Ion

de Liviu Rebreanu
I. Date despre autor și operă
Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, se afirmă
literar în perioada interbelică. Debutează în 1912, cu volumul de nuvele
intitulat Frământări. Proza scurtă conține adevărate nuclee epice pentru
creațiile ample ulterioare: Răfuiala, Proștii, Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor.
Romanele sale au fost clasificate în trei categorii: sociale (Ion, Răscoala,
Crăișorul, Gorila), psihologice (Pădurea spânzuraților, Ciuleandra, Adam și
Eva, Jar), romanul polițist Amândoi. Ca dramaturg, scrie piese de teatru:
Cadrilul, Plicul, Apostolii.
II. Apariție
Romanul Ion apare în anul 1920; prima sa variantă însă datează din
1913 și fusese intitulată Zestrea, Constituind un proiect abandonat, dar
reluat ulterior, în urma unei atente documentări. imediat după publicarea lui,
romanul se bucură de apreciere a criticii literare, în special pentru faptul că
reprezintă prima creație obiectivă din literatura română, respectând principiul
sincronismului, enunțat de Eugen Lovinescu.
III. Geneză
La baza amplei creații romanești, se află trei fapte de viață, dar și o
documentare atentă în ceea ce privește problematica țărănimii atât în
literatura română, cât și în cea universală.
Punctul de pornire are un fundament puternic ancorat în realitate: un
țăran tânăr, inteligent și harnic i se plânge autorului de lipsa pământului,
observarea gestului impresionant al unui țăran de a săruta pământul și
pățaniile unei tinere alungată și de tată și de iubit.
Continuând tradiția creațiilor romanești remarcabile (romanele Ciocoii
vechi și noi de Nicolae Filimon, Mara de Ioan Slavici, Ciclul Comăneștenilor
de Duiliu Zamfirescu), Rebreanu preia din literatura universală formule literare
consacrate: de la Zola se inspiră în ceea ce privește notele naturaliste ale
zugrăvirii personajului
(exagerarea trăsăturilor realiste ale acestuia), formula realist- obiectivă în
descrierea umanității este de inspirație balzaciană, iar creația lui Tolstoi
reprezintă un model pentru zugrăvirea ciclică a vieții și pentru tehnica narativă
a planurilor paralele.
IV. Specia literară
Opera literară Ion este un roman tradițional, obiectiv, social, realist.
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje
numeroase, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri
narative, cu un conflict puternic.
Romanul de tip tradițional are următoarele trăsături:
- complexitatea acțiunii și numărul mare de personaje;
 - obiectivitatea (naratorul se limitează la prezentarea imparțială a
evenimentelor, fără a se implica în acțiune);
- omnisciența (perspectivă narativă de tip demiurgic, realizată prin utilizarea
persoanei a treia);
- ubicuitatea (perspectivă narativă prin care se descriu realități simultane);
- unicitatea perspectivei;
- preferința pentru crearea de tipuri, caractere;
- previzibilitatea;
- istorismul (autorul oferă date exacte despre ansamblul existenței
personajelor).
Romanul conține, de asemenea, și elemente de modernitate, precum
analizarea în detaliu a psihologiei personajului principal.
Trăsăturile care încadrează romanul printre creațiile realiste sunt:
- inspirația din realitate;
- prezentarea veridică a evenimentelor;
- obiectivitatea;
- înfățișarea individului ca produs al societății din care face parte;
- descrierea detaliată;
- stilul impersonal, anticalofil (fără figuri de stil);
- preferința pentru personaje tipice (dominate de o trăsătură pregnantă de
caracter).
Adoptând maniera realistă de a scrie, Rebreanu se ghidează după
definiția dată de Stendhal romanului: „Romanul este o oglindă purtată de-a
lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altădată noroiul din
băltoacele de la picioarele dumneavoastră.”
V. Tema
Deși tratează o temă abordată în literatura română, anume
problematica țăranului român într-o societate dominată de supremația
bunurilor materiale, romanul se remarcă prin originalitate, depășind maniera
sămănătoristă a prezentării vieții rurale sub aspect idilic.
VI. Compoziție. Tehnici narative
1. Principala tehnică narativă pe care se bazează romanul este
simetria compozițională. Creația are două părți intitulate Glasul pământului
și Glasul iubirii, fiecare dintre ele fiind alcătuită din șase capitole, iar la final
adăugându-se capitolul- concluzie. Întreaga acțiune se desfășoară între două
coordonate precizate de titlurile capitolelor: Începutul și Sfârșitul. În debutul
romanului se prezintă drumul care, din șoseaua centrală, merge către satul
Pripas, pentru ca, la final, acesta să iasă din sat pentru a se reuni cu drumul
principal.
2. O altă tehnică narativă utilizată este cea a planurilor paralele sau
intersectate. Principalele planuri prezintă viața țăranului român de la
începutul secolului al XX-lea (destinul lui Ion) și existența intelectualității
rurale (reprezentată de familia învățătorului Herdelea.)
 3. Prin intermediul tehnicii narative cinematografice, naratorul
descrie minuțios drumul, satul, hora. Imaginile ample, de perspectivă, sunt
ulterior particularizate, surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative. Astfel,
cititorul, introdus treptat în lumea ficțiunii, ia cunoștință asupra datelor
esențiale ale noului univers.
4. Tehnica anticipației conferă un caracter previzibil acțiunii. Astfel,
toponimele rău- prevestitoare de la începutul romanului (Râpele Dracului,
Cișmeaua mortului), asemenea conflictului de la horă între Ion și George,
anticipează răfuiala finală și sfârșitul dramatic al personajului.
VII. Construcția subiectului (Glasul pământului/ Glasul iubirii)
Nucleul epic al romanului se regăsește în nuvela rebreniană Răfuiala, în care
Tănase Ursu, un țăran foarte sărac, este omorât de către flăcăul voinic și bogat, pe
nume Toma Lotru, pentru că Rafila, deși măritată cu acesta din urmă, îl iubește în
continuare pe Tănase.

Subiectul are o construcție sferică, bazată pe simetria început- final. Cele

două părți conțin în titlu două laturi complementare ale personalității eroului central
(obsesia de a poseda cât mai mult pământ și iubirea, căreia nu i se poate împotrivi
decât aparent.)
Începutul romanului are în centru metafora drumului; drumul face legătura
între realitate și universul ficțional. La început, el este tânăr, sprinten, în căutarea
destinației. La finalul romanului, același drum este surprins la o altă vârstă, în
momentul ieșirii din sat.
Intriga e anticipată de conflictul de la horă dintre Ion și George Bulbuc pentru
Ana.
Desfășurarea acțiunii :
- Ion suferă din cauza sărăciei și găsește o modalitate de a scăpa de aceasta,
prin căsătoria cu Ana;
- Deși o iubește pe Florica, îl va obliga pe Vasile Baciu, tatăl Anei, să-i dea fiica
de soție;
- Dorința lui pătimașă pentru pământ îl dezumanizează, trăsăturile sale își pierd
treptat umanitatea, iar calitățile (istețimea, perseverența, tăria de caracter,
hărnicia) degenerează în defecte;
- Nunta lui Ion cu Ana reprezintă momentul în care cele două ,,glasuri” se
întâlnesc. În sufletul flăcăului se naște îndoiala izvorâtă dintr-un moment de
slăbiciune, realizând că împreună cu pământurile trebuie să o ia și pe fata
urâtă de lângă el, în timp ce Florica, ,,drușca” întâi, e mai frumoasă ca
oricând;
- Ajuns în posesia pământurilor, atitudinea sa față de cei din jur se schimbă,
devenind ostentativă. vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de
pământ și de avere.
- Faptul că a primit ceea ce considera că i se cuvine este, pentru el,
împlinirea unui act justițiar prin îndreptarea unui destin care l-a nedreptățit.
 Punctul culminant al romanului și momentul în care cele două „glasuri” se
confundă este scena sărutării pământului. Ion confundă pământul cu o persoană, cu
femeia iubită, care trebuie să îi aparțină în întregime.
Gestul de a săruta pământul este o manifestare anormală, personalitatea sa
depășind sfera realismului, încadrându-se în naturalism.(manual, pag 55) Înfrățirea
cu pământul îi conferă statutul mult râvnit de stăpân absolut, prin împlinirea unei
obsesii mistuitoare, personajul capătă astfel dimensiuni epopeice: „ Se vedea acum
mare și puternic ca un uriaș din basme… și pământul parcă se clătina, se închina
în fața lui.”
Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o tratează
pe Ana ca pe un obiect, un mijloc de a obține ceea ce și-a dorit dintotdeauna.
Destinul ei nefericit devine tragic după căsătorie. De mică a rămas orfană de
mamă, fiind singurul copil al lui Vasile Baciu care a supraviețuit. Deși tatăl se
îngrijește de ea, nu este capabil să-i ofere afecțiunea de care are nevoie. Ion i se
pare a fi o compensație, pentru ceea ce i-a lipsit, simțindu-se măgulită de atenția
acestuia, nebănuind adevărata lui fire. Căsătoria care, la început, i se pare a fi o
binecuvântare, devine cu timpul un prilej de dezamăgire. Nici atunci când naște un
copil nu obține de la Ion afecțiunea dorită, pentru că acesta nu simte decât milă și
repulsie pentru ea.
Romanul este și din acest punct de vedere naturalist, prezentând semne de
violență conjugală, supradimensionând destine fără salvare. Sinuciderea Anei este
anticipată de observații minuțioase asupra morții cârciumarului Avrum și a celei a lui
Dumitru Moarcăș, la care femeia este martoră. Ea găsește în sinucidere o salvare
din cercul vicios al propriului destin.
După moartea soției, Ion e preocupat doar de păstrarea averii pe care o
obținuse cu greu de la socrul său, care, la rândul lui, devenise bogat tot datorită
zestrei obținută prin căsătorie. ( Spre deosebire de ginerele său, însă, el își iubește
consoarta care întruchipa averea, fiind un parvenit care nu depășește sfera
umanului. Ion își dă seama că singurul mijloc de a păstra averea este copilul
Petrișor, dar acesta moare și după îndelungi dispute, pământul rămâne totuși în
administrarea tatălui, iar în caz de deces, rămâne Bisericii.
Imediat după ce își satisface dorința pătimașă de posesie, Ion realizează că
ea nu poate substitui iubirea adevărată, ajungând, prea târziu, la o remarcă plină de
înțelepciune:
„Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!”. Florica, fata pe
care o iubește în continuare, se căsătorise cu George Bulbuc, al cărui orgoliu de a-l
face pe Ion să sufere este pe deplin satisfăcut. Dar tocmai pentru că și din punct de
vedere erotic Ion manifestă aceeași voință puternică se întâlnește pe ascuns cu
aceasta. Pedeapsa pentru tot răul produs celor din jur nu poate fi decât una
capitală: George îl răpune cu câteva lovituri de sapă sub ferestrele Floricăi.
Drama morții sale premature este sporită și de afirmația medicului care
constată decesul: „A fost un om ca oțelul!...Putea să trăiască o sută de ani”, apoi
„Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag”. (anormal de drag).
 În paralel cu planul care urmărește destinul tragic al lui Ion, naratorul
prezintă viața intelectualității rurale, reprezentată de preotul Ioan Belciug și de familia
învățătorului Zaharia Herdelea. Cei doi sunt exponenții a două instituții foarte
respectate în cadrul colectivității, dar nu ezită să își dispute supremația, prestigiul,
influența asupra țăranilor. Deși sunt vechi prieteni, preotul și învățătorul ajung
dușmani de moarte, își fac reproșuri și se amenință, pentru ca, în final să se împace
din nou.
Și în cazul intelectualilor de la sate, căsătoria este privită ca fiind o afacere în
care primează zestrea. Fata cea mare a lui Herdelea, Laura, deși este îndrăgostită
de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea, pentru că acesta nu pretinde
părinților zestre. Protestul ei inițial se transformă în resemnare alături de viitorul
preot; ea reface astfel destinul mamei sale, într-un alt timp, ca și Ghighi, sora mai
mică, cea care se mărită cu Zăgreanu, noul învățător din Pripas.
Criticul literar Alexandru Piru afirmă că Titu Herdelea întruchipează „ propriul
roman al tinereții” lui Rebreanu. El este un tânăr cu înclinații artistice și fire boemă,
aflat într-o permanentă căutare a sinelui. Îl admiră pe Ion pentru perseverența sa și
și-ar dori el însuși să fie perseverent. Neputând găsi împlinirea nici pe plan afectiv,
nici social, el hotărăște să treacă Munții Carpați, părăsind Transilvania. În romanul
„Ion”,el face legătura între cele două planuri principale, pentru ca în „Răscoala”, el
să joace rolul martorului la revolta colectivă generată de dorința țăranilor de a avea
pământ.
Ampla creație romanescă prezintă un întreg univers, dominat de iubire și
patimă, dezvoltând energii umane surprinse în diferite ipostaze, conturând o frescă
socială a începutului de secol al XX-lea. Finalul său sintetizează meditativ dramele
individuale prezentate de-a lungul subiectului: „Satul a rămas înapoi același, parcă
nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste
zvârcolirile vieții vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele…” cazul
particular, reliefat prin prezentarea destinelor individuale, se contopește cu generalul,
întocmai cum drumul iese din sat și „se pierde în șoseaua mare și fără început…”
VIII. Personajul ION
Ion Pop al Glanetașului, personajul principal al romanului întruchipează
tipul arivistului, care își pierde treptat latura umană, drept pentru care calitățile sale
se transformă în defecte. Personalitatea sa este integral subordonată dorinței
obsedante de a poseda cât mai mult pământ. Pentru atingerea acestui țel, țăranul nu
ține cont de cei din jur și îi folosește fără nici o remușcare. După ce dobândește
ceea ce își dorea, se simte neîmplinit, căutând să strice echilibrul unei famili nou
formate, numai pentru că el nu poate fi fericit decât alături de Florica.
În legătură cu acest personaj, critica literară exprimă păreri contradictorii:
Eugen Lovinescu afirmă că „Ion este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”.
George Călinescu observă că „ Ion nu este decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc
de deșteptăciune”. (vezi manualul, pag 59, 60,61)
Multe dintre semnele romanului certifică faptul că îi lipsește o gândire rațională
profundă, cu toate acestea personajul e caracterizat de o formă primară de istețime
cu ajutorul căreia alcătuiește planuri pentru a-și atinge scopurile urmate cu
perseverență.
În relație cu cei apropiați, se remarcă egoismul firii sale, punând de fiecare
dată pe primul plan binele personal, fără a-i păsa de ceilalți.
Pe parcursul romanului, cititorul asistă la dezumanizarea sa treptată,
atingând cote maxime la moartea soției, a copilului, dar și în momentul în care se
împrietenește cu George pentru a se putea apropia de Florica.
Moartea lui Ion Ion este o pedeapsă meritată, dar și un final inevitabil,
faptele lui reprobabile strângându-se în jurul său și conducându-l spre epuizarea
ireversibilă a energiei sale. Orgoliul și patima personajului sunt cauza singurei
omucideri din Pripas.
IX. Considerații asupra stilului
Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare realist-
obiectivă, refuzând exprimarea subiectivă. În legătură cu exprimarea frustă,
anticalofilă, autorul însuși afirma: „… e mai ușor a scrie frumos, decât a exprima
exact. Poate că nu e o simplă întâmplare că toți creatorii mari de viață s-au mulțumit
să scrie bine și au neglijat floricelele stilistice...Expresia exactă îți cere mai multă
zbuciumare...l”.
Formula inovatoare a realismului rebrenian se bazează pe obiectivitate în
crearea de tipuri umane independente, detașate de subiectivitatea celui care scrie.
X. Concluzia
Criticul literar E. Lovinescu afirma că ,,Apariția lui Ion a fost privită aproape
de unanimitatea criticii ca o dată în istoria literaturii române contemporane și ca
prima mare creație obiectivă”.