Plante ornamentale- scurt istoric

Plantele folosite pentru ornarea interioarelor, a spaţiilor cu posibilităţi de încălzire iarna, nu

formează un grup omogen. Ele aparţin unui mare număr de familii botanice și sunt, în majoritate
originare din zonele calde ale globului.

Există astăzi numeroase scrieri și documente arheologice care atestă existenţa plantelor
decorative de cameră încă de la popoarele antice. Ele erau foarte preţuite, și de multe ori ridicate la
rangul de simbol al divinităţii.

Plantele ornamentale au devenit foarte populare în decorul celor mai moderne grădini. Acestea
au texturi și forme diverse și spectaculoase, iar mișcarea lor lină la adierea vântului redă un sunet
liniștitor. Să nu mai vorbim și despre spectacolul de culori pe care acestea îl oferă unei gradini. Plantele
ornamentale sunt, de asemenea, ușor de întreţinut și foarte atractive.

Cu peste 5000 de ani în urmă, chinezii cultivau azaleea și alte plante decorative în ghivece sau în
alte tipuri de vase și cu acestea înfrumuseţau palatele. Posibilitatea de a cultiva astfel de plante era
considerată un lux și era considerată un însemn al celor bogaţi.

În Japonia era creată o atmosferă mistică în jurul unor plante ornamentale, precum palmierul
numit kan-non-cizu, considerat a fi al zeiţei sau prinţesei luminii, statut de care se bucură și azi.

Aceiași arbuști cu coroana artistic tăiată erau prezenţi și în faimoasele grădini suspendate ale
Semiramidei din Babilon. Solomon, rege al Israelului, proverbial prin înţelepciunea sa, a fost și un
talentat și iscusit grădinar. El a cerut ca una din sălile Marelui Templu din Ierusalim să fie decorata cu
plante. El cultiva o mare varietate de plante și cunoștea tehnica înmulţirii prin butași a multora dintre
ele.

Una dintre cele mai vechi imagini cu plante în ghivece este un basorelief din templul de la Deir el
Bahri de lângă Teba, construit in timpul reginei Hatshepsut (1490-1468 i.e.n) a Egiptului Antic. Plantele
erau aduse din Africa de Est.

Indienii acordau și ei importanţa cuvenită plantelor ornamentale. Legea hindusă prevedea

pedepse aspre pentru cei care încălcau privilegiul aristocratic de a cultiva anumite flori, printre care se
numărau și orhideele. Ofensa era uneori considerată o gravă crimă și era pedepsită pe măsură.

În Grecia Antică plantele ornamentale erau asociate după reguli extrem de elaborate, pentru
fiecare dintre ele folosindu-se diferite tipuri de recipiente. Această grupare de plante în ghivece a rămas
o tradiţie ce se păstrează și astăzi la decorarea ferestrelor, scărilor și grădinilor interioare în ţările
mediteraneene.

Romanii se ocupau și ei cu cultura plantelor în ghivece, pentru a compensa spaţiul limitat

rezervat grădinilor. Ei construiesc pentru prima dată așa numitele "viridarii", adică locuri cu verdeaţă,
deseori amplasate pe acoperișurile caselor.

Acest obicei s-a extins în multe dintre ţările Imperiului. Ostenii, negustorii, călătorii duceau sau
aduceau cu ei nenumarate plante utilizate și în alte scopuri. Așa începe de fapt adevărata cruciadă a
speciilor care reușesc să se adapteze în locuri, ce ofereau condiţii cu totul diferite faţă de condiţiile lor de
baștină. Mai târziu, ambasadorii și misionarii creștini vor fi cei care vor contribui în mod esenţial la
transferul de plante pe întregul glob.

În Europa Evului Mediu, călugării erau principalii cultivatori și cercetători ai tainelor plantelor și
ale însușirilor lor tămăduitoare și culinare. Valoarea ornamentală îi interesa mai puţin. Se poate spune că
în această etapă istorică se înregistrează un regres.

Renașterea în arta și cultura europeană reprezintă și revirimentul plantelor decorative. În această

perioadă sunt redescoperite multe dintre splendorile antichităţii. Are loc o reînviere a artei utilizării
plantelor în scop decorativ. Mirtul, iedera și multe alte plante arbustive și agăţătoare împodobesc
grădinile și locuinţele caselor regale și aristocratice.