţa unor structuri deo-
Toate aceste elemente ale schimbãrii devin sebite ale imaginarului. Aceastã coexistenţã a
clare atunci cînd comparãm o operã artisticã fost explicatã foarte simplist de cãtre istorio-
elaboratã în secolul trecut sau în vremea noastrã grafia pozitivistã: în timp ce într-o serie de socie-
cu o operã din epoca „preindustrialã". Şi aceasta tãţi arta a evoluat, în altele ea a rãmas pe loc
datoritã faptului cã romantismul a fost o mare şi a fãcut de-abia mai tîrziu un efori de recu-
mutaţie în mentalitatea europeanã şi dupã el perare. Explicaţie simplã şi de aceea de mare
„realitatea" a fost altfel privitã ca înainte12; între succes, aceaslã denivelare a experienţelor inte-
Guernica lui Picasso şi Ororile rãzboiului ale lui lectuale a început sã fie sistematic pãrãsitã
Jacques Callot sînt deosebiri care decurg nu dupã ce cercetarea modurilor de gîndire ignorate
numai din modurile diferite de exprimare, cît de istoriografia pozitivistã a adus în luminã
mai ales din felurile diferite de a privi lumea. Dar atitudini şi structuri mentale care nu se înca-
reprezentãrile mentale variazã chiar şi în cadrul drau în coordonatele trasate artei de cãtre inter-
aceleiaşi epoci. Astfel, curtea Mãriei The-resa pretul atent doar la lumea „civilizatã" în care
care asistã la concertul din Redoutensaal se trãia el, o micã lume demarcatã de orizontul
lasã „fotografiatã" pentru a împãrtãşi privitorului lui cu puţine cunoştinţe.
un crîmpei din existenţa celor care se aflã pe Dacã ne vom opri la secolul al XVII-lea, cînd
„scena lumii"; tot astfel, Thomas Gains-borough cercetarea naturii a fãcut progrese decisive, pro-
ne vorbeşte despre o lume „aleasã" care dã vocînd restructurarea cunoştinţelor, vom constata
tonul în societate, prin comportarea ei, atunci cã pictorii şi arhitecţii adoptã atitudini diferite
cînd, în aceeaşi vreme, înfãţişeazã promenada din faţã de evenimentul cultural, de ambianţa cultu-
celebrul St. James's Park din Londra. Dar distanţa ralã, de preceptele transmise de la o generaţie
este mare între detaliile cotidiene care invadeazã la alta. Iar aceste atitudini se exprimã nu prin
cele douã reprezentãri şi mai ales între ţinuta modul în care ei se apropie sau se depãrteazã
personajelor din imaginea vienezã şi tendinţa de imediat, ci prin semnificaţia acordatã repre-
evidentã a pictorului englez de a sugera o zentãrii; determinant nu este faptul cã un artist
atmosferã, o galerie de tipuri, un sentiment alege o temã mitologicã si vorbeşte ca Rubens
delicat, a fine sentiment. Ar fi oare riscant sã despre binefacerile pãcii, în timp ce altul redã
mergem mai departe în explorarea menta- o naturã moartã, ca Willem Kalf. În general,
54 55
artiştii din secolul al XVII-lea au descoperit Semnificaţia acordatã evenimentului, ambi-
cã se poate face picturã mare cu un subiect anţei culturale sau permanenţei este aceea care
lipsit de importanţã, dupã cum a remarcat ne explicã în ce mod unele expresii artistice s-au
Gombrich, cînd s-a ocupat de pictura flamandã 13; ancorat în dezbaterea intelectualã a epocii, în
Rembrandt a studiat scurgerea timpului nu timp ce altele au continuat sã se ocupe de prin-
într-o amplã compoziţie, ci pe chipul sãu şi cipiile consacrate, transmise de la o generaţie
ne-a lãsat o serie de autoportrete care dovedesc la alta, şi sã integreze dezbaterea de moment în
o ştiinţã unicã a „lucrãrii sufletului" ce nu are sistemul tradiţional. Pictura postbizantinã a
egal, dupã cum spune tot Gornbrich, decît în rãmas ataşatã doctrinei bizantine care nu a opus
piesele lui Shakespeare14. Fie cã-şi aleg subiectele niciodatã „sacrul" „profanului" şi nu a separat
din mediul ambiant sau din şirul alegoriilor o culturã „clericalã" de o culturã „laicã", fapt
consacrate de tradiţie, artiştii dau reprezentãrii care a determinat pe un autorizat specialist în
o semnificaţie care, la rîndul ei, se ancoreazã literatura universalã, Etiemble, sã vorbeascã
în problematica momentului, într-o dezbatere de despre „paradoxul bizantin"l7, despre un caz
respiraţie filosoficã mai amplã sau chiar în unic ce refuza sã se încadreze într-o istorie a
problematica fundamentalã a omului. Pornind literaturii universale marcatã de trecerea de la
de la semnificaţii, putem sã îmbrãţişãm într-un „clerical" la „laic". Explicaţia o gãsim în sepa-
tot nu numai arta occidentalã, cum face Gom- raţia netã pe care bizantinii au fãcut-o între
brich, ci întreaga artã europeanã din secolul „înţelepciunea dinãuntru", hrãnitã de punerea
al XVII-lea. Substratul mental este acela care în acţiune a principiilor, şi „înţelepciunea din
ne face sã înţelegem de ce Bernini, în faimosul afarã", obţinutã prin discriminare, prin dreapta
discurs de la Academie, cerea tinerilor sã nu folosire a lucrurilor. Dar cele douã înţelepciuni
imite natura, ci sã aibã mereu ca model operele se aflau într-un raport de subordonare, drumul
Antichitãţii, completate de ceea ce realizaserã din afarã spre înãuntru mergînd pe raza ce strã-
Michelangelo, Rafael şi Carracci, întreagã aceastã bãtea douã cercuri concentrice, pînã ce ajungea
ucenicie avînd drept scop elaborarea unor opere la sursa vieţii; pe acest parcurs, imaginea men-
maiestuoase, pline de grandoare şi de ostentaţie; talã avea o funcţie provizorie, ea fiind folosi-
tot acest substrat mental ne va face sã înţe- toare în cercul filosofiei din afarã şi inutilã în
legem variaţia barocului din Imperiul habsburgic cercul dinãuntru, împreunã cu imaginea men-
sau din Polonia, unde tonul dat de cãtre nobilime, talã, reprezentarea artisticã avea o menire limi-
care a difuzat în societate propriile sale valori tatã: arta trebuie sã deschidã calea spre esenţã,
şi modele, a fãcut sã intervinã în semnificaţii retrãgîndu-se pe mãsurã ce mintea se apropia
o altã antichitate şi lecţia altor maeştri 1S. Apro- de aceasta. Sau, cum spune Nicodim Aghioritul
piindu-ne de Sud-Estul european, vom putea în cartea din care am extras textul inclus în
urmãri modul în care modelul habsburgic, pro- antologia noastrã: „Duprecum toate nevoinţa
movat concret prin planurile de urbanizare apro- filosofilor celor din afarã şi din lume este ca sã
bate de un serviciu special din cadrul cancelariei închipuiascã mintea lor cu feluri de închipuiri
imperiale, s-a difuzat în Transilvania sau la şi nãlucitoare cunoştinţe ale lucrurilor celor
Karlovic, unde barocul sîrb a fost consecinţa fireşti si omeneşti, cã întru aceasta se alcãtuieşte
unui mod de trai într-un climat cultural impreg- toatã ţinerea filosofiei celei din afarã, aşa, dimpo-
nat de stilul baroc16; dar si modul în care tra- trivã, toatã nevoinţa şi sãvîrşirea celor sîrguitori
diţia artisticã, s-a preschimbat sub impulsul si îmbunãtãţiţi este ca sã şteargã din mintea
unor noi atitudini mentale. lor toatã forma şi chipul şi înţelegerea ce s-au
56 57
întipãrit într-însa şi sã o aşeze simplã, fãrã de mari fresce de cãtre Tiepolo. La Passau, aceeaşi
închipuire, neformãluitã şi fãrã de faţã" (cap. 8). coborîre de pe malul înalt, unde principele rezis-
Aceasta este o atitudine tradiţionalã care nu tase trupelor otomane, pe limba de pãmînt ce
crede cã experienţa acumulatã trebuie aban- se prelungeşte, într-o privelişte feericã, între rîul
donatã, dar acceptã ca ea sã fie îmbogãţitã; Inn si Dunãre; noua rezidenţã a dobîndit o
atitudinea conservatoare refuzã orice schimbare scarã barocã, aşa cum barochizat a fost vechiul
a schemei, orice luare de contact cu imediatul dom, iar în 1784 s-a construit o clãdire specialã
si conjunctura, ducînd la „manierism"l8. In pentru teatru. Dacã reşedinţa din Wurzburg IV

schimb, atitudinea decis inovatoare, clarã în avea sãli ale oglinzilor şi încãperi în care sunetul
barocul din centrul Europei, s-a ancorat în vocilor era transmis dintr-o salã într-o a treia
dezbaterea deschisã de eveniment şi nu a reţinut printr-o încãpere intermediarã cu plafon ogival,
din tradiţie decît ceea ce îi slujea în acel moment, la Salzburg teatralul este şi mai accentuat: la
în acest fel, viziunea de ansamblu de la Torcello Mirabell, palat construit pentru o favoritã în
s-a fragmentat, şi în locul expunerii sistematice 1606 şi refãcut, în 1721 — 1727, de Lucas von
au apãrut scene de mare tensiune, tablourile, Hildebrandt, sau la Hellbrun, înãlţat în 1613—
1619, intenţia de joc, de Spielerei, este evidentã
iar renunţarea la drumul spre înţelepciunea dinã- mai ales prin grupurile comice sau capcanele din
untru a dat proporţii considerabile aspectelor' parcuri. Desfãtarea aceasta este similarã „che-
exterioare din existenţa umanã; accentul a fost fului" de la noi. Exact aceeaşi trecere de la auste-
pus pe înfãţişarea exterioarã a clãdirilor, pe ritatea medievalã la somptuozitatea barocã apare
faţade, ca şi pe invazia elementelor de decor în la Oradea, unde palatul episcopal a ieşit din
interior. Aşa ne putem explica „teatralizarea" fortãreaţã şi s-a instalat în oraş, în anii 1750—
catedralelor baroce, decoraţia nefuncţionalã a 1779, dupã planurile arhitectului vienez Franz
mobilei, fastul sãrbãtorii baroce în care impresia Anton Hillebrand, care a proiectat şi noua cate-
lãsatã ochiului este mai puternicã decît înţelesul dralã. Un limbaj similar impregnat de dorinţa
manifestãrii. Dezechilibrul acesta a dus la con- de a comunica prestigiul puterii într-o lume ce
flictul tipic barocului dintre „a fi" şi „a pãrea" 19. se asemuie unei piese de teatru îl regãsim în
Intr-o lume în care a apãrut în relief dubla faţã palatul Brukenthal de la Sibiu şi în reşedinţa
a lucrurilor, imaginaţia a urmãrit refacerea de varã a principelui Transilvaniei de la Avrig
armoniei prin descoperirea de noi asemãnãri şi sau în palatul Banffy de la Cluj-Napoca. Ele-
prin iluzie; jocul acesta a prins proporţii în mente din recuzita acestui decor se insinueazã
cercurile aristocratice care, într-o epocã a conso- în bisericile ortodoxe din întregul Sud-Est euro-
lidãrii puterii centrale şi a caracterului „pater- pean; le regãsim în suita de palate pe care
nalist" al puterii politice, s-a instalat în mijlocul Constantin Brâncoveanu le-a ridicat pentru
cetãţii, pãrãsind culmile fortificate. Este ceea „casa" sa.
ce observãm cu claritate la Wurzburg, unde Inteligenţa care, în culturile tradiţionale, aspira
seniorul a pãrãsit vechea cetate cu ziduri medie- sã descopere sensul şi semnificaţiile din fiecare
vale şi s-a instalat în mijlocul unui parc, in Die fenomen şi-a modificat funcţia din momentul în
Residenz, construitã, între 1719—1744, de Bal- care s-a concentrat asupra naturii, transformatã
thasar Neumann (care se odihneşte în Marien- în obiect. Spiritul inductiv, analitic a solicitat,
kapelle, lîngã piaţã); scara care introducea pe cu precãdere, facultatea de a investiga, a iden-
vizitator în acest nou sãlaş al puterii trebuia tifica, a clasa; facultatea de a porni de la general
sã copleşeascã si de aceea a fost împodobitã cu spre particular, favorizînd sinteza, şi apelul la
58 59
un reper central în întreaga existenţã a trecut Amedeo, la Torino, Eugeniu de Savoia, la Viena,
tacit pe planul doi. Este ceea ce ne spun Bacon care citise probabil cartea pe care i-o dedicase
si Descartes, marii promotori ai spiritului modern. Leibniz in 1714, Principii despre naturã şi graţie
Imaginaţia nu s-a mai simţit chematã sã ilus- întemeiate pe raţiune, sau Karl Albert de Bavaria
treze, ci a început sã descopere singurã relaţii care a patronat construirea palatului Amalien-
dintre lucruri şi fenomene, mergînd pe urmele burg lîngã Munchen. La Torino, Filippo Juvara
intuiţiei. Imaginaţia a devenit capacitate „inven- a înãlţat atît impunãtoarea Superga, ce dominã
tivã" ; de fapt, ea contribuise la apariţia unui oraşul prin poziţia sa, dar si prin albul strãlu-
fenomen care a avut loc în Renaşterea apuseanã, citor, cît şi bijuteria de artã clasicã, din centru,
unde „concepţia despre artã scoate obiectul din Palazzo Madama.
lumea reprezentãrilor interioare ale subiectului Privit prin prisma oferitã de, sistemele filoso-
şi îi atribuie un loc într-o lume exterioarã solid fice, barocul nu mai apare o artã „bizarã", neîm-
fundatã, aşezînd între subiect şi obiect o dis- plinitã, plinã de o teatralitate supãrãtoare. Dim-
tanţã care, in acelaşi timp, obiectiveazã obiectul potrivã, filosofia lui Leibniz ne dezvãluie noua
şi personalizeazã subiectul"2°. Imaginaţia a fãcut armonie urmãritã de o artã care a încercat sã
sã creascã importanţa laturii tehnice atît în pic- şteargã frontierele dintre palpabil şi neştiut,
turã sau arhitecturã, cît şi în literaturã. De aici, dintre adevãr şi ficţiune, dintre real şi imaginar.
„multiplicarea la infinit a aceloraşi efecte pe Ceea ce Assunto sugereazã, dar trebuie subliniat
planul ornamentului retoric"21, jocul volumelor în cu claritate, este cã barocul a fost o artã care s-a
arhitecturã şi jocul luminilor în picturã. sprijinit cu precãdere pe imaginaţie, o imaginaţie
Ceea ce se întîmplã în artã şi literaturã este eliberatã de controlul strict al raţiunii. Autorul
discutat în filosofie. într-o interesantã carte, reaminteşte faptul esenţial cã în Exerciţiile spiri-
Rosario Assunto ne-a arãtat cã un aspect funda- tuale se acorda „închipuirilor" o funcţie impor-
mental al filosofiei lui Leibniz, „nutritã de o tantã, ceea ce a dus la conflictul dintre severii
experienţã care era cea a barocului european", jansenişti şi iezuiţi, dupã cum aratã cã „teatra-
este „multiplicarea unitãţii, unificarea multi- litatea fiinţei, dacã este îngãduit sã spunem
plicitãţii". Mai mult, continuitatea dintre naturã astfel, corespundea unei exigenţe de fond care
şi graţie, dintre plãcere şi virtute, „care este era aceea de a îndepãrta cît mai mult graniţele
concepţia fundamentalã a filosofiei lui Leibniz" finitului, de a aboli moartea ca negaţie a vieţii,
ne dezleagã construcţia artei baroce, dar şi a de a infinitiza, sã zicem, finitul vieţii în toate
artei rococo, aceea care a încercat sã se distan- aspectele sale, în toate manifestãrile sale", împo-
ţeze de artificialul din ceremonialul baroc „pre- triva acestei arte s-a dezlãnţuit atacul „clasi-
stabilit pînã în cele mai mici amãnunte în aşa ciştilor" care au denigrat barocul şi au cerut ca
fel încît a putut fi asemuit de un istoric modern „adevãrul" sã fie repus în drepturile sale uzur-
cu lucrul la o bandã rulantã". Filosofie a armo- pate de ficţiune. Assunto se opreşte pe larg la
niei, gîndirea lui Leibniz explicã barocul, aşa polemica lui Muratori, purtatã mai ales în tra-tatul
cum, filosofie a graţiei, ea explicã rococoul. În Despre poezia perfectã. Or, acest tratat a inspirat,
acest sens, Assunto vorbeşte despre monumentele ulterior, toate atacurile împotriva baro-cului, pînã
pe care Leibniz le-a contemplat în Franţa, despre în zilele noastre, cînd refuzul de a accepta
înrudirea lui filosoficã cu celebrul Guarini, auto- prezenţe baroce în scris sau în plasticã se
rul uimitoarei capele San Lorenzo din Torino, revendicã de la idei care se gãsesc enunţate în
unde geometria este pusã în slujba fanteziei, scrierea lui Muratori împotriva lui Gracian. Aşa
despre emulaţia tacitã dintre principi ca Vittorio a apãrut o prejudecatã tenace „ale cãrei
60 61
unice referiri textuale sînt luate din poezia seco-
lului al XVII-lea (e bine cunoscutã ecuaţia din schimbãrile care au avut loc în planul clãdirilor,
manualele de literaturã care identificã barocul în decoraţie, în compoziţie. Astfel, abandonarea
cu secolul al XVII-lea) cunoscutã mai ales din
pasajele polemice trecute ca atare din tratatul unor elemente respectate cu stricteţe în trecut
lui Muratori pînã şi în cãrţile de istoria literaturii şi apariţia unor fenomene noi au fost, pe drept
destinate elevilor". cuvînt, atribuite unui „spirit nou" apãrut în
Or, gîndirea barocã şi expresia plasticã a men- arhitectura româneascã din secolul al XVII-lea:
talitãţii baroce au apãrut ca o replicã datã clasi- unificarea spaţiului interior, crearea unei comu-
cismului, care, la rîndul lui, a revenit la atac în nicãri spaţiale exterioare, prin generalizarea exo-
secolul raţiunii, oferind suport neoclasicismului. nartexului deschis, deplasarea accentului ver-
Dar, ne atrage atenţia Assunto, stilurile nu se tical de pe naos pe pronaos, au fost toate inter-
succed ca trenurile pe aceeaşi linie feratã; pre- pretate ca expresii ale unei noi sensibilitãţi care-şi
lungiri baroce vom întîlni in tot secolul al XVII -lea, organizeazã astfel spaţiul şi raporturile cu infi-
aşa cum reveniri la clasicism apar în tot acest nitul 23 . Este sensibilitatea unor „oameni noi"
secol. „Artistul este clasic, baroc şi rococo dupã care au cunoscut o ascensiune rapidã în secolul
cum acelaşi mecena comandã opere ale cãror al XVII-lea şi au iubit ostentaţia, ca principii
destinaţie şi vocaţie formalã cer ca ele sã fie Radu Mihnea, Vasile Lupu, Gheorghe Duca, dar
realizate într-o manierã sau alta"; aşadar, acelaşi şi Şerban Cantacuzino şi Constantin Brânco-
arhitect sau pictor produce opere baroce sau veanu24 (care adoptã, de altfel, formula „pater-
clasice pentru a da rãspuns plastic unei comenzi nalistã" a puterii în locul celei autoritare, aspect
sau unui îndemn. Dar, pentru a observa acest tipic barocului); forma mentis caracteristicã nobi-
fapt în toatã amploarea lui, este necesar sã ne limii, barocul dã expresie cãutãrilor, dar şi neli-
eliberãm definitiv „nu numai de prejudecãţile niştii care cuprinde pe cei aflaţi în cercul puterii
succesiunii în timp" a stilurilor, „ci mai ales de şi care se simt tot mai puternic ameninţaţi de
pericolul de a proiecta reconstituirea raportu- marile imperii care se confruntã exact în acest
rilor dintre clasicism şi baroc potrivit unei scheme spaţiu 25 . Astfel, un boier muntean scria cã a
care duce de la o extremã la alta"22 . trãit toatã viaţa „cu gheaţa în inimã" 26 . S-a
Prestigiul Antichitãţii şi al Naturii a rãmas mers mai departe, încercîndu-se a se identifica
neştirbit în tot acest rãstimp; barocul şi clasi- un baroc în secolul al XVI-lea, pe temeiul exu-
cismul s-au revendicat de la aceleaşi modele. beranţei decorative din construcţiile principelui
Lucrurile s-au schimbat radical în momentul în Neagoe Basarab şi al Învãţãturilor sale care ar
care artistul s-a îndepãrtat de imperativele imi- da expresie „unei trãiri tragice"; dar decoraţia
taţiei şi a urmãrit deliberat „originalitatea" care de la Curtea de Argeş se înscrie în stilul oriental
apare în secolul al XVIII-lea. Dar aici s-a deschis care poate pãrea baroc unui admirator al lui
un nou capitol în cultura europeanã. Praxiteles, dar care este, în fond, un limbaj
Atenţia acordatã concomitent preschimbãrilor diferit de cel european, cu alte coordonate, dupã
intervenite în plasticã şi în scris, precum şi imagi- cum „spaima de gol" descoperitã de exeget în
nilor şi conceptelor dominante din secolele al cartea tradiţionalã de sfaturi trebuie atribuitã
XVII-lea şi al XVIII-lea, a contribuit, în ulti- Psalmistului David pe care Neagoe îl parafra-
mele decenii, la demarcarea unei epoci baroce zeazã27. Dar este cert cã elemente baroce s-au
în culturile sud-est europene. Istoricii de artã insinuat în cultura româneascã încã din secolul
au remarcat mai repede decît istoricii literari al XVI-lea, dupã cum atestã ctitoria de la Dra-
62
gomirna a lui Anastasie Crimca, celebru minia-
63
turist, înãlţatã în anii 1606—1609, cu o siluetã. care a imprimat trãsãturi baroce operelor plas-
fãrã pereche în construcţiile anterioare, ce poate tice şi literare române.
sugera privitorului cã „prin aceastã exageratã Primul aspect este înflorirea literaturii istorice în
alungire şi subţiere, Dragomirna se deschide a doua jumãtate a secolului al XVII-lea şi
cãtre manierism, rãmînînd totuşi barocã prin primele douã decenii ale secolului al XVIII-lea;
accentul frenetic si exaltat al disproporţiei scrierile istorice au un conţinut si o formã dife-
sale" 28. rite de vechile anale, chiar dacã autorii pãstreazã
In secolul al XVII-lea, elementele noi care titlul tradiţional de „letopiseţ". Scurgerea anilor
trãdeazã o tensiune sînt mult mai numeroase: este menţinutã, însã, doar ca o urzealã pentru
ele nu mai aparţin cîte unui artist sau mecena broderia de imagini si reflexii pe care autorul le
izolat, ci reliefeazã un veritabil climat mental împãrtãşeşte cititorului; istoria devine mai „lite-
care poate fi asemãnat cu cel apãrut în Europa rarã", mai plinã de sensibilitate şi meşteşug al
Centralã, datoritã unor fenomene similare, ca expunerii şi fenomenul provoacã deplasãri
cele evocate de Victor Lucien Tapie, care afirma în structura tradiţionalã a culturii scrise. In
cã „dacã barocul, pentru a ne menţine la defi- cadrul culturii scrise se dezvoltaserã trei
niţia cea mai largã şi mai uşor de acceptat, este categorii de opere: cãrţile de înţelepciune,
de recunoscut dupã primatul pe care-1 acordã menite sã pãstreze principiile şi sã le facã
valorilor imaginaţiei şi sensibilitãţii, ne putem accesibile; cãrţile istorice, care conservau
aştepta sã fi avut un succes mai uşor obţinut în faptele memorabile, care erau pline de
societãţi şi circumstanţe în care forţele raţionale, semnificaţii şi învãţãturi; cãrţile de zãbavã,
idealul de mãsurã şi armonie au întîlnit obsta- care îşi propuneau nu sã distreze, ci sã
cole sau nu au putut da rãspunsuri la toate aspi- transmitã învãţãturi pe o cale plãcutã, prin
raţiile inimii şi ale spiritului". Valorile triumfale antrenarea imaginaţiei cititorilor şi, în special,
şi patetice au fost accentuate de sistemul monar- a ascultãtorilor31. Ca în orice culturã tradi-
hic atunci cînd el a încercat mai curînd sã cople- ţionalã, expresia culturalã era dominatã de înţe-
şeascã psihic decît sã constrîngã fizic şi a ajuns lepciune, iar aceasta, spre deosebire de vecina ei
la ideea „cã magnificenţa era condiţia respec- asiaticã, urmãrea desãvîrşirea personalitãţii; de
tului pe care-1 inspira principele"29. Acest decor aici, densitatea intelectualã a acestei expresii
fusese tot timpul menţinut de principii români, care acorda un loc redus plãcerii simţurilor,
care au conservat ceremonialul şi multe elemente dar care, în schimb, putea atinge un mare rafi-
din costumele bizantine. Dar acum decorul se nament, prin utilizarea mãiastrã a simbolurilor
asociazã cu un nou chip pe care doreşte sã-1 şi alegoriilor, transmiţînd omului sfaturi capabile
înfãţişeze colectivitãţii principele (chip clar con- sã-1 ghideze pe cãile întortocheate ale vieţii şi,
turat de cronicile de curte din vremea lui Con- în acelaşi timp, sã-1 facã sã tragã profit din fie-
stantin Brâncoveanu), dupã cum el îşi schimbã care împrejurare, fie ea plãcutã sau tragicã.
parte din conţinut, asimilînd numeroase ele- Or, în secolul al XVII-lea, apare tendinţa unei
mente care dau mai multã pondere iluziei decît amplificãri a reflexiilor care, pe de o parte, se
înainte. In scris, tatonãrile sînt multiple, noi adreseazã tot mai insistent unui om întrevãzut
concepte şi imagini îşi fac apariţia vãdind faptul într-un cadru social, iar pe de altã parte, sporesc
cã se instaureazã un nou raport între valorile conştiinţa propriei responsabilitãţi în cadrul aces-
intelectuale şi cele sentimentale30. tei lumi. Analiza raţionalã se însoţeşte cu o tot
Douã aspecte ale activitãţii culturale credem mai deasã reflexie asupra propriilor posibilitãţi,
cã pot reliefa apariţia unei noi sensibilitãţi, de unde un spor de sensibilitate apãrut din
conştiinţa neîncetatelor confruntãri cu „soarta"
65
şi cu ceilalţi oameni. Ea iese în evidenţã în excla- corpului, provocînd reevaluarea ideilor propuse
maţiile de genul „sãrmanã ţarã" sau ,vai nouã" de civilizaţia care a recunoscut prioritatea spiri-
care ar fi pãrul „indecente" unui analist care nu tului: Lucien Febvre a evocat eu convingãtoare
transforma întâmplarea în caz particular, semni- ingeniozitate progresele acestei civilizaţii înte-
ficaţia ei generalã fiind mult mai importantã meiate pe „noţiuni elaborate încet si progresiv,
pentru el. Ceea ce nu vrea sã spunã cã omul de-a lungul timpului, pornind de la date senzo-
medieval era insensibil, ci cã avea o altã sensi- riale pe care le putem califica drept antropo-
bilitate, hrãnitã din satisfacţii oferite, cu pre- morfice". El înfãţişeazã constituirea fizicii, „un
cãdere, de înţelegere. bloc de cunoştinţe fragmentare ce se pretindeau
Cert este cã literatura istoricã vãdeşte faptul autonome şi distincte şi grupau fapte compa-
cã, în aceastã perioadã, s-a instalat un spirit rabile pentru cã fuseserã obţinute de cutare sau
tipic umanist in cultura scrisã româneascã, atît cutare organ senzorial. Prin vedere, optica, prin
întrucît face apel la noi concepte şi teorii32, cît şi auz, acustica, prin simţul tactil şi muscular, cãl-
pentru cã deschide porţile unui nou tip de dura. De pe acum mai complicatã, mecanica,
comunicare intelectualã33. Aceastã literaturã isto- ştiinţã a mişcãrii corpurilor percepute, conco-
ricã se detaşeazã clar şi deliberat de cartea popu- mitent, de vãz şi simţul muscular şi combinînd
larã, care a hrãnit cultura comunã din socie- astfel date senzoriale de origine diferitã". O
tatea româneascã34, dupã cum se distanţeazã de revoluţie analogã începea într-un alt domeniu al
tradiţia oralã, dar fãrã sã o pãrãseascã de vreme vieţii, provocatã de microbiologie, care constata
ce scriitorii respectã normele retoricii. Dar „cro- cã organismele sînt alcãtuite dintr-un numãr
nicile" noi sporesc considerabil rolul autorului în imens de celule. „Concretul a fãcut sã explodeze
reconstituirea trecutului şi cei care le redac- cadrul abstractului" 35.
teazã, cãrturari formaţi în şcoli superioare din Umaniştii români înregistreazã noile direcţii şi
Padova, Polonia sau Istanbul, marcheazã pre- le cuprind în reflexiile lor, chiar dacã nu au posi-
zenţa lor în naraţiunea pe care o încarcã de reflexii bilitatea sã facã experimente. Ca şi Sevastos
filosofice. Mai mult, autorii ţin sã se distanţeze Kymenites, într-un discurs pronunţat în faţa
de vorbirea curentã şi sã scrie într-o limbã savantã, lui Constantin Brâncoveanu, în care afirma cã
apropiatã de latina încã folositã în cercurile omul este mult mai interesant de studiat, pentru
academice din Europa. Umaniştii români — Stol- cã este mai plin de neprevãzut, decît natura
nicul Constantin Cantacuzino, Nicolae Milescu, care este mereu aceeaşi, cãrturarii români acordã
Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi ceilalţi -nu prioritate personalitãţii şi problemelor colective,
resping tradiţia oralã sau scrierile anonime faţã de cele naturale. Aşa cum înţelegem şi din
perpetuate de la o generaţie la alta, dar se simt numeroasele însemnãri particulare fãcute pe cãrţi
doritori sã creeze o nouã tradiţie, la care cheamã şi manuscrise, fenomenele naturale nu mai sînt
sã participe întreaga societate. Or, ei sînt con- privite doar ca manifestãri ale unei forţe supe-
temporani cu mişcarea intelectualã dominatã de rioare, ci şi ca fenomene cu mecanismul lor pro-
un Leibniz sau un Vico, aşa cum cunosc frãmîn- priu. De aceea, cînd descrie o invazie a lãcus-
tarea din mediul intelectual grec de la Istanbul telor în Moldova, Miron Costin redã cu exactitate
şi noile tendinţe manifestate în Veneţia sensibilã desfãşurarea fenomenului şi, mai mult, îl drama-
la valorile baroce sau în Polonia „sarmatismului". tizeazã, accentuînd latura de spectacol a feno-
De aceea, reflexia lor poate fi îndreptãţit rapor- menului. Mai sensibil este progresul în investi-
tatã la mişcarea generalã din viaţa intelectualã garea relaţiilor dintre oameni şi dintre forţele
europeanã care se îndreaptã decis spre civilizaţia politice: toţi umaniştii vorbesc despre politie
66 67
autorii de istorii contemporani Stolnicului, ca
care este nucleul „politeţei", al unei vieţi civi-
Radu Greceanu sau Radu Popescu, pentru a de-
lizate în polis şi despre patrie. semna at ît societatea organizatã, cît şi ansam-
Redactat ã, probabil, în primii ani ai secolului blul însuşirilor unui om cultivat, cu precãdere
al XVIII-lea, opera majorã a Stolnicului Canta- ştiinţa de carte şi manierele alese; astfel, un
cuzino Istoria Ţãrii Româneşti şi-a propus sã personaj este lãudat pentru politia şi frumuseţea
refacã, în lumina unui amplu registru de docu- si înţelepciunea sa. Omul care se desãvîrşeşte
mente şi surse, istoria românilor şi sã sublinieze în polis, în cetate, dobîndind politeţea, politia,
locul lor în istoria universalã. Deoarece marea adicã ştiinţa si arta de a gîndi si acţiona în sen-
inovaţie a Stolnicului constã tocmai în deschi- sul unei desãvîrşiri personale şi colective, stãruie
derea investigaţiei spre o documentare modernã, în gîndurile umaniştilor români care continuã sã
globalã, îmbrãţişînd documentele scrise si orale, împartã pe conducãtorii obştii în „buni" şi „rãi",
atît locale, cît şi strãine, precum şi în reliefarea iar pe oameni în „civilizaţi" şi „barbari". Divi-
faptului cã românii participã la civilizaţia umanã. ziunea aceasta, întemeiatã pe dictonul lui Iso-
Întipãrind aceastã convingere profund umanistã crate, cã este elin cel care este pãrtaş învãţãtu-
în opera lui, autorul român aratã cã poporul rilor şi instituţiilor eline, şi nu cel care s-a nãscut
cãruia îi aparţine nu continuã civilizaţia romanã în Elada, continuã sã fie consideratã exactã de
doar prin numele pe care-1 poartã (de vreme ce cãrturarii care trãiesc într-o societate ameninţatã
şi grecii se numesc pe sine „romani") cît mai ales de primejdia din afarã, de mari puteri politice
prin ataşamentul faţã de o serie de valori. Arã- care sînt interesate, în primul rînd, de exploa-
tând cã o guvernare favorizeazã dezvoltarea tarea celor supuşi. Apãrarea valorilor civilizaţiei
normalã a unui popor, atunci cînd stabileşte tradiţionale înseamnã, pentru Stolnic, dar şi
legi ce fundamenteazã ordinea (împãraţii „buni pentru ceilalţi umanişti români, conservarea moş-
şi drepţi au legi puse şi nemişcate le ţin, ca sã tenirii romane şi a celei bizantine, apreciatã drept
poatã sta politia şi soţiirea omeneascã"), Stol- o continuare perfectã a celei dintîi. Rezistenţa
nicul pune în luminã vocaţia culturalã a româ- se întemeiazã pe conceptul de „patrie", pãmîntul
nilor pornind de la mãrturiile oferite de conti- moştenit de la strãmoşi (de unde şi menţinerea
nuitatea istoricã: „iarã ceştea români, ori cum termenului de „moşie"), dar un pãmînt civilizat
şi cum pentru atîtea cãlcãri, zdrobiri şi nespuse de acţiunea omului care a ridicat monumente,
rele ce i-au trecut şi i-au cãlcat, tot iatã pînã a întemeiat tipografii şi şcoli, a instaurat ordinea
astãzi, cum s-au zis, cã tot încã de nu sã aflã si pacea, îndatorirea cãrturarilor — „sã scrie ale
atîta fericiţi şi slobozi de tot, iar încã şi domnie, patriei lor şi sã istoriseascã întîmplãrile moşiei
stãpîniri şi limba aceia a romanilor, tot stã şi lor" - este încununatã atunci cînd ei pun în
sã ţine". Capacitatea de a organiza o societate, luminã ataşamentul faţã de un sistem de valori.
de a administra teritorii şi de a exprima idei şi Chiar dacã va purta hlamidã imperialã sau nume
teorii prin intermediul unei limbi de înaltã cul- aristocratic, cel care nu are obiceiuri, ştiinţã de
turã sînt dovezi întîlnite la toţi cei care trãiau carte, bãrbãţie, dreptate, grija celor în restrişte,
în provincii despãrţite de frontiere feudale: mun- se va numi „barbar", afirmã Stolnicul, în con-
teni, ardeleni, moldoveni. sens cu Daniil Panonianul şi cu Dimitrie Cante-
Voca ţia culturalã se îmbinã cu atestarea unitãţii mir, care dã civilizaţiei o definiţie asemãnãtoare.
culturale a tuturor românilor, în opera acestui Iar civilizaţia supravieţuieşte formaţiei statale
umanist care foloseşte douã concepte majore, supuse legii creşterii şi descreşterii ce decurge din
înnoitoare, în opera lui: politia şi patria. Primul viziunea ciclicã asupra istoriei a umaniştilor de
concept apare cu o frecvenţã semnificativã la
68 69
tatea colectiv ã. Dar acest model poate intra în
pretutindeni; numele bun perpetueaz ã un model conflict cu cel propus de dominanţi (uneori cu
de viaţã şi astfel realizãrile unei societãţi nu însuşiri plasate sub nivelul mediu de inteligenţã
pier odatã eu decãderea ei. Acest elogiu al civili- al unei societãţi). Exemplar, în acest sens, este
zaţiei, care înseamnã, în primul rînd, înţelepciune, cazul portretului în picturã, deoarece, atunci cînd
ne introduce în densitatea intelectualã a gîndirii se încarcã de sensibilitate şi nu este simplã foto-
acestui distins umanist român, ca şi a celor care grafie, el dã expresie atît „vocaţiei" artistului,
şi-au dat seama cã trãiesc într-o lume în care cît şi problematicii majore a momentului. Vocaţia,
acţionau forţe contradictorii, în care aparenţele ne spune Ortega y Gasset referindu-se la Velaz-
puteau fi mai puternice decît realitãţile, dar fãrã quez, este sîmburele strãdaniei artistului de a
sã se îndoiascã de o serie de adevãruri şi de siste- realiza „în lumea pe care o gãseşte cînd se naşte
mul de valori moştenit. Sub acest aspect, litera- personajul imaginar ce constituie adevãratul sãu
tura istoricã, în plinã înflorire, transmite un eu" 36 ; problematica majorã apare în tensiunea
coerent şi impresionant sistem de valori care dintre real şi ideal. In cazul picturii din Renaş-
acceptã şi reuşeşte sã domine tot ceea ce aparţine tere, tensiunea aceasta se transformã în patosul
întlmplãrii şi conjuncturii. De aceea scrierile isto- de a realiza pe de-a-ntregul vitalitatea potenţialã
rice ale umaniştilor transmit convingeri care se mai înainte de sosirea morţii, care pîndeşte pe
menţin nealterate în mijlocul instabilitãţii şi al fiecare individ în parte 37 . Or, atitudinea aceasta
amãgirilor. Dar urmãrind nestatornicia si chipul devine mai limpede dacã vom face apel la consta-
înşelãtor al lumii, umaniştii consemneazã partea tarea lui Philippe Aries cã în timp ce pentru omul
de spectacol din viaţa umanã, uneori comedie, medieval existenţa umanã însemna viaţã cu sus-
alteori tragedie; pagina de reconstituire istoricã
se încarcã de valenţe literare şi îndeamnã pe autor pendarea sentinţei de moarte, de unde o intensã
sã scrie opere de purã literaturã. Este ceea ce ne trãire, pentru omul Renaşterii dispariţia a devenit
mãrturiseşte Miron Costin în preambulul la poe- problemã individualã, nu o coordonatã a speciei,
mul Viaţa lumii sau Dimitrie Gantemir în intro- ci un mod de a-ţi organiza timpul pentru a te
ducerea la romanul lui cu cheie, Istoria ieroglificã. realiza tu însuţi (la mort de soi) 38 . Portretul
Sesizînd multiplele faţete ale existenţei, umaniştii Renaşterii este o luptã cu uitarea, cu disoluţia
acordã un loc de seamã sensibilitãţii, o sensibili- individualã şi de aceea a dat moştenirii antice
tate pe care, au trezit-o şi au dezvoltat-o formaţia un sens care încadra portretul într-o mai elabo -
lor în şcoli superioare si lecturile de opere con - ratã artã a memoriei. Parapetul de la baza por -
temporane. tretelor pictate de .Tan van Eyck, Tiţian, Bellini
Cel de al doilea aspect care tr ãdeazã apariţia si alţii sugereazã existenţa unei bariere între
unei noi sensibilitãţi este transformarea ce inter- cel intrat în eternitate şi privitor, pentru cã
vine în modelul de umanitate. In general, modelul întreaga compoziţie reprezenta, ne spune Alberti,
de umanitate este un test excelent pentru cunoaş - „il viso di chi gia sia morto, per la, pittura
terea ideilor şi aspiraţiilor majore ale unei socie - vive lunga vita'' 1 . Mona Lisa duce la perfecţiune
tãţi, la un moment dat. Pe de o parte, pentru cã, rezolvarea tensiunii dintre artã şi naturã, ideal
pornind de la „realitatea" conjuncturii, oamenii şi real, frumuseţea tinereţii şi dintele distructiv
de culturã elaboreazã un chip de om ideal care al timpului, deoarece chipul fascinant este
aratã cum ar trebui sã fie omul pentru a nu fi proiectat pe un peisaj în care dominã apa,
„fluier sub al soartei deget", cum spunea Hamlet; despre care Leonardo scria cã poate nãrui si
pe de altã parte, pentru cã o datã pus în circulaţie, prãbuşi stîncile, adãugind marginal semnificaţia
acest chip ideal începe sã influenţeze mentali-
71
70
ei simbolicã: „cu timpul totul se schimbã" („col în 1366, a fost înlocuitã de o statuie în piatrã, cu
tempo ogni cosa va variando" ). Însuşi chipul ce dã proporţii de uriaş, în 1404. Un tablou anonim
expresie celor mai nobile forţe ale vieţii este din 1620 înfãţişeazã piaţa centralã a acestui impor-
supus vremii, „zbîrciturilor ce veştejesc" la tant oraş din liga hanseaticã: cu veşminte colo-
bãtrîneţe39. rate, aflat sub un baldachin, Roland poartã pe
Concentrînd în sine problematica omului, ten- scut o inscripţie care-1 prezintã drept apãrãtor
siunea dintre real şi ideal, portretul ne face, al dreptãţii şi al libertãţilor din cetate. Cînd
totodatã, sã înţelegem cã la un moment dat, oraşul Berlin şi-a pierdut, în 1448, autonomia,
într-un anume mediu cultural, nu se aflã un singur statuia lui Roland care se afla acolo a fost arun-
model de umanitate, sau, mai bine spus, în mode- catã în rîul Spree. în secolul trecut, reîntoar-
lul de umanitate care dominã la un moment dat cerea spre Evul Mediu, favorizatã de romantism,
nu se aflã elemente lipsite de conflict; deoarece, a readus în actualitate literatura şi arta medie-
în orice societate, pe lîngã modelul propus de valã care au devenit, în cazul aristocraţiei bri-
dominanţii care doresc sã formeze într-un anume tanice, factor de emulaţie şi model de comportare.
fel mentalitatea societãţii pe care o guverneazã, Cu atît mai mult, cu cît erau sugerate o continui-
convieţuiesc variante ce vor avea sau nu succe- tate şi o stabilitate socialã, într-un moment de
siune. Pentru cã, dacã nu ar fi aşa, societãţile ar profunde revizuiri. Evocînd ascendenţa sa, aceastã
fi mereu uniforme şi nu ar avea şansa de a se mai lume îşi reafirma rolul, dînd un exemplu de
îndrepta, lipsind imaginile care pot dizolva prostia maniere elegante, de curaj, de fast. Acel Spirit of
şi ticãloşia prin reamintirea unor tãmãduitoare Chivalry a prins viaţã in tabloul lui Maclise în
exemple din trecut sau prin prefigurarea unor noi noua clãdire a Parlamentului din Londra, în 1846
trãsãturi, mai generoase. —1847, reflectînd o aspiraţie, mai curînd decît
In general, cultura medievalã şi modernã euro- un episod de viaţã 40 .
peanã este pilotatã de cele douã mari modele, în secolul al XVII-lea, modelele primordiale
cu adînci rãdãcini în trecut, amintind de conducã- de umanitate nu mai au trãsãturile sub care s-au
torul care îndrumã poporul şi de cel care îl poartã înfãţişat în secolele anterioare; mai ales cã viaţa
în veşnicie, cavalerul şi înţeleptul. Pe cavaler de curte a îmbinat tot timpul calitãţile unui model
îl întîlnim nu numai la cumpãna mileniilor, cînd cu ale celuilalt, pentru a propune idealuri cores-
valorile medievale sînt dominante, ci şi în secolul punzãtoare altor condiţii de existenţã. Condiţii
trecut. Este adevãrat, cu alte trãsãturi şi altã marcate de tensiuni care, uneori, capãtã o expresie
menire, în faţa reşedinţei sale din Dankwarderode, barocã. Barocul „temperat" britanic se explicã
Heinrich der Lowe, viteazul şi marele ctitor de la dacã-1 vom privi pe gentlernan-ul despre care vor-
Braunschweig, dar şi de la Lubeck şi din alte besc autorii de cãrţi de comportare. Gentleman-ul
centre germane pe care le-a civilizat, şi-a postat nu mai este lipsit de contradicţii, acum cînd autorii
pe soclu, în 1166, un leu în bronz — rarã piesã de tratate sînt alarmaţi de ascensiunea socialã
pentru acel moment — însemn emblematic şi obţinutã exclusiv prin acumularea de averi; de
expresie a dîrzeniei, curajului şi maiestãţii acestui aceea, ei alãturã douã calitãţi majore, pe care
ilustru adversar al lui Frederic Barbarosa. Simpli- le-am întîlnit şi în textul lui Georges Duby, unde
tatea statuii exprimã o certitudine şi o aspiraţie era analizat un alt moment de tensiune: arms and
adîncã. Cîteva secole mai tîrziu, în faţa casei learning41. Fundalul pe care se mişcã acest gen-
sfatului din Bremen, cu filosofi şi sibile pe faţadã, tleman care trebuia sã îmbine învãţãtura cu armele
îl întîlnim pe eroul din poemul Clntecul lui Roland; este construit de Christopher Wren, parcã mai
o statuie de lemn, care, arsã de adversarii cetãţii apropiat de clasicism decît de baroc. Nici l'honnete
72 73
homme, care predominã în Franţa, nu este inte-
gral baroc. tura germanã „oglinzile principilor" au fost citite
Tipic pentru baroc este considerat acel hombre. pînã tîrziu în secolul al XVIII-lea, ceea ce denotã
secreto al lui Gracian, el însuşi scriitor reprezen- cã mulţi cãrturari au crezut acolo, ca şi în cultura
tativ al artei baroce prin larga utilizare a proce- românã, cã este mai util sã încerci sã desãvîrsesti
deului de multiplicare a metaforei, agudeza 42. persoana guvernantului vorbindu-i despre virtus,
Omul exemplar propus de scriitorul spaniol este, decît sã reformezi tot timpul organele puterii,
dupã remarca lui Baldensperger, mult deosebit discutând despre potestas 4?.
de exemplarul italian — l'uomo singolare, expan- Dar umaniştii români sînt atenţi la ceea ce le
siv şi fermecãtor: la fel de categoric în privinţa comunicã realitatea dramaticã, cu schimbãri
onoarei, el ţine la înţelepciunea acumulatã de-a neprevãzute de situaţii care aduc cu sine uimi-
lungul secolelor, dar tinde spre „maniere sublime", toare travestiuri umane. Sfîrşitul secolului al
spre exteriorizarea unei bogãţii de viaţã interioarã XVII-lea, cu confruntãrile celor trei mari imperii
care sã impunã personajul, fãrã sã-i dezvãluie în Sud-Estul european - - otoman, rus şi habs-
f'rãmîntarea dinlãuntru. Dar spre 1660 vechiul burgic — este marcat de contimie schimbãri ale
curtezan italian începe sã se confunde cu omul conjuncturii politice, în asemenea împrejurãri,
galant, în timp ce recentul erou spaniol nu se mai caracterele sînt puse la mari încercãri; mai ales
deosebeşte de omul pios; şi unul şi celãlalt vor fi acolo unde despotismul înfloreşte, la curtea sulta-
înlãturaţi, din pricina frivolitãţii sau a duritãţii nului. In subsolul textului Istoriei imperiului
lor, de cãtre l'honnete homme43. Omul secret al lui otoman, Dimitrie Canlemir noteazã observaţii
Gracian a fost, de fapt, intens propagat de iezuiţi, fãcute zilnic si galeria de porlrete ale vizirilor,
dupã cum ne aratã destinul operei sale Oraculo dragomanilor, ambasadorilor prinde viaţã, per-
Manual în Polonia şi în Ungaria, unde a cunoscut sonajele participînd la o veritabilã commedia deW
un punct maxim de difuzare la mijlocul secolului arte; artificialul se îmbinã cu autenticul, iar
al XVIII-lea, prin ediţii latine; una dintre ele sublimul cu grotescul. Dupã ce descrie cum vin
a apãrut la Cluj în 1752. Dar Gracian nu-şi dez- Becri Mustafa 1-a învãţat pe sultan sã bea vin,
vãluie toate laturile în aceastã receptare care-i autorul conchide cã dupã moarlea lui sultanul
acordã mai mult funcţia de manual de ştiinţe spunea cã nu a mai avut zi de bunã dispoziţie,
politice44. Spre sfirşitul secolului, Critil şi Andro- ceea ce aratã cã se poate cîştiga mai multã cinste
nius apar la Iaşi, în limba românã, dar tot în pe calea viciului, decît pe cea a virtuţii. Oamenii
cadrul dezbaterii deschise în jurul naturii şi ţelu- nu mai sînt uni-dimensionali, ca în culturile orale,
rilor puterii politice 4S . Cert este cã literatura unde personajele sînt „plate", cu o singurã trãsã-
de genul „oglinzile principilor" se bucurã, în turã dominantã, ci devin „rotunde", pline de
continuare, de prestigiu în cultura românã şi din complexilate, marcate de contradicţiile pe care
aceste scrieri cititorii şi ascultãtorii desprind multe scrisul le poale surprinde şi, mai mult, le între-
elemente pentru a-şi forma ideea de om şi ima- ţine (dupã cum aratã W. Ong în textul tradus şi
ginea omului exemplar. Aceasta nu înseamnã cã inclus în aceastã carte). Aii Ciorlulu Paşa este o
societatea românã a rãmas în urmã, cum pero- figurã de erou legendar într-o lume de contraste
reazã sceptic spiritul pozitivist; sfaturile lui si de neprevãzutul provocat de jocul sorţii;
Agapei continuã sã se difuzeze în Spania lui pentru cã nu iubeşle rãzboiul esle decapitai, la
Gracian, aşa cum peste tot se perpelueazã cule- puţin timp dupã avansare. In schimb, Kopru-
gerile de maxime şi sentinţe 46, proprii unei forme leizade Numan Paşa apare ca un personaj de
culturale care practicã lectura intensivã. In cul- comedie, toate judecãţile lui fiind formulate sub
imperiul obsesiei cã are permanent o muscã pe
75
nas. Dalbaban Paşa, om integru, care şi-a tras lui Ştefan Tomşa, creionat în linii scurte şi dure,
numele de la obiceiul sãu de a merge desculţ şi ca un „vãrsãtor de sînge", aşa cum nobilã apare
în travesti prin Istanbul pentru a cunoaşte direct acţiunea tînãrului Stroici care, crezînd cã este dus
situaţia din capitalã, este o victimã uşoarã pentru la locul de execuţie, „s-au apucat de sabia unui
intrigile de la curte, unde, ne spune Cantemir, dãrãban, sã moarã cu rãscumpãrare, cã era om
este un obicei de toţi respectat sã lichidezi pe cei din hirea lui inimos".
care te-ar putea ajunge din urmã şi ţi-ar lua locul. Sînt, însã, cîteva portrete în care autorul înmã-
Ambasadorul Ferriol se înfãţişeazã admirabil în nuncheazã o sumã de calitãţi, cu scopul evident
demnitatea lui, dar aceasta nu se opreşte la limita de a da un exemplu: Miron Costin prezintã un
firescului; cînd i se comunicã din partea vizirului personaj important, enumera apoi cîteva calitãţi
cã trebuie sã opreascã jocul de artificii, declanşat de toţi recunoscute ca majore şi terminã cu o
pentru a marca o festivitate francezã, el rãs- laudã la adresa acelui om de mare ţinutã moralã
punde cã dacã va încerca cineva sã-i stingã arti- şi intelectualã, în asemenea cazuri nu mai avem
ficiile, el se va arunca în aer cu toatã ambasada. de-a face cu simple portrete, ci cu imagini de
Curtea sultanului este scufundatã în tãcere; în oameni exemplari, cu figuri date ca pildã citito-
prezenţa sultanului trebuie sã te mişti repede, rului. Scriitorul pare sã-i spunã cititorului: iatã
pentru cã mersul încet este semn de majestate, oamenii care fac o obşte sã fie fericitã, iatã cei de
aşa cum nu trebuie sã ridici glasul în încãperile care depinde bunãstarea şi dreptatea în societate,
palatului pãzite de surdo-muţii care vorbesc prin iatã cei pe care se cuvine sã-i urmãm şi noi.
semne, limbaj pe care trebuie sã-1 cunoascã şi Acesta este cazul pasajului amplu dedicat lui
sultanul pentru a putea comunica cu ei. De la Gaşpar Vodã care a angajat ţara pe un drum care
aceste însemnãri nu mai este decît un pas pînã a (dus-o la mari suferinţe: comentariile din „capul
la Istoria ieroglificã în care imperiul otoman apare al optul" nu sînt simple reflexii rostite de un
ca împãrãţie a peştilor scufundatã în tãcere, în bãtrîn „cronicar" sfãtos. Arãtînd cum a ajuns
care se pot întîmpla cele mai teribile lucruri fãrã acest personaj sã se urce pe tronul Moldovei,
ca cei care se plimbã pe luciul mãrii sã afle vreo- subliniind caracterul de aventurier al acestui
datã. „parvenit", istoricul ajunge sã formuleze cîteva
Tot astfel, Miron Costin are o deosebitã capa- principii de politicã de mare pertinenţã: „de laudã
citate de a înfãţişa trãsãturile definitorii ale per- este hie la care domn sã hie spre partea creşti-
sonajelor evocate în Letopiseţul Ţãrii Moldovei. neascã, cã aceastã ţarã cãci trãieşte aşa în statul
Urmãrind modul în care oamenii declanşeazã ac- sãu pînã acum, pentru ţãri creştine stãpînã astãzi
ţiuni cu repercusiuni neaşteptate sau neprevã- în rîndurile sale, însã cu înţelepciune, nu fãrã
zute ori izbutesc sã modifice cursul evenimentelor, socotealã şi fãrã temei, în loc de folosul ţãrii sã-i
scriitorul aduce în prim plan personalitatea umanã, aducã perire". Principiul este, aşadar, cã ceea ce
atît cu trãsãturile ei pozitive, cît şi cu cele nega- trebuie sã treacã pe primul loc, atunci cînd se ia
tive ; oamenii care ajung sã conducã Moldova sau o hotãrîre de mare importanţã pentru întreaga
sã pãtrundã, într-un fel sau altul, pe scena istoriei ţarã, este „folosul ţãrii". Acelaşi principiu îl
sînt înfãţişaţi în funcţie de deciziile pe care le iau regãsim la Anonimul Brâncovenesc, care con-
şi de acţiunile pe care le întreprind. Miron Costin damnã acţiunea pripitã a boierului Bãlãceanu
nu analizeazã în profunzime caracterele, dar esen- care a chemat trupele habsburgice în ajutor şi a
provocat invazia ţãrii: „cel ce gîndeşte sã-şi
ţialul pe care ni-1 prezintã este capabil sã ne rãscumpere patria lui din robia tirãneascã întîi
restituie o personalitate. De neuitat este portretul trebuie sã caute folosul cel de obşte; cum zic cei
76
77
învãţaţi; de aici sã caute ale rãzboiului şi ale ţarã prinsã în jocul de interese ale unor state
biruinţii şi atunci este fapta cea desãvîrşit încoro- puternice îndrumarea solilor si redactarea cores-
natã, laus in fine cadit, cum zice oarecare politic pondenţei diplomatice trecea pe prim plan; ne
latin sau cum zice altul finis coronat opus, adecã reamintim cã si Neagoe Basarab dãduse o impor-
sfîrşitul cununã lucrul". „Folosul cel de obşte" tanţã deosebitã instruirii solilor în învãţãturi.
ne conduce spre tratatele umaniste italiene, care Sînt şi alte modele de umanitate în care virtuţile
au propus o armonizare a politicii statului cu sfetnicului se îmbinã cu ale cãpitanului de oşti:
interesele fiecãrui membru al colectivitãţii în este polcovnicul polonez Kondracky, despre care
parte. Atunci cînd vorbeşte despre „folosul cel scrie Costin cã „mãcar c-au fost om strãin, cade-se
de obşte", Miron Costin face apel la un concept sã nu se tacã hãrnicia lui şi firea deplinã ce avea...
de bazã al umanismului civic. Iar acest apel este Tãcut, îţi pãrea cã nu ştie nimica, iar unde trebuia
cu atît mai insistent, cu cit contextul politic sã sfãtuiascã, izvor si toate cu mare inimã şi pe
internaţional recomandã tot timpul prudenţã şi cale: treaz, neînspãimîntat la rãzboaie, cap oşte-
atentã discriminare, într-o societate mereu ame- nilor deplin". Portretul omului exemplar atinge
ninţatã de agresiunea externã, omul desãvîrşit, perfecţiunea atunci cînd cronicarul moldovean îl
ne spune Costin, nu este numai cel care a citit caracterizeazã pe domnul Matei Basarab: „om
şi a vãzut multe, ci şi acela care ştie sã mînuiascã fericit peste toate domniile acelei ţãri, nemîndru,
sabia. „Cavalerul de frontierã", cel care apare, de blînd, drept om de ţarã, harnic la rãzboaie, aşa
pildã, in poemul bizantin Dighenis Akritas şi care neînfrînt si nespãimîntat cît poţi sã-1 asemeni cu
a inspirat pictura din unele regiuni ale Transil- mari oşteni ai lumii". Principele desãvîrsit trebuie
vaniei, nu s-a şters din mintea oamenilor care sã nu fie mîndru, sã aibã blîndeţe, adicã sã nu ia
mai erau încã atacaţi de hoarde de pradã. decizii sub impulsul mîniei, sã-şi apere ţara şi sã
Dacã Mihai Viteazul este lãudat pentru însuşirile ştie sã biruie în rãzboi.
lui de mare comandant, fiind „vestit de rãzboaie Portretul de om exemplar este înfãţişat prin-
în toate aceste pãrţi" de lume, alţi oameni exem- cipelui şi celor din preajma lui. In aceastã pri-
plari se impun atenţiei cititorului prin capaci- vinţã, Miron Costin procedeazã ca în scrierile
tatea lor de a rezolva situaţii extrem de dificile, umaniste de pretutindeni care s-au concentrat
precum Ştefan pîrcãlabul de Soroca, „om de mirat asupra centrului puterii pentru a asigura bunul
la întregia lui de sfaturi şi de înţelepciune, cît mers al întregii comunitãţi, în galeria de por-
pre acele vremi de-abia de era pãmîntean de trete pe care o zugrãveşte în Letopiseţul sãu, el
potriva lui, cu carile şi Vasilie vodã singur, deo- prezintã oameni de acţiune şi oameni de sfat, fãrã
sebi de boieri, fãcea sfaturi şi cu multe ceasuri sã încline balanţa în favoarea unui grup sau
voroavã, aşa era de deplin de hire. Iarã la statul altul. Din portretul lui Matei Basarab, mare
trupului era gîrbov, ghiebos şi la cap cucuiat, cît cãpitan şi vrednic principe, înţelegem cã fostul
puteai zice cã este adevãrat Essop la chip". hatman şi sfetnic aprecia în egalã mãsurã cali-
Aşadar, nu aspectul fizic, ci ştiinţa şi discrimi- tãţile cavalerului şi ale înţeleptului. Exclamaţia:
narea îl fac pe un om sã devinã pildã demnã de „O! Moldova, de ar fi domnii tãi care stãpînesc
urmat. Sfatul se îmbinã cu decizia în cazul prin- în. tine toţi înţelepţi!" porneşte dintr-o adîncã
cipelui Gheorghe Ştefan: „om deplin, cap întreg, convingere a celui care în „vremi cumplite" cãuta
hire adîncã, cît poţi zice cã nasc şi în Moldova un punct stabil care sã fie reper pentru toatã
oameni. La învãţãturi solilor, cãrţilor la rãspun- lumea şi însuşire strict necesarã celor care rãs-
suri, am auzit pre mulţi mãrturisind sã fi fost pund de soarta colectivitãţii. De aceea, cãrtu-
covîrşind pre Vasilie vodã". Evident cã pentru o rarul revenea la calitatea supremã a înţelep-
78 79
tului, capabilã sã separe cele bune de cele rele dînd faţade de teatru unor construcţii romanice
în vremuri tulburi; pentru cã din tradiţie ştia sau gotice. Acolo unde principiile tradiţionale nu
Miron Costin cã cel mai bun lucru, mai presus de au fost puse în discuţie şi unde tradiţia comunã a
priveghere, de tenacitate, de înfrînare, pe care-1 dominat, pictura, sculptura în lemn, scrierile şi
poate dobindi cineva, este „dreapta socotealã", într-o oarecare mãsurã arhitectura au asimilat
adicã discriminarea care nu-1 lasã sã se amãgeascã elemente baroce, fãrã sã devinã baroce în ansam-
şi sã se înşele singur, luîndu-se dupã nãluci. blu, decoraţia a trecut peste tot pe primul plan,
Portretele lui Cantemir şi oamenii exemplari ai în mai micã sau mai mare mãsurã, ceea ce ne
lui Miron Costin ne vorbesc despre o tradiţie face sã observãm ruperea echilibrului dintre
care a continuat sã fie vie, dar şi despre un con- exterior şi interior sau reconsiderarea acestui
tact mai mare cu conjunctura, fapt care a încu- raport.
rajat avansul valorilor sentimentale Intr-o lume Tot în mai mare sau mai micã mãsurã putem
invadatã de noi cunoştinţe şi de noi stãri ale vedea cum iluzia şi-a asumat un loc mai impor-
sensibilitãţii. Procesul este încurajat de locul pe tant în imaginar, decît în epoca anterioarã; în
care şi-1 asumã autorul care se distanţeazã de cultura românã, literatura de delectare a cunos-
„cultura comunã", din dorinţa de a-i da o nouã cut o certã dezvoltare datoritã faptului cã autorii
orientare şi de a-i îmbogãţi conţinutul. Bineîn- au dorit deliberat sã scrie opere de acest gen si
ţeles, scrisul nu s-a detaşat net de oralitate şi nu tocmai în aceastã literaturã surprindem o mai
s-a produs o scindare în „cultura comunã"; dar mare densitate de elemente baroce. Elemente care
ea a început sã fie pusã în mişcare. In asemenea au dat noi valenţe retoricii — dupã cum ne indicã
condiţii, elemente baroce s-au inserat în scris, aşa pãtrunderea unei opere ca Gli Scherzi Geniali ale
cum au pãtruns în picturã si broderii. „Barochi- iui Francesco Loredano la greci şi români — şi
zarea" arhitecturii şi picturii româneşti confirmã care au beneficiat de progresele înregistrate de
faptul cã barocul nu a negat nicãieri tradiţia48; scris şi în parte chiar de tipar, în cadrul cãruia
însãşi aceastã barochizare a apãrut mai puţin gravura s-a barochizat. Ca şi în alte culturi, baro-
ca rezultat al pãtrunderii unor elemente complet cul nu apare ca o perioadã clar delimitatã şi cu
noi în culturã şi mai mult ca urmare a noii funcţii trãsãturi nete în culturile sud-est europene; este,
pe care au dobîndit-o teme vechi, ca fortuna mai curînd, o epocã de trecere de la cultura medie-
labilis, acum aproape „la modã", ca expresia cea valã la cea modernã, dupã cum constatã Dimitri
mai potrivitã a instabilitãţii în care trãiau oame- S. Lihaciov ocupîndu-se de imaginea omului în
nii, sau roata destinului 49. literatura rusã veche, unde a predominat inte-
Comparînd limbajul figurativ sud-est european resul pentru detaliu şi pentru trãsãturile variate
cu cel din centrul Europei, constatãm cã barocul s- dezvãluite de „colecţia de tipuri" 50. Am putea
a instalat autoritar acolo unde conjunctura şi vorbi, urmãrind fenomenele din culturile sud-est
evenimentul au dobîndit prioritate faţã de per- europene, despre un baroc al vrejurilor şi al lale-
manenţe şi acolo unde a dominat tradiţia savantã lelor care a înflorit, la români, în cadrul umanis-
detaşatã de cultura comunã. In culturile atente mului civic, la greci şi la slavii de sud, în cadrul
la imediat, la civilizaţia corpului şi dinamizate- umanismului religios, iar la otomani, dupã ce
de grupuri constituite de cãrturari au apãrut autoritatea necontestatã a ulemalelor, a pãzi-
construcţii cu o decoraţie pronunţatã, teatralã, torilor preceptelor coran ice, a început sã fie
vãdind fascinaţia „lumii din afarã"; convinşi cã discutatã.
„fac mai bine" decît predecesorii lor, arhitecţii au Barocul este un caz, şi încã un caz expresiv
barochizat vechile edificii din Bavaria şi Austria, pentru cã ne permite sa urmãrim „închipuirea"
80
81
National-des Societes Savantes, tome I, Paris, 1978, p. 67 —
la lucru, sã o vedem cum fabricã imagini, cum 83; dar aceeaşi ţarã, Italia, putea sã se înfãţişeze sub
acestea alcãtuiesc miezul operei de artã, purtînd douã chipuri, datoritã unei atitudini ideologice care
determina contururile imaginilor; o Italie a progresului
semnificaţii şi sentimente de la o generaţie la spiritului luminat şi una a „obscurantismului" -- Roma,
alta sau imagini care se instaleazã în minţile reflectind opţiunile unui iacobin — vezi Michel Vovelle, Les
oamenilor şi uşureazã sau îngreuiazã cunoaşte- deux Italies dans l'imaginaire francais de la fin du
XVIII e siecle, Theodore Desorgues (1763-1808). „Melan-
rea reciprocã. Romantismul e, poate, un caz şi ges de l'Ecole Francaise de Rome — Temps Modernes",
mai captivant pentru cã el schimbã „nãlucirea" în 96, 1984, 2, p. 1079-1103.
„fantezie creatoare" ce cautã sã înţeleagã mai 9. Hans-Jurgen Lusebrink, A l'oppose de la France,
deplin lumea cu ajutorul imaginilor 51 . Dar fie terre oceanique, l'Allemagne continentale, „Franzosisch
Heute", 1984, p. 407 — 416; H. J. Lusebrink und Janos
cã ne oprim la o epocã sau alta, la un stil sau altul, Riesz, Feindbild und Faszination, Beitrage zum Kolo-
istoria mentalitãţilor interiorizeazã trecutul ome- quium an der Universitat Bayreuth, 19—21 Mai 1983,
nirii aducîndu-ne sub priviri, cu ajutorul imago- Frankfurt/M. Diesterweg, 1984.
logiei, mecanisme care se declanşeazã în fiinţa 10. Daniel-Henri Pageaux, De l'imagerie culturelle au
mythe politique: Asterix le Gaulois, în: Nos Ancetres les
umanã şi care se prelungesc în opera de artã şi in Gaulois, p. 437 — 444, extras.
activitatea cotidianã, care, datoritã perceperii 11. KÎaus Heitmann, Das Rumanenbild im deutschen
acestor reprezentãri, se umanizeazã. Sprachraum, 1775-1918, Bohlau Verlag, 1985. Compa
rativ se poate, eventual, vedea studiul nostru despre
imaginea „neamţului" în secolul al XVII-lea din volumul
NOTE nostru Cãlãtorii, imagini, constante, Editura Eminescu,
1985.
1. Mai pe larg în cartea noastrã Modele, imagini, 12. Vezi studiul nostru Imagini mentale şi structuri
privelişti, Editura Dacia, 1979, p. 140 — 146. literare: mutaţia din secolul XIX din cartea Modele,
2. Evelyne Patlagean, L'histoire de l'imaginaire în: imagini, privelişti, loc. cit.
La Nouvelle Histoire, Paris, Editions Retz, 1978, p. 249— 13. E. II. Gombrich, The Story of Art, Londra,
269; pasaj comentat în cartea noastrã Literatura com- Phaidon,
paratã şi istoria mentalitãţilor, p. 167 — 169. l972, p. 341.
3. Mai pe larg în cartea noastrã citatã la nota prece- 14. Ibidem, p. 332. Despre explorarea naturii umane
dentã, capitolul Imaginarul şi Imaginaţia. de cãtre Rembrandt şi Shakespeare, unele elemente în
4. James Engell, The Creative Imagination, Enlight- cartea noastrã Eseu in istoria modelelor umane. Imaginea
enment to Romanticism, Harvard University Press, 1981, omului în literaturã şi picturã. Editura ştiinţificã, 1972.
p. 14 — 15; vezi şi Roland Mortier, L'originalite. Une 15. Barocul care a înflorit dupã înfrîngerea armatei
nouvelle categorie esthetique au siecle des Lumieres, Droz, otomane sub zidurile Vienei a dobîndit trãsãturi proprii
1982 şi şedinţa publicã din 10 dec., 1983, cu discursurile dupã ce se aflase sub influenţa orientãrilor italiene.
lui R. Mortier, G. Thines, F. Nourissier, L'Originalite, în acest Hochbarock, singurul stil care poale fi desemnat
Academie Royale de Langue et Litterature Francaise, drept austriac, unitatea a fost cãutatã în diversitate
Bulletin, Bruxelles, tome LXI, no. 3 — 4, p. 256—277. —concordia discordantium —, împãcarea contrariilor fiind
5. Donat de Chapeaurouge, Das Auge ist ein Herr, esenţa acestui baroc, precum şi obiectivul politicii impe
das Ohr ein Knecht. Der Weg von der mittelalterlichen zur riale, afirmã Heinrich Benedikt, Zum osterreichischen
abstrakten Malerei, Wiesbaden, Franz Steiner, 1983. Barock în Etudes europeennes. Melanges offerts a Victor
6. Louis Trenard, Les representations collectives des L. Tapie. Publications de la Sorbonne. 1973, p. 42 — 52.
peuples, „Bulletin de la Section d'Histoire Moderne et În Polonia „sarmatismul" elaborat în mediile aristo
Contemporane", IV, 1962, p. 9—23. cratice s-a îmbinat cu direcţiile Contrareformei; dar aici
7. Vezi P. J. Marshall and Glyndnor Williams, The idealul cavaleresc, încã actual În faţa presiunii otomane
Great Map of Mankind, British Perceptions of the World din secolele al XVII-lea şi al XVIIl-lea, nu s-a estompat
in the Age of Enlightenment, Londra, J. M. Dent, 1982, şi a continuat sã dãinuie într-o mentalitate ce dispreţuia
p. 135-136. negoţul şi meseriile, exaltînd ocupaţiile agricole, înlocuia
modestia cu dorinţa de strãlucire, cumpãtarea cu luxul —
8. Louis Trenard, Images d'Italie dans la presse fran- cf. Maria Bogucka, Les villes et le developpement de la
caise d'Ancien Regime, „Ethnopsichologie", I, 1971, culture: l'exemple de la Pologne aux XVIe—XVIIIe
p. 73-123; de acelaşi, Mentalites et stereotypes. Voyageurs fran-
cais en Italie au XVIII siecle, în: Actes du 102 e Congres
e

82 83
siecles în: La Pologne au XVe Congres International des aspectele literare de vãzut Dan Horia Mazilu, Barocul
Sciences Historiques a Bucarest, Varşovia, 1980, p. 153 — în literatura românã din. secolul al XVII-lea, Bucureşti,
169. Editura Minerva, 1976 şi Ion Istrate, Barocul literar
16. Branko Vujovic, L'art serbe au XVIII e siecle et românesc, Editura Minerva, 1982.
son environnement inlellectuel, comunicare la colocviul 31. Despre cele trei „literaturi" mai pe larg în cartea
organizat de AIESEE, în 1975, în Moldova, cu tema noastrã noastrã Humanisme, baroque, lumieres —
Artele popoarelor sud-est europene din secolele al XVI-lea— main l'exemple rou-
al XVIII-lea şi ambianţa lor intelectualã. main, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã,
17. Etiemble, Essais de litterature (vraimcnt) generale, 1984, primul
Gallimard, 1975. capitol.
18. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Filaret al 32. Vezi Virgil Cândea, Raţiunea dominantã, Cluj-
Rîmnicului lua aceastã hotãrîre: „oricine se va numi Napoca, Editura Dacia, 1979.
zograv, sã nu fie slobod a zugrãvi icoane sau biserici 33. Detalii în cartea noastrã Romanian Humanists and
pînã nu se va arãta întîi la noi, ca sã-i vedem meşteşugul, European Culture, Editura Academiei, 1977.
de iaste procopsit şi aşa sã-i dãm voie", pentru cã unii 34. Despre cultura comunã, capitolele din cartea
fãceau „bazaconii care nu sînt primite de pravilã"; vezi noastrã Cãlãtorii, imagini, constante, Editura Emineseu,
N. Stoicescu şi L. Dumitrescu. Cum se zugrãveau bisericile 1985.
în sec. al XVIII-lea şi prima jumãtate a sec. al XlX-lea,
„Mitropolia Olteniei", 19, 1967, p. 418. Despre diversi 35. Lucien Febvre, Combats pour l'histoire, Paris,
ficarea literaturii şi artei în cultura bizantinã, vãzutã Armand Colin, 1965, p. 27 — 29.
din prisma atitudinii bizantinilor faţã de eros, vorbeşte 36. Jose Ortega y Gasset, Velazquez — Goya, Editura
Hans-Georg Beck în Byzantinisches Erotikon, Munchen, Meridiane, 1972, p. 53.
Beck, 1986. 37. David Rosand, The Portrait, the Courtier and
19. Vezi August Buck, Forschungen zur Romanischen Death, în: Castiglione, The Ideal and the Real in Renais-
Barockliteratur, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1980, sance Culture, Yale University Press, 1983, p. 115.
p. 43. 38. Philippe Aries, Essais sur l'histoire de la mort
20. E. Panofsky, Ideea, Editura Univers, 1975, p. 27; en Occident du Moyen Age a nos jours, Editions du Seuil,
A. Buck, op. cit., p. 58. 1975, p. 37-50.
21. Vezi Al. Ciorãnescu, Barocul sau descoperirea
dramei, Editura Dacia, 1980, p. 428. 39. David Rosand, op. cit., p. 112 — 113.
22. Rosario Assunto, Universul ca Spectacol, Bucureşti, 40. Mark Giurouard, The Return to Camelot, Chivalry
Editura Meridiane, 1983. and the English Gentleman, Yale University Press, 1981,
23. Tereza Sinigalia, L'esprit baroque dans l'architecture p. 121 — 123.
du XVII e siecle de la Valachie, „Baroque", Montauban, 41. Bruno Schultze, Zur Geschichte und Problematik
11, 1983, p. 90. des Gentlemanideals im 16. und 17. Jahrhundert, „Wolfen-
24. Rãzvan Theodorescu, Gouts et attitudes baroques butteler Renaissance Mitteilungen", V, 1981, 3, p. 142 —
chez Ies Roumains au XVII e siecle în idem, p. 80—85. 147. De vãzut şi portretul femeii ideale în secolul 17,
De vãzut întregul fascicol al prestigioasei reviste franceze. aşa cum îl comenteazã Jean de Bruyn, The Ideal Lady
25. În acest sens, mai ales Florin Constantiniu în and the Rise of Feminism in Seventeenth-Century England
articolul din „Revue des etudes sud-est europeennes", „Mosaic", 17, 1984, l, p. 19-28.
1979, 2, p. 327 — 334.
26. Comentarii în cartea lui Virgil Cândea, Stolnicul 42. Vezi Alexander A. Parker, "Concept,, and "Conceit,,,
Cantacuzino între contemporani, Bucureşti, Editura Ştiin- An Aspect of Comparative Literary History, „The Modern,
ţificã, 1971. Language Review", 77, 1982, 4.
27. Edgar Papu, Barocul ca tip de existenţã, Bucureşti, 43. F. Baldensperger, Etudes d'histoire litteraire, Paris,
Hachette, 1907, p. 24—26. Despre modelul baroc cîteva
Editura Minerva, 1977, vol. II, p. 257 — 272. date în cartea noastrã Eseu în istoria modelelor umane.
28. Ibidem, p. 280.
29. V. L. Tapie, Experiences historiques du Baroque, 44. Vezi Bela Kopeczi, De l'homme chretien a l'homme
„Baroque", 1963, p. 6-7. de cour — Gracian en Hongrie, „Acta Litteraria Academiae
Scientiarum Hungaricae", 22, 1980, p. 1 — 9; Karol
30. Este ceea ce am încercat sã sugerãm în studiul Gorski, La mentalite polonaise des XVI e —XVIII e siecles
nostru Valeurs intellectuelles et valeurs sentimentales dans în: Poland at the 14lh International Congress of Historieal
la culture roumainc au XVII e siecle, în: Etudes europeenes, Sciences, Varşovia, 1975, p. 83 — 97.
Melanges offerts â Victor L. Tapie, p. 371 — 378. Pentru 45. Despre traducerea românã a lui El Criticon date
84
în cartea noastrã Les livres de sagesse dans la culture rou-
maine, Bucureşti, AIESEE, 1971 şi în Coordonate ale
culturii române în secolul XVIII, 1968.

85
46. Vezi Antonio Bravo Garcia, Dos traducciones de
Agapeto impresas en el siglo X VI. „Revista de filologia
romanica", II, 1984, p. 225 — 232; regretãm cã autorul
nu a cunoscut cãrţile noastre citate la nota precedentã.
47. Rainer A. Muller, Die Deutschen Furstenspiegel
des 17. J. Regierungslehren und politische Padagogik,
„Historische Zeitschrift", 240, 1985, 3, p. 571-597.
48. Vezi Philippe Minguet, Deux, trois, cinq, cent
baroques în: Etudes europeennes, p. 41.
49. Exemple din cultura greacã în articolul lui Stephen
Davies, The Wheel of Fortune: the Picture and the Poem,
„Revue des etudes sud-est europeennes", 1978, l, p. 121 —
138.
50. Citez dupã ediţia germanã: Dmitri S. Lichatschow,
Der Mensch in der altrussischen Literatur, Dresda, VEB
Verlag der Kunst, 1973, p. 214—220.
51. O analizã filosoficã a imaginaţiei care pãtrunde
îa „interiorul" lucrurilor şi elaboreazã imagini capabile
sã facã universul mai plin de înţeles şi mai divers, aşa
cum aceastã capacitate a fost vãzutã de Hume, Kant,
Coleridge, Wordsworth, Sartre, Wittgenstein, la Mary
Warnock, Imagination, Faber, 1976. Autoarea considerã
cã teoria romanticã poate fi utilizatã în educaţia oamenilor
de azi.
HUGO DYSERINCK
Imagologia comparatã

Comparatistica este, în primul rînd, o ştiinţã a lite-


raturii şi a literarului, deoarece se întemeiazã
pe materialul literar, înţelegînd, de regulã, prin
literaturã ceea ce şi alte discipline filologice au
considerat dintotdeauna. Ca urmare, însã, a sco-
purilor pe care şi le-a propus, ea trebuie sã devinã
mai cuprinzãtoare (în direcţia istoriei ideilor şi
a cercetãrii curentelor generale ale vieţii intelectu-
ale), lucru de la sine înţeles, mai ales cã frontierele
dintre literaturã şi curentele generale ale vieţii
intelectuale au fost dintotdeauna oscilante.
Fãrã sã cãdem în extremã, care într-un anume
sens ar duce la o întoarcere la teoria lui Arthur
0. Lovejoy, care, într-o împrejurare, a vorbit
despre comparatisticã („ceea ce nepotrivit numim
comparative literature"1 ) ca despre un gen de
subdiviziune a lui History of Ideas, dorim sã subli-
niem clar faptul cã ea trebuie sã ajungã, nolens
volens, la o conlucrare cu studiul anumitor curente
de idei; şi aceasta fie şi pentru simplul motiv
cã materialul cu care lucreazã în primul rînd
comparatistica, anume literatura, nu este de con-
ceput fãrã substanţa ideilor.
Nici o altã parte din programul şcolii franceze
de literaturã comparatã nu a fost atît de vehement
atacatã, la vremea sa, de cãtre Rene Wellek,
ca aceea pe care Carre şi Guyard au socotit-o
„un domeniu al viitorului", cercetarea recoman-
datã cu cãldurã a problemei: „strãinul aşa cum
197
este el privit"; Wellek a v ãzut aici forma extremã
a abdicãrii ştiinţei literare de la acele îndatoriri rile reciproce ale na ţiunilor şi popoarelor şi se
pe care el le aprecia a fi cu precãdere singurele ocupase rnai ales de Goethe 2 . La rîndul sãu,
potrivite ei. Baldensperger indicase necesitatea acestui tip de
Cu toate acestea, în propunerea difuzatã de explorãri, dintr-un punct de vedere literar teoretic,
Carre nu era vorba nici de un plan de a subordona în 1913, în La litterature 3. Şi Hazard se alãturase
comparatistica sociologiei sau etnosociologiei şi acestei opinii, cam în acelaşi timp, cu o serie de
nici de un model repede încropit şi de îndoielnicã recomandãri convingãtoare 4. Astfel cã întoarcerea
provenienţã prezentat ad-hoc drept un fel de ieşire „oficialã" spre imagologie, care a avut loc curînd
din impas în cãutarea unor noi mijloace de cerce- dupã cel de al doilea rãzboi mondial, cu
tare. Dimpotrivã, era vorba cu precãdere, de o temeinicie şi pe o bazã mai largã, a însemnat şi
tentativã bine chibzuitã şi temeinic motivatã de a ajungerea la scadenţã a unei con- ştiinţe mai vechi
rezolva problema preponderenţei ce stîrnea cã era vorba de o modalitate de cercetare, care în
nemulţumiri a teoriei influenţelor prin deplasarea ciuda recomandãrilor celor mai însemnaţi specialişti
accentului în direcţia unei consecvente cercetãri a din trecut nu fusese luatã serios în considerare 5.
receptãrii. Din situaţia dezolantã creatã de In afar ã de aceasta, nu era vorba de o încercare de
cãutarea influenţelor şi a surselor se ajungea,
din nou în primul rînd şi efectiv, la recunoaşterea a pune comparatistica francezã în slujba unor
faptului cã nu se putea întreprinde o cercetare a scopuri urmãrite de politica naţionalã. Faptul
influenţelor fãrã sã se ia în considerare pan- acesta se impune a fi accentuat, deoarece tocmai o
dantul sãu firesc, cercetarea receptãrii, şi cã orice apariţie ocazionalã precum volumul lui C arre
întrebare privind acţiunea şi rezultatele atinse Scriitorii francezi .şi mirajul german, care este
de literaturã ducea, în cele din urmã, la între- adeseori prezentat ca un exemplu tipic de
barea privitoare la modul de comportare al reci- cercetare a imaginilor, a fost scris evident ca o
pientului potenţial în faţa „emitentului", în acest contribuţie la o discuţie politicã despre evoluţia viitoare a
sens, mai ales, îşi dezvoltase Carre critica sa la raporturilor germano-franceze şi poate fi de aceea
adresa cercetãrii influenţelor. Şi în acest sens privit ca o contribuţie la problematica politicii
devine uşor de înţeles de ce ea a condus direct franceze mai curînd decît ca o investi- gaţie literar-
spre „imagologie": Carre nu a mai încercat sã istoricã. Cartea nu era în nici un fel, aşadar, ceea ce
salveze ceea ce era de salvat din cercetarea ar fi trebuit sã fie o analizã ştiin- ţific consolidatã şi
influenţelor supranaţionale, ci a preferat, în cu valoare de model pentru imagologie ". Acolo însã
schimb, sã facã un alt pas înainte, de la cerce- unde direcţia de cercetare a fost temeinic organizatã
tarea influenţelor drept spre cercetarea receptãrii în metodologic, nu s-a pus problema vreunei legãturi
cea mai largã accepţiune a cuvîntului. cu ţelurile urmãrite de politica naţionalã şi nici de
Pe lîngã aceasta a ieşit la ivealã faptul cã era vreun apel la inte-resele unei literaturi naţionale. De
vorba aici de un aspect al cercetãrii comparate aceea formula folositã de Carre în cuvîntul introductiv
care apãruse destul de devreme în dezvoltarea la manua- lul lui Guyard „cum ne privim noi între
programului de literaturã comparatã drept o posi- noi?", şi în acest context, trebuie luatã în sens
bilã temã comparatistã specificã acestui domeniu.
Încã Louis Paul Betz pusese pe seama sarcinilor literal şi nu ca o propunere de a dezvolta un
principale ale comparatisticii, în 1896, într-ale sale program de cercetãri care sã aibã numai Franţa şi
Consideraţii critice despre natura, sarcinile şi numai literatura francezã drept bazã de studiu. Şi
însemnãtatea istoriei literare comparate, aprecie- în aceastã privinţã am avut cîte ceva de învãţat

198
din anumite experienţe nefericite ale cercetãrii
influenţelor. batã capul cu imaginea Germaniei elaboratã încã
Cel care în stadiul actual al comparatisticii inter- de pe vremea doamnei de Stael, acela s-ar înşela
vine în favoarea imagologiei nu va putea sã nu amarnic. Iar cine ar gîndi cã poate ocoli liniştit
ţinã seama de argumentele lui Wellek. Critica lui problema, deoarece ar fi vorba numai de scrieri
susţinea în esenţã cã cercetarea „imaginii unei de rangul al doilea, acela este şi mai limpede cã
alte ţãri" în literaturã nu este o chestiune specificã ar greşi, cãci nu se impune a fi luaţi în considerare
ştiinţei literare, ci aparţine mai curînd altor doar autori de statura lui Erckmann-Chatrian,
domenii, ca sociology or general history, naţional ci şi un Romain Rolland, un Georges Bernanos,
psychology, comparative naţional psychology şi aşa un Jean Giraudoux şi atîţia alţii. Tocmai Girau-
mai departe 7. Argumentul poate fi azi contra- doux este acela care a arãtat în ce fel o imagine
carat în douã feluri: ne putem întreba dacã este este o parte esenţialã dintr-o operã literarã în
adevãrat cã imagologia ca atare aparţine unui sensul sãu cel mai „imanent": cine ar trece cu
domeniu de cercetare care este specific „extra- vederea în interpretarea tensiunii relaţiilor dintre
literar" şi dacã faptul cã anumite aspecte ale Eva şi Genevieve, cele douã caractere principale
cercetãrii imagologice pãtrund în domenii care feminine din piesa Siegfried, faptul cã aici sînt
se aflã dincolo de frontierele ştiinţei literare, este „incorporate" elemente de prim ordin din ima-
un temei suficient pentru comparatist ca sã nu ginea Germaniei, acela nu ar dispune de perspec-
se mai ocupe de imagini. La o privire mai atentã tiva necesarã pentru a înţelege corect drama lui
reiese cã în ambele cazuri rãspunsul trebuie sã fie Giraudoux. Cine, dimpotrivã, acordã atenţie
negativ. acestei legãturi, va înţelege nu numai proporţiile
Afirmaţia cã ramura cercetãrii privind ima- ample ale piesei în sensul dorit de autor, ci va
gologia nu aparţine ştiinţei literare este de fapt putea urmãri şi în lectura altor drame ale lui
deplasatã şi aceasta nu numai pentru cã ea Giraudoux modul în care dualismul dezvoltat
cuprinde numeroase aspecte care au fost socotite în Siegfried şi întemeiat pe reprezentarea mentalã a
de cînd lumea cã sînt incluse în sfera de interese antagonismului franco-german acţioneazã şi
a ştiinţei literare, ci şi pentru cã îmbrãţişeazã într-însele, şi încã atît în ceea ce priveşte pre-
aspecte care se dovedesc de la sine a fi literare, lucrarea materialului, cît şi în privinţa construcţiei
dacã luãm „literarul" în sens „imanent", punct şi a structurii operei.
de vedere atît de tipic pentru Rene Wellek. Mai sînt şi alte domenii în care apar imagini
Se aflã în literatura universalã suficiente cazuri a cãror cercetare se subsumeazã dacã nu analizei
uşor de demonstrat în care apar imagini atît literare „imanente", în orice caz ştiinţei literare
de strîns legate de conţinutul şi forma operei, în sensul cel mai strict al cuvîntului.
încît aceasta nu poate fi înţeleasã şi cu atît mai Aceasta priveşte în primul rînd un domeniu
puţin cuprinzãtor interpretatã dacã nu se ţine care aparţine cu certitudine competenţei compa-
seama în mod decisiv de imagini. ratisticii, întrucît nu poate fi investigat decît
Aceasta priveşte cu precãdere acele opere în care de o disciplinã care prin specificul ei trateazã
înfãţişarea strãinului ocupã fãrã echivoc o poziţie aspectele supranaţionale: avem în vedere însem-
centralã. Cine ar crede cã poate sã studieze nãtatea pe care o au imaginile în difuzarea şi,
numeroasele opere din literatura francezã a seco- ca urmare, în receptarea operelor literare în afara
lelor al XIX-lea şi al XX-lea care se ocupã de pro- teritoriului naţional-literar de origine. Cine ar dori
blema germanã sau de relaţiile franco-germane, sã stabileascã ce rol au jucat anumite reprezen-
sã le înţeleagã şi sã le interpreteze, fãrã sã-şi tãri mentale ale legãturilor dintre „firea" englezã
200 şi cea germanã în cadrul acţiunii literaturii engleze
201
(de exemplu Shakespeare) asupra vieţii literare
germane din secolul al XVIII-lea, acela ar face de autori au fost „lãmurite" de cãtre o ştiinţã
bine sã mai priveascã o datã, din acest punct literarã voit sau inconştient ideologizatã pe baza
de vedere, lãmuririle competente ale lui Lessing unor reprezentãri foarte generale despre ţara lor
din a 17-a scrisoare literarã, adicã în Hambur- de baştinã, care erau menite sã dea cititorilor mai
gische Dramaturgie, aşa cum va lua cunoştinţã puţin informaţi impresia cã sînt în posesia unor
cu mult profit de evoluţia unei anumite imagini date cu temeiuri etnopsihologice, dar care în reali-
ale Angliei la autori ca Bodmer, Breitinger, tate nu erau altceva decît imagini sau miraje
Klopstock şi chiar Gottshed şi Frederic al II-Tea. neştiinţifice, care, în acelaşi timp, formau obsta-
In acest context va fi redusã şansa de a afirma cole în calea unei prezentãri ştiinţifice de cãtre
cã asemenea probleme nu aparţin ştiinţei literare amintiţii autori. Aparţin acestei lumi atît ima-
propriu-zise. Şi cel care nu pare convins în pri- ginea spiritului specific raţional, adicã „civilizator"
vinţa acestor relaţii reciproce, şi cã este vorba, şi „static" orientat al francezilor, care a dus la o
în acest caz, de întrebãri ce nu pot fi dezlegate sumã întreagã de explicaţii unilaterale despre
decît dintr-un punct de vedere specific compara- literatura francezã formulate de romanişti nefran-
tismului, acela sã-şi aducã aminte cã nu i-a fost cezi, cît şi anumite reprezentãri mentale despre
dat nici pînã astãzi cercetãrii germaniste sã sta- „tînãra", „dinamica" şi mai plina de „sensibilitate"
bileascã cu adevãrat convingãtor sensul afirma- culturã germanã. Ele au avut ecou de o parte
ţiilor lui Lessing despre „modul de gîndire" şi de alta a graniţei, pînã în ziua de azi şi pînã
german şi ce urmãri au avut ele în cadrul evaluã- în cele mai elementare cãrţi de citire, acţionînd
rilor literare din germanisticã. Şi anume pentru împotriva înţelegerii între „popoare". Pentru cã
simplul motiv cã o dezideologizare naţionalistã imaginile literare îşi exercitã acţiunea nu numai
a acestor relaţii literare internaţionale nu este asupra literaturii şi a vieţii literare în cel mai
posibilã decît prin prelucrarea subiectelor pe larg înţeles al cuvîntului, ci ele influenţeazã prin
nivele multinaţionale si dintr-un unghi oare sã nu intermediul literaturii publicul cititor şi opinia
mai fie dependent de modele de gîndire germa- publicã.
nice, angliste, romanice sau de alt gen naţional Cu aceasta am ajuns la ultimul punct care
literar. trebuie relevat în acest context: acţiunea ima-
Asemenea apariţii ne îndreaptã direct şi cu ginilor apãrute în lumea literaturii asupra dome-
prisosinţã spre un alt aspect ţinînd de ştiinţa niului uman, în general, şi pînã asupra evenimen-
literarã a imagologiei, anume prezenţa imaginilor telor din viaţa societãţii şi din politicã.
în critica literarã şi, mai departe, existenţa lor Ne putem pe deplin îndoi cã studiul imaginilor ar
în istoriografia literarã şi în însãşi ştiinţa lite- fi, în fond, irelevant pentru comparatişti, dupã cum
rarã. Cine vrea sã dobîndeascã repede o impresie se încearcã a se acredita. Pentru cã, în cele din
corespunzãtoare a acestui tip de problemã a ima- urmã, se poate descifra importanţa anumitor
gologiei, sã arunce o privire în manualele de procese urmãrind repercusiunile pe care le au
istorie literarã care sînt folosite în mai toate aceste procese asupra practicii. Şi poate cã tocmai cu
ţãrile europene la învãţarea limbilor strãine ajutorul acestor repercusiuni şi excrescenţe va
şi care în parte conţin cele mai uimitoare repre- observa un specialist în literaturã, interesat în
zentãri mentale de ordin general despre „trãsã- aspectele sociologice, cît de necesar este sã se
turile firii", „însuşiri" naţionale şi aşa mai departe gãseascã explicaţii respectivelor fenomene por-nind
si le transmit lipsite de criticã beneficiarilor. de la surse literare, critica literarã şi ştiinţa
Nu este departe timpul cînd colective întregi literaturii8.
202 203
Desigur cã nu putem fi decît de acord cuo atare engleze? C i ea întreabã: care sînt calitãţile care
justificare şi motivare a imagologiei, dacã, în ace- sînt atribuite din afarã literaturii germ ane, fran -
laşi timp, ne declarãm asentim entul cã acţiunea c e zo şi en g le z e? In c a z u l d e f a ţã, e a v a între b a ,
exercitatã de literaturã asupra cititorului si de asemenea, ce însuşiri ale acestor literaturi sînt
a publicului poate fi acceptatã ca tem ã de cãtre interpretate ca aparţinînd „firii" lor şi, în orice caz,
cercetarea literarã. D ar exact aceastã accepţiune va analiza teoriile care au fost dezvoltate por-
mai amplã a realitãţii literare, a ceea ce se numeşte nindu-se de la pretinsele pricini sau urm ãri ale
fait litteraire, adicã a evenimentului literar, a apar- acestor calitãţi, respectiv ale pretinsei „firi".
ţinut de la început programului de lucru al com- Aceasta înseam nã cã im agologia com paratã
paratisticii, mai ales al acelei comparatistici care se strãduieşte, în prim ul rînd, sã surp rindã for-
doreşte sã colaboreze activ la promovarea înţelege- mele de apariţie ale imaginilor, precum şi înche-
rii între dom en iile n aţio na le iz ola te. garea lor şi acţiunea. In afarã de aceasta, ea îşi
Din toate cele spuse pînã aici se poate, de ase- pro pun e sã c ontr ibuie la c la rific area rolulu i p e
m en ea , ded uc e cã im ago logia, a şa c um ne ap are ca re as em e ne a im a gini literare îl jo ac ã la sta-
ea ca parte importantã a com paratisticii generale, bilirea relaţiilor dintre culturi luate separat.
nu şi-a fixat îndatorirea sã aducã la luminã Pe lîngã toate acestea, cel m ai înalt principiu sunã
m o du ri d e a fi p rop rii cîte u n u i „ po p o r", c a re , astfel: im agologia nu este o parte dintr-o gîndire
dupã o opinie încã frecventã, fie clar expusã, im pregnatã de ideologia naţionalistã, ci m ai
fie nemãrturisitã, se aflã reflectate în literaturile curînd contribuie la eliminarea acestor ideo-
naţionale. M ai curînd, ea pleacã, printr-o con - logii !
secv entã aplicare a precauţiei, de la faptul ca I n a c e s t s e n s e s t e , d e a s e m e n e a , d eî n ţ e l e s
asem enea factori nu au o existenţã probabilã fa p tu l c ã ea n u p o rn e ş te d e la e x iste n ţa u nu i
şi considerã teoriile care au fost puse în circulaţie „caracter naţional" sau a unui „caracter popular"
p en tru a le co n so lid a într- un c a d ru d e c e rc e ta re şi c ã nu con struie şte o r am u rã de ce rc etare c are
a anumitor „firi" sau de elaborare a unor lucrãri ar putea fi atribuitã vreunei „psihologii a popoa-
orientate în acest sens, drept extrem de dubioase. relor" întemeiatã pe convingerea cã existã un aşa
Este mereu necesar ãs atragem atenţia asupra num it „caracter pop ular" şi, m ai m ult, o rientatã
acestui lucru, deoarece tocmai acest aspect al pro- spre acesta ca spre ţelul sãu principal. Şi în acest
blem ei im a ginilor a fo st în tr ecu t prea a de se a caz trebuie in dicat cu deoseb itã fermitate cã,
subiec t de rã tãcire. Iar fa ptul a ce sta tre buie în în c ã d e l a în c e p u tu r il e c o m p a ra tis tic ii, şi d in
pa rte atribuit îm pr eju rã rii cã în p rim ele de ce nii laturi diferite, s-a atras atenţia asupra posibilei
ale dezvoltãrii disciplinei noastre nu se m anifes- importanţe pe care o pu tea dobîndi cercetarea
tase încã îndoialã cu privire la teoriile despre pe planul psihologiei colective şi cã tocmai necla-
însuşirile naţionale şi care pentru noi astãzi este ritatea acestor indicaţii au fãcut ca disciplina
un lucru de la sine înţeles. Dar în timp ce vechea com paratisticii sã ajun gã în vecinãtatea cerce-
cercetare comparatistã, procedînd cu oarecare tãrilo r privind caracteristicile popoarelor, cer-
n a i v it a t e , a c e d a t p r e a u ş o r în f a ţ a c o n v i n g e r ii cetãri care lucrau cu reprezentãri m entale deter-
cã fiecare literaturã luatã separat are un caracter ministe sau chiar biologic m oştenite şi au eşuat
con diţionat de „psihologia popoarelor", im ago- cu rîn d în dis cred itare. U rm area , fo arte fr ec ve nt,
logia a deplasat fãrã echivoc accentul în direcţia a fost cã s-a ajuns la ideea cã im agologia şi-ar
unei abordãri ştiinţifice a chestiunii, într-adevãr, propune sã contribuie eventual, în tradiţia
ea nu întreabã: care este „firea" sau „particulari- gîndirii naţionale şi pornind de la convingerea cã
tãţile" naţionale ale literaturii germ ane, franceze, e x i s t ã o „ f i r e " s a u „ u n su f l e t" a l „ p o p o a r e l o r " ,
204 205
la descoperirea, prin cercetãri literare, a unor poate fi, totuşi, direct derivatã din lucrãrile
puteri oarecum obscure. realizate pe temele menţionate, fiind deosebit
Cu toate acestea, nimic altceva nu poate fi mai de importantã atît din unghiul literaturii, cît
absurd ca aceastã subordonare şi chiar dacã vreun şi în general: anume o modalitate de cercetare
comparatist din anii de începuturi a putut-o hrãni din pãcate prea puţin cultivatã pînã în prezent —
cu consideraţii fãcute „în spiritul timpului", "auto-imaginile".
se poate afirma, pornind de la dezvoltarea care În realitate, în cazul imaginilor şi al mirajelor
a avut loc ulterior, cã între timp s-a întîmplat nu ne limitãm niciodatã la relaţia cu strãinul şi
tocmai contrariul: din contactele constante cu cu literatura si cultura lui „altfel plãmãditã", ci
aprecierile de caracter colectiv a învãţat compa- însuşi propriul nostru teritoriu poate deveni
ratistica sã manifeste cea mai mare precauţie, -bineînţeles, mai ales pe un drum de întoarcere
în acest caz, şi de aceea nu existã cercetare mai de la o imagine deja existentã, apãrutã într-un
aptã sã dezvãluie lipsa de temeinicie a teoriilor mediu exterior, în sensul curent al cuvîntului (aşa-
despre „caracter popular", „particularitate a unui dar o „hetero-imagine") — o temã de reprezen-
popor", „sufletul popular" ca imagologia lite- tãri mentale, ca de exemplu cazul anumitor
rarã, care mai bine ca orice altã disciplinã poate grupãri sau generaţii de autori care se strãduiesc
arãta în ce mod pot sã aparã asemenea opinii în ,,concertul" unor literaturi naţionale diverse
(care, de fapt, îşi au, nu arareori, sorgintea în sã afirme caracterul „propriu" sau chiar sã-1
„spaţiul liber" al literaturii). creeze atunci pentru prima oarã.
Dacã, aşadar, imagologia poate sã-şi aducã Unul dintre cazurile cele mai tipice pe care
contribuţia sa complementarã la mai buna înţe- le oferã, în aceastã privinţã, literatura europeanã,
legere dintre grupele etnice sau naţionale por- este, fãrã îndoialã, gruparea autorilor belgieni
nind de la ţelurile specific literare pe care şi le-a de limbã francezã din generaţia de la 1880, care
propus (şi mereu astfel concepute), ea poate face -mai ales cã era în marea majoritate de originã
aceasta, în primul rînd, prin ajutorul pe care-1 flamandã — s-a putut întemeia pe imaginea plinã
dã pentru a fi eliminate acele reprezentãri men- de vigoare ce sugera cã încã din strãvechi timpuri
tale care îngreuiazã asemenea înţelegere reci- flamanzii şi cultura lor fuseserã marcate de
procã şi prin luminile pe care le aruncã asupra o izbitoare înclinare bivalentã, spre senzualitate
acelor procese ideologice care, în trecut, şi-au si misticism, şi care dezvoltînd literar aceste
lãsat amprenta si au îngreuiat relaţiile spirituale însuşiri de „psihologie a popoarelor" ce şi le atri-
dintre grupele sociale, în acest sens, ea poate buiau singuri, au izbutit în cîteva decenii sã facã
îndeplini, în anumite condiţii, şi o funcţie „etno- sã fie auzitã o voce distinctã. Se poate susţine
psihologicã". Dar, într-o asemenea împrejurare, cã De Coster, Maelerlinck, Verhaeren, Roden-
contribuţia sa va fi la o cercetare „etnopsihologicã" bach şi ceilalţi nu ar fi pãtruns atît de uşor pe piaţa
modernizatã şi eliberatã de ideologia naţiona- literarã internaţionalã, dacã nu ar fi parcurs
listã, întrucît va contribui la sesizarea anumitor acest drum 10.
structuri şi mecanisme interetnice care adeseori Importanţa acestor procese de formarea „auto-
şi într-o importantã mãsurã pot fi reduse la ima- imaginilor" care pot fi dovedite uneori cu o uimi-
ginile la care aderã reciproc grupele sociale în toare claritate, este evidentã pentru istoria lite-
producţiile lor literare 9. rarã. Dar ea trece, în realitate, dincolo de dome-
De aici mai rezultã, în cele din urmã, încã o am- niul literar într-un mod cu totul deosebit. Pentru
plã dimensiune a cercetãrii imaginilor care iese din cã exact aşa cum judecãţile marcate de imagini
cadrul programului discutat pîn acum, dar care privitoare la literatura unei alte ţãri au apãrut
206 207
versitaire", 23, 1914. Demn ã de interes este şi cuvîntarea
şi acţioneazã pe baza unor fenomene ce carac- pe care a ţinut-o Hazard la serbarea de sfîrşitul anului
terizeazã şi aprecierile colective de gen complet şcolar (distribuţion solennelle des prix), în iulie 1906,
neliterar despre celãlalt popor, tot astfel repre- la gimnaziul din Saint-Quentin: Comment Ies etrangers
zentãrile mentale despre propria culturã, active jugent la France, publicatã în Palmares du Lycee, Saint-
Quentin, 1906.
în critica literarã şi de artã, sînt înrudite cu ima- 5. Vezi Marius-Francois Guyard, La litterature com-
ginile naţionale despre sine însuşi care, în trecut, paree, Paris, 1951, cap. VIII.
au fãcut pe multe popoare sã creadã cã din ele 6. Vezi M. Steins, Images de l'Allemagne en France,
trebuie sã-şi tragã seva existenţei lor. Şi aceasta „Ethnopsychologie" Revue de psychologie des peuples,
le dã o mãsurã a realitãţii care trece dincolo 26, 1971, p. 373-388.
de însemnãtatea judecãţilor uzuale despre cealaltã 7. Vezi Rene Wellek, The Concept of Comparative
ţarã şi celãlalt popor. Literature, „Yearbook of Comparative and General
Literature", 2, 1953, p. 1 — 5.
Investigarea dimensiunii extra-literare a acestor 8. Vezi, între alţii, S. S. Prawer, Comparative Literary
„auto-imagini" ar putea, în acelaşi timp, duce Studies, London, 1973, p. 21 şi urm.: „în The Crisis
spre o contribuţie la ceea ce într-o zi va deveni of Comparative Literature şi în alte locuri, Wellek a
o autenticã ştiinţã a însuşirilor colective — fie ea acuzat pe promotorii acestui tip de studii cã «dizolvã
denumitã „etnopsihologie", fie în alt mod. Şi cu erudiţia literarã în psihologie socialã şi în istorie culturalã»
siguranţã cã tocmai în aceastã direcţie de cerce- şi le-a negat dreptul de a fi numiţi critici literari. Senzaţia
mea personalã este cã cercetarea literarã nu are nevoie
tare extra-literarã a imagologiei comparate va afla sã fie atît de puristã, de vreme ce investigaţiile sociologice
un îndemn la lucru vreun comparatist sau cel şi istorice au un justificat rol de jucat în studiile de lite-
care doreşte sã devinã comparatist. raturã comparatã, iar comparatiştii îndeplinesc o utilã
funcţie atunci cînd, de exemplu, pun în luminã preju-
decãţi despre caracteristici naţionale şi tipuri naţionale
(Komparatistische Imagologie, în: H. Dyse- propagate de romancieri care se bucurã de succes". Despre
rinck, Komparatistih. Eine Einfuhrung, diversele modalitãţi ale imagologiei comparate, de vãzut
Bonn, Bouvier Verlag, 1981, 2. Auflage, şi studiul H. Dyserinck, Zum Problem der «images» und
p. 125-133;
«mirages» und ihrer Untersuchung im Rahmen der ver-
gleichendeLiteraturwissenschaft, „Arcadia", l, 1966, p. 107 —
—120.
NOTELE AUTORULUI 9. În acest sens vedem noi în „Etnopsihologie" nu o
ştiinţã a „caracterelor popoarelor", a „sufletului popoare
1. A. O. Lovejoy, The Historiography of Ideas, în: lor" şi altele asemãnãtoare prea adeseori, în trecut, pre
„Proceedings of the American Philosophical Society", 78 supuse şi elaborate pe concepte, în mare parte, preluate
(1938), reluat în: Essays in the History of Ideas, Baltimore/ din ficţiune şi ideologie, ci o ştiinţã modernã care con
London, 1948. Despre legãturile dintre comparatisticã tribuie la înlãturarea falselor reprezentãri şi ideologii.
şi istoria ideilor vezi Litterature generale et histoire des Vezi şi programul centrului întemeieat în Le Havre,
idees, Actes du premier congres naţional de la societe în 1946: Centre Universitaire de Psychologie des Peuples
francaise de litterature comparee, Paris, 1956, mai ales şi periodicul editat de el: „Revue de Psychologie des
referatele temeinice ale lui R. Triomphe, H. Roddier, Peuples", începînd cu volumul 26 (1971): „Ethnopsycho
Basil Munteanu, M. Bemol şi J. Roos. logie".
2. Mai ales pasajul de la p. 151: „de cercetat cum 10. Vezi Hugo Dyserinck, Zur Sonderslellung des
s-au privit reciproc naţiunile, s-au lãudat şi s-au blamat,
s-au apropiat şi s-au respins". franzosisch schreibenden flamischen Autoren der Generation
3. Vezi F. Baldensperger, La litterature, creation, von 1880, „Die Neueren Sprachen", 1964, p. 468—480.
succes, duree, Paris, 1913, livre IV, chap. III ( „Les syn- De acelaşi: La pensee naţionale chez Ies auteurs flamands
thetismes nationaux") d'expression-francaise de la generation de 1880, în: Actes
4. Vezi Paul Hazard, La litterature comparee, în: du IV e-Congres de l'AILC, The Hague-Paris, 1966,
La civilisation francaise , 1, 1919, precum şi lucrarea lui
Les recents travaux en litterature comparee, „Revue uni- p. 309-316.

208 209