Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Oradea
2019
1
Cuprins
2
3.1 Scopul și obiectivele cercetării
4.1 Relieful
4.2 Clima
4.3 Solurile
4.4 Hidrografia
4.7 Caracteristicile morfologice, fizice și chimice ale solului din aeralul experimental
BIBLIOGRAFIE
3
4
CAPITOLUL I. Importanța și situația legumiculturii
Cultura legumelor are o deosebită însemnătate pentru om, pentru hrănirea sa cât mai
echilibrată şi obţinerea unor venituri.
Cele mai multe legume au un gust plăcut, cu nuanţe foarte diferite de la un soi la altul,
unele dintre ele fiind bogate în uleiuri eterice, glicozizi, pigmenţi, etc., ce stimulează pofta de
mâncare. Numărul mare de specii, varietăţi şi soiuri de legume, constituie materie primă pentru
prepararea unei game variate de mâncăruri, îmbogăţind şi îmbunătăţind astfel sortimentul
preparatelor culinare.
5
Cerinţele de hrană ale organismului se pot satisface printr-o raţie alimentară zilnică,
formată din produse de origine animală în cantitate de 714 g şi 1225 g alimente de origine
vegetală, din care 900-950 g să fie produse horticole, iar din acestea 400 g legume. Iată deci că
33% din raţia zilnică a produselor de origine vegetală trebuie să o reprezinte legumele.
Calorii Apă
mg/100 g. sp. mg/100 g. sp.
la %
Alimentul
100 Săruri minerale Vitamine
g. sp. Protide Glucide Lipide Ca P Fe A C
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Ardei 28,7 1,18 4,9 0,20 10,5 23,7 0,4 1,85 300 90
Broccoli 25,5 2,27 3,8 0,15 90,0 52,7 0,9 7,45 81,7 -
Castravete 13,0 0,62 2,6 0,09 11,4 8,8 0,4 0,10 8,0 95
Fasole
42,6 4,50 6,5 0,2 50,0 60,0 - 0,2 20 88
păstăi
Mazăre 101,2 6,7 12,0 0,4 11,0 62,2 1,0 0,5 35 80
Pătrunjel
47,0 2,1 7,0 0,2 56,0 30,0 2,5 - 6,0 88
rădăcină
Salată 16,1 1,1 2,7 0,17 25,3 28,0 1,1 3,0 20 94
Spanac 23,8 2,3 2,5 0,28 75 51,2 2,8 5,0 55 92
Tomate 22,5 1,0 5,7 0,3 7,9 32,8 1,5 0,7 27 93
Pâine 348 10,7 54,4 1,0 68,0 92,0 2,9 - 2,0 35
Lapte 78 3,95 5,5 4,42 134,0 105 - 0,12 1,7 87
Carne
563 15,0 - 13,25 11,0 210 3,0 - - 69
porc
Ouă 159 12,9 1,0 11,6 54,5 212,1 3,0 0,8 - 74
Tabelul 1.1 Conținutul în substanțe nutritive la unele legume, comparativ cu alte alimente
(V.Berar și G.Poșta, 2005)
6
posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite sisteme de cultură, cu
implicaţii directe asupra folosirii forţei de muncă o perioadă mai lungă, comparativ cu alte
ramuri din agricultură;
asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de persoane, având în vedere
caracterul intensiv şi specificul activităţii în legumicultură, reducând într-o oarecare
măsură numărul şomerilor;
repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp;
crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri industriale (industria
chimică, industria producătoare de maşini şi utilaje agricole, de mase plastice, industria
prelucrătoare de produse legumicole etc.);
obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu alte ramuri ale
agriculturii;
obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin aplicarea unei tehnologii
adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi, într-o perioadă de timp relativ scurtă;
posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea cantităţii de legume şi
sporirea veniturilor producătorilor;
folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe specii legumicole (sfeclă,
varză, conopidă, salată);
valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de culturi asociate,
succesive şi intercalate;
folosirea intensivă a terenului:
- 1 ha de legume cultivate în câmp este echivalent cu 12 ha cultivate cu grâu;
- 1 ha de legume în solar este echivalent cu 150 ha de grâu;
- 1 ha de legume în seră este echivalent cu 200 ha de grâu; (H.Gheorghița, 2011)
7
Specificare 1995 2000 2007
mii ha mii t mii ha mii t mii ha mii t
Producția
36772,2 565151,6 44981,1 748125,9 52444,6 893432,5
mondială din care
Africa 4208,9 38426,9 5071,8 48639,9 5549,1 55719,8
America de Nord 1502,9 37277,5 1534,9 40716,4 1438,0 40464,4
America de Sud 1229,6 17412,0 1308,8 19191,3 1326,5 22013,4
Asia 23749,9 369930,3 30799,8 525756,3 38167,0 658602,3
Europa 184,6 89166,4 5066,5 95294,1 4552,3 94563,9
Tabelul 1.2 Evoluția suprafeței și producției de legume pe plan mondial ( Teodor Stan, 2014 )
În ceea ce priveşte producţia medie la hectar, pe primul loc se află America
de Nord (28,1 t/ha), urmată, în ordine, de Europa (20,7 t/ha), Asia (17,3 t/ha), America de Sud
(16,6 t/ha) şi Africa, cu producţia ceamai mică (10,0 t/ha). Consumul de legume este diferit şi
anume: în ţările dezvoltate, acesta, variază de la 100 kg la 170 kg pe locuitor (legume proaspete şi
conservate) anual,iar în ţările în curs de dezvoltare se consumă numai 30-35 kg/locuitor anual, în
unele ţări chiar mai puţin (14-15 kg/locuitor).
Consumul de legume este realizat fie pe baza producţiei proprii, fie prin import sau
folosind ambele posibilităţi. Din statisticile FAO se constată că, în funcţie de volumul
producţiilor realizate anual, pe primele locuri în Uniunea Europa se situează: Italia,
Spania,Franţa, Polonia, România etc. Aceste ţări sunt şi exportatoare de legume.
Alte ţări îşi asigură consumul de legume, în cea mai mare parte prin importuri, şi anume:
Germania, Austria, Norvegia, Suedia etc (T.Stan, 2014).
8
concentrarea suprafeţelor în zonele cu condiţii naturale şi social-economice favorabile,
realizându-se mari unităţi specializate (de exemplu, statele California, Florida, Arizona
din SUA, asigură cu produse proaspete zonele din centru şi din nord);
perfecţionarea continuă a tehnologiilor prin extinderea mecanizării complexe, sporirea
gradului de chimizare şi irigare a culturilor;
eşalonarea producţiei pe o perioadă cât mai lungă din an;
folosirea unor soiuri şi hibrizi cu un înalt potenţial biologic, specializate pe direcţii de
folosire, rezistente la boli, cu calităţi superioare, care se pretează la recoltarea mecanizată;
creşterea suprafeţelor de culturi protejate;
creşterea cerinţelor faţă de calitatea produselor;
creşterea consumului de produse legumicole conservate şi semiconservate, în special în
ţările puternic industrializate, ca SUA, Germania, Anglia, Franţa, Italia etc., ca urmare a
perfecţionării tehnologiilor şi mecanizării recoltatului la culturile ale căror producţii sunt
destinate industrializării etc.
9
dezvoltare este legată, în mod direct, de înfiinţarea unor şcoli de agricultură şi predarea
legumiculturii în şcolile normale de învăţători (Galata-Iaşi, Balta-Albă Craiova, Şcoala Normală-
Iaşi, Grozăveşti Bucureşti, Pantelimon-Bucureşti).
În 1912 s-a înfiinţat şcoala de Horticultură de la Dragomireşti Vale, iar în 1925 Şcoala
medie de Horticultură din Bucureşti, care a funcţionat apoi la Băneasa, până în 1948, când pe
teritoriul său a luat fiinţă Facultatea de Horticultură din Bucureşti.
Deşi prin dezvoltarea culturii legumelor în jurul oraşelor mari s-a făcut un însemnat
progres, lipsa capitalului necesar pentru investiţii relativ mari, destinate amenajării terenurilor,
construirii răsarniţelor, instalaţiilor de irigat etc., a dus la fărâmiţarea accentuată a suprafeţelor
cultivate cu legume. Toate acestea explică de ce, în pragul celui de al II-lea război mondial,
suprafaţa legumicolă a ţării nu depăşea 80 mii ha, iar producţiile erau scăzute, de circa 6 t/ha.
După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu plante legumicole, astfel că, de la 77,8 mii ha, cât se înregistrau în 1938, s-a ajuns la
302,2 mii ha în perioada 1981-1985. Producţia totală a sporit o dată cu creşterea suprafeţei şi a
producţiei medii la unitatea de suprafaţă.
Pentru formarea unor specialişti cu o bună pregătire profesională au luat fiinţă noi
facultăţi de horticultură la Iaşi (1951), Craiova (1962), Cluj-Napoca (1977) şi Timişoara (1990).
În prezent, producţiile medii obţinute (12,5 t/ha) sunt cu mult sub potenţialul biologic
deţinut de speciile legumicole (T.Stan, 2014)
În viitor, menţinând suprafaţa la 280-300 mii ha, cu o producţie medie care trebuie să
crească la 20-24 t/ha, se poate acoperi integral cererea pe toate destinaţiile. În această situaţie,
consumul de legume pe locuitor va spori la 100-120 kg legume proaspete şi 25-40 kg legume
conservate, creându-se disponibilităţi pentru export, mai ales ale produselor conservate şi
deshidratate.
10
În cazul culturilor în sere, în condiţiile creşterii aberante a costurilor energiei termice şi a
celorlalte produse folosite în procesul de producţie, precum şi a concurenţei cu produse
legumicole obţinute în condiţii mult mai avantajoase de climă (Turcia, Cipru, Italia, Spania), este
necesar să se găsească căile şi mijloacele pentru rentabilizarea acestui sector.
11
2.1 Importanța culturii tomatelor
12
Tabelul 2.1 Conținutul chimic al fructelor, pastei și sucului de tomate (valorii medii)
(Ruxandra Ciofu, 2004)
Glucoză g 2,02 - -
Fructoză g 2,30 - -
Vitamina K mg 0,65 - -
Fier mg 0,95 - -
Fosfor mg 26,00 -
Fluor mg 60,00 -
13
Izoleucină g 0,020 0,029
În anul 1581, Matthias de l’Obel spunea “ aceste fructe sunte mâncat de niște italieni
ca pepenii galbeni, dar gustul lor foarte rău dădea indicații suficiente despre nocivitatea lor.”
(Ruxandra Ciofu, 2004)
Această idee a continuat multă vreme, mai ales ținând seama faptul că în familia
Solanaceae și alte plante, cum ar fi mătrăguna, sunt toxice. Aceasta până în 1778 când tomatele
sunt considerate în Franța ca legume.
14
În Europa, tomatele s-au cultivat prima dată în Spania și Portugalia sub denumirea de
“mere peruviene”, de unde au trecut în Italia. Spaniolii au răspândit tomatele în insulele Filipine,
de unde au trecut apoi în India (Luckwol, 1943). La sfârșitul secolului al XVI-lea ajung în
Anglia, unde au fost primite cu mare rezervă. În China și Japonia tomatele au fost introduse în
secolul al XVI-lea, odatăcu cartoful. În secolul al XVII-lea au apărut în Rusia, Siria, Arabia,
Egipt și Etiopia, iar în estul Asiei, exceptând India de Est, au fost introduse în secolul al XVIII-
lea. În America de Nord, tomatele au fost introduse abia în secolul XIX-lea. În țara noastră
tomatele încep să fie cunoscute abia în secolul al XIX-lea.
Specia Lycopersicon esculentum Mill. aparţine genului Lycopersicon, care face parte
din subfamilia Solanaceae familia (Solanaceae), ai căror membri au aceeaşi formulă genomică
(2n=2x=24).
În cadrul complexului esculentum sunt încadrate şase specii, din care trei au fructe
colorate şi trei au fructe verzi. (Nistor Stan, Teodor Stan, Niculai Munteanu, 2003)
“Complexul peruvianum” cuprinde numai două specii, cu fructe verzi, L. chilense Dun
şi L. peruvianum (L) Mill. Acestea sunt deosebit de importante în lucrările de ameliorare, ca
15
surse de germoplasmă pentru rezistenţa la boli, dăunători, secetă, săruri ş.a. ( Nistor Stan, Teodor
Stan, Niculai Munteanu, 2003).
Rădăcina principală a tomatelor atinge 1,5m adâncime, dar numeroase rădăcini laterale
ajung la 1,6 m. Rădăcinile explorează un volum de sol de 8 m³ pentru 9 m² suprafață, dacă
distanțele de plantare permit (Nisen,1993). La tomatele cultivate în sere masa principală a
rădăcinilor se dezvoltă între 18 și 45 cm, dar o parte ajung la peste 1 m adâncime. Repartizarea pe
orizontală se realizează pe o raza de 50-80 cm.
La plantele care provin prin semănare directă în câmp, rădăcina principală este mai
dezvoltată, pe când la cele care provin răsad, este mai superficială, fiind răspândită mai mult în
stratul de sol cuprins între 30 și 50 cm adăncime.
Tulpina tomatelor are o creștere diferită, în funcție de varietate sau soi. Soiurile ce aparțin
varietății vulgare au tulpini cu creșter nedeterminată care pot atinge înălțimi de 2-3 m, iar în
anumite sisteme de cultură din sere pot ajunge la o înălțime de 6-7 m. La soiurile ce aparțin
varietății validum, cu creștere determinată, înălțimea tulpinii variază între 60 și 100 cm. La soiuri
pitice tulpina se menține erectă, pretându-se mai bine la recoltarea mecanicată. La soiurile ce
16
creștere determinată, la un moment dat, în partea apicală a tulpinii apare o inflorescență sau o
ramificație sterilă scurtă, care limitează creșterea în înălțime.
Soiurile cu creștere nedeterminată trebuie susține în diferite sisteme, iar cele cu creștere
determinată nu se mai susțin.
În contact cu solul umed tulpina emite cu ușurință rădăcini adventive. Din această cauză
răsadurile se pot planta mai adănc, iar cele alungite se plantează culcat. Copilii se pot înrădăcina
într-un substrat umed și se pot folosi la înmulțirea plantelor pe cale vegetativă.
Există o colerație pozitivă între vigoarea părții aeriene și sistemul radicular. S-a constatat
că prin eliminarea lăsatrilor (copilit) se reduce dezvoltarea sistemului radicular (Edelstein, 1955;
Kursanov, 1954).
Culoarea frunzelor este verde, de diferite nuanțe: verde-deschis (verde gălbuie) la frunzele
tinere, verde argintie sau verde albăstruie la frunzele mai bătrâne (Nistor Stan, Niculai
Munteanu, Teodor Stan, 2003)
17
Figura 2.1 Frunzele tipice de tomate ( Ruxandra Ciofu, 2004)
Inflorescența este de tip cimă și apare pe intervalul dintre frunze (pe internod). Există trei
tipuri de inflorescențe: neramificate, dublu ramificate, ramificate multiplu (Figura 2.2)
La baza plantei predomină inflorescențe simple, iar spre vârf cele ramificate. Axul
inflorescenței se termină cu o floare. Inserția primei inflorescențe este variabilă, în funcție de soi,
după 5-12 frunze. Următoarele inflorescențe se formează după 1-3 frunze, rar după 4-5. Numărul
de flori în inflorescență variază de la 4-5 la 20 (Ruxandra Ciofu, 2004).
18
Floarea. Tomatele au flori actinomorfe, hermafrodite, grupate în inflorescenţe cimoase
simpodiale simple sau compuse, extraxilare, deci pe internod (Zanoschi şi Toma, 1985). (Figura
2.3)
Florile se prind pe axul inflorescenţei prin pediceli de 1-3 cm. Aceştia, de regulă, sunt
articulaţi, iar din punctul articulaţiei se produce desprinderea fructelor de pe ciorchine. La
cultivarele pentru recoltare mecanizată s-a introdus caracterul “pedicel fără articulaţie” prin
genele jointless (j1 şi j2), care asigură desprinderea fructelor fără pedicel.
Floarea prezintă un caliciu format din cinci, mai rar până la 10 sepale unite. Corola este
gamopetală, rotată, cu diametrul de 1-2,5 cm, alcătuită din cinci, mai rar până la 10 petale
galbene, terminată cu cinci, respectiv 10 lacinii. Androceul este alcătuit din 5-10 stamine (uneori
19
chiar mai multe, de exemplu 16-18, la florilecu petale duble), cu filamente foarte scurte, libere,
dar unite la bază cu tubul corolei (Nistor Stan, Niculai Munteanu, Teodor Stan, 2003).
Gineceul este format din 2-7 carpele unite; prezintă un ovar superior continuat cu un stil
lung, care străbate tubul staminal, şi se termină cu un stigmat capitat, lipicios; de regulă, stilul
(stigmatul) nu depăşeşte nivelul anterelor.
Structura florală prezentată asigură o autogamie foarte ridicată. În cazul când condiţiile de
mediu sunt excesive, stilul poate scoate stigmatul deasupra conului anterial, fiind posibilă şi
polenizarea cu polen străin.
Figura 2.4 Flori 1- stil mai lung ca anterele; 2- stil mai scurt ca anterele (Ruxandra
Ciofu, 2004).
Fructul recolta utilă a tomatelor este formată, exclusiv din fructele formate şi ajunse la un
anumit stadiu de maturitate într-un ciclu de vegetaţie. De numărul şi mărimea fructelor depinde,
în mod direct, cantitatea de recoltă. Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori și
mărimi, în funcție de soiul sau hibridul cultivat.
Forma fructelor poate fi: mai mult sau mai puțin sferică, turtită, ovată, piriformă ș.a. (N.
Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003) .
20
Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate și variază în limite foarte
largi,de la 30-40g la 300-500 g și chiar 800 g, în funcție de soi și tehnologia de cultivare.
Culoarea fructelor poate fi roșie, de diferite nuanțe, portocalie sau galbenă, roză etc.
Culoarea fructelor roșie și roz se datorește pigmenților carotenoizi conținuți în pulpă, peste care
suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră. Când fructele conțin mai mult betacaroten
decât licopen, sunt de culoare galben-orange (Petrescu C., 1992). Înainte de coacere, culoarea
fructelor este verde-deschis uniformă sau verde cu o nuanță mai închisă în jurul pedunculului.
Persistența zonei de culoare galbenă-verzuie în jurul pedunculului și după coacere constituie un
defect care depreciază calitatea fructului.
Fructele de tomate sunt acoperite de o pieliță elastică. Pulpa reprezintă partea cea mai
valoroasă a fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine și săruri minerale. Lojile seminale (2-7)
conțin țesutul placentar în care sunt încorporate semințele, în număr variabil (100-300/fruct.). În
cazul folosirii stimulatorilor, fructele prezintă goluri, țesutul placentar este verde, cu o steluță de
culoare galbenă și nu prezintă semințe.
Semințele tomatelor sunt oval rotunjite, cu perișori care le dau o culoare argintie. Într-un
gram sunt 300-370 semințe. Facultatea germinativă este de 85-90 % și se păstrează 5-6 ani
(Ruxandra Ciofu, 2004)
Figura 2.5 Secțiuni în fruct: 1- cu 2 loji; 2- cu 3 loji; 3- cu mai multe loji (R.Ciofu, 2004)
21
2.4 Cerințe față de factorii climatici
Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă fiind de 22 °C în cazul când şi ceilalţi
factori sunt la nivel optim.
Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21-26°C, iar pentru dezvoltarea
fructelor de 18-24°C.
Florile se dezvoltă mai rapid la temperatură mai ridicată. Calvert (1964) arată că florile
din prima inflorescenţă s-au dezvoltat mai rapid, cu până la 12 zile la temperatura de 20°C, în
comparaţie cu temperatura de 16°C. De asemenea, temperatura mai ridicată a accelerat
dezvoltarea mai timpurie a celei de-a doua inflorescenţe (N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003).
22
Temperaturile sub 10°C sunt dăunătoare plantelor. Temperaturile scăzute de -1°C la 3°C,
chiar o perioadă scurtă de timp, provoacă înghețul plantei. Recoltarea fructelor trebuie făcută
înainte de venirea brumelor. De asemenea, temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare. Peste
30°C plantele nu mai fructifică, deoarece polenul nu mai germinează (N. Stan, N. Munteanu, T.
Stan, 2003).
Faza înfloritului și legării fructelor. În această fază insuficiența de lumină duce la căderea
florilor și avortarea acestora; căderea fructelor abia formate și prelungirea perioadei de înflorit.
Abndența luminii duce la legarea fructelor în toate florile; râmănerea tuturor fructelor pe plante
până la recoltare; creșterea într-un ritm rapid a fructelor legate; scurtarea perioadelor de înflorit și
de legare a fructelor.
Faza când fructele sunt ajunse la dimensiunile normale, dar încă verzi. În această faza
insuficiența luminii duce la întârzierea maturării, practic aproape nu se maturează deloc și nu pot
fi recoltate și valorificate conform planificării întocmite pentru condiții normale. Abuntența lumii
23
în această fază duce la grăbirea foarte mult a ritmului de maturare a fructelor; devansarea și
sporirea producției timpurii (N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, 2003).
Valorile optime ale umidităţii solului şi ale aerului variază în funcţie de fenofaze.
În prima perioadă, se recomandă o umiditate a solului de circa 60%, iar după aceea valori
variind în jur de 80%; umiditatea aerului este optimă, dacă are valori de 55-60% în prima
perioadă şi de 65-70% în cea de a doua perioadă.
Tomatele sunt sensibile la asfixierea radiculară, provocată de excesul de apă. Dacă
asfixierea este prelungită, apar diferite carenţe, cum ar fi cea de magneziu, fosfor sau azot; de
asemenea, este afectată vigoarea plantei şi, ca urmare, recolta este diminuată.
Legat de cerinţele tomatelor faţă de apă, deosebit de periculos este stresul hidric, care
poate interveni în cursul creşterii şi dezvoltării plantelor, determinat de variaţiile cantităţii de apă
de la valori maxime la cele minime şi invers.
În faza înfloritului şi a legării fructelor, stresul hidric este extrem de dăunător: seceta,
după o perioadă satisfăcătoare sau optimă din punct de vedere al regimului apei, determină
căderea florilor sau avortarea, datorită deshidratării şi “inaniţiei” florilor sau, respectiv,
negerminării grăunciorilor de polen; un exces al umidităţii aerului constituie condiţii nefavorabile
deschiderii anterelor şi scuturării polenului.
În perioada maturării fructelor, un exces al umidităţii din sol, după o perioadă relativ
secetoasă, determină crăparea fructelor (compromiţând valoarea lor comercială), intrarea rapidă
în fermentaţie a sucului fructelor, care intră în contact cu aerul, şi îmbolnăvirea. Se apreciază că
fructele maturate în condiţii mai reduse de umiditate a solului au calităţi gustative mai bune,
datorită acumulării în cantitate mai mare a substanţei uscate solubile (N. Stan, N. Munteanu, T.
Stan, 2003).
24
2.4.4 Solul
Solurile prea uşoare (nisipoase) nu reţin suficient de bine apa şi accentuează seceta
excesivă; solurile argiloase se încălzesc greu şi pot provoca asfixierea sistemului radicular.
O recomandare specială pentru alegerea solului se face în cazul culturilor înfiinţate prin
semănat direct: solul trebuie să permită o foarte bună pregătire a substratului germinativ şi să aibă
o fertilitate ridicată. Cele mai bune soluri sunt apreciate a fi cernoziomurile şi solurile aluviale.
Regimul de nutriție este foarte complex în cazul tomatelor. Se va ține seama de comsumul
specific care diferă cu soiul, faza de vegetație, sistemul de cultură etc.
Conținutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei bune aprovizionări, este de 0,3-
0,4% (Krejbil și Krauss, 1962). Un conținut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste
0,5 % chiar la avortarea florilor. În aceste condiții se remarcă o influență negativă asupra
sistemului radicular (Anstett, 1968).
25
Fosforul, deși este consumat în cantități mai reduse, este important în asimilarea azotului,
la stimularea înfloritului și fructificării. Are efect pozitiv asupra precocității, ca și asupra
sistemului radicular (Ruxandra Ciofu, 2004).
Potasiul are efect asupra calității fructelor (gust și culoare), precum și asupra rezistenței la
boli. Tomatele comsumă cantități mari de potasiu, contribuind la formarea și transportul
hidraților de carbon și a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil K/N contribuie la
creșterea sistemului radicular. Lumina are rol foarte important în asimilarea potasiului.
Crența potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea frunzelor, începând ce cele
bătrâne, frunzele au a culoare mai deschisă, iar tulpina se lemnifică timpuriu. De asemena,
insuficiența potasilui determină pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce
carența magneziului.
2.4.6 Aerul
26
Cu componentele sale mai importante: azot, oxigen, dioxid de carbon, are o mare
însemnătate pentru cultura tomatelor. CO2 se află la baza sintezei substanței organice prin
procesul de fotosinteză (Ruxandra Ciofu, 2004).
Având în vedere eficiența economică a culturii de tomate, la serele din Săcuieni s-au
cultivat o serie de hibrizi și în continuare se caută obținerea unor hibrizi performanți care să
îndeplinească atât calitatea fructelor cât și timpurietatea și intervenții cât ai puține în technologia
de cultură pentru scăderea cheltuielilor.
Evoluția culturii tomatelor, atât pe plan mondial cât și la noi în țară, are un ritm alert, din
această cauză trebuiesc testați o serie de hibrizi nou apăruți pentru a face față concurenței, atât pe
plan intern cât și pentru export.
- înălțimea plantelor
- numărul de inflorescențe pe plantă
- numărul de flori
- caracteristicile frunzelor
- numărul de fructe în inflorescență
- forma fructelor
- producția timpurie de tomate
- producția totală de tomate
27
- calitatea producției
- rezistența la boli și dăunători
Este cel mai cultivat hibrid de tomate în culturi extratimpurii datorită timpurietății foarte
bune și perioadei scurte de coacere a fructelor. Este un hibrid cu creștere semideterminată, planta
are putere de creștere bună cu inflorescențe foarte bogate. Fructele au o culoare plăcută sunt
ferme și greutatea de 130-140 g. Planta este aerisită și necesită un volum de muncă mic, putând fi
condusă pe unul sau două brațe. Poate fi cultivat pe tot parcursul anului în sere, solarii sau câmp
și este ideal pentru două culturi pe an. Densitate optimă este de 2,8 plante/ m2 la cultivare pe două
brațe și 3,5 plante/ m2 la cultivare pe un braț (Figura 3.1) (© 2018 AGROPATAKI).
28
Platus F1 Figura 3.1
29
Gravitet F1 Figura 3.2
30
Qualitet F1 Figura 3.3
Este un hibrid de tomate cu creștere determinată, destinat pentru culturile timpurii. Hibrid
destinat consumului în stare proaspătă, dar care poate fi utilizat și pentru industrializare. Crește
viguros cu un foliaj bine dezvoltat cu fructe mari, rotunde, uniform colorate. Greutatea fructelor
180-200 g (Figura 3.4) (©2018 AGROPATAKI).
31
Sultan F1 Figura 3.4 ( ©2018 AGROPATAKI)
32
Cindel F1 Figura 3.5 (© 2019 Enza Zaden)
33
Tamaris F1 Figura 3.6 (© 2018 AGROPATAKI)
34
Optima F1 Figura 3.7 (© fitoagricola.net)
Experiența a fost organizată după metoda blocurilor subdivizate iar prelucrarea statistică a
datelor a experiențelor s-a făcut prin analiza varianței.
35
3.4 Tehnologia de cultură
Răsadul de tomate s-a produs în răsadnița pe pat de gunoi de grajd. Pentru semănat s-a
folosit un amestec de pământ format din mraniță, nisip și turbă.
Repicatul s-a făcut în perioada 20-25 februarie, în ghiveci de plastic într-un amestec de
pământ, la o dinstanță mai mare între rânduri și între plante pe rând, pentru a asigura o suprafață
mai mare și unui regim de lumină mai mare. Înainte de repicat cu 3-4 ore, răsadurile se udă cu
apă, să rămână cât mai mult pământ pe rădăcini. Repicatul se face cu plantatorul, după repicat
răsadurile se udă cu apă caldă amestecată cu Dithan M-45 (Figura 3.8)
36
Figura 3.8
Terenul a fost curățat de resturile culturii anterioare. Toate resturile rămase după curățire
au fost încărcate în remorci și transportate în locuri stabilite.
După curățirea terenului s-a aplicat în toamnă târziu de gunoi de grajd în cantitate de 45-
50 t/ha, distribuit cât mai uniform.
Pregătirea de bază a solului este arătura la o adăncime de 35 cm, și s-a lăsat brazda crudă,
pentru a benificia de efectul favorabil a frigului.
Mărunțirea și modelarea solului s-a făcut cu rotosapa, odată cu mărunțirea solului s-a
făcut și încorporarea îngrășămintelor chimice. S-a aplicat o doză de 600 kg/ha Azomureș NPK
16-16-16.
37
După mărunțirea solului s-a făcut marcarea rândurilor și a locurilor de plantare.
Distanța este alternante între rânduri, distanța între rândurile apropiate 60 cm, iar distanța
între rândurile îndepărtate 90 cm. Pe rând distanța între plante 35 cm.
Imediat după plantare s-a întins coloana principală de apă, pentru irigare prin picurare, s-a
montat robineții pentru banda de irigare și s-a montat și s-a întins banda de irigare prin picurare,
cu duzele orientate în sus (Figura 3.9).
Figura 3.9
38
După irigare s-a întins folia antiburuieni textilă membrană neagră, iar banda de irigare
este poziționată sub aceastea (Figura 3.10)
Conducerea și dirijarea plantelor se face imediat după plantare. Polisare pe ață, legare
lejeră sub primele frunze fără a răni planta. Conducere pe ață s-a făcut prin răsucirea periodică 1-
2 ori pe săptămână a tulpinii în jurul aței (Figura 3.11). Ața utilizată trebuie să fie stabilizată UV.
Copilitul se recomandă atunci când lăstarul are lungimea 2-5 cm, lucrarea executânduse
săptămânal.
Înainte de coacerea fructelor s-a aplicat Kristal K Plus potesiu nitrat în cantitate de 80
dkg/săpt./100 m2.
39
Palisare pe ață Figura 3.11
S-a aplicat un amestec Topsin M-70 WDG 1kg/ha cu Fertitell 3-4 l/ha. Următoare
tratament Bravo 1,5-2 l/ha s-a amestecat cu Fertitell 3-4 l/ha. Următoarea tratament cu Champion
3kg/ha. Ultimul tratament Bravo 1,5-2l/ha cu Fertitell 3-4 l/ha.
40
CAPITOLUL IV. Clima și microclima
4.1 Relieful
Relieful constituie unul din factorii de bază ai formării solului. În general toate variaţiile
de sol, în limita unei anumite zone, sunt legate de schimbările reliefului. Relieful determină
redistribuirea condiţiilor generale de climă, iar în funcţie de pantă şi expoziţie se schimbă
intensitatea proceselor de eroziune, de spălare a terenului, de formare a noi orizonturi de sol etc.
Dintre elementele care alcătuiesc formele de relief, o importanţă mare o au versanţii foarte
răspândiţi în regiunile deluroase şi montane, mai cu seamă în ce priveşte zonarea culturilor şi în
special desfăşurarea unor procese specifice, fizico-chimice şi biologice, care converg în sinteza
unor indicatori ai gradului de fertilitate naturală a solului. De fapt solul, ca un corp istorico-
natural, format sub acţiunea anumitor condiţii de mediu, trebuie privit în strânsă legătură şi cu alţi
factori naturali care influenţează plantele şi randamentul acestora cum sunt: condiţiile climatice şi
hidrografice, flora, fauna etc.
Influenţa acestor condiţii asupra plantelor se face prin intermediul solului, fapt pentru
care, cunoaşterea corectă şi aprofundată a solului, a aspectelor sub care se prezintă el, ca însuşiri
care definesc gradul de fertilitate, face posibilă aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnice care
pot contribui la valorificarea eficientă a tuturor rezervelor din sol - apă şi hrană - pentru ca în
final să poată explica ştiinţific modul de realizare a celor mai optime condiţii de creştere a
randamentului la unitatea de suprafaţă cultivată.
41
Astfel studiul pedologic stă la baza stabilirii capacităţii de producţie a solurilor şi a
favorabilităţii pentru diferite culturi şi folosinţe. Specialiştii şi propietarii de terenuri
agricole, au la dispoziţie date necesare pentru amplasarea corectă a culturilor,
prevederea nivelului de producţie, cât şi posibilităţile de creştere a productivităţii solurilor
prin lucrări agropedoameliorative.
Terenurile agricole din nord-vestul ţării aparţin marii unităţi geomorfologice a Câmpiei
Tisei. Conform raionării pedogeografice, această parte, aparţine provinciei panonice,
subprovincia panonică nordică, unde sunt cuprinse de la vest spre est, Câmpia Careilor, a
Crasnei, Ecedei, Someşului şi Depresiunile Oaş, Baia Mare, Lăpuş şi Maramureş.
Teritoriul judeţului Bihor se desfăşoară între 1849 m, altitudinea maximă din Munţii
Bihorului şi 90 m, altitudinea minimă din câmpia joasa a Crişurilor, fiind alcătuit din toate cele
trei trepte de relief: treapta montană ocupă 24%, dealurile şi depresiunile, 31% şi câmpia- 44%.
Câmpia de Vest face parte din Depresiunea (Câmpia) Panonică, are o suprafaţă de 17100
km2 (7 % din suprafaţa ţării). Lăţimea câmpiei este dependentă de configuraţia graniţei şi a
reliefului din partea de est
Limita de E, limita faţă de Dealurile de Vest, Munţii Zarandului şi Munţii Oaş este
reprezentată de curba de nivel de 200 m care marchează în linii generale şi o limită geologică
(contactul dintre formaţiunile cuaternare şi cele neogene sau chiar mai vechi, în Munţii Oaş şi
Munţii Zarandului). Această limită se caracterizează printr-o denivelare de 20...40/60 m față de
42
unităţile deluroase şi de 160...180/200 m față de unităţile montane. Pe această limită se suprapune
şi linia de izvoare situată la contactul dintre dealuri şi câmpie.
Zona de câmpie coboară de la circa 200 m altitudine absolută (în vecinătatea dealurilor),
la 90 m în zona joasă de divagare. Este formată din unităţi înalte, de glacisuri, Câmpiile Călacei,
Miersigului, Bihariei, Tăşnadului şi Câmpia nisipoasă Carei şi unităţi joase, aluviale, netede, cu
exces de umiditate: Câmpiile Crişurilor şi ale Ierului.
Altitudinea cea mai mare a Câmpiei Crişurilor nu depăşeşte 175-180 m, iar cea mai mică
este cu puţin sub 90 m. Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în trepte de la
est la vest.
Câmpiile înalte:
Câmpiile joase:
43
Câmpia de Vest se suprapune microplăcii pannonice, al cărui fundament este alcătuit din
formaţiuni vechi (şisturi cristaline), acoperite cu depozite mezozoice.
- pe direcţia est – vest (falii carpatice): una trece din sudul Munţilor Plopiş spre vest
şi alta pe la nord de Inand (SV de Oradea);
- pe direcţia nord – sud (falii panonice): principala falie panonică, ce separă
Depresiunea Pannonică de orogenul Carpaţilor Occidentali trece aproximativ pe la
est de Carei, vest de Oradea şi Timişoara;
Din punct de vedere genetic, Câmpia de Vest este o câmpie acumulativă, formată prin
depunerea sedimentelor într-un bazin marin şi apoi lacustru în timpul Miocenului şi Pliocenului:
argile, marne, nisipuri, pietrişuri. Geologii numesc aceste depozite cu termenul de Pannonian (de
la Depresiunea Panonică), din cauza monotoniei acestora şi dificultăţii separării orizonturilor de
diferite vârste.
4.2 Clima
44
Temperatura medie anuală înregistrată la Oradea este 10,1 ºC iar la Săcueni 10,2 ºC,
luna cea mai caldă este iulie cu 20,5 ºC la Oradea şi 20,7 ºC la Săcueni, iar luna cea mai
rece este ianuarie cu o temperatura medie de -2,1 ºC la Oradea şi -2,2 ºC la Săcueni.
Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 75, lunile cu valori
extreme fiind decembrie 87, respectiv iulie 65 la Oradea.
Vânturile cele mai frecvente bat din direcţia sud şi sud-vest, acestea având intensitatea cea
mai mare, predominante sunt masele de aer oceanice (din vest) şi submediteraneene (din SV).
Viteza medie este de 3 m/s, cu maxima de 27 m/s.
Carpaţii manifestă rol de obstacol în calea maselor de aer nordice şi estice (de aceea
viscolele sunt foarte rare) şi facilitează advecţia maselor de aer şi o intensă activitate frontală ceea
ce determină nebulozitate mare şi precipitaţii abundente.
Desfăşurarea în latitudine (pe cca 350 km) determină o diferenţă în repartiţia radiaţiei
solare, rezultând şi variaţia temperaturii medii anuale de la sud (110C) la nord (90C).
Temperaturile minime absolute din sezonul rece sunt date de invaziile aerului
rece de origine arctică sau polară, ce pătrunde pe la periferia estică a anticiclonului
Groenlandez, sau pe la periferia sudică a anticiclonului Siberian în Câmpia Panonică. În
Câmpia de Vest, minima absolută a fost de -29,0 ºC la Oradea (24.01 1942) .
45
continental al climatului, iar maximul secundar dovedeşte că influenţa circulaţiei ciclonale
din Mediterană se resimnte şi în zona studiata.
Precipitaţiile medii anuale: 550 mm (în vest) şi 700 mm (în est), cantitatea medie lunară
variază între 80...100 mm în lunile de vară (mai – august) și 40 mm (februarie) iar ninsoarea este
de aproximativ 20 zile/an;
După raionarea floristică a teritorului ţării noastre (Tr. Săvulescu 1940, Borza. AI
1958) Câmpia de Vest aparţine regiunii eurosiberiene, provincia Câmpia Tisei, şesul
Crişurilor.
Stratul arbustiv este constituit din, Crataegus monogina, Cornus mas, Ligustrium
vulgare, Rubus caesius, Prunus spinosa. Pășunile şi fâneţele se dezvoltă în zonele
depresionare pe aluviosoluri şi gleiosoluri. În zonele cu exces de umiditate se dezvoltă o
vegetaţie palustră, alcătuită de asociaţii de ierburi înalte, trestie, păpuriş, rogozuri şi pipiig.
Predomină asociaţii de Festuca sp., Agrostis alba, Poa pratensis, Atopecurus
pratensis, Lolium multiflorum etc.
Asociaţiile vegetale sunt formate din Festuca sulcata împreună cu o serie de salinizare
secundară a solului. Apele freatice mineralizate provoacă salinizarea
secundară a solului fără ridicarea nivelului lor şi datorită creşterii tnălţirnti de ascensiune
capilară a apei în sol, ca urmare a tasării accentuate a solului prin distrugerea structurii
şi realizarea continuitatii capilare a solului pe toată grosimea profilului.
46
Ca urmare a activităţilor umane, anumite suprafeţe cu soiuri au suferit diminuări din
punct de vedere calitativ, prin poluare cu depozite de gunoaie şi deşeuri, respectiv
reziduri organice dar Într-o masură nesemnificativă.
4.3 Solurile
Aşa cum se cunoaşte, solul este rezultatul unor procese complexe determinate de
condiţiile de mediu, dintre care un rol principal îl are clima şi vegetaţia (plantele şi
microorganismele din sol).
Sub aspectul reacţiei solurilor, trebuie menţionat faptul că aciditatea este determinată pe
de o parte de ionii de hidrogen (H+) şi aluminiu (Al-), aflaţi în sol sau absorbiţi în complexul
coloidal al solului.
47
deschisă, sărac în argilă, hidroxizi de fier şi alţi coloizi şi îmbogăţit în acelaşi timp rezidual în
nisip şi silice hidratată.
Din alterarea silicaţilor rezultă aluminiu mobil (Al-) în cantităţi ridicate, peste gradul de
suportabilitate al plantelor, mai ales al celor cultivate.
Datorită climatului umed, drenajului intern şi extern slab, a reliefului plan şi a argilozităţii
mari din orizontul B, solurile sunt supuse gleizării de suprafaţă (pseudogleizării).
Regosol - face parte din clasa protisoluri, prezintă un orizont Ao dezvoltat din
material parental slab consolidat. Se localizează în Câmpia înaltă, pe versanţi şi cuprinde
subtipurile eutric şi calcaric.
Aluviosol - face parte din aceeaşi clasă şi se caracterizează prin prezenţa unui
orizont A slab dezvoltat, urmat de materialul parental de cel puţin 50 cm grosime
constituit din depozite fluviatile. Prezintă, subtipurile, eutric, molic, gleic, salinic-sodic şi
coluvic.
48
Eutricambosol - face parte din clasa cambisoluri şi se caracterizează prin
prezenţa unui orizont Bv (cambic) de culoare brună cu nuanţe gălbui rezultat în urma
alterării silicaţilor primari cu formare de silicaţi secundari şi argilă " in situ" ( pe loc).
Aşadar orizontul Bv nu este un orizont i1uvial şi se deosebeşte de materialul parental prin
culoare şi structură.
Plantele cultivate cu ponderea cea mai mare sunt: grâu, orz, porumb, floarea
soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, etc.
49
În câmpia înaltă numită şi piemontană, cea mai mare suprafaţă este ocupată cu
preluvisoluri acoperind în general terase din zona cursului mijlociu al râurilor.
4.4 Hidrografia
Canalul Ier care străbate teritoriul se varsă în Barcău şi colectează apele văilor de
eroziune din dreapta şi stânga văii Ierului.
50
În Câmpia Careilor nivelul apelor freatice ajunge la 4-6 m, iar în estul teritoriului unde se
întâlneşte Câmpia înaltă se găseşte la 5-8 m şi chiar peste 10 m pe versanţii mai înalţi.
Este interesant de remarcat faptul că, dacă pe întregul parcurs al Crişului Repede pH-ul
variază din domeniul neutru până în cel slab alcalin, Crişul Negru înregistrează o variaţie slab-
acidă până la neutru.
Regimul termic al apei râurilor este în corelaţie cu temperatura aerului, drept urmare,
variaţia temperaturii apei, atât în timpul zilei, cât şi în timpul anului, este asemănătoare cu
variaţia temperaturii aerului. Totuşi, evoluţia temperaturii apei este mult mai lină decât a aerului
51
datorită căldurii specifice mai mari. Datorită acestui fapt, din ianuarie până în iulie valorile
temperaturii apei sunt mai mici decât valorile temperaturii aerului, în timp ce în a doua decadă a
anului, din august până în decembrie, valorile temperaturii apei depăşesc valorile înregistrate
pentru temperatura aerului.
Procesul de încălzire a apei începe din luna martie, atinge valorile cele mai mari în luna
august, în luna septembrie se produce o scădere bruscă a temperaturii, pentru ca în luna
noiembrie să apară primele tendinţe de îngheţ.
Regimul hidrologic la toate râurile, în special cele mari, se caracterizează printr-o creştere
a apelor în februarie-martie (ape mari) şi o scădere în august-octombrie (ape mici, sau secare
totală pe pâraie). Este vorba de un regim hidrologic care stă sub influenţa maselor oceanice, mai
ales iarna când survin încălziri şi chiar ploi.
Viiturile de primăvară sunt din ploi, şi ceva mai mici, cele de vară sunt de obicei şi mai
mici, iar toamna apar viituri mici, dar mai însemnate decât în restul ţării (G. POSEA, 1997).
- perioade ploioase.
Împotriva acestui fenomen se fac canale de drenaj care, în general scurg apa suprafreatică.
În câmpia înaltă din zona de şes, deşi apele freatice sunt la o adâncime mare, unele din
solurile brune având un conţinut ridicat de argilă, formează prin îmbibarea puternică cu apa un
strat tasat şi impermeabil sub adâncimea de 20 cm datorită acumulării puternice a coloizilor
52
minerali. De aceea în perioadele reci şi umede pe aceste soluri apare un exces temporar de
umiditate, fapt care aduce prejudicii însemnate producţiilor agricole.
Reţeaua de apă a Câmpiei Crişurilor este formată din râuri autohtone - cele trei Crişuri şi
câteva afluenţi cu izvoare în Munţii Apuseni şi Piemonturile Vestice - şi râuri autohtone, care au
izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor şi au caracter temporar. La această reţea naturală s-au
adăugat canalele construite de-a lungul anilor.
Întregul sistem hidrografic străbate Câmpia Crişurilor de la est la vest, unindu-se într-un
curs comun pe teritoriul Ungariei şi vărsându-se în Tisa.
Apele freatice sunt factori foarte importanţi de diversificare a peisajului geografic din
Câmpia Crişurilor.
Nivelul maxim al apei fretice se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel minim
în octombrie-noiembrie.
MAHARA GH., 1977 apreciază amplitudinea nivelului freatic la 1-2 m, iar în apropierea
râurilor chiar la 3 m;
În partea estică a Câmpiei Crişurilor litologia şi viteza de circulaţie mai mare a apei
determină o mineralizare mai redusă a apei freatice. Pe măsura înaintării spre vest creşte gradul
de mineralizare şi duritatea acesteia.
53
Mineralizarea apei freatice are valori de 0,55 g/l în zona solurilor aluviale, 0,62 g/l în zona
cernoziomurilor, 0,82 g/l pe lăcovişti şi 1,07 g/l pe soloneţ.Valorile sunt sensibile mai mari vara
faţă de primăvară. Tipul de mineralizare după conţinutul de anioni este bicarbonatic. După
conţinutul în cationi, în zona solurilor aluviale şi a cernoziomurilor, apele freatice sunt bogate
mai ales în calciu şi magneziu, iar în zona lăcoviştilor alcalizate, în sodiu.
În zona solurilor cernoziomice dintre Crişul Negru şi Crişul Repede apele freatice sunt
„excelente pentru irigaţii” iar în zona dintre Crişul Alb şi Crişul Negru sunt „acceptabile” pentru
majoritatea plantelor de cultură. În zona solurilor aluviale Crişul Negru şi Crişul Alb, apele
freatice sunt „bune” şi acceptabile pentru irigaţii, iar cele din zona dintre Crişul Repede şi Crişul
Negru sunt foarte bune pentru irigaţii. În zona lăcoviştilor apele freatice sunt acceptabile pentru
irigaţii, iar cele din zona soloneţilor sunt „nesatisfăcătoare”.
Apele subterane situate la adâncimi mai mari de 150 m au o mineralizare redusă (0,44 g/l)
însă un conţinut ridicat de sodiu (36,9%). De aceea sunt „dăunătoare” pentru majoritatea de
cultură (grupa V de irigaţie) irigate.
Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafaţa câmpiei, aceasta, indicând
umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%) hidrofitele, higrofitele şi halofitele.
Districtul şesul Crişurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord
(şesul Satu-Mare) are o vegetaţie hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud
(şesul bănăţean) conţine specii termo şi xerofile care lipsesc în şesul Crişurilor.
Câmpia Crişurilor era ocupată odinioară de mari suprafeţe de păduri, fapt dovedit de
prezenţa solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la
54
pădure, etc.) şi aşezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru aşezările din zona
pădurilor.
Vegetaţia mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor. (Agrostis alba, Poa pratensis).
Vegetaţia halofilă este caracteristică Câmpiei joase. Structura floristică a pajiştilor halofile
diferă în funcţie de tipul de salinizare, adâncimea şi concentraţia sărurilor, umiditatea sărurilor,
umiditatea solului. Hordeum hordeacus şi Lepidum perfoliatum imprimă pajiştii o culoare roşie,
iar Artemisia monogyna, Trifolium parviflorum o culoare sură. Pe sărăturile umede se întălnesc
Plantago tenuiflora, Horderum histris, Puccinelita distans, iar pe cele uscate Festuca ovina,
Statice gmelini, Artemisa maritima.
55
- În Stepă şi silvostepă: rozătoare (popândău, hârciog, iepure de câmp) şi păsări
(prepeliţa, potârnichea, dropia);
- În păduri de stejar: căprioara, iepurele, veveriţa, vulpea, cerbul lopătar, păsări;
- Elemente mediteraneene (de obicei termofile): broasca ţestoasă de uscat;
- Fauna piscicolă: mreană, crap, lipan, clean.
Campia Ierului este o câmpie de divagare care străbate teritoriul în direcţia nord-
sud, intercalându-se între cele două câmpii.
Condițiile de sol și climă sunt deosebit de favorabile. Temperatura medie anuală este în
jur de 10,2oC cu ierni friguroase și veri moderate.
56
Hidrografia. Din punct de vedere hidrografic teritoriul Săcueni apartține bazinului
Barcău-Criş. Canalul Ier care străbate teritoriul se varsă în Barcău şi colectează apele văilor de
eroziune din dreapta şi stânga văii Ierului.
Clima. Din punct de vedere climatic perimetrul studiat se încadreză în climatul temperat
continental, cu un climat temperat-moderat de·câmpie.
Pentru caracterizarea condiţiilor de climă din arealul experimental au fost folosite datele
Stațiunii Meteorologice Oradea, completate cu datele staţiilor Săcueni, Carei şi Valea lui Mihai.
Temperatura medie anuală înregistrată la Oradea este 10,1 ºC iar la Săcueni 10,2ºC, luna
cea mai caldă este iulie cu 20,5ºC la Oradea şi 20,7ºC la Săcueni, iar luna cea mai rece este
ianuarie cu o temperatura medie de -2,1 ºC la Oradea şi -2,2ºC la Săcueni.
Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 75, lunile cu valori
extreme fiind decembrie 87, respectiv iulie 65 la Oradea.
Vânturile cele mai frecvente bat din direcţia sud şi sud-vest, acestea având şi intensitatea
cea mai mare.
57
4.7 Caracteristicile morfologice, fizice și chimice ale solului din arealul experimental
L - DR -gr-QS
Condiţii naturale în care apare: Luncă, grind, depozite fluviatile, apa freatică
- Ao, 0-27 cm, luto-nisipos mijlociu, brun cenuşiu (10 YR 5/1) în stare umedă,
cenuşiu brun (10 Y 6/2) în stare uscată, grăunțos, friabil în stare umedă, moderat
coeziv în stare uscată, slab plastic, slab compact reavăn.
- AC, 27-55 cm, lut nisipos mijlociu, brun (10 YR 5/3) în stare umedă, cenuşiu brun
deschis (10 YR 6/3) în stare uscată, poliedric subangular, friabil în stare umedă,
moderat coeziv în stare uscată, slab plastic, slab compact, reavăn.
- Cn 1,55-85 cm, lut nispos mijlociu, brun gălbui (10YR5/4) în stare umedă, brun
gălbui deschis (10 YR6/4) în stare uscată, slab compact, slab plastic, nestructurat,
reavăn.
- Cn 2,85-120 cm, lut nisipos mijlociu, brun gălbui (10 YR 5/6) în stare umedă,
galben bruniu (10 YR 6/6) în stare uscată, ferm în stare umedă, dur în stare uscată,
nestructurat, slab plastic, moderat compact, reavăn.
58
Din punct de vedere fizic solul din arealul experimental are următoarele caracteristici:
Din punct de vedere chimic solul din arealul experimental prezintă următoarele
caracteristici:
59
CAPITOLUL V. Rezultate și discuții
S-au recoltat fructele pe variante și repetiții, media repetițiilor a fost trecută în Tabelul
5.1, iar ulterior datele au fost prelucrate statistic.
Hibrizii Tamaris și Optima au registrat cea mai scăzută producția timpurie astfel că
Tamaris a obținut 69,36 % din producția martorului respectiv 62,27 % la hibridul Optima.
Hibrizii Gravitet și Cindel au obținut 83,29%, respectiv 89,51% la hibridul Cindel din
producția hibridului Platus. La ambii hibrizi diferențele a fost asigurate statistic negativ distinct
semnificativ.
60
Săcuieni 2018
tomate , Semnificația 5.2 Producția
000
000
00
00
0
-
-
totală de tomate
Adaugând la
producție timpurie toate
d kg/mde
recoltele ulterioare se
2
timpurie
0,00
-0,66
-0,48
-0,07
-0,73
-1,21
-1,49
obține producție totală de
relativă5.1% Producția+/-
83,29
87,84
98,22
81,51
69,36
62,27
luat în studiu.
ProducțiaFigura
În cazul producție
timpurii datele de
producție au fost
prelucrate statistic și
3,95
3,29
3,47
3,88
3,22
2,74
2,46
înregistrate în Tabelul 5.2 .
Producția absolută
Dacă în cazuri
kg/m2
Qualitet
Varianta
Optima
Cindel
Sultan
potențial de producție a
fost înregistrat la hibridul
Optima cu a producție
absolută 72,01 t/ha și în
Nr. Crt.
11
22
33
44
55
66
77
61
spor de producție față de martor de peste 40 % față de martor diferența fiind asigurat statistic
pozitiv foarte semnificativ.
Hibrizii Qualitet și Tamaris au depășit producția productiv a martorului însă diferența față
de acesta nu a depășit pragul d= 5% nefiind astfel asigurată statistic.
Singurul hibrid care a înregistrat o producție sub producție a hibridului Platus a fost
Sultan.
Diferența față de hibridul Platus a fost destul de mică încât să nu fie asigurată statistic.
xxx
xxx
xx
-
62
Nr. Crt. Varianta Producția absolută Producția relativă % +/- d kg/m2
63
6 Tamaris 5,35 104,08 +0,21
DL
5%=0,61
DL 1%= 0,84
DL 0,1%= 1,19
5.3 Calitatea fructelor de tomate
Calitatea fructelor de tomate joacă un rol foarte important în cazul stabilirii prețului de
valorificare acesta în condiții în care concuratorii au așteptări din ce în ce mai ridicată.
În condițiile în care piața abordă de tomate calitatea lor face posibilă livrarea în totalitatea
a producției la prețuri avantajoase.
În Tabelul 5.3 sunt prezentate pe variante și repetiții calitatea tomatelor plasate în trei
trepte calitative extra, calitatea I și calitatea a II-a.
Pentru fiecare din aceste trepte de calitate sunt prezentate atât producția în kg/m 2 cât și în
procente din totalul producției.
64
Calitatea extra Calitatea I Calitatea a II-a Cal. Extra+cal I
65
3,91 59,42 1,41 21,42 1,26 19,14 5,32 80,85
5,14
6,32
5,71
4,63
6,58
5,35
7,21
Platus Mt.
Varinata
Tamaris
Gravitet
Qualitet
Optima
Cindel
Sultan
1
7
Nr.
1. Hibrizii cu creștere determinată au producție mult mai timpurii comparativ cu cei care
au creșterea nedeterminată, în cazul de față hibridul Platus și Sultan.
2. Martorul experienței (Platus) a înregistrat cea mai ridicată producție timpurie de 3,95
kg/m2, acesta reprezentând 76,86% din totalul producției.
3. Cea mai slabă timpurietate a fost înregistrată la hibridul Optima doar de 2,46 kg/m 2,
însă acest hibrid s-a dovedit a fi cel mai productiv, atingând 7,21 kg/m2.
4. Cel mai scăzut producție productiv a avut hibridul Sultan 4,63 kg/m 2, cea a reprezintă
sub 50 t/ha. Chiar dacă a avut o producție timpurie ridicată capacitatea lui de producție nu îl
recomandă pentru spațiile protejate.
5. Hibridul Cindel cu a producție de peste 65 t/ha, s-a situat al doilea din punct de vedere
al potențialul său productiv.
6. Cea mai extra calitate a avut hibridul Gravitet cu a producție de 4,89 kg/m 2, acesta
reprezentând 77,37% din totalul producției.
66
7. Hibridul Cindel a înregistrat cea mai ridicată producție de calitate I de 1,41 kg/m 2,
aceasta reprezentând 21,41% din totalul producției.
8. Cel mai mare producție totală a avut hibridul Optima cu o producție de 7,21 kg/m 2, însă
acest hibrid a avut cel mai mare producție calitate extra + calitate I de 6,7 kg/m 2, acesta
reprezentând 92,92 % din producție totală.
9. Hibridul Optima cu o producție de peste 72 t/ha, s-a situat prima din punct de vedere a
potențialul productiv.
10. Cel mai ridicat producție de calitate a II-a a înregistrat la hibridul Cindel cu o
producție de 1,26 kg/m2, acesta reprezentând 19,14% din totalul producției.
11. Hibridul Cindel cu o producție de 5,32 kg/m2, s-a situat al doilea din punct de vedere
al producției calitate extra + calitate I, după care urmează hibridul Qualitet cu o producție de 5,29
kg/m2, diferența dintre cei doi hibrizi sunt 0,03 kg/m2.
67
BIBLIOGRAFIE:
1. Ruxandra C., Nistor S., Victor P., Pelaghia C., Silviu A., Arsenie H., Viorel B., Karl
F. L., Nicolae A. – Tratat de legumicultură, Ed. Ceres, București 2004
2. N. Stan, N. Munteanu, T. Stan, - Legumicultură – Vol. III., Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iași, 2003
3. Hoza Gheorghiță – Legumicultură generală, București, 2011
4. Vasile Onceanu- Cultura tomatelor cercetări privind epocile de plantare în seră în
condițiile raționalizării consumului de energie, Ed. PIM, Iași, 2009
5. Viorel Berar, Gheroghe Poșta – Legumicultură, Timișoara, 2005
6. Teodor Stan – Legumicultura generală, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2014
WEBOGRAFIE:
7. http://www.chemavitala.ro/produs/tomate-platus-f1.html
8. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-
legume/tomate/semideterminate/gravitet.html
9. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de-
legume/tomate/semideterminate/qualitet-f1.html
10. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de
legume/tomate/semideterminate/qualitet-f1.html
11. https://www.fitoagricola.net/es/tienda-online/Catalog/show/tomate-optima-f1-cerca-
de-250-semillas-297259
12. https://www.agropataki.ro/tamaris-f1.html
68
13. https://www.marcoser.ro/produse/seminte-de-
legume/tomate/nedeterminate/tamaris.html
14. http://www.agropataki.ro/cindel-f1.html
15. https://www.seminteplante.ro/2931-cindel-f1-500-seminte.html
16. https://www.agropataki.ro/sultan-f1.html
69