Sunteți pe pagina 1din 69

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI


PROGRAM DE STUDIU: AGRICULTURĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

Studiul comparativ al unor hibrizi de tomate în solarii

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Șef lucrări.dr.ing. CĂRBUNAR MIHAI SZEKELY A.K. KRISZTINA

Oradea
2019

1
Cuprins

CAPITOLUL I. Importanța și situația legumiculturii

1.1 Importanța legumiculturii

1.2 Importanța alimentară

1.3 Importanța economică a legumelor

1.4 Situația legumiculturii pe plan mondial

1.5 Situația legumiculturii în România

CAPITOLUL II. Considerați generale privind cultura tomatelor

2.1 Importanța culturii tomatelor

2.2 Originea și istoricul tomatelor

2.3 Particularități botanice și biologice

2.3.1 Sistematica genului Lycopersicon

2.3.2 Elemente de botanică și biologice

2.4 Cerințe față de factorii climatici

2.4.1 Cerințele față de temperatură

2.4.2 Cerințele față de lumină

2.4.3 Cerințele față de umiditatea solului și a atmosferei

2.4.4 Cerințele față de regimul de nutriție

CAPITOLUL III. Organizarea experimentelor

2
3.1 Scopul și obiectivele cercetării

3.2 Materialul biologic

3.3 Amplasarea și metoda le lucru

3.4 Technologia de cultură

CAPITOLUL IV. Clima și microclima

4.1 Relieful

4.2 Clima

4.3 Solurile

4.4 Hidrografia

4.5 Vegetația naturală

4.6 Cadrul natural de desfășurarea a experiențelor

4.7 Caracteristicile morfologice, fizice și chimice ale solului din aeralul experimental

CAPITOLUL V. Rezultate și discuții

5.1 Producția timpurie de tomate

5.2 Producția totală de tomate

5.3 Calitatea fructelor de tomate

CAPITOLUL VI. Concluzii și recomandări

BIBLIOGRAFIE

3
4
CAPITOLUL I. Importanța și situația legumiculturii

1.1 Importanța legumiculturii

Cultura legumelor are o deosebită însemnătate pentru om, pentru hrănirea sa cât mai
echilibrată şi obţinerea unor venituri.

1.2 Importanța alimentară

Legumele au un rol deosebit în alimentaţia raţională, atât ca urmare a unui conţinut


complex de substanţe nutritive şi energetice, cât mai cu seamă a influenţei favorabile asupra
desfăşurării normale a tuturor funcţiilor organismului uman.

Cele mai multe legume au un gust plăcut, cu nuanţe foarte diferite de la un soi la altul,
unele dintre ele fiind bogate în uleiuri eterice, glicozizi, pigmenţi, etc., ce stimulează pofta de
mâncare. Numărul mare de specii, varietăţi şi soiuri de legume, constituie materie primă pentru
prepararea unei game variate de mâncăruri, îmbogăţind şi îmbunătăţind astfel sortimentul
preparatelor culinare.

Compoziţia chimică a legumelor, ne arată conţinutul ridicat in apă, zaharuri, proteine,


amidon, grăsimi, valoarea energetică (în calorii) etc. Numeroasele specii de legume conţin
cantităţi mari de glucide digestibile (amidon, zaharoză, glucoză, fructoză), glucide nedigestibile
(celuloză, hemiceluloză, pectine, protide, etc.). Legumele păstăioase conţin cantităţi mari de
substanţe proteice (mazărea 6,7%, bobul 8,6%, fasolea 2,4% şi altele). Legumele rădăcinoase
conţin hidraţi de carbon între 5-15%.

Consumul în stare proaspătă a legumelor dă posibilitatea asimilării vitaminelor în


totalitate de către organismul uman. Prin fierbere, păstrare la temperaturi ridicate şi prin
industrializare o bună parte din vitamine se pierd. În compoziţia legumelor sunt bine reprezentate
numeroase săruri minerale, cum sunt cele de: Ca, Fe, Cu, P, Zn, Cl, Na şi altele.

Predominanţa în compoziţia produselor legumicole a elementelor bazice Ca, K, Fe, Na,


etc. asigură un efect alcalinizator, neutralizând aciditatea produsă de late elemente şi în special
cele de provenienţă animală (V.Berar și G.Poșta, 2005)

5
Cerinţele de hrană ale organismului se pot satisface printr-o raţie alimentară zilnică,
formată din produse de origine animală în cantitate de 714 g şi 1225 g alimente de origine
vegetală, din care 900-950 g să fie produse horticole, iar din acestea 400 g legume. Iată deci că
33% din raţia zilnică a produselor de origine vegetală trebuie să o reprezinte legumele.

Analizând comparativ diferitele legume cu alte alimente de origine vegetală şi animală,


se constată că produsele legumicole au o valoare alimentară mai scăzută, precum şi o energie
calorică mai mică, însă au importanţă deosebită în alimentaţia omului, prin conţinutul ridicat în
vitamine, săruri minerale, etc.

Calorii Apă
mg/100 g. sp. mg/100 g. sp.
la %
Alimentul
100 Săruri minerale Vitamine
g. sp. Protide Glucide Lipide Ca P Fe A C
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Ardei 28,7 1,18 4,9 0,20 10,5 23,7 0,4 1,85 300 90
Broccoli 25,5 2,27 3,8 0,15 90,0 52,7 0,9 7,45 81,7 -
Castravete 13,0 0,62 2,6 0,09 11,4 8,8 0,4 0,10 8,0 95
Fasole
42,6 4,50 6,5 0,2 50,0 60,0 - 0,2 20 88
păstăi
Mazăre 101,2 6,7 12,0 0,4 11,0 62,2 1,0 0,5 35 80
Pătrunjel
47,0 2,1 7,0 0,2 56,0 30,0 2,5 - 6,0 88
rădăcină
Salată 16,1 1,1 2,7 0,17 25,3 28,0 1,1 3,0 20 94
Spanac 23,8 2,3 2,5 0,28 75 51,2 2,8 5,0 55 92
Tomate 22,5 1,0 5,7 0,3 7,9 32,8 1,5 0,7 27 93
Pâine 348 10,7 54,4 1,0 68,0 92,0 2,9 - 2,0 35
Lapte 78 3,95 5,5 4,42 134,0 105 - 0,12 1,7 87
Carne
563 15,0 - 13,25 11,0 210 3,0 - - 69
porc
Ouă 159 12,9 1,0 11,6 54,5 212,1 3,0 0,8 - 74
Tabelul 1.1 Conținutul în substanțe nutritive la unele legume, comparativ cu alte alimente
(V.Berar și G.Poșta, 2005)

1.3 Importanța economică a legumelor

Legumele prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere economic.

Elementele care accentuează importanța economică a legumelor sunt următoarele:

6
 posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite sisteme de cultură, cu
implicaţii directe asupra folosirii forţei de muncă o perioadă mai lungă, comparativ cu alte
ramuri din agricultură;
 asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de persoane, având în vedere
caracterul intensiv şi specificul activităţii în legumicultură, reducând într-o oarecare
măsură numărul şomerilor;
 repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp;
 crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri industriale (industria
chimică, industria producătoare de maşini şi utilaje agricole, de mase plastice, industria
prelucrătoare de produse legumicole etc.);
 obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu alte ramuri ale
agriculturii;
 obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin aplicarea unei tehnologii
adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi, într-o perioadă de timp relativ scurtă;
 posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea cantităţii de legume şi
sporirea veniturilor producătorilor;
 folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe specii legumicole (sfeclă,
varză, conopidă, salată);
 valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de culturi asociate,
succesive şi intercalate;
 folosirea intensivă a terenului:
- 1 ha de legume cultivate în câmp este echivalent cu 12 ha cultivate cu grâu;
- 1 ha de legume în solar este echivalent cu 150 ha de grâu;
- 1 ha de legume în seră este echivalent cu 200 ha de grâu; (H.Gheorghița, 2011)

1.4 Situația legumiculturii pe plan mondial

În toate ţările lumii se manifestă preocuparea permanentă pentru asigurarea unui


consum ridicat de legume.

7
Specificare 1995 2000 2007
mii ha mii t mii ha mii t mii ha mii t
Producția
36772,2 565151,6 44981,1 748125,9 52444,6 893432,5
mondială din care
Africa 4208,9 38426,9 5071,8 48639,9 5549,1 55719,8
America de Nord 1502,9 37277,5 1534,9 40716,4 1438,0 40464,4
America de Sud 1229,6 17412,0 1308,8 19191,3 1326,5 22013,4
Asia 23749,9 369930,3 30799,8 525756,3 38167,0 658602,3
Europa 184,6 89166,4 5066,5 95294,1 4552,3 94563,9
Tabelul 1.2 Evoluția suprafeței și producției de legume pe plan mondial ( Teodor Stan, 2014 )

Pe primul loc se situează Asia, cu o suprafaţă de 38,17milioane hectare şi o producţie


totală de 658,60 milioane tone, urmată, în ordine,de Europa, America de Nord, Africa, America
de Sud.

 În ceea ce priveşte producţia medie la hectar, pe primul loc se află America
de Nord (28,1 t/ha), urmată, în ordine, de Europa (20,7 t/ha), Asia (17,3 t/ha), America de Sud
(16,6 t/ha) şi Africa, cu producţia ceamai mică (10,0 t/ha). Consumul de legume este diferit şi
anume: în ţările dezvoltate, acesta, variază de la 100 kg la 170 kg pe locuitor (legume proaspete şi
conservate) anual,iar în ţările în curs de dezvoltare se consumă numai 30-35 kg/locuitor anual, în
unele ţări chiar mai puţin (14-15 kg/locuitor).

Consumul de legume este realizat fie pe baza producţiei proprii, fie prin import sau
folosind ambele posibilităţi. Din statisticile FAO se constată că, în funcţie de volumul
producţiilor realizate anual, pe primele locuri în Uniunea Europa se situează: Italia,
Spania,Franţa, Polonia, România etc. Aceste ţări sunt şi exportatoare de legume.

Alte ţări îşi asigură consumul de legume, în cea mai mare parte prin importuri, şi anume:
Germania, Austria, Norvegia, Suedia etc (T.Stan, 2014).

Printre tendinţele de bază care se manifestă în legumicultură, pe plan mondial,


menţionăm:

 sporirea producţiei de legume pe seama intensivizării sistemelor de cultură (în lume se


cultivă anual aproximativ 52,4 milioane ha cu legume, ce însumează o producţie de 893
milioane tone);

8
 concentrarea suprafeţelor în zonele cu condiţii naturale şi social-economice favorabile,
realizându-se mari unităţi specializate (de exemplu, statele California, Florida, Arizona
din SUA, asigură cu produse proaspete zonele din centru şi din nord);
 perfecţionarea continuă a tehnologiilor prin extinderea mecanizării complexe, sporirea
gradului de chimizare şi irigare a culturilor;
 eşalonarea producţiei pe o perioadă cât mai lungă din an;
 folosirea unor soiuri şi hibrizi cu un înalt potenţial biologic, specializate pe direcţii de
folosire, rezistente la boli, cu calităţi superioare, care se pretează la recoltarea mecanizată;
 creşterea suprafeţelor de culturi protejate;
 creşterea cerinţelor faţă de calitatea produselor;
 creşterea consumului de produse legumicole conservate şi semiconservate, în special în
ţările puternic industrializate, ca SUA, Germania, Anglia, Franţa, Italia etc., ca urmare a
perfecţionării tehnologiilor şi mecanizării recoltatului la culturile ale căror producţii sunt
destinate industrializării etc.

1.5 Situația legumiculturii în România

După cucerirea Daciei, romanii au completat şi îmbogăţit numărul speciilor legumicole


cunoscute şi folosite în perioada respectivă. În orânduirea feudală, la noi în ţară, cultura
legumelor s-a practicat, în special, pe terenurile moşierilor şi ale mănăstirilor, pe care se cultivau:
ceapa, usturoiul, pătrunjelul, ţelina, sfecla de masă, ridichiile, pepenii verzi, varza,fasolea etc.
(T.Stan, 2014)

Cu începere din secolul al XVIII-lea (1715-1720), în ţările balcanice s-au răspândit


grădinarii bulgari, care au practicat cultura plantelor legumicole pe terenurile irigabile, luate în
arendă în jurul oraşelor (Murtazov, T. şi colab., 1984).

Mai târziu, aceştia au ajuns să dispună de suprafeţe însemnate şi să controleze aproape în


exclusivitate comerţul cu legume din ţara noastră. Această situaţie a durat până în preajma
primului război mondial şi chiar mai târziu.(T.Stan, 2014)

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX- lea, o dată cu


dezvoltarea legumiculturii au apărut tendinţe de progres în legumicultură autohtonă. Această

9
dezvoltare este legată, în mod direct, de înfiinţarea unor şcoli de agricultură şi predarea
legumiculturii în şcolile normale de învăţători (Galata-Iaşi, Balta-Albă Craiova, Şcoala Normală-
Iaşi, Grozăveşti Bucureşti, Pantelimon-Bucureşti).

În 1912 s-a înfiinţat şcoala de Horticultură de la Dragomireşti Vale, iar în 1925 Şcoala
medie de Horticultură din Bucureşti, care a funcţionat apoi la Băneasa, până în 1948, când pe
teritoriul său a luat fiinţă Facultatea de Horticultură din Bucureşti.

Deşi prin dezvoltarea culturii legumelor în jurul oraşelor mari s-a făcut un însemnat
progres, lipsa capitalului necesar pentru investiţii relativ mari, destinate amenajării terenurilor,
construirii răsarniţelor, instalaţiilor de irigat etc., a dus la fărâmiţarea accentuată a suprafeţelor
cultivate cu legume. Toate acestea explică de ce, în pragul celui de al II-lea război mondial,
suprafaţa legumicolă a ţării nu depăşea 80 mii ha, iar producţiile erau scăzute, de circa 6 t/ha.

După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu plante legumicole, astfel că, de la 77,8 mii ha, cât se înregistrau în 1938, s-a ajuns la
302,2 mii ha în perioada 1981-1985. Producţia totală a sporit o dată cu creşterea suprafeţei şi a
producţiei medii la unitatea de suprafaţă.

Pentru formarea unor specialişti cu o bună pregătire profesională au luat fiinţă noi
facultăţi de horticultură la Iaşi (1951), Craiova (1962), Cluj-Napoca (1977) şi Timişoara (1990).

Menţinerea constantă, timp îndelungat, la nivel scăzut, a producţiei medii la ha arată


rămânerile în urmă pe linia intensivizării muncii şi a producţiei în legumicultură şi, totodată,
indică posibilităţile de care dispunem ca, fără mărirea suprafeţei cultivate, să crească producţia
totală şi cea medie la ha.

În prezent, producţiile medii obţinute (12,5 t/ha) sunt cu mult sub potenţialul biologic
deţinut de speciile legumicole (T.Stan, 2014)

În viitor, menţinând suprafaţa la 280-300 mii ha, cu o producţie medie care trebuie să
crească la 20-24 t/ha, se poate acoperi integral cererea pe toate destinaţiile. În această situaţie,
consumul de legume pe locuitor va spori la 100-120 kg legume proaspete şi 25-40 kg legume
conservate, creându-se disponibilităţi pentru export, mai ales ale produselor conservate şi
deshidratate.

10
În cazul culturilor în sere, în condiţiile creşterii aberante a costurilor energiei termice şi a
celorlalte produse folosite în procesul de producţie, precum şi a concurenţei cu produse
legumicole obţinute în condiţii mult mai avantajoase de climă (Turcia, Cipru, Italia, Spania), este
necesar să se găsească căile şi mijloacele pentru rentabilizarea acestui sector.

Măsurile pentru rentabilizarea sectorului sere sunt:

- obţinerea independenţei energetice prin construirea şi utilizarea de microcentrale


proprii, cu controlul automat (cu un calculator de procese) al condiţiilor de microclimat şi, în
acest fel, programul de producere, livrare şi distribuire a energiei termice va fi stabilit în
funcţie de temperaturile ce urmează să se realizeze în fiecare compartiment de seră, în funcţie
de specia cultivată şi faza de vegetaţie a acesteia ;
- introducerea irigării fertilizante automate;
- reducerea consumurilor specifice ale combustibililor prin creşterea randamentelor
energetice la 92%;
- reducerea pierderilor de căldură din sere;
- schimbarea structurii sortimentului de specii şi soiuri în favoarea culturilor
- o atenție deosebită trebuie se se acorde posibilităților de intensivizare a producției
de legume în sere prin folosirea culturilor asociate și extinderea culturilor “fără sol” etc.
(T.Stan. 2014)

Capitolul II. Considerați generale privind cultura tomatelor

11
2.1 Importanța culturii tomatelor

De la tomate se consumă fructele la maturitate fiziologică, dar și cele care nu ajung


în această fază (gogonele) pentru prepararea murăturilor. Importanța alimentară deosebită a
tomatelor este dată de faptul că aceastea se pot consuma într-o gamă variată de moduri: în stare
proaspătă, ca salată simplă sau în amestec cu alte legume, sau preparate în ciorbe, sosuri, ghiveci,
roșii umplute etc., prelucrate industrial sub formă de pastă, bulion, conserve, sucuri obișnuite sau
picante etc.

Tomatele au valoare alimentară ridicată datorită conținutului fructelor în vitamine,


zaharuri, substanțe minerale, aminoacizi și acizi organici.

Din producția realizată de pe 1 ha de cultură se pot obține 2660 kg substanță uscată


totală, 1384 kg zaharuri. 1444 kg proteină brută, 228 kg substanțe minerale și 10 kg acid
ascorbic. Din cauza excesului de doze (5 mg/100 g s.p.), tomatele acționează fiziologic ca
alcalinizant. Fapt favorabil pentru organismul uman.

Compoziția chimică a fructelor este mult influențată de soi și de factorii externi.


Acumularea de substanță uscată și acid ascorbic în fructele maturate în august și septembrie este
cel mai puternic influență de temperatură și radiația solară. Sinteza glicogenului este sistată la
30 °C (Ruxandra Ciofu, 2004)

12
Tabelul 2.1 Conținutul chimic al fructelor, pastei și sucului de tomate (valorii medii)
(Ruxandra Ciofu, 2004)

Fructe proaspete Pastă de tomate Suc de tomate


Specificare U/M
la 100 g la 100 g la 100g

Zahăr total g 4,32 - -

Glucoză g 2,02 - -

Fructoză g 2,30 - -

Apă g 94,20 86,00 93,70

Caroten mg 0,82 1,24 0,35

Vitamina B1 mg 0,057 0,058 0,051

Vitamina B2 mg 0,035 0,18 0,026

Vitamina B6 mg 0,10 9,00 -

Vitamina C mg 24,20 - 16,00

Vitamina K mg 0,65 - -

Biotina mg 4,00 1,48 0,69

Fier mg 0,95 - -

Magneziu mg 20,00 590,00 -

Sodiu mg 6,30 1.160,00 -

Potasiu mg 279,00 34,0 15,00

Fosfor mg 26,00 -

Fluor mg 60,00 -

Leucină g 0,039 0,041

13
Izoleucină g 0,020 0,029

Valină g 0,026 0,007

Metionină g 0,06 0,007

Fenilamină g 0,027 0,028

Tirozină g 0,014 0,014

Treonină g 0,031 0,033

Triptofan g 0,008 0,009

Lizină g 0,040 0,042

Histidină g 0,014 0,015

Arginină g 0,028 0,029

2.2 Originea și istoricul tomatelor

Originea tomatelor este în America Centrală și de Sud, Peru și Ecuador, specia de


origine fiind Lycopersicon esculentum var. Cerasiforme, care, în Mexic, a fost folosită, încă din
anul 200 î.e.n.. Centru de origine al tomatelor se află în jurul localităților Vera Cruz și Pueblo,
fiind cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea Americii (Jenkins, 1948). Ele au fost
semnalate de Cristofer Columb, în anul 1498, dar de mult timp au fost considerate plante
ornamentale. Numele de tomate vine de la cuvântul “tomatel” aparținând limbii “nahua” vorbită
de azteci. (Nisen, 1993)

În anul 1581, Matthias de l’Obel spunea “ aceste fructe sunte mâncat de niște italieni
ca pepenii galbeni, dar gustul lor foarte rău dădea indicații suficiente despre nocivitatea lor.”
(Ruxandra Ciofu, 2004)

Această idee a continuat multă vreme, mai ales ținând seama faptul că în familia
Solanaceae și alte plante, cum ar fi mătrăguna, sunt toxice. Aceasta până în 1778 când tomatele
sunt considerate în Franța ca legume.

14
În Europa, tomatele s-au cultivat prima dată în Spania și Portugalia sub denumirea de
“mere peruviene”, de unde au trecut în Italia. Spaniolii au răspândit tomatele în insulele Filipine,
de unde au trecut apoi în India (Luckwol, 1943). La sfârșitul secolului al XVI-lea ajung în
Anglia, unde au fost primite cu mare rezervă. În China și Japonia tomatele au fost introduse în
secolul al XVI-lea, odatăcu cartoful. În secolul al XVII-lea au apărut în Rusia, Siria, Arabia,
Egipt și Etiopia, iar în estul Asiei, exceptând India de Est, au fost introduse în secolul al XVIII-
lea. În America de Nord, tomatele au fost introduse abia în secolul XIX-lea. În țara noastră
tomatele încep să fie cunoscute abia în secolul al XIX-lea.

Cultura comercială a tomatelor a început în Franța în 1880, în Germania în 1914, iar în


Belgia în 1904. De atunci, cultura tomatelor pe glob a cunoscut o extindere fără precedent.
Tomatele reprezintă cultura numărul unu în sere și solarii. (Ruxandra Ciofu, 2004)

2.3 Particularități botanice și biologice

2.3.1 Sistematica genului Lycopersicon

Specia Lycopersicon esculentum Mill. aparţine genului Lycopersicon, care face parte
din subfamilia Solanaceae familia (Solanaceae), ai căror membri au aceeaşi formulă genomică
(2n=2x=24).

Speciile genului Lycopersicon sunt împărţite în două grupe (“complexe”) pe baza


compatibilităţii la încrucişare cu specia L. Esculentum ”complexul esculentum” – ce cuprinde
speciile compatibile cu L. esculentum şi “complexul peruvianum” – ce cuprinde speciile
incompatibile cu L. esculentum.

În cadrul complexului esculentum sunt încadrate şase specii, din care trei au fructe
colorate şi trei au fructe verzi. (Nistor Stan, Teodor Stan, Niculai Munteanu, 2003)

Speciile cu fructe colorate sunt: L. esculentum Mill., L. pimpinellifolium (Jubl.) Mill., L.


cheesmanii Riley, iar cele cu fructe verzi sunt următoarele: L. parviflorum, L. chmielewskii şi L.
hirsutum Humb. and Bonpl.

“Complexul peruvianum” cuprinde numai două specii, cu fructe verzi, L. chilense Dun
şi L. peruvianum (L) Mill. Acestea sunt deosebit de importante în lucrările de ameliorare, ca

15
surse de germoplasmă pentru rezistenţa la boli, dăunători, secetă, săruri ş.a. ( Nistor Stan, Teodor
Stan, Niculai Munteanu, 2003).

2.3.2 Elemente de botanică și biologice

Rădăcina principală a tomatelor atinge 1,5m adâncime, dar numeroase rădăcini laterale
ajung la 1,6 m. Rădăcinile explorează un volum de sol de 8  m³ pentru 9 m² suprafață, dacă
distanțele de plantare permit (Nisen,1993). La tomatele cultivate în sere masa principală a
rădăcinilor se dezvoltă între 18 și 45 cm, dar o parte ajung la peste 1 m adâncime. Repartizarea pe
orizontală se realizează pe o raza de 50-80 cm.

Rădăcina are un ritm rapid de creștere. În condițiile normale de temperatură, la plantele


tinere, rădăcinile cresc cu 2-7 mm/zi (Lehman, 1953 ; Brejnev, 1944). La 30 de zile dupa răsărire
plantelor, când au format numai o frunză adevârată, rădăcina principală ajunge la 50 cm lungime
(Edelstein, 1953). Pe un sol bine lucrat, dinamica creșterii rădăcinii după plantare se apreciază la
20 cm după 2 săptămâni, 75 cm la 3 săptămâni, 100cm la 4 săptămâni și la 125 cm după 5
săptămâni (Becker Dilingen, 1956).

La plantele care provin prin semănare directă în câmp, rădăcina principală este mai
dezvoltată, pe când la cele care provin răsad, este mai superficială, fiind răspândită mai mult în
stratul de sol cuprins între 30 și 50 cm adăncime.

Ramificarea rădăcinii depinde și de temperatura solului. Sub 10° C și peste 37° C


creșterea rădăcinilor se oprește. Temperaturile optime pentru creșterea sistemului radicular sunt
cuprinse între 15 și 35° C. Plantele de tomate își refac cu ușurință sistemul radicular și în plus au
însușirea de a emite ușor rădăcini adventive din tulpini (Dumitrescu M., 1998), (Ruxandra Ciofu,
2003).

Tulpina tomatelor are o creștere diferită, în funcție de varietate sau soi. Soiurile ce aparțin
varietății vulgare au tulpini cu creșter nedeterminată care pot atinge înălțimi de 2-3 m, iar în
anumite sisteme de cultură din sere pot ajunge la o înălțime de 6-7 m. La soiurile ce aparțin
varietății validum, cu creștere determinată, înălțimea tulpinii variază între 60 și 100 cm. La soiuri
pitice tulpina se menține erectă, pretându-se mai bine la recoltarea mecanicată. La soiurile ce

16
creștere determinată, la un moment dat, în partea apicală a tulpinii apare o inflorescență sau o
ramificație sterilă scurtă, care limitează creșterea în înălțime.

Soiurile cu creștere nedeterminată trebuie susține în diferite sisteme, iar cele cu creștere
determinată nu se mai susțin.

Tulpina tomatelor are o mare capacitate de lăstărire, formând lăstari la subsuoara


frunzelor care poartă denumirea de copili. Copili de sub primele două inflorescențe au cea mai
mare viteză de creștere, putând ajunge la înălțime tulpina principală. În practică se execută sau nu
lucrarea de copili, în funcție de sistemul de cultură practicat.

În contact cu solul umed tulpina emite cu ușurință rădăcini adventive. Din această cauză
răsadurile se pot planta mai adănc, iar cele alungite se plantează culcat. Copilii se pot înrădăcina
într-un substrat umed și se pot folosi la înmulțirea plantelor pe cale vegetativă.

Există o colerație pozitivă între vigoarea părții aeriene și sistemul radicular. S-a constatat
că prin eliminarea lăsatrilor (copilit) se reduce dezvoltarea sistemului radicular (Edelstein, 1955;
Kursanov, 1954).

Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliolele de diferite mărimi, dispuse


alternativ. Foliolele au formă ovală, lanceolată, cu marginea întreagă sau dințată, cu suprafață
netedă sau gofrată, în funcție de varitate sau soi. Pe toată suprafața, frunzele sunt acoperite cu
perișori glandulari care degajă la atingere un miros caracteristic (Figura 2.1) (Ruxandra Ciofu,
2004).

Culoarea frunzelor este verde, de diferite nuanțe: verde-deschis (verde gălbuie) la frunzele
tinere, verde argintie sau verde albăstruie la frunzele mai bătrâne (Nistor Stan, Niculai
Munteanu, Teodor Stan, 2003)

17
Figura 2.1 Frunzele tipice de tomate ( Ruxandra Ciofu, 2004)

Inflorescența este de tip cimă și apare pe intervalul dintre frunze (pe internod). Există trei
tipuri de inflorescențe: neramificate, dublu ramificate, ramificate multiplu (Figura 2.2)

La baza plantei predomină inflorescențe simple, iar spre vârf cele ramificate. Axul
inflorescenței se termină cu o floare. Inserția primei inflorescențe este variabilă, în funcție de soi,
după 5-12 frunze. Următoarele inflorescențe se formează după 1-3 frunze, rar după 4-5. Numărul
de flori în inflorescență variază de la 4-5 la 20 (Ruxandra Ciofu, 2004).

Figura 2.2 Tipuri de inflorescențe la tomate: a-neramificată; b- ramificație simplă; c-


ramificație multiplă (Nistor Stan, Niculai Munteanu, Teodor Stan, 2003)

18
Floarea. Tomatele au flori actinomorfe, hermafrodite, grupate în inflorescenţe cimoase
simpodiale simple sau compuse, extraxilare, deci pe internod (Zanoschi şi Toma, 1985). (Figura
2.3)

Figura 2.3 Floarea și inflorescența tomate: 1- inflorescența; 2- muguri floriferi în diferite


stadii; 3- floarea deschisă (Kvasnikova, 1962), (N.Stan, N.Munteanu, T.Stan, 2003).

Florile se prind pe axul inflorescenţei prin pediceli de 1-3 cm. Aceştia, de regulă, sunt
articulaţi, iar din punctul articulaţiei se produce desprinderea fructelor de pe ciorchine. La
cultivarele pentru recoltare mecanizată s-a introdus caracterul “pedicel fără articulaţie” prin
genele jointless (j1 şi j2), care asigură desprinderea fructelor fără pedicel.

Floarea prezintă un caliciu format din cinci, mai rar până la 10 sepale unite. Corola este
gamopetală, rotată, cu diametrul de 1-2,5 cm, alcătuită din cinci, mai rar până la 10 petale
galbene, terminată cu cinci, respectiv 10 lacinii. Androceul este alcătuit din 5-10 stamine (uneori

19
chiar mai multe, de exemplu 16-18, la florilecu petale duble), cu filamente foarte scurte, libere,
dar unite la bază cu tubul corolei (Nistor Stan, Niculai Munteanu, Teodor Stan, 2003).

Gineceul este format din 2-7 carpele unite; prezintă un ovar superior continuat cu un stil
lung, care străbate tubul staminal, şi se termină cu un stigmat capitat, lipicios; de regulă, stilul
(stigmatul) nu depăşeşte nivelul anterelor.

Structura florală prezentată asigură o autogamie foarte ridicată. În cazul când condiţiile de
mediu sunt excesive, stilul poate scoate stigmatul deasupra conului anterial, fiind posibilă şi
polenizarea cu polen străin.

Figura 2.4 Flori 1- stil mai lung ca anterele; 2- stil mai scurt ca anterele (Ruxandra
Ciofu, 2004).

Fructul recolta utilă a tomatelor este formată, exclusiv din fructele formate şi ajunse la un
anumit stadiu de maturitate într-un ciclu de vegetaţie. De numărul şi mărimea fructelor depinde,
în mod direct, cantitatea de recoltă. Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori și
mărimi, în funcție de soiul sau hibridul cultivat.

Forma fructelor poate fi: mai mult sau mai puțin sferică, turtită, ovată, piriformă ș.a. (N.
Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003) .

20
Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate și variază în limite foarte
largi,de la 30-40g la 300-500 g și chiar 800 g, în funcție de soi și tehnologia de cultivare.

Culoarea fructelor poate fi roșie, de diferite nuanțe, portocalie sau galbenă, roză etc.
Culoarea fructelor roșie și roz se datorește pigmenților carotenoizi conținuți în pulpă, peste care
suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră. Când fructele conțin mai mult betacaroten
decât licopen, sunt de culoare galben-orange (Petrescu C., 1992). Înainte de coacere, culoarea
fructelor este verde-deschis uniformă sau verde cu o nuanță mai închisă în jurul pedunculului.
Persistența zonei de culoare galbenă-verzuie în jurul pedunculului și după coacere constituie un
defect care depreciază calitatea fructului.

Fructele de tomate sunt acoperite de o pieliță elastică. Pulpa reprezintă partea cea mai
valoroasă a fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine și săruri minerale. Lojile seminale (2-7)
conțin țesutul placentar în care sunt încorporate semințele, în număr variabil (100-300/fruct.). În
cazul folosirii stimulatorilor, fructele prezintă goluri, țesutul placentar este verde, cu o steluță de
culoare galbenă și nu prezintă semințe.

Semințele tomatelor sunt oval rotunjite, cu perișori care le dau o culoare argintie. Într-un
gram sunt 300-370 semințe. Facultatea germinativă este de 85-90 % și se păstrează 5-6 ani
(Ruxandra Ciofu, 2004)

Figura 2.5 Secțiuni în fruct: 1- cu 2 loji; 2- cu 3 loji; 3- cu mai multe loji (R.Ciofu, 2004)

21
2.4 Cerințe față de factorii climatici

2.4.1 Cerințele față de temperatură

Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă fiind de 22 °C în cazul când şi ceilalţi
factori sunt la nivel optim.

Temperatura solului sau, în general, a substratului de cultură, influenţează germinaţia şi


creşterea sistemului radicular.

Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 10°C în funcție de soi.


Temperatura optimă este de 24°C. La temperatura minimă germinația are loc în 10-15 zile, iar la
cea optimă în 5-6 zile.

Creşterea maximă a rădăcinilor se produce la temperaturi cuprinse între 15-19°C şi 25-


29°C, în funcţie de soi (Chaux şi Foury, 1994). Temperaturile mai mici de 5-6°C determină
încetarea funcţiilor rădăcinii, iar cele sub 0°C distrug rădăcinile.

În perioada următoare apariției frunzelor cotiledonate, răsadul de tomate este foarte


sensibil la temperatură. Ritmul de inițiere al frunzelor este grăbit și creșterea conținutului în
subsanță uscată este ma mare la temperatura constantă de 25°C ziua și noaptea, față de 18°C. La
15°C se formează mai puține frunze decât la 25 °C, dar dimensiunea apexului este de două ori
mai mare la 15°C față de 25°C și plantele înfloresc mai timpuriu (Aung, 1979), (Ruxandra Ciofu,
2004).

Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21-26°C, iar pentru dezvoltarea
fructelor de 18-24°C.

Florile se dezvoltă mai rapid la temperatură mai ridicată. Calvert (1964) arată că florile
din prima inflorescenţă s-au dezvoltat mai rapid, cu până la 12 zile la temperatura de 20°C, în
comparaţie cu temperatura de 16°C. De asemenea, temperatura mai ridicată a accelerat
dezvoltarea mai timpurie a celei de-a doua inflorescenţe (N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003).

22
Temperaturile sub 10°C sunt dăunătoare plantelor. Temperaturile scăzute de -1°C la 3°C,
chiar o perioadă scurtă de timp, provoacă înghețul plantei. Recoltarea fructelor trebuie făcută
înainte de venirea brumelor. De asemenea, temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare. Peste
30°C plantele nu mai fructifică, deoarece polenul nu mai germinează (N. Stan, N. Munteanu, T.
Stan, 2003).

2.4.2 Cerințele față de lumină

Lumina joacă un rol important în creșterea și fructificarea tomatelor. Tomatele au cerințe


mari față de intensitatea luminii. Cerințe față de lumină sunt corelate cu temperatura, începând de
la formarea primelor frunze, numărul acestora până la inflorescență. (Tabelul 2.2)

Durata de iluminare în ore Temperatura (°C) Numărul frunzelor până la inflorescență


12,8 6,0
9
18,3 6,2
12,8 6,5
18
18,3 8,5
Tabelul 2.2 Influența luminii, corelată cu temperatura asupra formării primelor frunze la
tomate. (R.Ciofu, 2004)

Perioada când plantele necesită o iluminare mai puternică începe în a 8-10-a zi de la


răsărire. Insuficiența luminii în această fază duce la alungirea tinerelor plante și la obținerea unor
răsaduri firave; întârzierea fructificării respectiv a înfloritului; reducerea numărului de flori.
Abundența luminii în faza de răsad duce la obținerea unor răsaduri viguroase, scurte și groase;
rezistente la boli și a temperaturi scăzute;scurtarea timpului până la apariția bobocilor florali și se
formează un număr mai mare de flori în inflorescențe.

Faza înfloritului și legării fructelor. În această fază insuficiența de lumină duce la căderea
florilor și avortarea acestora; căderea fructelor abia formate și prelungirea perioadei de înflorit.
Abndența luminii duce la legarea fructelor în toate florile; râmănerea tuturor fructelor pe plante
până la recoltare; creșterea într-un ritm rapid a fructelor legate; scurtarea perioadelor de înflorit și
de legare a fructelor.

Faza când fructele sunt ajunse la dimensiunile normale, dar încă verzi. În această faza
insuficiența luminii duce la întârzierea maturării, practic aproape nu se maturează deloc și nu pot
fi recoltate și valorificate conform planificării întocmite pentru condiții normale. Abuntența lumii

23
în această fază duce la grăbirea foarte mult a ritmului de maturare a fructelor; devansarea și
sporirea producției timpurii (N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003).

2.4.3. Cerințele față de umiditatea solului și a atmosferei

Umiditatea solului și atmosferei prezintă o deosebită importanță pentru creșterea și


dezvoltarea tomatelor.

Tomatele au pretenții moderate față de umiditate, deoarece coeficientul de transpirație


este redus între 350-550.

Valorile optime ale umidităţii solului şi ale aerului variază în funcţie de fenofaze.
În prima perioadă, se recomandă o umiditate a solului de circa 60%, iar după aceea valori
variind în jur de 80%; umiditatea aerului este optimă, dacă are valori de 55-60% în prima
perioadă şi de 65-70% în cea de a doua perioadă.
Tomatele sunt sensibile la asfixierea radiculară, provocată de excesul de apă. Dacă
asfixierea este prelungită, apar diferite carenţe, cum ar fi cea de magneziu, fosfor sau azot; de
asemenea, este afectată vigoarea plantei şi, ca urmare, recolta este diminuată.
Legat de cerinţele tomatelor faţă de apă, deosebit de periculos este stresul hidric, care
poate interveni în cursul creşterii şi dezvoltării plantelor, determinat de variaţiile cantităţii de apă
de la valori maxime la cele minime şi invers.
În faza înfloritului şi a legării fructelor, stresul hidric este extrem de dăunător: seceta,
după o perioadă satisfăcătoare sau optimă din punct de vedere al regimului apei, determină
căderea florilor sau avortarea, datorită deshidratării şi “inaniţiei” florilor sau, respectiv,
negerminării grăunciorilor de polen; un exces al umidităţii aerului constituie condiţii nefavorabile
deschiderii anterelor şi scuturării polenului.
În perioada maturării fructelor, un exces al umidităţii din sol, după o perioadă relativ
secetoasă, determină crăparea fructelor (compromiţând valoarea lor comercială), intrarea rapidă
în fermentaţie a sucului fructelor, care intră în contact cu aerul, şi îmbolnăvirea. Se apreciază că
fructele maturate în condiţii mai reduse de umiditate a solului au calităţi gustative mai bune,
datorită acumulării în cantitate mai mare a substanţei uscate solubile (N. Stan, N. Munteanu, T.
Stan, 2003).

24
2.4.4 Solul

Cultura tomatelor prezintă preferință pentru solurile mijlocii, nisipo-lutoase sau


lutonisipoase, bogate în humus (peste 2-3%), fertile, bine structurate, cu un drenaj bun, profunde,
cu apa freatică în profunzime (peste 4 m adâncime) şi cu un nivel al pH-ului cuprins între 5,5 –
7,0 (Maier, 1969; Dumitrescu şi colab. 1998).

Solurile prea uşoare (nisipoase) nu reţin suficient de bine apa şi accentuează seceta
excesivă; solurile argiloase se încălzesc greu şi pot provoca asfixierea sistemului radicular.

O recomandare specială pentru alegerea solului se face în cazul culturilor înfiinţate prin
semănat direct: solul trebuie să permită o foarte bună pregătire a substratului germinativ şi să aibă
o fertilitate ridicată. Cele mai bune soluri sunt apreciate a fi cernoziomurile şi solurile aluviale.

2.4.5 Cerințele față de regimul de nutriție

Regimul de nutriție este foarte complex în cazul tomatelor. Se va ține seama de comsumul
specific care diferă cu soiul, faza de vegetație, sistemul de cultură etc.

Azotul are rol important în creșterea și fructificarea tomatelor. În primele faze de


vegetație azotul în exces provoază o creștere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării,
mai ales în condiții de lumină redusă. Excesul de azot se evidențiează prin răsucirea și gofrarea
frunzelor, iar lipsa de azot prin aceea că tulpinile au vârful subțire, iar frunzele sunt mici. Excesul
de azot combinat cu deficiența de fosfor și potasiu favorizează deficiențele de coloare a fructelor.

Conținutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei bune aprovizionări, este de 0,3-
0,4% (Krejbil și Krauss, 1962). Un conținut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste
0,5 % chiar la avortarea florilor. În aceste condiții se remarcă o influență negativă asupra
sistemului radicular (Anstett, 1968).

25
Fosforul, deși este consumat în cantități mai reduse, este important în asimilarea azotului,
la stimularea înfloritului și fructificării. Are efect pozitiv asupra precocității, ca și asupra
sistemului radicular (Ruxandra Ciofu, 2004).

Insuficiența fosforului determină un sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor;


apar frunze cu nuanțe violacei; fructificarea este scăzută; fructele crapă în partea unde se prind pe
peduncul (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992).

Absorbția fosforului este influențată de lumină și temperatură. În condițiile de seră, în


intervalul 12-18 °C, absorbția fosforului se reduce cu 50 %. În condițiile unui pH cuprins între
6,0-6,5 fosforul este disponibil în cantitate mai mare. Absorbția fosforului prin frunze este mai
rapidă (Gapinski, 1966).

Potasiul are efect asupra calității fructelor (gust și culoare), precum și asupra rezistenței la
boli. Tomatele comsumă cantități mari de potasiu, contribuind la formarea și transportul
hidraților de carbon și a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil K/N contribuie la
creșterea sistemului radicular. Lumina are rol foarte important în asimilarea potasiului.

Crența potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea frunzelor, începând ce cele
bătrâne, frunzele au a culoare mai deschisă, iar tulpina se lemnifică timpuriu. De asemena,
insuficiența potasilui determină pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce
carența magneziului.

Magneziul influențează calitatea fructelor, rezistența la transport și păstrare. În cazul


insuficienței magneziului apare aspectul marmorat al frunzelor din zona mediană și inferioară a
plantei. Nervurile principale rămân verzi.

Microelementele – B, Fe, Mn, Zn, MO – sunt ca și macroelementele deosebit de


importante pentru valorificarea potențialului productiv al tomatelor. Desfășrarea optimă a
proceselor biochimice complexe nu poate avea loc în absența microelementelor.

2.4.6 Aerul

26
Cu componentele sale mai importante: azot, oxigen, dioxid de carbon, are o mare
însemnătate pentru cultura tomatelor. CO2 se află la baza sintezei substanței organice prin
procesul de fotosinteză (Ruxandra Ciofu, 2004).

Capitolul III. Organizarea experimentelor

3.1 Scopul și obiectivele cercetării

Având în vedere eficiența economică a culturii de tomate, la serele din Săcuieni s-au
cultivat o serie de hibrizi și în continuare se caută obținerea unor hibrizi performanți care să
îndeplinească atât calitatea fructelor cât și timpurietatea și intervenții cât ai puține în technologia
de cultură pentru scăderea cheltuielilor.

Evoluția culturii tomatelor, atât pe plan mondial cât și la noi în țară, are un ritm alert, din
această cauză trebuiesc testați o serie de hibrizi nou apăruți pentru a face față concurenței, atât pe
plan intern cât și pentru export.

Scopul principal al cercetărilor îl reprezintă testarea unor hibrizi de tomate, care se


corespundă cerințelor pieței locale și totodată să acopere piața o periodă cât mai lungă de timp.

Obiectivele cercetărilor au vizat următoarele aspecte:

- înălțimea plantelor
- numărul de inflorescențe pe plantă
- numărul de flori
- caracteristicile frunzelor
- numărul de fructe în inflorescență
- forma fructelor
- producția timpurie de tomate
- producția totală de tomate

27
- calitatea producției
- rezistența la boli și dăunători

3.2 Materialul biologic

În experiența de față materialul biologic a fost reprezentat de 7 hibrizi de tomate și


anume: Platus F1, Gravitet F1, Qualitet F1, Sultan F1, Cindel F1, Tamaris F1, Optima F1.

Hibridul Platus F1:

Este cel mai cultivat hibrid de tomate în culturi extratimpurii datorită timpurietății foarte
bune și perioadei scurte de coacere a fructelor. Este un hibrid cu creștere semideterminată, planta
are putere de creștere bună cu inflorescențe foarte bogate. Fructele au o culoare plăcută sunt
ferme și greutatea de 130-140 g. Planta este aerisită și necesită un volum de muncă mic, putând fi
condusă pe unul sau două brațe. Poate fi cultivat pe tot parcursul anului în sere, solarii sau câmp
și este ideal pentru două culturi pe an. Densitate optimă este de 2,8 plante/ m2 la cultivare pe două
brațe și 3,5 plante/ m2 la cultivare pe un braț (Figura 3.1) (© 2018 AGROPATAKI).

28
Platus F1 Figura 3.1

Hibridul Gravitet F1:

Hibrid de tomate extretimpuriu cu creștere semideterminată, este recomandat pentru


cultivarea în sere și solarii, în ciclu I de producție, iarna-vara. Planta este echilibrată vegetativ-
generativ, prezintă port deschis, ușor de întreținut și se poate conduce atât pe un braț cât și pe
două brațe. Fructele sunt uniforme, ușor turtite, de culoare roșu intens și au gust foarte bun. Sunt
rezistene la transport și depozitare. Se remarcă prin coacere rapidă și concentrată a producției
timpurii, cu rezultate excelente în condiții nefavorabile. Greutatea fructului este între 180-220 g.
Plantele sunt rezistente la virusuri și usvare vasculară (Figura 3.2) (©2006-2019 MARCOSER).

29
Gravitet F1 Figura 3.2

Hibridul Qualitet F1:

Este un hibrid de tomate cu creștere semideterminată, destinat pentru culturile timpurii în


sere și solarii. Hibridul s-a dovedit a fi ușor de cultivat în diferite condiții technologice, pe
parcursul mai multor ani de testare. Plantele sunt puternice, manifestând în general un bun
echilibru între vegetativ și generativ. Hibridul se comportă excelent în condiții de stres, asigurând
o legare uniformă de-a lungul plantei. Fructele sunt mari, au o greutate de 180-200 g, culoare
roșu strălucitor și un aspect foarte plăcut pentru consumatori. Uniformitatea și fermitatea bună a
fructelor, oferă o calitate superioară producției (Figura 3.3) (©2006-2019 MAGROSER).

30
Qualitet F1 Figura 3.3

Hibridul Sultan F1:

Este un hibrid de tomate cu creștere determinată, destinat pentru culturile timpurii. Hibrid
destinat consumului în stare proaspătă, dar care poate fi utilizat și pentru industrializare. Crește
viguros cu un foliaj bine dezvoltat cu fructe mari, rotunde, uniform colorate. Greutatea fructelor
180-200 g (Figura 3.4) (©2018 AGROPATAKI).

31
Sultan F1 Figura 3.4 ( ©2018 AGROPATAKI)

Hibridul Cindel F1:

Este un hibrid foarte timpuriu de tomate cu creștere nedeterminată recomandat pentru


toate tipurile de cultură (seră, solar și câmp). Hibrid cu tolarență bună la condiții climatice
dificile. Portul plantei este deschis, bine aerat. Fructele sunt rotund-turtite, greutatea fructelor 130
g, ferme, de culoare roșu-aprins, fără capac verde. Pretabil atât la recoltare fruct cu fruct, cât și în
ciorchine. Recomandat în specile de cultura de iarnă-primăvară în sere și solarii (Figura 3.5)
(©2018 AGROPATAKI).

32
Cindel F1 Figura 3.5 (© 2019 Enza Zaden)

Hibridul Tamaris F1:

Este un hibrid de tomate semitimpuriu cu creștere nedeterminată, recomandat pentru


cultiarea în sere și solarii dar și în câmp, palisat. Plantele produc fructe de calitate chiar și în
condiții dificile de sol și clima, asigurând producție mare în special pe etajele superioare. Fructe
sunt rotunde, de culoare roși intens, apreciate pentru gustul deosebit și textura, cu greutatea
cuprinsă între 180-200 g (Figura 3.6) (© 2016-2019 MARCOSER).

33
Tamaris F1 Figura 3.6 (© 2018 AGROPATAKI)

Hibridul Optima F1:

Este un hibrid de tomate semitimpuriu, cu creștere nedeterminată. Vigoarea hibridului


este medie, iar fructificarea excelentă. Fructele sunt deosebit de mari 200-240 g de culoare roșu
intens la maturitate, se remarcă printr-un gust excelent. Fermitatea și rezistența la transport sunt
bune pentru un hibrid cu fructe mari. Planta are o vigoare medie cu internoduri scurte,
inflorescențe cu 3-5 fructe și de culoare roșu intens la maturitate. Optima F 1 se pretează atât la
cultura în sere și solarii cât și la câmp (Figura 3.7) (© 2018 Seminteplante.ro).

34
Optima F1 Figura 3.7 (© fitoagricola.net)

3.3 Amplasarea și metoda de lucru

Pentru amplasarea obiectivelor propuse în anul 2018 în localitatea Săcuieni (N-V


României) într-o fermă legumicole s-a amplasat o experiență monofactorială cu 7 variante în 3
repetiții. Fiecare variantă a cuprins 10 plante, martorul experienței a fost media experienței.

Experiența a fost organizată după metoda blocurilor subdivizate iar prelucrarea statistică a
datelor a experiențelor s-a făcut prin analiza varianței.

35
3.4 Tehnologia de cultură

Răsadul de tomate s-a produs în răsadnița pe pat de gunoi de grajd. Pentru semănat s-a
folosit un amestec de pământ format din mraniță, nisip și turbă.

Semnănatul în vederea obținerii răsadurilor se face în perioada 20 ianuarie, în tavi


alveloare pentru răsaduri. După semănat semințele s-a acoperit cu un strat de amestec de pământ,
apoi se tasează ușor, după care se udă cu stropitoare cu sită fină, pentru a evita scoaterea
semințele. După udare cu apă caldă s-a acoperit cu o folie polietilenă. La apariția plantelor folia a
fost îndepărtată pentru a permite dezvoltarea acestora.

Temperatura în răsadnița ziua este între 24-27 C° și noaptea 15 C°. Controlarea


temperaturii în răsadnițe se poate face doar cu ajutorul aerisirilor. Răsadnița a fost verificat
minimum de 3 ori pe zi, dimineața capacul este puțin deschis, în cursul zilei mai mult, totul este
în funcție de temperatura din răsadnița și de afară, iar seara capacul este închis.

Repicatul s-a făcut în perioada 20-25 februarie, în ghiveci de plastic într-un amestec de
pământ, la o dinstanță mai mare între rânduri și între plante pe rând, pentru a asigura o suprafață
mai mare și unui regim de lumină mai mare. Înainte de repicat cu 3-4 ore, răsadurile se udă cu
apă, să rămână cât mai mult pământ pe rădăcini. Repicatul se face cu plantatorul, după repicat
răsadurile se udă cu apă caldă amestecată cu Dithan M-45 (Figura 3.8)

În faza de răsad, temperatura prezintă o importanță deosebită. În faza de răsad ziua


temperatura s-a menținut în intervalul de 25-28 C°, noaptea între 16-20 C°. Răsadurile au fost
udate de două ori cu cantitate suficientă de apă . Udarea se face numai atunci când după udare se
poate face o aerisire pentru a evita creșterea excesivă a umidității atmosferice.

36
Figura 3.8

În faza de răsad, temperatura prezintă o importanță deosebită. În faza de răsad ziua


temperatura s-a menținut în intervalul de 25-28 C°, noaptea între 16-20 C°. Răsadurile au fost
udate de două ori cu cantitate suficientă de apă . Udarea se face numai atunci când după udare se
poate face o aerisire pentru a evita creșterea excesivă a umidității atmosferice.

Lucrări de pregătire a terenului:

Terenul a fost curățat de resturile culturii anterioare. Toate resturile rămase după curățire
au fost încărcate în remorci și transportate în locuri stabilite.

După curățirea terenului s-a aplicat în toamnă târziu de gunoi de grajd în cantitate de 45-
50 t/ha, distribuit cât mai uniform.

Pregătirea de bază a solului este arătura la o adăncime de 35 cm, și s-a lăsat brazda crudă,
pentru a benificia de efectul favorabil a frigului.

Mărunțirea și modelarea solului s-a făcut cu rotosapa, odată cu mărunțirea solului s-a
făcut și încorporarea îngrășămintelor chimice. S-a aplicat o doză de 600 kg/ha Azomureș NPK
16-16-16.

37
După mărunțirea solului s-a făcut marcarea rândurilor și a locurilor de plantare.

Plantarea începe în data de 20 martie, pentru a evita eventualelor scăderi de temperaturi


posibile în luna martie s-a utilizat folie dublă și o sursă artificială de căldură care se poate fi
activată la nevoie, pentru menținerea o temperatură favorabilă.

Răsadurile de tomate pentru plantare în solar trebuie să fie viguroase și sănătoase și să


aibă o înâlțime de 18-20 cm cu un sistem radicular bine dezvoltat în momentul plantării.
Plantarea se face manual.

Distanța este alternante între rânduri, distanța între rândurile apropiate 60 cm, iar distanța
între rândurile îndepărtate 90 cm. Pe rând distanța între plante 35 cm.

Imediat după plantare s-a întins coloana principală de apă, pentru irigare prin picurare, s-a
montat robineții pentru banda de irigare și s-a montat și s-a întins banda de irigare prin picurare,
cu duzele orientate în sus (Figura 3.9).

Figura 3.9

38
După irigare s-a întins folia antiburuieni textilă membrană neagră, iar banda de irigare
este poziționată sub aceastea (Figura 3.10)

Folia neagră Figura 3.10

Conducerea și dirijarea plantelor se face imediat după plantare. Polisare pe ață, legare
lejeră sub primele frunze fără a răni planta. Conducere pe ață s-a făcut prin răsucirea periodică 1-
2 ori pe săptămână a tulpinii în jurul aței (Figura 3.11). Ața utilizată trebuie să fie stabilizată UV.

Copilitul se recomandă atunci când lăstarul are lungimea 2-5 cm, lucrarea executânduse
săptămânal.

Înainte de coacerea fructelor s-a aplicat Kristal K Plus potesiu nitrat în cantitate de 80
dkg/săpt./100 m2.

39
Palisare pe ață Figura 3.11

S-a aplicat un amestec Topsin M-70 WDG 1kg/ha cu Fertitell 3-4 l/ha. Următoare
tratament Bravo 1,5-2 l/ha s-a amestecat cu Fertitell 3-4 l/ha. Următoarea tratament cu Champion
3kg/ha. Ultimul tratament Bravo 1,5-2l/ha cu Fertitell 3-4 l/ha.

40
CAPITOLUL IV. Clima și microclima

4.1 Relieful

Condiţiile generale de mediu sunt date de modul cum se influenţează,


intercondiţionează şi interpătrund principalii factori fizico - geografici, de relief, climă şi
poziţie geografică.

Relieful constituie unul din factorii de bază ai formării solului. În general toate variaţiile
de sol, în limita unei anumite zone, sunt legate de schimbările reliefului. Relieful determină
redistribuirea condiţiilor generale de climă, iar în funcţie de pantă şi expoziţie se schimbă
intensitatea proceselor de eroziune, de spălare a terenului, de formare a noi orizonturi de sol etc.

Relieful condiţionează folosirea terenului, productivitatea maşinilor şi uneltelor agricole,


a mijloacelor de transport etc. O importanţă deosebită o are relieful în întocmirea proiectelor de
conservare a solului, proiecte de irigaţii şi drenare precum şi alte obiective.

Dintre elementele care alcătuiesc formele de relief, o importanţă mare o au versanţii foarte
răspândiţi în regiunile deluroase şi montane, mai cu seamă în ce priveşte zonarea culturilor şi în
special desfăşurarea unor procese specifice, fizico-chimice şi biologice, care converg în sinteza
unor indicatori ai gradului de fertilitate naturală a solului. De fapt solul, ca un corp istorico-
natural, format sub acţiunea anumitor condiţii de mediu, trebuie privit în strânsă legătură şi cu alţi
factori naturali care influenţează plantele şi randamentul acestora cum sunt: condiţiile climatice şi
hidrografice, flora, fauna etc.

Influenţa acestor condiţii asupra plantelor se face prin intermediul solului, fapt pentru
care, cunoaşterea corectă şi aprofundată a solului, a aspectelor sub care se prezintă el, ca însuşiri
care definesc gradul de fertilitate, face posibilă aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnice care
pot contribui la valorificarea eficientă a tuturor rezervelor din sol - apă şi hrană - pentru ca în
final să poată explica ştiinţific modul de realizare a celor mai optime condiţii de creştere a
randamentului la unitatea de suprafaţă cultivată.

41
Astfel studiul pedologic stă la baza stabilirii capacităţii de producţie a solurilor şi a
favorabilităţii pentru diferite culturi şi folosinţe. Specialiştii şi propietarii de terenuri
agricole, au la dispoziţie date necesare pentru amplasarea corectă a culturilor,
prevederea nivelului de producţie, cât şi posibilităţile de creştere a productivităţii solurilor
prin lucrări agropedoameliorative.

Nord-Vestul României reprezintă o suprapunere exactă peste judeţele Maramureş, Satu


Mare şi Bihor, circa 95 % ca proporţie, diferenţa de 5 % aparţinând vestului judeţului Sălaj şi
nordului şi estului judeţului Arad (ZAHAN P., BANDICI GH., 1996).

Terenurile agricole din nord-vestul ţării aparţin marii unităţi geomorfologice a Câmpiei
Tisei. Conform raionării pedogeografice, această parte, aparţine provinciei panonice,
subprovincia panonică nordică, unde sunt cuprinse de la vest spre est, Câmpia Careilor, a
Crasnei, Ecedei, Someşului şi Depresiunile Oaş, Baia Mare, Lăpuş şi Maramureş.

Înainte de a analiza aceste formaţiuni geomorfologice, considerăm oportună prezentarea


pe verticală a formelor de relief, evidenţiindu-se contextul în care acestea au apărut şi dezvoltat şi
factorii care le interacţionează.

Teritoriul judeţului Bihor se desfăşoară între 1849 m, altitudinea maximă din Munţii
Bihorului şi 90 m, altitudinea minimă din câmpia joasa a Crişurilor, fiind alcătuit din toate cele
trei trepte de relief: treapta montană ocupă 24%, dealurile şi depresiunile, 31% şi câmpia- 44%.

Câmpia de Vest face parte din Depresiunea (Câmpia) Panonică, are o suprafaţă de 17100
km2 (7 % din suprafaţa ţării). Lăţimea câmpiei este dependentă de configuraţia graniţei şi a
reliefului din partea de est

Limite - N, V, S sunt reprezentate de graniţa de stat, dar morfologic, câmpia se extinde


dincolo de aceasta.

Limita de E, limita faţă de Dealurile de Vest, Munţii Zarandului şi Munţii Oaş este
reprezentată de curba de nivel de 200 m care marchează în linii generale şi o limită geologică
(contactul dintre formaţiunile cuaternare şi cele neogene sau chiar mai vechi, în Munţii Oaş şi
Munţii Zarandului). Această limită se caracterizează printr-o denivelare de 20...40/60 m față de

42
unităţile deluroase şi de 160...180/200 m față de unităţile montane. Pe această limită se suprapune
şi linia de izvoare situată la contactul dintre dealuri şi câmpie.

Zona de câmpie coboară de la circa 200 m altitudine absolută (în vecinătatea dealurilor),
la 90 m în zona joasă de divagare. Este formată din unităţi înalte, de glacisuri, Câmpiile Călacei,
Miersigului, Bihariei, Tăşnadului şi Câmpia nisipoasă Carei şi unităţi joase, aluviale, netede, cu
exces de umiditate: Câmpiile Crişurilor şi ale Ierului.

Altitudinea cea mai mare a Câmpiei Crişurilor nu depăşeşte 175-180 m, iar cea mai mică
este cu puţin sub 90 m. Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în trepte de la
est la vest.

Pe baza datelor morfometrice-densitatea fragmentării orizontale, energia şi gradul de


înclinare a reliefului şi a evoluţiei poligeomorfologice, s-a constatat existenţa a două subunităţi în
Câmpia Crişurilor:

1 - Câmpia înaltă a glacisurilor și Câmpia mijlocie;

2 - Câmpia joasă (aluvială).

Câmpiile înalte:

- Sunt localizate la contactul cu dealurile şi se mai numesc câmpii subcolinare;


- Înregistrează altitudini de peste 100 m, până la 180...200 m;
- Din punct de vedere genetic sunt câmpii piemontane, câmpii de glacis, câmpii de
terase;
- Depozitele de suprafaţă cuprind: nisipuri, pietrişuri, argile, depozite loessoide;
- Sunt fragmentate de văile râurilor;

Câmpiile joase:

- Sunt opera acţiunii reţelei hidrografice sub influenţa ariilor de subsidenţă;


- Sunt câmpii de divagare cu aspect de luncă, cu numeroase urme de albii părăsite,
înmlăştiniri (care astăzi sunt desecate);
- Din punct de vedere genetic sunt câmpii de subsidenţă şi câmpii de divagare;
- Înregistrează altitudini sub 100 m;

43
Câmpia de Vest se suprapune microplăcii pannonice, al cărui fundament este alcătuit din
formaţiuni vechi (şisturi cristaline), acoperite cu depozite mezozoice.

Fundamentul este fracturat de falii majore:

- pe direcţia est – vest (falii carpatice): una trece din sudul Munţilor Plopiş spre vest
şi alta pe la nord de Inand (SV de Oradea);
- pe direcţia nord – sud (falii panonice): principala falie panonică, ce separă
Depresiunea Pannonică de orogenul Carpaţilor Occidentali trece aproximativ pe la
est de Carei, vest de Oradea şi Timişoara;

Întreg fundamentul apare ca o alternanţă de horsturi şi grabene, formate de numeroase


falii secundare cu diferite direcţii.

Din punct de vedere genetic, Câmpia de Vest este o câmpie acumulativă, formată prin
depunerea sedimentelor într-un bazin marin şi apoi lacustru în timpul Miocenului şi Pliocenului:
argile, marne, nisipuri, pietrişuri. Geologii numesc aceste depozite cu termenul de Pannonian (de
la Depresiunea Panonică), din cauza monotoniei acestora şi dificultăţii separării orizonturilor de
diferite vârste.

Câmpia se definitivează în timpul Cuaternarului:

-  în Pleistocenul mediu şi superior: câmpiile înalte;


-  în Holocen şi Actual: câmpiile joase; odată cu această etapă începe şi modelarea
actuală a câmpiei.

4.2 Clima

Din punct de vedere climatic perimetrul studiat se încadreză în climatul temperat


continental, cu un climat temperat-moderat de câmpie.

Pentru caracterizarea condiţiilor de climă au fost folosite datele Stațiunii


Meteorologice Oradea, completate cu datele staţiilor Săcueni, Carei şi Valea lui Mihai.

44
Temperatura medie anuală înregistrată la Oradea este 10,1 ºC iar la Săcueni 10,2 ºC,
luna cea mai caldă este iulie cu 20,5 ºC la Oradea şi 20,7 ºC la Săcueni, iar luna cea mai
rece este ianuarie cu o temperatura medie de -2,1 ºC la Oradea şi -2,2 ºC la Săcueni.

Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 615,7 mm/an la Oradea şi 600,5


mm/an la Săcueni. Lunile cele mai bogate în precipitaţii sunt mai şi iunie, iar cele mai
sărace sunt februarie şi martie.

Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 75, lunile cu valori
extreme fiind decembrie 87, respectiv iulie 65 la Oradea.

Vânturile cele mai frecvente bat din direcţia sud şi sud-vest, acestea având intensitatea cea
mai mare, predominante sunt masele de aer oceanice (din vest) şi submediteraneene (din SV).
Viteza medie este de 3 m/s, cu maxima de 27 m/s.

Carpaţii manifestă rol de obstacol în calea maselor de aer nordice şi estice (de aceea
viscolele sunt foarte rare) şi facilitează advecţia maselor de aer şi o intensă activitate frontală ceea
ce determină nebulozitate mare şi precipitaţii abundente.

Relieful plat de câmpie determină dispunerea relativ uniformă a elementelor climatice.

Desfăşurarea în latitudine (pe cca 350 km) determină o diferenţă în repartiţia radiaţiei
solare, rezultând şi variaţia temperaturii medii anuale de la sud (110C) la nord (90C).

Vara maximele absolute sunt condiționate în general de anticiclonul Azoric, care


împinge pe continent mase de aer tropicale şi care se contabilizează puternic prin
încălziri radiative. În aceste condiţii s-au semnalat temperaturi maxime absolute de
39,5 ºC la Oradea (29.07.1936).

Temperaturile minime absolute din sezonul rece sunt date de invaziile aerului
rece de origine arctică sau polară, ce pătrunde pe la periferia estică a anticiclonului
Groenlandez, sau pe la periferia sudică a anticiclonului Siberian în Câmpia Panonică. În
Câmpia de Vest, minima absolută a fost de -29,0 ºC la Oradea (24.01 1942) .

Regimul anual al precipitaţiilor.în Câmpia de Vest, prezintă două maxime şi două


minime. Maximul principal, caracteristic intregii ţări, pune în evidenţă caracterul

45
continental al climatului, iar maximul secundar dovedeşte că influenţa circulaţiei ciclonale
din Mediterană se resimnte şi în zona studiata.

Precipitaţiile medii anuale: 550 mm (în vest) şi 700 mm (în est), cantitatea medie lunară
variază între 80...100 mm în lunile de vară (mai – august) și 40 mm (februarie) iar ninsoarea este
de aproximativ 20 zile/an;

După Koppen formula climatică a acestei regiuni este C.f.b.x.

În condiţiile de mediu arătate s-a format o vegetaţie specifică.

După raionarea floristică a teritorului ţării noastre (Tr. Săvulescu 1940, Borza. AI
1958) Câmpia de Vest aparţine regiunii eurosiberiene, provincia Câmpia Tisei, şesul
Crişurilor.

Structura vegetaţiei lemnoase este reprezentată prin păduri de foioase constituite


din stejar (Quercus robur),ulm şi arţar, cărora li se adaugă în câmpia joasă vegetaţia
lemnoasă de lunca formată din esenţe moi ( salcio-plopişuri).

Stratul arbustiv este constituit din, Crataegus monogina, Cornus mas, Ligustrium
vulgare, Rubus caesius, Prunus spinosa. Pășunile şi fâneţele se dezvoltă în zonele
depresionare pe aluviosoluri şi gleiosoluri. În zonele cu exces de umiditate se dezvoltă o
vegetaţie palustră, alcătuită de asociaţii de ierburi înalte, trestie, păpuriş, rogozuri şi pipiig.
Predomină asociaţii de Festuca sp., Agrostis alba, Poa pratensis, Atopecurus
pratensis, Lolium multiflorum etc.

Vegetaţia xerofilă şi xeromezofilă se dezvoltă pe terenurile drenate sau


semidrenate cu apa freatică la peste 2m.

Asociaţiile vegetale sunt formate din Festuca sulcata împreună cu o serie de salinizare
secundară a solului. Apele freatice mineralizate provoacă salinizarea
secundară a solului fără ridicarea nivelului lor şi datorită creşterii tnălţirnti de ascensiune
capilară a apei în sol, ca urmare a tasării accentuate a solului prin distrugerea structurii
şi realizarea continuitatii capilare a solului pe toată grosimea profilului.

46
Ca urmare a activităţilor umane, anumite suprafeţe cu soiuri au suferit diminuări din
punct de vedere calitativ, prin poluare cu depozite de gunoaie şi deşeuri, respectiv
reziduri organice dar Într-o masură nesemnificativă.

4.3 Solurile

Aşa cum se cunoaşte, solul este rezultatul unor procese complexe determinate de
condiţiile de mediu, dintre care un rol principal îl are clima şi vegetaţia (plantele şi
microorganismele din sol).

Principalele procese care duc la diferenţierea în adâncime a solului, deci la formarea


profilului de sol, sunt cele de spălare (eluviere) şi de depunere (iluviere), precum şi cele
bioamumulative sau de acumulare a humusului şi a altor substanţe organice.

Datorită gravitaţiei, apa de suprafaţă se deplasează în adâncime spălând o serie de


compuşi, care se depun în straturile inferioare. Se spală în adâncime clorura de sodiu (NaCl) şi
clorura de potasiu (KCl), clorura de calciu, clorura de magneziu precum şi sulfatul de sodiu şi
magneziu, etc.

Carbonatul de calciu se spală până la adâncimea de 60-70 cm. Datorită fenomenelor de


spălare şi depunere în sol, apar pe profil o serie de diferenţieri care se numesc orizonturi.

Sub aspectul reacţiei solurilor, trebuie menţionat faptul că aciditatea este determinată pe
de o parte de ionii de hidrogen (H+) şi aluminiu (Al-), aflaţi în sol sau absorbiţi în complexul
coloidal al solului.

Saturaţia în baze a solului se notează cu simbolul V %, care exprimă gradul de asigurare a


solului în baze, a cărei valori oscilează între 75 % la solurile bine aprovizionate în baze, până la
30 %, care oglindesc solurile nesaturate în baze.

Eluvierea a determinat debazificarea complexului argilo-humic cât şi prin migrarea argilei


spre adâncime, care duce la diferenţierea orizontului A (argilo-eluvial îmbogăţit rezidual cu
silice) şi a unui orizont B (de acumulare a argilei). Sub acţiunea acizilor nesturaţi, aflaţi din
abundenţă în soluţia solului şi a curenţilor descendenţi a acestor ape, solul acidifiat a devenit
sărac în baze, iar prin distrugerea argilei se formează un orizont superior de culoare cenuşie

47
deschisă, sărac în argilă, hidroxizi de fier şi alţi coloizi şi îmbogăţit în acelaşi timp rezidual în
nisip şi silice hidratată.

Din alterarea silicaţilor rezultă aluminiu mobil (Al-) în cantităţi ridicate, peste gradul de
suportabilitate al plantelor, mai ales al celor cultivate.

În Câmpia de Vest predomină molisolurile (cernoziom cambic, cernoziom tipic,


cernoziom argiloiluvial – specifice silvostepei) şi argiluvisolurile (brun argiloiluvial, brun luvic,
luvisol albib – specifice pădurilor); precum și soluri intrazonale: hidrisoluri, salsodisoluri,
vertisoluri, psamosoluri, aluvisoluri.

Datorită climatului umed, drenajului intern şi extern slab, a reliefului plan şi a argilozităţii
mari din orizontul B, solurile sunt supuse gleizării de suprafaţă (pseudogleizării).

În condiţiile de relief, climă, vegetaţie, rocă - mamă, arătate anterior s-au


diferenţiat mai multe tipuri de soluri cu însuşiri diferite:

Regosol - face parte din clasa protisoluri, prezintă un orizont Ao dezvoltat din
material parental slab consolidat. Se localizează în Câmpia înaltă, pe versanţi şi cuprinde
subtipurile eutric şi calcaric.

Aluviosol - face parte din aceeaşi clasă şi se caracterizează prin prezenţa unui
orizont A slab dezvoltat, urmat de materialul parental de cel puţin 50 cm grosime
constituit din depozite fluviatile. Prezintă, subtipurile, eutric, molic, gleic, salinic-sodic şi
coluvic.

Cernoziom -face parte clasa cernisoluri cu un orizont Am (molic) cu o grosime


de cel puţin 25cm, de culoare închisă şi a unui orizont subiacent cu culori de orizont Am.
Orizontul Am este bogat în humus, saturat cu cationi bazici, îndeosebi de calciu, bine
afânat, cu structura glomerulara bine dezvoltată. Are subtipurile tipic şi gleic.

Faeoziom - face parte din aceiaşi clasă cu cernoziomul cu caracteristici


morfologice şi chimice asemanătoare, dar cu un orizont Am mai deschis la culoare şi nu
prezintă orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm. Cuprinde
subtipurile tipic, gleic, cambic şi calcaric.

48
Eutricambosol - face parte din clasa cambisoluri şi se caracterizează prin
prezenţa unui orizont Bv (cambic) de culoare brună cu nuanţe gălbui rezultat în urma
alterării silicaţilor primari cu formare de silicaţi secundari şi argilă " in situ" ( pe loc).
Aşadar orizontul Bv nu este un orizont i1uvial şi se deosebeşte de materialul parental prin
culoare şi structură.

Eutricambosolul este în general răspândit în zona de luncă alături de aluviosol şi


ocupă suprafeţe mai joase. EI s-a format pe depozite fluviatile şi prezintă subtipurile
:tipic, molie, gleic, salinic şi sodic.

Preluvosol - face parte din clasa luvisoluri şi prezintă ca orizont diagnostic un Bt


(textural). Acesta se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat de argilă, rezultată prin
levigare din orizonturile superioare, astfel că în materialele de sol structura favorizează
pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale.

Aceste soluri au în general textură mijlocie şi fină. Proprietăţile fizice, fizico-


chimice, hidrofizice şi de aerație sunt favorabile şi sunt răspândite în câmpia inaltă.
Prezintă subtipurile tipic, şi stagnic.

Luvosol - alaturi de preluvosol ,prezintă orizont Bt cu un conţinut mai ridica de


argilă. Se caracterizează prin prezenţa orizontului EI sau Ea mai deschise la culoare
decât orizontul superior datorită migrării intense a coloizilor şi argilei din orizonturile
superioare, nestructurate sau cu structură lamelară. Culoarea mai deschisă este dată de specii cu
tufă deasă şi talie mică cum ar fi: Festuca pseudovina, Poa bulboasa,
Alopecurus pratensis, Anthoxanthum odoratum Lolim perenne, Trifolium repens, Euforbia
cyparisias, Plantago lanceolata, Taraxacum officianale etc.

Pe Iăcoviştile salinizate, temporar tnmlăştinite se dezvoltă Agrostis sp şi


Bekmania.

Buruienile frecvent întălnite În culturi sunt: Agropyron sp.,Echinochloa sp.,


Cirsium sp., Setaria sp., Chenopodium sp., Amaranthus sp., Agrostema sp., etc

Plantele cultivate cu ponderea cea mai mare sunt: grâu, orz, porumb, floarea
soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, etc.

49
În câmpia înaltă numită şi piemontană, cea mai mare suprafaţă este ocupată cu
preluvisoluri acoperind în general terase din zona cursului mijlociu al râurilor.

O caracteristică a câmpiei înalte este faptul că în cuprinsul ei se întâlnesc şi soluri negre


cu orizontul B humifer, care reflectă rezultatele unui alt regim hidric decât cel actual. De
asemenea, pe porţiunile de teren fără drenaj intern se află soluri brune de pădure cu o
pseudogleizare în orizontul B, mai ales la cele formate pe depozite cu textură fină de pe terasele
Barcăului şi Crişului Repede. Pe soluri podzolice, datorită existenşei orizontului iluvial bine
realizat, s-a produs chiar un proces de gleizare, iar în unele cazuri un început de înmlăştinire.

Îmbunătăţirea regimului aero-hidric al solurilor, impune aplicarea unui complex de lucrări


culturale, măsuri agrotehnice şi agroameliorative speciale, având drept scop reglarea regimului
aero-hidric. Aceste măsuri se referă, printre altele, la adâncirea treptată a stratului arabil,
efectuarea unor lucrări de evacuare a apelor care băltesc la suprafaţa solului, dar şi înmagazinarea
în profunzimea solului a apei, în vederea utilizării ei de către plante în perioadele secetoase şi nu
în ultimul rând la executarea unor drenaje de îndepărtare a surplusului de apă de la suprafaţa
solului sau de pe profilul de sol.

4.4 Hidrografia

Din punct de vedere hidrografic teritoriul Săcueni aparține bazinului Barcău-Criş.

Canalul Ier care străbate teritoriul se varsă în Barcău şi colectează apele văilor de
eroziune din dreapta şi stânga văii Ierului.

În zona studiată apele freatice constituie unul din principalele elemente de


nuanţare a peisajului geografic. În Câmpia Ierului nivelul freatic este situat la 2-3 m, Re
formele mai ridicate şi 0.8-1 m, pe formele joase. Aici apar şi situaţii de oscilare a
nivelului freatic, ceea ce determină ridicarea lui la suprafaţa (0,5-1 m). Alimentarea
stratului acvifer se face în cea mai mare parte din precipitaţii şi din râuri.

Din analiza variaţiei nivelului hidrostatic se desprinde faptul că maximele de nivel


se produc în februarie-martie, imediat după topirea zăpezilor. În continuare, nivelul freatic
scade treptat de la o lună la alta pănă în octombrie - noiembrire cănd se înregistrează
valori minime. Ca urmare, oscilaţiile nivelului freatic prezintă amplitudini de 1-2 m.

50
În Câmpia Careilor nivelul apelor freatice ajunge la 4-6 m, iar în estul teritoriului unde se
întâlneşte Câmpia înaltă se găseşte la 5-8 m şi chiar peste 10 m pe versanţii mai înalţi.

Prin lucrări hidroameliorative s-a creat o rețea artificială de canale, cu o densitate


ridicată mai ales în zona câmpiei joase. În ultimii ani aceste canale nu au fost întreţinute,
ceea ce a dus la colmatarea lor.

Bazinul hidrografic Crişuri drenează o suprafaţă de teren de peste 27.500 km 2, fiind


format din patru râuri principale: Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede şi Barcăul. Toate
acestea îşi colectează apele din versanţii vestici ai Munţilor Apuseni, însumând împreună cu
afluenţii lor 3345 km, care se unesc două câte două pe teritoriul Republicii Ungare, formând un
singur curs care confluează cu Tisa.

Repartiţia, orientarea şi regimul râurilor din bazinul hidrografic al Crişurilor sunt


condiţionate de caracteristicile fizico-geografice ale unităţilor naturale pe care le străbat, un rol
important având relieful, care fie direct, fie indirect, prin modificările induse climatului şi
vegetaţiei, datorită etajării pe verticală, impune anumite particularităţi reţelei.

În bazinul Crişurilor, se realizează o abundenţă de precipitaţii, mai mare pe versanţii


vestici ai Apusenilor, unde masele oceanice de aer se reactivează orografic. Astfel, Câmpia
Crişurilor primeşte un aflux mai mare de apă dinspre munte şi deal, divagările şi colmatările fiind
mai puternice. Tot aici se suprapun şi masele de aer subtropicale umede din timpul iernii.

Regimul hidrologic, la toate râurile, în special la cele mari se caracterizează printr-o


dinamică în funcţie de anotimp. În timpul unui an, volumul maxim scurs este, în general,
primăvara din martie până în mai, când se scurge 40-45% din volumul anual. Scurgerea maximă
provine din topirea zăpezilor, concomitent cu căderea unor precipitaţii.

Este interesant de remarcat faptul că, dacă pe întregul parcurs al Crişului Repede pH-ul
variază din domeniul neutru până în cel slab alcalin, Crişul Negru înregistrează o variaţie slab-
acidă până la neutru.

Regimul termic al apei râurilor este în corelaţie cu temperatura aerului, drept urmare,
variaţia temperaturii apei, atât în timpul zilei, cât şi în timpul anului, este asemănătoare cu
variaţia temperaturii aerului. Totuşi, evoluţia temperaturii apei este mult mai lină decât a aerului

51
datorită căldurii specifice mai mari. Datorită acestui fapt, din ianuarie până în iulie valorile
temperaturii apei sunt mai mici decât valorile temperaturii aerului, în timp ce în a doua decadă a
anului, din august până în decembrie, valorile temperaturii apei depăşesc valorile înregistrate
pentru temperatura aerului.

Procesul de încălzire a apei începe din luna martie, atinge valorile cele mai mari în luna
august, în luna septembrie se produce o scădere bruscă a temperaturii, pentru ca în luna
noiembrie să apară primele tendinţe de îngheţ.

Regimul hidrologic la toate râurile, în special cele mari, se caracterizează printr-o creştere
a apelor în februarie-martie (ape mari) şi o scădere în august-octombrie (ape mici, sau secare
totală pe pâraie). Este vorba de un regim hidrologic care stă sub influenţa maselor oceanice, mai
ales iarna când survin încălziri şi chiar ploi.

Viiturile de primăvară sunt din ploi, şi ceva mai mici, cele de vară sunt de obicei şi mai
mici, iar toamna apar viituri mici, dar mai însemnate decât în restul ţării (G. POSEA, 1997).

Excesul de umiditate este legat de inundaţii şi de ploi şi apare la suprafaţa câmpiei, şi


anume areale extinse din câmpia joasă, câmpia intermediară şi petice restrânse din câmpia înaltă.
Cauzele excesului de umiditate sunt următoarele:

- prezenţa unor lentile argiloase aproape de suprafaţă,

- soluri cu textură grea – orizont B argilos,

- pânza freatică la 0,5 – 2 m şi oscilantă,

- panta râurilor sub 1‰,

- perioade ploioase.

Împotriva acestui fenomen se fac canale de drenaj care, în general scurg apa suprafreatică.

În câmpia înaltă din zona de şes, deşi apele freatice sunt la o adâncime mare, unele din
solurile brune având un conţinut ridicat de argilă, formează prin îmbibarea puternică cu apa un
strat tasat şi impermeabil sub adâncimea de 20 cm datorită acumulării puternice a coloizilor

52
minerali. De aceea în perioadele reci şi umede pe aceste soluri apare un exces temporar de
umiditate, fapt care aduce prejudicii însemnate producţiilor agricole.

Reţeaua de apă a Câmpiei Crişurilor este formată din râuri autohtone - cele trei Crişuri şi
câteva afluenţi cu izvoare în Munţii Apuseni şi Piemonturile Vestice - şi râuri autohtone, care au
izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor şi au caracter temporar. La această reţea naturală s-au
adăugat canalele construite de-a lungul anilor.

Întregul sistem hidrografic străbate Câmpia Crişurilor de la est la vest, unindu-se într-un
curs comun pe teritoriul Ungariei şi vărsându-se în Tisa.

Densitatea reţelei hirografice coincide cu densitatea fragmentării reliefului. La contactul


câmpiei cu piemonturile vestice există cea mai mare densitate a reţelei hidrografice 1,25km/km 2
Reţeaua de canale construită de-a lungul timpului a făcut ca la vest de canalul colector densitatea
hidrografică să fie de 0,54 km/km 2. În zona Gurba-Luntreni-Mişca-Socodor-Crişana densitatea
canalelor artificiale atinge şi chiar poate depăşi 1,25 km/km2.

Apele freatice sunt factori foarte importanţi de diversificare a peisajului geografic din
Câmpia Crişurilor.

Nivelul maxim al apei fretice se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel minim
în octombrie-noiembrie.

MAHARA GH., 1977 apreciază amplitudinea nivelului freatic la 1-2 m, iar în apropierea
râurilor chiar la 3 m;

MARIA COLIBAȘ, apreciază că cea mai mare amplitudine sezonală se întălneşte pe


solurile aluviale (0,55 m) urmată de cernoziomurile (0,37 m) şi lăcovişti (0,2 m); în soloneţuri
datorită circulaţiei defectuoase a apei pe verticală se înregistrează cea mai mică variaţie sezonală
a nivelului freatic.

În partea estică a Câmpiei Crişurilor litologia şi viteza de circulaţie mai mare a apei
determină o mineralizare mai redusă a apei freatice. Pe măsura înaintării spre vest creşte gradul
de mineralizare şi duritatea acesteia.

53
Mineralizarea apei freatice are valori de 0,55 g/l în zona solurilor aluviale, 0,62 g/l în zona
cernoziomurilor, 0,82 g/l pe lăcovişti şi 1,07 g/l pe soloneţ.Valorile sunt sensibile mai mari vara
faţă de primăvară. Tipul de mineralizare după conţinutul de anioni este bicarbonatic. După
conţinutul în cationi, în zona solurilor aluviale şi a cernoziomurilor, apele freatice sunt bogate
mai ales în calciu şi magneziu, iar în zona lăcoviştilor alcalizate, în sodiu.

În zona solurilor cernoziomice dintre Crişul Negru şi Crişul Repede apele freatice sunt
„excelente pentru irigaţii” iar în zona dintre Crişul Alb şi Crişul Negru sunt „acceptabile” pentru
majoritatea plantelor de cultură. În zona solurilor aluviale Crişul Negru şi Crişul Alb, apele
freatice sunt „bune” şi acceptabile pentru irigaţii, iar cele din zona dintre Crişul Repede şi Crişul
Negru sunt foarte bune pentru irigaţii. În zona lăcoviştilor apele freatice sunt acceptabile pentru
irigaţii, iar cele din zona soloneţilor sunt „nesatisfăcătoare”.

Apele de adâncime situate până la 150 m au o mare răspăndire şi prezintă un caracter


ascensional sau artezian. Aceasta nu prezintă pericol de alcalinizare, au mineralizarea redusă şi
sunt „foarte bune pentru irigaţii”.

Apele subterane situate la adâncimi mai mari de 150 m au o mineralizare redusă (0,44 g/l)
însă un conţinut ridicat de sodiu (36,9%). De aceea sunt „dăunătoare” pentru majoritatea de
cultură (grupa V de irigaţie) irigate.

4.5 Vegetația naturală

Din punct de vedere floristic, Câmpia Crişurilor se încadrează în subregiunea euro-


siberiană, provincia Câmpia Tisei, districtul şesului Crişurilor.

Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafaţa câmpiei, aceasta, indicând
umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%) hidrofitele, higrofitele şi halofitele.

Districtul şesul Crişurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord
(şesul Satu-Mare) are o vegetaţie hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud
(şesul bănăţean) conţine specii termo şi xerofile care lipsesc în şesul Crişurilor.

Câmpia Crişurilor era ocupată odinioară de mari suprafeţe de păduri, fapt dovedit de
prezenţa solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la

54
pădure, etc.) şi aşezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru aşezările din zona
pădurilor.

Vegetaţia ierboasă naturală, datorită desţelenirilor, ocupă suprafeţe foarte mici.

Vegetaţia acvatică şi palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este


reprezentată de o vegetaţie mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie).

Vegetaţia mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor. (Agrostis alba, Poa pratensis).

Vegetaţia xerofilă şi xeromezofilă este reprezentată prin asociaţii de Festuca sulcata


alături de care se întâlnesc Festuca pseudovina, Poa bulbosa, Trifolium repens, etc.

Vegetaţia halofilă este caracteristică Câmpiei joase. Structura floristică a pajiştilor halofile
diferă în funcţie de tipul de salinizare, adâncimea şi concentraţia sărurilor, umiditatea sărurilor,
umiditatea solului. Hordeum hordeacus şi Lepidum perfoliatum imprimă pajiştii o culoare roşie,
iar Artemisia monogyna, Trifolium parviflorum o culoare sură. Pe sărăturile umede se întălnesc
Plantago tenuiflora, Horderum histris, Puccinelita distans, iar pe cele uscate Festuca ovina,
Statice gmelini, Artemisa maritima.

Această vegetaţie a suferit transformări esenţiale, marcate de o restrângere puternică prin


defrişări şi desţeleniri, sau modificări pe calea drenărilor, înlocuiri de specii, astfel că vegetația
este structurată în:

- Silvostepă: în câmpiile joase; ca urmare a activităţilor antropice pădurea a dispărut


aproape complet din silvostepă şi uneori apar elemente de stepă;
- Păduri de stejar: în câmpiile înalte şi la nord de Crasna; predomină cerul (Qvercus
cerris) şi gârniţa (Qvercus frainetto); local apar stejarul pedunculat (Qvercus
robur) sau alte foioase;
- Zăvoaie (păduri de luncă): plop şi salcie;
- Vegetaţie de mlaştină şi palustră (de baltă): trestie, rogoz, răchitişuri, stuf, papură;
- Vegetaţie psamofilă (de nisipuri): Câmpia Carei – Valea lui Mihai;
- Vegetaţie endemică: nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis - relicvă din
Terţiar), în apele calde ale lacului şi pârâului Peţea.
- Fauna:

55
- În Stepă şi silvostepă: rozătoare (popândău, hârciog, iepure de câmp) şi păsări
(prepeliţa, potârnichea, dropia);
- În păduri de stejar: căprioara, iepurele, veveriţa, vulpea, cerbul lopătar, păsări;
- Elemente mediteraneene (de obicei termofile): broasca ţestoasă de uscat;
- Fauna piscicolă: mreană, crap, lipan, clean.

4.6 Cadrul natural de desfășurare a experiențelor

Experiențele se derulează începând cu anul 2016, în județul Bihor, localitatea Săcuieni


într-o microfermă privată, unde s-a organizat un câmp experimental.

Teritoriul se găseşte situat în marea unitate Câmpia de Vest. Principalele forme


de relief sunt dispuse în sens longitudional şi coboară în trepte de la est la vest. Forma
cea mai joasă este Campia (lunca) Ierului, aşezată central şi care se continuă la vest cu
Câmpia Careilor, iar la est cu Câmpia Buduslăului ( înaltă-piemontană).

Campia Ierului este o câmpie de divagare care străbate teritoriul în direcţia nord-
sud, intercalându-se între cele două câmpii.

Din punct de vedere geologic perimetrul studiat se încadrează în marea unitate


denumită Depresiunea Panonică. Zonele de luncă sunt acoperite cu un material argilos de origine
deluvială.

Condițiile de sol și climă sunt deosebit de favorabile. Temperatura medie anuală este în
jur de 10,2oC cu ierni friguroase și veri moderate.

Precipitațiile medii anuale însumează valori de 615,2 mm, repartizate neuniform și cu


caracter torențial, perioada cea mai săracă în precipitații fiind lunile August- Octombrie,
facilitând astfel o recoltare corespunzătoare. Perioada cea mai bogată în precipitații este în lunile
de iarnă, când se creează o rezervă apreciabilă de apă în sol, la fel și în lunile Mai și Iunie.

Solul pe care este amplasată experiența este luto-nisipos pe un orizont pedologic de


aluvisol şi se caracterizează prin prezenţa unui orizont A slab dezvoltat, urmat de materialul
parental de cel puţin 50 cm grosime constituit din depozite fluviatile. Prezintă, subtipurile, eutric,
molic, gleic, salinic-sodic şi coluvic.

56
Hidrografia. Din punct de vedere hidrografic teritoriul Săcueni apartține bazinului
Barcău-Criş. Canalul Ier care străbate teritoriul se varsă în Barcău şi colectează apele văilor de
eroziune din dreapta şi stânga văii Ierului.

În zona studiată apele freatice constituie unul din principalele elemente de


nuanţare a peisajului geografic. Alimentarea stratului acvifer se face în cea mai mare parte din
precipitaţii şi din râuri.

Din analiza variaţiei nivelului hidrostatic se desprinde faptul că maximele de nivel


se produc în februarie-martie, imediat după topirea zăpezilor. În continuare, nivelul freatic
scade treptat de la o lună la alta pănă în octombrie-noiembrire cănd se înregistrează
valori minime. Ca urmare, oscilaţiile nivelului freatic prezintă amplitudini de 1-2m.

Clima. Din punct de vedere climatic perimetrul studiat se încadreză în climatul temperat
continental, cu un climat temperat-moderat de·câmpie.

Pentru caracterizarea condiţiilor de climă din arealul experimental au fost folosite datele
Stațiunii Meteorologice Oradea, completate cu datele staţiilor Săcueni, Carei şi Valea lui Mihai.

Temperatura medie anuală înregistrată la Oradea este 10,1 ºC iar la Săcueni 10,2ºC, luna
cea mai caldă este iulie cu 20,5ºC la Oradea şi 20,7ºC la Săcueni, iar luna cea mai rece este
ianuarie cu o temperatura medie de -2,1 ºC la Oradea şi -2,2ºC la Săcueni.

Temperaturi maxime absolute de 39,5ºC la Oradea, s-au semnalat în 29.07.1936 iar


temperaturi minime absolute de – 29 ºC s-au semnalat în 24.01.1942.

Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 615,7 mm / an la Oradea şi 600,5


mm / an la Săcueni. Lunile cele mai bogate în precipitaţii sunt Mai şi Iunie, iar cele mai
sărace sunt Februarie şi Martie.

Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 75, lunile cu valori
extreme fiind decembrie 87, respectiv iulie 65 la Oradea.

Vânturile cele mai frecvente bat din direcţia sud şi sud-vest, acestea având şi intensitatea
cea mai mare.

57
4.7 Caracteristicile morfologice, fizice și chimice ale solului din arealul experimental

Aluviosol eutric, lutonisipos/lutonisipos pe depozite fluviatile/fâneaţă.

Formula: ASeu -sIs -Tfm/NI - Fn

L - DR -gr-QS

Aspectul suprafeţei terenului: Normal

Condiţii naturale în care apare: Luncă, grind, depozite fluviatile, apa freatică

Principalele soiuri cu care se asociază : AS gc .

Se caracterizează printr-un profil morfologic de tipul: Ao- AC- Cn

Din punct de vedere morfologic solul prezintă următoarele profile:

- Ao, 0-27 cm, luto-nisipos mijlociu, brun cenuşiu (10 YR 5/1) în stare umedă,
cenuşiu brun (10 Y 6/2) în stare uscată, grăunțos, friabil în stare umedă, moderat
coeziv în stare uscată, slab plastic, slab compact reavăn.

- AC, 27-55 cm, lut nisipos mijlociu, brun (10 YR 5/3) în stare umedă, cenuşiu brun
deschis (10 YR 6/3) în stare uscată, poliedric subangular, friabil în stare umedă,
moderat coeziv în stare uscată, slab plastic, slab compact, reavăn.

- Cn 1,55-85 cm, lut nispos mijlociu, brun gălbui (10YR5/4) în stare umedă, brun
gălbui deschis (10 YR6/4) în stare uscată, slab compact, slab plastic, nestructurat,
reavăn.

- Cn 2,85-120 cm, lut nisipos mijlociu, brun gălbui (10 YR 5/6) în stare umedă,
galben bruniu (10 YR 6/6) în stare uscată, ferm în stare umedă, dur în stare uscată,
nestructurat, slab plastic, moderat compact, reavăn.

58
Din punct de vedere fizic solul din arealul experimental are următoarele caracteristici:

- Conţinutul de argilă (0,002 mm) 16,4 -19,1

- Valoarea porozităţii totale - mare 51

- Densitatea aparentă - mică 1,25 g / cmc

- Permeabilitatea pe profil - mare 18 mm / h

- Volumul edafic util - mare 100

Din punct de vedere chimic solul din arealul experimental prezintă următoarele
caracteristici:

- Reacţia solului - slab acidă ph 5,95-6,40 pe tot profilul


- Gradul de saturaţie În baze - eubazic V 90
- Conţinut de humus - mic 1,14-1,51
- Rezerva de humus ad. 50 cm - mică 84 To / Ha
- Conţinut azot total - mic 0,075
- Conţinut fosfor mobil - mic 12 ppm
- Conţinut potasiu mobil - foarte mic 60 ppm
Alte caracteristici:

- Solul este nefertilizat


- Fără influenţe antropice
- Drenaj global bun

59
CAPITOLUL V. Rezultate și discuții

5.1 Producția timpurie de tomate

Experienței de față primul cronometru studiat a fost producția timpurie de tomate.

Producția timpurie reprezintă un element important în valorificarea recoltei, în cazul


hibrizi timpurie ridicată valorificarea se va face la un preț superior.

S-au recoltat fructele pe variante și repetiții, media repetițiilor a fost trecută în Tabelul
5.1, iar ulterior datele au fost prelucrate statistic.

Analizând în ansamblu producția timpurie se observă că martorul, hibridul Platus a avut


cea mai ridicată producție timpurie respectiv 3,95 kg/m2. Următorul hibrid cu o producție destul
de ridicată timpurie a fost Sultan, diferența față de martor a fost foarte mică de 0,07 kg/m2,
nefiind asigurat statistic. Trebuie menționat faptul că ambii hibrizi au creștere determinată.

Hibrizii Tamaris și Optima au registrat cea mai scăzută producția timpurie astfel că
Tamaris a obținut 69,36 % din producția martorului respectiv 62,27 % la hibridul Optima.

La ambii hibrizi diferențele au fost asigurate statistic negativ foarte semnificativă.


Hibridul Qualitet au obținut un 0,48 kg/m2 mai puțin decât martorul, diferența fiind asigurată
statistic negativ semnificativ.

Hibrizii Gravitet și Cindel au obținut 83,29%, respectiv 89,51% la hibridul Cindel din
producția hibridului Platus. La ambii hibrizi diferențele a fost asigurate statistic negativ distinct
semnificativ.

60
Săcuieni 2018
tomate , Semnificația 5.2 Producția

000

000
00

00
0
-

-
totală de tomate

Adaugând la
producție timpurie toate
d kg/mde

recoltele ulterioare se
2
timpurie

0,00

-0,66

-0,48

-0,07

-0,73

-1,21

-1,49
obține producție totală de
relativă5.1% Producția+/-

fructe, practic aceste


reprezintă potențialul de
producție al fiecărui hibrid
100,00

83,29

87,84

98,22

81,51

69,36

62,27
luat în studiu.
ProducțiaFigura

În cazul producție
timpurii datele de
producție au fost
prelucrate statistic și
3,95

3,29

3,47

3,88

3,22

2,74

2,46
înregistrate în Tabelul 5.2 .
Producția absolută

Dacă în cazuri
kg/m2

producție timpurii toți


ceilalți hibrizi s-au situat
DL 0,1%= 0,88 DL 1%= 0,64 DL 5%= 0,47

sub martor în cazul


producție totale situație se
prezintă cu totul altfel.
Platus Mt.

Cel mai ridicat


Tamaris
Gravitet

Qualitet
Varianta

Optima
Cindel
Sultan

potențial de producție a
fost înregistrat la hibridul
Optima cu a producție
absolută 72,01 t/ha și în
Nr. Crt.

11

22

33

44

55

66

77

61
spor de producție față de martor de peste 40 % față de martor diferența fiind asigurat statistic
pozitiv foarte semnificativ.

Cu o producție absolută de 6,58 m2 hibridul Cindel a fost al doilea ca și potențial producție


productiv de la acesta recoltându-se cu 1,44 kg/m 2 mai multe fructe de tomate decât în cazul
martorului, diferența a fost asigurată statistic pozitiv foarte semnificativ.

Hibrizii Qualitet și Tamaris au depășit producția productiv a martorului însă diferența față
de acesta nu a depășit pragul d= 5% nefiind astfel asigurată statistic.

Singurul hibrid care a înregistrat o producție sub producție a hibridului Platus a fost
Sultan.

Diferența față de hibridul Platus a fost destul de mică încât să nu fie asigurată statistic.

Figura 5.2 Producția


totală de tomate,
Săcuieni 2018
Semnificația

xxx

xxx
xx
-

62
Nr. Crt. Varianta Producția absolută Producția relativă % +/- d kg/m2

1 Platus Mt. 5,14 100,00 0,00

2 Gravitet 6,32 122,95 +1,18

3 Qualitet 5,71 111,08 +0,57

4 Sultan 4,63 90,07 -0,51

5 Cindel 6,58 128,01 +1,44

63
6 Tamaris 5,35 104,08 +0,21

7 Optima 7,21 140,27 +2,07

DL
5%=0,61
DL 1%= 0,84
DL 0,1%= 1,19
5.3 Calitatea fructelor de tomate

Calitatea fructelor de tomate joacă un rol foarte important în cazul stabilirii prețului de
valorificare acesta în condiții în care concuratorii au așteptări din ce în ce mai ridicată.

În condițiile în care piața abordă de tomate calitatea lor face posibilă livrarea în totalitatea
a producției la prețuri avantajoase.

În Tabelul 5.3 sunt prezentate pe variante și repetiții calitatea tomatelor plasate în trei
trepte calitative extra, calitatea I și calitatea a II-a.

Pentru fiecare din aceste trepte de calitate sunt prezentate atât producția în kg/m 2 cât și în
procente din totalul producției.

64
Calitatea extra Calitatea I Calitatea a II-a Cal. Extra+cal I

Kg/m2 % Kg/m2 % Kg/m2 % Kg/m2 %

3,26 63,42 1,10 21,40 0,78 15,17 4,36 84,82

4,89 77,37 1,18 18,67 0,25 3,95 6,07 96,04

3,97 69,52 1,32 23,11 0,42 7,35 5,29 92,64

2,75 59,39 1,20 25,91 0,68 14,68 3,95 85,31

65
3,91 59,42 1,41 21,42 1,26 19,14 5,32 80,85

4,27 79,81 0,63 11,77 0,45 8,41 4,9 91,58

6,08 84,32 0,62 8,59 0,51 7,07 6,7 92,92

Figura 5.3 Calitatea fructelor de tomate


Producția totală
kg/m2

5,14

6,32

5,71

4,63

6,58

5,35

7,21
Platus Mt.
Varinata

Tamaris
Gravitet

Qualitet

Optima
Cindel
Sultan
1

7
Nr.

CAPITOLUL VI. Concluzii și recomandări

Cercetările efectuate la Săcuieni în anul 2018 la cultura tomatelor în solarii au permis în


final elaborarea cât a dat concluzii și recomandări:

1. Hibrizii cu creștere determinată au producție mult mai timpurii comparativ cu cei care
au creșterea nedeterminată, în cazul de față hibridul Platus și Sultan.

2. Martorul experienței (Platus) a înregistrat cea mai ridicată producție timpurie de 3,95
kg/m2, acesta reprezentând 76,86% din totalul producției.

3. Cea mai slabă timpurietate a fost înregistrată la hibridul Optima doar de 2,46 kg/m 2,
însă acest hibrid s-a dovedit a fi cel mai productiv, atingând 7,21 kg/m2.

4. Cel mai scăzut producție productiv a avut hibridul Sultan 4,63 kg/m 2, cea a reprezintă
sub 50 t/ha. Chiar dacă a avut o producție timpurie ridicată capacitatea lui de producție nu îl
recomandă pentru spațiile protejate.

5. Hibridul Cindel cu a producție de peste 65 t/ha, s-a situat al doilea din punct de vedere
al potențialul său productiv.

6. Cea mai extra calitate a avut hibridul Gravitet cu a producție de 4,89 kg/m 2, acesta
reprezentând 77,37% din totalul producției.

66
7. Hibridul Cindel a înregistrat cea mai ridicată producție de calitate I de 1,41 kg/m 2,
aceasta reprezentând 21,41% din totalul producției.

8. Cel mai mare producție totală a avut hibridul Optima cu o producție de 7,21 kg/m 2, însă
acest hibrid a avut cel mai mare producție calitate extra + calitate I de 6,7 kg/m 2, acesta
reprezentând 92,92 % din producție totală.

9. Hibridul Optima cu o producție de peste 72 t/ha, s-a situat prima din punct de vedere a
potențialul productiv.

10. Cel mai ridicat producție de calitate a II-a a înregistrat la hibridul Cindel cu o
producție de 1,26 kg/m2, acesta reprezentând 19,14% din totalul producției.

11. Hibridul Cindel cu o producție de 5,32 kg/m2, s-a situat al doilea din punct de vedere
al producției calitate extra + calitate I, după care urmează hibridul Qualitet cu o producție de 5,29
kg/m2, diferența dintre cei doi hibrizi sunt 0,03 kg/m2.

67
BIBLIOGRAFIE:

1. Ruxandra C., Nistor S., Victor P., Pelaghia C., Silviu A., Arsenie H., Viorel B., Karl
F. L., Nicolae A. – Tratat de legumicultură, Ed. Ceres, București 2004
2. N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, - Legumicultură – Vol. III., Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iași, 2003
3. Hoza Gheorghiță – Legumicultură generală, București, 2011
4. Vasile Onceanu- Cultura tomatelor cercetări privind epocile de plantare în seră în
condițiile raționalizării consumului de energie, Ed. PIM, Iași, 2009
5. Viorel Berar, Gheroghe Poșta – Legumicultură, Timișoara, 2005
6. Teodor Stan – Legumicultura generală, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2014

WEBOGRAFIE:

7. http://www.chemavitala.ro/produs/tomate-platus-f1.html
8. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-
legume/tomate/semideterminate/gravitet.html
9. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de-
legume/tomate/semideterminate/qualitet-f1.html
10. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de
legume/tomate/semideterminate/qualitet-f1.html
11. https://www.fitoagricola.net/es/tienda-online/Catalog/show/tomate-optima-f1-cerca-
de-250-semillas-297259
12. https://www.agropataki.ro/tamaris-f1.html

68
13. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de-
legume/tomate/nedeterminate/tamaris.html
14. http://www.agropataki.ro/cindel-f1.html
15. https://www.seminteplante.ro/2931-cindel-f1-500-seminte.html
16. https://www.agropataki.ro/sultan-f1.html

69

S-ar putea să vă placă și