Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică, un povestitor creator de

arhetipuri, mai degrabă un mare rapsod, un poet epic al literaturii noastre, decât un prozator
propriu-zis. Romanul Baltagul (1930), apărut în etapa deplinei maturități artistice a
autorului, este considerat roman tradiționalist din punctul de vedere al invenției narative,
caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie compozițională.
Cartea se înscrie în tematica generală a operei lui Mihail Sadoveanu, căreia îi constituie
o sintezã genială. Romanul este scris ca o replicã la balada Mioriţa , căreia îi dã o continuare
epică, iar tema principală o constituie căutarea şi pedepsirea ucigaşilor unui oier, fapt esenţial
pentru echilibrul lumii, tulburat de crimă.
Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria Lipan, personajul principal, întrunește
toate calitățile omului simplu pentru care adevărul, dreptatea și respectarea legii și datinilor
strămoșești este o datorie. Ea reprezintă prototipul muntencei, al femeii obișnuite cu viața aspră
a oamenilor de la munte, care de cele mai multe ori este văduvă, înainte de vreme, aşa cum era şi
ea, aluzie la singurătatea pe care o  soție de oier o îndură cu răbdare.
O imagine reprezentativă pentru construcția personajului este regăsită în prima parte a
romanului, care surprinde pregătirile Vitoriei Lipan pentru călătorie, faptele acesteia evidențiind
credințe arhetipale: ține post negru douăsprezece vineri, merge la preot pentru sfaturi și
binecuvântare, o lasă pe Minodora la Mănăstirea Văratec, astfel dovedind respect și credința în
cele sfinte; totodată se orientează după semnele și coșmarul avut, cum că soțul ei ar fi mort (de
exemplu: cocoșul care cântă cu ciocul către poarta deschisă sau visul în care Nechifor este văzut
cu spatele, călărind peste o apă învolburată).

O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria, veritabil
„Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala
tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență și voință, tactica psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii,
provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la
săvârșirea actului justițiar.

Acțiunea este ilustrativă pentru personaj. Ea debutează cu imaginea Vitoriei stând

singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea nejustificată a soțului ei.
Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei: Nechifor plecase după niște oi, la Dorna,
dar era aproape Sfântu-Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă de asceză, în care
Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele, și după ce apelează la toate
instanțele lumești și spirituale, preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra Neamț, unde
depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea
soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din popas în
popas itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că
a vândut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre iernat. Din crâșmă în
crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui
Nechifor, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia
nu află nimic, după descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele
lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe
Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe
Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă. Își recunoaște vina și își cere iertare.
Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul firesc.

Titlul este legat de personaj în sens denotativ și conotativ. Vitoria este cea care atrage
atenția prin aluzii asupra armei crimei și care îndeamnă pe Gheorghiță să o analizeze. Ea
deconspiră făptașii printr-o metaforă legată de baltag și dă putere printr-un strigăt feciorului să
lovească pe criminal cu baltagul. Conotativ, instrumentul simbolizează dezechilibrul resimțit de
personaj în ordinea cosmică a lumii, și, de asemenea, restabilirea necesară a organicității
acesteia. În roman este vorba despre două astfel de arme: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care
„știe multe” și pe care „e scris sânge”, dar și cel nou, făurit pentru Gheorghiță, rămas nepătat și
pe care îl așteaptă datoriile viitorului.

Portretul fizic este realizat direct de către narator, concentrând în câteva linii, frumusețea
și forța ei lăuntrică. Deși nu mai era tânără, Vitoria are o frumusețe aparte: ochii ei căprii în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau departe (…) aprigi și încă tineri căutau zări
necunoscute. Portretul fizic surprinde elemente ce-i configurează trăirile interioare. Imaginea ei
stând singură pe prispă și torcând este simbolică pentru destinul ei (mitul Penelopei).
Femeie dârză, deprinsă cu greutăţile vieţii, Vitoria este o gospodină harnică şi pricepută,
care duce treburile gospodăriei în absenţa soţului, care adesea este plecat. Ea ştie să producă şi să
valorifice laptele, brânza, ştie să se tocmească cu negustorii şi unde să-şi vândă produsele,
mergând ea însăşi la câmpie.
Portretul moral reiese atât prin caracterizarea directă a naratorului, cât și
prin caracterizarea indirectă, prin comportament, limbaj, mentalitate. Domnu’
David, ovreiul care-i cumpără marfa, este într-o totală admirație în fața acestei femei despre care
afirmă că, în alte condiții, nu ar pregeta s-o ia de nevastă.
Vitoria impresionează prin luciditate şi stăpânire de sine, căci îşi dă seama că
Gheorghiţă are nevoie de mintea şi experienţa ei şi hotărăşte să plece împreună.
Având o inteligenţă ieşită din comun,Vitoria reuşeşte să intuiască şi să descifreze cele
mai intime gânduri ale lui Gheorghiţă sau a celor cu care intră în contact. Ea ştie să strecoare
anchetatorilor sugestii fără a-i jigni. Este dulce la vorbă cu cei care îi oferă date şi ascuţită la
limbă cu cei care nu-i dau relaţii. Vorbeşte de multe ori în maxime: „cine nu cearcă nu
izbuteşte”, „cel ce spune multe, ştie puţine”, „toate pe lumea asta au un rost”. Cu toate greutăţile
întâmpinate în drumul său, Vitoria nu renunţă, nu dă înapoi până nu-şi atinge scopul.
Monologul final scoate în evidenţă respectul pentru tradiţie al protagonistei: hotărârea
nestrămutatã este vizibilă prin refuzul constant de a-i permite fetei sale sã se căsătorească cu
„bãiatul,, dăscăliţei lui Topor”. De asemenea, Vitoria plănuieşte cu grijă parastasurile dovedind
energie şi putere de muncă, sugerate indirect de drumurile lungi pe care şi le hotărăşte, până la
Prut şi la apa Jijiei.
Observația incisivă este o trăsătură definitorie a personajului pe care Gheorghiță o
scoate în evidență : „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare: cunoaște gândul oamenilor… ”.
În comportamentul Vitoriei, autorul cuprinde o întreagă filozofie de viață, marcată de
echilibru și măsură în toate. Odată împlinită datoria, lucrurile reintră în normalitate, iar viața
începe să curgă din nou după reguli stabilite din vechime.